You are on page 1of 38

RECENZII ŞI NOTIŢE BIBLIOGRAFICE

GEORG CAPTIVUS SEPTEMCASTRENSIS, Tratat despre obiceiurile,


ceremoniile şi infamia turcilor, trad. Ioana Costa, studiu introductiv de
Constantin Erbiceanu, Editura Humanitas şi Fundaţia Culturală Erbiceanu,
Bucureşti, 2017, 185 p.

Scris de un dominican care a trăit vreme de 20 de ani în Imperiul


Otoman, Tratatul despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor a fost unul
dintre cele mai influente texte despre islam din Europa renascentistă.
Numeroasele reeditări ce au urmat ediţiei princeps de la Roma, din 1481,
precum şi traducerea în limba germană a lui Sebastian Franck prefaţată de
Martin Luther din 1530, au asigurat textului o amplă circulaţie. Mai mult, pasaje
întregi din Tratat au fost preluate şi incluse în propriile scrieri de alţi autori,
precum Johannes Cuspinianus, Christophe Richier sau Conrad Gessner1. Recitit
după mai bine de 500 de ani în excelenta traducere românească oferită acum de
Ioana Costa, Tratatul îşi păstrează întreaga prospeţime şi forţă de seducţie.
Fascinaţia exercitată de-a lungul atâtor veacuri se datorează capacităţii
neobişnuite a textului de a susţine grile de lectură diferite. Generaţii de cititori au
recitit Tratatul, proiectând asupra textului preocupările şi temerile epocii lor.
Drept urmare, intenţiile iniţiale ale autorului, ascunse sub straturi succesive de
re-interpretări, au devenit greu de reconstituit. După lupta de la Mohacs, Tratatul
a fost citit prin prisma „fricii de turc”, iar după izbucnirea Reformei a fost
invocat în controversa dintre catolici şi lutherani cu privire la ceremoniile
religioase. Odată cu modernitatea, cititorii au suprapus textului alte două obsesii,
cu totul străine sensului iniţial, mândria naţională şi speculaţia psihanalitică.
Începând cu secolul al XIX-lea, călugărul anonim a fost revendicat de
istoriografia germană, de cea maghiară şi, acum, prin prefaţatorul acestei ediţii,
de cea română2. Mai insidioase decât aceste tentative anacronice de confiscare
naţională s-au dovedit reinterpretările textului într-o cheie psihanalitică. O serie
de artificii stilistice, iniţial cu o funcţie retorică bine definită, au ajuns să fie
supra-interpretate, transformând Tratatul într-un text autobiografic.

                                                           
1
Vezi J. A. B. Palmer, Fr. Georgius de Hungaria, O.P. and the Tractatus de
moribus condicionibus et nequicia Turcorum, în „Bulletin of the John Rylands Library”,
vol. 34, 1951-1952, p. 44-68.
2
Ipoteza unei origini româneşti exprimată, cu rezerve, de Constantin Erbiceanu
(vezi Studiul Introductiv, p. 7) este însă cea mai puţin convingătoare.

„Studii și Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXVI, 2018, p. 461-498


      Recenzii și notițe bibliografice 462 
 
După două secole în care autorii, criticii şi cititorii au explorat împreună,
până la refuz, dimensiunea auto-biografică a oricărui tip de scriitură, ispita unei
lecturi psihanalitice a textelor pre-moderne a devenit irezistibilă3. Tratatul este
cu atât mai predispus unei astfel de lecturi, cu cât pare a-l invita pe cititor să
exploreze frământările sufleteşti ale autorului. Descrierea obiceiurilor şi
ceremoniilor turcilor este însoţită, aproape la fiecare pagină, de aluzii auto-
biografice care lasă să se întrevadă nu doar o cunoaştere nemijlocită a Imperiului
Otoman, ci şi o apropiere neobişnuită de islam. Călugărul anonim descrie ispita
convertirii cu atâta realism – „cumva pătruns de otrava greşelii lor” (p. 36),
„dintre ei [oamenii sfinţi musulmani] am putut vedea unul singur, nu fără a-l
admira” (p. 101), „adevărul vădit mă sileşte însă să vorbesc şi despre o minune a
altui [sfânt musulman]” (p. 112), „lăsând rugăciunile şi psalmii, pe care mi-i
scrisesem şi la care mă tot întorceam, am început să învăţ rugăciunile şi slujbele
lor” (p. 115) – încât cititorul modern sfârşeşte prin a se întreba dacă nu cumva a
şi făcut pasul trecerii la islam. Reprimarea amintirii unei ipotetice convertirii ar
explica şi de ce, după ce îşi recunoaşte făţiş fascinaţia pentru islam, autorul
recurge la întreg arsenalul de stereotipuri anti-musulmane. Islamul este „Biserica
Antihristului” (p. 119), al cărei pericol constă în „otrava drăcească a acelei secte
pline de cruzime” (p. 166), iar musulmanii „în cele care ţin de chestiunile
spirituale sunt atât de nătângi şi atât de mărginiţi, încât par lipsiţi de uzul
raţiunii, ca fiarele” (p. 144). Ipoteza unei traume sufleteşti ar deschide calea
înţelegerii puţinelor detalii autobiografice incluse în tratat. Dorinţa de martiriu ar
fi dovedită de refuzul autorului de a se predea otomanilor, el numărându-se
printre tinerii care au organizat o rezistenţă disperată într-un turn al cetăţii
Sebeşului, în asediul din 1438. Frământarea sufletească a autorului pare a fi
surprinsă şi de referinţele auto-biografice la cele două decenii de robie, care
ilustrează lupta interioară dintre impulsul convertirii şi dorinţa recâştigării
libertăţii, cele opt tentative de evadare stând mărturie în acest sens.
O astfel de interpretare psihologizantă şi auto-biografică a textului,
căreia îi cade victimă şi prefaţatorul ediţiei româneşti,4 este foarte seducătoare,
                                                           
3
Pentru o discuţie excelentă pe marginea acestui subiect, vezi James Shapiro,
Contested Will. Who wrote Shakespeare?, Simon & Shuster, New York, 2010, care
analizează legătura directă dintre re-interpretarea pieselor shakespereane prin prisma noii
concepţii romantice şi, apoi, psihanalitice a „Autorului” şi apariţia teoriilor
„conspiraţioniste” privind „adevăratul” autor al pieselor.
4
Vezi mai cu seamă secţiunea Criza sufletească din Introducere (p.9). Trebuie
spus că lectura lui Constantin Erbiceanu se integrează curentului istoriografic dominant,
majoritatea istoricilor citind astăzi textul în aceeaşi cheie auto-biografică. Albrecht
Classen, de pildă, vorbeşte despre „respingerea radicală a Islamului care devine o unealtă
epistemologică pentru reconstituirea identităţii creştine a autorului după robie”, în Life
writing as a slave in Turkish hands: Georgius of Hungary’s reflections about his
existence in the Turkish world, în „Neohelicon”, 39, 2012, p. 55-72.
463 Recenzii și notițe bibliografice 
 
însă ignoră însă un detaliu esenţial. Tratatul din veacul al XV-lea nu este o
confesiune auto-biografică, ci o descriere a Imperiului Otoman şi a islamului.
Dominicanul anonim nu este câtuşi de puţin interesat să-şi exploreze, împreună
cu cititorii, tribulaţiile sufleteşti, ci urmăreşte sistematic argumentarea unei teze:
marele pericol al robiei nu-l reprezintă suferinţele trupeşti, ci pierderea credinţei.
Spre deosebire de persecuţia omenească, care ucide trupul şi eliberează sufletul,
prigonirea drăcească ucide sufletul şi-l îngropă într-un trup viu (p. 52). Întregul
text este construit pentru a-şi avertiza co-religionarii asupra acestui pericol, iar
revendicarea unei cunoaşterii nemijlocite a islamului otoman, inclusiv invocarea
experienţei directe a ispitei convertirii, urmăreşte acest scop. Cea mai
convingătoare dovadă că referinţele auto-biografice au o funcţie retoric-
argumentativă şi nu una confesiv-psihologică, este că niciunul dintre cititorii
renascentişti ai Tratatului nu l-a suspectat pe autor că s-ar fi turcit. Într-o epocă
în care, cel puţin retoric, „renegaţii” întruchipau chintesenţa trădării şi a răului5,
anonimul sebeşan s-a bucurat de o reputaţie imaculată. Spre deosebire de cititorii
moderni, obişnuiţi să vadă în orice scriitură o „fereastră către suflet”,
renascentiştii au ştiut să recunoască în Tratat o construcţie retorică, înţelegând
că detaliile autobiografice erau subordonate unui scop polemic. Tratatul despe
obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor nu este, aşadar, o auto-biografie
modernă, ci un text polemic religios.
Decizia editorilor traducerii româneşti de a include în anexă (p.171-177)
prefaţa lui Luther la versiunea germană a Tratatului oferă cititorilor prilejul să
cunoască direct felul în care textul anonimului sebeşan a fost receptat şi folosit
în polemicile religioase post-Reformă. Pentru anonimul sebeşan frumuseţea
ceremoniilor musulmane şi faptele bune săvârşite de turci făceau parte din
arsenalul de seducţie al islamului. Asemenea falşilor profeţi, islamul îşi
ascundea esenţa diabolică sub o aparenţă evlavioasă. Luther a preluat
argumentul, însă l-a distorsionat pentru a sluji propriilor scopuri. În prefaţa
publicată în 1530 la traducerea lui Sebastian Franck, Luther folosea frumuseţea
ritualurilor islamice pentru a contesta utilitatea oricărei ceremonii, musulmane
sau creştine deopotrivă. Astfel, argumentul din Tratat era răstălmăcit pentru a
ataca papalitatea şi ceremoniile papistaşe, ceea ce cu siguranţă l-ar fi nemulţumit
profund pe autorul dominican. Pentru anonimul sebeşan miza polemicii
religioase era cu totul alta, una pe care schimbările din veacul al XVI-lea, mai cu
seamă Reforma şi ameninţarea otomană asupra Europei Centrale, aveau să o
facă uitată.

                                                           
5
Pentru discrepanţa dintre condamnarea retorică a „renegaţilor” şi utilizarea
pragmatică a acestora în relaţiile cu Imperiul Otoman, vezi recent Tobias Graf, The
Sultan’s Renagades. Christian-European Converts to Islam and the Making of the
Ottoman Elite, 1575-1610, Oxford University Press, 2017.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 464 
 
Cu un an înainte de intrarea în robie a anonimului dominican, un tânăr
teolog latin vizita Constantinopolul, ajungând la rându-i să fie fascinat de islam.
Şederea în Imperiul Otoman a fost cu mult mai scurtă decât cea a studentului
sebeşan, însă cei doi aveau să împărtăşească acelaşi interes pentru islam tot
restul vieţii. Teologul era Nicolaus Cusanus, iar concluziile la care a ajuns
asupra religiei islamice nu puteau fi mai diferite decât cele ale anonimului
dominican. Departe de a fi credinţe radical opuse, una dumnezeiască, iar cealaltă
diabolică, creştinismul şi islamul erau două manifestări ale aceleaşi religii: una
religio in rituum varietate6. Atunci când susţinea că îndumnezeirea aparentă a
islamului se datora vicleniei diavolului, anonimul sebeşan polemiza direct cu co-
religionarii săi care ajunseseră să considere credinţa musulmană o alternativa
legitimă la creştinism. Ţinta dominicanului nu o constituia însă teologia lui
Cusanus, de altfel distanţa intelectuală dintre cei doi era una semnificativă, ci
atitudinea de acomodare călduţă cu islamul a creştinilor ajunşi sub stăpânirea
Imperiului Otoman. În primele capitole ale Tratatului, în care discută
expansiunea stăpânirii otomane şi a credinţei islamice, anonimul sebeşan insistă
asupra naturii non-violente a cuceririlor şi a convertirilor voluntare: „mulţi dintre
creştini [...] li s-au predat de bunăvoie [...] au ajuns să le fie de ajutor în
prigonirea altora” (p. 46); „secta aceasta nelegiuită ia voinţa de libertate nu cu
forţa, ci prin deprinderea unui îndelungat răstimp” (p. 52) ; „căci ei socotesc o
mare pierdere chiar dacă un singur om este ucis. De aceea Marele Turc [...] se
fereşte să ucidă oameni” (p. 61). Viziunea dominicanului este remarcabil de
asemănătoare cu interpretarea revizionistă propusă de Heath Lowry cu privire la
natura statului otoman timpuriu7. „Islamo-creştinismul” lui Lowry pare
confirmat la fiecare pagină de Tratat şi este de mirare că textului anonimului
sebeşan nu a fost invocat de otomanistul american în sprijinul interpretărilor
sale.
Înfăţişând expansiunea politică şi religioasă a Imperiului Otoman în
Europa drept o formă insidioasă de uciderea a sufletului, dominicanul anonim
insista asupra atracţiei exercitate de islam asupra creştinilor. Prima partea a
Tratatului (capitolele I-IX) introduce distincţia dintre prigoana trupurilor şi cea a
sufletelor, susţinând că înrobirea era doar un prim pas spre renegarea credinţei:
„prin salvarea de moartea trupească şi ducându-i în robie, de-a lungul timpului
i-a făcut ca, pătrunşi de otravă, să-şi tăgăduiască în chip ruşinos credinţa în
Christos” (p. 36). Nucleul textului îl constituie capitolele care înfăţişează puterea
şi mijloacele de seducţie ale islamului, deopotrivă cele naturale şi cele

                                                           
6
Vezi Nicholas of Cusa and Islam: Polemic and Dialogue in the Late Middle
Ages, ed. Ian Christopher Levy, Rita George-Tvrtković, Donald Duclow, Brill, Leiden,
2014.
7
Vezi Heath Lowry, The nature of the early Ottoman state, Suny Press, New
York, 2003.
465 Recenzii și notițe bibliografice 
 
supranaturale (capitolele IX-XIX). Se regăsesc aici minunile şi semnele
mincinoase, dar şi modestia veşmintelor sultanale sau cinstea femeilor
musulmane, toate văzute ca unelte ale diavolului. Abia ultimele patru capitole
(XX-XXIII) înfăţişează mijloacele prin care un creştin s-ar putea ţine departe de
rătăcirea turcilor.8 Anonimul sebeşan este mai puţin interesat în a-şi înarma
cititorii pentru a lupta împotriva seducţiei islamului, decât în a-i dezvălui natura
diabolică, dintr-un motiv simplu: iminenţa sfârşitului lumii. Pentru dominicanul
anonim expansiunea islamului otoman era un semn apocaliptic: „noi suntem cei
asupra cărora vor veni zilele de pe urmă ale veacurilor” (p. 50). Influenţat de
scrierile escatologice ale lui Gioacchino da Fiore, abatele Yoachim aşa cum
apare citat în Tratat, anonimul sebeşan interpretează succesul Imperiului
Otoman şi răspândirea islamului drept semne ale sfârşitului veacurilor. Doar
interpretând lupta dintre islam şi creştinism într-o cheie escatologică,
dominicanul poate înţelege puterea nemaivăzută a credinţei islamice care
„pătrunde până în străfundul inimii şi nu lasă neatinse nici adâncurile sufletului
însuşi” (p. 53).
Reintegrând Tratatul despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor
în contextul polemic în care a fost scris, textul îşi regăseşte întreaga valoarea ca
sursă istorică pentru dezbaterile religioase din veacul al XV-lea. Insistând asupra
naturii înşelătoare a islamului, care sub aparenta înfăţişare a unei credinţe
dumnezeieşti ascundea o esenţă diabolică, anonimul sebeşan ne ajută, paradoxal,
să înţelegem mai bine tabăra adversarilor săi. Tratatul polemizează mai puţin cu
textele teologice, precum încercarea de armonizarea a religiilor schiţată de
Cusanus în De pace fidei, şi mai degrabă cu ideile răspândite prin povestiri
alegorice de tipul parabolei celor trei inele din Decameronul lui Boccacio9.
Prin mecenatul lui Constantin Erbiceanu, căruia îi revine meritul de a fi
iniţiat şi susţinut financiar întregul proiect editorial, publicul român are acum
acces direct la unul dintre cele mai fascinante şi influente texte creştine
renascentiste despre islamul otoman. Traducerea clasicistei Ioana Costa este
ireproşabilă, însă unele opţiunile filologice prea riguroase, precum
                                                           
8
Constantin Erbiceanu propune o împărţire uşor diferită a textului, în cinci
secţiuni: (1) apariţia şi răspândirea turcilor ca prigonitori ai creştinilor (cap. I-VIII); (2)
motivele pentru care secta turcorum este atrăgătoare (cap. IX-XV); (3) reinterpretarea
motivelor din secţiunea anterioară şi dezvăluirea originii lor diabolice (cap. XVI-XIX);
(4) motivele concrete ale error turcorum (cap. XX-XXII); (5) elogiul credinţei creştine
(cap. XXIII); vezi Studiu introductiv, p. 19-24.
9
Preluând o poveste foarte răspândită în perioada medievală, Boccacio o
transformă într-o pledoarie a egalităţii celor trei monoteisme – islamul, iudaismul şi
creştinismul – şi a imposibilităţii oamenilor de a descoperi care dintre ele este credinţa
autentică. Pentru o analiză a povestirii (ziua I, povestea a 3-a), vezi Pamela Stewart, The
Tale of the Three Rings, în The Decameron First Day in Perspective: Volume One of the
Lecturae Boccaccii, ed. Elissa Weaver, University of Toronto Press, 2004, p. 89-112.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 466 
 
particularităţile grafice ale antroponimelor, etnonimelor şi toponimelor,
îngreunează întrucâtva lectura10. Prin miniatura otomană incitantă de pe copertă,
prin studiul introductiv scris cu pasiune de Constantin Erbiceanu11 şi prin
prologul al cărui erou, sau mai degrabă anti-erou, este Vlad Dracul, mediator
între sebeşani şi otomani, Tratatul are toate datele necesare de a stârni interesul
cititorului român. Odată cufundat în lectură, cititorul se va trezi într-o lume în
care experienţa directă a contactului cu „celălalt” dizolvă distanţa dintre „noi
(creştinii)” şi „ei (musulmanii)”, pentru ca reflecţia teologică posterioară să o
refacă şi să o adâncească.

Marian Coman
commarian@gmail.com

COSTIN FENEȘAN, Diplomatarium Banaticum, vol. II, Editura Mega, Cluj-


Napoca, 2017, 530 p.

În numărul anterior al revistei am anticipat pregătirea celui de-al doilea


volum din Diplomatarium Banaticum. Apariția acestui corpus documentar nu s-a
lăsat așteptată, și astfel, din toamna anului 2017, specialiștii dar și pasionații de
istorie au la dispoziție un instrument esențial pentru cunoașterea Banatului
medieval. Reputatul medievist Costin Feneșan oferă spre cercetare 206
documente din anii 1557–1687. Este perioada în care spațiul cuprins între munții
Carpați, fluviul Dunărea, râurile Mureș și Tisa a fost împărțit între Imperiul
Otoman (eyaletul Timișoarei) și Principatul Transilvaniei (banatul de
Caransebeș și Lugoj). În ultimele trei decenii ale epocii menționate (1658–
1688), stăpânirea otomană s-a extins și asupra regiunii montane, înglobând
fostul banat caransebeșean. Diplomatariul are o Introducere (p. 7-22), în care
autorul evidențiază aspectele principale ale istoriei bănățene care transpar din
documentele editate. Conținutul actelor a fost sintetizat în Regeste (p. 23-50).
Partea cea mai însemnată a volumului este rezervată pentru Documente (p. 51-
504). Transcrierea textelor, după forma originală în care s-au păstrat, este
                                                           
10
De pildă formele: sarracenii, mechometiştii, Moratbeg, Mechemetbeg,
Lodovic, Edrenopolis. Pentru justificarea acestor opţiuni, vezi nota traducătoarei (p. 31).
11
Solidaritatea de breaslă mă face să corectez afirmaţia lui Constantin
Erbiceanu privind ignorarea Tratatului de istoricii români, începând cu N. Iorga. Iorga
cunoştea textul, în versiunea sa germană din 1596, pe care-l atribuia unui nobil
transilvănean, Johann Laski, vezi Geschichte des osmanischen Reiches, Gotha, 1908,
vol. 1, p. 420. Ulterior, textul a fost folosit şi de alţi istorici români. Mă limitez a-l
menţiona doar pe Virgil Ciocîltan, care a analizat pe larg prologul tratatului într-un
articol dedicat lui Vlad Dracul, vezi Între sultan si împarat: Vlad Dracul în 1438, RI,
29, 1976, p. 1767-1790.
467 Recenzii și notițe bibliografice 
 
însoțită de traducerea lor în limba română. Autorul semnalează locul de
proveniență al actelor și formele corupte sau insolite ale termenilor din texte.
Fiecare piesă documentară are note explicative referitoare la elementele de
cronologie, metrologie și toponimie pe care le conține.
Valoarea volumului este dată, în primul rând, de numărul mare al
documentelor inedite (124 din totalul de 206). Au fost cercetate un număr
apreciabil de fonduri arhivistice aflate la Budapesta (majoritatea), Bologna,
București, Cluj-Napoca, Deva și Viena. La documentele inedite se adaugă alte
21 de mărturii pe care autorul le-a publicat în ultimii 40 de ani, sub formă de
anexe la studiile sale. Ele au beneficiat de o temeinică interpretare, dar fiind
răspândite în numeroase publicații, istoricul a considerat oportun să le cuprindă
în prezentul diplomatariu. De asemenea, au fost republicate 51 de documente
editate începând cu secolul al XIX-lea, în diverse colecții și reviste, astăzi mai
greu accesibile. Au fost reluate (și eventual corectate după confruntarea cu
originalul) acte publicate de Adrian Magina – 14 piese, Pesty Frigyes – 5, Mike
Sándor – 4, Andrei Veress și Ioan Lupaș – câte 3 etc. 11 documente sunt aparent
inedite, pentru că autorului i-au rămas necunoscute restituiri mai vechi (doc. 117
și 132, publicate de Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. IV,
Budapest, 1883; doc. 107-111 și 113, tipărite de László Nagy, Iratok Bocskai
István és kora történetéhez, Debrecen, 2005) sau foarte recente (doc. 23, 24, 56,
editate de Adrian Magina, Pledges and debts. Prices of goods in the Banat of the
16th-17th centuries, în Banatica, Reșița, 26/II, 2016).
Cele 206 mărturii (în realitate 207, deoarece la nr. 199 a-b au fost
cuprinse două acte din fonduri și țări diferite, dar care se referă la aceleași fapte)
au supraviețuit timpului în moduri felurite. Cele mai multe s-au păstrat în
original, însă un număr apreciabil au parvenit sub formă de transcrieri în Libri
Regii (doc. 1-3, 5-7, 9-11, 38, 40, 43, 52-54, 73-97, 117-149), de cópii
contemporane (doc. 17, 94, 164, 199b, 204) și transumpturi (doc. 13, 15, 16, 21,
27, 30, 62, 117, 172).
Din punctul de vedere al limbilor utilizate, majoritatea actelor au fost
redactate în latină – 120 și maghiară – 76. În corpus au fost inserate o misivă
scrisă în românește de logofătul Teodosie Rudeanu (doc. 68) și o epistolă în
germană (doc. 183). În patru documente s-au folosit concomitent limbile latină și
maghiară (doc. 51, 63, 66, 72), iar în altele textul de bază și transumptul sunt în
limbi diferite (doc. 13-14, 21-42, 117-132, 172-175, 178-179). În privința
emitenților, ponderea cea mai mare aparține suveranilor epocii: împăratul
Ferdinand I de Habsburg – 8 documente, principii Sigismund Báthori – 40,
Sigismund Rákóczi – 24, Gabriel Báthori – 8, Gabriel Bethlen – 12, George
Rákóczi I – 4, sultanul Mehmed IV – 1. Un număr apreciabil de acte provine de
la autoritățile otomane din Timișoara, Belgrad, Caransebeș, Ineu, Lipova – 28,
de la instanțele orășenești și districtuale caransebeșene – 17.

 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 468 
 
Conținutul documentelor oferă informații dintre cele mai variate. Se
remarcă, în primul rând, aspectele legate de regimul proprietății. Diplomatariul
cuprinde peste 60 de acte de danie sau de nouă danie, emise de împăratul
Ferdinand I de Habsburg (7 donații între anii 1557 și 1564), de principii
Sigismund Báthori (25 de danii în lunile ianuarie – iunie 1602), Sigismund
Rákóczi (22 de donații între aprilie și noiembrie 1607) și Gabriel Báthori
(8 danii în perioada 9 iunie 1608 – 16 ianuarie 1610). Aici trebuie remarcat
faptul că donațiile princiare s-au făcut în dauna patrimoniului cetăților Lipova,
Lugoj și Jdioara care se aflau la hotarul cu eyaletul Timișoarei. Reversul acestor
danii a constat în sărăcirea amintitelor cetăți și, mai ales, în slăbirea capacității
de apărare a principatului ardelean. Un exemplu contrastant îl oferă principele-
cardinal Andrei Báthori care a anulat o danie anterioară făcută fără temei,
poruncind repunerea în drepturi a vechilor proprietari (doc. 66).
Dinamica raporturilor de proprietate se întrevede prin actele de vânzare-
cumpărare (doc. 15, 31, 36, 150, 171), de schimb (doc. 13, 14, 172), de partajare
(doc. 22, 26, 44, 186), de zălogire și răscumpărare (doc. 16, 23, 24, 52, 56, 58,
117, 130, 132). Se remarcă invocarea și aplicarea dreptului de preempțiune de
către rudenii sau vecini cu ocazia înstrăinării bunurilor (doc. 29, 41, 56, 58). De
asemenea, se consemnează grija pentru păstrarea „sfertului fetei” și a dotei (doc.
12, 18). Din iunie 1588 provine înțelegerea încheiată de familiile Fiat și Găman,
în fața Capitlului din Alba Iulia, cu privire la păstrarea intactă a bunurilor
strămoșești ale Gămăneștilor (doc. 49). În schimb, conflictele de proprietate au
fost mult mai frecvente, fiind concretizate în procese (doc. 12, 55, 57) și
împotriviri legate de donarea, vânzarea sau zălogirea moșiilor (doc. 33, 41, 46,
47, 50, 71, 72). Foarte relevante pentru cunoașterea raporturilor de proprietate
sunt două documente din anii 1588 și 1603 (doc. 51 și 103). Primul act conține
raportul comisiei princiare de recenzare a caselor, sesiilor și iobagilor din satul
(azi dispărut) Berzews. Conscrierea a menționat că „poporul este sărac”, iar la
aflarea venirii recenzorilor „mulți au luat-o la sănătoasa” pentru a se sustrage
înregistrării. A doua mărturie este recensământul porților fiscale din districtul
Caransebeș în anul 1603. Conscrierea este parțială, dar totuși arată situația din
95 de sate unde au fost recenzate 335 de porți fiscale. Aspectele financiare
transpar și din alte surse. Împrumuturile bănești sunt contractate atât de către
particulari (doc. 104, 184), cât și de conducerea orașului Caransebeș pentru a
putea plăti darea de 10.000 de florini impusă de generalul George Basta, în 1603
(doc. 102). Interesante sunt și două scrisori din anii 1584 și 1604 (doc. 39, 106).
Prima este o descărcare financiară a banului Toma Thornai după ce a depus în
bună ordine bilanțul cetăților princiare Caransebeș, Lugoj și Jdioara pentru anii
1579–1583, iar a doua este o chitanță de primire a grâului necesar călăreților din
cetatea Caransebeș și dovada utilizării unei unități proprii de capacitate pentru
grâne, anume banița mică de Caransebeș.
469 Recenzii și notițe bibliografice 
 
Viața economică răzbate mai greu din cuprinsul documentelor publicate,
dar exemplele oferite sunt edificatoare. La 1572, o vie de la Ezeriș „lată de o
sută de rânduri” a fost vândută pentru 400 de pinte de vin plătite în bani peșin
(doc. 15), iar în 1630 s-au tranzacționat două ghețării la Caransebeș (doc. 171).
De asemenea, sunt atestate transporturi de sare (1606) și mercur (1672) dinspre
Transilvania către teritoriile otomane (doc. 115, 193).
Societatea bănățeană se bucură de o bună reflectare în diplomatariu.
Multe mărturii oglindesc evoluția elitelor, oferind date prețioase despre familiile
nobile Basarab, Birta, Fiat, Fodor, Găman (cea mai privilegiată sub aspect
documentar), Gârleșteanu, Josika, Kun, Măcicaș, Mâtniceanu, Peica, Simon,
Tivadar și Vaida. Lumea supușilor este cunoscută mai ales prin prisma
necazurilor suferite. Se remarcă fuga țăranilor din eyaletul Timișoarei în banatul
caransebeșean (doc. 165, 166, 169) sau în principatul ardelean (doc. 196, 197),
fapt care antrenează dispute între autoritățile otomane și cele creștine.
Fenomenul se petrece și în sens invers, dovadă că în 1588 țăranii săraci, dacă nu
erau lăsați să plătească dările pe jumătate, fugeau imediat pe pământul turcesc
(doc. 51). Fuga iobagilor se produce și în interiorul banatului, iar readucerea lor
la vechii stăpâni nu era întotdeauna posibilă (doc. 34, 35). Cazurile de eliberare
voluntară din iobăgie apar ca excepții (doc. 172). Cea mai radicală formă de
împotrivire socială a fost haiducia. Multe documente surprind fenomenul lotriei
și străduința autorităților de a-l combate (doc. 20, 158, 183, 191, 192, 199 a-b,
201-206).
Lumina documentelor se revarsă și asupra aspectelor de viață privată. De
un real interes sunt cele patru testamente publicate (doc. 17, 21, 65, 185). De
asemenea, se pot sesiza manifestări ale mentalului individual și colectiv,
greutățile și pericolele vieții cotidiene. Sugestive sunt cele trei mariaje ale
doamnei Marta Bucur din Caransebeș (doc. 36) și căsătoria încheiată (cel mai
probabil, din dragoste) de nobila Adviga Peligrad cu iobagul Matei Dalea (doc.
172). Tot astfel, sunt evocate neputințele cauzate de boală (doc. 12), de pierderea
vederii (doc. 21), de bătrânețe și pribegie (doc. 185). Nu lipsesc dovezile de
ajutorare a celor aflați în situații vulnerabile. În 1559, regina Isabella Zápolya se
milostivește de o văduvă săracă și îi amână pentru un an toate procesele avute
(doc. 4). Peste ani, Sigismund Báthori îi acorda protecție unui slujitor din Lipova
care își căuta un medic pentru îngrijirea sănătății (doc. 63). La fel de omenos
apare cancelarul Ștefan Josika prin ajutorul oferit unei perechi vârstnice de a-și
recupera proprietățile trecute pe seama cetății Lipova (doc. 60).
Diplomatariul completează informațiile referitoare la instituțiile locale,
la administrația și justiția epocii. Demnitatea supremă, de ban al Caransebeșului
și Lugojului, poate fi mai bine apreciată după parcurgerea celor două acte
princiare de numire în funcție a lui Toma Thornai și Acațiu Barcsai (doc. 19,
177). O altă sursă reconfirmă existența unui înlocuitor / substitut de ban (doc.
13). Atribuțiile și competențele banului sunt cel mai bine expuse în
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 470 
 
corespondența anilor 1614–1616, purtată de principele Gabriel Bethlen cu vărul
său, banul Petru Bethlen (doc. 152-161). Activitatea adunărilor orășenești și
districtuale caransebeșene este oglindită în cuprinsul a 17 documente. Alte
mărturii dovedesc fără tăgadă labilitatea și nesiguranța demarcației dintre
banatul Caransebeșului și eyaletul Timișoarei, marcată de conflicte mărunte dar
permanente: încălcări de hotar (doc. 187, 190, 194), furturi (doc. 181, 198),
jafuri (doc. 198, 199, 202), haiducie (doc. 183, 192, 199), fuga supușilor dintr-o
parte în cealaltă (doc. 165, 166, 169, 196, 197). Este sesizabil și fenomenul de
condominium, de coexistență (măcar și formală) a vechilor dregători ai banatului
cu noile autorități otomane. Astfel, în 1670, la Caransebeș, orașul de reședință al
sangeacbeiului otoman, își desfășurau activitatea doi comiți de Severin și un
substitut de ban (doc. 189).
În privința justiției, documentele ilustrează atât ierarhizarea instanțelor
(doc. 55, 57), cât și procedurile judiciare. Se realizează ascultări de martori
pentru stabilirea filiației între două persoane (doc. 8) și a drepturilor de
proprietate ale familiei Găman (doc. 182). În ultimul caz, au fost înregistrate
depozițiile a 59 de nobili, orășeni și iobagi. În cadrul instanței districtuale se
redactează împuterniciri de reprezentare a femeilor în comitatele vecine sau
chiar la Tabla princiară (doc. 45). În domeniul penal, se confirmă că uciderea
accidentală a unui tânăr nobil a condus la exilarea făptașului din Caransebeș
(doc. 24).
Înscrisurile acelei epoci evidențiază rolul banatului de Caransebeș și
Lugoj ca sursă de informații și canal de comunicație cu lumea otomană. În
această privință, se remarcă misiunea încredințată banului Toma Thornai de a
mijloci relații cât mai bune între noul principe Sigismund Báthori și beilerbeiul
Timișoarei (doc. 32). De altfel, printre atribuțiile principale ale banului se afla
furnizarea de informații din teritoriul otoman (doc. 152, 153, 157), fiind dovedite
câteva reproșuri princiare pentru pierderea corespondenței și „lipsa de atenție”
față de mișcările turcilor (doc. 157, 160). Demnitarii bănățeni erau informați prin
intermediul iscoadelor sau al trimișilor oficiali de la Belgrad și Timișoara (doc.
114, 174). O sursă esențială de știri era reprezentată de corespondența purtată cu
demnitarii otomani (doc. 20, 32, 101, 115, 116, 151, 162, 165, 166, 194).
Istoria zbuciumată a Banatului de la începutul secolului al XVII-lea își
găsește reflectarea în paginile diplomatariului. Mărturiile vizează deopotrivă
evenimente militare și politice. În anul 1600, o mare parte a bănățenilor s-a
alăturat lui Mihai Viteazul. De exemplu, nobilul lugojan Ianăș Olasi a fost trimis
la otomani, primind un salvconduct din partea marelui logofăt Teodosie
Rudeanu (doc. 68), iar un alt credincios, George Pitar din Caransebeș, s-a
bucurat de două danii domnești (doc. 67, 69). Cursul imprevizibil al
evenimentelor a determinat schimbarea opțiunilor bănățenilor. Nobilul
caransebeșean Nicolae Vaida a fost răsplătit material de învingătorii Viteazului
(doc. 70), iar menționatul George Pitar s-a bucurat de dărnicia nestatornicului
471 Recenzii și notițe bibliografice 
 
principe Sigismund Báthori în anul 1602 (doc. 85). În perioada următoare,
localnicii au trecut prin încercări cumplite care păreau să vestească dispariția
banatului lor. Efectele devastatoare ale raidului otoman asupra Lugojului, din
august 1602, sunt expuse într-o scrisoare impresionantă adresată de orășeni
generalului Basta (doc. 98). După două luni, a venit rândul celor din districtul
Făget să sufere pustiirea tătarilor (doc. 99). În primăvara următoare, otomanii au
vizat ocuparea Caransebeșului, dar nu pe calea armelor, ci prin promisiuni
amăgitoare. Era greu de crezut că prin instalarea unei garnizoane turcești în oraș
„nobilimea își va avea dregătorii care se cuvin și își va avea toate moșiile ei”, iar
locuitorii „se vor afla în liniște și pace sub aripile puternicului împărat” (doc.
101). Necazurile veneau inclusiv din interiorul taberei creștine. În 1603,
caransebeșenii abia scăpați de pericolul sus amintit, au fost supuși de către
generalul Basta la plata unei dări de 10.000 de florini ! (doc. 102). Alte înscrisuri
elucidează circumstanțele pierderii Lipovei (mai – iunie 1605), în urma trădării
mercenarilor sârbi din cetate (doc. 107-113).
Elementele de spiritualitate sunt mai rar consemnate, fapt explicabil prin
starea de incertitudine și primejdie necontenită la care era expusă societatea
bănățeană. Ierarhia religioasă este ilustrată prin menționarea vlădicăi Sava,
episcop ortodox din Lipova, la anul 1607 (doc. 140). Practica scrisului este
confirmată de însăși documentele redactate de instanțele și particularii locului. În
plus, sunt atestați câțiva dieci (literati) în ipostazele de rector al școlii din Lipova
– 1575 (doc. 17), și de soli (doc. 99, 115).
Parcurgerea volumului evidențiază câteva erori minore de tehno-
redactare și de conținut. Datarea documentului nr. 49 trebuie emendată, deoarece
28 iunie 1588 nu a fost o zi de joi, indiferent de stilul calendaristic folosit. Mai
plauzibilă este data de joi, 27 iunie 1588, pe stilul vechi. Diplomatariul este
întregit cu un Indice onomastic (p. 505-522) și altul toponimic (p. 523-530).
La finalul acestei prezentări, se poate afirma cu toată convingerea că
editarea celor două volume ale diplomatariului reprezintă o contribuție majoră la
restituirea trecutului medieval al Banatului. Totodată, corpusul documentar este
și corolarul îndelungatei și prodigioasei activități științifice a istoricului Costin
Feneșan.

Dragoș Lucian Țigău


dragoslucian68@yahoo.com

 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 472 
 
SILVIU VĂCARU, CĂTĂLINA CHELCU, Departamentul Criminalicesc în
Moldova (1799-1804). Condici de sentințe, vol. I (1799-1804), Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017, 359 p.

Pentru cercetătorii evului mediu sau ai perioadei moderne, accesul la


surse este fără îndoială primul și cel mai important pas spre o riguroasă și
temeinică investigație. Fie că vorbim de istoria bisericească, politică, urbană sau
a vechiului drept, apelul la document este implicit. Publicarea la Editura
Universității „Alexandru I. Cuza” din Iași a unui prim volum din Condicile de
sentințe ale Departamentului Criminalicesc din Moldova se înscrie într-o
frumoasă, deja, tradiție și anume aceea a publicării cu ritmicitate a surselor
veacurilor XVII-XIX. Fie că vorbim de documente sau catastife de negustori12,
de documente ale mănăstirilor13 sau ale boierilor14 sau de catagrafii15 și
manuscrise, toate și-au găsit locul în colecțiile Documenta și Historica ale
editurii mai sus-amintită, coordonate cu profesionalism de profesorii Petronel
Zahariuc și Alexandru-Florin Platon.
Volumul de față a fost meșteșugit cu multă trudă și migală de către doi
cercetători „de neam vechi” ai Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași,
Silviu Văcaru și Cătălina Chelcu care, de altminteri, sunt membri ai colectivului
de editare a corpusului național de documente medievale Documenta Romaniae
Historica, seria A. Moldova. Acesta cuprinde 148 de anaforale (compuse din
decizia boierilor judecători și rezoluția domnului) transcrise din patru condici ce
se păstrează la Arhivele Statului din Iași, în fondurile Manuscrise și Curtea
Criminală și datează din perioada 1799-1804, după cum arată și titlul, urmând
ca, în următoarele volume, cei doi istorici să publice și anaforalele din perioada
1805-1806, 1816-1825, 1828 (p. XCIX-C). La acest corpus, autorii adaugă un

                                                           
12
Gheorghe Lazăr, Documente privitoare la negustorii din Țara Românească,
vol. I-II, Editura Universității „Alexandru I. Cuza”, Iași, 2013-2014; idem, Catastife de
negustori din Țara Românească (secolele XVIII-XIX), Editura Universității „Alexandru
I. Cuza”, Iași, 2016.
13
Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente românești din
arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, Editura Universității „Alexandru I.
Cuza”, Iași, 2005; Petronel Zahariuc (ed.), Florin Marinescu, Dumitru Nastase,
Documente româneşti din arhiva mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos, Editura
Universității „Alexandru I. Cuza”, Iași, 2016.
14
Dan Dumitru Iacob (ed.), Avere, prestigiu și cultură materială în surse
patrimoniale. Inventare de averi din secolele XVI–XIX, Editura Universității „Alexandru
I. Cuza”, Iași, 2015.
15
Bogdan Mateescu, Familia în timpul robiei. O perspectivă demografică.
Studiu şi liste de populaţie din arhive, Editura Universității „Alexandru I. Cuza”, Iași,
2015.
473 Recenzii și notițe bibliografice 
 
amplu studiu introductiv, alcătuit din două părți16, referitor nu doar la structura
cărții și a conținutului, ci și la contextul socio-juridic al perioadei și la evoluția
legislației și a practicilor de natură penală, trei Anexe (ce conțin statistici
referitoare la tipurile de anaforale prezente în volum, la boierii care judecă și
semnează astfel de acte și un glosar cu arhaisme și regionalisme), un rezumat în
limba engleză, o notă asupra ediției, iar la final, un Indice de nume și un altul de
materii.
Cartea este și la propriu și la figurat una grea. În primul rând, literatura
de specialitate pe acest segment istoriografic, al istoriei dreptului penal, nu este
nici pe departe lămuritoare, autorii înșiși trebuind să investigheze mult pentru a
schița o direcție sau alta în privința practicilor de procedură penală de la finele
veacului al XVIII-lea și primele decenii ale celui următor. Cum funcționau
organismele legiuitoare, ce pravile se aplicau, cine organiza, cine judeca și cine
avea ultimul cuvânt la finalul unui proces de crimă? Sunt întrebări la care
editorii au încercat să schițeze un răspuns și să indice o posibilă direcție de
investigare. În același timp, transcrierea și îngrijirea unui corpus de documente
atât de consistent și complex constituie operațiuni nici pe de parte ușoare;
documentele, în forma lor fizică, nu s-au păstrat într-o bună stare, nici scribii nu
au scris cu gândul că slova lor va fi citită și cu greu descifrată peste două secole
și mai bine. Așadar, punerea în circuit a unei asemenea serii de documente este o
provocare, dar rezultatele tipăririi ei scot la lumină părți importante din trecutul
moldovenesc: de la mentalități, comportamente, percepții, la moralitate și
sentimente.
O carte cu un subiect și o abordare asemănătoare a fost publicată în
2002, având ca spațiu de referință Țara Românească. Autorii au ales atunci să
publice o selecție de documente din perioada octombrie 1794 - decembrie 1795,
păstrate într-o condică de anaforale criminalicești a lui Alexandru Constantin
Moruzi17. Chiar și așa, volumul a rămas singular în literatura de specialitate. În
acest context, publicarea integrală a condicilor de sentințe din Moldova, atâtea
câte s-au păstrat, ajută la o mai bună cunoaștere a istoriei dreptului penal din
spațiul românesc.
                                                           
16
Organizare judecătorească şi procedură de judecată în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, Departamentul Criminalicesc (Începuturile instituţiei; Atribuţiile
Departamentului Criminalicesc; Cercetările preliminarii făcute de dregătorii ţinuturilor,
ai Hătmăniei şi Agiei; Activitatea Departamentului Criminalicesc; Competenţele
Departamentului Criminalicesc cu privire la executarea sentinţelor judecătoreşti;
Judecătorii Departamentului Criminalicesc).
17
Ligia Livadă-Cadeschi, Laurențiu Vlad, Departamentul de cremenalion. Din
activitatea unei instanțe penale muntene (1794-1795), Editura Nemira, București, 2002.
O tentativă similară a avut şi Ilie I. Vulpe cu Divanul Craiovei, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2002 ce publică rezumate din dosarele criminale ale acestei
instituții.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 474 
 
Instituția care a judecat în perioada modernă în Țara Moldovei, fapta
penală – Departamentul Criminalicesc – a apărut în jurul anului 1789 (înainte de
1789, dar nu mai devreme de 1 aprilie 1777, v. Studiu introductiv, p. XXIV), ca
un departament desprins din Divanul Domnesc, cel mai probabil la inițiativa
domnului Alexandru Ipsilanti (v. Studiu introductiv, p. XXV). Până a ajunge să
fie cercetați de dregătorii acestei instituții, în teritoriu, presupușii vinovați
ajungeau mai întâi pe mâinile slujbașilor Hătmăniei și ai Agiei, iar printre primii
însărcinați să facă investigații în cazul unei plângeri penale erau ispravnicii,
pârcălabii și starostii ținuturilor. Arestările persoanelor mai periculoase se făceau
de către ispravnici ajutați de „oamenii mai vrednici” ai locului respectiv și erau
ținuți într-un așa zis „arest preventiv” la gros (spațiu special amenajat pentru
reținerea persoanelor în cadrul Isprăvniciei). Interogatoriul, cu bătaie sau fără,
era notat și expediat spre Departamentul Criminalicesc împreună cu inculpatul.
Dincolo de consemnarea faptei în sine, documentele dezvăluie adevărate povești
de viață: despre iubire trădată, speranțe înșelate, prietenii false.
Parcurgerea cazuisticii editată în paginile acestei cărți arată că cei care
sunt judecați de Departamentul Criminalicesc aparțin, în general, unor categorii
sociale sau profesionale modeste; avem, așadar, printre acuzați: țigani, sudiți
(majoritatea ruși), femei maltratate, harabagii (căruțași), crâșmari, dezertori,
arnăuți, argați, văcari, ciobani. La capătul celalalt al infracțiunilor, în „tabăra”
victimelor stau boierii (mari sau mici), femeile, negustorii, preoții, vătafii,
sudiții. Se lovește sau se ucide individual sau organizat, în bande, pentru bani și
diverse bunuri, din gelozie, din „greșeală” sau la beție, în locuri retrase (în câmp,
pădure, la marginea localităților) și, de cele mai multe ori, la lăsarea
întunericului. În privința sentințelor, ele trebuie citite în primul rând în cheia
unei justiții influențată de voința domnului și de statutul social al victimei și al
presupusului vinovat, cum este, bunăoară, cazul celui care își ucide consoarta
dar care, în cele din urmă, este absolvit de vină pentru că soția sa se dovedise a fi
o femeie de moravuri ușoare. Totodată, în unele situații, se au în vedere
consecințele practice ale pedepselor. Boierii desemnați să judece cazurile,
analizează probele și înaintează o hotărâre, încadrând fapta și propunând o
pedeapsă, cu care domnul putea sau nu să fie de acord, schimbând-o cu o alta
mai aspră sau mai ușoară (dinamica acestor schimbări poate fi urmărită în Anexa 1 a
lucrării). Unele infracțiuni puteau avea ca soluționare o răscumpărare în bani sau
bunuri și/sau trimiterea la închisoarea ocnei pe o durată neprecizată. Rațiunea
unei asemenea decizii nu putea fi decât una pragmatică: un om trimis la ocnă era
forță de muncă folosită în interesul domniei.
Pe lângă contextul comiterii crimei (să nu fi fost cu premeditare, să nu fi
fost săvârșită cu deosebită brutalitate), care cântărea destul de greu în hotărârea
pedepsei, se poate observa că se ținea seama la proces și de atitudinea familiei
victimei. Dacă aceasta din urmă reușea să stabilească un acord în privința
despăgubirilor cu vinovatul, în majoritatea cazurilor, făptașul nu primea
475 Recenzii și notițe bibliografice 
 
pedeapsa capitală. Fără clemență este domnul când vine vorba de punerea în
circulație a unor bani falși, infracțiune pentru care el cere o pedeapsă mai aspră
decât cea propusă de boierii judecători. Dacă aceștia stabiliseră doar bătaia pe
ulițele Iașilor și eliberarea pe chezășie a țiganilor dovediți vinovați, domnia
mărește pedeapsa și îi trimite la închisoare „până când va fi porunca domnii
mele” (p. 38).
Un alt punct nevralgic al sistemului penal de justiție era durata
desfășurării unei judecăți. Procesul anevoios de instrumentare a dosarelor, durata
lungă de desfășurare efectivă a judecății aveau consecințe în primul rând asupra
condiției fizice a presupușilor vinovați (a căror sănătate se putea deteriora destul
de mult în timpul detenției putând duce, uneori, la deces), dar și asupra
funcționarilor din aparatul care investiga infracțiunea: administrarea probelor
greșită sau greoaie, transmiterea datelor cu întârziere sau pierderea lor ducea la
imposibilitatea probării vinovăției celui judecat și, astfel, la eliberarea lui.
Abuzurile și arbitrariul sunt alte două puncte sensibile ale desfășurării proceselor
de la început de veac XIX. Așa cum subliniază și editorii în studiul introductiv
(p. LII), bătăile repetate administrate pe parcursul anchetei, puteau „convinge”
pe învinuit să „recunoască” fapte pe care acesta să nu le fi săvârșit și pe care, cei
care anchetau nu reușiseră să le soluționeze. Interesantă mi s-a părut și atitudinea
față de cei dovediți, în urma anchetei, nevinovați. În multe cazuri, atât boierii
judecători, cât și domnia impuneau celui declarat nevinovat eliberarea pe
chezășie. Ar fi interesant de analizat „cât” de nevinovați erau, de fapt, cei puși în
libertate cu o astfel de condiționare.
Multe curiozități pot ieși la iveală parcurgând consistentul material
editat în volumul de față. Ce se întâmplă în cazul proceselor unor străini,
bunăoară, cum se procedează în cazul necunoașterii limbii inculpatului? Erau
pedepsite faptele sudiților mai aspru? Altele rămân încă enigme pe care studiile
ulterioare le pot nuanța sau chiar explica, așa cum ar fi, de exemplu, cazul
diminuării pedepsei: de la pedeapsa cu moartea la cea de 3 ani de închisoare la
ocnă. Cum poate fi explicată aplicarea unor pedepse diferite pentru același tip de
infracțiune? Cert este că publicarea integrală și serială a acestor anaforale, deși
necesită un volum de muncă enorm din partea editorilor, nu poate decât ajuta la
o și mai bună cunoaștere a istoriei dreptului, în particular și a istoriei sociale, în
general.
Mai trebuie adăugat aici că documentele prinse în volumul de față sunt
interesante atât din perspectiva informațiilor oferite, a practicilor și
mentalităților, dar și din perspectivă lingvistică18; editorii au reușit nu doar să
ofere o transcriere justă a complicatelor cuvinte străine înglobate în limbajul de
                                                           
18
Vezi și recenziile Rodicăi Zafiu, La cremenal, în „Dilema Veche”, nr. 770,
22-28 noiembrie 2018; La vreme de beție, în „Dilema Veche”, nr. 771, 29 noiembrie – 5
decembrie 2018.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 476 
 
început de veac XIX, dar au oferit cititorului și o descâlcire a lor în Anexa 3
(p. LXXXIII-LXXXIX).
Inerente unui asemenea volum de muncă sunt și o serie de mici erori ale
studiului introductiv, cum ar fi unele exprimări și construcții nepotrivite: „delicte
criminale” (p. XXVI), „întârzierea trimiterii la timp” (p. XXXVII), „s-a rânduit
de la Divan pe jitnicerul Sandu” (XLIX), „O altă obligație a slujbașilor
Departamentului era aceea de a hotărî locul unde urma să se efectueze pedepsele
în public” (p. LIX), „Având la baza documentării doar lucrările scrise până în
momentul respectiv, ei nu au reușit să aducă noi informații [...]” (p. XXIII).
Omisiunea unui cuvânt în citatul preluat din mărturiile Călătorilor străini, face
lipsită de sens fraza și, implicit, argumentația autorilor: „[…] hotărârile și chiar
judecățile cele mai importante nu se dau prin viu grai, nesocotindu-se
transpunerea lor în scris”, când ar fi trebuit, potrivit sursei: „judecățile […] nu se
dau decât prin viu grai”19. Oricum, dincolo de această scăpare, consider că
preluarea unui fragment atât de lung din Călători străini, de aproape trei sferturi
de pagină, nu ajută la lămurirea unei chestiuni sau a alteia ci, dimpotrivă,
sporește ambiguitatea și face dificilă înțelegerea raționamentului (la fel și la
p. XXXIII, XXXV).
Neclară rămâne procedura urmată pentru obținerea probelor prin
aplicarea bătăilor în timpul investigațiilor (idee reluată în mai multe rânduri:
p. XXIX, p. XXX, p. XXXI, p. XXXII): „Informațiile pentru stabilirea faptelor
trebuiau obținute prin mărturie de bunăvoie. Dacă acestea erau luate sub
presiune, inculpatul putea să depună mărturie la instanța superioară că acele
declarații au fost date sub amenințarea loviturilor. Bătaia era îngăduită pentru a
obține informațiile necesare în proces. Dacă și după aplicarea corecției fizice
învinuitul nu recunoștea fapta, anchetatorii trebuiau să găsească alte mijloace
[…] pentru a-i susține vinovăția” (sic!, p. XXIX).
În ceea ce privește Anexa 1 (folosită și în Studiul introductiv, p. XLVII),
partea referitoare la anaforalele întărite de domn așa cum au propus boierii
judecători, lipsesc, de exemplu, cazurile din 19 noiembrie 1799 (cazul Gheorghe
Zvâncă, p. 20-21), din 12 februarie 1800 (altul decât cel menționat în listă, p.
34), din 8 martie 1800 (cazul femeilor nevinovate, p. 35), etc. Tot la această listă
se pot adăuga alte două cazuri de condamnări la moarte (din 6 mai 1800, p. 42-
43 și din 17 iulie 1800, p. 51-52) la cele șase deja precizate de editori. Unele
erori sunt și în lista cu anaforalele întărite de domn, dar cu pedeapsă mai mare:
de exemplu, sunt omise două cazuri din 19 august 1799 (p. 4-5; p. 6-7).
Dincolo de aceste scăpări, volumul, rod al unei munci imense, este un
important și util instrument de lucru și o completare istoriografică esențială care
                                                           
19
Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol.
I, îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu-Zoner, Marian
Stroia, Editura Academiei, București, 2004, p. 253.
477 Recenzii și notițe bibliografice 
 
pune la îndemâna istoricilor nu doar informații referitoare la evoluția normelor
de procedură penală din Moldova, dar și un bogat material referitor la istoria
socială a acestui spațiu.

Elena Bedreag
ebedreag@gmail.com

KRZYSZTOF PIETKIEWICZ, Itinerarium króla Aleksandra Jagiellończyka


1492–1506, seria Polska Akademia Nauk. Instytut Historii im. Tadeusza
Manteuffla, Itineraria Jagiellonów, t. 3, Editura Instytut Historii PAN,
Warszawa, 2016, 217, [3] p., 8 s. tabl. + il. kolor

Aleksander Jagiellończyk s-a născut la 5 august 1461, în familia regelui


Poloniei și marelui duce al Lituaniei, Kazimierz al IV-lea Jagiellończyk
(n. 1427 - †1492). Este cunoscut istoriografiei române în mod special prin
prisma relațiilor sale cu Ștefan cel Mare, care, trebuie să recunoaștem, nu au fost
mereu sub semnul amiciției, dacă ar fi să ne amintim doar despre incidentul cu
Braclavul (ucr. Брацлав; pl. Bracław)20. La moartea tatăl lui său, la 7 iunie
149221, lui Aleksander i-a revenit tronul marii cnezii lituaniene, în pofida
opoziției rudei sale, Simion Mihailovich Olel'kovich, care și-ar fi dorit să ajungă
mare duce22.
                                                           
20
În mai 1495, Aleksander i se plângea socrului moscovit că Ștefan și-a trimis
în taină oamenii și au ars orașul Braclav, luând în captivitatea o mulțime de oameni.
Evident că atacatorii au jefuit locurile pe unde trecuseră (Сборник Императорского
Русского исторического общества, Т. 35, Памятники дипломатических сношений
древней России с державами иностранными. 1. Памятники дипломатических
сношений Московского государства с Польско-Литовским государством в
царствование Великого Князя Ивана Васильевича, partea I, (годы с 1487 по 1533),
Sankt-Petersburg, 1882, p. 189–190; în continuare – SIRIO). La aceste acuzații domnul
Moldovei a răspuns că însuși locuitorii Braclavului au dorit să treacă în stăpânirile sale și
să i se supună (ibidem, p. 238).
21
Știrea decesului lui „Andrei Cazimir” a ajuns la Moscova mai târziu,
letopisețele consemnând evenimentul la data de 23 mai – „Полное собрание русских
летописей” (în continuare PSRL), 18, Симеоновская летопись, Sankt-Petersburg,
1913, p. 276; PSRL, 20, Львовская летопись, partea I, Sankt-Petersburg, 1910, p. 357.
Evenimentul este însă reflectat corect în letopisețele beloruso-lituaniene, a se vedea
PSRL, 35, Летописи белорусско-литовские, Moscova, 1980, p. 166: „în anul 1492 de
la nașterea lui Hristos, iunie în a șaptea zi. A murit regele Poloniei și marele duce al
Lituaniei, Cazimir Jageilovich la Grodno”.
22
V.A. Voronin, Князья Олельковичи – претенденты на власть в Великом
княжестве Литовском, în „Studia Historica Europae Orientalis. Исследования по
истории Восточной Европы”, 9/2016, p. 115.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 478 
 
Școala istoriografică polonă este cunoscută pentru contribuțiile sale
esențiale mai ales în domeniul relațiilor internaționale în Răsăritul european23.
Totodată, în ultimii ani au apărut câteva lucrări extrem de importante care se
încadrează în tiparul abordării occidentale a cercetării istorice – cele despre
itinerariile regale. Proiectul Itineraria Jagiellonów își are preistoria sa.
Bunăoară, Antoni Gąsiorowski atrăgea atenția în 1969 că itinerariile sunt
instrumente de lucru prețioase și eficiente în probleme care privesc datarea unor
documente, cunoașterea mai bună a modului de organizare a curții regale, a
drumurilor etc24. De altfel, în cazul istoriografiei polone preocupările de acest fel
datează tocmai din secolul al XIX-lea25.
Sub patronajul Institutului de Istoriei al Academiei Poloneze (Instytut
Historii Polskiej Akademii Nauk), proiectul demarat cu ceva ani în urmă se
dovedește a fi rodnic. Cercetătorii din Polonia și-au propus să publice sub titlul
de serie Itineraria Jagiellonów itinerariile lui Władysław Jagiełło26 și a
urmașilor săi care au ajuns pe tronul Regatului Poloniei: Władysław III (1434–
1444)27, Kazimierz Jagiellończyk (1447–1492)28, Jan Olbracht (1492–1501),
Aleksandr (1501–1506), Zygmunt Stary (1507–1548) și Zygmunt August (1530-
1572). Totodată, se preconizează publicarea unui volum aparte consacrat
itinerariilor consoartelor regale, începând cu Jadwiga și terminând cu Katarzyna,
soția lui Zygmunt August. Așadar, proiectul îi exclude pe Władysław
Jagiellończyk al Boemiei și Ungariei și fiul său, Ludwik29.
                                                           
23
Amintim doar două contribuții, care se axează pe spații geografice și
probleme diferite: Krzysztof Baczkowski, Walka o Węgry 1490-1492, Kraków, 1995 și
mai recenta lucrare a lui Dariusz Kołodziejczyk, The Crimean Khanate and Poland-
Lithuania. International Diplomacy on the European Periphery (15th–18th Century). A
Study of Peace Treaties Followed by Annotated Documents, Leiden–Boston, 2011.
24
P. Węcowski, Polskie itineraria średniowieczne i nowożytne. Przegląd badań
i propozycje badawcze, în „Studia Źródłoznawcze. Commentationes”, XXXVII/2000,
p. 13. Despre importanța acestui tip de cercetări, notase și K. Jasiński, Uwagi o
itinerarium króla Władysława Jagiełły, în „Studia Źródłoznawcze. Commentationes”,
20/1976, p. 227-231 (recenzie la itinerariul regelui Władysław realizat de A.
Gąsiorowski, lucrare publicată în 1972, v. nota 6) format djvu-online la
http://www.wbc.poznan.pl/dlibra/applet?mimetype=image%2Fx.djvu&sec=false&handl
er=djvu_html5&content_url=%2FContent%2F205988%2Findex.djvu (1/12/2018).
25
Pentru o analiză detaliată a istoriografiei, a se consulta, P. Węcowski, Polskie,
p. 13-48.
26
Este deja publicat, v. A. Gąsiorowski, Itinerarium króla Władysława Jagiełły
1386–1434, Warszawa, 1972, lucrare reeditată în 2015.
27
Lucrarea trebuie să apară în următorii ani, Stanisław A. Sroka, Wioletta
Zawitkowska, Itinerarium króla Władysława III 1434–1444.
28
A apărut în 2014, Grażyna Rutkowska, Itinerarium króla Kazimierza
Jagiellończyka 1440–1492, vol. I, Itineraria Jagiellonów, Warszawa, 2014.
29
Ibidem, p. 7.
479 Recenzii și notițe bibliografice 
 
În 2016 a apărut cel de-al treilea tom, dedicat domniei lui Aleksandr
Jagiellończyk, sub semnătura lui Krzysztof Pietkiewicz. Așa după cum se
enunțase în lucrările precedente, și în acest caz itinerariul nu a fost realizat doar
pentru perioada în care Aleksandr a fost efectiv regele Poloniei (ales de seimul
de la Piotrków la 3 octombrie 1501, încoronat la Kraków la 12 decembrie 1501,
decedat la 19 august 150630; p. 27). Așadar, Krzysztof Pietkiewicz a completat
și itinerariul pentru perioada în care fiul lui Kazimierz al IV-lea a deținut doar
demnitatea de mare duce al Lituaniei (p. 27, 43), deși astfel titlul lucrării – króla
(regelui) – pare anacronic. Noi însă salutăm decizia autorului.
Noua contribuție este cea de-a 6 tentativă de cercetare a temei enunțate
(!). Primul dintre istoricii care au acordat atenție itinerariului lui Aleksander a
fost Matvej Kuz'mich Ljubavskij, în cunoscuta sa lucrare despre Seimul lituano-
rus31 (p. 27). Însuși Pietkiewicz a publicat un studiu axat pe aceeași tematică32.
Contribuție care – după cum ne mărturisește – a fost punctul de plecare al
lucrării recenzate („punktem wyjścia prezentowanego dziś opracowania było
moje wydanie itinerarium Aleksandra Jagiellończyka z 1996 r.”; p. 29).
Atragem atenția că autorul scoate în evidență o caracteristică nouă a
domniei lui Aleksandr – acesta nu poate fi numit Rex ambulans, fiindcă cea mai
mare parte a domniei sale el a rezidat la Vilnius sau la Grodno, perioadele de
ședere în curțile amintite prelungindu-se uneori pe luni întregi fără întrerupere
(p. 30). Bunăoară, din întreaga sa domniei doar ca mare duce al Lituaniei, care
cumulează un total de 3473 de zile, el s-a aflat la Vilnius pentru 1128 de zile, la
Troki pentru 355 de zile și la Grodno pentru alte 355 de zile (unde, în trei ani
diferiți, a sărbătorit Crăciunul și Anul Nou). Așadar, opinia lui Krzysztof
Pietkiewicz este diametral opusă celei semnalate de M.K. Ljubavskij, care
afirmase că Aleksandr, asemenea tatălui său, „se deplasa mereu dintr-un loc în
altul”, atrăgând atenția că a locuit cel mai mult în cetatea sa de scaun, Vilnius33.
Lucrarea recenzată este importantă și pentru istoria lui Ștefan cel
Mare. Remarcăm aici un singur caz. Conform lui Krzysztof Pietkiewicz, traseul
lui Aleksandr Jagiellończyk spre hotarul cu Moldova din anul 1497, având ca
scop participarea la campania fratelui său, Jan Olbracht, este slab documentat.
Se știe cu precizie că marele duce s-a aflat la Vilnius în ziua de 27 mai 1497.
                                                           
30
PSRL, 35, p. 167.
31
Matvej Kuz'mich Ljubavskij, Литовско-русский Сейм. Опыт по истории
учреждения в связи с внутренним строем и внешней жизнью государства,
Moscova, 1900, p. 131-132, nota 252, făcând trimitere la Metrica Lituaniană, cărțile III,
V și VI și Arhiva cneazului Sangushkov.
32
M. Neuman, K. Pietkiewicz, Lietuvos didžiojo kunigaikščio ir Lenkijos
karaliaus Aleksandro Jogailaičio itinerariumas (1492 m. birelis–1506 m. rugpjutis), în
„Lietuvos Istorijos Metraštis”, 1995, p. 154-240. Cu părere de rău, nu am avut acces la
acest studiu.
33
Matvej Kuz'mich Ljubavskij, Литовско-русский Сейм, p. 131.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 480 
 
Ulterior, s-a îndreptat spre Luck și Izjaslav (ucr. Изяслав; pol. Zasław), regiunea
istorică Volin', la acea vreme în Marele Ducat al Lituaniei, astăzi în Ucraina,
unde s-a aflat în luna iulie a aceluiași an. A mărșăluit apoi spre Podolia, fiind
atestat la Sosence? (ucr. Сосонка; transl. Sosonka) și lângă Winnica (ucr.
Вінниця, transl. Vіnnicja) în luna august a aceluiași an. La 11 septembrie era la
Braclav, iar în data de 30 a aceleiași luni se afla deja pe drumul de întoarcere,
fiind atestat la Toporishhe ? (ucr. Топорище; pl. Toporyszcze) (p. 30).
Când Ivan al III-lea i-a trimis pe Petr Loban Zabolockij și Ivan Volk-
Kuricyn la Alexandru cu sfatul (în fapt o amenințare) de a se opri din marșul său
spre Moldova, curtea moscovită știa că marele duce s-ar putea să fie la Luck34.
Cartea soliei a fost redactată la 19 august35. Așadar, solii s-au pornit în misiune
chiar în aceeași zi sau în cea următoare, ajungându-l din urmă pe marele duce
când acesta se afla la Braclav, cu câteva zile bune înainte de 30 septembrie.
Parcurgerea unei distanțe atât de mari într-un timp atât de scurt nu este exclusă,
din moment ce în letopisețele rusești se subliniază faptul că misiunea a avut loc
în mare grabă (вборзе36).
De cealaltă parte, deși Aleksandr Jagiellończyk a fost rege al Poloniei
pentru 1712 zile, itinerariul alcătuit de Krzysztof Pietkiewicz ne confirmă că
personajului nu i-a plăcut să-și petreacă timpul în teritoriile Coroanei, din
moment ce s-a aflat acolo în decursul a doar 944 de zile, majoritatea dintre care
(489) și le-a petrecut la Kraków. Și după ce a fost ales rege al Poloniei, în cazul
teritoriilor lituaniene, Aleksandr a optat tot pentru Vilnius, unde este atestat în
decursul a 465 de zile. În fine, în întreaga sa domnie, atât ca duce, cât și ca rege,
fiul lui Kazimierz al IV-lea s-a aflat la Vilnius pentru 1593 de zile, Grodno –
                                                           
34
SIRIO, 35, p. 238.
35
Ibidem, 237; Relațiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. și Romînia în
veacurile XV–începutul celui de al XVIII, Documente și materiale în trei volume, vol. I,
(1408–1632), redactori J.S. Grosul, A.C. Oțetea, et al., Moscova, 1965, p. 300-301,
notele 66–68.
36
PSRL, 8, Продолжение летописи по Воскресенскому списку, Sankt-
Petersburg, 1859, p. 233. Pentru semnificațiile cuvântului, a se consulta S.G. Barhudarov
(redactor responsabil), Словарь русского языка XI–XVII вв., II, В–Волога, Moscova,
1975, p. 26. În PSRL, 20, p. 364, solia lui Oshherin și Luka Voloshanin este plasată
greșit în „anul 7005, iunie”. Această solie a avut loc în 1496 și nu în 1497. Nu excludem
aflarea la curtea moldavă a unui sol rus. În PSRL, 6, Софийские летописи, Sankt-
Petersburg, 1853, p. 240–241, cronicarul a notat că „în anul 7005, iunie, a trimis marele
cneaz pe solul său la Ștefan voievod în Țara Moldovei”. Este drept că poate fi vorba
despre o confuzie, referința fiind pentru aceeași solie a lui Ivan Oshherin și Luka
Voloshanin. Cu toate aceste, faptul că în letopisețele rusești atacarea cetății Suceava este
reflectată pe largă, denotă o bună informare a părții moscovite despre derularea
evenimentului. Or, credem că informarea în cauză a avut loc datorită prezenței unui
„martor” moscovit. Totodată, nu trebuie să excludem posibilitatea ca Ștefan cel Mare să
fi trimis la Moscova un raport detaliat despre cele întâmplate.
481 Recenzii și notițe bibliografice 
 
508, Kraków – 489, Trock – 355, urmând Brest Litovsk37 și alte orașe în care a
rezidat pentru perioade mult mai mici (p. 31).
La alcătuirea itinerariului s-a urmat tiparul propus în 1972 de A.
Gąsiorowski38: anul, locul, perioada aflării în locul indicat, făcându-se trimitere
la toate sursele/izvoarele care confirmă perioada semnalată (p. 38-39). Așadar,
modul de întocmire al itinerariilor de către istoricii polonezi este diferit de cel al
istoricilor români, care indică sursele în note și nu în text.
Credem că este regretabil faptul că autorul a optat pentru redarea
toponimelor conform „Listei denumirilor oficiale a localităților și a părților lor
2015” (Wykaz urzędowych nazw miejscowości i ich części 2015), publicată la
19.X.201539. Regula nu a fost urmată doar în cazurile în care denumirile actuale
sunt, într-o mare măsură, diferite față de cele medievale. Denumirile localităților
care cândva au făcut parte din Polonia și din Marele Ducat al Lituaniei au fost
redate în conformitate cu „Dicționarul geografic al Regatului Poloniei și a altor
țări slave” (Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych krajów
słowiańskich40), care a apărut în perioada 1880–1902 (p. 38). Într-adevăr,
dicționarul semnalat este un instrument de lucru extraordinar, cu informații
istorice extrem de prețioase. În același timp însă autorul nu poate să nu accepte
realitățile actuale și să recunoaștem, totuși, că pentru un neinițiat, precum
semnatarul acestor rânduri, este extrem de greu să-și dea seama că Zasław este
în fapt Izjaslav (ucr. Изяслав).
Astfel, dacă cititorul neavizat în geografia istorică va dori să caute pe
hartă un toponim mai puțin cunoscut (între Wilno și Vilnius nu este o mare
diferență, deci nu ridică probleme), atunci va trebui să se înarmeze cu nervi de
oțel. Optăm, mai degrabă, pentru metoda lui Dariusz Kołodziejczyk41, deși cu
unele obiecții. Credem că la redarea toponimică a unor localități care cândva au
făcut parte din Regatul Poloniei, așadar fiind incluse aici și teritorii care azi sunt
în Ucraina, cercetătorii ar trebuie, într-adevăr, să utilizeze forma lor din Słownik
geograficzny. Prin urmare, este vorba despre forma poloneză. De altfel,
toponimele redate în Dicționarul geografic sunt, în mare parte, conforme
realităților medievale. Totodată, în acest caz, recomandăm plasarea în note a
formelor actuale pentru localitățile care astăzi sunt în Ucraina, în grafia originală
                                                           
37
Astăzi Brest, în Republica Belarus.
38
A. Gąsiorowski, Itinerarium króla Władysława Jagiełły 1386–1434,
Warszawa, 1972, lucrare reeditată în 2015 în cadrul proiectului Itineraria Jagiellonów.
39
Lista poate fi găsită pe pagina de internet a Comisiei pentru Standardizarea
denumirilor geografice: http://ksng.gugik.gov.pl/urzedowe_nazwy_miejscowosci.php
(1/12/2018).
40
Toate tomurile pot fi găsite online: http:// dir.icm.edu.pl/
Slownik_geograficzny/ (1/12/2018).
41
Dariusz Kołodziejczyk, The Crimean Khanate and Poland-Lithuania,
p. XXXI-XXV.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 482 
 
– chirilică –, dar și în transliterație. Astfel, în text vom utiliza toponimul
Trembowla42, iar în notă vom reda echivalentul ucraineana – Теребовля – și
transliterația sa – Terebovlja.
Fostele teritorii ale Marelui Ducat al Lituaniei se află în prezent în
componența țărilor baltice, a Federației Ruse, Republicii Belarus și Ucrainei.
Așadar, istoricul trebuie să opteze pentru o formă sau alta, ținând cont însă de
anumite realități ale acelor timpuri. Considerăm că pentru toponimele unor
localități care au făcut parte din așa numita Rusie lituaniană (precum Kiev,
Minsk, Sluck ect)43, este recomandabilă utilizarea formei transliterate din grafia
chirilică. Pentru localitățile care astăzi sunt în componența țărilor baltice se va
utiliza forma lor actuală. În ambele cazuri se va face o derogare de la regulă în
situația în care există o diferență majoră între toponimul istoric și cel actual,
derogarea fiind favorabilă formei istorice. Bunăoară, nu vom scrie doar Brest, ci
Brest Litovsk.
În cazul localităților care au făcut parte din Hanatul Crimeii, optăm
pentru forma lor tătărască, căci nu vom folosi transliterația Kyrk-Er a rusescului
Кырк-Ер, ci Qırq Yer; nu Chufut-Kale (Чуфут-Кале), dar Çufut Qale.
Și istoricii români au atras atenția asupra necesității realizării a cât mai
multe itinerarii. În mod regretabil însă la inițiativa de la începutul anilor ‘90 ai
secolului trecut44, au răspuns, din câte știm noi, doar doi istorici ieșeni45. La
itinerariul lui Petru Rareș trebuie să mai adăugăm un document din 16 octombrie
1543, scris la Hârlău. Este vorba despre scrisoarea domnului Moldovei adresată
lui Ivan cel Groaznic, descoperită recent la Moscova. Se lucrează la publicarea sa.

                                                           
42
Trembowla, în vol. Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych
krajów słowiańskich, ed. Filip Sulimierski i Władysław Walewski, vol. XII, Szlurpkiszki
– Warłynka, Warszawa, 1892, p. 459-470.
43
Pentru „frontiera” dintre Rusia lituaniană și Lituania Marelui Ducat al
Lituaniei, v. O.I. Dzjarnovich, „Русь” и „Литва” Великого княжества Литовского в
XVI–XVII вв. как этноконфессиональные и социально-географические регионы, în
vol. Древняя Русь после Древней Руси: дискурс восточнославянского (не)единства,
redactor responsabil A. V. Doronin, Moscova, 2017, p. 119-132. Volumul semnalat este
o contribuție extrem de importantă pentru istoria Marelui Ducat.
44
Adrian Andrei Rusu, Întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui
Iancu de Hunedoara, în AIIX, XXVII/1990, p. 171-185 (nu am avut acces la această
contribuție); Maria Magdalena Székely, Itinerarii domnești: Petru Rareș, în AIIX,
XXVIII/1991, p. 285-299 (la momentul redactării textului, nu am avut acces la
contribuția semnalată).
45
Liviu Pilat, Itinerariile lui Ștefan cel Mare, în vol. Ștefan cel Mare și Sfânt.
Atlet al credinței creștine, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 481-498; Mihai-Bogdan
Atanasiu, Itinerariile Movileştilor, în vol. Movileştii. Istorie și spiritualitate românească,
II, Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epoca, Sfânta Mănăstire Sucevița, 2006, p. 315-
365 (la momentul redactării textului, nu am avut acces la contribuția semnalată).
483 Recenzii și notițe bibliografice 
 
Este drept că în cazul românesc fondul documentar este mult mai mic,
dar, cum nu ar fi, itinerariile sunt instrumente de lucru indispensabile.
Contribuția lui Krzysztof Pietkiewicz nu doar că reflectă erudiție, ci și o muncă
migăloasă enormă care necesită atenție și mult timp. Oricine a folosit sau va
folosi acest instrument de lucru prețios și a dat seama / își va da seama că
descrierea este cât se poate de reală.

N.B. De curând, Radosław Krajniak a publicat un studiu excelent despre


itinerariile regilor Poloniei. Autorul a făcut unele precizări, îndreptări și
completări la itinerariile primilor 4 regi din dinastia Jagiello, cu excepția celui
care aparține lui Władysław III46. Krajniak consideră că lucrarea lui Krzysztof
Pietkiewicz este cea mai reușită dintre toate „consoartele” sale47 – cu trimitere
aici la celelalte itinerarii. În același timp, autorul studiului semnalat remarcă
câteva scăpări, trimiteri eronate și vine cu noi completări48.

Anatoli Ceobanu
ciobanumihaianatolii@gmail.com

SARA MCDOUGALL, Royal Bastards. The Birth of Illegitimacy, 800-1230,


Oxford University Press, 2017, 310 p.

Confruntaţi cu o criză politică şi aflaţi sub permanenta ameninţare


musulmană, mai marii ţării au căutat un pretendent la tron din rândul familiei
domnitoare. L-au găsit într-o mănăstire, ceea ce nu i-a împiedicat să-l înscăuneze
şi apoi să-i găsească o soţie pentru a asigura continuitatea dinastiei. Povestea
Călugărului, monahul urcat pe tron, este surprinzător de asemănătoare în două
perioade şi regiuni diferite: în Aragon la mijlocul veacului al XII-lea şi în Ţara
Românească la sfârşitul secolului al XV-lea. Ramiro şi Vlad, cei doi prinţi-
călugări, au aşezat ambiţiile politice şi interesele dinastice mai presus de
jurămintele monastice. Alegerea nu a fost însă una uşoară, după cum au dovedit-o
gesturile ulterioare de pocăinţă: arengele întunecate de spectrul judecăţii divine
din hrisoavele lui Vlad şi penitenţa publică şi reîntoarcerea la mănăstire a lui
Ramiro.
Ramiro al Aragonului este protagonistul unui capitol din cartea Sarei
McDougall, Bastarzii regali, într-un studiu de caz care demontează multe dintre

                                                           
46
Radosław Krajniak, Itineraria Jagiellonów. Uwagi i uzupełnienia do
kolejnych tomów serii, în „Klio. Czasopismo poświęcone dziejom Polski i
powszechnym”, 44/2018, p. 149-167.
47
Ibidem, p. 164.
48
Ibidem, p. 164-167.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 484 
 
ideile înrădăcinate privind succesiunea la tron în Europa medievală. Analizând
limitarea drepturilor de moştenire ale copiilor născuţi în afara căsătoriei şi
inventarea conceptului de „ilegitimitate”, Sara McDougall arată că „bastarzii” au
început să fie înlăturaţi de la succesiunea la tron relativ târziu, după 1200. Chiar
dacă Bastarzii regali este circumscrisă Europei latine, din perioada carolingiană
până spre mijlocul veacului al XIII-lea, subiectul şi personajele cărţii par foarte
familiare unui istoric al Ţării Româneşti sau al Moldovei medievale. Vieţile
paralele ale celor doi călugări urcaţi pe tron, Vlad şi Ramiro, constituie doar un
astfel de exemplu, dar lectura cărţii sugerează multe alte analogii. În plus,
argumentul central al cărţii a fost multă vreme piatra de temelie a tezei
excepţionalismului unui „ev mediu românesc”. Absenţa în ţările române a unor
reguli clare de succesiune la tron a dat naştere „celui mai pierzător sistem din
toate acelea ce s-au produs în decursul istoriei”, pentru a-l cita pe Xenopol.
Citind-o pe Sara McDougall aflăm că, de fapt, o distincţie între pretendenţii la
tron născuţi înăuntru căsătoriei şi cei apăruţi în afara unei legături binecuvântate
de Biserică nu a existat multă vreme nici în Europa medievală occidentală.
Domnia şi succesiunea la tron în ţările române, departe de a fi un caz
excepţional, se integrează unui tipar care a persistat vreme de secole în Europa
latină şi care a fost dislocat abia la cumpăna veacului al XIII-lea.
Teza provocatoare a cărţii este foarte solid argumentată, printr-o
înşiruire de studii de caz bine alese. Inevitabil, cartea are şi o dimensiune
polemică, ţintele predilecte ale autoarei fiind Georges Duby şi Jack Goody.
Perioada carolingiană, mai cu seamă prima parte a domniei lui Ludovic cel Pios,
a fost considerată multă vreme momentul decisiv în construirea unei bariere
juridice între copiii legitimi şi cei ilegitimi. Potrivit Sarei McDougall, inovaţia
carolingiană nu a constat însă în discriminarea copiilor născuţi în afara căsătoriei
legitime – concept de altfel încă foarte fluid în acea perioadă – ci în importanţa
acordată ascendenţei materne. Spre deosebire de perioada merovingiană, în care
conta exclusiv descendenţa din „os domnesc”, în vremea carolingienilor
pretendenţii la tron au început să fie diferenţiaţi în funcţie de statutul social al
mamei. Inevitabil, femeile provenind din familii nobiliare însemnate deveneau
mai uşor soţii „legitime”, în vreme ce femeile de origine modestă erau
predispuse să rămână doar „concubine”. Copiii născuţi dintr-o astfel de legătură
erau discriminaţi nu din pricina păcatului părinţilor, ci din cauza statutului social
inferior al mamei. Vinovăţia mezalianţei cântărea mai greu decât păcatul
adulterului. Printre exemplele discutate se numără şi cel al urmaşilor lui Otto I,
trei băieţi născuţi de trei mame diferite, dintre care doar doi au fost luaţi în calcul
drept posibili succesori. Cel exclus a fost chiar fiul cel mare, William, care a
urmat o carieră ecleziastică devenind arhiepiscop de Mainz. Fiu al unei sclave de
origine slavă, William nu a putut concura cu fraţii săi vitregi, ai căror bunici
materni erau regi, unul anglo-saxon, iar celălalt burgund.
485 Recenzii și notițe bibliografice 
 
Mama unui pretendent, ascendenţa şi conexiunile ei politice sau chiar
personalitatea ei s-au dovedit adeseori decisive în a-i determina succesul. Chiar
şi în cazul unei competiţii aparent inegale, între o moştenitoare şi un moştenitor,
obârşia maternă putea înclina balanţa în favoarea fetei. Lui Henric I i-a urmat la
tronul Angliei Matilda şi nu Robert, pentru că fiul unei mărunte nobile din
Oxfordshire nu a putut concura cu fiica unei regine, descendentă a mai multor
regi scoţieni şi anglo-saxoni. De altfel, Sara McDougall arată că în majoritatea
disputelor de succesiune din secolele X-XII controversa s-a purtat în jurul
originii sociale a mamei şi nu a statutului ei marital. Abia spre sfârşitul secolului
al XII-lea, legitimitatea naşterii dintr-o căsătorie recunoscută canonic a început
să devină mai importantă decât ascendenţa maternă. Definirea şi impunerea
conceptului de urmaş ilegitim a fost însă un proces foarte lent şi îndelungat, iar
iniţiativa nu pare să fi aparţinut clericilor, ci, surprinzător, laicilor. Conceptul de
bastard nu s-a născut ca urmare a convertirii la noua moralitate a căsătoriei
impuse de preoţi, ci a interesului de a avea un mecanism care limita considerabil
numărul pretendenţilor legitimi la tron.
Bastarzii regali este structurată în zece capitole diacronice, dedicate
unor studii de caz. Problema terminologică, inclusiv apariţia în veacul al XI-lea
a cuvântului „bastardus” şi, un secol mai târziu, a lui „illegitimus”, este discutată
în primul capitol. Dată fiind influenţa pe care Isidor din Sevilla a exercitat-o
asupra culturii medievale, analiza Sarei McDougall pleacă inevitabil de la
definiţia dată de episcopul hispanic unor termeni precum „naturalis”, „spurius”
sau „nothus”. Atunci când plasează copiii în categorii distincte, pentru Isidor
pare să fi fost mai importantă disparitatea dintre statutul social al părinţilor decât
natura legăturii dintre ei. Multe secole după Isidor, statutul mamei a continuat să
fie cu mult mai important decât natura, legală sau nu, a legăturii dintre părinţi.
Pentru adversarii lui William Cuceritorul porecla insultătoare pe care i-au
atribut-o, Bastardul, era în primul rând o aluzie la ascendenţa sa maternă,
bunicul său dinspre mamă fiind tăbăcar sau gropar. Abia mai târziu cuvântul
bastard a căpătat sensul pe care-l are astăzi, de copil născut în afara căsătoriei.
Cea mai veche atestare a denumirii de bastard pentru un copil ai cărui părinţi
erau amândoi nobili datează de la începutul veacului al XIII-lea, dintr-un
chanson de geste târziu, Raoul de Cambrai.
Plecând de la ipoteza că până atunci legitimitatea şi ilegitimitatea nu
fuseseră categorii legale, ci mai degrabă instrumente retorice, Sara McDougall
reinterpretează principalele surse pe care istoriografia tradiţională s-a grăbit să le
invoce drept dovada segregării juridice timpurii a pretendenţilor legitimi de cei
ilegitimi. Analiza autoarei are în vedere tratate teologice, scrieri legale, cronici,
genealogii, diplome, scrisori sau texte literare, iar exemplele discutate îl poartă
pe cititor, într-un veritabil tour de force, prin Francia merovingiană, regatele
anglo-saxone, lumea carolingiană, regatele iberice creştine, lumea normandă,
spaţiul german şi Orientul Latin. Niciunul dintre „bastarzii” celebri ai evului
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 486 
 
mediu nu lipseşte, începând cu William Cuceritorul sau Tancred de Lecce şi
terminând cu Fernando III de Castilia şi Leon sau Robert de Gloucester.
Lectura surselor propusă de Sara McDougall este, de fiecare dată,
contextualizată şi atentă la agenda autorului. Analizând de pildă termenul de
„concubină” în textele din secolele IX-X, Sara McDougall arată că acesta putea
fi o referinţă la natura mai puţin formală a legăturii pe care o femeie o avea cu
un bărbat, dar şi o aluzie la statutul social inferior al femeii, sau, pur şi simplu, o
încercare de defăimare printr-o insultă sexuală. În plus, cum se dovedeşte la o
privire mai atentă, majoritatea surselor clericale care aparent condamnau copiii
ilegitimi, urmăreau de fapt cu totul alte scopuri: impunerea căsătoriei monogame
sau a celibatului clerului şi sublinierea respectului datorat autorităţilor
ecleziastice. Abia la sfârşitul veacului al XII-lea, ilegitimitatea legăturii dintre
părinţi a început să se răsfrângă şi asupra copilului născut dintr-o asemenea
relaţie, căruia îi este asociat prima oară calificativul „ilegitim” (în anii 1180).
Canoniştii din secolul al XIII-lea au fost cei care au elaborat o taxonomie
detaliată a urmaşilor, legitimi şi ilegitimi, şi, mai ales, i-au definit implicaţiile
asupra dreptului de moştenire.
Eliminarea copiilor naturali de la succesiunea la tron a fost strâns legată
de alte două procese desfăşurate în secolele XI-XIII. Cel dintâi a fost adoptarea
unei noi definiţii standardizate a căsătoriei, care a exclus din dreptul canonic
anumite condiţii care fuseseră importante anterior, precum aprobarea regală,
acordul părinţilor sau înmânarea darului de nuntă, pentru a le înlocui cu altele
noi, consimţământul părţilor sau evitarea atentă a incestului. Cel de-al doilea
proces istoric a fost consolidarea monarhiilor medievale, care a făcut din
contestarea succesiunii un pericol mai mare decât urcarea pe tron a unui
cârmuitor nevârstnic sau inapt. Redefinirea canonică a căsătoriei ocupă un loc
central în argumentaţia autoarei, deloc surprinzător dat fiind că precedenta ei
carte, Bigamy and Christian Identity in Late Medieval Champagne (2012), trata
chiar acest subiect. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre construcţia
statală, al cărei impact asupra regulilor succesorale este insuficient explorat. Nu
este limpede de pildă, dacă Sara McDougall consideră limitarea numărului
pretendenţilor legitimi la tron o cauză sau, dimpotrivă, o consecinţă a
consolidării puterii monarhice.
Adoptând o perspectivă cronologică şi geografică amplă, cartea Sarei
McDougall are meritul de a facilita analiza comparativă a diferitelor tipuri de
monarhii ale Europei medievale în funcţie de mecanismele politice şi dinastice
de succesiune. Dintr-o primă categorie fac parte regatele în care abilitatea
monarhului de a cârmui era esenţială, trecând înaintea altor considerente,
precum legitimitatea naşterii sau drepturile ereditare. Existenţa unui număr mare
de pretendenţi angajaţi într-o competiţie directă asigura urcarea pe tron a
candidatului cel mai abil politic, chiar dacă cu preţul unei perioade de
instabilitate. Exemplul clasic este cel al Franciei merovingiene. Un al doilea
487 Recenzii și notițe bibliografice 
 
model este cel al monarhiilor în care ascendenţa şi conexiunile politice ale
mamei au jucat un rol important în competiţia pentru tron. Acesta pare să fi fost
modelul cel mai răspândit în Europa latină, regăsindu-se la carolingieni,
ottonieni şi capeţieni, dar şi în regatele anglo-saxone cele iberice sau în Orientul
Latin. Strategia dinastică diametral opusă, în care monarhii împiedicau
aspiraţiile politice ale familiilor aristocratice rivale alegându-şi soţii cu un statut
socio-politic inferior – precum au făcut omeiazii spanioli în perioada medievală
sau ţarii moscoviţi în modernitatea timpurie - nu pare să se regăsească în Europa
latină medievală. Găsirea locului Moldovei şi al Ţării Româneşti în tipologia
mecanismelor dinastice de succesiune din Europa medievală rămâne un
deziderat, dar istoricii care se vor încumeta să-şi asume această sarcină ar avea
multe de câştigat de pe urma lecturii cărţii Sarei McDougall.

Marian Coman
commarian@gmail.com

TOBIAS P. GRAF, The Sultan’s Renegades. Christian-European Converts to


Islam and the Making of the Ottoman Elite, 1575-1610, Oxford University Press,
2017, 261 p.49

„Într-atât de greu de înţeles este judecata lui Dumnezeu, încât


creştinătatea este năpăstuită prin propriile sale vlăstare. Întreaga putere şi forţă a
Sultanului se sprijină şi se întemeiază pe renegaţi, odrasle de creştini”. Aceste
cuvinte, scrise în 1591 de ambasadorul englez la Istanbul şi descoperite în
arhivele din Kew de Tobias Graf (p. 3), erau menite să stârnească sentimente
contradictorii. Pe de-o parte, ambasadorul sugera că Imperiul Otoman ar fi fost o
cochilie politică goală, lipsită de resurse proprii. Pe de altă parte însă, cuvintele
lui subminau chiar diferenţa dintre „noi” şi „ei”, de ce vreme ce cei mai
destoinici dintre supuşii sultanului fuseseră pe vremuri „ai noştri”. Tulburarea şi
fascinaţia pe care ambasadorul englez o resimţea faţă de renegaţi era rezultatul
suprapunerii a două dintre cele mai intense şi durabile obsesii renascentiste:
preocuparea pentru identitatea religioasă şi spaima de pericolul otoman. Trecând
frontiera dintre cele două civilizaţii, aparent complet separate şi aflate în
conflict, renegaţii sultanului „constituie dovada legăturilor profunde dintre
Europa creştină şi Imperiul Otoman, fiind ei înşişi o consecinţă a întrepătrunderi
celor două lumi” (p. 207).
                                                           
49
Această recenzie a fost scrisă pentru revista on-line The Medieval Review,
unde a şi apărut pe 12.10.2018 (https://scholarworks.iu.edu/journals/index.php/
tmr/article/view/25742). Pentru că subiectul cărţii este de interes pentru medieviştii
români, m-am gândit să public şi o traducere în limba română.
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 488 
 
Renegaţii sultanului face parte din direcţia de cercetare recentă, dar în
rapidă expansiune, a studiilor trans-imperiale. Tobias Graf propune o analiză a
mecanismelor interacţiunii dintre Imperiul Otoman şi Europa creştină plecând de
la reconstituirea unor micro-biografii de renegaţi, realizată exemplar, cu acribie
şi cu erudiţie, pe baza unor surse fragmentare şi risipite. Explorând acţiunile prin
care renegaţii îşi construiau identitatea într-un spaţiu social trans-imperial,
Tobias Graf analizează discrepanţele dintre condamnarea retorică a apostaziei şi
acomodarea pragmatică de la nivelul interacţiunii individuale. Altfel spus, în
pofida retoricii renascentiste a alterităţii şi a condamnării explicite a turciţilor,
trădători prin excelenţă, personaje precum Ladislau Mörth/Ali Bey, Scipione
Cigala/Yusuf Sinan Paşa Ciğalazade sau Adam Neuser/Mustafa Bey au reuşit nu
doar performanţa de a aparţine simultan celor două lumi, ci şi de a acţiona ca
intermediari între ele.
Argumentul central al cărţii, dezvoltat convingător, este că actul
convertirii nu implica ruperea tuturor legăturilor sociale anterioare, ci mai
degrabă adăugarea unora noi, care se grefau pe cele deja existente. Atunci când
Ladislau Mörth/Ali Bey îl asigura pe fostul său iubit, care rămăsese creştin, că
„Dumnezeu vede în inima fiecărui om” şi îşi acuza fostul stăpân, pe
ambasadorul Habsburgilor din Constantinopol, că „l-a făcut turc”, el se dovedea
statornic în pasiunile sale. Convertirea nu l-a făcut nici să iubească, nici să
urască pe altcineva, musulmanul Ali Bey continuând să împărtăşească
sentimentele alter-ego-ului său creştin, Ladislau Mörth. Atunci când amiralul
otoman Scipione Cigala/Yusuf Sinan Paşa Ciğalazade îi scria mamei sale „că
nu-şi va găsi odihna pe această lume dacă nu va reuşi să o revadă” şi îi făcea o
vizită neaşteptată la Messina în fruntea întregii flote otomane, el reafirma
trăinicia legăturilor care continuau să-i lege pe renegaţi de fostele lor familii şi
comunităţi de care, teoretic, se despărţiseră definitiv (p. 164). Cazul fraţilor
Cigala, discutat şi în carte, dar analizat pe larg de Tobias Graf într-un studiu
publicat în 2017, este poate cel mai elocvent exemplu în acest sens. Un nobil
creştin aventurier, supus al regelui Spaniei, şi fratele său turcit, ajuns în
dregătoria de kapudan paşa, au conlucrat peste frontierele religioase şi politice la
ascensiunea socială a familiei lor50. În pofida rivalităţii dintre Europa creştină şi
Imperiul Otoman, renegaţii se mişcau într-un spaţiu comun ambelor lumi, a
shared world, după cum spune Graf.
Tobias Graf susţine că elita otomană a continuat să fie deschisă
creştinilor convertiţi la Islam până la cele mai înalte dregătorii administrative şi
militare, chiar şi la sfârşitul veacului al XVI-lea. Mai mult, aceşti renegaţi au
contribuit semnificativ la ramificarea conexiunilor dintre Europa creştină şi
                                                           
50
Tobias Graf, Trans-imperial nobility: the case of Carlo Cigala (1556-1631),
în Conversion and Islam in the Early Modern Mediterranean. The Lure of the Other, ed.
Claire Norton, Routledge, Abingdon, 2017, p. 9-29.
489 Recenzii și notițe bibliografice 
 
Imperiul Otoman. Subliniind rolul crucial pe care l-au avut convertiţii în
administrarea centrală şi provincială a Imperiului, Graf a fost profund influenţat
de teza lui Heath Lowry despre natura statului otoman timpuriu51. Mergând pe
urmele Tijanei Krstić, Graf subliniază totodată şi asemănările dintre cele două
procese desfăşurate concomitent: islamizarea elitei otomane şi confesionalizarea
Europa creştine52. Perioada analizată de Graf, cuprinsă între 1575 şi 1610, pare
mai degrabă un epilog al „sincretismului islamo-creştin” al lui Lowry, decât un
preambul al „epocii confesionalizării” de care vorbeşte Krstić sau al celui de-al
„doilea Imperiu Otoman” al lui Tezcan53. Graf demonstrează convingător că
procesul de absorbire a aristocraţilor creştini în elita otomană şi de numire a
convertiţilor în dregătorii militare şi administrative importante, atestat pe tot
parcursul veacului al XV-lea, a continuat până spre sfârşitul secolului al XVI-lea
(p. 148). O posibilă cauză a integrării rapide a celor recent convertiţi la Islam, pe
care Graf nu o discută însă, ar putea fi ideologia imperială otomană, care
estompa distincţia dintre ceea ce se găsea înăuntrul domeniilor „bine păzite” ale
sultanului şi ce era în afara lor54. Promovându-i pe veneţianul Michiel, devenit
Gazanfer ağa, în fruntea eunucilor albi sau pe vienezul Sebold von Pibrach,
devenit Mahmud bey, în cea a dragomanilor, sultanii erau consecvenţi cu
pretenţiile lor imperiale, care-i reduceau pe dogele veneţian şi pe „regele din
Viena” la statutul de vasali otomani. Cartea lui Tobias Graf nu explorează însă
fundamentele ideologice ale formării elitei otomane, ci mecanismele ei.
Renegaţii sultanului se bazează cu precădere pe surse vest-europene,
inevitabil dat fiind că în izvoarele otomane convertiţii sunt mult mai greu de
urmărit. După cum subliniază şi Tobias Graf, faptul că sursele otomane nu
amintesc originile creştine ale unor înalţi dregători este în sine o dovadă a
capacităţii remarcabile a elitei imperiale de a asimila convertiţii (p. 163). Sursele
europene în schimb manifestă o fascinaţie constantă faţă de renegaţi, faţă de
succesul lor în lumea otomană, dar şi faţă de trecutul lor creştin. Dacă până
acum istoricii care au studiat această temă s-au concentrat asupra lumii
mediteraneene, reconstituind poveştile renegaţilor veneţieni şi spanioli, Tobias
Graf a explorat arhivele vieneze. Studiind cu atenţie corespondenţa
                                                           
51
Heath Lowry, The nature of the early Ottoman state, Suny Press, New York, 2003.
52
Tijana Krstić, Contested Conversions to Islam. Narratives of Religious
Change in the Early Modern Ottoman Empire, Stanford University Press, 2011. Pentru
susţinerea, cu unele rezerve, a posibilităţii aplicării paradigmei confesionalizării în cazul
Imperiului Otoman, vezi paginile 108-109 şi 116-117.
53
Baki Tezcan, The Second Ottoman Empire: Political and Social
Transformation in the Early Modern World, Cambridge University Press, 2006. 
54
 Dariusz Kołodziejczyk, What is inside and what is outside? Tributary states
in Ottoman politics, în The European Tributary States of the Ottoman Empire in the
Sixteenth and Seventeenth Centuries, ed. Gábor Kármán and Lovro Kunčević, Brill,
Leiden, 2013, p. 421-432. 
 
 
      Recenzii și notițe bibliografice 490 
 
ambasadorilor Habsburgi la Istanbul, dar folosind şi alte surse, Graf a reuşit să
strângă un corpus de 137 de renegaţi pentru perioada 1580-1610. Tobias Graf se
foloseşte de acest corpus pentru o analiză cantitativă, investigând de pildă
originea geografică a renegaţilor, numele musulmane cel mai frecvent date
convertiţilor sau implicare lor în activităţi de spionaj (vezi tabelele de la paginile
25-26, 71 şi 194). Teza centrală a cărţii se sprijină însă mai puţin pe metodele
analizei cantitative şi mai mult pe cea a reţelelor sociale. Rezultatele cercetărilor
minuţioase întreprinse de Graf, sintetizate grafic în sociograme concludente, sunt
impresionante. Reţeaua dregătorilor otomani vorbitori de germană şi de
maghiară (figura 4.1, p. 150) cuprinde nu mai puţin de 21 de indivizi care
gravitau în jurul dragomanului Mahmud Bey/Sebold von Pibrach. Dragomanul
se afla, la rândul său, sub patronajul lui Sokollu Mehmed Paşa, el însuşi cu kul
convertit, născut într-o familie creştină bosniacă. Foarte convingătoare sunt şi
sociogramele care surprind relaţiile de înrudire şi de patronaj dintre renegaţii
italieni proeminenţi din elita otomană (figurile 4.2 şi 5.1, p. 156 şi p. 171). În
acest caz, reţeaua include 27 de indivizi, fiind concentrată în jurul veneţianului
Gazanfer ağa/Michiel, dar şi a lui Uluç Hasan Paşa/Andrea Celeste şi Yusuf
Sinan Paşa Ciğalazade/Scipione Cigala. Cercetând aceste grupuri numeroase,
Tobias Graf scoate la iveală mecanismele care generau şi modelau reţelele
sociale ale convertiţilor. Interpretările propuse sunt formulate, de fiecare dată, cu
multă grijă şi precauţie, rezultatul fiind o carte provocatoare, dar totodată
impecabilă academic. Una dintre ipotezele lui Graf, care-şi găseşte confirmarea
în configuraţia reţelelor de renegaţi, priveşte rolul important pe care îl aveau
limba şi convingerile religioase (precum unitarianismul) în integrarea celor
recent convertiţi în elita otomană. Modelul social al convertirii la islam şi al
emigrării în Imperiul Otoman pare să fi fost unul tipic renascentist, al relaţiei
dintre un protector aflat într-o poziţie de putere şi familiarii săi. Pentru înalţii
dregători otomani recrutarea noilor convertiţi aducea avantaje, deopotrivă
simbolice şi practice, sporindu-le prestigiul social şi numărul de clienţi loiali.
Renegaţii sultanului se citeşte cu uşurinţă şi cu plăcere. Tobias Graf
reuşeşte să păstreze un echilibru între micro-istoriile fascinante ale convertiţilor
şi macro-analiza complexă a mecanismelor sociale, construind o argumentaţie
convingătoare şi consistentă. Introducerea este un model de scriere academică,
în care Tobias Graf îşi defineşte limpede tema cercetării, apoi îşi expune
metodologia şi sursele, având totodată grijă să-şi plaseze demersul în câmpul
cercetării, la intersecţia preocupărilor pentru construcţia identităţii sociale şi
pentru mecanismele convertirii în modernitatea timpurie. Primul capitol, intitulat
O elită de convertiţi (An Elite of Converts), prezintă sistemul kul, piatra de
temelie a elitei otomane militare şi administrativ. Cel de-al doilea, Turcirea sau
transformarea într-un musulman otoman (Turning Turk, Becoming an Ottoman
Muslim) analizează transformările culturale prin care trecea un renegat creştin
odată cu convertirea. Cel de-al treilea capitol, Altă credinţă, aceleaşi năravuri?
491 Recenzii și notițe bibliografice 

(A Change of Heart or a Change of Hat?), investighează implicaţiile politice ale


convertirii la islam într-o epocă a confesionalizării. Cel de-al patrulea capitol, În
slujba sultanului (In the Sultan’s Service), explorează mecanismele de recrutare
şi de integrare a convertiţilor în elita otomană, concentrându-se cu precădere
asupra tiparelor reţelelor sociale. Cel din urmă capitol, Stimularea legăturilor
trans-imperiale (Mobilizing Trans-Imperial Ties), studiază legăturile dintre
renegaţi şi foştii lor coreligionari, dovedind că aceste conexiuni sociale, în mod
surprinzător, au supravieţuit convertirii. Familiile creştine nu doar că au păstrat
legătura cu rudele lor turcite, peste frontierele religioase şi politice, dar adesea
s-au coordonat cu acestea pentru a elabora strategii familiale trans-imperiale de
promovare socială. Ţelul asumat al cărţii, de a imprima o nouă direcţie
cercetărilor istorice asupra renegaţilor (p. 207), este atins pe deplin. Cartea lui
Tobias Graf aduce o nouă înţelegere nu doar a creştinilor renegaţi, ci şi a rolului
lor în societatea otomană, ca actori şi mediatori între Imperiul Otoman şi Europa
creştină.
Renegaţii sultanului aruncă o nouă lumină şi asupra raporturilor dintre
Imperiul Otoman şi statele creştine tributare supuse sultanului. Unul dintre
studiile de caz cele mai interesante dintre cele discute de Tobias Graf este al
renegatului Pál Márkházy/İbrahim Bey, un pretendent la tronul principatul
Transilvaniei. Convertirea la islam a însemnat, implicit, şi renunţarea la
pretendenţă, însă İbrahim Bey a continuat să fie profund implicat în politica
transilvăneană. Renegatul transilvănean a rămas în strânse legături cu familia sa
creştină, iar ca sancak-bey al unui ţinut din vecinătate a urmărit cu atenţie
evenimentele din fosta sa ţară, trimiţând rapoarte periodice sultanului. Mai mult,
ca dregător otoman a continuat vrajba cu principele aflat pe tron, având însă la
dispoziţie alte instrumente şi noi resurse. Cazul lui Pál Márkházy/İbrahim Bey
ilustrează excelent teza centrală a cărţii lui Graf. Convertirea la islam şi intrarea
în slujba sultanului nu a însemnat o ruptură radicală cu trecutul, ci mai degrabă
grefare unei noi afilieri pe o identitate socială deja bine definită. Un alt exemplu
care ar fi putut susţine teza este, fireşte, cel al lui Mihnea Turcitul. Din păcate
însă, în vreme ce Pál Márkházy/İbrahim Bey a făcut obiectul unui studiu
excelent scris de istoricul ungur Sándor Papp55, osmaniştii români s-au ţinut
departe de figura lui Mihnea/Mehmed, a cărui carieră otomană post-convertire a
rămas un subiect necercetat, aproape tabu56. Nu este prin urmare de mirare că
55
Sándor Papp, From a Transylvanian Principality to an Ottoman Sanjak: The
Life of Pál Márkházi, a Hungarian Renegade, în „Chronica”, 4, 2004, p. 57-67.
56
Reticenţa istoriografiei române în a aborda problema „turciţilor” îşi are
rădăcinile în comunicarea pe care N. Iorga a ţinut-o la Academia Română în 1914,
intitulată Renegaţii în trecutul ţerilor noastre şi al neamului românesc. Vorbind în
ajunul primului război mondial, Iorga îi avea în vedere în primul rând pe renegaţii din
Ungaria, mai cu seamă pe arhiepiscopul transilvănean Vasile Mangra, convertiţii la
islam fiind victime colaterale ale şarjei sale retorice. Nu există niciun studiu despre
      Recenzii și notițe bibliografice 492 

Tobias Graf nu cunoaşte povestea lui Mihnea Turcitul, deşi convertirea lui a avut
loc în primăvara lui 1591, la mijlocul perioadei investigate în Renegaţii
sultanului.
Cazul atipic al acestui principe creştin convertit la islam confirmă însă
întru totul teza cărţii lui Tobias Graf. Mai întâi, trebuie observat că Mihnea a
reuşit să-şi păstreze tronul pentru o scurtă vreme şi după convertire, sperând
chiar să-şi consolideze poziţia transformând statutul juridic al Ţării Româneşti în
cel al unui sancak. După ce planul a eşuat, Mihnea/Mehmed s-a reorientat rapid
şi a fost numit bei de Silistra, la frontiera dunăreană. A rămas în strânse legături
cu ţara pe care odinioară o cârmuise, iar unul dintre urmaşii săi a reuşit chiar să
ocupe tronul. După convertire, familia sa cuprindea deopotrivă creştini şi
musulmani, aflaţi în strânse legături, după cum o dovedeşte decizia lui Radu
Mihnea de a-i aduce la curtea Ţării Româneşti pe fraţii săi vitregi „păgâni”,
stârnind astfel protestele boierilor munteni57. Analizate prin noua grilă
interpretativă oferită de Tobias Graf, acţiunile fostului domn muntean şi ale
descendenţilor săi capătă mult mai mult sens.
Mutând accentul cercetării istorice de pe căutarea iluzorie a adevăratei
identităţi a renegaţilor pe reconstituirea metodică a acţiunilor lor sociale, Tobias
Graf dă un nou impuls studiilor creştinilor convertiţi la islam din Imperiul
Otoman. Noua direcţie de cercetare, care privilegiază analiza reţelelor sociale ce
traversează frontierele religioase şi politice tradiţionale, nu va fi probabil
îmbrăţişată de toată lumea. Istoricii s-au obişnuit cu propriile frontiere, care le-
au modelat identitate academică, şi nu le vor abandona cu uşurinţă. Osmaniştii
nu vor mai putea însă ignora trecutul creştin al unora dintre cei mai înalţi
dregători otomani şi vor fi nevoiţi să reflecteze asupra fenomenului structural de
asimilare a convertiţilor în elita imperială. De cealaltă parte, istoricii Europei
renascentiste vor trebui, la rândul lor, să mediteze asupra discrepanţei dintre
condamnarea retorică a creştinilor renegaţi şi încercarea pragmatică de a câştiga
bunăvoinţa foştilor co-religionari ajunşi în poziţii de putere în Imperiul Otoman.
Indiferent însă de impactul său pe termen scurt sau de controversele pe care le va
stârni, Renegaţii sultanului a lui Tobias Graf va deveni o referinţă obligatorie şi,
cel mai probabil, un punct de cotitură în istoriografie.

Marian Coman
commarian@gmail.com

MihneaTurcitul ca sancak-bei de Silistra, deşi o parte din sursele necesare unei asemenea
cercetări au fost semnalate încă din anii 1960 de Mihail Guboglu în catalogul
documentelor turceşti..
57
N. Iorga, Fraţii păgâni ai lui Radu Mihnea, în RI, 10, 1924, p. 81-82.
493 Recenzii și notițe bibliografice 

Earthly Delights. Economies and Cultures of Food in Ottoman and Danubian


Europe, c. 1500-1900, edited by ANGELA JIANU, VIOLETA BARBU, Brill,
Leiden, Boston, 2018, 535 p.

„Spune-mi ce mănânci și îți voi spune cine ești”, sună un aforism al


celebrului Jean Anthelme Brillat-Savarin. Volumul de față reprezintă o ilustrare
excelentă a acestor vorbe, punând în legătură obiceiurile culinare și felurile
alimentare cu statutul social. Hrana reprezintă o preocupare de bază a omenirii,
alături de alimentație, un adevărat sistem de obiceiuri și tehnici menite să asigure
subzistența din cele mai vechi timpuri. Istoria alimentației este în schimb o
preocupare mai recentă a istoricilor, în timp ce pentru istoricii din spațiul
românesc putem spune, fără a greși, că nu a reprezentat de fel o preocupare.
Abia în anii 90, Matei Cazacu a arătat mai mult interes pentru acest subiect,
publicând mai întâi o veche carte de bucate (O lume într-o carte de bucate.
Manuscris din epoca brâncovenească, alături de Ioana Constantinescu,
București, 1997), apoi o sinteză asupra gastronomiei românești (The Story of
Romanian Gastronomy, București, 1999), pentru ca în perioada următoare alți
autori, precum Mariana Neț, Iosif Lukács și Petronela Savin, să abordeze tema în
studii de specialitate (inclusiv doctorale, nepublicate) din perspective istorice,
dar și colaterale, lingvistice și filologice. Regiunea Transilvaniei a atras mai
multă atenție, fără însă ca puținele contribuții publicate în ultimii ani să schimbe
impresia de „penurie” literară în privința acestei teme. Prin urmare nu putem
decât să ne bucurăm și să apreciem contribuțiile mai multor specialiști români, și
nu numai, asupra subiectului cuprinse în volumul de față, care devine astfel unul
de referință, mai ales că a fost găzduit de o editură prestigioasă cum este Brill.
Cu totul, volumul reunește 17 studii. Textele redactate în limba română
au fost excelent traduse în engleză de Angela Jianu și revizuite de autori, fapt ce
accentuează senzația de unitate a volumului, care lipsește în cazul altor
întreprinderi similare. Editorii au decis gruparea studiilor în cinci secțiuni, pe
care le vom prezenta în ordine, punctând studiile de interes. Prima parte,
intitulată Flavours, tastes and culinary exchanges: food and drink in the
Ottoman world, debutează cu trei studii ce acoperă specificul bucătăriei
otomane, cu accent pe importanța grăsimii sau a uleiului de măsline, respectiv pe
distribuția pâinii ca semn al distincției de rang și statut în serai. Margareta Aslan
se ocupă de influențele otomane în bucătăria ardeleană, fiind interesată de modul
în care au pătruns acestea în secolele XVII-XIX. Căile au fost diverse, mergând
de la diplomați și călători până la negustori, iar impactul a fost semnificativ, de
la metode de preparare până la maniere culinare. În continuare, Olivia Senciuc
tratează felul în care a pătruns cafeaua în țările române. Data introducerii
obiceiului băutului cafelei este greu de stabilit, însă autoarea vine cu argumente
care ar susține vechea informație transmisă de Neculce, potrivit căreia unul
      Recenzii și notițe bibliografice 494 

dintre primii moldoveni care ar fi gustat această nouă băutură ar fi fost logofătul
Tăutu în 1504. La nord de Dunăre însă băutura a pătruns mult mai târziu, spre
1700, devenind populară pe parcursul secolului al XVIII-lea.
A doua parte a fost dedicată bucătăriei și plăcerilor mesei (Ingredients,
kitchens and the pleasures of the table), cu aplecare spre spațiul intra și extra-
carpatic. Kinga Tüdős explorează, folosind o diversitate de surse, inclusiv cărți
de bucate și de memorii, modurile în care a avut loc în Transilvania procesul de
modernizare la nivel de maniere și aspecte culinare, printr-o îmbinare a
elementelor noi cu cele tradiționale. De situația de la răsărit de Carpați se ocupă
Maria Magdalena Székely, în studiul său privind alimente și practici culinare din
Moldova secolului al XVII-lea. Izvoarele folosite sunt și mai numeroase și mai
variate decât cele din studiul anterior. Pentru a înțelege realitățile culinare din
Moldova istoricul este nevoit să culeagă frânturi din orice sursă posibilă, lucru
pe care autoarea studiului de față îl face cu o minuțiozitate exemplară.
Cercetarea realităților culinare de la sud de munți îi revine Violetei Barbu care,
în detaliatul său studiu, se ocupă și de obiceiurile culinare din zilele de post, dar
și în cele de sărbătoare. Concluzia sa este că, până la finele secolului al XVIII-
lea, Țara Românească a reprezentat un spațiu de tranziție pe harta obiceiurilor și
comportamentelor culinare, în care se reuneau tradițiile alimentare bizantine și
otomane cu inovațiile gastronomice venite din Occident.
Food and cities: supply, mobility, trade este titlul dat părții a treia, ce
reunește tot trei studii, cu aplecare spre situația din Transilvania și Țara
Românească. Mai întâi, Enikő Rüsz-Fogarasi analizează modul în care se făcea
distribuția pâinii și cărnii în Cluj timp de un secol (1541-1640). Perioada aleasă
nu este întâmplătoare, având legătură cu impunerea Reformei în Transilvania,
acțiunile de caritate ale Bisericii Catolice fiind înlocuite de noi forme de
asistență socială, publice sau private. Noile atitudini determinate de aceste
schimbări vor determina moduri de organizare diferită ale aprovizionării cu
pâine (reglementată direct de autoritatea municipală), respectiv carne
(reglementată prin intermediul breslelor). Puțin mai la sud, în Sibiu, Mária
Pakucs-Willcocks merge la registrele vamale inedite din secolul al XVII-lea
pentru a înregistra importurile de produse orientale la nivel de alimentație, dintre
care se remarcă mirodeniile (alături de fructe exotice, tutun și cafea), continuând
o tradiție medievală târzie care începea să fie depășită în vestul Europei.
Gheorghe Lazăr este interesat în studiul său de comerțul cu produse alimentare
din Țara Românească a secolului al XVIII-lea, atât cele de bază, cât și cele de
lux. Țara era foarte bogată în cereale, animale sau miere, o parte importantă a
negustorimii fiind implicată în comerțul cu acestea, unii specializându-se pe
anumite categorii de animale (oi – gelepii), în timp ce alții s-au orientat spre
negoțul cu celălalt tip de mărfuri, scumpe și cu o clientelă selectată din rândul
înaltei boierimi, ale cărei gusturi s-au rafinat. Printre acestea din urmă, Gheorghe
495 Recenzii și notițe bibliografice 

Lazăr a identificat și produse folosite în alimentație, dintre care unele se găseau


și pe plan local, fiind importate doar în situații deosebite (cazul melcilor ce
trebuiau aduși de la Sibiu boierului Constantin Otetelișanu). În schimb,
măslinele, lămâile, ananasul nu puteau fi decât aduse din afara țării. Cu toate
acestea, au existat tentative de a aclimatiza lămâi sau portocali în Oltenia, cum a
făcut Hagi Ianuș Costa Petru pe moșia sa de la Ianușești din Romanați.
În a patra parte (Cooking between tradition and innovation: food recipes
old and new), sunt adunate studii dedicate gătitului. Castilia Manea-Grgin se
ocupă de două colecții de rețete anonime puțin cunoscute din secolul al XVII-lea,
din Croația și Țara Românească, care aveau o destinație restrânsă, aristocratică.
Cele două documente sunt o bună dovadă a influenței culinare italiene și austro-
germane, dar și grecești, respectiv otomană, pe fondul avansului modei franceze
în ascensiune. Stefan Detchev face cu studiul său un salt cronologic cam mare,
spre primele cărți de bucate publicate în bulgară în anii 1870-1874, cu câțiva ani
înainte de obținerea autonomiei unei părți a Bulgariei, ce lupta să scape de sub
controlul otoman.
În fine, ultima parte, intitulată Representations, travellers' tales, myths,
cuprinde patru studii, care abordează variatele perspective ale diverșilor călători
ce au lăsat mărturii cu privire la obiceiurile culinare și alimentele întâlnite la
mesele din spațiul răsăritean al Europei. Dacă Andrew Dalby se ocupă de
Transilvania secolului al XIX-lea, Angela Jianu trece munții în Principatele
Române, pentru ca Anna Matthaiou să meargă în Macedonia aceluiași secol.
Periplul nostru se încheie cu un generos studiu scris de Andrei Oișteanu privind
stereotipurile legate de cârciumarii evrei și tema băuturilor otrăvite pe parcursul
secolelor XVII-XIX, cu aplecare specială spre spațiul românesc, fără a se evita
comparațiile cu regiunile învecinate, în special din nord. Autorul încearcă să
explice și originea mitului otrăvirii băuturilor, care provine probabil din
tratamentele aplicate lichidelor obținute din fructe sau struguri pentru a le
menține limpezi, dar și în rețetele aplicate de unii cârciumari pentru a falsifica
anumite băuturi.
Volumul conține și un indice, util în identificarea diverselor așezări,
regiuni, trimiteri sau autori folosiți pe parcursul lucrării. De asemenea, fiecare
studiu cuprinde la final o bibliografie, excelent punct de plecare pentru oricine
este interesat de subiect. În concluzie, considerăm că volumul intitulat Earthly
delights. Economies and cultures of food in Ottoman and Danubian Europe
poate fi văzut ca prima lucrare de anvergură care adună contribuții importante
privind obiceiuri culinare, feluri de mâncare, cărți de bucate, atitudini față de
hrană, influențe regionale în sud-estul Europei, ce arată aplecare specială asupra
spațiului nord-danubian. Din păcate, în același timp, lucrarea reprezintă rodul
ultimei colaborări a regretatei Violeta Barbu, autoare a multor studii de mare
valoare pentru istoriografia românească și editoare a unor volume din colecția
      Recenzii și notițe bibliografice 496 

națională de izvoare Documenta Romaniae Historica. Violeta Barbu a plecat


dintre noi, nu fără a ne lăsa o altă contribuție de calitate, pentru care merită încă
o dată aprecierea confraților de breaslă.

Laurențiu Rădvan
radvan@uaic.ro

Elitele puterii, puterea elitelor în spațiul românesc (secolele XV-XX),


CRISTIAN PLOSCARU, MIHAI-BOGDAN ATANASIU (editori), Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2018, 319 p.

Printre primele studii și volume publicate referitoare la boierimea


românească (văzut ca un grup social dominant), la evoluția și transformarea ei,
stau lucrările lui Radu Rosetti, Paul Cernovodeanu, Gheorghe Platon, Ștefan
Gorovei sau Alexandru-Florin Platon. La aceste lucrări s-au adăugat, în
răstimpul scurs, o serie de alte investigații (mai ample sau mai succinte) care au
conturat și mai clar imaginea și dinamica acestui grup social (elita) generator și
determinant al evoluției evenimentelor politice și al transformărilor socio-culturale
din spațiul românesc (pentru exemplificare, v. notele editorilor de la p. 11-12).
În această serie poate fi inclus și volumul de față, alcătuit dintr-un număr
de 16 articole împărțite în trei secțiuni tematice: Capital social și strategii
politice, Cauzalități, ipostaze, implicații și Pribegii, uneltiri, conspirații,
precedate de o succintă Introducere a editorilor. Primul segment al lucrării
urmărește lămurirea unor aspecte metodologice și încearcă o definire a elitelor :
elementele de identificare a elitei din Țara Moldovei în perioada medievală,
evoluția conceptelor (elită, elite, elite naționale, elite oficiale), evaluarea și
reevaluarea elitei prin prisma discursului politic și al reprezentărilor în contextul
modernității. Următoarele două secțiuni cuprind studii generale sau particulare
menite să ilustreze momente de glorie sau de decădere ale acestui grup social :
de la „interviul” boierului Costea Bucioc și politica ctitoricească a familiei Balș,
la problema plagiatului în interbelic sau a implicării lui Ion Câmpineanu în
conspirația poloneză.
Primul articol care deschide volumul, cel al Mariei-Magdalena Szekely,
Forme de afirmare a preeminenței sociale la marii boieri moldoveni (secolele al
XV-lea – al XVI-lea) constituie o sinteză asupra elementelor prin care elitele din
Moldova medievală își construiau imaginea și-și consolidau locul în ierarhia
socială. Această elită – marea boierime –, prin acumularea unui patrimoniu
funciar, utilizarea anumitor însemne heraldice, prin strategiile matrimoniale și
politice își definea locul în societate și în același timp se delimita de restul
corpului social. Vlad Popovici, prin textul său, Elita românească din
Transivlania și Ungaria perioadei dualiste în perspectivă istoriografică, între
497 Recenzii și notițe bibliografice 

„național” și „social”, discută critic istoriografia problemei, aplecându-se în


mod deosebit asupra conceptelor utilizate pentru spațiul transilvănean. Secțiunea
este închisă de lucrarea Ralucăi Alexandrescu, Narațiunile democrației în
modernitatea românească. Propuneri metodologice, care adaugă volumului o
discuție teoretică despre conceptul de elită „citită” în contextul modernizării
statului român, abordare construită din perspectiva științelor politice.
Urmează o serie de studii de caz, dacă putem să le numim așa, menite să
ajute la „deconstrucția” acestui grup social. Ștefan S. Gorovei („Interviul” unui
boier moldovean la 1607 și însemnări despre Costea Bucioc și familia sa), cu
multă trudă și migală, cu fler de detectiv și condei de scriitor, construiește o
frumoasă poveste în jurul unor izvoare mai puțin știute și folosite de către
istorici. Pornind de la un „interviu”58 luat unui boier moldovean (numit în izvor
Constantinus Prosck) cu ocazia investigaților referitoare la catolicul Ieronim
Arsengo (care urma să fie promovat episcop la Bacău), autorul reușește să-l
identifice pe acesta în persoana clucerului Costea Bucioc (apelând la o altă sursă,
la fel de puțin utilizată, v. nota 14), reconstituindu-i, cu acest prilej, o consistentă
fișă biografică. Petronela Podovei (Ctitoria familiei Balș din Ionășeni – loc de
memorie) lărgește cercul informațiilor referitoare la ctitoria de la Ionășeni a
familiei Balș, iar Ovidiu Buruiană (Relații și practici de putere din cadrul elitei
liberale între cele două războaie mondiale. Familia Brătianu) ne arată pârghiile
prin care familia Brătianu („marea familie”, p. 193) reușește să se impună în
structurile de putere din interbelic, cu ajutorul acelorași pârghii folosite și în
vremuri mai vechi.
Liviu Cîmpeanu („Revoluția” elitelor transilvănene împotriva lui Mihai
Viteazul, în septembrie 1600: discurs politic, legitimare, manifestare a puterii)
deschide secțiunea revoltelor, conspirațiilor și pribegiilor, prezentându-ne
motivele elitei transilvănene de a se „răzvrăti” împotriva „tiranului” Mihai
Viteazul, deși, anterior, aceștia îi recunoscuseră legitimitatea. Mihai Mîrza
(Revolta boierilor moldoveni din vara anului 1750 : reconstituire factologică,
ipoteze, semnificații) face o analiză amănunțită a revoltei boierilor din 1750,
după cum arată și titlul, a cauzelor și efectelor acesteia. Restabilirea „bunei
rânduieli” (p. 286) adică a vechii ordini socio-politice în care fanarioții dețineau
dregătorii mărunte iar marea și vechea boierime conducea țara alături de domn
fusese principalul obiectiv al boierilor răsculați împotriva lui Constantin
Racoviță și a politicii acestuia. Autorul concluzionează că acest moment
marchează începutul unei noi perioade în care puterea domnului începe să se
diminueze în contrast cu cea a boierimii care descoperă acum și începe să
folosească revolta ca armă în negocierea privilegiilor.

58
Publicat de Carol Auner în Restituiri istoriografice, Editura „Sapientia”, Iași,
2013, p. 93-101.
      Recenzii și notițe bibliografice 498 

Mihai-Bogdan Atanasiu („Bucuroși muscalilor și greșiți Prealuminatei


Porți”. Oamenii măriei sale Dumitrașu vodă Cantemir, pribegi la Harkov)
aduce importante completări cu privire la biografia unora dintre boierii
moldoveni plecați în Rusia după lupta de la Stănilești din 1711, iar Cristian
Ploscaru în studiul său, Cultura politică a conspirației și originile
„cărvunarismului” din Moldova, oferă lămuriri cu privire la diferențele dintre
răzvrătire și conspirație. Cosmin Mihuț (Amestecul lui Ion Câmpineanu într-o
conspirație poloneză împotriva Rusiei (1839)) închide volumul cu un interesant
caz de conspirație politică pus la cale de Ion Câmpineanu și apropiații lui cu
scopul de a obține sprijin extern pentru înlăturarea protectoratului rusesc.
Se alătură cercetărilor menționate mai sus și cele frumos argumentate și
bine închegate ale lui Florea Ioncioaia (A real cultivation of mind. Cardinalul
Newman, ideea de universitate și problema omului educat), Iustin Gherman („O
întoarcere de 20 de ani în trecut”. Percepții politice și discurs eclezial în jurul
legii clerului mirean din 1893), Mihai-Ștefan Ceaușu (Participarea elitei
politice românești la viața publică provincială din Bucovina la sfârșitul
secolului XIX și începutul celui următor), Mircea-Cristian Ghenghea (Decalogul
plagiatului românesc – un moment uitat din istoria elitelor intelectuale
interbelice), Paul Nistor („Elita” diplomatică a României comuniste : între
fidelitate ideologică și parvenire individuală. Cazul miniștrilor României la
Washington; 1946-1960).
Nu greșim dacă spunem că, prin tematica pe care o analizează, prin
spațiul geografic și segmentul cronologic generos pe care le are în vedere, prin
bogatul material istoric pe care îl pune la dispoziția celor interesați, volumul se
face extrem de util atât istoricilor, cât și publicului larg, curios să afle cum
funcționa elita de altă dată a țării.

Elena Bedreag
ebedreag@gmail.com