Вы находитесь на странице: 1из 8

REZUMAT

Educaţia este o componentă a existenţei socioumane şi, totodată, o activitate de esenţă


psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii umane şi, prin
aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii umane.
Educaţia intelectualã este acea dimensiune a educaţiei, respectiv, componenă a
acţiunii educaţionale, prin care se urmãreşte expres construirea structurilor operatorii ale
personalitãţii şi ale capacitãţilor corespunzãtoare acestora, odatã cu şi prin asimilarea unor
cunoştinţe ce se vor structura în cultura persoanei (Panţuru, S., 1995, p.43).
Educaţia intelectuală are ca obiectiv fundamental formarea-dezvoltarea
conştiinţei ştiinţifice realizabilă prin dobândirea unor cunoştinţe, capacităţi şi atitudini
cognitive, generale şi specifice, cu o largă susţinere afectivă, motivaţională, caracterială.
Educaţia intelectuală are un rol fundamental în cadrul oricărei activităţi de formare-
dezvoltare a personalităţi, constituind o premisă calitativă absolut necesară pentru realizarea
celorlalte dimensiuni ale educaţiei – educaţia: morală, tehnologică, estetică. Aceasta nu
înseamnă însă nici suprapunerea educaţiei intelectuale peste celelalte dimensiuni ale educaţiei
şi nici neglijarea sau diminuarea importanţei acestora în cadrul oricărei activităţi cu finalitate
pedagogică realizabilă, îndeosebi, la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.
Educaţia intelectuală

Educaţia (lat. educo-educere = a scoate din ..., a ridica, a înălţa, a modela într-un sens
determinat, a dirija pe cineva de la o stare spre alta) este o componentă a existenţei
socioumane şi, totodată, o activitate de esenţă psihosocială care vizează formarea-dezvoltarea
permanentă a personalităţii umane şi, prin aceasta, dezvoltarea şi perfecţionarea societăţii
umane. Ca fenomen social, educaţia este un proces în desfăşurare, un dat nemijlocit, intrinsec
existenţei socioumane, „un fenomen ontic ce fiinţează în cadrul sistemului social” ( Nicola, I.,
2000, p.16). Dar, educaţia nu se „dizolvă” în celelate componente ale sistemului social, ci îşi
păstrează relativa sa autonomie şi se implică în transformarea şi evoluţia acestora. De aceea,
într-o accepţiune largă, educaţia poate fi concepută ca o „întâlnire” între individ şi societate,
întrega viaţă socială fiind marcată de acest schimb permanent (Chombart de Lauve, P.H.,
1982, p.75).

Componentele educaţiei
Componentele educaţiei reprezintă proiecţii ale valorilor majore ale umanităţii. Ele se
clasifică astfel :
 Binele: Educaţia morală
 Adevărul: Educaţia intelectuală
 Frumosul: Educaţia estetică
 Sacrul: Educaţia religioasă
 Sănătatea, vigoarea: Educaţia fizică
 Abilităţi de ordin tehnic : Educaţia tehnologică şi profesională.

Educaţia intelectuală este acea componentă a educaţiei care, prin intermediul


valorilor ştiinţifice şi umaniste pe care le prelucrează şi vehiculează, contribuie la formarea şi
dezvoltarea tuturor capacităţilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale, schemelor
asimilatorii, structurilor operatorii, precum şi a tuturor mobilurilor care declanşează,
orientează şi întreţin activitatea obiectului educaţional îndreptat în această direcţie.
Educaţia intelectuală este considerată a fi axa formării integrale, demersul
fundamental pentru formarea fiinţei raţionale.
Aceastã dimensiune a educaţiei, care începe sã acţioneze, pentru construirea
personalitãţii, încã de la naştere, devine sistematicã şi consistentã în şcoalã, şi continuã pe tot
traseul vieţii omului în forma educaţiei permanente. . Centrându-şi acţiunea formativã pe
gândire, în relaţie cu toate celelalte procese şi structuri mintale, educaţia intelectualã
dimensioneazã productivitatea intelectualã şi raţionalitatea personalitãţii şi, prin aceasta,
calitatea ei operatorie. Aşa cum spunea Aristotel, “actul intelectual (raţional) este viaţa”
(apud Bontaş, I., 1994, p.73.).

Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri,


educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise
sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii
raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează
şi susţin activitatea de cunoaştere.
Astfel, educaţia intelectuală are la bază două aspecte fundamentale:
1. Informativ , care vizează cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce
urmează a fi transmisă şi asimilată de tânăra generaţie
2. Formativ , care se referă la efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului
elevului în procesul dezvoltării sale.

După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan istoric
s-au conturat două teorii pedagogice opuse:
1. Teoria culturii materiale , susţine importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari
de cunoştinţe, care să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin
asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai sigure. În viziunea acestei teorii scopul educaţiei
intelectuale ar consta doar în asimilarea unui volum cât mai mare de cunoştinţe şi în formarea
capacităţii de asociere între idei.
2. Teoria culturii formale, susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci stimularea
dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării ulterioare a
informaţiei.

În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate,


diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
• accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai
mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;
• exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării tehnicii;
• cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe
cele formative, spre autoeducaţie;
transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea
importanţei pregătii profesionale şi tehnice.

Scopul educaţiei intelectuale

Scopul constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru


activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de la
înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la formarea
concepţiei ştiinţifice.
Din esenţa educaţiei intelectuale rezultă două scopuri fundamentale ale acesteia si
anume:
• Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea de
către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme psiho-
pedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare.
Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea
unor principii:
 Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;
 Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;
 Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în
favoarea altora mai semnificative;
 Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea
instrumentală şi operaţională, puterea explicativă, nivelul de generalitate şi locul
ocupat în ansamblul cunoştinţelor;
 Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu
particularităţile de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea.
Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de
măiestria lor pedagogică. Presupune deopotrivă selectarea şi transmiterea valorilor, în
conformitate cu anumite principii şi norme pedagogice şi pe baza celor mai adecvate metode
care să favorizeze asimilarea acestora de către elevi la parametrii de eficienţă autentică.
• Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a
potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice, imprimând un sens
ascendent dezvoltării personalităţii.
Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris,
citit), formarea deprinderilor de calcul matematic;
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul
de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort;
 Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;
 Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale:
întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru
completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare, enciclopedii, mass-media),
regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire şi organizare a unui
conţinut.
„A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o
necesitate în lumea contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii
intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode
adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva independent probleme de natură intelectuală:
priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi de autoevaluare.

Sarcinile educaţiei intelectuale

O primă sarcină a educaţiei intelectuale este înarmarea tineretului cu un sistem de


cunoştinţe ştiinţifice, cu priceperi şi deprinderi intelectuale.
Cunoştinţele au un rol foarte important atât timp cât ele sunt corect apreciate. Pentru o
determinare corectă, Mialaret (1991, p.406) propune un “inventar” al tipurilor de cunoştinţe,
de care trebuie să se ţină seama în determinarea conţinuturilor educaţiei :
• Cunoştinţe de bază, indispensabile adaptării individului la condţiile vieţii;
• Cunoştinţe funcţionale, care ajută la structurarea gândirii individului şi permit
asociaţii, transferuri, aplicaţii;
• Cunoştinţe care, într-un anume moment al învaţării, au un rol esenţial, totuşi
temporar (“cunoştinţe-trambulină” sau “cunoştinţe-catalizator”);
• Cunoştinţe care produc plăcerea de a cunoşte, care atrag, folcalizează atenţia;
• Cunoştinţe “sterile”, care se închid în ele însele şi nu “servesc” la altceva decât
la a încărca inutil memoria.

Dezvoltarea proceselor intelectuale, a intereselor de cunoaştere şi cultivarea motivelor


superioare ale învăţării constituie o altă sarcină importantă a educaţiei intelectuale.
Şcoala trebuie să dea elevilor şi cunoştinţe, dar să le cultive şi gândirea, capacităţile creatoare.
Atât sarcina informativă cât şi cea formativă sunt la fel de necesare.
O altă sarcină a educaţiei intelectuale este formarea bazelor concepţiei filozofice
despre lume şi corecta orientare ideologico-politică a elevilor. Concepţia filozofică despre
lume este un ansamblu de idei ale omului despre natură, societate şi gândire, despre locul
diferitelor fenomene în lume şi despre propriul său loc în ea.Însuşirea unei concepţii este
necesară atât pentru a da tineretului posibilitatea să înţeleagă şi să interpreteze just fenomenele
din natură şi societate, cât şi a le orienta just activitatea, pentru a asigura claritatea scopului
pe care şi-l pun în faţă.

Dotarea omului cu un sistem de informaţii

a) Cultura generală este cultura ce va cuprinde:


 Cunoştinţe ştiinţifice despre natură şi om
 Cunoştinţe din istorie şi ştiinţele socioumane
 Cunoaşterea limbii materne şi a două limbi internaţionale
 Cunoştinţe de matematică
 Cunoştinţe de tehnică, tehnologie, informatică
 Cunoştinţe din domeniul artei

b) Cultura profesională este cea care vizează influenţarea omului pentru a-l face apt de
exercitatrea unei profesii. Aceatsa va cuprinde:
 Cunoştinţe de specialitate
 Deprinderi de specialitate
 Un anumit ethos profesional, adică o anumită ţinută morală a profesionistului în raport
cu cei pe care-i serveşte.

Formarea deprinderilor de ordin intelectual


 Deprinderi: componente simple şi relativ automatizate ale activităţii, Capacităţi:
posibilitatea de a aplica cunoştinţele şi deprinderile în contexte variabile
 Tipuri de deprinderi:
a) De nivel elementar: scris, citit, socotit
b) De nivel mediu, de translare a culturii: întocmirea de fişe, rezumate, compuneri,
sistematizări
c) De nivel superior: de cercetare ştiinţifică propriu zisă: de a emite şi testa ipoteze, de a
investiga de a manevra metode de cercetare, de a interpreta informaţia, de a o sintetiza
etc.

Exersarea proceselor de cunoaştere


 Dezvoltarea percepţiei şi a spiritului de observaţie
 Dezvoltarea atenţiei
 Dezvoltarea memoriei
 Dezvoltarea gândirii
 Dezvoltarea limbajului
 Dezvoltarea imaginaţiei

Obiectivele educatiei intelectuale


 Formarea motivaţiei pentru cunoaştere şi învăţare: extrinsecă, intrinsecă, optimum
motivaţional
 Formarea concepţiei despre lume: ansamblul de reprezentări, convingeri, explicaţii,
privitoare la o realitate dată: natura,omul şi societatea
 Formarea deprinderilor de igienă a muncii intelectuale: organizarea timpului, a
condiţiilor fizice, spaţiale de învăţare

Teorii asupra educării inteligenţei (intelectului) TIM

Teoria inteligenţelor multiple – Howard Gardner


Howard Gardner redefineşte inteligenţa, considerând-o „capacitatea de a rezolva
probleme ori de a produce bunuri cu o anumită valoare într-un context cultural sau
colectiv determinat” (Gardner, 1996, pp. 29-30). Rezolvarea de probleme se referă la orice
situaţie ce presupune atingerea unui obiectiv, determinarea drumului ce urmează a fi parcurs
pentru aceasta, de la crearea unui final pentru o poveste până la anticiparea matului la jocul de
şah. Bunuri culturale sunt teoriile ştiinţifice, dar şi compoziţiile muzicale ori campaniile
politice victorioase (Gardner, 1996, pag 30).

 inteligenţa muzicală reprezintă capacitatea de a rezolva probleme (de viaţă) şi


de a produce bunuri culturale specifice utilizând muzica
 inteligenţa kinestezică oferă posibilitatea rezolvării de probleme specifice
(returul unei mingi la tenis) şi creează bunuri valorizate (obiecte, invenţii, un
dans);
 inteligenţa logico-matematică contribuie esenţial la rezolvarea problemelor
specifice şi produce bunuri culturale (sisteme logice, raţionamente, descoperiri
ştiinţifice).
 inteligenţa verbală sprijină rezolvarea problemelor legate de semantică şi de
pronunţie, contribuie la producţia de bunuri specifice (operele literare);
 inteligenţa spaţială susţine rezolvarea de probleme ce presupun manipularea
spaţiului (orientare, navigare), conducând la crearea de bunuri culturale
specifice (hărţi, machete, picturi, schiţe arhitectonice);
 inteligenţa interpersonală ajută la rezolvarea problemelor specifice (de pildă,
conflictele cu alţii), conducând la crearea de bunuri specifice (relaţii
interumane, chiar educaţia!...);
 inteligenţa intrapersonală rezolvă problema înţelegerii de sine, iar produsul
poate fi reprezentat, de pildă, prin o corectă imagine de sine;
 inteligenţa naturalistă, mai nou propusă de Gardner, pare a ajuta în rezolva
problemelor vizând cunoaşterea şi explorarea meniului înconjurător, iar
produsele, bunurile se pot obiectiva în desene, fotografii din natură;
 inteligenţa existenţială, cu toate că nu răspunde acestor criterii formale de
definire, este o modalitate de cunoaştere a lumii care îi caracterizează pe
filosofi, pe cei care pun întrebări despre sensul fericirii, începuturile universului
etc.

Teoria Novici-Experţi
Indivizii cu performanţe superioare într-un domeniu poartă numele de experţi, iar cei
cu performanţe modeste – novici. A dezvolta inteligenţa înseamnă a transforma novicii în
experţi” (Miclea, Lemeni, 1999, pag.75).
Problema diferenţelor cognitive dintre novici şi experţi:
 volumul şi modul de organizare a cunoştinţelor;
 puterea strategiilor rezolutive;
 metacogniţia;
 adâncimea procesării informaţiei;
 capacitatea de transfer. (Miclea, Lemeni, 1999, pag.79).
A modifica sau îmbunătăţi performanţa inteligentă înseamnă a interveni la unul sau
mai multe din nivelele menţionate.

Mijloace de realizare a educatiei intelectuale

Principalul mijloc prin care se realizează educaţia intelectuală a elevilor il constitue


procesul de învăţământ. In cadrul lui îşi însuşesc cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, încep să-
şi formeze cultura generală. Lecţiile contribuie atât la dezvoltarea proceselor de cunoaştere cât
şi la formarea concepţiei despre lume.
Lectura particulară constituie un nesecat izvor de cunoştinţe. Ea îl pune pe elev în
contact cu valorile culturale create de omenire. Teatrul şi cinematograful contribuie de
asemenea la însuşirea unui însemnat numar de cunoştinţe din cele mai variate domenii :
literatură, istorie, geografie, ştiinţele naturii, muzică etc.
Alte mijloace : cercurile pe obiecte de învăţământ, care funcţionează în cadrul şcolii
prin excursii şi vizite la locuri din natură, muzee, instituţii, expoziţii.
Este bine ca învăţătorii şi profesorii să folosească toate aceste mijloace în vederea
dezvoltării intelectuale a elevilor.

CONCLUZII

Având în vedere toate cele relatate mai sus, putem spune că educaţia are un rol
fundamental în societatea contemporană deoarece ajută la dezvoltarea capacităţii intelectuale a
individului.
Principalul obiectiv al educaţiei intelectuale îl constitue formarea-dezvoltaea
cunoştinţei ştiinţifice prin diferite mijloace.
Educaţia intelectuală nu valorifică decât o mică parte din potenţialul elevilor
(Mialaret,1991,p.393),valorificarea lor făcându-se de fiecare individ în parte. A cunoaşte
înseamnă, înainte de toate, a determina posibilitaţile şi limitele individuale ale cunoşterii, a
învăţa presupune a şti cum să înveţi eficient(Momanu,Mariana,2002,p.59).
De asemenea, educaţia intelectuală presupune un sistem de cunoştinţe generale sau
măcar esenţiale, permite dezvoltarea capacităţii intelectuale, contribue la formarea
competenţelor intelectuale specifice şi generale, a priceperilor, deprinderilor şi strategiilor
intelectuale si a convingerilor şi sentimentelor intelectuale, dar si la însuşirea tehnicilor de
muncã intelectualã şi formarea capacitãţilor de autoinstruire şi autocontrol.
Bibliografie

1. Momanu, Mariana, Introducere în teoria educaţiei , Editura Polirom , Iaşi ,


2002
2. Cucoş, Constantin , Pedagogie, Editura Polirom , Iaşi , 1996
3. Jinga, I. , Istrate, E. (coordonator), Manual de pedagogie , Editura All,
Bucureşti , 2001
4. Ţârcovnicu, Victor, Popeangă , Vasile, Pedagogie , Editura didactică şi
pedagogică , Bucureşti , 1977
5. Cristea, Sorin, Dicţionar de termeni pedagogici , Editura didactică şi
pedagogică , Bucureşti , 1988
6. Alte resurse

Вам также может понравиться