Вы находитесь на странице: 1из 24

Repararea prejudiciului ecologic în condiţiile Codului civil

Prof. univ. dr. Mircea DUŢU

ABSTRACT
The remedying of ecological damage (environmental damage and damage to the environment) involves
a diverse and interdependent system of liabilities, on different bases (fault, risk, objective), consisting
of the mechanism of liability in tort (in its classical forms: for one’s own action, for another person’s
action, for guarded things or abnormal neighbourhood disturbances) and a specific one in full
expansion, related to “environmental liability", partly expressed by the mixed regime aiming at the
“prevention and remedying" of certain categories of environmental damage, as provided in
Directive 2004/35/EC (and national transposition acts).
Admitting the existence of the ecological damage (lato sensu) and constitutionalising the remedying of
damage to the (“pure") environment stimulate, on the one hand, the increase of the civil law contribution
to the prevention and quantification of ecological damage, and on the other hand, the establishment of
a specific and appropriate liability system for remedying the “pure ecological damage". The new Civil
Code (2011) expresses a certain progress in this matter and may constitute a starting point for
rethinking the new integrated system for the remedying of ecological damage.
Keywords: environmental damage, damage to the environment, liability in tort, liability for one’s own
action, liability for guarded things, liability for another person’s action, abnormal neighbourhood
disturbances
REZUMAT
Repararea daunelor ecologice (de mediu şi aduse mediului) presupune angajarea unui sistem divers şi
interdependent de răspunderi, cu fundamente diferite (culpă, risc, obiectiv), format din mecanismul
răspunderii civile delictuale (cu formele sale clasice: pentru fapta proprie, pentru fapta altuia, pentru
lucrurile aflate sub pază ori tulburările anormale de vecinătate) şi unul specific, în plină cristalizare,
aferent "răspunderii de mediu", exprimată parţial prin regimul mixt vizând "prevenirea şi repararea"
anumitor categorii de daune aduse mediului, instituit prin Directiva nr. 35/2004/CE (şi actele naţionale
de transpunere).
Recunoaşterea existentei daunei ecologice (lato sensu) şi constituţionalizarea principiului reparării
prejudiciului adus mediului ("pur") impulsionează, pe de o parte, amplificarea contribuţiei dreptului civil
la prevenirea şi indemnizarea prejudiciului ecologic, iar pe de alta constituirea unui sistem specific de
răspundere şi adecvat de reparare a "prejudiciului ecologic pur". Noul Cod civil (2011) exprimă unele
progrese în materie şi poate constitui un punct de plecare în regândirea noului sistem integrat de
reparare a daunei ecologice.
Cuvinte cheie: daună de mediu, daună adusă mediului, răspundere civilă, răspunderea pentru fapta
proprie, răspunderea pentru lucrurile aflate sub pază, răspunderea pentru fapta altuia, tulburări
anormale de vecinătate.

Legislaţie relevantă: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, art. 2 pct. 52, art. 6; noul Cod civil, art. 1349, art. 1365,
art. 1381 alin. (1)

I. Consideraţii generale
Problema reparării daunei ecologice (daunei de mediu şi daunei aduse mediului)
prin utilizarea instituţiei răspunderii civile şi a altor instrumente juridice adecvate
reprezintă un capitol important al dreptului mediului, în condiţiile în care obiectivul
său prioritar îl constituie accentuarea caracterului preventiv al dispoziţiilor aferente
şi promovarea precauţiei ca principiu de bază al normelor sale. Şi aceasta cu atât mai
mult cu cât în mod tradiţional şi prin natura sa răspunderea civilă îndeplineşte o
viguroasă funcţie preventivă, iar prin asumarea unei dimensiuni ecologice înscrie
dreptul printre elementele constitutive şi promotorii majori ai obiectivelor unei
veritabile culturi a precauţiei şi a prevenirii, indispensabilă progresului şi supravieţuirii
civilizaţiei umane. Un rol important revine în acest sens obligaţiei pozitive a statului
privind garantarea dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
consacrată de dreptul convenţional european şi recunoscută constituţional, care
presupune crearea unui cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv
prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi a sănătăţii umane1, iar măsurile în
discuţie să urmărească prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare
şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale.2 Asistăm astfel la emergenţa
şi constituţionalizarea unui principiu general al reparării daunelor aduse mediului, ca
o formă nouă a răspunderii, nici civilă, nici administrativă, mai degrabă una de
sinteză, subsumată exigenţei reparării cât mai depline, mai adecvate şi mai rapide a
daunei ecologice, cu puternice reverberaţii juridice unional-europene şi
internaţionale.
1 CEDO, hotărârea din 27 ianuarie 2009, cauza Tătar c. România, par. 88.

2Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 80/2014 asupra propunerii legislative


privind revizuirea Constituţiei României, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.

Fără perspectivele unei veritabile răspunderi, adaptate la particularităţile


domeniului şi eficientă, în sensul utilizării mijloacelor şi instrumentelor juridice care
să asigure repararea daunei în mod cât mai deplin şi adecvat şi în timp rezonabil,
dreptul mediului nu poate fi nici efectiv, nici credibil. Sistemul răspunderii în domeniul
mediului, implică particularizări la această materie a mecanismelor formelor clasice
de răspundere, acordarea unei atenţii deosebite reparării prejudiciului şi conturarea
unor mecanisme, remedii şi sancţiuni speciale, specifice acestei ramuri de drept.
După cum este cunoscut şi s-a relevat deja, nu toate formele de daune aduse
mediului pot fi reparate prin intermediul unui regim de răspundere civilă; pentru ca
aceasta să funcţioneze, este nevoie de unul sau mai mulţi poluatori identificabili, ca
dauna să fie concretă şi cuantificabilă şi trebuie stabilită o legătură de cauzalitate
între daună şi fapta de poluare. Răspunderea în sens clasic nu constituie prin urmare,
un instrument adecvat pentru repararea poluării cu caracter extins şi difuz, în cazul
căreia este imposibil să se stabilească o legătură între efectele negative asupra
mediului şi acţiunile sau lipsa acţiunilor anumitor actori individuali.3 Pentru repararea
acestor din urmă categorii de pagube s-a cristalizat un regim special privind
răspunderea pentru mediu "în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse
mediului", care nu se aplică "vătămărilor corporale, celor aduse proprietăţii private
sau pierderilor economice şi nu afectează drepturile care rezultă din aceste categorii
de daune".4 Apelul la virtuţile răspunderii civile pentru repararea prejudiciului
ecologic şi în plan mai larg în protecţia mediului este văzut deopotrivă ca o adaptare
a dreptului civil la noile nevoi generate de evoluţia societăţii şi ca o manifestare a
universalităţii răspunderii civile.5
3Directiva nr. 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004
privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea
daunelor aduse mediului, în JOUE, L. 143/56, 30 aprilie 2004, Preambul, pct. 13.

4 Directiva nr. 2004/35/CE, Preambul, pct. 14.

5 Ph. Le. Tourneau (dir.), Droit de la responsabilite et des contrats. Regimes


d’indemnisations, dixieme edition, fevrier 2014, Ed. D alloz, Paris, p. 10.

Mecanismul clasic al răspunderii civile delictuale, reglementat de Codul


civil obligă autorul unei fapte ilicite să repare consecinţele prejudiciabile ale acesteia,
atunci când între acestea există o legătură de cauzalitate. Dificultăţile aplicării şi
adaptării sale la particularităţile mediului au condus la o tendinţă de "obiectivizare" a
regimului de răspundere, în sensul trecerii în unele cazuri de la o răspundere bazată
pe culpă, la una care vizează, înainte de toate, repararea prejudiciului, în condiţiile
prezumării culpei ori independent de existenţa sa. Astfel, angajarea răspunderii se
deconectează treptat de culpă, ceea ce uşurează situaţia victimei, care nu mai este
ţinută să o probeze şi favorizează repararea daunei ecologice şi prin aceasta interesul
general şi prioritar al protecţiei mediului. Această răspundere (civilă) obiectivă îşi
găseşte fundamentarea în noţiunea de risc. Regimul intermediar, în care metodele
preconizate pentru indemnizarea sa, se prelungesc din dreptul comun al răspunderii
civile, iar mecanismul de operare a lor poartă amprenta specificităţii domeniului,
înscriindu-se astfel într-o logică de prevenire a producerii şi, în orice caz, a reparării
cu orice preţ, a daunei (ecologice).
Preocupările din ultima perioadă în materie au privit mai ales statutul autorului şi
cel al victimei pagubei şi, respectiv, repararea daunei ecologice. Evoluţiile înregistrate
s-au exprimat în dezvoltarea a noi regimuri de răspundere obiectivă şi identificare a
răspunderilor ultime sau efective, acordându-se prioritate garantării reparării
prejudiciului, inclusiv atunci când acesta prezintă un caracter global.
1. Dauna de mediu, dauna adusă mediului
Vătămările ecologice sunt practic indispensabile interacţiunii dintre om şi mediul
său de existenţă şi au fost considerate mult timp ca fiind acceptabile, ca un efect
normal al vieţii în societate. Depăşirea pragului de suportabilitate a naturii, definit
din punct de vedere ecologic şi evitarea ori reducerea consecinţelor negative pentru
şi din cauza acţiunii omului asupra mediului, au necesitat şi intervenţia dreptului, în
primul rând pe calea răspunderii juridice. Aceasta a presupus, cu titlu prealabil,
perceperea existenţei, surprinderea specificului şi cuantificarea noului tip de daune şi
încadrarea lor în mecanismul răspunderii juridice tradiţionale, în frunte cu cea a
dreptului civil. Din perspectivă juridică, dauna ecologică în sens larg, poate să se
manifeste, pe de o parte, ca o daună de mediu, respectiv pagube produse prin
intermediul mediul poluat sau degradat persoanelor şi bunurilor, cu un prejudiciu
subiectiv derivat, iar pe de alta ca o daună adusă mediului, cu un prejudiciu obiectiv
direct, independent de lezarea unui interes uman, cu particularităţi majore în privinţa
reparării lor, pe calea angajării răspunderii. Tehnica nomenclaturilor, astfel cum este
utilizată în privinţa daunelor corporale, îşi manifestă, în mare parte, pertinenţa şi în
dreptul mediului.6
6L. Neyret, G.J. Martin, Nomenclature des prejudices environnementaux, LGDJ, Paris,
2012.

O asemenea distincţie rezultă şi din definiţia "prejudiciului" cuprinsă în Ordonanţa


de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, conform căreia
acesta reprezintă "efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor,
bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre"
(art. 2 pct. 52).
Observăm, de asemenea, că, datorită rafinării şi diversificării categoriilor admise,
orice prejudiciu poate fi avut în vedere dar cu multe alte regimuri juridice posibile de
urmat în repararea sa.
Într-adevăr, dauna ecologică, atingerea adusă mediului poate să fie la originea
unui anumit număr de prejudicii reparabile7. Unele dintre acestea sunt calificate ca
subiective ori tradiţionale, în sensul că afectează interesele patrimoniale ori
extrapatrimoniale ale subiectelor de drept. E vorba, mai precis, de consecinţele
asupra persoanelor ale atingerii prime a mediului, putând să fie percepute cu acest
titlu de prejudicii derivate.8 Este astfel cazul prejudiciilor afectând persoanele fizice,
precum cele patrimoniale ori extrapatrimoniale consecutive unei daune corporale
rezultată din poluare, prejudicii materiale consecutive, deteriorării ori pierderii de
valoare a unui bun ori cele constând într-o pierdere de venituri a profesioniştilor din
turism înregistrată în urma unei maree negre ş.a. Prejudiciile derivate de tip
tradiţional pot să afecteze şi persoanele juridice, în special asociaţiile pentru protecţia
mediului, cum ar fi cele materiale rezultând din cheltuielile efectuate de entităţile
juridice respective în vederea restaurării unui sit poluat, precum cele aferente
operaţiunilor de curăţare ori de salvare a faunei şi florei.9 De asemenea, există un
anumit număr de prejudicii morale suportate direct, în acest context, de către
persoanele juridice.10
7 O poziţie doctrinară din ce în ce mai importantă se pronunţă pentru a distinge între
daună şi prejudiciu şi a le vedea ca două noţiuni diferite, autonome, chiar cu regiuni
juridice specifice. Ea se întemeiază pe o moştenire a dreptului roman, în care întâlnim
termenul de damnum care însemna simpla leziune şi care dădea dreptul la repararea
consecinţelor pecuniare ale atingerii, fără ca aceasta să fie încă desemnată prin
praejudicium. În ciuda unei asemenea perspective istorice, numai relativ recent a fost
elaborată forma actuală a distincţiei, mai precis în a doua jumătate a veacului trecut.

Dauna ar reprezenta astfel leziunea primară, iar prejudiciul consecinţele sale, prima nu
este echivalentul, ci cauza secundului. Există deci un raport cronologic: dauna precedă
în mod necesar prejudiciul. Nu poate exista prejudiciu fără daună, dar în sens inve rs e
posibil. O tipologie a diferitelor leziuni şi repartizarea lor în cadrul acestor două categorii
de daune şi prejudicii a fost stabilită şi general admisă. Avem astfel, pe de o parte, trei
tipuri de daune: dauna corporală, leziunea adusă integrităţii f izice, chiar vieţii unui
individ, dauna materială, atingere adusă integrităţii fizice a unor bunuri ori, mai general,
drepturilor subiective patrimoniale, dauna morală, leziune care afectează un interes
extrapatrimonial susceptibil de a fi mai mult sau mai puţin ataşate categoriilor drepturilor
personalităţii.

Pe de altă parte, se manifestă două feluri de prejudicii: prejudicii economice relative la


atingerile afectând averea unei victime şi trimiţând la clasicile lipsă de câştig şi pierderi
suportate; prejudiciile extrapatrimoniale ori afective, legate de toate dezagrementele pe
care le poate suporta o persoană, toate emoţiile ori senzaţiile negative care pot lovi o
fiinţă sensibilă, ca de exemplu tristeţea (prejudiciul de afectare), teama (prejudiciul de
anxietate sau de angoasă), durerea (pretium doloris) ori simplu disconfort (prejudiciu de
agrement în sens larg). Această calificare a leziunilor în daună şi prejudiciu porneşte
deci de la a înţelege prin daună atingerile provocate de altul, aduse corpului său, a
bunurilor şi intereselor sale juridice extrapatrimoniale având statutul de drepturi ale
personalităţii lato sensu şi prin prejudiciu, atingerile aduse averii ori bună -stării sale.

Totuşi, este de remarcat faptul că această distincţie rămâne pur peda gogică, permiţând
o clasificare consensuală a leziunilor în sensul că nu conduce la atribuirea acestor
noţiuni a unui regim juridic specific, este puţin fiabilă şi puţin adaptată orientării
funcţionale a răspunderii civile, respectiv protecţiei victimelor prin restabilirea optimală
a statu quo ante. J. Lagoutte, Reflexion sur la distinction du dommage et du prejudice
en droit civil de la responsabilite, în "Travaux de l’Institut de sciences Criminelles et de
la Justice de Bordeaux", Editions Cujas, no. 4, 2 014, pp. 89-111.

8F.G. Trebulle, La responsabilite environnementale: prevention, imputation, reparation,


Ed. Dalloz, Paris, 2009, p. 17.

9 M. Bacache-Gibeili, Les obligations. La responsabilite civile extracontractuelle,


2 e edition, Ed. Economica, Paris, 2012, p. 473.
10
În jurisprudenţa franceză a identificat trei feluri de prejudicii morale de acest gen: a)
prejudiciul de folosinţă ori de uzaj, care constă în a nu mai putea profita de fructele
naturii, şi care poate fi în special resimţit de federaţiile de pescuit ori de vânătoare, ale
căror membri nu mai pot exercita activitatea respectivă; b) prejudiciul de atingere a
reputaţiei ori a imaginii: intervine atunci când activitatea asociaţiei este legată de
calitatea sitului poluat pe care îl are în gestiun e ori autoritatea locală se bucură de o
anumită marcă turistică; c) prejudiciul suportat de o asociaţie care îşi vede eforturile
aneantizate prin poluarea mediului pe care îl prezervă; în această ultimă ipoteză,
atingerea adusă mediului vine să contrazică activitatea înseşi a persoanei juridice, aşa
cum rezultă ea din statute. Pe larg: M. Boutonnet, L. Neyert, Prejudice moral et atteinte
a l’environnement, Droit, 2010, p. 912.

În ciuda manifestării lor tot mai numeroase în practică şi a multiplicării


reglementărilor juridice în materie - internaţionale, unional-europene şi naţionale -
în prezent nu există un regim special unic de răspundere care să surprindă şi exprime
specificul şi să vizeze repararea prejudiciilor individuale de mediu. Acestea reprezintă
daune cauzate persoanelor şi bunurilor prin agresiunile aduse mediului în care ele se
află, opuse prejudiciului adus mediului ("prejudiciul ecologic pur") care e dauna
cauzată direct mediului, independent de lezarea unui drept sau interes uman. Aşadar,
atunci când o persoană devine victima unei daune de mediu (individuale) imputabile
unui terţ, poate obţine repararea sa, recurgând la mecanismul răspunderii civile
delictuale, în condiţiile dreptului comun, stipulate în art. 1348 şi art. 1381 şi urm.
din Codul civil. În unele cazuri particulare este posibilă, de asemenea, şi recurgerea
la un regim specific de răspundere de mediu.
Din păcate, analiza jurisprudenţei româneşti şi străine arată că, în ciuda unor
asemenea prevederi legale, rare rămân cazurile în care victima unei daune de mediu
(individuale) ajunge pe calea mecanismului răspunderii civile delictuale la repararea
aşteptată, a prejudiciului astfel suferit.
Totuşi, receptând o serie de progrese înregistrate în materie, noua reglementare
a răspunderii civile delictuale şi reparării prejudiciului cuprinsă în Codul civil -
2011 deschide noi perspective şi pentru repararea daunei ecologice.
În cadrul dreptului comun al răspunderii civile, atingerile aduse mediului care
generează repercusiuni directe asupra persoanelor pot face obiectul unei reparări pe
baza mai multor temeiuri (fundamente) juridice; o asemenea acţiune poate să se
bazeze pe culpă, dar şi, în anumite condiţii, se poate fundamenta pe o serie de
regimuri de răspundere obiectivă.
2. Regimul juridic general al răspunderii civile delictuale
Potrivit art. 1349 C. civ. angajarea răspunderii civile delictuale presupune
îndeplinirea următoarelor condiţii specifice: prejudiciul, fapta ilicită, vinovăţia şi
legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Sfera prejudiciilor indemnizabile
cuprinde atât pe cele cauzate prin atingerea drepturilor subiective ale unei persoane,
cât şi pe cele rezultate din încălcarea îndatoririi de a respecta interesele legitime ale
altor persoane. În privinţa vinovăţiei, întrucât textul art. 1349 (2) C. civ. se referă
numai la cerinţa existenţei discernământului (capacităţii delictuale) aceasta trebuie
completată cu dispoziţia de principiu a art. 16 (1) din acelaşi cod potrivit căreia "Dacă
prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite
cu intenţie sau din culpă". Asemenea prevederi, care fac din vinovăţie temei al
răspunderii civile, relevă natura acesteia de sancţiune juridică, cu semnificaţiile
aferente pentru particularităţile domeniului mediului. Ca modalităţi ale sale sunt
prevăzute şi definite intenţia [existentă atunci când autorul "prevede rezultatul faptei
sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu-l urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat" art. 16 alin. (2)] şi culpa [prezentă
în situaţia în care "autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind
fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl
prevadă" - art. 16 alin. (3) C. civ.]. Legea defineşte şi culpa gravă (culpa lata)
["atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau o imprudenţă pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese" -
art. 16 alin. (3) teza a II-a] şi precizează că atunci când legea condiţionează efectele
juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă
fapta a fost săvârşită cu intenţie [art. 16 alin. (4) C. civ.].
II. Repararea prejudiciului de mediu
De la regula răspunderii civile delictuale subiective, bazată pe vinovăţie (intenţie
sau culpă), dacă legea dispune astfel, cu titlu de excepţie există şi răspunderea civilă
obiectivă, "independent de orice culpă", Codul civil reglementând sub această formă
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375) şi, respectiv,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376).
1. Răspunderea pentru fapta proprie
Cadrul comun pentru instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
este stabilit prin prevederile art. 1357-1371 C. civ. Potrivit (noii) reglementări în
materie, pentru angajarea obligaţiei făptuitorului de despăgubire a victimei prin
punerea ei în situaţia anterioară se cere îndeplinirea cumulativă a patru condiţii:
existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de
cauzalitate dintre acesta şi consecinţele negative produse şi vinovăţia celui care
cauzează altuia un prejudiciu. Aşadar, de esenţa răspunderii civile delictuale este,
sub aspect obiectiv, cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective
sau a intereselor legitime ale unei alte persoane, iar în plan subiectiv, vinovăţia (sub
forma intenţiei sau culpei), menită să delimiteze conduita care poate fi imputabilă
făptuitorului şi, care, în consecinţă, atrage sancţionarea sa, prin angajarea obligaţiei
de desdăunare a victimei. Aceste condiţii generale cunosc particularizări importante
în materia răspunderii civile pentru prejudiciu ecologic.
1.1. Condiţiile esenţiale ale răspunderii civile pentru prejudiciu ecologic comis prin
fapta proprie
Pentru instituţia răspunderii civile delictuale (pentru fapta proprie) noţiunea de
"prejudiciu" şi semnificaţiile sale au un rol definitoriu, reprezentând "nu numai
condiţia răspunderii, dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita
prejudiciului cauzat". Spre deosebire de Codul civil din 1864 care nu conţinea nici
măcar elemente răzleţe care să permită emergenţa unei definiţii legale a
prejudiciului, sarcină asumată astfel, de-a lungul timpului şi sub presiunea realităţilor
cvasi-exclusiv de doctrină şi jurisprudenţă, actuala reglementare aferentă Codului
civil - 2011 cuprinde, totuşi, în secţiunea a 6-a "Repararea prejudiciului", unele
dispoziţii din care transpar câteva elemente specifice tributare, mai ales,
experienţelor anterioare. Este cazul, prin excelenţă, al implicaţiilor obligaţiei generale
de a nu vătăma (sau prejudicia) altă persoană, aferentă mai întâi îndatoririi de a nu
aduce atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime
ale altor persoane", iar apoi celor rezultate, per se, din nerespectare regulilor de
conduită pe care "legea sau obiceiul locului le impune". Din această perspectivă,
pornindu-se de la definiţia tradiţională a prejudiciului, în literatura juridică
românească, potrivit căreia aceasta reprezintă acele "efecte negative patrimoniale şi
morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane,
fie a unei fapte omeneşti, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care
înlătură răspunderea delictuală a agentului"11, reglementare-cadru specifică
protecţiei mediului (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului) defineşte expres "prejudiciu" ca reprezentând "efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului,
provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre" (art. 2 pct. 52). În planul
răspunderii civile rămân relevante "efectele cuantificabile în cost" ale prejudiciilor
provocate sănătăţii umane şi bunurilor, de "poluanţi" (definiţi de lege)12, activităţi
dăunătoare ori dezastre (naturale). Expresia "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie"
folosită în art. 1381 alin. (1) C. civ. indică faptul că aria prejudiciilor de mediu
individuale vizate este nelimitată, repararea acestora ţinând exclusiv de îndeplinirea
condiţiilor cerute de legea civilă.
11 M. Eliescu, Răspunderea civil ă delictuală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967,
p. 90.

12 Poluant - orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă sau gazoasă sau sub
formă de vapori sau energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii care, intro dusă în mediu, modifică echilibrul constituentelor acestuia sau a
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale (art. 2 pct. 50 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005).

Din punctul de vedere al dreptului civil, spre a fi reparat prin acordarea


despăgubirii, prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei sale, actuale
sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare (respectiv existenţa sa să fie
sigură, neîndoielnică, chiar dacă se produce ulterior, iar întinderea sa nu se cunoaşte)
şi să nu fie încă reparat (în sensul că dacă a fost deja acoperit de asigurator sau o
terţă persoană fără a avea o atare obligaţie, acţionând în numele şi pe seama
persoanei responsabile sau prin plata pensiei de asigurări sociale, raportul
obligaţional a fost stins, nemaisubzistând).
Şi prejudiciul ecologic poate fi, după conţinut economic, patrimonial (vizând
bunurile) ori nepatrimonial (adus sănătăţii umane) în funcţie de natura juridică a
patrimoniului vătămat, cauzat avutului public sau privat, după posibilitatea
previziunii, previzibile sau imprevizibile, în raport cu modul de producere, instantanee
sau succesive, material sau moral ş.a.
Fapta ilicită, ca fapt generator de răspundere, poate fi şi în materie de mediu,
extracontractuală, fapta proprie, fapta altei persoane şi fapta animalelor sau lucrurilor
pe care le avem sub pază (juridică). Spre deosebire de daună şi legătura de
cauzalitate, faptul generator al răspunderii nu este unitar, putând fi fapta proprie,
fapta lucrului, o tulburarea anormală de vecinătate ori un alt eveniment prejudiciabil
definit de lege. Pentru a obţine o reparare (despăgubire) integrală, adecvată, justă
şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa
săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de reglementare legală specială. "Fapta
ilicită" declanşează mecanismul generării şi realizării obligaţiei de reparare a
prejudiciului ecologic şi despăgubire a persoanei responsabile. În absenţa unor
prevederi legale pertinente şi exacte, "iliceitatea", şi cu atât mai mult cea ecologică
a faptei persoanei răspunzătoare se apreciază potrivit criteriilor sedimentate cu
caracter general în jurisprudenţă şi degajate din analiza doctrinei, luând în
considerare particularităţile inerente domeniului ecologic. Astfel, ca element obiectiv
al răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este înţeleasă a fi generic acea acţiune sau
inacţiune prin care se aduce atingere drepturilor subiective şi/sau intereselor legitime
ale altor persoane, de natură a le cauza un prejudiciu, înţeles ca efect material sau
moral, cuantificabil, pecuniar. Până acum, într-un atare context, noţiunea de "faptă
ilicită" a fost înţeleasă în sens "civilist" drept "încălcarea unei obligaţii preexistente"13,
ori "ignorarea unui drept sau a unei obligaţii impuse de ordinea juridică"14. În registru
pur material, ea poate consta într-o acţiune (a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit
normelor morale şi/sau juridice - a distruge, a cauza o vătămare corporală ori o
pagubă patrimonială - ori o inacţiune, exprimată prin a nu face ceva manifest, deşi
se impunea şi se putea a fi făcut (de pildă, omisiunea de a lua numite măsuri de
protecţie a mediului, de către cel (cea) care iniţiază, organizează şi supraveghează o
activitate (cu risc de mediu).
13
M. Planiol, Traite elementaire..., n. 863.

14 G. Viney, P. Jourdain, Traite de droit civil, p. 374.

Iliceitatea conduitei făptuitorului, apreciată generic în raport cu regulile definitorii


de comportament instituite în societate prin norme morale şi reglementări legale,
inclusiv penale este o altă condiţie legală a angajării răspunderii civile. Obligaţia
generală "de a nu vătăma şi prejudicia altă persoană", este particularizată în materie
prin îndatorirea constituţională a tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi
ameliora mediul [art. 35 alin. (3) din Constituţie] şi obligaţia legală de a proteja
mediul stabilită în sarcina autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice (art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005).
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este considerată o condiţie
esenţială, de natură obiectivă a angajării răspunderii civile delictuale şi presupune
stabilirea unui raport de la cauză la efect între faptul generator şi dauna respectivă,
în absenţa sa neputându-se vorbi de existenţa unei atari răspunderi. În acest sens,
este necesară selecţionarea şi stabilirea, dintre toate cauzele posibile, a celei care
este determinantă şi se impune deci a imputa autorului său sarcina reparării
prejudiciului. Proba acesteia revine victimei, iar în faţa dificultăţilor sporite a acesteia,
spre a uşura o atare sarcină s-au admis o serie de ajustări, precum prezumţia de
cauzalitate în anumite situaţii. În domeniul mediului, proba legăturii de cauzalitate
este, de cele mai multe ori îngreunată de faptul că dauna se prezintă sub forma
cronică sau difuză şi ca provenind din cauze multiple şi variate. Pentru a surmonta
asemenea dificultăţi, în jurisprudenţa franceză, de exemplu, s-a recurs la ideea
"creării unui risc", noţiune apropiată celei de pierdere a unei şanse, care facilitează
proba raportului de cauzalitate între o activitate periculoasă şi daunele survenite în
proximitatea ori la un raţionament a contrario tras din constatarea absenţei oricărei
alte împrejurări de natură a explica producerea prejudiciului.15
15A. Van Lang, Droit de l’environnement, 3 e edition mise a jour, PUF, Paris, 2011, p.
286.
În acelaşi context, legislaţiile naţionale au instituit, în unele cazuri, o veritabilă
prezumţie de cauzalitate pentru unele boli survenite în vecinătatea unor situri
industriale poluante.16
16 De exemplu, legea franceză din 10 octombrie 1968, pentru unele maladii survenite în
vecinătatea unei instalaţii nucleare (art. 10), o lege japoneză din 1974, adoptată în urma
unor intoxicaţii cu mercur în Minamata, care dispensează persoanele afectate de
anumite boli şi rezidente într -o regiune industrială dată de a face dovada stabilirii
legăturii de cauzalitate între boala respectivă şi emisiile industriale în zona definită.
Legea germană din 10 decembrie 1990 privind răspunderea civilă pentru daune
ecologice prevede o prezumţie de legalitate faţă de instalaţiile industriale susceptibile
să provoace daune mediului.

O perspectivă asemănătoare, în sensul facilitării aprecierii legăturii de cauzalitate


o întâlnim şi în Convenţia de la Lugano din 21 iunie 1993 care stipulează o prezumţie
a legăturii cauzale între atingerea adusă mediului şi activitatea periculoasă (art. 101),
în condiţiile în care aceasta din urmă cunoaşte o accepţiune largă (art. 2 par. 1). În
fine, este de remarcat interpretarea cuprinzătoare dată exigenţei unei legături de
cauzalitate pentru poluările cu caracter difuz şi întins, prevăzută de Directiva
nr. 2004/35/CE (art. 4 par. 5) în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE (hotărârea
din 9 martie 2010, cauza Rafinăria Mediterană - ERG -). Instanţa de la Luxemburg a
considerat că, în măsura în care directiva nu determină modul în care această
legătură de cauzalitate trebuie să fie stabilită, revine statelor membre ale Uniunii să
îl facă. Astfel, se poate elabora şi aplica o reglementare naţională care să prezume o
legătură de cauzalitate între poluarea constatată şi activităţile exploatantului. Se
precizează că autoritatea competentă "trebuie să dispună de indicii plauzibili de a
fundamenta prezumţia sa, precum proximitatea instalaţiei exploatantului cu poluarea
constatată şi corespondenţa între substanţele poluante regăsite şi componenţii
utilizaţi de respectivul exploatant în cadrul activităţilor sale". De precizat că este
vorba de o prezumţie refragabilă.17
17P. Steichen, Une interpretation extensive de la directive 2004/35/CE sur la
responsabilite environnementale, în Revue juridique de l’environnement no. 3/2010, p.
341.

Aşadar, victimele care suportă daune ale sănătăţii sau bunurilor acestora în urma
unei atingeri aduse mediului se confruntă cu serioase probleme în privinţa probei
legăturii de cauzalitate. În dreptul mediului demonstrarea certitudinii în privinţa
imputării materiale şi psihologice a prejudiciului este, în general, aproape imposibil
de realizat, fie din lipsa informaţiilor suficiente, fie din absenţa cunoştinţelor ştiinţifice
necesare. Soluţiile punctuale - precum instituirea de regimuri speciale de răspundere,
răspunderea pentru fapta lucrului, teoria pierderii de şanse - rămân insuficiente ori
prea fragile (prin aplicarea principiului precauţiei). Pentru depăşirea acestor
neajunsuri, soluţia cea mai realistă şi mai eficientă devine instituirea unei baze legale
unice pe care să poată să se sprijine victimele prejudiciilor de mediu individuale.18
18 M. Merveille, La prevue du lien de causalite et le prejudice environnemental individuel,
în revue Amenagement et Environnement, Kluwer, 1/2014, p. 25.

Vinovăţia constituie o altă "condiţie distinctă şi esenţială" a răspunderii civile


delictuale şi reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei prejudiciabile, de la
momentul săvârşirii acesteia. Cum dreptul mediului cuprinde un ansamblu divers de
prescripţii şi reglementări administrative simpla încălcare a acestora face să existe
vinovăţie (culpă). Elementul subiectiv poate să rezulte şi numai din comportamentul
poluatorului, care respectă reglementările administrative, acest aspect neconstituind
un caz justificativ în materie civilă.
În jurisprudenţa franceză s-a statuat, în acest context, că o "neglijenţă culpabilă"
şi o "imprudenţă din culpă" antrenează obligaţia de reparare a prejudiciului astfel
cauzat.19
19 M. Prieur, Droit de l’environnement, 6 e edition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 1057.

Cartea Albă a UE privind răspunderea de mediu stabileşte un câmp specific noţiunii


de culpă, prevăzând că daunele provocate în zonele protejate de directivele Habitate
şi Păsări sălbatice nu vor angaja răspunderea exploatantului (operatorului)
activităţilor nepericuloase considerate conforme obiectivelor acestor directive, decât
în caz de probă a unei culpe.20
20 Livre blanc, 4.3.

Răspunderea civilă delictuală în condiţiile Codului civil operează în cadrul acţiunii


civile aferentă procesului penal faţă de persoanele responsabile potrivit legii civile
pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale (art.
19 C. pr. pen.).
Cu precizarea că potrivit art. 1365 C. civ. instanţa civilă nu este legată de
dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a
procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului
faptei ilicite, iar în virtutea art. 1394 din acelaşi cod operează prorogarea termenului
de prescripţie, în sensul că în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt
supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de
prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiune în răspunderea civilă.
Multiplicarea reglementărilor care promovează interesul protecţiei mediului,
obligaţiile din ce în ce mai stricte în special pentru profesioniştii domeniului ori
dezvoltarea normelor tehnice favorizează extinderea răspunderii bazată pe culpă.
2. Repararea prejudiciului de mediu
Preluând o serie de concluzii ale doctrinei şi jurisprudenţei anterioare, noua
reglementare a Codului civil (art. 1381 şi urm.) în materie, oferă un regim juridic
mai adecvat reparării prejudiciului, ca efect al răspunderii civile delictuale, cu
reverberaţii corespunzătoare şi în materie de mediu. Astfel, referitor la prejudiciul
reparabil, textul art. 1381 alin. (1) C. civ. precizează că "Orice prejudiciu dă dreptul
la reparaţie", adică orice rezultat vătămător ori dăunător cauzat unei persoane sau
bunurilor acesteia, de natură a aduce atingere drepturilor subiective ale unei
persoane sau intereselor sale legitime, ceea ce implică şi daunele asupra sănătăţii
oamenilor şi bunurilor provocate de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre şi, în
general, prin atingeri aduse mediului.
În dreptul mediului reparaţia prejudiciului nu reprezintă atât o sancţiune, cât mai
ales mijlocul juridic prin care victima poate pretinde şi obţine repunerea în situaţia
anterioară săvârşirii faptei prejudiciabile. Mecanismul legal complex prin care
răspunderea civilă (delictuală) poate fi realizată numai prin repararea integrală, în
natură sau prin echivalent al prejudiciului, iar dreptul victimei la reparaţie depinde de
întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, termenul său juridic rămâne astfel
deosebit de important şi pentru repararea prejudiciului de mediu.
Cele două operaţiuni aferente acestui demers, respectiv determinarea prejudiciului
reparabil ("stabilirea naturii, a particularităţi stabilirea naturii, a particularităţilor şi a
întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează
răspunderea civilă, precum şi evaluarea în bani a acestora") şi determinarea
reparaţiei ("în sensul stabilirii cuantumului şi a formei despăgubirilor la care este
îndreptăţită persoana despăgubită"21) prezintă o serie de particularităţi în domeniul
ecologic.
21Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil.
Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1445 şi urm..

Într-adevăr, repararea daunei de mediu ridică serioase dificultăţi care trebuie


depăşite, nu numai din punct de vedere tehnic (ţinând de evaluarea consistenţei sau
chiar de proba existenţei sale), dar şi în privinţa modului de reparare care se impune
a fi efectuată. Precizarea de către legea de mediu că prejudiciul (reparabil) constă în
efectul "cuantificabil în cost" nu este suficientă spre a răspunde specificului ecologic.
Într-adevăr, în orice caz, rămâne întrebarea-cheie: Ce ne facem atunci când se
indemnizează în bani proprietarul unui bun care a fost afectat de o poluare,
dezinteresat în sensul puternic al termenului, căci nu este asigurat şi nici obligat să
consacre suma primită reparării efective a bunului?22
22B. de Jouvenel, citat de M. Despax, Traite de droit de l’environnement, Ed. Litec.
Paris, 1980, p. 792.

Momentul naşterii dreptului la reparaţie îl reprezintă ziua cauzării prejudiciului


(chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat) şi de atunci îi sunt aplicabile
toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea
obligaţiilor (art. 1381 (2) şi (3) "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt
ţinuţi solidar de reparaţie faţă de cel prejudiciat") - solidaritatea pasivă legală,
considerată drept o veritabilă garanţie pentru obţinerea reparaţiei (creaţiei) împotriva
riscului insolvabilităţii, instituind obligaţia fiecărui debitor solidar de a repara întregul
prejudiciu, cunoaşte o reacţie specifică, dar identică în semnificaţii în materie
ecologică în art. 95 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 (care stipulează caracterul solidar al răspunderii, în cazul pluralităţii
autorilor). Raporturile dintre debitori în privinţa suportării reparaţiei (art. 1383) şi
dreptul de regres (art. 1394) în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane şi
regresul între persoanele care răspund pentru acelaşi prejudiciu întregesc regimul de
reparaţie a pagubelor.
Desigur, în privinţa formelor de reparaţie a prejudiciului (art. 1386) repararea în
natură prin stabilirea situaţiei anterioare este cea mai preferabilă în materie de
prejudiciu ecologic, dar în practică plata unei despăgubiri rămâne cea mai uzitată. În
situaţiile complexe de reparare a daunelor produse mediului cele două forme ale
reparaţiei se pot conjuga şi completa reciproc pe anumite aspecte, astfel încât să se
ajungă la o refacere, compensare şi indemnizare adecvate.
Repararea civilă a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii (reglementată
prin art. 1387 C. civ.) şi stabilirea printre categoriile de prejudicii reparabile în acest
sens (echivalentul câştigului în muncă, cheltuielile ocazionate cu îngrijirile medicale
şi cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit) creează
premise juridice pentru extinderea teoriei pierderii unei şanse, afirmată în materie de
răspundere medicală şi în domeniul mediului. Pierderea certă a unui avantaj probabil
reprezintă un prejudiciu reparabil în sensul prevederilor art. 1381 C. civ. Referitor la
evaluarea unei atari pierderi s-a considerat că judecătorul trebuie să facă o
comparaţie între, pe de o parte, avantajele la care persoana prejudiciată ar fi putut
spera, dacă şansa s-ar fi realizat, iar pe de alta, probabilitatea de realizare. Altfel
spus, repararea (indemnizarea) pierderii de şansă ar avea loc prin aplicarea
procentajului pierderii de şansă pe care fapta ilicită a provocat-o victimei la totalitatea
prejudiciului suferit de aceasta.23
23J.-L. Fagnart, Principe de precaution et responsabilite civile, în vol. "Regards croises
sur le principe de precaution", Limal, Anthemis, Paris, 2011, p. 150.

Admiterea şi promovarea acestei teorii în materia răspunderii privind dauna


ecologică ar profita mai ales victimei unei vătămări corporale de mediu, cauzată de
exemplu, de inhalarea sau de ingestia unei substanţe toxice produse de unităţi
industriale, precum azbestul sau dioxia. Nu se va mai vorbi în aceste cazuri "de
pierdere a unei şanse de vindecare ori supravieţuire", ci de "pierderea unei şanse de
a nu se îmbolnăvi". Pentru funcţionarea unui atare mecanism se impune instituirea
anumitor criterii pentru a obiectiva şi facilita despăgubirea. De pildă, s-ar putea avea
în vedere în privinţa victimelor poluării atmosferice, după sistemul japonez, natura
afecţiunii, locul de rezidenţă şi durata acestei rezidenţe.24
24S. Galand-Carval, La relation causale, în vol. G. Viney, B. Dubuisson (dir.), "Les
resposabilites environnementales dans l’espace europeen. Point de vue franco -belge",
Ed. Bruylant, Bruxelles, 2006, p. 84.

3. Proba în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciu de mediu


Potrivit unui cvasi-dicton, nu e ţinut ca adevărat, decât ceea ce este probat, iar în
plan judiciar o atare afirmaţie cunoaşte contururi şi semnificaţii specifice.
Reclamantul poate să fi suferit, în realitatea concretă, un prejudiciu, dar dacă nu face
proba îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile, acţiunea sa va fi respinsă
ca nefondată de instanţa de judecată.
De aceea, proba în acest domeniu dobândeşte un interes deosebit, cu atât mai
mult cu cât ea cunoaşte aici o serie de particularităţi generate de specificul ecologic.
Trei elemente indispensabile fac obiectul probei: producerea faptului ilicit,
generarea prejudiciului ecologic şi legătura de cauzalitate dintre acestea. Dovada
primului nu ridică, nici măcar în domeniul mediului probleme deosebite. Într-adevăr,
dincolo de materialitatea faptului, proba caracterului său ilicit este facilitată de o serie
de tendinţe precum realitatea faptului că orice transgresare a unei norme care
impune un comportament determinat reprezintă, în mod automat o culpă, o
vinovăţie, fenomenul "penalizării" dreptului contemporan, de care nu rămâne străin
nici dreptul mediului, dimpotrivă cunoscând dezvoltări semnificative de acest gen în
plan internaţional şi unional-european şi multiplicarea textelor legale şi
reglementărilor administrative care pun în sarcina profesioniştilor obligaţii din ce în
ce mai stricte, ceea ce antrenează o extensie proporţională a răspunderii acviliene.
La aceasta se adaugă evoluţia jurisprudenţei în sensul interpretării dispoziţiilor
legale pertinente într-un mod mai favorabil victimelor prejudiciilor individuale de
mediu, inclusiv prin întărirea considerabilă a regulilor de conduită a căror
nerespectare face să se nască obligaţia de reparare, sporind considerabil protecţia
victimelor.
Referitor la proba daunei, aceasta e mai uşor de făcut atunci când ne aflăm în faţa
unui prejudiciu individual de mediu, caracterul personal al pagubei nefiind, prin
definiţie, să fie nevoie a fi demonstrat.
În rest, dificultăţile în probarea daunei ecologice rămân cele de ordin general,
comun regimului juridic de "drept civil" şi practicii judiciare curente.
În privinţa legăturii de cauzalitate, se impune victimei o dublă probă: pe de o
parte, dovedirea faptului că o acţiune ori o substanţă are ca efect alterarea mediului,
iar pe de alta că substanţa şi acţiunea respective sunt imputabile persoanei acţionată
în reparare. Aşadar, trebuie mai întâi să se probeze o imputaţie materială, care să
arate că dauna individuală - asupra persoanei sau bunurilor sale - poate fi pusă pe
seama unui anumit tip de poluare. În acest sens, principala dificultate pentru
reclamant se situează în plan ştiinţific. Într-adevăr, proba legăturii de cauzalitate în
materie de mediu este deopotrivă dificilă, presupunând depăşirea a numeroase
obstacole existente în identificarea cauzelor daunelor, şi costisitoare, implicând
recurgerea la expertize diverse şi puternic specializate. Aceste probleme sunt
amplificate de fenomenul dispersiei legăturii cauzale, caracterului său difuz, în sensul
că faptul generator şi dauna pretinsă sunt separate de o anumită distanţă în timp şi
spaţiu. Aşa cum s-a remarcat de comentatorii jurisprudenţei în domeniu, judecătorul
chemat să dezlege o asemenea problemă de cauzalitate va ajunge adesea să ia în
considerare factorii timp şi distanţă, chiar dacă aceştia nu acţionează direct asupra
raportului de cauzalitate. Aşa, de exemplu, scurgerea unui anumit timp între fapta
ilicită şi prejudiciu şi existenţa unei oarecare distanţe pot conduce la concluzia că nu
e sigur ori e improbabil ca respectivele consecinţe a căror reparare se cere să fie
imputabile acţiunii sau inacţiunii pârâtului din acţiunea în răspundere. Desigur, în
acest context probatoriu pot interveni alte mijloace de probă admise şi prescrise de
lege.
Apoi, reclamantul-victimă este ţinut să probeze "imputaţia psihologică",
subiectivă, vinovăţia, în sensul de a stabili că poluarea aflată la originea prejudiciului
său poate fi imputată persoanei pe care o acţionează în justiţie.
Imputarea personală a daunei, denumită şi "cauzalitate specifică" ridică probleme
în două situaţii: în cazul atingerilor anonime ale mediului (atunci când nu poate fi
identificată nici o persoană răspunzătoare, făptuitorul acţionând fără ca despre
acţiunea sa să afle cineva, precum depozitarea nocturnă de deşeuri în câmp,
deversarea marină voluntară ş.a.) şi, respectiv, în cel al poluărilor multiple (care
vizează poluarea generată de mai mulţi autori, fără a fi posibil de determinat care
dintre aceştia a cauzat în mod real paguba; de exemplu, cazul poluării unui curs de
apă prin îngrăşăminte agricole provenite din numeroase câmpuri vecine, ar fi dificil
de determinat responsabilul pentru supramortalitatea peştilor, din moment ce fiecare
deversare nu ar fi suficientă să cauzeze singură dauna şi numai în totalitatea lor
acestea creează un efect dăunător).25 Consacrarea mecanismului răspunderii in
solidum permite victimei să nu repete demersul probatoriu faţă de toţi autorii poluării.
25V. Rebeyrol, L’affirmation d’un droit a l’environnement et la reparation des dommages
environnementaux, Ed. Defrenois, Paris, 2010, p. 171.
3.1. Influenţa principiului precauţiei
Într-o aproximaţie simplificatoare, principiul precauţiei desemnează măsurile de
luat în prezenţa riscurilor necunoscute.26 Recunoaşterea sa a generat noi îndatoriri
juridice şi prin aceasta s-a redat o nouă legitimitate răspunderii bazată pe culpă. În
acelaşi timp, angajarea răspunderii civile presupunând îndeplinirea condiţiilor de
existenţă a faptei ilicite, a daunei şi legăturii de cauzalitate, rămâne străine acţiunii
şi semnificaţiilor principiului poluatorul-plăteşte.27 Printre altele, principiul precauţiei
poate avea drept consecinţă o veritabilă inversare a sarcinii probei, în sensul că nu
mai este necesar, atunci când ne găsim în câmpul său de aplicare, a demonstra că,
activitatea pe care dorim să o împiedicăm, va genera cu adevărat vătămări, fiind
suficient de probat că ar putea să o facă. Astfel că pârâtului îi revine să aducă proba
pozitivă a inocuităţii acţiunii sale. Teza unei atari consecinţe procedurale a
incertitudinii ştiinţifice promovată de unii, este contestată de alţii, această concepţie
a "culpei de precauţie" fiind calificată chiar ca "integristă", deoarece proba inocuităţii
unei activităţi este aproape imposibil de efectuat, întrucât nu există risc zero şi ar
constitui astfel un adevărat obstacol în dezvoltarea noilor tehnologii.28
26 J.-L. Fagnart, op. cit., p. 9.

27 A. Van Lang, Droit de l’environnement, 3 e edition mise a jour, PUF, Paris, 2011, p.
282. Se consideră, pe drept cuvânt, că inco mpatibilitatea dintre principiul poluatorul -
plăteşte (PPP) şi răspunderea civilă este pusă în evidenţă prin două distincţii, opunând
o poluare cronică şi o poluare occidentală şi apoi poluatorul potenţial şi poluatorul real.
Într-adevăr, PPP a fost concepu t pentru a imputa costul poluărilor cronice care rezultă
din exerciţiul normal al unei exploataţii în mod necesar poluantă şi ale cărei
particularităţi (daune difuze şi progresive) se pretează în mod dificil la condiţiile de
aplicare a răspunderii civile. În plus, dauna de poluare cronică nu este asigurabilă,
contrar situaţiei poluării accidentale, care este consecinţa unui eveniment a cărui
producere este imprevizibilă şi aleatorie şi care astfel pot face obiectul unui regim de
răspundere civilă delictuală . Pe de altă parte, dacă aplicarea PPP presupune perceperea
de taxe ori redevenţe de poluare, înainte de orice survenire a unei daune, pentru
poluatorii potenţiali, dimpotrivă răspunderea civilă ar face ca repararea să fie suportată,
odată dauna realizată, numai de către poluatorul real. Poluatorii potenţiali sunt, ipotetic,
mai numeroşi decât poluatorii reali. Aşadar, logica indemnitară care domină răspunderea
civilă pentru daune ecologice se încrucişează fără totuşi a se suprapune cu obiectivul
PPM.

28 J.-L. Fragnart, lucr. cit., p. 15.

Jurisprudenţa din diferite ţări rămâne încă ezitantă în privinţa valorii şi


consecinţelor juridice ale principiului precauţiei.29
29 În Belgia, de exemplu, printr -o decizie din 29 noiembrie 2001, Curtea de Apel din
Liege a refuzat expres să aplice principiul precauţiei în materie de răspundere civilă.
Cauza de speţă avea ca obiect efectele poluării electromagnetice aferentă antenelor
GSM. Reclamantul, vecin al instalaţiilor, solicita ridicarea sau deplasarea antenelor,
precum şi condamnarea companiei Belgacom mobil la repararea daunei suferite (el
afirma că ar suferi de o serie de patologii după instalarea antenelor GSM). În sprijinul
cererii sale intimatul -reclamant a invocat, printre altele, principiul precauţiei. În privin ţa
acestui punct, instanţa a statuat că: "Este adevărat că intimatul, subliniind că apelanţii -
pârâţi nu ar fi analizat suficient pericolul pe care îl constituie instalarea antenei pentru
telefonia mobilă, pune în evidenţă principiul precauţiei, a cărei imp ortanţă este
recunoscută în doctrină fără a putea să -i definească toate contururile şi semnificaţiile.
Dacă deci principiul invocat poate să aibă de jucat un rol important în dreptul
administrativ, nu acelaşi lucru se întâmplă în materie de răspundere civi lă, domeniu al
dreptului care rămâne ataşat ideii de reparare a unei daune deja survenite". (Publicată
în revue Amenagement et Environnement, 2002, p. 158). În altă speţă, însă, preşedintele
Tribunalului de primă instanţă din Anvers a interzis, pe baza pri ncipiului precauţiei,
redeschiderea unui incinator de deşeuri, pe următoarele considerente: "Dacă nu există
nici o certitudine absolută că respectivul cuptor nu va genera niciun risc pentru
sănătatea locuitorilor din împrejurimi, principiul precauţiei impl ică faptul că, în
circumstanţe asemănătoare, dauna poate să fie prevenită decizând a nu începe
activităţile generatoare de riscuri. În ce priveşte sănătatea publică, niciun compromis nu
poate fi admis, pentru că e în joc viitorul populaţiei şi calitatea vi eţii, probleme care
interesează pe toţi şi nu lasă indiferent pe nimeni" (Tribunalul de primă instanţă din
Anvers, hotărârea din 2 februarie 1999, A.J.T., 1998 -1999, p. 807).

4. Regimurile de răspundere obiectivă


În condiţiile apariţiei şi înmulţirii cazurilor de daune accidentale, independente de
orice comportament condamnabil, instituţia răspunderii civile a cunoscut o mişcare
din ce în ce mai evidentă de obiectivizare, în sensul unei diminuări a exigenţei culpei.
Această tendinţă se exprimă printr-o trecere de la răspundere bazată pe vinovăţie
(culpă) la una fără culpă ori pentru o vinovăţie prezumată, care vizează favorizarea
reparării prejudiciului.
Regimurile de răspundere obiectivă sunt, în principiu, mai favorabile victimelor în
măsura în care reduc dificultăţile în privinţa aprecierii existenţei condiţiei faptei ilicite
generatoare de daună. Codul civil prevede în această perspectivă regimul de
răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376), răspunderea pentru
fapta altuia (art. 1372-1374) şi depăşirea inconvenienţelor anormale ale vecinătăţii
(art. 630). Acestora li se adaugă o serie de regimuri legislative sectoriale de
răspundere obiectivă (răspunderea pentru daune nucleare - Legea nr. 703/2001,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte
- Legea nr. 240/2004 ori răspunderea proprietarului navei pentru orice daună de
poluare rezultată din deversarea hidrocarburilor - CLC - 1992).
4.1. Răspunderea independent de orice culpă, pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Repararea vătămărilor aduse mediului poate fi asigurată şi pe baza răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Astfel, potrivit art. 1376 alin. (1) C.
civ. "Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de
lucru aflat sub paza sa", prevederi aplicabile şi în materie de mediu30, respectiv, de
exemplu, pentru un risc de exploatare ori un risc de contaminare prin deşeuri.
Acestea din urmă sunt calificate prin lege ca bunuri (lucruri), iar jurisprudenţa a
interpretat în sens larg noţiunea de "lucru". Un asemenea tip de răspundere permite
în special reţinerea răspunderii operatorilor (exploatanţilor) în caz de poluare
accidentală provocată "din fapta" activităţilor lor, dacă se probează că "lucrul"
respectiv este instrumentul producerii pagubei ecologice. De pildă, Casaţia franceză
a reţinut răspunderea proprietarului unei fabrici de produse chimice declarat "păzitor"
al emanaţiilor de gaz provenite din exploatarea acesteia, cea a unui proprietar de
seminţe de orz în stare de fermentaţie amestecate cu moloz, aflate la originea poluării
unui izvor ori cea a unei întreprinderi de stocare a carburantului, considerată
răspunzătoare de poluarea provocată de deversarea de carburant într-un râu, după
ce infractorii deschiseseră vanele cuvei.31
30 S-a susţinut şi teza contrară, în sensul că "Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor
art. 1376 noul C. civ. prejudiciile...create şi de alte categorii de lucruri pentru care există
dispoziţii cu caracter special, cum este cazul...daunelor ecologice... " (Fl.A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Mac ovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentarii pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1445).
31
Pentru jurisprudenţa franceză, a se vedea: M. Memlouk, Entreprises et dommage
ecologique. Prevention, reparation, indemnisation, Ed. Lamy, Paris, 2010 , p. 163.

Ca regulă, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucru este legată de uzajul şi


puterile de supraveghere şi de control care caracterizează paza (juridică);
proprietarul lucrului este prezumat a fi păzitorul acestuia, mai puţin în cazul în care
se probează transferarea acestor puteri unui terţ, înainte de producerea daunei. Acest
terţ trebuie, totuşi să fi primit corelativ deplina posibilitate de a preveni el însuşi
prejudiciul pe care lucrul poate să îl cauzeze.
Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa franceză transferul pazei lucrului operează
întotdeauna de la sine; în cauza privind cuvele de stocare a carburantului instalate
de Societatea BP France pe terenul unei staţii-service dată în locaţie de gestiune,
care a fost la origine scăpărilor contaminate pe un fond vecin, Curtea de Casaţie
franceză a reţinut răspunderea societăţii petroliere pe motivul că "aceasta conservase
controlul cuvelor, precum şi controlul operaţional al stocajului şi al distribuţiei
carburantului" şi că exploatanţii nu au primit din partea sa orice informaţie pentru a
le permite să prevină ei înşişi daunele pe care lucrul le putea cauza.32
32 Cassation, 2 e civ., hotărârea din 12 octombrie 2000, no. 99 -10.734.

Aşadar, pe baza interpretării date lucrului şi identificării celui care îl are sub pază,
acest regim poate conduce la stabilirea unei răspunderi fondată pe expunerea la
riscuri de mediu. El este însă considerat prea favorabil victimelor, întrucât nu
presupune nici proba unei culpe, nici existenţa inconvenientelor anormale de
vecinătate.33
33 M. Prieur, op. cit., p. 1059.

De aceea răspunderea autorului unei atingeri aduse mediului este rar angajată pe
această bază şi acest fapt se explică, pe de o parte, de incertitudinile relative la
determinarea păzitorului responsabil, iar pe de alta, de o anumită reticenţă
manifestată, în unele ţări, din partea instanţelor judecătoreşti. Aşa, de pildă, în Franţa
ea a intervenit mai ales în cazul particular în care litigiul e susceptibil să antreneze şi
aplicarea teoriei tulburărilor anormale de vecinătate. În această situaţie, judecătorul
are tendinţa fie să înlăture pur şi simplu ipoteza răspunderii pentru fapta lucrului, fie
să o subordoneze, mai mult sau mai puţin explicit, condiţiei depăşirii inconvenientelor
anormale de vecinătate. Această reţinere de a recurge la răspunderea pentru fapta
lucrului în materie de mediu şi-ar găsi explicaţia tocmai în faptul că, aşa cum am
arătat mai sus, ar fi vorba de un regim deosebit de favorabil victimelor, dispensate a
face proba unei culpe a autorului poluării ori a unui inconvenient anormal de
vecinătate. Pentru partizanii protecţiei cât mai depline a mediului prin instrumente
juridice, el rămâne însă adecvat situaţiilor rezultate din poluările accidentale.
4.2. Răspunderea pentru fapta altuia
Sub acest titlu generic, Codul civil român reglementează răspunderea pentru fapta
minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372) şi răspunderea comitenţilor
pentru prepuşi (art. 1373).
Pentru domeniul reparării daunei ecologice este operantă mai ales răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.
În cadrul unui atare regim, fapta ilicită obiectivă a prepusului antrenează
răspunderea comitentului său în mod destul de sever pentru ca acesta din urmă este
singurul răspunzător atunci când fapta ilicită a fost comisă în cadrul funcţiilor căruia
i-au fost încredinţate. Folosirea acestui fundament pentru angajarea răspunderii civile
delictuale şi repararea daunei ecologice rămâne destul de rară, dar nu imposibilă.
Putem invoca, în acest context, jurisprudenţa franceză creată prin hotărârea din
cauza Costedoat prin care Curtea de Casaţie de la Paris a redus câmpul de aplicare
al răspunderii prepusului şi care a privit chiar un caz de daună provocată mediului.
În cauză, răspunderea faţă de terţ a unui pilot de elicopter, prepusul unei societăţi,
a cărui acţiune de împrăştiere de ierbicide pe o proprietate a prejudiciat culturile de
orez de pe un teren vecin, nu a fost reţinută, în măsura în care el acţionase fără a
exceda limitele misiunii care îi fusese încredinţată de comitent. Ca urmare, instanţa
supremă a precizat că fapta penală intenţională a prepusului ar permite angajarea
răspunderii personale a acestuia din urmă, dar, dimpotrivă, că fapta penală fără
intenţie era insuficientă.34
34 C. de Cassation, s. cr im., hotărârea din 28 iunie 2005, no. 04 -84.281.

4.3. Răspunderea pentru tulburările anormale de vecinătate


Ipoteza tulburărilor anormale de vecinătate este un regim jurisprudenţial de
răspundere fondat pe principiul potrivit căruia "nimeni nu trebuie să-i cauzeze altuia
o tulburare anormală de vecinătate" şi care a fost reglementat de Codul civil din
2011 prin prevederile art. 630. În doctrina şi jurisprudenţa occidentale s-a admis,
încă din secolul al XIX-lea, că tulburările anormale de vecinătate pot constitui un
fundament al angajării răspunderii civile şi al obligaţiei aferente de reparare a
prejudiciului ecologic.
Astfel dată viaţa în societate impune anumite inconvenienţe normale de
vecinătate, precum unele poluări şi vătămări, acestea sunt considerate ca admisibile
până la un anumit prag, care variază după situaţia concretă. Dacă aceste limite sunt
depăşite, tulburarea devine excesivă sau normală şi se admite dreptul la reparare a
efectelor sale. O atare răspundere prezintă un caracter obiectiv întrucât nu este
necesar să se demonstreze decât că respectivul caracter anormal al inconvenientului
de vecinătate rezultă dintr-o culpă ori neobservare a unei dispoziţii legale. Utilizată
iniţial pentru lupta împotriva poluărilor şi vătămărilor, teoria tulburărilor anormale de
vecinătate este în prezent folosită mai ales în materia reparării prejudiciilor
consecutive unei atingeri a mediului care generează consecinţe asupra intereselor
umane. Tulburările de vecinătate susceptibile de a fi reparate pe baza acestui regim
de răspundere sunt relativ numeroase: zgomote, mirosuri, emisii de fum şi pulberi,
trepidaţii şi vibraţii, privarea de soare şi de vedere, scurgerea şi deteriorarea apelor,
poluare.
S-a considerat, de exemplu, că poluarea apelor din faptul deversărilor provenind
de la o staţie de epurare constituie o tulburare anormală de vecinătate ori Se impune
astfel explicaţia următoare: este evident că cei care practică o utilizare conform
destinaţiei pot obţine compensaţia corespunzătoare, fiind de la sine înţeles că
utilizările diferite ale aceluiaşi bun de mediu se pot suprapune.
Vătămările olfactive cauzate de concentrarea de animale în spaţii închise, care
degajă un miros deosebit de dezagreabil, chiar insuportabil pentru vecinătate.
La nivel general, s-a considerat astfel, o dimensiune importantă a tulburărilor
anormale de vecinătate este caracterul lor traumatizant, în jurisprudenţă
exprimându-se prin situaţii concrete precum: privarea de somn ori generarea de
îngrijorări - efecte psihologice ori psihiatrice -, ale amplasării unor antene GSM în
apropiere şi vizibile perturbări ale activităţii intelectuale, pagube provocate arborilor
fructiferi, deprecierea valorii unui imobil, situat în proximitatea unei zone periculoase
(poluantă, alunecări de teren, ş.a.) ori de insecuritate ş.a.35
35 Ph. Le Tourneau (dir.), Droit de la responsabilite et des contrats. Regimes
d’indemnisation, lucr. cit., p. 1884.

În planul tehnicii juridice, un atare regim de răspundere dispensează, pe de o


parte, reclamantul de a face proba unei culpe imputabile pârâtului şi întârzie pe
acesta din urmă de a invoca absenţa unei culpe pentru a încerca să scape de
răspundere. Aşa, de pildă, exploatantul unei fabrici de ciment nu va putea să se
exonereze de răspundere arătând că uzina este înzestrată cu un echipament
perfecţionat de curăţare de praf. De asemenea, autorul unei tulburări nu se poate
prevala de obţinerea unei autorizaţii administrative de exploatare a întreprinderii sale
pentru respingerea cererii de despăgubire. De altfel, orice autorizaţie administrativă,
inclusiv de mediu, sunt eliberate întotdeauna sub rezerva drepturilor terţilor. În acest
sens, faptul că pârâtul a obţinut autorizaţiile administrative necesare instalării unei
cabine de vopsire a automobilelor şi că această instalaţie nu necesită eliberarea unei
autorizaţii nu este de natură a-l exonera de răspundere. Totuşi, în ciuda caracterului
său obiectiv, această răspundere este supusă unor condiţii specifice care pot să-i
limiteze interesul pentru victimă. Poate fi vorba, astfel, de caracterizarea
anormalităţii tulburării, care nu e admisă decât în caz de depăşire a unui anumit prag
care fluctuează după împrejurări; limita de toleranţă a unei jene legate de vecinătate
variază astfel în funcţie de sectorul de locuire şi implică faptul că nu se poate cere
aceiaşi calitate a mediului într-o zonă industrială ca într-un sector rezidenţial. În plus,
este posibil ca autorul unei tulburări excesive de a opune anterioritatea instalaţiei
sale ca fapt justificativ de răspundere împotriva victimelor sosite după aceasta.
Asemenea limite au făcut pe unii specialişti să considere că teoria tulburărilor
anormale de vecinătate nu constituie un instrument juridic de protecţie optimală a
mediului şi că, mai mult, ea ar profita cel mai adesea poluatorilor, ajungându-se ca
poluatul să fie cu atât mai puţin indemnizat cu cât este mai expus poluărilor.36
36 M. Prieur, op. cit., p. 924.

Potrivit art. 630 alin. (1) C. civ. dacă proprietarul cauzează prin exercitarea
dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate,
instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri
în folosul celui vătămat, precum şi la stabilirea situaţiei anterioare atunci când acest
lucru e posibil. Dacă prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau
utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, se poate încuviinţa
desfăşurarea acelei activităţi, dar cu recunoaşterea dreptului la despăgubiri. Pentru
prevenirea pagubei, dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate
să încuviinţeze pe cale de ordonanţă preşedinţială măsurile necesare [art. 630 alin.
(2)].
III. Repararea prejudiciilor aduse mediului
Pe lângă aceste prejudicii tradiţionale de mediu, care afectează subiectele de
drept, persoane fizice sau persoane juridice şi în privinţa cărora elementul de mediu
reprezintă vectorul de producere a daunei personale, se manifestă o altă categorie
de prejudicii ecologice, de natură mai obiectivă, cauzate direct mediului per se, ca
atare, denumite şi "prejudicii ecologice pure", ori prejudicii aduse mediului. Acestea
sunt definite drept cele cauzate "mediului în elementele sale inapropriate ori
inapropriabile"37, având un caracter obiectiv, în sensul ca ele nu aduc atingere a priori
niciunui subiect de drept. Este prejudiciul direct ori prim cauzat elementelor naturale,
independent de repercusiunile asupra sănătăţii persoanei umane ori bunurilor
acesteia sau persoanelor juridice, ca, de exemplu, dispariţia unei specii animale sau
vegetale, din cauza unei poluări.
37M. Despax, La pollution des eaux et ses problemes juridiques, Libraires techniques,
Paris, 1968, p. 43.

Problema care se ridică astfel este aceea de a şti dacă acest fel de prejudiciu
ecologic poate să fie abordat prin mecanismele răspunderii civile delictuale. Absenţa
caracterului personal al prejudiciului adus mediului, condiţie clasică a angajării
acestui tip de răspundere, a făcut ca, într-o etapă iniţială, doctrina să considere că
atingerea mediului natural nu ar deschide dreptul la reparare în condiţiile dreptului
civil.
Pentru depăşirea acestui obstacol juridic au fost dezvoltate şi experimentate mai
multe teze. Prima dintre acestea se referă la a face subiectiv şi deci personal
prejudiciul adus mediului. Această transformare s-a produs prin consacrarea unui nou
drept subiectiv, dreptul la mediu, a cărui încălcare ar permite fiecăruia dintre titularii
săi să acţioneze în răspundere. Sancţionarea violării acestui drept nu ar mai
presupune întrunirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, simpla
constatare a atingerii respectivului drept subiectiv deschizând dreptul la reparare,
întocmai ca în materia dreptului personalităţii şi în special cea a dreptului la viaţă
privată. Existenţa vătămării ori a poluării ar fi suficientă. Astfel, potrivit art. 35 alin.
(1) din Constituţia României statul recunoaşte "dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic", iar printre garanţiile sale stipulate la art.
5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului
se numără şi "dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit" [lit. e)], precum şi
dreptul la acţiune, dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizaţiilor
pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz,
în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu. O atare
abordare a "prejudiciului ecologic pur" nu este uşor de pus în aplicare, în măsura în
care implică pentru judecător îndatorirea de a arbitra între drepturile subiective ori
interesele în prezenţă, căutând în special a stabili dacă atingerea adusă mediului nu
ar fi justificată prin utilitatea activităţii poluante.
Având în vedere caracterul obiectiv al prejudiciului ecologic pur, alte două
posibilităţi devin posibile. Prima constă în adaptarea răspunderii civile, prin atenuarea
exigenţei unui prejudiciu personal, în sensul acceptării unui prejudiciu colectiv.
Atingerea unui interes colectiv este suficientă pentru angajarea mecanismului
răspunderii civile delictuale. Cea de-a doua a mers mult mai departe în luarea în
calcul a specificului ecologic, aşa încât s-a ajuns la un sistem mixt de prevenire şi
reparare a prejudiciului adus mediului, în care măsurile de ordin administrativ devin
dominante (regimul special prevăzut de Directiva nr. 35/2004/CE).
1. Răspunderea pentru prejudiciul colectiv
Prejudiciul adus mediului poate fi considerat şi ca un prejudiciu colectiv, respectiv
o atingere a unui interes colectiv, în sensul că aduce o vătămare a unor bunuri aflate
în uzajul unui grup de persoane. Interesul colectiv (şi ca urmare atingerea care este
eventual adusă) trebuie să fie distins atât de interesul individual, cât şi de interesul
general; el nu atinge universalitatea interesului general, fără a se reduce totuşi, la o
sumă de interese individuale.38 De precizat însă faptul că se apropie sensibil de
interesul general căruia îi împrumută caracterul său abstract.39 În orice caz se impune
constatarea că dacă orice interes colectiv exprimă exigenţele unui interes general şi
acesta din urmă cunoaşte manifestări particulare, colective. Prejudiciul colectiv
presupune deci că a fost lezat interesul unei colectivităţi de indivizi privită ca atare,
independent de interesele fiecăruia dintre membri săi,. Cel mai adesea în dreptul
comparat, sunt abilitate să solicite un prejudiciu de acest gen sindicatele şi asociaţiile
cu preocupări în materia valorilor afectate, precum cele de protecţia a drepturilor
fundamentale ori de protecţie a mediului. În orice caz, prejudiciul colectiv este unul
obiectiv, prin aceea că "este detaşat de titularul acţiunii în reparare".40 Pentru a
permite luarea sa în calcul de către răspunderea civilă, va trebui să se admită, prin
analogie cu mişcarea de obiectivizare a culpei (vinovăţiei) şi abandonul elementului
subiectiv al acesteia în interesul victimei, abandonul elementului subiectiv al
prejudiciului, respectiv exigenţa repercusiunilor asupra persoanelor pentru o mai
bună reparare a atingerilor aduse mediului.41 Prejudiciul obiectiv reparabil va fi astfel
definit ca "leziunea unui interes conform dreptului dar independent de orice
repercusiuni personale".42
38L. Bore, La defense des interets collectifs par les associations devant les jurisdictions
administratives et judiciaires, LGDJ, Paris, 1997, p. 9.

39Ph. Brun, Responsabilite civile extracontractuelle, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2014, p.
133.

40C. Dreveau, Reflexion sur le prejudice collectif, în Revue trimestrielle de droit civil,
2011, p. 249.

41 L. Neyret, Atteinte au vivant et responsabilite civile, L.G. D.J., Paris, 2006, p. 16.

42 L. Neyret, op. cit., p. 28.

O atare perspectivă ar permite perceperea de către răspunderea civilă a daunelor


certe şi legitime, dar lipsite de caracter personal. Jurisprudenţa, precum cea franceză,
nu a rămas străină unei asemenea poziţii doctrinale, cea mai semnificativă experienţă
de acest gen fiind hotărârea Secţiei penale a Curţii de Casaţie a Franţei din 25
septembrie 2012 în cauza Erika, prin care s-a consacrat clar distincţia între două
feluri de prejudiciu deopotrivă reparabile, prejudiciile personale subiective, suportate
de subiectele de drept şi prejudiciul ecologic constând într-o "atingere a activelor de
mediu, necomerciale", "integrităţii patrimoniului natural" ori "prezervării mediului
natural" şi calificat ca prejudiciu "obiectiv" şi "autonom", în sensul că "e fără
repercusiuni asupra unui interes uman particular", ci "afectat unui interes colectiv
legitim".
Receptarea de către răspunderea civilă delictuală a prejudiciului colectiv obiectiv
ce reprezintă prejudiciul adus mediului, ridică apoi alte două probleme importante:
cea a titularilor acţiunii şi, respectiv, a regimului juridic aplicabil acesteia.
Referitor la prima, este de remarcat faptul că exigenţa unui prejudiciu personal nu
este numai o condiţie substanţială a acţiunii în răspundere civilă delictuală, dar şi una
procesuală.
Potrivit art. 37 C. pr. civ., persoana care exercită o acţiune în justiţie trebuie să
justifice un interes personal. O atare condiţie prezintă discuţii în privinţa unei
persoane juridice care înţelege să acţioneze în numele unui interes colectiv, precum
cel al protejării mediului. În acest context, este de relevat că, exprimând asemenea
imperative, legislaţiile naţionale recunosc asociaţiilor pentru protecţia mediului
calitatea procesuală activă şi chiar exerciţiul drepturilor ce revin părţii civile în
procesele ecologice. Este şi cazul art. 20 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 care stipulează că "Organizaţiile neguvernamentale care
promovează protecţia mediului au drept la acţiune în justiţie în probleme de mediu,
având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecţia mediului".
Legitimitatea acţiunii organizaţiilor de mediu pentru repararea prejudiciului adus
mediului presupune în prealabil o identificare precisă a prejudiciului obiectiv în scopul
de a evita orice confuzie cu prejudiciile personale derivate ale persoanei juridice
rezultând din atingerile provocate mediului. S-a distins, de asemenea, în plan naţional
între prejudiciul ecologic şi prejudiciul moral al asociaţiei. Se adaugă apoi problema
acţiunii principiului reparării integrale şi modalităţile de reparare.
Astfel, semnificaţiile principiului reparării integrale se adaptează dificil la
specificitatea prejudiciului ecologic din cauza greutăţilor legate de evaluarea preţului
naturii. Admisibilitatea acţiunii asociative pentru vătămări ale interesului colectiv
ecologic ridică dificultăţi în ipoteza în care mai multe persoane juridice sunt
responsabile, cel puţin parţial, pentru protejarea aceluiaşi interes; în asemenea
situaţii, se impune organizarea concursului de acţiuni pentru a evita repararea
repetată a aceleiaşi daune. În fine, o altă dificultate priveşte modalităţile de reparare
şi, mai precis, dublul principiu al absenţei priorităţii reparaţiei în natură şi al liberei
afectaţii a daunelor şi intereselor conform dreptului comun al răspunderii. Ori,
prejudiciile legate de poluare nu pot fi satisfăcute prin despăgubiri vărsate
asociaţiilor. Numai măsurile de reparare în natură, precum încetarea vătămării, o
repunere în starea anterioară ori o măsură echivalentă, astfel spus o restaurare
efectivă a mediului afectat, poate răspunde eficient acestui fel de prejudiciu.
IV. Concluzii
Recunoaşterea daunei ecologice, angajarea mecanismului răspunderii civile
delictuale în repararea sa şi mijloacele de înfăptuire a acesteia au generat preocupări
şi piste de reflecţie noi asupra evoluţiilor astfel generate la nivelul dreptului civil. În
acelaşi timp, intervenţia unor principii proprii dreptului mediului, precum cele ale
prevenirii şi precauţiei au impus amenajări semnificative ale instituţiei tradiţionale a
răspunderii civile, în sensul accentuării funcţiei sale preventive şi diversificării
mijloacelor de realizare a celei reparatorii. Admiterea şi consacrarea juridică a
principiului precauţiei ca fundament al unei noi conduite generează unele bulversări,
întrucât acceptă o răspundere fără victimă, fără prejudiciu şi fără
indemnizare.43 Desigur, acesta prezintă o perspectivă preventivă mult mai largă
decât cea a tradiţionalului principiu al prevenirii, în cadrul aplicării căruia trebuie
prevenit un risc cunoscut, care poate fi evaluat şi evitat, întrucât are în vedere riscuri
ipotetice şi neverificabile (în domeniul biotehnologiilor, de exemplu). Desigur, aşa
cum s-a remarcat în doctrină, faptul că se tinde la a se instaura o răspundere în
beneficiul dubiului în sarcina tuturor acelor care nu vor adopta o conduită în măsură
să anticipeze riscuri susceptibile de a ameninţa viitorul planetei44, ridică o serie de
semne de întrebare. De precizat însă că nu sunt vizate toate situaţiile creatoare de
pericole eventuale, ci doar acelea care sunt caracterizate de un context de
incertitudine ştiinţifică asociate cu o eventualitate plauzibilă de prejudicii grave şi
ireversibile. Nu poate fi, totuşi, ignorată nici problema pericolului greşitei înţelegeri a
semnificaţiilor principiului precauţiei, care ar putea lăsa să se creadă că toate riscurile
pot fi anticipate, cu consecinţa unei anumite inhibiţii şi imoralism care ar putea frâna
cercetarea şi activitatea industriale.
43D. Mazeaund, Responsabilite civile et precaution dans la responsabilite civile a l’aub e
du XXI-eme siecle, RCA, juin, 2001, no. 195.

44 D. Mazeand, op. cit., no. 30.

Cheia dilemei pare a fi o poziţionare echilibrată, în care prudenţa să nu devină arta


de a eschiva riscurile şi răspunderea, ci de a asigura eficienţa acţiunii.
La nivelul dreptului pozitiv se cuvin relevate, pe de o parte, consacrarea regulii
răspunderii obiective, independent de culpă, pentru prejudiciul adus mediului, iar pe
de alta dreptul oricărei persoane indiferent dacă a suferit sau nu un prejudiciu, de a
se adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine o hotărâre de încetare a activităţii
care aduce atingere mediului şi repararea prejudiciului adus acestuia, se afirmă astfel
o altă funcţie a răspunderii civile, exprimată în dreptul victimei de a cere organelor
administrative sau judiciare şi de a obţine încetarea "faptelor" cauzatoare de
prejudiciu ecologic, licite sau ilicite.
O problemă prioritară o reprezintă aceea de a şti dacă paguba rezultată din
interacţiunea om-mediu are o natură subiectivă ori obiectivă. Într-un efort de
compromis şi subliniere a originalităţii şi specificului materiei, jurisprudenţa franceză,
prin hotărârea din 25 septembrie 2012 a Curţii de Casaţie, secţia penală, în cauza
naufragiului petrolierului Erika, recunoscând o "culpă de temeritate" şi alocând
indemnizări proprii pentru repararea prejudiciului ecologic constând în "atingere
directă ori indirectă adusă mediului" a recunoscut existenţa "prejudiciului ecologic
pur" şi posibilitatea reparării sale. În contextul aceloraşi preocupări de inserare a
problematicii răspunderii pentru daune ecologice instituţiei civile tradiţionale se
înscrie, în Franţa, şi propunerea de lege, iniţiată în aprilie 2012, în dezbaterea căreia
s-a instituit o comisie în vederea unei reforme având ca obiect inserţia în Codul civil
de reguli privind atingerile aduse mediului45.
45 "Le Monde", 17 mai 2013, p. 11. Raportul grupului de lucru prezidat de profesorul
Yves Jegouzou a fost remis ministrului justiţiei la 17 septembrie 2013 şi a emis o serie
de propuneri privind "r epararea prejudiciului ecologic", precum: recunoaşterea în codul
civil a unei răspunderi obiective în caz de atingere "anormală" a mediului; consacrarea
unei nomenclaturi a categoriilor de prejudicii reparabile, recunoaşterea unei acţiuni în
încetarea faptei ilicite; înfiinţarea unei Înalte Autorităţi de Mediu (ori Fond de reparare
pentru mediu) care să dispună în special de dreptul de a cere repararea daunei
ecologice, cu acelaşi titlu ca statul şi organizaţiile neguvernamentale de mediu; un
termen de prescripţie de 10 ani, care să curgă din momentul în care reclamantul a putut
să cunoască manifestarea daunei ecologice; primatul reparării în natură, acordarea de
daune-interese neputându -se face decât cu titlu subsidiar (în caz de imposibilitate,
insuficienţă ori de cost economic inacceptabil al reparării în natură) şi în singurul profit
al Fondului (sau Înaltei Autorităţi); introducerea unei amenzi civile în favoarea Fondului
de reparare a mediului atunci când autorul daunei a comis o faptă ilicită gravă, în special
în cazul în care aceasta a generat un câştig ori o economisire (această amendă ar fi
proporţională cu gravitatea faptei comise, posibilităţilor contributive ale autorului ori
profitului tras de acesta, fără a putea depăşi de trei ori următoarele s ume: 2 milioane de
euro, decuplat de cifra de afaceri, indiferent de taxe) ş.a.

Este cazul, de exemplu, al daunelor-interese punitive (sancţionatorii), admise în


legislaţia unor state, precum SUA (punitive damage) şi în provincia canadiană
Quebec, inclusiv în materia atingerilor aduse mediului. Acestea constau în
condamnarea persoanei răspunzătoare la vărsarea de daune-interese într-un
cuantum superior simplei compensaţii. Cu caracter necompensatoriu ele se aplică în
caz de culpă lucrativă ori în cazul culpei de o anumită gravitate. În domeniul mediului,
întotdeauna aplicarea daunelor-interese este dorită de o parte a doctrinei nu numai
pentru faptul că unii poluatori deţin capacităţi financiare atât de importante încât
principiul reparării integrale nu posedă nicio virtute disuasivă, ci şi întrucât
amplificarea daunelor-interese poate fi un remediu la slăbiciunile dreptului penal în
privinţa efectelor sale disuasive, mai ales referitor la sancţiunile aplicabile.
Doctrina franceză le-a admis de principiu, în cadrul reflecţiilor vizând reforma
dreptului obligaţiilor şi le-a particularizat în materia mediului, prin propunerea de
inserţie a unui nou articol în Codul civil potrivit căruia "Orice profesionist ori persoană
juridică care comit cu intenţie o faptă ilicită care cauzează o daună mediului poate să
fie condamnată, fără a prejudicia alte dispoziţii relative la răspunderea sa, la daune-
interese punitive distincte de cele acordate eventual victimei. Decizia judecătorului
de a acorda asemenea daune-interese trebuie să fie motivată în mod special şi ţinând
seama de resursele responsabilului."46
46M. Teller, Faut-il creer des dommages -interets punitifs?, în Environnement et
developpement durable no. 7/2012, dossier 10.

Integrarea acestui instrument juridico-pecuniar pe cale legislativă şi în domeniul


mediului va reclama determinarea precisă a metodei de calcul a cuantumului
acestora, tipul persoanelor supuse perceperii natura vinovăţiei în cazul căreia vor fi
acordate şi modul în care vor fi garantate drepturile apărării. "Penalizarea"
răspunderii civile răspunde deci unei necesităţi, dar operarea sa trebuie strict
reglementată.
Nu în ultimul rând, dreptul asigurărilor încearcă să aducă soluţii specifice şi
adecvate, prin contracte de asigurare în materie ori propunerea de garanţii "poluare"
în poliţele de asigurare de răspundere civilă clasică.47 Sunt evoluţii care ne arată că,
departe de a se separa, autonomiza absolut de instituţia răspunderii civile delictuale,
reparaţia prejudiciului ecologic tinde să valorifice din plin avantajele acesteia, iar
pentru aceasta caută să ocupe un loc propriu în articolele Codului civil.
47M. Duţu, Probleme juridice ale asigurării riscului de mediu şi reparării daunei
ecologice, în revista P.R. nr. 2/2014, pp. 81 -97.

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 30 iunie


2014