You are on page 1of 11

c 


  
 

 
p


    
 







   





c






c !

"#  



 

$#c
 
 

 

%#&
   
 
 
  

'#
 
  

(#  )



*   
 ) +, 

 

-#

  
     

 

.#c


/# 0
 



    
 


"#  



 


Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atentie (ADHD) este una dintre cele mai
frecvente tulburări ale copilului depistată de psihologi, pediatri, neurologi şi psihiatri.
ADHD e caracterizată prin persistenţa unui anumit tip de comportament peste 6 luni,
în care este prezentă triada simptomatică: dificultăţi de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate.
Tulburarea de hiperactivitate/deficit de atenţie (ADHD) reprezintă un sindrom clinic
definit, care se caracterizează prin limitarea inadecvată pentru vârstă a atenţiei asociată, de
cele mai multe ori, cu impulsivitate şi hiperactivitate. Este un sindrom definit în totalitate prin
comportament, fără să existe un marker biologic specific.
De-a lungul timpului, ADHD a cunoscut diferite modificări de terminologie
(disfuncţie cerebrală minimă, sindrom hiperkinetic, tulburare cu defect de atenţie, etc.). În
prezent, Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, ediţia a IV-a, revizuită
(`   
        `  `
 clasifică tulburarea
hiperactivitate/deficit de atenţie (ADHD) în mai multe categorii (tipul predominant neatent,
tipul predominant hiperactiv-impulsiv, tipul combinat şi un ADHD fără altă specificare).
Incidenţa ADHD la copiii şcolari este estimată între 3-7% (SUA), cu variaţii cuprinse
între 1 şi 10% (Germania). Aceste variaţii se datorează diferenţelor în ceea ce privesc criteriile
de diagnostic şi modul de aplicare al acestora în diferite areale geografice.
ADHD are o prevalenţă crescută, un puternic impact personal şi social şi deseori este
asociat cu alte tulburări de dezvoltare sau psihiatrice.
La copil, ADHD se regăseşte mai frecvent la sexul masculin, sex ratio fiind de 3-6:1.
Diferenţa dintre sexe are o mare importanţă. Fetele diagnosticate cu ADHD sunt afectate mai
mult din punct de vedere cognitiv sau al atenţiei comparativ cu băieţii la care domină
componenta hiperactivă/impulsivă.
Studiile clinice întreprinse au demonstrat că tipul combinat de ADHD (tulburări de
atenţie, hiperactivitate, impulsivitate) predomină comparativ cu tipul cu tulburări de atenţie,
raportul fiind de 2,4:1.
ADHD recunoaşte numeroase etiologii. Factorii genetici, leziunile/anomaliile
cerebrale (anomaliile lobilor centrali şi a ganglionilor bazali), disfuncţiile
neurotransmiţătorilor (dopamina, norepinefrina), joacă un rol important în originea ADHD,
în timp ce o multitudine de factori de mediu joacă un rol esenţial în expresivitatea acestui
sindrom.
Cunoaşterea acestei entităţi pentru medicul pediatru este importantă. Deseori acesta
reprezintă un element cheie în ceea ce priveşte identificarea copiilor cu ADHD, orientarea
acestora în serviciile de psihiatrie pediatrică, contribuind la evaluarea clinică şi terapeutică a
acestor pacienţi.
c    
0 
 
   :

"#   



 12 in care 6 (sau mai multe) dintre cele 9 simptome de
pe scala de ,,neatentie¶¶ persista cel putin 6 luni:
‡ adesea nu reuseste sa-si mentina atentia sustinuta asupra detaliilor
‡ frecvent nu reuseste sa-si mentina atentia asupra sarcinilor sau in activitatile de loisir
‡ adesea pare a nu asculta ce i se spune
‡ are dificultati in a urma instructiunile si cerintele unei sarcini, astfel nu reuseste sa ajunga la
rezultatul final intr-o problema
‡ adesea intampina dificultati in organizarea sarcinilor si activitatilor
‡ frecvent evita sarcinile, care necesita atentie sustinuta
$#   
, 
 132 in care sunt prezente si persista pentru
cel putin 6 luni, 6 (sau mai multe) dintre cele 9 simptome de pe scala de ,,hiperactivitate-
impulsivitate¶¶:
‡ adesea da din maini sau din picioare sau se foieste pe scaun (la adolesceneti poate fi limitat
la sentimentul subiectiv de neliniste)
‡ are dificultati in a ramane asezat cand i se cere sa faca astfel
‡ de multe ori se angajeaza in activitati periculaoare corporal, fara a lua in considerare
consecintele posibile (nu cu scopul de a da emotii), de exemplu alearga pe strada fara a fi
atent
‡ adesea are dificultati in a se juca linistit
‡ pare a fi tot timpul pe picior de plecare
‡ frecvent vorbeste excesiv de mult
‡ adesea raspunde inainte ca intrebarea sa fie complet formulata
‡ de cele mai multe ori are dificultati in a-si astepta randul in jocuri sau in situatii de grup
‡ frecvent intrerupe sau deranjeaza pe ceilalti in activitatile sau discutiile lor
%#  
1c&2 in care sunt prezente pentru cel putin 6 luni 6 dintre simptomele
de pe ambele scale (DSM IV).

4   
  
 
 

‡ ADHD -; Attention Deficit/ Hyperactivity Desorder (termentul apare pentru prima data in
DSM IV)
‡ Tulburarile de comportament asociate ADHD:
1.Tulburarile de conduita (CD)
2. Tulburari opozitionist-sfidatoare (ODD)

c
  
    
 

‡    la nivel cerebral


‡ 5   factorii psihogeni (stilul parental autoritar, indiferent, supraprotector rejectiv sau
punitiv), factorii nepsihogeni (traumatisme craniene, intoxicatii cu diferite substante).
‡ 5
Simptomele ADHD-ului includ niveluri diferite de neatentie, hiperactivitate si
impulsivitate. !
 
se refera la neglijenta, dificultate in mentinerea sustinuta a atentiei,
probleme in a asculta persoana care i se adreseaza, in a termina o sarcina inceputa, in a-si
organiza activitatea, evitarea activitatilor care necesita atentie sustinuta, probleme in a pune
obiectele la locul lor, distrabilitate si tendinta de a uita ce are de facut# 


se
manifesta ca neastampar, inabilitatea de a sta jos timp indelungat, miscari excesive (pare
mereu pe picior de plecare), probleme in a pastra linistea cand este angajat intr-o activitate.
Impulsivitatea se manifesta prin comportamente precum: a raspunde inainte de a se termina de
pus intrebarea, dificultati in a astepta ceva, intreruperea altora intr-o conversatie sau activitate

$#c
 
 

 

Cauzele acestei tulburari sunt de natura biologica (disfunctii ale sistemului nervos),
dar manifestarea si evolutia ei este influentata de factorii de mediu (evenimentele de viata
stresante, relatiile interpersonale). Tulburarea este mai frecventa la baieti si debuteaza inainte
de 7 ani, familia sesizand simptomele evidente ale tulburarii. Diagnosticul se precizeaza
frecvent la varsta scolara, copilul fiind supus unei observatii atente in mediul familial si
scolar. Manifestarile se mentin in copilarie. In perioada pubertatii intensitatea simptomelor se
diminueaza, iar la varsta adulta, o treime dintre copii vor continua sa manifeste tulburarea.
Este dificil a da un prognostic favorabil evolutiei tulburarii, deoarece in timp pot apare diverse
complicatii: tulburari de comportament (agresivitate,opozitionism, crize de furie), dificultati
in plan social si scolar (esec, abandon scolar). Intensitatea simptomelor e variabila si
antreneaza o deteriorare mai mult sau mai putin severa in viata familiala, scolara, profesionala
(afectand si relationarea sociala). Copilul hiperactiv "saboteaza" masurile educationale, fiind
tentat sa nu respecte normele legale si sociale, regulile si instructiunile, mai ales daca nu este
supravegheat. Nu e de mirare ca parintele este epuizat, furios, speriat, deznadajduit, coplesit.
Tratarea tulburarii necesita o abordare multidisciplinara: parinti, profesori, medici pediatri,
psihiatri(pentru diagnosticarea tulburarii), psihologi etc. Neintelegand ce se intampla si avand
convingerea ca au un "copil-belea" care se opune voit a fi disciplinat, multi parinti isi pierd
rabdarea, devenind amenintatori, tensionati, excesiv de autoritari, dezamagiti, nervosi.
Rezultatul este ca intra in conflict cu copilul, diminuandu-i si mai mult acestuia stima de sine.
Sentimentul ca esti un copil-problema, detestat, respins, neacceptat, genereaza o traire de
culpabilitate cronica ce se manifesta prin comportamente autodistructive. Un copil caruia i se
cere prea mult (a fi la fel de rezonabil ca un adult, cel mai bun la invatatura, cel mai
disciplinat), va avea tot timpul impresia ca nu este la inaltime. Daca mai are si frati "model",
el va fi strivit de imaginea de "oaie neagra" a familiei. Relatia parinte-copil se deterioreaza.

c  )c 5  


*) 6*)
 
25% - 30% din copiii cu ADHD au disabilităţi de învăţare. În ciuda inteligenţei normale sau
chiar superioare, ADHD este adesea sub nivelul aşteptat privind învăţarea. Începând cu
adolescenţa o treime din copii cu ADHD au pierdut cel puţin un an de şcoală.
    7  +
8
Mulţi dintre copiii cu ADHD au tulburări de limbaj, mai ales legat de expresivitatea
limbajului. Ei pot avea un vocabular limitat, dificultăţi de găsire a cuvintelor şi o gramatică
săracă. Unii psihologi simt că dezvoltarea limbajului este de asemenea legată de dezvoltarea
autocontrolului, copilul folosind limbajul interior pentru a-şi monitoriza comportamentul.

&*,
 
Între 50% şi 65% din copiii cu ADHD au cel puţin o tulburare psihiatrică adiţională.
Diagnosticul adiţional include frecvent tulburarea opoziţională refractară şi tulburarea de
conduită. Cele mai mari riscuri pentru cei care dezvoltă serioase comportamente antisociale
pe parcursul adolescenţei sunt pentru aceia care provin din familii disfuncţionale implicând
alcoolism, abuz de droguri şi violenţă. Probleme legate de stima scăzută de sine sunt comune
pentru 25% - 33% din copiii cu ADHD care experimentează cel puţin un episod de depresie
majoră în timpul anilor copilăriei. Tulburările anxioase rezultând din temeri şi îngrijorări
afectează până la 25% din copii cu ADHD.
p

%#&
   
 
 
  

Cele mai frecvente tulburari asociate sunt cele de conduita (CD) si opoziþionist-
sfidatoare (ODD). Tulburarile de conduita (CD) si poziþionist-sfidatoare (ODD) par sa fie
mai frecvent asociate la subtipul Combinat si Hiperactiv/Impulsiv (Smalley, 2000). La
aproximativ 30% din cazurile cu ADHD (in special la cei cu tulburare asociata de conduita-
CD), tulburarea se poate dezvolta in CD sau abuz de substante (SUD). Cei mai multi dintre
copiii cu CD au un trecut de ODD, iar indivizii cu CD si cei cu tulburare de personalitate de
tip antisocial (APD) sunt mai expusi la abuz de substante, dar si alte categorii de indivizi care
prezinta scoruri ridicate la trasatura de personalitate ,,cautarea noului¶¶.
Exista doua tipuri de tulburari de conduita: & " caracterizat de agresivitate afectiva
necontrolata si presupune depresie si anormalitati in functionarea serotonergica, iar & $
este caracterizat prin ,,agresivitate rece¶¶ si se dezvolta la adult in personalitate antisociala.
Tulburarile de conduita sunt relationate cu ADHD cu care impart acelasi polimorfism genetic,
dar presupun si un polimorfism al genei receptorului de serotonina. S-a dovedit existenta unei
asociatii intre comportamentul agresiv si disfunctia serotonergica la pacienþii diacnosticati pe
Axa 1 a DSM-IV cu forme medii de comportament agresiv (Stanley si colaboratorii, 2000).
Studii ulterioare au evidentiat faptul ca o functionare redusa a sistemului serotonergic desi
este caracteristica indivizilor ce manifesta comportament agresiv, auto-agresiv, tulburare de
tip bordeline si abuz de alcool, este raspunzatoare de componenta impulsiva, si nu de
comportamentul agresiv in sine. Agresivitatea este relationata concentratii ridicate de
testosteron si scazute de cortizol (Dolan si colaboratorii, 2001).

'#
 
  

ADHD este una din cele mai frecvente tulburari de comportament din copilarie si
adolescenta, cuprinzand intre 5-10% din populatie.
Este cea mai frecventă tulburare psihiatrică la copii şcolari, prevalenţa bolii fiind însă
foarte variabilă în diferite studii, fiind raportată între 4% şi 12%. Diferitele prevalenţe citate în
literatură se datorează pe de o parte modificării criteriilor de diagnostic de-a lungul timpului,
iar pe de altă parte utilizării inconstante a criteriilor de diagnostic DSM-IV de către medici.
Diagnosticul de THDA necesită respectarea unui protocol riguros, însoţit de un
diagnostic diferenţial impecabil, ceea ce variază în limite foarte largi de la centru la centru în
funcţie de gradul de informare a personalului medical. La rândul lor, părinţii şi personalul
din învăţământ implicat în completarea chestionarelor pot avea percepţii diferite asupra a ceea
ce este ³normal´ pentru un copil, inducând un grad mare de subiectivism în stabilirea
diagnosticului.
Nu în ultimul rând, pediatrul se poate vedea confruntat cu receptarea eronată de către
părinţi a diagnosticului, pe baza a variate ³mituri´ răspândite în mass-media, ducând adesea
la refuzul diagnosticului şi întârzierea iniţierii măsurilor terapeutice.
În alte ţări, informarea mai bună a medicilor de familie şi a pediatrilor în ceea ce
priveşte THDA a dus la creşterea adresabilităţii catre medicul psihiatru. Recunoaşterea cât
mai timpurie, evaluarea şi debutul prompt al terapiei, pot duce la o ameliorare educaţională şi
psihosocială a pacientului.
Studiul asupra tratamentului multimodal la copii cu ADHD a arătat că terapia
comportamentală aplicată intensiv nu a fost la fel de eficientă ca tratamentul medicamentos în
ameliorarea atenţiei. Totusi, combinaţia celor două metode a dus la rezultate mult mai bune în
ceea ce priveşte simptomele de hiperactivitate şi impulsivitate faţă de cele două tratamente
aplicate separat.
Majoritatea ghidurilor practice de tratament susţin utilizarea intervenţiilor psihologice
ca abordare terapeutică de prima linie, fie singure, fie în asociere cu farmacoterapie. Mai nou,
există opinii conform cărora terapia comportamentală nu trebuie recomandată de rutină la
cazurile de ADHD necomplicate, ci doar în familiile cu relaţii conflictuale între membrii sau
la copiii cu afecţiuni mentale coexistente.
Părinţii şi profesorii trebuie să joace rolul lobului frontal accesoriu, lor li se cere timp,
energie şi răbdare pentru a menţine o strictă consecvenţă şi structură în viaţa copilului cu
ADHD.
Terapia medicamentoasă este deseori indicată în ADHD. Medicamentele folosite sunt
grupate în două categorii majore stimulante şi nonstimulante. Ghidurile curente ale Academiei
Americane de Pediatrie recomandă stimulantele drept medicaţie de prima intenţie.
Metilfenidatul sau dextroamfetaminele. Există numeroase preparate care diferă între ele prin
durata de acţiune şi modul de eliberare a substanţei active.
La cei care nu răspund la stimulante sau prezintă intoleranţa sau reacţii adverse
intolerabile se pot recomanda nonstimulantele ca Atomoxetine, un inhibitor selectiv de
recaptare a norarenalinei, Bupropion, antidepresive triciclice ca Imipramina şi Desipramina,
antagonisti alfa 2 adrenergici, numeroase având utilizare limitată de eficienţă mai slabă sau
reacţiile adverse.
O serie de terapii mai mult sau mai puţin mediatizate nu şi-au dovedit eficienţa în
ADHD, motiv pentru care nu sunt recomandate (dieta, neurofeedback, terapie chelatoare sau
antifungică, tratamentul cu suplimente mari de vitamine).
Informaţiile recente legate de farmacogenomică, înţelegerea bazei genetice a ADHD şi
cunoaşterea modului în care anumite medicamente afectează sistemul nervos central vor face
posibilă selectarea eficientă în viitor a terapiei corespunzatoare în funcţie de genele diferite
implicate în fenotipul ADHD.
Tratamentul cel mai eficient este abordarea multimodală. Conform cu ghidurile
practice, aceasta constă în psihoeducaţie (părinţi, familii şi profesori), de asemenea terapiile
specifice (terapia familiei când familia este dezorganizată, terapia individuală sau terapia de
grup concentrată asupra contactului social şi stimei de sine a copilului hiperkinetic, antrenarea
abilităţilor sociale - concentrate mai mult pe comportamentul sfidător, programe de instruire a
adolescenţior şi adulţilor, de instruire a părinţilor ţintite către corectarea comportamentului
sfidător) şi în final farmacoterapie.
Având în vedere frecvenţa cu care medicii de familie, pediatrii, medicii şcolari şi
pedopsihiatrii se confruntă cu pacienţi prezentând diverse grade de instabilitate
comportamentală şi deficit atenţional, precum şi problematica diversă pe care o ridică un copil
etichetat ca neatent, neascultător, indisciplinat, impulsiv, nerăbdător, dezordonat de către
părinţi, educatori sau ceilalţi copii, autorii îşi propun o sistematizare a elementelor de
evaluare, diagnostic şi tratament în tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, în vederea
demersului clinic pe baza unor protocoale standardizate.

(#  )



*   
 ) +, 

 

Starile de neliniste patologica au fost diagnosticate la copii de mai bine de un secol. La


adulti acest diagnostic nu s-;a folosit insa inainte de mijlocul anilor µ70. La multi dintre copiii
care au supravietuit pandemiei de encefalita letargica (von Economo) din anii µ20 au persistat
sechele de hiperactivitate, impulsivitate, agresivitate, incoordonare si retardare mintala. La
adulti sechelele respective au inclus tremor marcat, neliniste patologica si akatizie.
Considerate un fel de Ädisfunctie cerebrala minima³, aceste complexe simptomatologice au
facut legatura cu tabloul clinic al copiilor cu ADHD si, prin faptul ca, la pacientii respectivi,
s-au demonstrat leziuni ale unor zone cerebrale bogate in dopamina, au aratat ca leziunile
structurale pot sa dea nastere la simptome de neliniste, inatentie si distractibilitate, cu
perturbari consecutive ale comportamentului.
Acest tip de tulburare se refera la raspunsurile comportamentale sau emotionale diferite
de normele culturale, sociale corespunzatoare varstei, grupului de apartenenta si care
influenteaza negativ relatiile sociale, activitatea la clasa, comportamentul acasa si/sau in alte
medii (scolar, loc de munca).
Prezenţa unor niveluri maladaptative de neatenţie¸ hiperactivitate şi impulsivitate, cu
debut înainte de 7 ani şi consecinţe serioase asupra achiziţiilor cognitive¸ activităţii sociale¸
şcolare şi ocupaţionale corespunzătoare vârstei copilului¸ ridică probleme diagnostice de
ADHD.
Deşi manifestările clinice sunt polimorfe şi într-o dinamică permanentă pe masură
creşterii copilului¸ nucleul simptomatologiei pare să se cronicizeze¸ el fiind prezent într-un
procent ridicat (60-80%) şi în perioada de adolescenţă.
Studiile care urmăresc evoluţia ADHD la adult¸ deşi puţine¸ au demonstrat că o treime
din cazuri prezintă simptome şi în această perioadă. Cu toată prezenţa condiţiilor diagnostice¸
această categorie nosografică nu există ca atare în patologia adultului. Studiile longitudinale
consemnează riscul crescut al ADHD pentru patologia psihiatrică la adult (în special pentru
tulburarea de personalitate antisocială şi abuzul de substanţe).
McArdle (2004) consideră ca majoritatea cazurilor de ADHD nerezolvate la copii sunt
redefinite ca personalitate antisocială la adult. In patologia adultului simptomele specifice
ADHD pot fi regăsite şi în alte tulburări de personalitate (borderline¸ histrionica)¸ dar şi în
tulburările cronice de dispoziţie.
Importanţa predictivă a ADHD pentru patologia psihiatrică a adultului demonstrează
importanţa dezvoltării şi implementării unor planuri coerente de depistare precoce şi
intervenţie terapeutică rapidă şi eficienţa pentru a limita consecinţele.
p
p

-#

  
     



Deficitul de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) constituie cea mai recentă etichetă a


persoanelor caracterizate ca având deficite reale de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate.
Există mai multe principii utile pentru părinţii şi dascălii care se ocupă de educaţia copiilor
cu ADHD :
1) Daţi copilului întăriri imediate;
2) Oferiţi copilului feedback-uri cât mai frecvente;
3) Încurajaţi şi oferiţi copilului recompense cât mai mari;
4) Stimulaţi înainte de a pedepsi;
5) Organizaţi-i timpul atunci când considerati că e necesar. Oferiţi informaţii utile în locul de
desfăşurare a activităţilor.
6) Oferiţi-i o sursă de motivaţie externă;
7) Planificaţi dinainte situaţiile problemă;
8) Nu individualizaţi sau personalizaţi tulburarea copilului;
9) Practicaţi iertarea;
10) Reduceţi rivalităţile între prieteni.
Mulţi copii hiperactivi sau cu comportamente agresive au şi probleme emoţionale: anxietate,
lipsa încrederii în sine, nesiguranţă. În cazul acestor copii, terapia individuală este utilă în
diminuarea tulburărilor emoţionale. Se mai pot practica şi alte forme de terapie: terapia
motorie, ergoterapia, terapia prin joc, terapia de familie, metode de relaxare ( training autogen
, etc. ).
p


.#c


c
"

Pe parcursul internării Biancai, sub tratament medicamentos şi psihoterapie la Clinica
de Psihiatrie Pediatrica Cluj-Napoca, s-a observat o ameliorare a comportamentului, a
impulsivităţii, dar boala mamei (tulburare bipolară) nu a permis continuarea după externare a
programului de recompense şi pedepse, şi nici implementarea acestuia în şcoală. Astfel, din
cauza aplicării defectuoase a strategiei de intervenţie multidisciplinară s-a ajuns din nou la
eliminare şcolară.

c
$

Mihai, 9 ani, a mers la consultatie pentru ca parintii, care se obisnuisera cu energia lui
debordanta si cu graba in care obisnuia sa faca totul, au observat la un moment dat ca el avea
perioade in care nu facea absolut nimic si nu avea deloc energie. Aceasta polaritate era
evidenta si in comportament, el avand momente de calm care alternau cu crize de enervare. Pe
masura ce Mihai obosea el devenea si mai energizat si nerabdator, devenind aproape
imposibil sa te mai poti intelege cu el. In asemenea momente el sarea la bataie daca il
contrazicea cineva, lovind fara remuscare parintii, fratele mai mic sau colegii. Daca se supara
chiar pentru un fleac, "te tinea minte" multa vreme, ceea ce este neobisnuit la copii si multe
probleme izvorau din gelozia fata de fratele lui. La scoala agitatia il impiedica sa se
concentreze si el uita cuvinte, concepte sau ce tocmai vroia sa spuna. Mihai avea multe frici,
de a fi singur in intuneric, de monstri, fantome, hoti, de lac sau mare si de broaste. El racea
usor si luase multe antibiotice pentru otite, avea un ten palid cu pielea foarte grasa si era un
pic ragusit. Ii placeau mult pestele si sucul de portocale care parea ca-i scade si mai mult
puterea de concentrare. Dupa remediul homeopat Medorrhinum parintii au ramas uimiti cand
au observat ca Mihai a devenit "rezonabil, rational si intelegator", nu l-a mai lovit pe fratele
lui si ca atunci cand era furios s-a putut discuta cu el; nivelul de energie si puterea de
concentrare nu au mai fluctuat si au inceput sa se apropie de valori "obisnuite". Cea mai
neasteptata realizare li s-a parut cand dupa cateva luni de tratament Mihai a parut sa nu mai
aiba vocea ragusita.

c
%

Paul, a mers la cabinet pentru o agitatie care il impiedica sa stea nemiscat si o dorinta
constanta de a atinge totul in camera. Desi avea 7 ani, el facea greseli de scris si chiar in
vorbire, inversand sau omitand litere si folosind cuvinte sau numere gresite. Sa-si faca lectiile
era cea mai mare problema, intotdeauna le amana cat se putea si aceasta nu din motive de lene
ci pentru ca avea o teama ca nu le va face bine care izvora din lipsa de incredere in el. El nu
avea niciodata rabdare sa citeasca ceea ce a scris ca sa corecteze. Paul avea o obstructie nazala
cronica si-si plimba constant limba peste buzele care erau crapate si rosii. Fricile lui erau sa
nu faca greseli, de straini si situatii noi in care el se simtea prea slab si toate acestea erau
simtite in stomac. Cu strainii Paul era timid insa acasa se transforma intr-un mic tiran,
nerabdator, dificil de multumit si iritabil. Apetitul lui Paul era prea bun, el mancand prea mult
si prea repede si avand o dorinta exagerata pentru dulciuri. Dupa remediul homeopat
Lycopodium, Paul a deveni mai "intelegator" in special in problema lectiilor, mai linistit,
rabdator si parintii au observat ca era mult mai confident. Problemele digestive si nasul s-au
rezolvat si nu au mai revenit
Desi homeopatia poate sa nu lucreze pentru oricine, majoritatea pacientilor devin mult mai
putin agresivi si violenti si mult mai usor de suportat. Ei incep sa poata sa faca fata situatiilor
stresante, frustrarilor si sa accepte cand parintii sau profesorii le spun Nu.
p
/# 0
 

1.
0 c
  ; â`
     , 2004

2.9##7:& ;              , Ed.


Asociatiei Psihiatrilor Liberi din Romania, 2000

3.##
 <; '       !   , Ed. Elsonline, 2000

4.#
 <=# , =#
 <= #>, =#?#@
  =#
 =?#?#
 :
'    !! "         "
   , in American Journal of Psychiatry, 157, 2000, p. 609-614.

5.# 
; Ä   "#$      !     
 "      in The Bristish Journal of Psychiatry, 178, 2001, p.
352-359.