Neurologia este o ramură specială a medicinii care se ocupă

cu diagnosticul și tratamentul bolilor organice care afectează sistemul nervos central sau periferic.
Structurile organice ce țin de domeniul neurologiei sunt - pe de o parte - creierul, măduva
spinării (reprezintă sistemul nervos central), structurile înconjurătoare, precum și vasele sanguine care
le hrănesc, - pe de altă parte - nervii cranieni, rădăcinile nervoase și ganglionii spinali, nervii periferici,
după ieșirea din canalul spinal, inclusiv legăturile cu mușchii scheletici (reprezintă sistemul nervos
periferic). Termenul de "Neurologie" a fost introdus de anatomistul englez Thomas Willis.

Sistemul nervos (diagramă). În roşu sistemul nervos central, în albastru sistemul nervos periferic

Cuprins

 1Istoric
 2Boli ale sistemului nervos central
o 2.1Boli congenitale
o 2.2Afecțiuni dobândite ale sistemului nervos central
 3Boli ale sistemului nervos periferic
 4Examenul neurologic
 5Examene tehnice în neurologie
 6Principii terapeutice în neurologie
 7Relații cu alte specialități
 8Neurologi celebri
 9Bibliografie
 10Legături externe

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primele indicații asupra unor încercări de tratamente "neurologice" rezultă din
descoperirile arheologice". Aproximativ cu 10.000 de ani a.Chr. au fost efectuate trepanații craniene.
Deschiderea cutiei craniene este singura dovadă a unei metode de tratament, pentru că modificările
osoase se pot constata și după mii de ani. Întrucât s-au observat procese de regenerare osoasă, rezultă
că mulți dintre "pacienții" trepanați au supraviețuit. O condiție a supraviețuirii era lăsarea intactă a durei
mater. Cu privire la indicațiile unei asemenea intervenții se poate numai specula, de presupus sunt
simptome neurologice ca durerile de cap, crizele epileptice sau aveau - probabil - o semnificație rituală.
Primele documente în care se descriu afecțiuni neurologice provin din Egiptul antic, în care, în jurul
secolului al XIV-lea a.Chr., sunt menționate dureri de cap, crize epileptice sau amețeli, paralizii sau
hemoragii din nas sau urechi după fracturi ale craniului Se găsesc, de asemenea, descrieri anatomice
ale creierului și ale structurilor înconjurătoare.
În antichitatea greacă, Pitagora și Anaxagora au atribuit pentru prima dată creierului facultatea gândirii
și simțirii, socotindu-l sediul sufletului, și au descris legăturile dintre creier și nervi. Descrieri ale
diverselor boli neurologice se găsesc în scrierile lui Hippocrate.
Deși Charles Bell scrisese deja în anul 1830 o substanțială monografie asupra sistemului nervos (The
nervous system of the body), iar James Parkinson descrisese în 1817 semnele bolii care îi poartă
numele, neurologia modernă își are originea în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Guillaume Duchenne de Boulogne, Alfred Vulpian și mai ales Jean-Martin Charcot împreună cu
elevii săi Joseph Babinski și Pierre Marie au contribuit la dezvoltarea neurologiei pe baze anatomo-
clinice. În anul 1882 se înființează prima catedră de maladii nervoase la spitalul Salpêtrière în cadrul
facultății de medicină din Paris, condusă de Charcot. Și neurologul român Gheorghe Marinescu,
întemeietorul Școlii românești de neurologie, a fost elev al lui Charcot. În Marea Britanie a prevalat
orientarea neurofiziologică prin lucrările lui Charles Sherrington. John Hughlings Jackson și Henry
Head au adus contribuții importante în domeniul fiziopatologiei sistemului nervos. În Germania,
neurologia s-a dezvoltat din medicina internă, devenind de sine stătătoare datorită în special activității
unor personalități ca Max Nonne în Hamburg, Heinrich Romberg în Berlin și Wilhelm Erb în Heidelberg.
În 1924, Hans Berger reușește să înregistreze grafic curenții electrici din creier, punând astfel
bazele electroencefalografiei.

Boli ale sistemului nervos central[modificare | modificare sursă]

Afecțiunile sistemului nervos central pot fi înnăscute (congenitale), dobândite în cursul vieții (inflamatorii,
de origine vasculară, prin procesul de îmbătrânire, neoplastice, de natură traumatică etc.).

Boli congenitale[modificare | modificare sursă]

Printre bolile congenitale există o mare varietate de cauze și manifestări (tulburări metabolice,
aberații genetice, traumatisme perinatale etc.). Nou-născuții cu malformații grave ale creierului nu sunt
de obicei viabili.

Afecțiuni dobândite ale sistemului nervos central[modificare | modificare

sursă]

 Boli vasculare: infarctul cerebral ischemic și hemoragiile cerebrale, ramolismentul medular

ischemic.
 Bolile ganglionilor bazali: boala Parkinson
 Neoformații: Tumorile creierului și ale măduvei spinării.
 Boli convulsive: diversele forme de epilepsie.
 Bolile inflamatorii: infecțiunile bacteriene sau virale ale creierului (encefalite), măduvei spinării
(mielite) sau învelișurilor lor (meningite), boli degenerativ-inflamatorii cauzate de prioni (de
ex.: boala Creutzfeld-Jakob), encefalomielita mialgică.
 Boli demielinizante: scleroza multiplă.
 Boli degenerative primare sau eredo-degenerative: demențe primitive (de ex.: boala
Alzheimer), boala Huntigton, sindromul Gilles de la Tourette, boli sistemice ale motoneuronului (de
ex.: scleroza laterală amiotrofică), bolile degenerative ale cerebelului (ataxiile ereditare).
 Diverse tipuri de dureri de cap (cefalee), în primul rând migrena.
 Traumatisme cranio-cerebrale și vertebro-medulare.