Specializarea DREPT - ANUL I ZI SEM.

SUPORT DE CURS
DREPT ADMINISTRATIV

SEMESTRUL II
2008-2009

Lector univ. RĂZVAN VIORESCU

 CUPRINS

CUPRINS .................................................................................................................................................................................2
IV. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI ..................................................................................................3
1. NOŢIUNE, PRINCIPII ŞI CONDIŢII DE OCUPARE A FUNCŢIILOR PUBLICE........................................................3
2. CLASIFICAREA FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI A FUNCŢIONARILOR PUBLICI.........................................................8
3. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC ...............................................................................11
4. AGENŢIA NAŢIONALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI .......................................................................................17
5. CARIERA FUNCŢIONARILOR PUBLICI. RECRUTAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI CONDIŢIILE DE
ACCES PENTRU OCUPAREA FUNCŢIILOR PUBLICE. NUMIREA ŞI AVANSAREA .............................................19
6.MODIFICAREA, SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA RAPORTURILOR DE SERVICIU............................................26
V. SERVICIILE PUBLICE. EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI ...........................................................................30
1. NOŢIUNEA DE SERVICIU PUBLIC ......................................................................................................................30
2. TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE ...................................................................................................................32
3.SERVICIILE PUBLICE ALE ADMINISTRAŢIEI CENTRALE DIN ROMÂNIA ................................................................................33
4. SERVICIILE PUBLICE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE DIN ROMÂNIA ..........................................................................33
5. FORME DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE...................................................................................................34
VI. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV .................................................................................................37
1. CONCEPT.......................................................................................................................................................................37
2. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ ..............................................................................................37
3. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-CONTRAVENŢIONALĂ................................................................................38
4. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-PATRIMONIALĂ............................................................................................41
VII.CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV........................................................................................................................43
1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE............................................................................................................................................43
2.PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERILOR ÎN CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ..................................................................45
TESTE DE AUTOEVALUARE ...........................................................................................................................................50
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................................................................52

2
 IV. FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI

1. NOŢIUNE, PRINCIPII ŞI CONDIŢII DE OCUPARE A FUNCŢIILOR PUBLICE

1.CADRUL JURIDIC EXISTENT

Cadrul legal de reglementare a Statutului funcţionarilor publici îl reprezintă Legea nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie
1999, cu modificările şi completările ulterioare.1 În conformitate cu Legea nr. 161 publicată în M.O. nr. 279 din
21 aprilie 2003, respectiv dispoziţiile din Titlul III, Art. XIII. care face referire la Reglementări privind
funcţia publică şi funcţionarii publici, Legea nr.188/1999 a suferit ample modificări de esenţă.
Prin statut se reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat
sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile
publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.
Scopul Statutului constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public
stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Cadrul general al reglementării situaţiei statutare a funcşiei publice este completat de legislaţia
complementară:
a. Hotărârea Guvernului nr. 1000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici
b. Ordonanţa Guvernului nr. 81/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Institutului Naţional de
Administraţie
c. Hotărârea Guvernului nr. 83/2004 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de
Administraţie şi a centrelor regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală
d. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Publicată in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 21/04/2003, ultima modificare fiind făcută prin Legea nr. 144 din
21/05/2007 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 25/05/2007)
e. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici
f. Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile
publice
g. Hotărârea Guvernului nr. 432/2004 privind dosarul profesional al funcţionarilor publici
h. Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici
i. Hotărârea Guvernului nr. 1173/2008 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici
j. Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. 13012/2007 privind stabilirea
modalităţii de acordare a calificativelor şi aprobarea Criteriilor de performanţă pe baza cărora se face
evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici pentru anul 2007
k. Hotărârea Guvernului nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici,
managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici
l. Hotărârea Guvernului nr. 1713/2008 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.
341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea
înalţilor funcţionari publici, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea evaluării performanţelor
profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici pentru anul 2008
m. Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. 1900/2007 privind aprobarea
Regulamentului-cadru pentru organizarea examenului de promovare în clasă a funcţionarilor publici
încadraţi pe funcţii publice cu nivel de studii inferior,. care absolvă o formă de învăţământ superior de
lungă sau de scurtă durată în specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea
n. Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de

1
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie
1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007

3
 disciplină
o. Hotărârea Guvernului nr. 833/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare şi
încheierea acordurilor colective
p. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public
denumit manager public
q. Hotărârea Guvernului nr. 783/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit
manager public
r. Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 137/2004 pentru aprobarea Codului etic al funcţionarului
public din administraţia fiscală, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul asistenţei contribuabililor
s. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice
t. Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariate şi a altor
drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare
şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor
publici în anul 2007
u. Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcări ale legii

2. FUNCŢIA PUBLICĂ
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală2.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi
autorităţile administrative autonome.3
Funcţia publică este un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt înzestrate serviciile
publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite, în vederea satisfacerii
intereselor generale ale membrilor societăţii.
Funcţiile publice se organizează în cadrul unui serviciu public în raport de sarcinile pe care acesta
trebuie să le îndeplinească pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, la nivel
naţional ori local. În acest sens, Al. Negoiţă afirma că “interesul general, pe care îl susţine sistemul
administraţiei publice în raport cu societatea globală este formulat în cadrul sistemului politic, de către
organele care au atribuţii în această privinţă şi în primul rând de organele care deţin puterea în stat”.4
Când interesele sunt publice, naţionale sau locale, şi rezolvarea lor se face în regim de drept public,
funcţiile care concură la satisfacerea acestor interese sunt considerate funcţii publice în sens larg. În cazul
administraţiei publice, funcţia publică are ca obiectiv organizarea executării şi executarea în concret a legii, în
regim de drept administrativ.
Luând în considerare doar personalul administraţiei publice care îşi desfăşoară activitatea în regim de
drept administrativ, şi anume funcţionarii publici, trebuie să se aibă în vedere, în primul rând, natura juridică a
funcţiei publice precum şi legalitatea funcţiei şi funcţionarului administraţiei publice.
Determinant pentru noţiunea de funcţie publică este legătura sa strânsă cu serviciul public, dat fiind că
numai în cadrul unui serviciu public pot exista funcţii publice şi mai ales funcţionari publici, persoane cu o
anumită pregătire de specialitate, care ocupă astfel de funcţii publice.
Fiecare funcţionar al administraţiei publice, susţine Al. Negoiţă, deţine o anumită funcţie care grupează
o serie de atribuţiuni prin care sunt îndeplinite sarcinile instituţiei din care face parte funcţionarul. Cei ce
îndeplinesc aceste sarcini stabilite prin lege, în cadrul organelor administraţiei publice, au calitatea de funcţionari
ai acestora.

2
Art.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8
decembrie 1999, republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007
3
Art.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8
decembrie 1999, republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007
4
Al. Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1993, p. 45

4
 Crearea unei funcţii publice este determinată de nevoile publice, fără a avea în vedere persoana ce o va
ocupa. Atribuţiile, competenţa funcţiei publice este stabilită anterior prin lege sau prin acte juridice date în baza
legii, în vederea satisfacerii unui interes general, şi nu pentru a fi ocupată de un funcţionar.
Prin urmare, nu poate fi vorba de crearea unei funcţii publice pentru un funcţionar, ci pentru
realizarea unui interes public. De aceea, funcţia publică preexistă funcţionarului public, recrutat ulterior prin
concurs pe baza criteriilor obiective, ea reprezentând mobilul raportului juridic de serviciu în sensul art. 2 din
Legea nr. 188/1999.
Este necesar să se facă diferenţa între titularii unei funcţii, care îşi desfăşoară activitatea într-un regim de
drept public, statutar şi salariaţii obişnuiţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul sistemului administraţiei
publice, în aparatul organelor de stat sau al colectivităţilor locale, desfăşurând chiar o activitate tehnico-
administrativă, dar în regim de dreptul muncii, în baza unui contract individual de muncă, cum sunt cei la care se
referă art. 5 din Statut când delimitează categoriile de personal care nu sunt funcţionari publici.
În contextul definirii noţiunii de funcţie publică pot fi identificate următoarele trăsături:
1. Orice funcţie publică este o totalitate de atribuţii (drepturi şi obligaţii) din cele ce formează
competenţa cu care este dotat un serviciu public (autoritate sau instituţie publică) în vederea înfăptuirii
sarcinilor/prerogativelor acestuia de organizare a executării şi de executare a legii5, în regim de putere publică.
Această totalitate de atribuţii trebuie să fie un ansamblu omogen, astfel dimensionat încât să fie îndeplinite
sarcinile serviciului public în condiţii de calitate şi eficienţă maximă.
Complexul unitar şi interdependent de drepturi şi obligaţii reprezintă “o situaţie juridică şi nu un simplu
conţinut de raport juridic, caracterizat cel mai adesea prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor şi
obligaţiilor ce revin părţilor participante la acel raport juridic”.6
2. Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un caracter legal, să fie
prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin lege sau prin acte emise în baza şi în executarea legii, să fie aşadar
expresia legii.
Sub acest aspect se poate spune că drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul funcţiei publice sunt
prestabilite. De aceea ele nu pot fi modificate, înlocuite sau suprimate, extinse sau restrânse de titularul lor sau
de către alte subiecte de drept, chiar supraordonate, cărora legea nu le-a conferit un asemenea drept.
Modificarea sau desfiinţarea funcţiei publice se realizează aşadar prin lege, sau de către instituţia
care a înfiinţat-o prin acte juridice de aceeaşi natură, date în baza legii.
3. Competenţa, atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi stabilite printr-un
contract, ci doar prin lege, sau prin acte emise pe baza şi în executarea legii, dat fiind că prin funcţia publică se
realizează interese generale, ce nu pot fi negociate între subiectele raportului de funcţie publică, raport ce este de
drept administrativ. Competenţa administrativă este conferită în primul rând organelor administraţiei publice şi
în subsidiar celorlalte subiecte de drept din alte sisteme, iar în baza acestei competenţe, subiectele de drept active
(inclusiv funcţionarii publici) pot face numai actele juridice sau operaţiunile administrative şi materiale
prevăzute de normele juridice.
4. Atribuţiile corespunzătoare funcţiilor publice sunt stabilite în raport de sarcinile specifice, pe
care fiecare serviciu public le exercită pentru satisfacerea unui anumit interes general.
Gruparea atribuţiilor şi responsabilităţilor pe funcţii se face în raport de sarcinile serviciului public, prin
respectarea principiilor ierarhiei celei mai eficiente a compartimentelor, specializării, profesionalizării şi a
raportului corespunzător între atribuţiile de conducere şi de execuţie, fiindcă în competenţa unei funcţii publice
se găsesc atât atribuţii de conducere faţă de funcţiile inferioare cât şi atribuţii de subordonare faţă de funcţiile
superioare. Aceste duble atribuţii exprimă de altfel regimul de drept administrativ, creat pe baza legii în
activitatea de organizare a executării şi de executare a legii7.
5. Prin exercitarea funcţiei publice se contribuie la realizarea puterii publice, în mod direct, în cazul
funcţiilor de conducere şi decizie, care presupun emiterea actelor juridice de putere, de autoritate, sau în mod
indirect, prin acţiunile de pregătire, executare şi control strâns legate, sau în legătură cu exerciţiul autorităţii
publice. Activitatea de bază a funcţiei publice constă în exercitarea puterii de către autoritatea (instituţia) publică
în care se integrează funcţia respectivă.

5
De precizat că în art. 3 din Legea nr. 188/1999 se arată că “ funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de
autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale”
6
I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. 1, Editura Risoprint, Sibiu, 2002, p. 92
7
V. Dabu, Responsabilitatea juridică a funcţionarului public, Editura Global Lex, Bucureşti, p. 113, 114

5
 6. Funcţia publică este creată pentru a satisface un interes general, şi nu un interes individual.
7. Funcţia publică există apriori, înainte de a fi numit pe postul respectiv viitorul funcţionar public.
Crearea funcţiei publice se face, de regulă, odată cu înfiinţarea serviciului public şi rareori, ulterior, în
raport de noile interese publice, naţionale sau locale.
Aşa cum arăta şi M. Hauriou8 “situaţia funcţionarului este o situaţie juridică legală, guvernată de
dreptul obiectiv şi supusă variaţiunilor acestui drept. Ea nu este creată prin actul de numire. Numirea are drept
scop aplicarea unei situaţii existente, respectiv, funcţia, unui individ oarecare”.
8. Funcţia publică are caracter continuu, în sensul că este creată pentru a da satisfacţie intereselor
generale pe toată perioada existenţei lor (şi activitatea serviciului public este continuă). Totuşi, acest lucru nu
înseamnă că activitatea prin care se realizează funcţia publică nu ar putea fi exercitată intermitent, o singură dată
sau niciodată, în funcţie cazul concret. Cu privire la acest aspect, prof. Romulus Ionescu 9 arăta că nu trebuie
confundată existenţa funcţiei cu realizarea ei, în conformitate cu specificul ei.
Nu trebuie confundat caracterul de continuitate al funcţiei publice cu cel de permanenţă, care
însemnează existenţa ei pe o perioada nedeterminată. Caracterul continuu al funcţiei publice, indiferent că este
înfiinţată pe durată nedeterminată sau determinată presupune exercitarea ei cu continuitate, ori de câte ori este
necesar, pe întreaga durată de existenţă a funcţiei publice.
9. Funcţia publică are un caracter obligatoriu, aşa cum a arătat şi I. Santai10, în sensul că drepturile şi
obligaţiile ce-i alcătuiesc conţinutul trebuie exercitate, existând o îndatorire în acest sens şi nu o facultate, o
posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridiceşi faţă de care există latitudinea
de a intra sau nu, după propria voinţă, în raporturi juridice conform interesului propriu.
10. Prin exerciţiul efectiv al funcţiei publice se realizează competenţa autorităţii sau instituţiei
publice conform atribuţiilor de specialitate, legal stabilite. Pentru realizarea acestui lucru, funcţia trebuie
încredinţată unei persoane fizice, care îndeplineşte condiţii prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii
publice.
11. Finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice este existenţa unui complex de atribuţii
(drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege, pe care unii îl denumesc situaţie juridică obiectivă11.
Aceste atribuţii reprezintă de altfel competenţa unei anumite instituţii din administraţia publică, într-un
anumit domeniu al activităţii de organizare a executării şi de executare a legii şi a celorlalte acte normative.
Atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care îndeplinesc funcţiile respective, ca în
regim de drept administrativ să facă acte juridice, operaţiuni administrative sau materiale în mod legal.12
Din punct de vedere al funcţionarilor publici, atribuţiile cu care sunt dotate funcţiile publice reprezintă
drepturi şi obligaţii reglementate prin lege, sau prin acte juridice emise în baza şi în executarea legii.
Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate sau instituţie publică, potrivit schemei de organizare, cu
diviziunile şi subdiviziunile sale structurale componente, constituie statul de funcţii al respectivei autorităţi sau
instituţii13, aprobat potrivit legii.
În cadrul organizării sistemului administraţiei publice, atribuţiile unei funcţii publice, se împart pe
posturi14.
Postul este funcţia publică individualizată, atribuţiile unei funcţii publice făcând necesară adesea
organizarea mai multor posturi. Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor decurgând din funcţia publică şi
care revin titularului, se stabilesc prin fişa postului, aceasta exprimând şi diferenţierile faţă de alte posturi
similare.

3. FUNCŢIONARII PUBLICI

8
M. Hauriou, Precis de droit administratif et de droit public, Paris, 1919, p. 597. A se vedea şi V. Dabu, op. cit., p. 113
9
Romulus Ionescu, Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 177
10
I. Santai, op. cit., vol. I, p. 93
11
Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997. p. 175
12
Al. Negoiţă, op. cit. (1996), p. 42
13
R. Ionescu, op. cit. p. 171 şi I. Santai, op. cit., p. 79
14
Al. Negoiţă, op. cit. (1996) p. 97

6
 Conform legii, Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie
publică. Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de
funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
În doctrina juridică, noţiunea de funcţionar a fost definită în sens larg, adică orice persoană care lucrează
în sectorul public, în cadrul administraţiei publice centrale şi locale şi a altor servicii publice, chiar dacă sunt
organizate de către organisme private ( care desfăşoară o activitate de interes public), şi în sens restrâns, adică
persoana care lucrează în sectorul bugetar în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Acesta din urmă este
înţelesul noţiunii de funcţionar public care rezultă din prevederile Legii 188/199915.
Astfel, nu toţi funcţionarii administraţiei publice sunt funcţionari publici. Nu toate persoanele care
lucrează în sectorul bugetar au calitatea de funcţionar public, ci numai acelea care sunt învestite cu o funcţie
publică. Funcţionarii publici au acest statut în temeiul legii şi sunt supuşi unui regim juridic special de drept
public16.
Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică, sunt următoarele17:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei
publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor
necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în
vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice
sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor
publici.
Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este investit cu un statut legal în care sunt prevăzute
drepturile şi obligaţiile acestuia.
Situaţia juridică a funcţionarului public este aşadar statutară.
Pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
următoarelor servicii publice18:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice şi consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.
Prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici nu se aplică19:
a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care
desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire,
15
A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.104
16
A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.105
17
Art.2 alin.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600
din 8 decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007
18
Art.5 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8
decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007
19
Art.6 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8
decembrie 1999, republicată în 29.05.2007 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007

7
pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă
aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii;
b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
c) corpului magistraţilor;
d) cadrelor didactice;
e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.
Raportul de serviciu se naşte şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile
legii. Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată.
Doar prin excepţie, funcţiile publice pot fi ocupate pe perioadă determinată, Astfel, funcţiile publice de
execuţie temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă determinată: a) prin
redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă care îndeplinesc condiţiile specifice pentru ocuparea
funcţiei publice respective; b) prin numire pe perioadă determinată, prin concurs în condiţiile legii, în situaţia în
care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să îndeplinească cerinţele specifice pentru a fi
redistribuiţi. Persoana numită în aceste condiţii dobândeşte calitatea de funcţionar public numai pe această
perioadă şi nu beneficiază la încetarea raportului de serviciu de dreptul de a intra în corpul de rezervă al
funcţionarilor publici.
Doctrina română este divizată între specialiştii de dreptul muncii, care susţin că raportul de serviciu este
tot o formă a raportului de muncă20, şi specialiştii de drept administrativ, cărora ne raliem, şi care susţin natura
juridică de drept administrativ a acestui raport juridic21.
Astfel, funcţionarul public nu-şi negociază drepturile şi obligaţiile, ci are doar facultatea de a le refuza
sau accepta, ele fiind stabilite de către autoritatea publică, pe baza legii; în principiu, această situaţie nu se
întâlneşte la persoanele angajate cu contract de muncă în autorităţile publice, însă, încălcând acest principiu din
dorinţa de a împiedica posibilele abuzuri (salarizarea personalului contractual în condiţii mai bune decât a
funcţionarilor publici) legislaţia română stabileşte şi limite pentru salariile personalului contractual din
autorităţile publice.
O altă diferenţă faţă de raportul de muncă este dată de numirea în funcţie a funcţionarilor publici prin act
unilateral al autorităţii publice, diferită fundamental de angajarea în urma unui act bilateral (contract de
muncă)22.
Legea nr.188/1999 face distincţie între noţiunea de funcţie publică şi noţiunea de demnitate publică, fără
a o defini pe aceasta din urmă ( art. 5). Acest text de lege prevede doar că persoanele numite sau alese în funcţii
de demnitate publică nu intră sub incidenţa Statutului funcţionarilor publici. Astfel, demnitarii publici nu
beneficiază de stabilitate în funcţie, aceştia fiind revocabili din funcţiile pe care le deţin.
Funcţia de demnitate publică poate fi definită ca fiind acea funcţie publică care poate fi ocupată prin
mandat obţinut direct, prin alegeri organizate, sau prin numire, în mod indirect, conform legii.
Deci, demnitarii publici sunt acele persoane numite sau alese într-o funcţie de demnitate publică în urma
alegerilor generale sau locale. E cazul Preşedintelui României, primului-ministru, miniştrilor, secretarilor şi
subsecretarilor de stat, prefecţilor, preşedinţilor de consilii judeţene, primarii, etc. statutul demnitarilor publici
este reglementat prin dispoziţii constituţionale ( în cazul Preşedintelui României, primului-ministru, miniştrilor)
sau prin legi speciale ( în cazul prefecţilor, preşedinţilor de consilii judeţene şi primarilor – Legea
nr.215/2001)23.

2. CLASIFICAREA FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

În conformitate cu prevederile Legii 188/1999, Funcţiile publice se clasifică după cum urmează:
1. FUNCŢII PUBLICE GENERALE ŞI FUNCŢII PUBLICE SPECIFICE
Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi
comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.

20
A se vedea Şerban Beligrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor
publici, în „Dreptul” nr.2/2000.
21
A se vedea Anton Trăilescu, Un alt punct de vedere asupra naturii juridice a raportului de serviciu, în „Juridica” nr.6/2000, p.217 şi
urm.
22
A. Trăilescu, art. supra. cit., p. 218.
23
A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.106

8
 Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific
unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.
Lista funcţiilor publice generale şi specifice este cuprinsă în Anexa la Legea nr. 188/199924, ea putând fi
completată cu denumirile altor funcţii publice care se stabilesc de autorităţile şi instituţiile publice cu avizul
conform al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
FUNCŢII PUBLICE GENERALE
A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici
1. secretar general al Guvernului;
2. secretar general adjunct al Guvernului;
3. secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
4. secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale;
5. prefect;
6. subprefect;
7. inspector guvernamental.
B. Funcţii publice de conducere
1. director general din cadrul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
2. director general adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministerelor şi
al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
3. secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
4. director din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministerelor şi al celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv în cadrul serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în
cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;
5. director adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministerelor şi al
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;
6. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;
7. şef serviciu;
8. şef birou.
C. Funcţii publice de execuţie
1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;
2. referent de specialitate;
3. referent.
II. FUNCŢII PUBLICE SPECIFICE
A. Funcţii publice de conducere
1. arhitect-şef.
B. Funcţii publice de execuţie
1. inspector de concurenţă;
2. inspector vamal;
3. inspector de muncă;
4. controlor delegat;
5. expert în tehnologia informaţiilor şi a telecomunicaţiilor;
6. comisar.
C. Alte funcţii publice specifice
1. manager public.
NOTĂ:
Funcţiile publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de autorităţile şi
instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

24
Aşa cum a fost modificată prin Anexa la Titlul III din Legea nr. 161/2003 publicată în M.Of. Partea I, nr. 279/21.04.2003

9
 2. ÎN RAPORT CU NIVELUL STUDIILOR NECESARE OCUPĂRII FUNCŢIEI PUBLICE,
ACESTEA SE ÎMPART ÎN TREI CLASE, DEFINITE, DUPĂ CUM URMEAZĂ:
1.clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată cu
diplomă de licenţă sau echivalentă;
2.clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată
cu diplomă;
3.clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale cu diplomă.
3. DUPĂ NIVELUL ATRIBUŢIILOR TITULARULUI FUNCŢIEI PUBLICE, FUNCŢIILE
PUBLICE SE ÎMPART ÎN TREI CATEGORII DUPĂ CUM URMEAZĂ:
1.funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
2. funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
3. funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii
publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.
4. DUPĂ GRADUL DE ACCES LA FUNCŢIA PUBLICĂ, FUNCŢIILE PUBLICE SE MAI POT
CLASIFICA, ÎN FUNCŢII OCUPATE DE:
1. funcţionari debutanţi
2. funcţionari definitivi
Pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei
funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice definitive.
Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:
- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au obţinut
rezultat corespunzător la evaluare;
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea
corespunzătoare funcţiei publice, de minim 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor
absolvite;
- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
5. DUPĂ NATURA ATRIBUŢIILOR STABILITE ÎN REALIZAREA COMPETENŢEI UNEI
INSTITUŢII PUBLICE FUNCŢIILE PUBLICE SE ÎMPART ÎN TREI CATEGORII:
1. funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici
2.funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere
3. funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Instituţia înalţilor funcţionari publici reprezintă un sistem structurat şi recunoscut al managementului de
personal destinat celor Mai înalte poziţii non-politice (funcţiile managerilor publici) din cadrul Guvernului şi
altor autorităţi. Această instituţie trebuie să reprezinte un serviciu public de carieră, având ca scop asigurarea
stabilităţii şi a profesionalismului nucleului de “top-manageri”, oferind concomitent şi flexibilitatea necesară
pentru a face faţă schimbărilor în componenţa Guvernului.25
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către:
- Guvern, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit. a) şi d) - Legea nr. 188/1999;
- primul – ministru, pentru funcţiile publice prevăzute la art. 11 lit.b), c), e) - Legea nr. 188/1999;
- ministrul administraţiei publice, pentru funcţiile publice prevăzute la art.11 lit.f) - Legea nr. 188/1999;
- ministrul sau, după caz, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice pentru funcţiile de la art. 11 lit.
g) - Legea nr. 188/1999.
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se constituie o comisie
de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, numite prin
decizia primului-ministru, la propunerea ministrului administraţiei publice.

25
Cristina Cerchez, Monica Dimitriu, Reglementarea instituţiei înalţilor funcţionari publici, Revista de Economie şi Administraţie locală,
nr. 12/decembrie 2002, pag. 29

10
 Corpul înalţilor funcţionari publici constituie un mijloc de asigurare a continuităţii şi coerenţei deciziilor
administrative necesare implementării politicilor publice, precum şi existenţa unei voinţe clare şi constante la
nivelul superior al serviciului public.26
Distincţia dintre funcţiile de conducere şi funcţiile de execuţie constă şi în gradul diferit de răspundere şi
independenţă27. Prima categorie este formată din funcţionari de decizie şi control.
Se poate afirma că funcţiile de conducere înţelese în sensul larg al conducerii (prevedere, organizare,
coordonare, îndrumare, control) sunt în acelaşi timp şi funcţii de decizie. Este posibil ca unele funcţii de
conducere să privească, în mod preponderent, anumite atribute ale procesului decizional (organizare, coordonare,
control etc.), în funcţie de competenţa materială a organului administrativ respectiv.
Categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una din următoarele funcţii
publice:
- secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;
- director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale;
- director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice desconcentrate ale acestora, precum
şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor publice locale;
- şef serviciu; - şef birou.
Funcţionarii publici de execuţie din clasa I (studii superioare de lungă durată) sunt persoanele numite în
următoarele funcţii: expert, consilier, inspector, consilier juridic şi auditor.
Funcţionarii publici de execuţie din clasa a II-a (studii superioare de scurtă durată) sunt persoanele
numite în funcţia publică de referent de specialitate.
Funcţionarii publici de execuţie din clasa a III-a (studii medii) sunt persoanele numite în funcţia publică
de referent.
6. LEGEA 251 DIN 23 IUNIE 2006 PROPUNE O NOUĂ CLASIFICARE, ŞI ANUME: FUNCŢII
PUBLICE DE STAT, FUNCŢII PUBLICE TERITORIALE ŞI FUNCŢII PUBLICE LOCALE.
Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor,
organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative
autonome. Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi
avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor
publice subordonate acestora.

Funcţionarul public îşi păstrează clasa şi gradul avute şi atunci când nu mai deţine funcţia publică din
motive neimputabile acestuia. În acest caz, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îi va asigura
funcţionarului public încadrarea în altă funcţie publică, în limita posturilor disponibile şi potrivit pregătirii lui
profesionale.

3. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Drepturile funcţionarilor sunt unanim marcate la nivel european de categoria drepturilor care se exercită
în mod colectiv, aceasta fiind şi una dintre temele avute în vedere la diverse congrese şi simpozioane internaţionale
pe tema funcţionarului şi a funcţiei publice (de exemplu congresul de la Atena din 1994). Este astăzi o certitudine
recunoaşterea dreptului la asociere în sindicate şi a dreptului la grevă pentru funcţionarii publici, deşi există încă o
serie de restricţii şi limitări cu privire la exerciţiul efectiv al acestui din urmă drept.
Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcţionarilor publici, întreaga legislaţie occidentală
europeană vizează apropierea funcţionarilor publici de regimul recunoscut celorlalţi salariaţi în general, deşi

26
Romeo Paul Postelnicu, Propuneri privind profesionalizarea funcţiei de prefect, Revista de Economie şi Administraţie Publică Locală,
nr. 12/2002, pag.30
27
Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo Sat, Arad, 1997. pag. 178.

11
diferenţele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se vorbeşte despre o revoluţie a funcţiei publice la
Germania şi Olanda care menţin prevederile conservatoare statutare.
În esenţă, doctrina europeană de drept administrative retine următoarele categorii de drepturi pentru
funcţionarul public:
- dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărarea împotriva
defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor suferite în exerciţiul
funcţiunii);
- dreptul la salarizare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale;
- dreptul de a participa, prin organismele consultative, la organizarea serviciilor publice şi elaborarea
regulilor statutare;
- dreptul de a beneficia de o perfecţionare profesională permanentă; dreptul la carieră, inclusiv
posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii;
- dreptul a se asocial în sindicate şi a participa la activitatea organizaţiilor sindicale (în
Franţa, acest drept nu este recunoscut militarilor);
- dreptul la grevă
- dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa de
obligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public.
În concordanţă cu prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul al grevă
este supus unor restricţii ce derivă din principiul continuităţii serviciului public, nefiind recunoscut pentru
anumite categorii de funcţionari. De exemplu în Franţa nu au dreptul la grevă poliţia naţională, administraţia
penitenciarelor, militarii. Restricţii cu privire la dreptul al grevă întâlnim şi în Grecia, Spania, Italia şi
Luxemburg pe când în ţări ca Belgia, Danemarca, Germania şi Portugalia dreptul la grevă este interzis tuturor
funcţionarilor, în sensul strict al termenului.
Dreptul la grevă nu este singurul drept constituţional care în cazul funcţionarilor cunoaşte o serie de
restricţii, în aceeaşi categorie intră şi dreptul al liberă exprimare cu privire la exprimarea opiniilor politice şi
dreptul la libertate economică, cu privire la interdicţia de a deveni comerciant.
Drepturile funcţionarilor publici. Drepturile funcţionarilor publici au fost clasificate de doctrină în
drepturi care privesc situaţia personală a funcţionarului public (salarizare, concediu, protecţie socială) şi în
drepturi specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titular28.
Statutul funcţionarului public din România cuprinde prevederi exprese cu privire la drepturile şi
îndatoririle acestei categorii sociale, cu explicaţii detaliate a situaţiilor ce pot apărea. Astfel, la capitolul 5 din
lege sunt prezentate următoarele drepturi recunoscute şi garantate funcţionarilor publici:
(1) Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat.
Dreptul la opinie comportă două aspecte: aderarea la opinii, respectiv dreptul de a exprima o opinie29.
În ceea ce priveşte libertatea de a avea o opinie, principiu universal aplicabil, semnificaţia sa în cazul
funcţionarului public vizează anumite aspecte specifice: opiniile candidatului la funcţia publică nu pot justifica
un refuz de acces la aceasta; opiniile funcţionarului public nu pot atrage lezarea drepturilor sale pe acest motiv30.
În fine, exprimarea opiniilor, întemeiată şi pe art.30 alin.1 din Constituţie, reprezintă „o manifestare
exterioară şi concretă a atitudinilor şi conduitei funcţionarului public”.
În doctrină31 se face distincţie între exprimarea opiniilor în timpul serviciului, care este interzisă din
raţiuni ce ţin de obligaţia de neutralitate a funcţionarului public, întemeiată pe două principii: subordonarea
ierarhică şi buna funcţionare a serviciului public, şi exprimarea opiniilor în afara serviciului, care este liberă.
Dacă în ceea ce priveşte interdicţia exprimării opiniilor personale faţă de utilizatorii serviciului public
suntem de acord cu opinia doctrinară, nu acelaşi lucru putem spune despre interdicţia de a exprima opinii proprii
în cadrul raporturilor de serviciu. Este evident că fucţionarul public nu-şi poate exprima opiniile referitoare la
probleme din afara sferei activităţii desfăşurate în cadrul raportuilor de serviciu, însă el poate să-şi exprime
opiniile referitoare la atribuţiile de serviciu, în sensul oferirii unor soluţii alternative superiorilor săi, la cerere sau

28
A se vedea, pentru dezvoltarea acestei clasificări, Ioan Santai, Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici. Conţinutul raportului de
serviciu, în „Juridica” nr.11-12/2000, p.451 şi urm.
29
Pentru o tratare exhaustivă a acestui drept, a se vedea Simona Cristea, Libertatea de opinie a funcţionarilor din România. Studiu
comparat cu Franţa., în „Curierul judiciar” nr. 12/2003, p.107 şi urm.
30
S. Cristea, op.cit., p.108.
31
Ibidem, p.109.

12
din proprie iniţiativă. Dacă nu am judeca astfel, ce semnificaţie ar avea prevederea din art. 44 alin.3 din Statut,
conform căreia funcţionarul public poate refuza, motivat, executarea unui ordin ilegal al superiorului ierarhic, şi
să solicite reiterarea ordinului în scris? Nu este aceasta o situaţie în care funcţionarul public îşi exercită dreptul la
opinie personală? Sau, mai mult, cum ar putea fi susţinută ideea că funcţionarilor publici le este interzis dreptul
de a participa cu opinii personale la dimensionarea corectă a activităţii din instituţia publică unde activează? De
altfel, Codul de conduită al funcţionarului public vine să confirme această susţinere, stipulând că, în indeplinirea
atribuţiilor de serviciu, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei publice deţinute,
corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îsi desfăşoară
activitatea; de asemenea, se mai prevede că funcţionarii publici au obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi
de a nu se lăsa influenţaţi de considerente personale sau de popularitate, iar în exprimarea opiniilor, funcţionarii
publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
În concluzie, considerăm că trebuie făcută distincţie şi între opiniile exprimate, deoarece opiniile
personale referitoare la sarcinile de serviciu sunt admise în cadrul exercitării acestor sarcini, însă nu sunt admise
opiniile ce vizează aspecte exterioare competenţei autorităţii publice respective.
Pe de altă parte, în relaţia cu utilizatorii serviciului public sau cu publicul în general, nu sunt admise
opiniile care ar putea aduce prejudicii instituţiei publice (art.......din Codul de conduită al funcţionarilor
publici32), indiferent de situaţia în care funcţionarul public acţionează în calitatea sa oficială (participarea la o
emisiune televizată în calitate de funcţionar public, spre exemplu, când se consideră că el este tot în exercitarea
atribuţiilor de serviciu), sau de situaţia în care fucţionarul public „dezbracă” haina puterii publice şi se comportă
ca simplu cetăţean.
Pot fi considerate ca astfel de acţiuni, spre exemplu, fapta unui funcţionar public de a distribui, chiar în
calitate de simplu cetăţean, manifeste ce critică activitatea autorităţii publice în cadrul căreia activează, sau
refuzul de a participa la o manifestare oficială pe considerente politice.
Nu sunt însă interzise opiniile prin care se critică activitatea generală a guvernanţilor33 sau legislaţia
dintr-un anumit domeniu. De asemenea, membrii sindicatelor ar trebui să aibă o mai mare libertate de exprimare
decât funcţionarii publici ce nu fac parte din sindicat34.
(2) Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenţă
sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă
asemenea natură.
(3) Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea
statutului şi care îl vizează în mod direct.
(4) Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici. Aceştia pot, în mod liber, să
înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. În situaţia în care
înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici de conducere sunt aleşi în organele de conducere ale
organizaţiilor sindicale, aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale
organizaţiilor sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. În cazul în care funcţionarul public optează
pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale, raporturile de serviciu ale
acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală.
De asemenea funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca
scop protejarea intereselor profesionale.
(5) Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile legii. Funcţionarii publici care
se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe durata grevei.
(6) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de
bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de
salarizare (art. 29)35.

32
„Funcţionarilor publici le este interzis: a) să exprime in public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii
sau instituţiei publice în care îşi desfăsoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau
individual; b) să facă aprecieri neautorizate în legătura cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia publică în
care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte; [...] e) să acorde asistenţă şi consultanţa persoanelor fizice sau juridice în vederea
promovării de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”
33
S. Cristea, op.cit., p.115.
34
Ibidem, p.115.
35
Conform art. XIII din LEGEA nr. 251 din 23 iunie 2006, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 574 din 4 iulie 2006 prevederile art.
29 din Legea nr. 188/1999 intra în vigoare la 1 ianuarie 2007.

13
 Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului
unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.
(7) Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniforma în timpul serviciului o
primesc gratuit.
(8). Durata normală a timpului de lucru pentru functionarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi şi de
40 de ore pe săptămână.
Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a
timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie
au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu
sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an.
(10) Funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică, în condiţiile legii.
Înalţii funcţionari publici şi functionarii publici de conducere pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai
după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu. Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de
conducere pot candida pentru funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor
de serviciu.
(11) Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la
alte concedii. Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de
bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat36. În perioada concediilor de boală, a
concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi
nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.
(12) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de
muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică.
(13) Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii.
(14) Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de
stat, potrivit legii.
(15) În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de
urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a
funcţionarului public decedat.
În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii sau a instituţiei
publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute mai sus până
la emiterea deciziei pentru pensia de urmaş.
(16) Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii. Autoritatea sau
instituţia publică este obligată să asigure protecţia funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor,
faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victima în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Pentru
garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.
Măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control şi inspecţie, executare silită a
creanţelor bugetare, precum şi pentru alte categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad
ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte normative, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici sau de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
(17) Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia
în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu.
Dacă ne referim la obligaţiile ce revin funcţionarilor publici, în sistem european predomină ideea
fidelităţii, a îndeplinirii cu profesionalism şi imparţialitate a prerogativelor funcţiei, existând o procedură
disciplinară pentru sancţionarea greşelilor, peste tot fiind reglementată şi sancţiunea revocării din funcţie, ca
fiind sancţiunea cea mai severă ce poate fi luată împotriva unui funcţionar public, cu excepţia sancţiunii de
retragere a dreptului la pensie, prevăzută în dreptul francez.37

36
Conform Legii 379/2005 a bugetului de stat, aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acorda
cu ocazia plecării în concediul de odihna se suspenda pana la data de 31 decembrie 2006.
37
In asemenea cazuri funcţionarul public are obligaţia sa motiveze in scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite. Daca funcţionarul public care a dat
dispoziţia stăruie in executarea acesteia, va trebui sa o formuleze in scris. In aceasta situaţie dispoziţia va fi executata de cel care a primit-o

14
 Din cercetarea legislaţiilor statelor comunitare reţinem ca obligaţii comune reţinute în sarcina
funcţionarilor publici următoarele:
a) obligaţia îndeplinirii serviciului;
b) obligaţia de supunere ierarhică;
c) obligaţia de imparţialitate, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la orice favoritism sau
nepotism şi asigurarea egalităţii de tratament;
d) obligaţia de rezervă, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la exprimarea opiniilor personale şi
mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusiv de a se abţine să comenteze
activitatea instituţiei publice în care funcţionează, funcţionarul public trebuie să se
manifeste cu prudenţă şi măsură;
e) obligaţia de discreţie şi de păstrare a secretului profesional.
Statutul funcţionarilor publici din România nu neglijează nici reglementarea îndatoririlor
funcţionarilor publici, prezentate în continuarea drepturilor analizate mai sus. Astfel, funcţionarii publici au, în
viziunea legiuitorului roman următoarele îndatoriri:
(1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în
conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii
persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri: în relaţiile de serviciu, cu colegii de compartiment şi
din instituţie, faţă de subordonaţi sau superiorii ierarhici, dar şi în exteriorul acesteia, cu persoanele fizice sau
juridice cu care autoritatea vine în contact, şi include respectul de sine conform poziţiei şi prestigiului funcţiei
ocupate şi a aşteptărilor celorlalţi în acest sens38.
(2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale
personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.
(3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute
de lege. Este vorba, în primul rând, de Codul de conduită al funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr.7/2004,
prezentat la sfârşitul acestui capitol.
(4) Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de
conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizaţiilor
cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care
funcţionează pe lângă partidele politice.
(5) Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice, organizaţii cărora le este
aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori asociaţiile care funcţionează pe lângă
partidele politice.
(6) Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitatea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid
politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice.
Considerăm că această dispoziţie legală este insuficientă pentru asigurarea unei depolitizări reale a
administraţiei publice româneşti. Credem, de aceea, cu convingere, că numai interzicerea expresă a apartenenţei
politice pentru toţi funcţionarii publici sau cel puţin pentru cei de conducere si a înalţilor funcţionari publici ar
putea duce la anumite rezultate din acest punct de vedere. Practica administrativă demonstrează din păcate o
prezenţă activă la nivel de decizie a factorului politic, a funcţionarilor promovaţi pe criterii politice, fără
cunoştinţe temeinice de administraţie publică, ceea ce duce şi la un sentiment de frustrare în rândul
funcţionarilor publici de carieră, bine pregătiţi, cărora li se refuză accesul la funcţii de conducere pe baza
competenţei şi a performanţei profesionale.
Pentru unele categorii de funcţionari publici, unii de conducere, alţii aparţinând categoriei înalţilor
funcţionari publici, se prevede interdicţia de a face parte din partide politice, nu numai din organele de
conducere ale acestora; este vorba de secretarul oraşului, municipiului, comunei sau de secretarul general al
judeţului, precum şi de secretarul general al prefecturii.

38
I. Santai, art.cit., „Juridica nr.11-12/2000”, p.453.

15
 Pe de altă parte, prevederea potrivit căreia anumiţi înalţi funcţionari publici nu pot face parte dintr-un
partid politic (prefectul, subprefectul) este lipsită de conţinut datorită modului în care s-a realizat atestarea pe
post a acestora.
(5) Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin în funcţia publică
pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate.
(6) Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici.
Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul
ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este
obligat să o execute, cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să
aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia, astfel de situaţii. Bineînţeles că
această dispoziţie se va aplica doar atunci când există un astfel de superior ierarhic indirect.
În situaţia unor ordine ierarhice contradictorii, se va executa cel cu forţa juridică mai mare, iar dacă
ordinele au forţă juridică egală, pe cel mai recent39.
Referitor la această obligaţie a funcţionarului public, observăm că executarea unei dispoziţii vădit ilegale
(spre exemplu, a unei dispoziţii a primarului de adoptare a bugetului local, sau a dispoziţiei de a efectua plăţi
salariale neprevăzute de lege) atrage şi răspunderea funcţioarului executant, alături de ce a superiorului care a
emis dispoziţia.
(7) Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi
confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea
funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.
Obligaţia se referă la două aspecte distincte: secretul profesional, respectiv discreţia profesională40.
Secretul profesional poate fi secret de stat sau secret de serviciu. Codul de conduită al funcţionarilor
publici vine să precizeze, la rândul lui, faptul că funcţionarilor publici le este interzis să dezvăluie informaţii care
nu au caracter public, în alte conditii decât cele prevăzute de lege.
Obligaţia de discreţie profesională presupune interdicţia de a divulga fapte, documente sau infomaţii
cunoscute în exerciţiul funcţiei, evident fără a include cazul în care se solicită informaţii de interes public. Mai
mult, Codul de etică al funcţionarilor publici prevede în mod expres că prevederile sale nu pot fi interpretate ca o
derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în
condiţiile legii.
(8) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau
pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
(9) La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici
sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere.
Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.
(10) Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici,
lucrările repartizate. Funcţionarilor publici le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în
competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii,
precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri.
(11) Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi
al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii. La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului
de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.
Funcţionarii publici sunt obligaţi să urmeze forme de perfecţionare profesională, organizate de
Institutul Naţional de Administraţie sau alte instituţii abilitate potrivit legii, a căror durată cumulată este de
minimum 7 zile pe an. Funcţionarii publici care urmează programe de formare specializată în administraţia
publică cu o durată mai mare de 90 de zile, organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte
instituţii similare din străinătate, finanţate din bugetul de stat sau local, sunt obligaţi să se angajeze în scris, că
vor lucra în administraţia publică, cel puţin 5 ani de la terminarea programelor. În cazul nerespectării
angajamentului, funcţionarii publici sunt obligaţi să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea
cheltuielilor efectuate pentru perfecţionare, calculate în condiţiile legii.

39
Ibidem.
40
S.Cristea, op.cit., p.116.

16
 Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea
sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu
participe la activităţi politice în timpul programului de lucru. Funcţionarilor publici le este interzis să facă parte
din organele de conducere ale partidelor politice.
În cazul în care cursurile de perfecţionare sunt organizate în altă localitate decât cea de domiciliu,
funcţionarii publici beneficiază de drepturile de delegare iar cei care urmează o formă de specializare sau de
perfecţionare cu o durată mai mare de 3 luni şi primesc pe această perioadă drepturile salariale sunt obligaţi să se
angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective. In cazul nerespectării
acestui angajament, aceştia vor suporta cheltuielile autorităţii sau instituţiei publice, proporţional cu timpul
rămas până la implinirea termenului.

4. AGENŢIA NAŢIONALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Diversitatea şi complexitatea funcţiilor publice, organizarea şi exercitarea lor la nivel micro-social sau
macrosocial, începând cu autorităţile şi instituţiile publice locale şi până la nivelul de vârf al autorităţilor şi
instituţiilor publice ridică şi problema gestionării lor într-un sistem global coerent şi bazat pe principii şi norme
comune tuturor funcţiilor publice, aplicabile tuturor funcţionarilor publici.
Ca atare, ansamblul funcţiilor publice, exprimând prin fiecare dintre ele un interes general, trebuie să fie
organizat şi să funcţioneze ca un mecanism bine pus la punct, dând satisfacţie interesului social pe care îl
exprimă.
Sub acest aspect, Statutul funcţionarilor publici reglementează într-un capitol special - „Managementul
funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici”, iar literatura de specialitate vorbeşte de „gestiunea funcţiei
publice”.
Aşa cum administraţia, în general, şi administraţia publică, în particular, este definită în literatura de
specialitate atât sub aspect organizatoric (ca structuri organizatorice), cât şi ca activitate (sub forma actelor
administrative şi operaţiilor tehnico-administrative), tot aşa şi gestionarea funcţiilor publice poate fi privită şi
analizată sub aceste aspecte, ea constituind, în fapt şi în drept, un segment determinat al activităţii administrative,
deci al unor anumite structuri ale administraţiei publice.
În plan funcţional, managementul funcţiilor publice presupune un ansamblu de activităţi care vizează, în
principal: elaborarea politicilor şi a strategiilor în această problemă, a proiectelor de acte normative referitoare la
funcţia şi funcţionarul public, precum şi aplicarea acestora; salarizarea funcţionarilor publici; evaluarea
activităţii lor pe criterii obiective; pregătirea şi perfecţionarea lor profesională, intrarea în corpul funcţionarilor
publici şi promovarea lor profesională, asigurarea aplicării normelor ce constituie statutul funcţionarilor publici,
în general, inclusiv al unor categorii de funcţionari publici cu statute speciale.
În plan organizatoric, managementul funcţiilor publice presupune constituirea unor structuri
organizatorice speciale, care să îndeplinească activităţile menţionate mai sus şi să funcţioneze corelat, pe baza
unor principii şi norme juridice.
În considerarea celor de mai sus, am putea defini managementul funcţiilor publice ca fiind ansamblul
activităţilor desfăşurate, în condiţiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea şi
aplicarea politicii şi strategiei, precum şi a reglementărilor referitoare la funcţionarii publici.
Pentru gestionarea funcţiilor publice, Statutul funcţionarilor publici a instituit organizarea şi funcţionarea
unor structuri organizatorice speciale în subordinea unor autorităţi sau instituţii publice, centrale sau de interes
local, cărora le-a precizat şi competenţa.
Aceste structuri organizatorice sunt următoarele:
- Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;
- compartimentele de resurse umane;
- comisiile paritare;
- comisiile de disciplină.
Aplicarea la nivel naţional a strategiei şi a Programului de guvernare în domeniul managementului
funcţiei publice şi al funcţionarilor publici este asigurată de către MIRA şi ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică. Acest rol, ministerul şi-l realizează prin structuri
organizatorice adecvate din aparatul propriu şi prin structuri de specialitate subordonate, organizate ca organe
sau ca instituţii publice.

17
 Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial s-a înfiinţat
în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat,
numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului internelor şi reformei administrative. în exercitarea
atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter nor-
mativ şi individual.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat.
Potrivit legii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii:
a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici;
c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii
publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, privind
funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici;
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici;
f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
g) centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării
performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;
h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice programelor de
formare specializată în administrarea publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;
i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor
publici;
j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării pentru funcţiile
publice pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi promovarea pentru celelalte
funcţii publice, în condiţiile prezentei legi;
k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive
neimputabile lor;
1) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;
m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor publici şi
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative;
n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de activitate;
o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor, şi instituţiilor publice, Planul de ocupare a funcţiilor
publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici, pe
care îl prezintă Guvernului;
q) constată contravenţii şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii.
De asemenea, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin
lege.
Planul de ocupare a funcţiilor publice stabileşte: a) numărul maxim al funcţiilor publice rezervate
promovării funcţionarilor publici; b) numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi rezervate în scopul
promovării rapide; c) numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi ocupate prin recrutare; d) numărul maxim
al funcţiilor publice care vor fi înfiinţate; e) numărul maxim al funcţiilor publice care vor fi supuse reorganizării;
f) numărul maxim de funcţii publice pe fiecare clasă, categorie şi pe grade profesionale; g) numărul maxim al
funcţiilor publice de conducere şi al funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.
Planul de ocupare a funcţiilor publice se elaborează anual, cu consultarea sindicatelor reprezentative ale
funcţionarilor publici, astfel: a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite, pentru autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi se
aprobă prin hotărâre a Guvernului; b) de către primar sau, după caz, de către preşedintele consiliului judeţean,
prin aparatul propriu de specialitate, pentru autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică locală şi se
aprobă prin hotărâre a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean.

18
 Planul de ocupare a funcţiilor publice se întocmeşte centralizat, pe fiecare ordonator principal de credite
şi pe fiecare instituţie din subordinea acesteia sau finanţată prin bugetul sau.
Pentru autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică locală, proiectul planului de ocupare a
funcţiilor publice se transmite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici cu 45 de zile înainte de data aprobării.
În situaţia în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici constată neregularităţi în structura acestuia,
autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a modifica proiectul planului de ocupare a funcţiilor publice, pe
baza observaţiilor Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în conformitate cu prevederile legale.
Gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi realizată, în cadrul
fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat, care colaborează direct cu Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici, pe baza datelor transmise de autorităţile şi instituţiile publice.
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici se ţine în cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii
publice, potrivit formatului stabilit de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Autorităţile şi instituţiile
publice au obligaţia de a transmite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici toate informaţiile cuprinse în
evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici din cadrul acestora.
În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru urmărirea carierei
funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare funcţionar
public. Formatul standard al evidenţei funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi conţinutul
dosarului profesional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici. Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor profesionale ale
funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de siguranţă. În cazurile de transfer sau de încetare
a raporturilor de serviciu, autoritatea sau instituţia publică păstrează o copie a dosarului profesional şi înmânează
originalul funcţionarului public, pe bază de semnătură. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a
comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare inter-
venită în situaţia funcţionarilor publici. Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa naţională a
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi la dosarul profesional al funcţionarului public au obligaţia
de a păstra confidenţialitatea datelor cu caracter personal, în condiţiile legii.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este obligată să elibereze un
document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, vechimea în muncă, în specialitate şi în funcţia publică.

5. CARIERA FUNCŢIONARILOR PUBLICI. RECRUTAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

CONDIŢIILE DE ACCES PENTRU OCUPAREA FUNCŢIILOR PUBLICE. NUMIREA ŞI
AVANSAREA

Conform art.2 din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici 41 (a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003
privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici), Cariera în funcţia publică cuprinde
ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în
momentul încetării acestui raport, în condiţiile legii. Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt
promovarea într-o funcţie publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare. Recrutarea în vederea intrării
în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop
prin planul de ocupare a funcţiilor publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se
stabilesc potrivit legii.
Pentru învestirea cu o funcţie publică, persoana care aspiră la aceasta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii :
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
În prezent, această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 16 (3) din Constituţie unde se arată că
funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
română şi domiciliul în ţară.

41
Publicată în “Monitorul Oficial al României” partea I, nr. 530 din 14 iulie 2008

19
 Conţinutul disp. art. 16 (3) din Constituţie referitoare la cetăţenia română exclusivă şi la domiciliul în
ţară vizează atât funcţiile publice cât şi demnităţile publice, deopotrivă pe cele civile şi militare, şi se referea atât
la ocuparea şi promovarea, cât şi la exerciţiul propriu-zis. Această condiţie este de altfel în legătură cu obligaţia
constituţională de fidelitate faţă de ţară şi cu limitele în care funcţionarul public îşi poate exercita dreptul la
opinie.
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
Această condiţie are la bază reglementarea prevăzută în art. 13 din Constituţie potrivit căreia în
România limba oficială este limba română, şi că nu se poate vorbi de funcţii publice în afara oficialităţii.
c) are vârsta de minim 18 ani împliniţi;
Legiuitorul a prevăzut expres împlinirea acestei vârste, considerând că în acest moment o persoană fizică
are discernământul faptelor sale. Cu toate acestea nu este suficient ca o persoană să fi împlinit vârsta de 18 ani
sau mai mult, ci să aibă efectiv discernământ şi să nu fie declarată interzis- judecătoreşte, pentru că în acest ultim
caz, deşi vârsta de 18 ani îndreptăţeşte persoana la deplină capacitate de exerciţiu, în realitate nu o are.
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
O altă condiţie este ca persoana să aibă capacitatea deplină de exerciţiu pentru exercitarea drepturilor
şi obligaţiilor, capacitate pe care o dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin lege specială se poate
prevedea însă o vârstă mai mare, pentru ocuparea unei funcţii publice.
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, stare de
sănătate atestată pe bază de examen medical de specialitate.
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică respectivă.
Pentru a avea un “corp al funcţionarilor de profesie” în administraţia publică, trebuie ca funcţionarul
public să aibă studii în specialitatea funcţiei şi nu “studii”, fie că sunt superioare sau medii. În prezent, pentru
unele funcţii publice se cer studii superioare, pentru altele studii medii sau generale, iar pentru alte funcţii se cere
o anumită specialitate cum ar fi arhitect, inginer, economist, jurist etc. Condiţia studiilor superioare
administrative în condiţiile în care au fost create instituţii de învăţământ superior în profilul administraţie
publică, de nivel universitar, de lungă şi scurtă durată, precum şi instituţii de învăţământ postuniversitar
cu durata de până la 2 ani. Instituţiile menţionate sunt atât de stat cât şi particulare, dar autorizate de stat.
g) Îndeplineşte condiţiilor specifice pentru ocuparea funcţiei publice
Pentru a fi numit într-o funcţie publică se poate cere, potrivit legii, îndeplinirea şi a altor condiţii
specifice cum sunt cele referitoare la vârstă, aptitudini, efectuarea unui stagiu de specialitate, cunoaşterea uneia
sau mai multor limbi străine, să nu facă parte din partide politice, etc.
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau
contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau a
unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
i) nu a fost destituită din funcţia publică în ultimii şase ani.
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Prin poliţie politică se înţelege conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 187/199942 “toate acele
structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru
suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.
Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs (Art.
491- Legea nr. 188/1999)
Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului vor fi stabilite:
- de către comisia de concurs prevăzută de Legea nr. 188/1999, pentru înalţii funcţionari publici;
- de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere
vacante, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu;
- de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru ocuparea
funcţiilor publice de şef birou şi şef serviciu, precum şi pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi
respectiv, funcţiile publice specifice vacante, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;

42
Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în M.Of. Partea I, nr.
603/09.12.1999

20
 - de către Institutul Naţional de Administraţie, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,
pentru admiterea la programele de formare specializată în administraţia publică, organizate în scopul numirii
într-o funcţie publică.
Numirea într-o funcţie publică se face, de regulă, prin concurs, în ordinea descrescătoare a mediilor
obţinute. În cazul în care, din diferite motive, pentru ocuparea unei funcţii publice vacante se prezintă un singur
candidat şi urmare acestui fapt nu se poate organiza concurs, numirea persoanei se poate face şi în urma
promovării examenului (sistemul concursului sau examenului sunt cele mai adecvate).
S-a apreciat astfel că modul cel mai bun de testare a cunoştinţelor şi aptitudinilor celor care doresc să
ocupe funcţii publice, este concursul.
Persoanele care participă la concurs trebuie să îndeplinească condiţiile de vechime în specialitatea
funcţiilor publice, prevăzute de prezenta lege.
Principiile care stau la baza organizării şi desfăşurării concursurilor, stipulate în art. 491 alin. 3 din
Legea nr. 188/1999 modificată şi completată şi art.4 din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea
normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici sunt:
a) competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să promoveze într-o
funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile necesare exercitării funcţiei publice
respective;
b) competiţia, principiu potrivit căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare exercitării
unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;
c) egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la carieră în funcţia publică a oricărei persoane care
îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;
d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu respectarea
principiilor prevăzute de lege;
e) motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autorităţile şi instituţiile publice
au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii, instrumente de motivare morală şi materială a
funcţionarilor publici, precum şi să sprijine iniţiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora;
f) transparenţa, principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a pune la
dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la cariera în funcţia publică.
Condiţiile de desfăşurare a concursului vor fi publicate în Monitorul Oficial, cu cel puţin 30 de zile
înainte de data desfăşurării concursului. Anunţul conţine în mod obligatoriu:
a) denumirea şi sediul autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului;
b) locul, data şi ora desfăşurării concursului;
c) denumirea, categoria, clasa şi gradul funcţiei publice pentru care se organizează concurs;
d) condiţiile generale de participare;
e) data până la care se pot depune dosarele de înscriere;
f) numărul de telefon de unde se pot afla informaţii suplimentare.
Concursul va consta în selectarea dosarelor de înscriere, o proba scrisă şi o probă orală sau interviu.
Selectarea dosarelor de înscriere reprezintă o etapă eliminatorie şi constă în verificarea de către
comisia de concurs a îndeplinirii condiţiilor de ocupare a funcţiei publice vacante pe baza actelor depuse
şi a formularului de înscriere.
Proba scrisă constă în redactarea, în prezenţa comisiei, a unei lucrări scrise sau în completarea unui test
grilă. Interviul se susţine în faţa comisiei de concurs, de regulă în aceeaşi zi cu proba scrisă, dar nu mai târziu de
3 zile de la data susţinerii acesteia. Trebuie menţionat faptul că sunt interzise adresarea unor întrebări care pot fi
interpretate ca forme de discriminare. Probele scrise şi orale vor fi notate cu note de la 1 la 10 de fiecare membru
al comisiei de examinare, nota finală a concursului fiind dată de media aritmetică a notelor finale acordate la cele
două probe.
Pentru a fi declaraţi admişi candidaţii trebuie să obţină la fiecare probă cel puţin nota 7. Sunt declaraţi
admişi, în limita funcţiilor publice vacante scoase la concurs, candidaţii care au obţinut notele finale cele mai
mari, dar cel puţin egale cu nota minimă de promovare a concursului. La medii egale, comisia va stabili
candidatul reuşit în raport cu datele personale cuprinse în recomandări sau cu cele referitoare la nivelul studiilor
de bază sau suplimentare (doctorat, cursuri postuniversitare s. a.).
Numirea funcţionarilor publici

21
 Numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se face în conformitate cu
dispoziţiile Legii nr. 188/1999 și ale art.76 din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea
normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.
Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs în condiţiile legii se face prin actul
administrativ emis de către conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică centrală
şi locală, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Numirea în funcţiile publice pentru care se
organizează concurs în condiţiile Legii nr. 188/1999 se face prin actul administrativ emis de către conducătorii
autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.
Funcţionarul public este numit de către autoritatea publică, competentă potrivit legii şi investit în mod
legal cu atribuţiile unei funcţii publice, cu o activitate pe care să o desfăşoare în scopul asigurării funcţionării
continue a unui serviciu public.
Pentru respectarea principiului legalităţii administraţiei publice nu este suficient ca atribuţiile care
formează diferitele funcţii publice în cadrul structurilor administraţiei să aibă caracter legal, ci mai este necesar
să fie deţinute în mod legal de către cei care le exercită, deci aceştia să fie abilitaţi, investiţi legal.
Învestirea legală prin numire, generează abilitarea legală a funcţionarului public de a exercita
competenţa care constituie conţinutul funcţiei publice.
Funcţionarii publici sunt învestiţi în funcţie printr-un act administrativ de numire, unilateral.
Funcţionarul public este investit cu atribuţiile care îi determină competenţa, nu de către cel care l-a numit, ci de
către lege, care organizează funcţia în vederea satisfacerii unui interes general. Legea organizează funcţia cu
atribuţiile stabilite pentru aceasta şi oricare persoană, care întruneşte condiţiile legii, poate aspira la accesul şi
exercitarea funcţiei respective.
Prin individualizarea efectuată la învestirea în funcţia publică, dreptul său la funcţia publică poate fi
apărat de titular în conformitate cu prevederile legale. Astfel de drepturi sunt publice, iar funcţionarul le deţine
pe durata exercitării funcţiei, fiind conferite în interes general, cu scopul de a acorda titularului funcţiei garanţii
în îndeplinirea atribuţiilor sale. Funcţionarul public poate, să-şi apere drepturile conferite de lege în condiţiile
procedurii contenciosului administrativ.
Trăsăturile actului de numire în funcţia publică în comparaţie cu contractul individual de muncă sunt
următoarele:
a) este un act juridic, anume o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a naşte, modifica sau stinge
drepturi şi obligaţii ce constituie de altfel conţinutul raportului juridic de serviciu (funcţie publică);
b) actul de numire este un act juridic unilateral la care consimte şi cel în considerarea căruia se emite cu
ocazia jurământului prestat (de cele mai multe ori, chiar persoana solicită prin cerere scrisă participarea la
concursul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice).
Spre deosebire de caracterul unilateral al actului de numire, contractul individual de muncă este un act
bilateral, sinalagmatic, în care părţile negociază termenii actului respectiv, în condiţiile legii.
Statutul de funcţionar public se dobândeşte din momentul numirii şi se exercită din momentul depunerii
jurământului 43. De aici rezultă actele emise de un funcţionar public care nu a depus încă jurământul să fie, de
regulă, lovite de nulitate.
Spre deosebire de libertatea de voinţă întâlnită în cazul contractului individual de muncă, libertate care
priveşte toate aspectele negocierii, în cazul actului de numire în funcţie, condiţiile în care urmează a se exercita
prerogativele se deduc din lege, atât libertatea instituţiei publice cât şi a funcţionarului limitându-se la
consimţământul de a respecta condiţiile pe care legiuitorul le-a stabilit, pentru că o trăsătură a competentei
materiale este caracterul său legal44;
c) actul de numire are un caracter formal şi îmbracă întotdeauna forma scrisă.
Este necesar ca actul de numire să conţină temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public,
denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale,
precum şi locul de desfăşurare a activităţii. Fiind un act administrativ, forma scrisă este cerută ad
validitatem şi în această formă este adus la cunoştinţă titularului funcţiei. Fişa postului aferentă funcţiei
publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.

43
V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 136
44
A. Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 558

22
 Spre deosebire de actul de numire, contractul individual de muncă are un caracter consensual, fiind
încheiat “solo consensu”, forma scrisă fiind cerută ad probationem nu ad validitatem.
d) actul de numire are un caracter personal, în sensul că vizează capacitatea fizică şi morală a
cetăţeanului, care prin numire devine funcţionar public şi este învestit cu prerogative de putere publică;
e) actul de numire provine întotdeauna numai de la o autoritate sau instituţie publică45.
Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile
legii. Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe durată nedeterminată. Prin excepţie, funcţiile publice
pot fi ocupate pe perioadă determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al numirii, numele
funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile
salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii. Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul
administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.
La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de credinţă în termen
de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă. Jurământul are următoarea formulă:
"Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără
părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost
numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu”. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase. Refuzul depunerii
jurământului prevăzut la alin. (6) se consemnează în scris şi atrage revocarea actului administrativ de numire în
funcţia publică.

Perioada de stagiu a funcţionarilor publici

Conform legii, pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru
ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice
definitive.
Pentru a se definitiva în funcţia publică deţinută, funcţionarii publici debutanţi trebuie să efectueze mai
întâi o perioadă de stagiu, iar în urma evaluării activităţii desfăşurate în această perioadă să fie corespunzători
funcţiei publice respective46.
Perioada de stagiu este etapa carierei funcţionarului public, cuprinsă între data numirii ca funcţionar
public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcţionarilor publici de carieră , şi data
numirii ca funcţionar public definitiv47.
Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiilor şi
responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici debutanţi, precum şi
cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia. Durata perioadei de
stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni
pentru cei din clasa a III-a, calculată de la data numirii ca funcţionari publici debutanţi. Perioada în care o
persoană a urmat şi a promovat programe de formare specializată în administraţia publică, pentru numirea într-o
funcţie publică definitivă este asimilată perioadei de stagiu.
Pe parcursul perioadei de stagiu, activitatea funcţionarului public debutant se desfăşoară sub
îndrumarea unui funcţionar public definitiv, de regulă din cadrul aceluiaşi compartiment, denumit în continuare
îndrumător. Îndrumătorul este numit de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, de regulă, la propunerea
conducătorului compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public debutant.
Nu poate avea calitatea de îndrumător funcţionarul public care:
a) a fost sancţionat cu una dintre sancţiunile prevăzute de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi
completările ulterioare;
b) este soţ, soţie, afin ori rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu funcţionarul public debutant.
45
V. Vedinaş reţine că emitentul actului de numire poate fi, în afară de autoritatea publică, şi un agent privat autorizat, caz în care avem
de-a face cu un “raport juridic atipic de funcţie publică”.Cu privire la statutul juridic al personalului structurilor private autorizate,
autoarea arată că este asimilat funcţionarului public ceea ce face să-i numească “funcţionari atipici”, iar actele emise de aceste “servicii
publice prestate de structuri private” să fie calificate de doctrina de drept public “acte administrative emise prin delegaţie”, V. Vedinaş,
Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 137
46
A se vedea art.79 din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici
47
A.Trăilescu, Drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p.125

23
 Îndrumătorul are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea funcţionarului public debutant pe parcursul perioadei de stagiu;
b) propune modalităţi de rezolvare a lucrărilor repartizate funcţionarului public debutant;
c) supraveghează modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public debutant;
d) propune conducătorului compartimentului cursurile de perfecţionare profesională la care trebuie să
participe funcţionarul public debutant;
e) întocmeşte un referat în vederea evaluării funcţionarului public debutant.
La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi este evaluată în
conformitate cu Raportul de evaluare a activităţii funcţionarilor publici debutanţi prevăzută în anexa nr. 4A din
Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici..
Funcţionarii publici debutanţi care au obţinut la evaluarea activităţii calificativul "corespunzător" vor fi
numiţi, prin transformarea postului, funcţionari publici definitivi într-o funcţie publică de execuţie din clasa
corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional "asistent", în termen de 5 zile lucrătoare de la data
împlinirii termenului de 6 luni, 8 luni, respectiv 12 luni de la data numirii ca funcţionari publici debutanţi prin
actul administrativ emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

Conflictul de interese şi incompatibilităţile în exercitarea funcţiilor publice

Potrivit art. 7048 din Titlul IV, Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înţelege situaţia în care
persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială care
ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin, potrivit Constituţiei şi altor acte
normative.
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea funcţiilor publice sunt:
imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.
Funcţionarul public este în conflict de interese, dacă se află în una dintre următoarele situaţii49:
a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane
fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
b) participă în cadrul aceleiaşi comisii constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea
de soţ sau rudă de gradul I;
c) interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor acestuia de gradul I, pot influenţa deciziile pe
care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.
Potrivit prevederilor art.111 din Titlul IV, Legea nr. 161/2003, persoanele care exercită funcţiile publice
vor depune o declaraţie de interese, pe proprie răspundere, cu privire la funcţiile şi activităţile pe care le
desfăşoară, cu excepţia celor legate de mandatul sau funcţia publică pe care o exercită.
Funcţiile şi activităţile care vor fi menţionate în declaraţia de interese sunt:
a) funcţiile deţinute în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii neguvernamentale ori partide
politice;
b) activităţile profesionale remunerate;
c) calitatea de acţionar sau asociat la societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare şi financiare.
Potrivit prevederilor art. 94 alin. 150 din Titlul IV, Legea nr. 161/2003, calitatea de funcţionar
public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea pentru care a fost numit, precum şi cu
funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau
neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din
funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;

48
Potrivit art. 70 , Titlul IV din Legea nr. 161/2003
49
Potrivit art. 79 , Titlul IV din Legea nr. 161/2003
50
Potrivit art. 94 alin.1 , Titlul IV din Legea nr. 161/2003

24
 La încheierea mandatului demnitarului, funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică
deţinută sau într-o funcţie similară.
c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul
public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare şi
control cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ, nu pot să-şi desfăşoare
activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani, după ieşirea din
corpul funcţionarilor publici.
De asemenea, funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea
unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
La ocuparea funcţiilor publice sunt prevăzute şi incompatibilităţi , conform Legii nr. 188/1999. Astfel,
funcţionarii publici:
- nu pot deţine două funcţii publice în acelaşi timp, cu excepţia celor didactice;
- nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ;
- nu pot exercita la societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu
atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce
priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia pe care o îndeplinesc.
Prin urmare, funcţionarii publici au obligaţia de a se abţine de la efectuarea oricăror activităţi cu scop
lucrativ care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din poziţia lor oficială.

Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale

În carieră funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi de a avansa în
gradele de salarizare.
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare
vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară vacantă se face prin concurs sau examen.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul
profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:
- să aibă o vechime minimă de doi ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, în
clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
- să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puţin
calificativul „foarte bun”;
- să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.
Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie din gradul
profesional superior, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minime:
- să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional principal sau
4 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;
- să fi obţinut la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puţin
calificativul „foarte bun”;
- să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.
Au dreptul de a participa la concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor publice de conducere
vacante persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt absolvente ale programelor de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică
organizate de către Institutul Naţional de Administraţie, centrele regionale de formare continuă pentru
administraţia publică locală, precum şi de alte instituţii specializate, din ţară sau străinătate;
- au fost numite într-o funcţie publică din clasa I;
- îndeplinesc cerinţele specifice prevăzute în fişa postului, precum şi condiţiile de vechime prevăzute la
alin. (2).
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual. Procedura
de evaluare are ca scop
- avansarea în gradele de salarizare;
- retrogradarea în gradele de salarizare;
- promovarea într-o funcţie publică superioară;

25
 - eliberarea din funcţia publică;
- stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se acordă unul din
următoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”, „satisfăcător”, „nesatisfăcător”.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se face de către o
comisie de evaluare, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, propuse
de ministrul administraţiei publice şi numite de primul-ministru. Metodologia de evaluare a performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici se aprobă prin hotărâre a Guvernului51, la propunerea
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici,
reprezentative la nivel naţional.

6.MODIFICAREA, SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA RAPORTURILOR DE

SERVICIU

Modificarea raportului de serviciu

Funcţionarii publici pot fi delegaţi sau detaşaţi de conducerea autorităţii sau instituţiei în care îşi
desfăşoară activitatea pentru a îndeplini anumite activităţi în afara locului de muncă, în condiţiile legii.
Modificarea raportului de serviciu are loc prin:
• delegare;
• detaşare;
• transfer;
• mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau
instituţiei publice
• exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul
public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.
Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a) graviditate;
b) îşi creşte singur copilul minor;
c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.
Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui an calendaristic se poate
dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public.
Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul, iar autoritatea sau
instituţia publică care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei
de delegare.
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare
activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic un funcţionar
public poate fi detaşat mai mult de 6 luni numai cu acordul său scris.
Funcţionarul public poate refuza detaşarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a) graviditate;
b) îşi creşte singur copilul minor;
c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea;
d) detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare;
e) este singurul întreţinător de familie;
f) motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării.
Transferul poate avea loc după cum urmează:
a) în interesul serviciului;

51
Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici, precum şi de contestare a calificativelor
acordate a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei
funcţionarilor publici

26
 b) la cererea funcţionarului public.
Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute
în fişa postului.
Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat.
În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat are dreptul la o
indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la
acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de
autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării
transferului.
Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a asigura publicitatea funcţiilor publice vacante care
pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari publici solicită ocuparea
unei funcţii publice vacante prin transfer la cerere, selecţia se face pe bază de interviu.
Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă sau
temporară.
Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc în următoarele situaţii:
a) când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul public, pe o funcţie publică vacantă de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau cu
repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute, cu respectarea pregătirii profesionale a
funcţionarului public şi a salariului acestuia. În acest caz este necesar acordul scris al funcţionarului public;
b) la solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional, cu respectarea pregătirii
profesionale a funcţionarului public;
c) în alte situaţii prevăzute de dispoziţiile legale.
Mutarea temporară în cadrul altui compartiment se dispune motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei
publice, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu
respectarea pregătirii profesionale şi a salariului pe care îl are funcţionarul public.
Mutarea temporară sau definitivă în cadrul altui compartiment poate fi solicitată de funcţionarul public
în cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi mai permite desfăşurarea activităţii în acel
compartiment. Mutarea se poate face pe o funcţie publică corespunzătoare, dacă funcţionarul public în cauză este
apt profesional să îndeplinească noile atribuţii care îi revin.
Funcţionarul public poate refuza mutarea în cadrul altei structuri a autorităţii sau instituţiei publice în
altă localitate, dacă se află în una dintre situaţiile prevăzute pentru detaşare.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere se realizează prin promovarea
temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice şi
care nu are în cazierul administrativ sancţiuni disciplinare neradiate în condiţiile prezentei legi.
Dacă funcţia publică este vacantă, măsura prevăzută se dispune de către persoana care are competenţa
numirii în funcţia publică, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, astfel:
a) cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile din cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice din administraţia publică centrală;
b) cu obligaţia înştiinţării înainte cu cel puţin 10 zile a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,
pentru funcţiile publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică locală. În situaţia
în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind
exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere, dispune neefectuarea măsurii sau, după caz,
încetarea acesteia.
Dacă funcţia publică este temporar vacantă, măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de către persoana
care are competenţa numirii în funcţia publică, până la data încetării suspendării din funcţia publică, a detaşării
titularului funcţiei publice.

Suspendarea raportului de serviciu

Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre
următoarele situaţii:
a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă;
b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;

27
 c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor
misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada
respectivă;
d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în condiţiile legii;
e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în concediu medical
pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude
până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii;
h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună, în
condiţiile legii;
i) carantină, în condiţiile legii;
j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
l) forţa majoră;
m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru pentru săvârşirea unei infracţiuni contra
umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit o abatere
disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea motivată a comisiei de disciplină;
o) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu
mai târziu de data luării la cunoştinţă de motivul încetării suspendării de drept, funcţionarul public este obligat să
informeze în scris persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică despre acest fapt.
Neinformarea persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică atrage încetarea de drept a
raportului de serviciu al funcţionarului public.
Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap,
până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu
handicap pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale
d) pentru participare la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire
în funcţia publică.
Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu,
precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.

Încetarea raportului de serviciu

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei
care are competenţa legală de numire în funcţia publică şi are loc în următoarele condiţii:
a) de drept;
b) prin acordul părţilor, consemnat în scris;
c) prin eliberare din funcţia publică;
d) prin destituire din funcţia publică;
e) prin demisie.
Raportul de serviciu încetează de drept:
a) la data decesului funcţionarului public;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public;
c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute de Statut;

28
 d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare
pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare
anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii;
e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la
data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă
prevăzută la art. 54 lit. h) din Statut sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la
data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de condamnare;
g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă
complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
h) la data expirării termenului în care a fost ocupată pe perioadă determinată funcţia publică.

29
 V. SERVICIILE PUBLICE. EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI

1. NOŢIUNEA DE SERVICIU PUBLIC

Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, (hrană, locuinţă,
transport, cultură, sănătate, etc.), în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice.
Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat în contextul sporirii nevoilor generale ale
societăţii omeneşti. Termenul de serviciu public a apărut pentru prima dată în doctrina juridică franceză, în prima
ediţie a Tratatului de drept administrativ, apărut sub redacţia prof. Maurice Hauriou (1892). De la naşterea sa
termenul de „serviciu public” a putut fi întâlnit sub diverse aspecte, cum ar fi de exemplu „interes public”,
„utilitate publică”, „interes general”.
Noţiunea de serviciu public este definită din mai multe de vedere, existând o mare varietate de servicii
publice. Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ recentă în dreptul
administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane.
Trebuie făcută precizarea că nu este suficientă existenţa interesului unei persoane sau grup restrâns de
persoane pentru apariţia unui serviciu public, fiind nevoie de interesele unei colectivităţi pentru anumite cerinţe.
Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens organizatoric, de organism social, cât şi în sens
funcţional, de activitate desfăşurată de acest organism52.
Dată fiind complexitatea cerinţelor sociale, există şi o mare varietate de servicii publice.
De aceea, se impune a se face distincţie între serviciu public şi serviciu de utilitate publică.
Distincţia între cele două servicii constă în faptul că primul este înfăptuit de o organizaţie statală, iar cel de-al
doilea de o organizaţie nestatală (asociaţie, fundaţie etc.).
Serviciul public de legiferare are ca scop adoptarea de norme juridice obligatorii, care să reglementeze, în
mod uniform, la nivelul întregii ţări, raporturile sociale; serviciul judiciar soluţionează, cu putere de adevăr legal,
conflictele juridice şi sancţionează pe cei care încalcă legea; serviciile administrative asigură executarea legilor şi a
hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională şi creează condiţiile de desfăşurare a activităţii în
domenii privind sănătatea, instrucţia publică, cultură, transport etc..
Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public, sunt necesare următoarele condiţii:
• satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii;
• înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. Astfel, ministerele se înfiinţează prin lege,
organele de specialitate din subordinea Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din
subordinea ministerelor prin ordin al ministrului; potrivit Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001,
consiliile judeţene pot înfiinţa prin hotărâre, instituţii social-culturale şi sanitare de interes judeţean etc.;
• activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii publice, personalul lor având, în principal, calitatea
de funcţionar public;
• sunt persoane juridice, având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale acestora;
• mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare, fie din venituri proprii.
De aceea, serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale,
înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în
regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.
Serviciile publice poartă denumiri diferite ca, de exemplu, secretariate, agenţii, institute, administraţii, secţii,
oficii, spitale, şcoli, regii autonome, societăţi.
Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii:
• autorităţi ale administraţiei publice;
• instituţii publice;
• regii autonome de interes public.
Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri, şi anume:

52
în acest sens AJorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, 1994; Al.Negoiţă, Drept administrativ, 1997; LAlexandru, Structuri,
mecanisme şi instituţii administrative, 1996, Bucureşti

30
 • activitatea autorităţilor administraţiei publice se caracterizează prin adoptarea sau emiterea de acte
administrative, activitatea instituţiilor publice prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală, iar cea a regiilor
autonome este preponderent economică;
• mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii autorităţilor administraţiei publice şi, în mai mică
măsură a instituţiilor publice, se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome de interes public îşi asigură
mijloacele băneşti, în mare parte, din veniturile obţinute din activitatea proprie;
• autorităţilor administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în mod
gratuit, regiile autonome, de regulă, contra cost;
• în activitatea autorităţilor administraţiei publice preponderentă este emiterea de acte administrative; în
activitatea instituţiilor publice aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor autonome.
Doctrina franceză susţine existenţa a două accepţiuni asupra noţiunii de serviciu public. Conceptul de
serviciu public trebuie conceput, în primul rând, ca o activitate desfăşurată de autorităţile publice în vederea
satisfacerii intereselor generale, pentru că serviciul public nu apare decât atunci când colectivitatea scoate în
evidenţă o anumită nevoie generală.
Această definiţie comportă două componente: o componentă materială şi o componentă formal –
organizatorică.
Din punct de vedere al componentei materiale, serviciul public prevede o activitate de interes general,
ce îmbracă multiple forme în funcţie de natura cerinţelor sociale.
Scoţând în evidenţă conţinutul material al serviciului public, marele profesor Antonie Iorgovan,
defineşte serviciul public ca fiind forma acţiunii administrative prin care o persoană publică îşi asumă
satisfacerea unei nevoi de interes general.
O altă modalitate de definire a serviciului public este realizată de Rodica Narcisa Petrescu, care arată că,
ne aflăm în prezenţa unui serviciu public dacă:
„- o activitate de interes general sau public este desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice sau o
persoană juridică publică organizată de aceasta;
- dacă o persoană juridică privată este autorizată de administraţia publică să presteze anumite activităţi
de interes general”.
Într-un alt studiu, serviciul public este definit ca fiind: „acel organism administrativ înfiinţat prin lege
sau pe baza legii, de către stat, judeţ sau comună pentru satisfacerea în mod continuu a unor interese specifice ale
membrilor societăţii”.
După cum se poate observa, acest tip de definiţie încearcă să îmbine concepţiile unor autori interbelici,
respectiv a profesorilor P. Negulescu şi A. Teodorescu.
În ceea ce priveşte componenta formal-organizatorică, aceasta este strâns legată de componenta
materială, pentru că nu poate fi conceput un serviciu public fără ansamblul de agenţi şi de mijloace materiale,
alocate în vederea împlinirii intereselor specifice.
Paul Negulescu accentuează caracterul formal al serviciului public, definindu-l ca fiind un „organism
administrativ creat de stat, judeţ sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare
procurate din patrimoniul general al administraţiei publice creatoare, pus la dispoziţiunea publicului pentru a
satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu ar putea să-i dea
decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă”.
De aceea, serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale,
înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în
regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.
Se mai poate spune că serviciile publice, înţelese în sens larg, sunt ansambluri de persoane şi bunuri create
în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia.
Această definiţie, însuşită de majoritatea autorilor în materie, face să apară ideea de ansamblu de
mijloace avute în vedere pentru satisfacerea unui scop.
Este vorba de mijloace de personal şi materiale, completate cu posibilitatea utilizării, uneori, a
procedurilor juridice excepţionale.
Cheltuielile serviciilor sunt, în principiu, suportate de către colectivitatea care a instituit şi organizat
serviciul. Ele pot fi acoperite total sau parţial din veniturile provenite din funcţionarea serviciului sau cu
concursul particularilor şi sunt întotdeauna sub control şi sub dependenţa colectivităţii care le-a creat.

31
 2. TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE

TIPOLOGIA SERVICIILOR PUBLICE

În literatura de specialitate o primă distincţie se realizează între:
• serviciu public de legiferare;
• serviciu public judiciar;
• serviciile publice administrative.
Serviciul public de legiferare este realizat de către Parlament şi constă în adoptarea normelor juridice
obligatorii care reglementează raporturile sociale, la nivelul întregii ţări.
Serviciul public judiciar este realizat de către instanţele judecătoreşti ce au ca scop soluţionarea
conflictelor juridice şi sancţionarea celor care încalcă legea.
Serviciile publice administrative asigură executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică,
siguranţa naţională şi asigură desfăşurarea activităţilor pentru toate domeniile.
După modul de finanţare a serviciilor publice, acestea pot fi:
- servicii publice finanţate de la bugetul public;
- servicii publice finanţate din surse extrabugetare;
- servicii publice finanţate din combinaţii bugetare şi extrabugetare;
- servicii publice finanţate din activitatea proprie.
O distincţie se poate realiza între serviciul public şi serviciul de utilitate publică, distincţie care constă în
faptul că primul este realizat de o organizaţie statală, iar cel de al doilea de o organizaţie nestatală (asociaţii,
fundaţii).
Alte criterii menţionate în literatura de specialitate sunt:
1) După nivelul de realizare/gradul de extensie:
- servicii publice naţionale ce sunt organizate pentru întreaga ţară;
- servicii publice locale care sunt create la nivel local în vederea satisfacerii cerinţelor colectivităţii din
respectiva unitate administrativ teritorială;
2) După modul de cooperare la satisfacerea interesului public:
- servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate alte persoane din rândul clienţilor şi care au ca
scop satisfacerea directă şi individuală a particularilor;
- servicii publice la realizarea cărora participă în mod indirect şi alte persoane. Aici clientul este
utilizator şi nu beneficiar de exemplu, întreţinerea reţelei de drumuri;
- servicii publice la realizarea cărora sunt implicate persoane din afară, de exemplu, apărarea naţională.
3) După forma de proprietate:
- servicii publice monopolizate, oferite doar de instituţiile administrative care deţin şi
monopolul asupra activităţilor respective;
- servicii publice pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoanele particulare autorizate;
- servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autorităţi a administraţiei
publice.
4) După modul de organizare:
- autorităţi administrative (ministere, departamente, direcţii, oficii, serviciile din primării şi consiliile
judeţene);
- instituţii publice (şcoli, universităţi);
- regii autonome de interes public;
- asociaţii şi fundaţii.
5) După importanţa socială:
- servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuţie energică);
- servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracţii, centre de informare).

32
 3.SERVICIILE PUBLICE ALE ADMINISTRAŢIEI CENTRALE DIN ROMÂNIA53

Se ştie că administraţia publică reprezintă sistemul în care se desfăşoară activitatea de organizare a

executării şi de execuţie concretă a legii. Această activitate se realizează de către autorităţile administrative
centrale sau locale, putând avea caracter:
• de dispoziţie – reglementări elaborate şi emise pe bază de lege şi în interesul execuţiei legii;
• de prestaţie – servicii publice de interes general sau local.
Având în vedere faptul că nevoile şi cerinţele societăţii în general sau ale fiecărui cetăţean în parte suferă
modificări frecvente în timp şi spaţiu, administraţia publică trebuie să aibă un caracter dinamic să se adapteze la
aceste realităţi, fapt pentru care îşi creează şi organizează structuri care să răspundă acestor cerinţe şi nevoi
reclamate de societate. Aceste cerinţe şi nevoi pot fi:
• generale – la nivelul întregii comunităţi organizate de către stat (apărare, ordine publică, educaţie,
sănătate);
• specifice – la nivelul colectivităţilor din judeţe, oraşe sau comune (alimentare cu apă, gaze, lumină,
energie termică, salubrizare).
Autorităţile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii, executând-o
sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse (financiare, materiale, umane) şi
de competenţe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin fiecăreia.

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:

• Preşedinţia României prin administraţia prezidenţială;
• Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;
• Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor subordonate
ministerelor şi autorităţilor autonome. Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice se împart în două
categorii:
1. Autorităţi subordonate Guvernului (Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Institutul Naţional
de Administraţie, Oficiul Concurenţei, Garda Financiară, Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Regia
Naţională a Pădurilor, etc.)
2. Autorităţile administrative autonome nu se subordonează Guvernului, ministerelor sau altor organe
centrale. Ele se grupează în două categorii:
Nominalizate în dispoziţiile constituţionale (Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de
Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea Constituţională, Serviciile
Publice de Radio şi Televiziune, etc.)
Nenominalizate prin Constituţie, care se înfiinţează prin lege organică (Consiliul Naţional al
Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională, etc.)

4. SERVICIILE PUBLICE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE DIN ROMÂNIA

Secţiunea a 2-a a Capitolului IV al Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, este intitulată: „Serviciile
publice ale comunei, oraşului şi aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice
locale”, iar în cuprinsul articolelor din această secţiune, sunt utilizate sintagmele „servicii publice ale comunei sau
oraşului”. Este vorba despre două categorii de servicii publice locale:
• servicii publice organizate de autorităţile administraţiei publice locale;
• servicii publice subordonate autorităţilor administraţiei publice locale.
Categorii de servicii publice locale
Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr. 215/2001 în
orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea normală a oricărei comunităţi, sunt necesare o serie de activităţi
specifice de interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor,
canalizare, salubritate etc. Aceste activităţi care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autorităţile

53
A se vedea detaliat I.Alexandru, Drept administrativ, SNSPA, Ed Economica , 2002

33
publice locale în virtutea faptului că ele răspund faţă de cetăţenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta
interesele.
Ca atare, serviciul public este mijlocul administraţiei prin care se prestează cetăţenilor servicii de
interes general, în regim de putere politică.
În România înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative,
respectiv al consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor executive,
adică al primarilor. Totuşi majoritatea serviciilor publice locale sunt constituite prin deconcentrarea serviciilor
publice ale administraţiei centrale la nivel local – teritorial, aflate sub controlul prefectului (reprezentatntul
puterii centrale). Astfel, nu este vorba de o descentralizare exclusivă reală a serviciilor publice, ci mai exact de o
deconcentrare a majorităţii serviciilor publice.
În categoria serviciilor publice locale se includ:
• servicii publice cu caracter statal (serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;
serviciul public de protecţie civilă, serviciul de autorizare a construcţiilor, serviciul de pază asigurat de corpul
gardienilor publici).
• serviciile comunitare înfiinţate la nivel local, dar şi judeţean (serviciile privind evidenţa
populaţiei, serviciile privind evidenţa paşapoartelor54, serviciile pentru situaţii de urgenţă55 şi serviciile
comunitare pentru cadastru şi agricultură56, poliţia comunitară care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii public).
• servicii publice de gospodărie comunală57 (Apă şi canalizare; Producţia şi distribuţia energiei
termice; Salubritate58, Transport public local de călători59; Drumuri şi spaţii verzi; Distribuţie energie electrică în
localităţi; Distribuţie gaze naturale în localităţi).
• alte servicii publice locale - care nu fac parte din categoria serviciilor de gospodărie comunală-(
administrarea domeniului public );
• servicii publice comerciale (organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare; serviciul de
exploatare a parcajelor publice; licenţierea transportului privat de călători; expunerea firmelor şi reclamelor
publicitare; organizarea şi funcţionarea cimitirelor; serviciul public de ecarisaj);
• serviciul public pentru activităţi culturale.
Principalele obiective şi priorităţi ale serviciilor publice locale din România
Pentru a atinge cele două deziderate fundamentale ale serviciilor publice de interes economic general
sunt: calitate la standarde europene şi accesibilitate din partea tuturor consumatorilor fără discriminări de nici o
natură, inclusive prin preţ. Aceste obiective pot fi realizate prin descentralizarea serviciilor publice şi creşterea
responsabilităţii autorităţilor locale cu privire la calitatea serviciilor asigurate populaţiei.

5. FORME DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE

54
O.G. nr.84/3 august 2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor,
modificată de O.U.G nr.50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi
funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor
simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor
55
Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii
de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001, aprobată de Legea nr.363/2002 şi modificată de O.U.G. nr. 25/2004 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru
situaţii de urgenţă
56
Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor comunitare pentru cadastru şi
agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001
57
Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, împreună cu reglementările anterioare, respectiv Legea nr. 215/2001
a administraţiei publice locale Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi Legea nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor creează un cadru coerent, pe baza căruia se pot organiza şi administra serviciile de gospodărie comunală. Legea
326/2001 va fi abrogată de Legea nr.51/2006 - Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice la data de 21.03.2007
58
Ordonanţa Guvernului nr. 87/30.08.2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor, care va fi abrogată de Legea
nr.101/2006 la data de 8.05.2007
59
Ordonanţa Guvernului nr. 86/30.08.2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor

34
 În literatura de specialitate sunt identificate următoarele moduri de gestionare a serviciilor publice:
1. Administrarea prin regii autonome sau instituţii publice;
2. Contractul de concesionare;
3. Contractul de închiriere;
4. Locaţia de gestiune;
5. Contractul civil;
6. Contractul comercial.
Autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public poate alege să îl gestioneze ea însăşi,
utilizând propriul personal şi propriile bunuri. Este vorba de ceea ce numim gestiune directă sau gestiune în
regie.
Formele cunoscute ale gestiunii directe sunt: regia directă, regia depersonalizată, regia autonomă.
în multe cazuri, autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public încredinţează gestiunea
unei întreprinderi publice sau private, păstrându-şi însă controlul asupra acesteia. Această situaţie este
cunoscută sub denumirea de gestiune indirectă sau gestiune delegată.
În acest caz, autoritatea publică trebuie să stabilească misiunea generală a întreprinderii., adică serviciile
cu care aceasta este însărcinată, „misiunea de serviciu public” şi să stabilească obligaţii precise prin care să se
asigure acest serviciu - „obligaţii de serviciu public”. Această misiune şi obligaţiile sunt stabilite prin diferite
proceduri sau tehnici de delegare a serviciului public.
Delegarea se poate realiza printr-o procedură unilaterală, prin care misiunea şi obligaţiile sunt stabilite
prin lege sau regulament. Este cazul întreprinderilor publice, pentru care misiunea şi obligaţiile sunt stabilite prin
textul legislativ de înfiinţare.
Delegarea se poate realiza şi printr-o procedură contractuală,. Aceasta presupune faptul că misiunea şi
obligaţiile trebuie să fie incluse într-o convenţie încheiată între colectivitatea publică şi întreprinderea însărcinată
cu prestarea serviciului. Este situaţia delegării către o întreprindere privată, dar se impune din ce în ce mai mult
şi procedura contractuală de delegare a serviciilor publice către întreprinderi publice, mai ales pentru stabilirea
„obligaţiilor de serviciu public”.
Convenţiile de serviciu public, se disting în funcţie de natura obligaţiilor autorităţilor şi operatorilor şi
după modul de remunerare a acestora.
O primă situaţie este aceea în care operatorul se comportă ca un veritabil antreprenor, realizând
activitatea cu care este însărcinat pe propriu-i risc. Autoritatea publică îi încredinţează asigurarea unui serviciu,
dar nu îl remunerează direct, acest lucru realizându-se prin exploatare, prin perceperea de redevenţe de la
utilizatori. Această situaţie cunoaşte două modalităţi:
a) operatorul este însărcinat nu doar cu asigurarea serviciului, ci şi cu realizarea cadrului necesar - de
exemplu, instalarea conductelor pentru alimentare cu apă. Pentru aceste lucrări, autoritatea publică nu este
implicată financiar, urmând ca operatorul să-şi recupereze investiţia din exploatare. Lucrările nu reprezintă
proprietatea operatorului ci a colectivităţii, care intră în posesia acestora la finele contractului. Această tehnică
este denumită concesiune, autoritatea publică fiind concedent iar operatorul - concesionar60.
b) lucrările necesare funcţionării serviciului sunt puse la dispoziţie de către autoritatea publică, iar
operatorul plăteşte o redevenţă. Acest procedeu poartă de numirea de „affermage”, dar în legislaţia românească
nu se deosebeşte de concesiune.
Deosebirea dintre „affermage” şi concesiune constă în perioada contractului: pentru concesiune este o
perioadă mai mare, urmărindu-se recuperarea investiţiilor. Alte deosebiri esenţiale nu există:; concesionarul şi
„fermier”- ui au aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi stabilite prin contract, condiţii care fixează principiile
generale şi caietul de sarcini unde sunt stabilite detaliat condiţiile de funcţionare.
A doua modalitate de delegare contractuală a serviciului are în vedere un operator remunerat direct de
către colectivitatea publică. Acesta nu percepe redevente sau taxe de la utilizatori, acest lucru fiind realizat de
către colectivitate. Remunerarea operatorului depinde de rezultatele activităţii sale, de obicei fiind vorba de un
procent din cifra de afaceri.
Pe lângă gestiunea directă şi cea delegată, există şi gestiunea semidirectă care reprezintă un proces de
administrare mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie directă alături de prestarea unei părţi a
60
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006, privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, M. Of. nr. 418/15, mai, 2006.

35
serviciului public de către o întreprindere exterioară (din sectorul privat).
În România, potrivit legislaţiei în vigoare61, gestiunea serviciilor de utilităţi publice se organizează şi se
realizează în următoarele modalităţi:
a) gestiune directă;
b) gestiune delegată.
Gestiunea directă este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei publice locale sau
asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, îşi asumă, în calitate de operator, toate sarcinile şi
responsabilităţile ce le revin potrivit legii cu privire la furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice şi la
administrarea şi exploatarea sistemelor de utilităţi publice aferente.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autorităţile administraţiei publice locale sau
asociaţiile de dezvoltare comunitară, după caz, transferă unuia sau mai multor operatori toate sarcinile şi
responsabilităţile privind furnizarea/prestarea serviciilor de utilităţi publice, precum şi administrarea şi
exploatarea sistemelor de utilităţi publice aferente acestora, pe baza unui contract, denumit în continuare contract
de delegare a gestiunii.

61
Legea 51/2006, art. 29 şi 30, modificată prin O.U.G. nr. 13/2008 publicată în MOF nr. 145 din 26/02/2008

36
 VI. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

1. CONCEPT
Problema esenţială a jurisprudenţei etice priveşte noţiunea de responsabilitate, în ce împrejurări sunt
îndreptăţite instanţele judecătoreşti să considere răspunzător un om pentru actele (sau omisiunile) lui? In legătură
cu aceasta a beneficiat de ample analize filozofice străvechea maximă actes non facit reum nisi mens sit rea (un
act nu face vinovat pe un om dacă mintea lui nu e vinovată) 62.
În ce anume constă elementul „mental” (mens rea) presupus a fi o condiţie necesară a vinovăţiei? Pe
urmele tradiţiei aristotelice care face din elementul voinţă condiţia de bază a responsabilităţii, mulţi jurişti au
definit mens rea în termenii unui act prealabil de voinţă. Acest punct de vedere nu dă un răspuns adecvat acelor
cazuri în care cineva este ţinut răspunzător pentru inadvertenţă sau neglijentă (de exemplu, neobservarea luminii
roşii a semaforului).
Potrivit conceptelor filozofiei, responsabilitatea presupune două condiţii principale:
- că persoana ştie ce face;
- că aceasta doreşte sau intenţionează să joace un rol în act sau omisiune. Răspunderea juridică însă este
atrasă şi pentru acte neintenţionale (precum neglijenţa) sau pentru urmările neintenţionale ale actelor săvârşite.
Regulile responsabilităţii sunt reguli esenţiale ale tuturor ordinilor juridice determinate, iar răspunderea
juridică reprezintă garanţia libertăţii.
Răspunderea juridică administrativă este explicată de către unii teoreticieni ai dreptului public pornind
de la conceptul de constrângere.
Astfel, constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri (acte juridice, operaţiuni
administrative, fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei publice în temeiul legii, cu folosirea
puterii de stat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni săvârşirea unor fapte
antisociale, a apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept
administrativ.
Dacă prin constrângerea administrativă se urmăreşte autoreglarea sistemului social, răspunderea
urmăreşte restabilirea ordinii normative încălcate, precum şi condamnarea faptei negative şi a autorului acesteia.
Constrângerea administrativă cuprinde următoarele categorii de măsuri:
a) măsuri cu caracter sancţionator, atrase de răspunderea administrativă, cum ar fi: avertisment, revocare
din funcţie, amendă, închisoare contravenţională etc;
b) măsuri speciale de poliţie administrativă, care apar ca măsuri de siguranţă, protecţie şi prevenire, de
exemplu: carantina obligatorie, oprirea fabricaţiei unui produs, reţinerea autovehiculelor, controlul medical
obligatoriu etc.
Răspunderea juridică este definită în literatura juridică din România ca fiind „un complex de drepturi şi
obligaţii care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”.
În funcţie de felul normei juridice încălcate se face distincţie între faptele ilicite (penale, administrative,
civile etc.) care constituie temeiul unui anumit fel de răspundere şi de sancţiune juridică.
Deci, încălcarea unei norme juridice de drept administrativ atrage răspunderea administrativă pentru
autorul faptei ilicite.
Ca o componentă a răspunderii juridice, răspunderea administrativă cuprinde următoarele forme:
- răspunderea administrativ-disciplinară;
- răspunderea administrativ-contravenţională;
- răspunderea administrativ-patrimonială.

2. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ

Fapta de încălcare cu vinovăţie a normelor dreptului administrativ poartă numele de abatere

administrativă.
Trăsăturile principale ale răspunderii administrativ-disciplinare sunt:

62
Emil Bălan, Instituţii administrative, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p. 193-225

37
 a) se întemeiază, în general, pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar poate fi atrasă şi de
abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;
b) autorul abaterii poate fi:
- un organ al administraţiei publice;
- un funcţionar public;
- un organism nestatal;
- o persoană fizică;
c) subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la răspundere este întotdeauna o autoritate publică;
d) se întemeiază pe vinovăţia (culpa) subiectului pasiv, care are capacitate juridică.
Sancţiunile pentru abaterile administrativ disciplinare îmbracă mai multe modalităţi, cum ar fi:
- amenda, ca în situaţia încălcării unor dispoziţii ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
- majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind impozite, taxe, contribuţii
etc;
- dizolvarea organului ales (de exemplu, consiliul local care a adoptat, în mod repetat, hotărâri anulate de
instanţă ca nelegale);
- demiterea primarului etc.
Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una contencioasă. Aceasta
cuprinde norme cu privire la:
- constatarea faptei, a legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultatul vătămător;
- termenele de prescripţie sau de decădere;
- stabilirea organului administraţiei publice competent care să constate săvârşirea abaterii şi conţinutul
actului de constatare;
- exercitarea căilor de atac;
- modalităţi de executare etc.

3. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-CONTRAVENŢIONALĂ

La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală, ulterior aceasta devenind extra-penală şi
intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ, iar în prezent, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO,
procedura contravenţională a recăpătat valenţe de soluţionare prin raportare la garanţiile procesuale specifice
procedurii penale.
Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere administrativă, care poartă numele
de contravenţie. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin
hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti63. Sediul materiei îl
reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor64.
Contravenţia prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, fapt care determină ca şi
sancţiunile care se aplică în cazul contravenţiilor să fie mai puţin aspre decât în cazul infracţiunilor.
Severitatea mai scăzută a sancţiunilor contravenţionale, se referă mai ales, la faptul că, în cazul săvârşirii
de contravenţii, în majoritatea covârşitoare a situaţiilor, nu se aplică măsuri privative de libertate, ci sancţiuni de
altă natură, de regulă plata unor amenzi.
În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională a persoanelor fizice, există anumite condiţii.
Astfel, minorii sub 14 ani nu răspund, iar sancţiunea închisorii contravenţionale nu poate fi aplicată
decât celor care au împlinit vârsta de 16 ani.65
Aceste reglementări se bazează pe faptul că minorii nu au suficient discernământ spre a putea aprecia
periculozitatea faptelor lor.
În cazul unor contravenţii, făptuitorul trebuie să aibă o anumită calitate, ca de exemplu, conducător
auto, gestionar, posesor al unui permis de pescuit etc.

63
art. 1 din O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 410 din 25 iulie
2001
64
M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001, ultima modificare prin Legea nr. 182/2006.
65
O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001

38
 Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională
Există unele situaţii când, deşi o persoană săvârşeşte o contravenţie, nu este pasibilă de sancţiune, cu
alte cuvinte, este exonerată de răspundere contravenţională.
În cazul răspunderii contravenţionale, cauzele care exonerează de răspundere sunt aceleaşi ca şi în cazul
răspunderii penale.
Potrivit art. 11(1) din O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cauzele
care exonerează de răspundere sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală,
cazul fortuit, eroarea de fapt.

Sancţiunile contravenţionale:
Avertismentul
Cea mai blândă sancţiune contravenţională este avertismentul. Avertismentul constă în atenţionarea verbală
sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta
dispoziţiile legale. (O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001, art. 7(1))
Avertismentul este, deci, o sancţiune fără efecte juridice, asemănător unei sancţiuni morale. În
general, avertismentul se prezintă sub formă verbală.
Amenda
Cea mai frecventă sancţiune contravenţională este amenda.
Amenda constă în plata unei sume de bani, care variază în funcţie de natura şi gravitatea faptei. De regulă,
actele normative prevăd, pentru fiecare contravenţie în parte, o limită minimă şi una maximă, pentru ca amenda să
poată fi aplicată ţinându-se seama de împrejurările concrete în care a fost săvârşită contravenţia, cu alte cuvinte,
sancţiunea să poată fi individualizată.
În mod excepţional, unele acte normative nu prevăd limite minime şi maxime ale amenzilor, ci calcularea şi
aplicarea lor pe baza anumitor criterii.
Amenda contravenţională are caracter administrativ. Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale
Guvernului se pot prevedea amenzi între 50 lei şi 10.000lei. Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale
consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ale consiliilor
judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti se pot prevedea amenzi între 25 lei şi 2500 lei66.
Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal
jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această
posibilitate în procesul-verbal. în actul normativ de stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie
menţionată în mod expres.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
În prezent, Sancţiunea închisorii contravenţionale a fost desfiinţată conform Ordonanţei de
urgenţă nr. 108 din 24 octombrie 2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale, şi înlocuită cu
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.67
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durată ce
nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută se stabileşte alternativ cu amenda.
Sediul materiei : Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunilor
prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 642 din 30 august 2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, a fost modificată de
Ordonanţa de urgenţă nr. 108 din 24 octombrie 2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale,
purtând titlul : Ordonanţă privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii”.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai în legi sau în
ordonanţe ale Guvernului, prin care se stabilesc şi se sancţionează anumite fapte ce constituie contravenţii.
Sancţiunea contravenţională prestării unei activităţi în folosul comunităţii se stabileşte întotdeauna alternativ cu
amenda şi poate fi aplicată numai de instanţa de judecată.
Confiscarea

66
Cuantumul amenzilor se actualizează periodic prin hotărâre de guvern
67
Ordonanţă de urgenţă nr. 108 din 24 octombrie 2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale

39
 Confiscarea este o sancţiune contravenţională complementară, ea constând în reţinerea forţată a unor
bunuri, anume a celor care au servit la săvârşirea contravenţiei, dacă aceste bunuri aparţin contravenientului.
Uneori, confiscarea are un caracter temporar. Astfel, autovehiculele sau remorcile staţionate
neregulamentar pot fi blocate sau ridicate, transportate şi depozitate în spaţii special amenajate stabilite de
consiliile locale, până la eliberarea acestora proprietarilor lor.110
Suspendarea activităţii şi anularea autorizaţiei de funcţionare
În unele acte normative este prevăzută şi sancţiunea suspendării activităţii agentului economic în
cazul săvârşirii anumitor contravenţii.
De exemplu, în cazul servirii de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi în vădită stare de ebrietate,
minorilor, precum şi al refuzului responsabililor sau patronilor localurilor publice de a acorda sprijin
organelor de poliţie în restabilirea, ordinii publice, se poate suspenda activitatea localului public pe o perioadă
cuprinsă între 10 şi 30 de zile.112
Închiderea contului bancar
Măsura închiderii contului bancar echivalează, în fapt, cu suspendarea sau chiar cu încetarea activităţii
agentului economic, întrucât închiderea contului îl pune în imposibilitate pe acesta de a-şi desfăşura activitatea
în viitor.

Stabilirea si constatarea contravenţiei

Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin
hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de
activitate. Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se sancţionează
contravenţii în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care
în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului.

Constatarea contravenţiilor
Conform art. 15 din O.G. 2/2001, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de
persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în
mod generic agenţi constatatori.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de
primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu:
• data şi locul unde este încheiat;
• numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;
• datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de
muncă ale contravenientului;
• descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi
arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube
pricinuite;
• indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;
• indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui
accident de circulaţie;
• posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul
normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
• termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator,
se încheie un singur proces-verbal.
Pentru aceeaşi faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancţiuni principale, repetate.

Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

40
 Potrivit art. 21 din O.G. 2/2001, în cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a
contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.
Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are
dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei
competente să aplice sancţiunea, în acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de
pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi
mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale
ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Căile de atac împotriva actelor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale

Potrivit art. 31 din O.G. 2/2001, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de
aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin
bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.
Conform art.32 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, plângerea însoţită de copia de pe procesul-
verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta
fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens sau direct la instanţa de
judecată.68
Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost
săvârşită contravenţia. Plângerea suspendă executarea.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea
contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a
martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie
la rezolvarea temeinică a cauzei.

Executarea sancţiunilor contravenţionale

Potrivit art. 37 din O. G. 2/2001, procesul-verbal neatacat în termenul de 15 zile precum şi hotărârea
judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă
formalitate.
Avertismentul se adresează oral atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei şi
sancţiunea este aplicată de agentul constatator.
Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare, în condiţiile legii.
Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale.
Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii, în caz de anulare
sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau
circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept.

4. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-PATRIMONIALĂ

Această formă de răspundere juridică sancţionează conduita ilicită a structurilor administraţiei publice
cauzatoare de prejudicii prin actele de putere nelegale.
Teoria şi practica juridică au parcurs un drum sinuos până la acceptarea ideii de răspundere a statului
pentru daunele cauzate prin acte de putere.
Adepţii acestei concepţii au pus la temelia răspunderii statului pentru prejudiciile produse terţilor prin
acte nelegale principii ca:

68
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 953 din 19 decembrie 2006 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile
art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt neconstituţionale. Din acest punct de
vedere, textul criticat, prevăzând că “plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se depune la organul
din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens”,
contravine textelor constituţionale enunţate mai sus, îngrădeşte accesul direct la justiţie atâta timp cât nu prevede ca alternativă şi
posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă şi la instanţa de judecată.

41
 - egalitatea tuturor în faţa sarcinilor publice;
- solidaritatea socială.
Astfel, s-a apreciat că societatea trebuie să preia în sarcina sa paguba suferită de unii cetăţeni datorită
unui act de putere publică, făcut în interes general.
În categoria răspunderii obiective, în general, se include răspunderea statului pentru prejudiciile create
prin erorile judiciare, precum şi aceea a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public.
Mai importantă pentru dreptul administrativ este răspunderea bazată pe culpă, înţeleasă ca răspundere a
administraţiei şi a funcţionarilor ei pentru pagubele create prin acte administrative, precum şi pentru defectuoasa
funcţionare a serviciilor publice.

Condiţiile răspunderii administrativ-patrimoniale bazate pe culpă

Condiţiile răspunderii bazate pe culpă sunt considerate a fi:
a) Actul administrativ individual producător de daune să fie ilegal. încălcarea condiţiilor de legalitate a
actului trebuie să fie constatată de către instanţa de judecată, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004, legea
contenciosului administrativ. Această formă de răspundere nu poate fi atrasă de acte care nu pot fi atacate în
contenciosul administrativ.
b) Actul administrativ ilegal să fie cauzator de prejudicii materiale sau morale. Cuantumul prejudiciilor
va fi stabilit de către instanţa de contencios administrativ;
c) Raportul de cauzalitate dintre actul ilegal şi prejudiciu.
Instanţa va cerceta sursa ilegalităţii şi, numai dacă aceasta a cauzat prejudiciul, va acorda despăgubirile
corespunzătoare;
d) Culpa autorităţii publice.
Reprezintă o anume conduită psihică a autorului faţă de fapta ilegală, faptă care poate fi reprezentată de
emiterea actului ilegal, de refuzul de a rezolva o cerere, de nesocotirea unui drept sau interes legitim. Partea
vătămată nu trebuie să facă dovada culpei autorităţii publice
Putem fi în faţa culpei personale a funcţionarului public sau în faţa culpei de serviciu a administraţiei,
generată de reaua funcţionare a acesteia.

Regimul juridic procedural al răspunderii administrativ-patrimoniale, potrivit Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004
Dintre particularităţile procedurale ale răspunderii administrativ-patrimoniale relevăm:
a) Acţiunea în daune este necesar a fi introdusă odată cu acţiunea în anulare.
Sub aspect procedural, în cererea de anulare ori de constatare a ilegalităţii actului administrativ,
respectiv de constatare a refuzului nejustificat de emitere a unui act, ambele asociate cu încălcarea unui drept sau
interes legitim, trebuie formulate, în subsidiar, şi pretenţiile la despăgubiri, afară de cazul în care reclamantul nu
cunoaşte la data respectivă, întinderea acestora.
Obligarea la despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral va figura în dispozitivul hotărârii
judecătoreşti, după soluţia referitoare la anularea actului.
b) Părţile chemate în judecată pot fi atât autoritatea publică emitentă a actului ilegal, cât şi funcţionarul
acesteia care a elaborat actul sau se face vinovat de refuzul rezolvării cererii (art. 16 din Legea nr. 554/2004).
În cazul admiterii acţiunii, persoana funcţionarului va putea fi obligată la plata daunelor solidar cu
autoritatea pârâtă.
c) Procedura prealabilă este obligatorie atunci când acţiunea în despăgubiri este subsidiară acţiunii în
anulare.
Când persoana vătămată introduce o acţiune separată pentru despăgubiri, ulterioară celei de anulare,
conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 - atunci când întinderea pagubei nu îi era cunoscută la data judecării
acţiunii de anulare - este necesară parcurgerea procedurii administrative prealabile. în această situaţie termenul
de prescriere pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
întinderea pagubei.
d) Instanţa trebuie să constate în mod obligatoriu nulitatea actului, în prealabil pronunţării asupra cererii
de despăgubiri, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu cerut de către reclamant.

42
 VII.CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Administraţia publică este activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii. Prin
natura sa această activitate este derivată din lege şi trebuie să se conformeze legii.
Autorităţile administraţiei publice ca şi celelalte autorităţi administrative care acţionează în vederea
organizării executării şi executării legi, în conformitate cu competenţele pe care le au, pot încălca drepturi ce
aparţin persoanelor fizice sau juridice şi prin aceasta se creează litigii ce trebuie soluţionate pe calea activităţii
jurisdicţionale.
Este astfel necesar ca cei administraţi să aibă dreptul de a se adresa unui judecător când le-au fost
încălcate drepturile, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greşeli.
În sens larg, totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de
natura juridica a litigiilor, constituie contenciosul administrativ69.
În sens restrâns noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care autorităţile
administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o
conferă legea70.
Puterea “discreţionară” a autorităţilor administraţiei publice nu este nelimitată. În primul rând atribuţiile
unei autorităţi administrative sunt prevăzute într-un act normativ (lege, hotărâre de guvern etc.), acesta din urmă
trebuind la rândul sau să fie conform cu Constituţia României sau cu alte acte de forţă juridică superioară.
Pentru respectarea legalităţii în cadrul activităţii executive există mai multe instrumente juridice de
control. Ne oprim însă la controlul jurisdicţional al legalităţii activităţii administraţiei publice. Importanţa
acestui tip de control a fost subliniată în Constituţia României, care îl reglementează în felul următor, în
art.48(1): “Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei.”
Semnificaţia unor termeni utilizaţi în Legea nr.554/200471:
a) persoana vătămată - orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor
drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative; în sensul prezentei legi, sunt
asimilate persoanei vătămate şi organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul
administrativ atacat;
b) autoritatea publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim
de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei
legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public;
c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în
vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt
asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca
obiect: 1) punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; 2) executarea lucrărilor de interes public; 3)
prestarea serviciilor publice; 4) achiziţiile publice;
d) act administrativ-jurisdicţional - actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii
jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea
dreptului la apărare;
e) contenciosul administrativ - activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ
competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a
născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din

69
A se vedea Anibal Teodorescu,Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan”, 1929, p. 429 şi urm.
70
A se vedea Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p. 119-180; Dumitru Brezoianu, Contenciosul administrativ,
Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti, 1995; Verginia Vedinaş,
Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti, 1999
71
Reglementarea contenciosului administrativ prin Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004, publicată în M.O. nr. 1154 din 7 decembrie
2004.

43
nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un
interes legitim;
f) instanţa de contencios administrativ, denumită în continuare instanţă - Secţia de contencios administrativ
şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi
tribunalele administrativ-fiscale;
g) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de
zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;
h) refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu
rezolva cererea;
i) plângere prealabilă - plângerea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic
superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării
acestuia;
j) act de comandament cu caracter militar - actul administrativ referitor la problemele strict militare ale
activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da
ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la
îndeplinirea serviciului militar;
k) serviciu public - activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după
caz, a unui interes public;
l) interes public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei
autorităţilor publice;
m) exces de putere - exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin
încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege;
n) drept vătămat - orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, căruia i se aduce o atingere
printr-un act administrativ;
o) interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;
p) interes legitim public - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public;
r) organisme sociale interesate - structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea,
care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna
funcţionare a serviciilor publice administrative;
s) pagubă iminentă - prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea
previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public;
ş) instanţă de executare - instanţă care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ.
Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la
un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Tutela administrativă
Prefectul poate ataca, în termenele prevăzute de lege (a se vedea pct. 7. e) Termenul de introducere a
acţiunii), în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice locale,
dacă le consideră nelegale.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile prezentei
legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Până la soluţionarea cauzei, actul atacat, în ambele situaţii (atacare de către prefect sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici) este suspendat de drept.

Excepţia de nelegalitate
Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de
excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ
depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ

44
competentă, suspendând cauza. Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în
şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la
pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate.
În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Actele nesupuse controlului şi limitele controlului

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor publice care
privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar.
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi
securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. În cazul acestor
litigii nu sunt aplicabile prevederile art. 14 (a se vedea pct. 7.h) Suspendarea executării actului) şi art. 21 ( a se
vedea pct.7 0) Judecarea recursului în situaţii deosebite).

Actele administrativ-jurisdicţionale
Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite. Actele administrativ-jurisdicţionale pot fi
atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit art. 10, în termen de 15 zile de la
comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac. Dacă partea care a optat pentru
jurisdicţia administrativă specială înţelege să nu utilizeze calea administrativ-jurisdicţională de atac, va notifica
aceasta organului administrativ-jurisdicţional competent. Termenul prevăzut mai sus începe să curgă de la data
notificării.
Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială înţelege să renunţe la calea
administrativ-jurisdicţională în timpul soluţionării acestui litigiu, va notifica intenţia sa organului administrativ-
jurisdicţional sesizat, care emite o decizie ce atestă renunţarea la jurisdicţia administrativă specială. Termenul
prevăzut de 15 zile, începe să curgă de la data comunicării acestei decizii.

2.PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERILOR ÎN CONTENCIOSUL

ADMINISTRATIV

a) Procedura prealabilă (recursul administrativ)

Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite
autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există. Plângerea
prealabilă, formulată potrivit acestor prevederi se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g)72.
Aceste prevederi sunt aplicabile şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-
jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta. Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat
altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele
termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7)73.
În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din

72
Textul art. 2 alin. (1) lit. g) este următorul: nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;
73
Textul art. 7 alin (7) este următorul: Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive
temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de
prescripţie.

45
ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. (2) (în cazul excepţiei de nelegalitate, când instanţa de
contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor), nu este
obligatorie procedura prealabilă.
Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia
concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod
corespunzător.
Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive
temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul
de 6 luni este termen de prescripţie.
Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ începe cu introducerea acţiunii în contencios
administrativ, dar cu respectarea prevederilor legale privind termenul de introducere a acesteia (a acţiunii) — art.
11 din Legea nr. 554/2004.

b) Obiectul acţiunilor în contencios administrativ

Sfera actelor ce pot face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ a fost lărgită. Astfel, noţiunea
de act administrativ a fost redefinită şi completată. Potrivit noii reglementări, actele administrative se împart în
acte administrative individuale şi normative. Pe lângă acestea intră sub incidenţa legii şi contractele
administrative (în care se includ, printre altele, anumite contracte încheiate de autorităţile publice).
Vor putea fi atacate şi Ordonanţele Guvernului, precum şi actele administrative individuale adresate altui
subiect, dacă prin acestea se aduce o vătămare unui drept, ori interes legitim propriu.

c) Subiectele raportului în contencios administrativ

Este semnificativ extinsă şi categoria persoanelor care pot ataca un act în faţa instanţei de contencios
administrativ. Până acum acest drept revenea numai persoanelor fizice şi juridice.
Pot formula acţiuni în contencios administrativ şi entităţi care nu au personalitate juridică (de ex. grupuri
de persoane), precum şi persoanele de drept public.
Potrivit art. l, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim,
de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se
poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât
şi public.
Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-
un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Potrivit art. 4, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui pro-
ces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. In acest caz, instanţa, constatând că de actul
administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios
administrativ competentă, suspendând cauza.
Potrivit art. 9, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau
dispoziţii din ordonanţe introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de
neconstituţionalitate.
Potrivit art. 6, Jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite.
Actele administrativ -jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ com-
petentă, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administraţiv-jurisdicţionale de atac.
Potrivit art. 1, Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza
unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii
administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios
administrativ de la domiciliul petentului.
Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Potrivit art. l, Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa
organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează
existentei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere,
sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice
vătămate.

46
 Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act admi-
nistrativ normativ, se vătăma un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă de la
sediul autorităţii publice emitente.
Participarea în instanţă a reprezentantului Ministerului Public nu este obligatorie., conform art.IV din
O.U.G. nr. 190/2005.
Potrivit art. l, Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei
constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a
produs efecte juridice.
In cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii actelor civile încheiate
în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse.
Potrivit art. l, acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect şi de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când
s-a vătămat un interes legitim.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică.
Potrivit art. 3, Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise de
autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale.

d) Sesizarea instanţei
Conform legii, reclamantul va putea formula acţiune şi personal împotriva persoanei fizice care a
elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea
referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe supe-
riorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.
Reclamantul va anexa la acţiunea depusă la instanţă competentă copia actului administrativ pe care îl
atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. In situaţia
în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin
numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii
prealabile. De asemenea, reclamantul trebuie să ataşeze la acţiunea introductivă de instanţă şi dovada achitării
taxei de timbru.
La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al cărei act este atacat
să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi
orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
De asemenea, în situaţia în care reclamant este un terţ în sensul art. l alin. 2 din Legea nr. 554/2004 sau
când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice
emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum
şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
Potrivit legii, în mod similar celui mai sus expus se va proceda şi în cazul acţiunilor care au ca obiect
refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim.
Potrivit art. 13 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de
instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu
titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.
Revenind la judecarea acţiunilor introductive de instanţă, legea prevede că astfel de cereri se judecă de
urgenţă şi cu precădere în şedinţa publică, în completul stabilit de lege. Hotărârile vor fi redactate şi motivate de
urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare.

e) Instanţa competentă
Potrivit art. 10, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi
judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de
până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale.
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele
care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde Iei, se

47
soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială
nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.
Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia ne-
competenţei teritoriale.

f) Termenul de introducere
Potrivit art. 11, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, con-
siderat nejustificat, de soluţionare a cererii;
- data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi termenul de un an de la data
emiterii actului;
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor ad-
ministrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste ter-
menul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
In cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, dar nu mai târziu de
un an de la data emiterii actului.
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstitutionale, precum şi actele
administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
Termenul principal de 6 luni este termen de prescripţie, iar termenul de un an este termen de decădere.

g) Suspendarea executării actului

Potrivit art. 14, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea,
prin plângere prealabilă, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei
competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.
Instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă, cu citarea părţilor.
Când în cauza este un interes public major, de natură a perturba grav funcţionarea unui serviciu public
administrativ de importanţă naţională, cererea de suspendare a actului administrativ normativ poate fi introdusă
şi de Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare. Încheierea sau, după caz, sentinţa prin care se pronunţă
suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
Potrivit art. 15, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi
prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.
În acest caz, instanţa va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea de-
finitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o
acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.
Hotărârea dată cererii de suspendare este executorie de drept, iar introducerea recursului nu suspendă
executarea.

h) Introducerea în cauză a funcţionarului

Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei
fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi
obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă.
Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a
primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

48
 i) Soluţiile instanţei
Potrivit art. 18, instanţa, soluţionând cererea poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul ad-
ministrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinţă
sau orice alt înscris.
In cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi
morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie
de starea de fapt, instanţa poate:
• dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
• obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
• impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
• suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
• obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
Legiuitorul arată că soluţiile prevăzute la art. 18 alin. l şi la alin. 4 lit. b şi c din Legea nr. 554/2004 pot fi
stabilite sub sancţiunea unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere.

j)Căi de atac
Potrivit art. 20, hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de
la pronunţare ori de la comunicare. Recursul suspendă executarea şi se judecă de urgenţă.
Potrivit art. 20 alin. l din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fî atacată cu
recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare. Recursul suspendă executarea şi se judecă de
urgenţă.
În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt
motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la
competenţa materială din prezenta lege, cauza se va trimite la instanţa competentă.
Recursul în situaţii deosebite
Potrivit art. 21, recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi poate
valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi stabilirea
termenului de judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului.
Cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării recursului la instanţa de fond,
se soluţionează în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs.
Soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată instanţei de fond, care are obligaţia redactării ho-
tărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a expedierii dosarului, într-un termen de 5 zile.
Motivarea recursului se poate face, sub sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de două zile de
la comunicare.
Procedura de citare a părţilor şi de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea ter-
menului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor scrise.

49
 TESTE DE AUTOEVALUARE
DREPT ADMINISTRATIV

1. Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită:

a) pe baza ordinului ministrului de numire, emis în condiţiile legii
b) pe baza contractului individual de muncă, emis în condiţiile legii
c) pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii
2. Funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a sunt persoanele numite în funcţia
publică de:
a) referent de specialitate
b) consilier
c) referent
d) auditor
3. Funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a sunt persoanele numite în funcţia
publică de:
a) referent de specialitate
b) consilier
c) inspector
d) referent
4. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici administrează evidenţa naţională a
funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, pe baza datelor transmise de:
a) Guvern
b) Ministerul Internelor şi administraţiei Publice
c) autorităţile şi instituţiile publice
d) Federaţia Naţională a Funcţionarilor Publici
5. În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru
urmărirea carierei funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice
întocmesc:
a) cazierul profesional pentru fiecare funcţionar public
b) cazierul judiciar pentru fiecare funcţionar public
c) dosarul profesional pentru fiecare funcţionar public
d) dosarul de urmărire penală pentru fiecare funcţionar public
6. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, orice modificare intervenită în situaţia funcţionarilor
publici:
a) în termen de 30 zile lucrătoare
b) în termen de 20 zile lucrătoare
c) în termen de 10 zile lucrătoare
d) în termen de 5 zile lucrătoare
7. Conform art. 42 din Legea nr. 188/1999, Funcţionarilor publici:
a) nu le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice
b) le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice
c) le este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice pe perioada
cât ocupă o funcţie publică de conducere
8. La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu,
funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice (art. 46 din Legea nr. 188/1999):
a) declaraţia de interese

50
b) declaraţia de avere
c) dosarul profesional
d) cazierul judiciar
9. Funcţionarii publici sunt obligaţi să urmeze forme de perfecţionare profesională,
organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau alte instituţii abilitate
potrivit legii, a căror durată cumulată este de:
a) minimum 60 zile pe an
b) minimum 30 zile pe an
c) minimum 7 zile pe an
d) minimum 5 zile pe an
10. Perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în
îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea
practică a funcţionarilor publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia
a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia. Durata perioadei de
stagiu este de:
a) 6 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I
b) 8 luni pentru cei din clasa a II-a
c) 12 luni pentru cei din clasa a III-a
11. La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune
jurământul de credinţă în termen de:
a) 7 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă
b) 10 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă
c) 3 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă
d) 5 zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică definitivă
12. Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare
a sancţiunii însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei se
depune:
a) la organul din care face parte agentul constatator
b) la judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia
c) la judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia

SOLUŢIILE TESTELOR GRILĂ

1) c
2) c
3) a
4) d
5) c
6) c
7) c
8) b
9) b
10) c
11) b
12) c

51
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie principală: Suportul prezentat constituie selecţii din:

1. Bălan, Emil, Instituţii administrative, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

2. Alexandru, Ioan, Cărăuşan, Mihaela, Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005
3. Trăilescu, Anton, Drept administrativ., Editura All, Bucureşti, 2007
4. Dincă, Dragoş, Servicii publice şi dezvoltare locală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
5. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol I, II, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
6. Preda, Mircea, Drept administrativ, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Bibliografie secundară:

1. Apostol, Tofan Dana, Instituţii administrative europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
2. Manda, Corneliu, Dreptul colectivităţilor locale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
3. Nedelcu, Iulian, Nicu, Alina, Livia, Drept administrativ, Editura Themis, Craiova, 2002
4. Preda, Mircea, Vasilescu, Benonica, Drept administrativ. Partea specială. Bucureşti, Lumina Lex, 2004
5. Verdinaş, Verginia, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

52