“The Glory of Your people Israel” (Luke 2:32).

The Nunc dimittis in the Romanian

Orthodox Vespers of the 20th century and Israel’s Dilemma in the Oral Liturgical
Tradition

Rev. PhD. Student Cătălin Varga

Babeș-Bolyai University of Cluj-Napoca

Abstract
It is well known that the radical leftist ideology of Marxism and real socialism constitute not
only a fragment of world history, but also a chapter of Jewish history. Ordinary Jews were also
victims of communism. The most serious problem is posed by the quasi-religious character of
the communist party in Romania. Our thesis aims at demonstrating that the oral mistranslation of
the final part of “The Hymn of Simeon the God-receiver” from the Romanian Orthodox Vespers
is due to an anti-Semitism involvement of the clergy, under the pressure of Soviet agents. They
changed the phrase: “...a light to lighten the Gentiles and the glory of Your people Israel” into
the following simulacrum: “...a light to lighten the Gentiles and the glory of Your faithful
people”. This amendment gave birth to the idea that only Christians could be saved and that the
Jewish people would go to hell. The good news is that the amendment of the biblical text in Luke
2:32 was done only at the level of oral communication in the Orthodox Cult; the texts for
Liturgical Services kept the biblical mention of “people Israel”. However, the consequences of
this intervention still endure: an article published on January 31st, 2012 in “Lumina newspaper”,
the official daily publication of the Romanian Patriarchy, repeated the mistranslation of “people
Israel” from the Oral Tradition. Therefore, we must solve this huge liturgical error in order to
uproot anti-Semitism, as it endangers human rights, tolerance and freedom, which are specific to
the Covenant that God made with peoples around the world and especially with the people of
Israel.
Key-words: anti-Semitism, the Service of Vespers, Romanian Orthodox Church, communism,
oral mistranslation, people of Israel, Nunc dimittis.

Posibile tendințe antisemite născute pe fondul înțelegerii greșite a Noului Testament

Suntem aproape siguri că interpretarea greșită a unor texte din Noul Testament, au
contribuit decisiv, la adoptarea din partea creștinilor, a unei atitudini antisemite – un
comportament deviant, ce n-are nici o legătură cu ethos-ul creștin. În cele ce urmează, vom itera
doar trei astfel de exemple.

1
 Primul exemplu, este textul din Acts 9:20-251, moment imediat următor convertirii
Sfântului Pavel pe drumul Damascului. Aici, apostolul se află în sinagoga din Damasc de faţă cu
marii învăţaţi ai Legii, şi propovăduia credinţa în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Cel pe Care
cu mai câteva zile în urmă Îl prigonea, ucigând toţi creştinii care îi stăteau în cale. Acest episod
uluitor din istoria creştinismului, care vine să ne arate puterea lui Dumnezeu, îl pune pe
principalul duşman al creştinilor în dialog cu liderii religioşi iudei. Apostolul Luca îi numeşte οἱ
Ἰουδαῖοι („iudeii”), un apelativ constant în cartea “Faptele Apostolilor” prin care se delimitează
iudeii împotrivitori Evangheliei lui Hristos (în cazul de față este vorba despre iudeii din Damasc)
de ceilalţi iudei convertiţi2 (12:3; 13:45; 14:4; 17:5; 18:12; 19:33; 20:3 etc). Din păcate însă ceea
ce ar fi putut fi un dialog constructiv în vederea convertirii rabinilor şi a poporului iudeu din
Damasc la credinţa în Iisus Hristos, se transformă într-un “dialog al surzilor”, deoarece fostul lor
om de încredere, prigonitorul Saul dezvolta o apologie contrară aşteptărilor iudeilor cu profunde
accente mesianice, numindu-L pe Iisus, Cel pe Care ei îl considerau un insurgent, cu titlul de
“Fiu al lui Dumnezeu” (υἱὸν θεοῦ), aşa cum avea să o mai facă în epistolele sale3 (1Thess. 1:10;
Gal. 1:16; 2:20 etc). Dialogul dintre ei era imposibil deoarece Saul convertit la credinţa în Iisus
Hristos îi învingea în dialectică, retezându-le rabinilor orice formă de argumentaţie4. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că apostolul Pavel nu le vorbea despre moartea şi învierea lui Iisus, ci despre
faptul că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, expunând foarte riguros această dogmă sprijinindu-
se pe o mulţime de locuri din Vechiul Testament care se împlineau în persoana Domnului Iisus5.
Răspunsul iudeilor la această formă de dialog este unul uşor de intuit, însă credem că apostolul

1
Kαὶ εὐθέως ἐν ταῖς συναγωγαῖς ἐκήρυσσεν τὸν Ἰησοῦν ὅτι οὗτός ἐστιν ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ. ἐξίσταντο δὲ πάντες οἱ
ἀκούοντες καὶ ἔλεγον· οὐχ οὗτός ἐστιν ὁ πορθήσας εἰς Ἰερουσαλὴμ τοὺς ἐπικαλουμένους τὸ ὄνομα τοῦτο, καὶ ὧδε
εἰς τοῦτο ἐληλύθει ἵνα δεδεμένους αὐτοὺς ἀγάγῃ ἐπὶ τοὺς ἀρχιερεῖς; Σαῦλος δὲ μᾶλλον ἐνεδυναμοῦτο καὶ
συνέχυννεν [τοὺς] Ἰουδαίους τοὺς κατοικοῦντας ἐν Δαμασκῷ συμβιβάζων ὅτι οὗτός ἐστιν ὁ χριστός. Ὡς δὲ
ἐπληροῦντο ἡμέραι ἱκαναί, συνεβουλεύσαντο οἱ Ἰουδαῖοι ἀνελεῖν αὐτόν· ἐγνώσθη δὲ τῷ Σαύλῳ ἡ ἐπιβουλὴ αὐτῶν.
παρετηροῦντο δὲ καὶ τὰς πύλας ἡμέρας τε καὶ νυκτὸς ὅπως αὐτὸν ἀνέλωσιν· λαβόντες δὲ οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ νυκτὸς
διὰ τοῦ τείχους καθῆκαν αὐτὸν χαλάσαντες ἐν σπυρίδι („And immediately he proclaimed Jesus in the synagogues,
saying, „He is the Son of God”. And all who heard him were amazed and said, „Is not this the man who made havoc
in Jerusalem of those who called upon this name? And has he not come here for this purpose, to bring them bound
before the chief priests?” But Saul increased all the more in strength, and confounded the Jews who lived in
Damascus by proving that Jesus was the Christ. When many days had passed, the Jews plotted to kill him, but their
plot became known to Saul. They were watching the gates day and night in order to kill him, but his disciples took
him by night and let him down through an opening in the wall, lowering him in a basket”). A se vedea Barbara and
Kurt Aland, et. alii., The Greek-English New Testament (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 2012), 817-819;
Lane T.Dennis, Wayne Grudem, ESV Study Bible (Wheaton: Crossway, 2008), 2101.
2
C.K. Barrett, A Critical and Exegetical Commentary on the Acts of the Apostles, vol. 1 (London/New York: T&T
Clark, 1994), 464.
3
O. Béguin, et.alii., La Bible: traduction oecuménique (Paris: Les Éditions du Cerf, 1988), 2638: „Sauf dans la
variante 8, 37, ce titre de Jésus n’apparaît dans les Actes qu’ici et, si l’on veut, en 13, 33; dans les deux cas, il est
attribué à Paul – qui l’utilise souvent dans sa correspondance (1 Th 1, 10; Ga 1, 16; 2, 20 etc). Ici son emploi en
parallèlle avec le Messie (v. 22) souligne sa signification messianique”.
4
Jaroslav Pelikan, Acts, in Brazos Theological Commentary on the Bible, (ed. R.R. Reno, Grand Rapids: Brazos
Press, 2005), 127: „This question calls dramatic attention to the unique position of Paul and to the total reversal of
his life through divine intervention, from persecutor to persecuted”.
5
John Chrysostom, Homilies on the Acts of the Apostles and the Epistle to the Romans, in Nicene and Post-Nicene
Fathers of the Christian Church 11, (ed. Philip Schaff, Whitefish: Kessinger Publishing, 2004), 215.

2
Luca, autorul acestei cărţi, pune pe buzele iudeilor această expresie: ὁ πορθήσας (“to destroy6”),
tocmai pentru a nuanţa uimirea ascultătorilor din sinagoga iudaică. Însă ceea ce nu reuşeau evreii
combatanţi din sinagogă să înţeleagă era faptul că opoziţia lor încuraja zelul noilor convertiţi,
deoarece ei nu reuşeau să îşi argumenteze poziţia potrivit căreia Iisus nu ar fi Mesia Cel mult
aşteptat de poporul evreu7. De fapt prin toate narațiunile cărții Acts, Sfântul Luca adoptă un ton
apologetic, oferind practic prototipul unui astfel de discurs în favoarea creștinilor (păgânismul
este fals, creștinismul este unicul adevăr ce aduce împlinire religiei iudaice, creștinismul este
supus puterii politice romane8).
În fața acestui discurs apologetic, reacţia conducătorilor iudei, este de o ferocitate
absolută: Ὡς δὲ ἐπληροῦντο ἡμέραι ἱκαναί, συνεβουλεύσαντο οἱ Ἰουδαῖοι ἀνελεῖν αὐτόν·
(“When many days had passed, the Jews plotted to kill him – v. 23”), prin această descriere
apostolul Luca îi portretizează pentru prima dată ca fiind un grup ostil, plotting to overthrow
Saul and his ministry. Iar intensitatea dorinţei lor este de asemenea subliniată de Sfântul Luca
prin cuvintele: παρετηροῦντο δὲ καὶ τὰς πύλας ἡμέρας τε καὶ νυκτὸς ὅπως αὐτὸν ἀνέλωσιν·
(„They were watching the gates day and night in order to kill him 9 – v. 24”). Ostilitatea cu care
Sfântul Pavel era întâmpinat în aproape toate sinagogile se datora încreştinării lui şi a
programului său creştin misionar printre neamuri şi evreii din diasporă (1Thess. 2:15-16). Ura
comunităţilor iudaice faţă de Sfântul Pavel, era alimentată de perspectiva pervertirii Legii şi a
religiei iudaice prin propovăduirea Evangheliei, însă tocmai această rezistenţă în faţa Evangheliei
avea să-i transforme pe iudei din apărători în duşmani ai lui Dumnezeu, aceştia înstrăinându-se
tot mai mult de Yahweh, prin nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului Său Iisus Hristos10. La o scurtă
analiză, se poate vedea că principalul motiv de separaţie dintre iudei şi creştini a fost
propovăduirea lui Iisus Hristos drept Mesia şi Fiu al lui Yahweh, deoarece primii credeau că prin
acest lucru se încalcă Legământul încheiat cu Yahweh şi se perverteşte importanţa Legii şi a
cultului mozaic. Studii recente vorbesc despre faptul că însuşi Sinodul Apostolic de la Ierusalim
(cca. 50 d.Hr.) a dat naştere unor ciocniri teologice cu privire la includerea creştinilor proveniţi
dintre neamuri în tradiţia religioasă iudaică. Astfel se face că Sfântul Pavel intră în conflict cu
iudaizanţii (Judaizers) din Galata, de asemenea cu episcopul Bisericii din Ierusalim apostolul
Iacov, după cum reiese din background-ul lui Gal. 2, şi care este mult mai clar în Acts 21 şi Jas.
211. Iisus Hristos a fost piatra de poticnire pentru iudei, după cum Îl proorocea psalmistul David

6
Acest verb la participiu πορθέω se mai poate traduce şi prin: “pillage, annihilate” după cum se poate întâlni în
9:21 sau în Gal. 1:13, 23. A se vedea F. Wilbur Gingrich, Frederick W.Danker, Shorter Lexicon of the Greek New
Testament (Chicago: The University of Chicago Press, 21979), 165.
7
I.Howard Marshall, Acts, in Tyndale New Testament Commentary (Nottingham: Inter-Varsity Press, 1980), 186.
8
Loveday Alexander, “The Acts of the Apostles as an Apologetic Text”, in Apologetics in the Roman Empire:
Pagans, Jews and Christians (Ed. Mark Edwards et.alii.; Oxford: Oxford University Press, 1999), 15-19.
9
David G. Peterson, The Acts of the Apostles, in The Pillar New Testament Commentary (Grand Rapids: William
B.Eerdmans Publishing Company, 2009), 314.
10
Francis Watson, Paul, Judaism and the Gentiles: Beyond the New Perspective (Grand Rapids: William
B.Eerdmans Publishing Company, 2007), 79-80; R.T. Herford, Christianity in Talmud and Midrash (London:
Williams&Norgate, 1903), 146-157.
11
Stanley E.Porter, The Paul of Acts: Essays in Literary Criticism, Rhetoric and Theology (Tübingen, Mohr
Siebeck, 1999), 172-186.

3
(Ps. 117:22-23), aceştia Îl considerau pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind un apostat iar mai pe
urmă scrierile Noului Testament ca fiind un material periculos şi de culoare eretică, ele trebuind
evitate cu obstinaţie12.
Însă trebuie subliniat că liderii zeloți ai iudeilor au inițiat acest demers demențial al
uciderii lui Pavel, nu iudeii de rând; iar acest lucru, nu motivează reacțiile antisemite ale
creștinilor, căci neputința unora de a înțelege taina lui Mesia, nu justifică acțiunile pline de ură de
mai târziu ale unor creștini la fel de fanatici.
Al doilea exemplu este textul din Gal. 2:1613 care poate fi înțeles greșit, precum o ruptură
între Sfântul Pavel și iudaism. Punctul decisiv îl reprezintă conjuncția δὲ reprezentând opoziția
dintre punctul de vedere iudaic și cel creștin. Obiectul acțiunii este εἰδότες “știind”, verb prin
care apostolul Pavel indică certitudinea credinței iudeo-creștinilor (Rom. 6:9; 2Cor. 4:14).
Aceștia, prin însăși convertirea lor la creștinism, și-au mărturisit convingerea că „omul nu se
îndreptățește din faptele Legii”. Expresia ἔργων νόμου „faptele Legii”, apare de mai multe ori în
scrierile apostolului Pavel (Gal. 2:16; 3:2, 5; 3:10; Rom. 3:20; 9:32; Eph. 2:9; Phil. 3:6, 9; 2Tim
1:9; Titus 3:5). În iudaismul rabinic, apare expresia „faptele poruncilor”, însemnând împlinirea
prescripțiilor de ordin moral sau de ordin ritual ale Legii mozaice. Conform apostolului Pavel,
ἔργων νόμου erau practicate de cei care trăiau „în Lege” (Gal. 3:11) sau „sub Lege” (Gal. 3:23;
4:21; 5:18), ele reprezentând deci întreg ansamblul sistemului social și religios dominat de Legea
mozaică14. Însă experiența religioasă a iudeului, dovedise deja faptul că acesta nu se poate
îndrepta strict doar din propriile puteri, faptele religioase ale omului și toată dreptatea lui, sunt
precum o cârpă lepădată înaintea lui Yahweh (Isa 64:5).
Este evidentă pledoaria paulină ce militează pentru despărțirea Cultului creștin de Cultul
iudaic. Aici trebuie să facem însă o distincție capitală. Sfântul Pavel militează împotriva unei
înțelegeri strâmte a Legământului (berît) și a Legii în general, care a degradat cu timpul sub
forma unui naționalism șovin. Apostolul Pavel nu neagă valoarea Legământului în sine, din
moment ce acesta este veșnic și deschis tuturor neamurilor15, nu doar lui Israel, cum greșit
credeau aceștia (Isa. 42:6; Ezek. 16:60) și nici Legea sfințirii dată prin Moise; ci amendează doar
practicarea greșită a acesteia și ratificarea ei în scop patriotard. Expresia „faptele Legii” folosită
de Sfântul Pavel, nu incriminează Legea lui Dumnezeu, care în sinea ei are un statut veșnic, prin

12
Amy-Jill Levine, “Reflections on Reflections: Jesus, Judaism and Jewish-Christian Relations,” Studies in
Christian-Jewish Relations, 8 (2013): 2-3.
13
Eἰδότες [δὲ] ὅτι οὐ δικαιοῦται ἄνθρωπος ἐξ ἔργων νόμου ἐὰν μὴ διὰ πίστεως Ἰησοῦ Χριστοῦ, καὶ ἡμεῖς εἰς
Χριστὸν Ἰησοῦν ἐπιστεύσαμεν, ἵνα δικαιωθῶμεν ἐκ πίστεως Χριστοῦ καὶ οὐκ ἐξ ἔργων νόμου, ὅτι ἐξ ἔργων νόμου
οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σάρξ (“yet we know that a person is not justified by works of the law but through faith in
Jesus Christ, so we also have believed in Christ Jesus, in order to be justified by faith in Christ and not by works of
the law, because by works of the law no one will be justified”).
14
Richard N.Longenecker, Galatians, in Word Biblical Commentary (Dallas: Word Publishing, 1990), 252; James
D.G. Dunn, The Epistle to the Galatians, in Black’s New Testament Commentary (Grand Rapids: Baker Academic,
1993), 132; Douglas J.Moo, Galatians, in Baker Exegetical Commentary on the New Testament (Grand Rapids:
Baker Academic, 2013), 358.
15
A.E. Guilding, “Notes on the Hebrew Law Codes,” Journal for Theological Studies, 49 (1948): 43-44.

4
valorificarea demnității și libertății umane – drepturi inalienabile16; ci dovedește ca fiind inutile
pentru mântuire circumcizia, ritualurile de curățire, mâncarea koșer, într-un cuvânt, formalismul
iudaic cu toate fațetele lui17. Este bine să înțelegem atunci când vorbim despre așa-numita
„despărțire” a Sfântului Pavel de iudaism, că acesta nu se desparte de valorile perene ale
poporului ales, căci acestea (Legea și Legămintele), sunt daruri veșnice ale lui Dumnezeu (Rom.
9:4-5; Gal. 4:24-26; Eph. 2:12-13; Heb 9:15); ci el se desparte de interpretările iudaice eronate
ale Legii lui Moise și de tot formalismul sec (faptele Legii), care prin sine nu poate mântui pe
nimeni, căci mântuirea vine doar prin Jertfa Domnului Iisus. Acest adevăr trebuie să-l înțeleagă
fiecare creștin în parte, căci noi la origine suntem iudeo-creștini și de aceea nu putem face
abstracție de importanța lui Israel în istoria mântuirii (Rom. 9:11; Gal. 6:16) și nici de valorile lui
morale, revelate de Dumnezeu prin Israel întregii lumi. Cred că ura nejustificată împotriva
poporului ales, așa-numitul antisemitism, nu ar trebui să caracterizeze făptura cea nouă,
răscumpărată în Sângele Mielului Hristos, ci Biserica creștină ar trebui să trăiască în pace și
colaborare etnică cu Israel, aducându-i mereu aminte, acestui frate al ei mai mare, că mântuirea
lui și a întregii lumi, nu vine decât numai prin Persoana Domnului Iisus Hristos, în afara căruia,
Israel rămâne în continuare rob al propriilor neputințe religioase. Erori de înțelegere cu privire la
taina mântuirii, vin de asemenea și din partea israeliților (aversiunea din păcate este reciprocă).
Mulți dintre aceștia, cred că substantivul χάρις “har”, este o creație creștinească ce nu are nimic
de-a face cu iudaismul biblic. Traducerea oficială a Bibliei în spațiul iudaic Nord-American,
renumita „Tanakh”, oferă doar 19 ocurențe pentru cuvântul „har” (grace), unele dintre ele fără să
facă referință către Dumnezeu. Aversiunea iudaică pentru cuvântul χάρις provine din accepțiunea
tot mai largă a faptului că, harul este un construct specific al creștinismului, de aceea traducătorii
evrei ai Bibliei, trebuie să-l omită. Ceea ce evident este o greșeală uriașă18, din moment ce limba
ebraică biblică folosește verbul hnn pentru „a fi în har19”. Necesitatea stringentă a depășirii
acestor condiționări religioase, se impune de la sine!

16
David Novak, „The Judaic foundation of rights,” in Christianity and Human Rights: An Introduction (eds. John
Witte Jr., Frank S.Alexander; Cambridge: Cambridge University Press, 2010), 50; David Daube, Studies in Biblical
Law (New York: Ktav Publishing, 1969), 109; Francis Brown, The New Brown-Driver-Briggs-Gesenius Hebrew
and English Lexicon (Massachusetts: Hendrickson Publishers’s Peabody, 1979), 713-714.
17
Heikki Räisänen, “Galatians 2.16 and Paul’s Break with Judaism,” New Testament Studies, 31 (1985): 544.
18
Marc Zvi Brettler, “By the Grace of God – A Biblical Idea?,” in Encountering God: El Rachum V’chanun - God
Merciful and Gracious (ed. Rabbi Lawrence A.Hoffman; Woodstock: Jewish Lights Publishing, 2016), 47-48.
19
Substantivul ebraic hēn este tradus în Septuaginta (LXX) prin termenul cháris, acesta avându-și etimonul în forma
semitică verbală hnn, care se folosea și în limbile akkadiană, asiriană, ugaritică, aramaică, siriacă sau arabă, cu
diverse nuanțe legate de context. Funcția verbală a lui hnn definește o dispoziție spre îndurare față de cineva
(gracious), a găsi bunăvoință (hēn) în ochii cuiva, acționând cu milă (Gen. 33:5; Ps. 119:29). Dezvoltarea principală
a lui hnn în Vechiul Testament, se face prin referință la acțiunea lui Dumnezeu, Care ascultă rugăciunea omului și îl
vindecă (Ps. 4:1; 6:2); Care îl mântuiește, iartă și întărește pe om (Ps. 26:11; 51:1; 86:16). Tot din Vechiul
Testament vedem că harul (hnn) este un dar (Exod 33:19), perspectivă teologică des invocată de apostolul Pavel cu
referință directă la lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos. Funcția adjectivală (hannûn) se întâlnește de 13 ori în
Vechiul Testament, întotdeauna fiind o caracteristică a lui Dumnezeu, cu excepția textului din Ps. 112:4; și este
folosit de obicei ca sinonim lui rahûm care înseamnă „milostiv” (Exod 34:6). Natura divină este prezentată în
Vechiul Testament plină de har (gracious), adică gata oricând să răspundă cu milostivire față de lume (Joel 2:13).
Dumnezeu oferă favoare pentru îmbunătățirea relației divino-umane, cât și pentru îndreptarea relațiilor interumane.

5
 Ultimul exemplu, foarte pe scurt este textul din Heb. 13:10-1420. Este așadar acesta, un
îndemn clar la separație definitivă între creștinism și iudaism? Expresia folosită în v. 12: ἔξω τῆς
πύλης ἔπαθεν adică „a suferit în afara porților”, preluată din motivul Yom Kippur (Lev. 16:27),
îl prezintă pe Iisus ca fiind Jertfa supremă de ispășire, crucificat în afara porților Ierusalimului
(John 19:17). Jertfele arse în afara taberei făceau parte din câteva ritualuri distincte precizate de
Lege (Lev. 9:11; Num. 19:3); însă în cazul de față, referința este la Ziua Ispășirii când preotul
intra în Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei (Lev. 16:27). Conform ritualului iudaic, după ce țapul
de jertfă era dus să moară în pustiu, îngropându-se prin moartea lui toate păcatele lui Israel; cel
ce l-a condus pe animal, trebuie să se spele el însuși dar și hainele sale, datorită atingerii de
animalul prihănirii. Spălarea pentru curățire, pentru evreul care dorea să reintre în tabăra lui
Israel, era o procedură standard legiferată de Moise (Num. 19:8). Resturile de jertfe animalice,
nu trebuiau lăsate în tabără, ci din contră, trebuiau obligatoriu depuse în afara ei. Acest act făcea
parte din legea cu privire la jertfele pentru păcat. Țelul ritualic era de a face o distincție clară
între ceea ce era curat și ceea ce era necurat în Israel21.
Preluând această imagine vechitestamentară, și făcând analogie cu Jertfa sângeroasă a lui
Iisus de pe Golgota (din afara cetății), Care a stropit spre curățire întreg poporul binecredincios,
cu Însuși Sângele Său cel sfânt, totul consumându-se în Altarul cel Ceresc, odată pentru
totdeauna (Heb 9:11-12), nu doar anual precum în Ziua Ispășirii; autorul ne indică superioritatea
lui Iisus Hristos față de arhiereul evreilor și implicit măreția Cultului creștin față de Cultul
iudaic, totul doar din perspectivă soteriologică. Contextualizat mesajul pentru cititorii iudeo-

El alege să Își extindă harul și bunăvoința, cu răbdare și peste aceia care nu doresc să se pocăiască (Neh. 9:17, 31),
sau peste aceia ce răspund îndoielnic chemării Lui (Gen. 33:5, 11). Yahweh își risipește harul peste întreaga omenire
din pricina promisiunilor Sale (2Kgs. 13:23), sau din pricina lui Israel (Ezra 9:8). Harul lui Dumnezeu (hēn YHWH)
își trage seva nu din faptele oamenilor, ci din dispoziția binevoitoare și plină de îndurare a lui Dumnezeu, dincolo de
orice putință de pricepere umană (Exod 33:19; 34:6). Dorința lui Dumnezeu este ca tot mai multă lume să experieze
harul ca pe-un dar (Jonah 4:2); iar meritele nu sunt ale omului, căci acesta nu este îndreptat prin faptele sale, ci prin
mila și harul lui Dumnezeu (Dan. 9:18) – temă mult dezbătută de teologia paulină. A se vedea Geoffrey
W.Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in one volume (Grand Rapids: William B.
Eerdmans Publishing Company, 1985), 1302; Willem A.VanGemeren, New International Dictionary of Old
Testament Theology & Exegesis, vol. 2 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1997), 203-205.
20
Ἔχομεν θυσιαστήριον, ἐξ οὗ φαγεῖν οὐκ ἔχουσιν ἐξουσίαν οἱ τῇ σκηνῇ λατρεύοντες. Ων γὰρ εἰσφέρεται ζῴων τὸ
αἷμα περὶ ἁμαρτίας εἰς τὰ ἅγια διὰ τοῦ ἀρχιερέως, τούτων τὰ σώματα κατακαίεται ἔξω τῆς παρεμβολῆς. Διὸ καὶ
Ἰησοῦς, ἵνα ἁγιάσῃ διὰ τοῦ ἰδίου αἵματος τὸν λαόν, ἔξω τῆς πύλης ἔπαθεν. τοίνυν ἐξερχώμεθα πρὸς αὐτὸν ἔξω τῆς
παρεμβολῆς τὸν ὀνειδισμὸν αὐτοῦ φέροντες· οὐ γὰρ ἔχομεν ὧδε μένουσαν πόλιν ἀλλὰ τὴν μέλλουσαν ἐπιζητοῦμεν
(“We have an altar from which those who serve the tent have no right to eat. For the bodies of those animals whose
blood is brought into the holy places by the high priest as a sacrifice for sin are burned outside the camp. So Jesus
also suffered outside the gate in order to sanctify the people through his own blood. Therefore let us go to him
outside the camp and bear the reproach he endured. For here we have no lasting city, but we seek the city that is to
come”).
21
John D.Currid, A Study Commentary on Leviticus (New-York: Evangelical Press, 2004), 222-223; Gloria Kinsler,
The Biblical Jubilee and the Struggle for Life (Maryknoll: Orbis Press, 1999), 6; Robert S.Kawashima, „The Jubilee
Year and the Return of Cosmic Purity,” Catholic Biblical Quarterly, 65 (2003): 372; Baruch A.Levine, The JPS
Torah Commentary: Leviticus (Philadelphia/Jerusalem: The Jewish Publication Society, 1989), 171; R.B. Sloan, The
Favorable Year of the Lord. A Study of the Jubilary Theology in the Gospel of Luke (Texas: Scholar Press Austin,
1977), 24; Roland de Vaux, Les Institutions de l’Ancient Testament, vol. 1 (Paris: Éditions du Cerf, 1958), 264-265.

6
creștini, îndemnul părăsirii taberei din v. 13 însemna disponibilitatea de a fi expulzați din
comunitatea evreiască pe care o apreciau, pentru a-L urma pe Dumnezeul Iisus Hristos al noului
Israel, din toată inima22 (Heb 11:13-16).
Înainte de a oferi un răspuns clar la problematica ridicată, vom cerceta cu atenție care a
fost intenția exactă a autorului epistolei către Evrei, în ceea ce privește sinuoasa relaționare
iudeo-creștină. Investigația va urmări dacă intenția generală a epistolei, a fost înspre o separație
evidentă, sau dacă există sau nu, vreo terminologie clară care să militeze pentru separație. În caz
contrar, putem pune ideea separației, ca fiind rezultatul unui exces de zel și implicit nejustificat
al taberei creștine. Dacă pornim aprioric cu ideea că întreaga epistolă este o predică empatică ce
urmărește persuadarea publicului țintă, cu privire la necesitatea unei separații, observăm că există
unele cercetări în domeniu ce condamnă o anumită atitudine antisemită a epistolei, prin tendința
ei de a desconsidera Cultul iudaic, Legământul și întregul sistem al jertfelor pentru păcate 23. Alți
cercetători afirmă cu emfază că epistola către Evrei, este o întreagă expozițiune a convingerii
potrivit căreia, religia creștină este net superioară, transferând-o în zona societății ideale a
viziunii platonice24. Potrivit logicii seculare a acestor cercetători, aproape întreg Noul Testament
ar fi la bază o construcție retorică antisemită, izvorâtă dintr-o ură profundă a creștinilor față de
valorile perene iudaice; iar noi nu putem să nu remarcăm, la modul cel mai obiectiv cu privire la
cele spuse, animarea unei adevărate psihoze specifice Iluminismului25, prin care se boicotează
însăși ideea de autoritate a creștinismului, primită direct de la Dumnezeu (John 1:12). Dacă ar fi
să mergem pe firul acestor afirmații, am ajunge să postăm ignominia potrivit căreia, toate
epistolele pauline ar fi în esență antisemite, ba chiar Iisus Hristos Însuși ar fi militat pentru
antisemitism, El Cel Care afirma răspicat că S-a Întrupat pentru mântuirea tuturor, inclusiv a
evreilor, în special a semiților. Confuzia se naște pe fondul că intenția autorilor Noului
Testament (inclusiv cazul epistolei către Evrei), nu este cea de a incita la ură etnică, după cum
greșit se stipulează, ci de a evita sincretismul religios, căci amestecarea practicilor creștine cu
cele iudaice, ar fi condus către un eșec misionar în plan creștin, învățătura despre Jertfa
Domnului Iisus ca singură necesară pentru curățirea de păcate, ar fi avut grav de suferit. De
aceea, pentru o înțelegere corectă a datelor problemei, trebuie ca interpretarea contextuală să fie
bine definită, orice hermeneutică decontextualizată a mesajului noutestamentar, poate da naștere
la preconcepții eronate. Mesajul Noului Testament într-adevăr amintește despre superioritatea
creștinismului, însă în cheie liturgică, Iisus Hristos fiind Dumnezeu adevărat, Care S-a jertfit
pentru mântuirea omului iar în baza jertfei Sale, avem noi iertarea păcatelor – doar în acest sens
putem vorbi despre o anume supremație, însă aceasta nu dă dreptul nimănui să desconsidere
poporul Israel, acționând coercitiv asupra acestuia.

22
Craig S.Keener, Comentariu cultural-istoric al Noului Testament (Oradea, Editura Casa Cărții, 2018), 794; Paul
Ellingworth, The Epistle to the Hebrews: A Commentary on the greek text (Grand Rapids: William B. Eerdmans
Publishing Company, 1993), 716-717.
23
L.C. Freudmann, Antisemitism in the New Testament (Lanham: Lanham University Press, 1994), 150-158.
24
Samuel Sandmel, Anti-Semitism in the New Testament? (Philadelphia: Fortress Press, 1978), 120.
25
Natan Lerner, Religion, Secular Beliefs and Human Rights: 25 Years After the 1981 Declaration (Leiden:
Martinus Nijhoff Publishers, 2006), 173-180.

7
 Prin urmare, intenția autorului epistolei către Evrei nu este de a diaboliza iudaismul,
militând la acțiuni represive împotriva poporului ales, ci de a atenționa comunitatea din Ierusalim
despre pericolul sincretismului religios. El făcând aceasta, prin sublinierea superiorității Cultului
creștin față de cel iudaic, pentru a-i convinge pe cititori, că abjurarea credinței creștine din
dorința reîntoarcerii la vechiul sistem levitic, înseamnă nu doar a batjocori și desconsidera unica
Jertfă adusă pentru mântuirea lor o dată pentru totdeauna (9:12), dar înseamnă și a-L răstigni
iarăși pe Hristos Fiul lui Dumnezeu (6:4-6), cu aceeași vinovăție a părinților lor de la Golgota.
Este adevărat că s-ar putea ca cititorii să fi interpretat greșit afirmațiile părintelui lor
duhovnicesc, și datorită unui exces de zel, să fi acționat în direcție antisemită, după cum susțin
unii cercetători; dar această viziune este o simplă ipoteză26.

The Nunc dimittis in biblical context (Luke 2:32)

Textul de referință este o profeție a dreptului Simeon, sub forma unei poezii ebraice
cantabile, de tip distih, cunoscută tehnic sub denumirea de „Nunc Dimittis27”: φῶς εἰς
ἀποκάλυψιν ἐθνῶν καὶ δόξαν λαοῦ σου Ἰσραήλ (“a light for revelation to the Gentiles, and for

26
Clark M.Williamson, “Anti-Judaism in Hebrews?,” Interpretation: A Journal of Bible and Theology, 57 (2003):
267-272.
27
The term of “Nunc Dimittis” comes from the latin translation: Nunc dimittis servum tuum, Domine (“Lord, now
lettest thou thy servant depart”). Because of their poetic aspect, the canticles have been used from the early centuries
of the Church in liturgies, as christians adopt the words of Mary, Zachariah, the angels, and Simeon as their own.
There is considerable evidence for the argument that the texts were indeed intended as songs, not least of which is
the interpretive memory of the Church. Among scholars, A. Sendrey points out that the earliest poems of ancient
peoples have all been sung, and asserts for his own subject that poetry was sung, prose recited, although he also
considers that there was not too conspicuous a distinction between emotional speech and singing. For further reading
see Alfred Sendrey, Music in Ancient Israel (New York: Philosophical Library, 1969), 159-164; Stephen Farris, The
Hymns of Luke’s Infancy Narratives (Sheffield: JSOT Press, 1985), 67; John Arthur Smith, Music in Ancient
Judaism and Early Christianity (Burlington: Ashgate Publishing, 2011), 148-149: “There are also similar more or
less extended utterances over unborn children and infants in the New Testament. Luke 1:46–55 is a special
utterance attributed to Mary (some sources attribute it to Elizabeth) in anticipation of the birth of a child. It is
probably modelled on Hannah’s utterance in 1 Samuel 2. Luke 1:68–79 is uttered by a man, Zechariah, on the birth
of his son John; Luke 2:29–32 is a short utterance over the infant Jesus by the prophet Simeon. Luke 2:38 reports
that an utterance was delivered by the aged prophetess Anna (Hanna in the Greek) over the infant Jesus, but does
not give its text. To what extent such utterances were actually delivered, and delivered as song, in antiquity (as
opposed to their existing solely as literary compositions) is not known; song is not mentioned in connection with any
of the utterances cited above. However, there is late evidence to suggest that such utterances were delivered as
song. The opening portion of the Protevangelium of James tells that a devout Jewish married couple, Joachim and
Anna, were in sorrow because they were childless. Anna, after lamenting her plight, set aside her sorrow and
implored God to grant her a child. Her prayer was answered and she gave birth to a daughter whom she named
Mary (Prot. Jas. 4:1–5:2)…Anna’s song is a set piece exhibiting features that give it the appearance of belonging to
Jewish tradition: it is a special utterance over an infant, and it is composed almost entirely of allusions to and
quotations from the Hebrew Bible. It is introduced by a formula that announces sung performance, and its text
contains a direct reference to singing – features characteristic of ancient Jewish cultic songs…Nevertheless, while
Anna’s song may not harmonize completely with Jewish tradition, and notwithstanding the legendary nature of its
narrative context, there seems no reason to doubt that the story of Mary’s first birthday reflects an actual and
prevalent Jewish tradition as far as the sung delivery of special utterances over infants is concerned”.

8
glory to your people Israel”). În această cântare a sa, Simeon vorbește despre eliberarea sa,
folosindu-se de o exprimare vechitestamentară: “to release someone in peace”. Dar mai
important decât aceasta, îl recunoaște pe pruncul Iisus, ca fiind Mesia cel promis, Care va aduce
pace, mântuire și lumină lumii. Aceste daruri vor fi dăruite prin El lumii întregi, iar poporul
Israel va fi slăvit întru numele Lui28.
The motif of salvation (σωτήριον) is theologised here, into light (φῶς) and glory (δόξαν),
and „the peoples” into heathen and jews – giving to the people of Israel, a honour statute which
dominates the biblical history of humanity. Profeția bătrânului Simeon este o combinare a două
profeții eshatologice vechitestamentare (Ps. 98:2; Isa. 49:6). The phrase ἀποκάλυψιν ἐθνῶν poate
însemna fie revelation to belong to the Gentiles; or instruction of the Gentiles; or unveiling of the
Gentiles for removing the darkness which covers them (Isa. 25:7; 60:2). The scholar ... crede că
prima opțiune este cea mai apropiată de intenția autorului: „a light with a view to revelation
which shall belong to the Gentiles”, making ἐθνῶν a possessive genitive. Însă aceasta doar în
cazul în care ἀποκάλυψιν mean „instruction”, portretizându-i pe Gentiles, ca unii care primesc
Revelația prin intermediul poporului Israel. Elsewhere in the New Testament, the genitive after
ἁποκάλυψις is either the person who reveals (2Cor. 12:1; Rev. 1:1), or the thing revealed (Rom.
2:5; 1Pet. 4:13); but the possessive genitive is quite possible29. The word is eminently Pauline. It
may be doubted whether the glory, of Israel (Rom. 9:4) is mentioned after the enlightening of the
Gentiles in order to indicate that Israel obtained its full glory after and through the enlightenment
of the Gentiles; for the heathen accepted the salvation which the Jews refused 30, and from the
heathen it came back to Israel31. For Israel the coming of the Messiah spells glory (Isa. 46:13;
45:25). The Gentiles will come to Israel as the place where God reveals his salvation, and Israel
will share in the glory of the Messiah (Ps.Sol. 17:34f.). Regarding δόξαν it may be in apposition
to φῶς (so most commentators) or be parallel to ἀποκάλυψιν32. The setting of Jews and Gentiles
in parallel here, corespunde paternului lucanic dezvoltat în Acts, unde iudeii și neamurile sunt

28
Joseph A.Fitzmyer, The Gospel According to Luke (I-IX), in The Anchor Bible (Garden City: Doubleday 1981),
422; Joel B.Green, The Gospel of Luke, in The New International Commentary on the New Testament (Grand
Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1997), 213-214.
29
Geoffrey W.Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in one volume, 406-407; Johannes
P.Louw, Eugene A.Nida, Greek-English Lexicon of the New Testament based on semantic domains, vol. 1 (New
York: United Bible Societies, 21989), 338.
30
În contextul refuzului mesajului creștin de izbăvire, rătăcirea aceasta a evreilor, care nu doresc să-L recunoască pe
Iisus ca fiind Mesia, are doar un caracter temporal, căci în final, spune apostolul Pavel, “tot Israelul se va mântui”
(Rom. 11:26). Dificultatea exegetică aici stă în expresia καὶ οὕτως care poate fi interpretată: in a modal sense („and
so all Israel will be saved”), which is the most current translation; or in a temporal sense („only then all Israel will be
saved”), which is a much less common interpretation. Însă această din urmă traducere este cea mai potrivită ideii că
până la urmă toți israeliții se vor mântui, numai după ce Îl vor accepta pe Domnul Iisus Hristos ca fiind Mesia cel
promis de profeți. A se vedea Pieter W.van der Horst, Jews and Christians in Their Graeco-Roman Context
(Tübingen: Mohr Siebeck, 2006), 176-180.
31
Alfred Plummer, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Luke (London/New York:
T&T Clark, 1922), 69.
32
I.Howard Marshall, The Gospel of Luke: A Commentary on the Greek Text (Grand Rapids: William B. Eerdmans
Publishing Company, 1978), 121.

9
beneficiarii mântuirii în numele lui Iisus Hristos (Acts 9:15; 11:15; 14:1; 15:9; 18:4; 19:10;
26:18); evreii având prioritate, însă mântuirea este deschisă tuturor33.
Prin urmare, φῶς și δόξαν sunt ambele în raport de apoziție cu tema mântuirii din 2, 30:
ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν σου (“for my eyes have seen your salvation”). De aceea,
mântuirea este luminarea tuturor popoarelor iar slava este a poporului Israel, locul de unde
provine lumina necreată a lui Dumnezeu. Lumina și slava sunt echivalente în Vechiul Testament,
ele fiind de asemenea asociate cu acțiunea mântuirii adusă de Yahweh (Isa. 42:6; 49:6; 51:4-5;
60:1-3). Adevărul acesta privitor la importanța lui Israel în iconomia mântuirii, este recunoscut și
de către apostolii Domnului Iisus Hristos34 (Acts 13:47).

The Nunc dimittis in the Romanian Orthodox Vespers of the 20th century oral
mistranslation

Am observat până acum că poporul Israel joacă un rol de bază în iconomia mântuirii sale
și a lumii, aceștia fiind încununați cu slava de a fi un neam ales de Dumnezeu spre luminarea
tuturor popoarelor (Isa. 60:2). Am observat de asemenea că neînțelegerea acestui adevăr unic cu
privire la paternitatea lui Israel, dublat și de o exegeză eronată a unor pasaje noutestamentare, a
contribuit decisiv la alimentarea unor sentimente antisemite, total nefirești ethos-ului creștin35.
La jumătatea secolului XX, când Partidul Comunist preia puterea în România, atitudinile
antisemite explodează36, ura nejustificată față de evrei, a mers atât de departe, încât a atins într-o

33
John Nolland, Luke 1-9:20, in Word Biblical Commentary 35A (Dallas: Word Books Publisher, 1989), 120.
34
Darrell L.Bock, Luke, vol 1, in Baker Exegetical Commentary on the New Testament (Grand Rapids: Baker
Academic, 1994), 244; Robert H.Stein, Luke, in The New American Commentary 24 (Nashville: Broadman Press,
1992), 116.
35
Din păcate Sfântul Ioan Gură de Aur, contribuie și el la întreținerea unei atitudini antisemite la început de secol IV
în Antiohia, vorbind foarte dur la adresa evreilor într-o omilie a sa, rostită împotriva iudeilor (PG 48, col. 843-856).
Intenția sa a fost una apologetică însă, asemănătoare Sfântului Pavel când le scria creștinilor din Galata; Sfântul Ioan
încercând prin rechizitoriul său, să își protejeze comunitatea de a se amesteca cu ritualurile iudaice, binecunoscând
pericolul sincretismului religios. Nu cred că se justifică să ne grăbim a-l acuza de antisemitism! A se vedea Wayne
A.Meeks, Robert L.Wilken, Jews and Christians in Antioch in the First Four Centuries of the Common Era
(Missoula: Scholars Press, 1978), 85-104.
36
Părintele comunismului, Karl Marx, publică în anul 1844 lucrarea cu numele “Zur Judenfrage”, în care pune
bazele chestiunii evreiești, propunând soluția asimilării lor popoarelor vernaculare. În perioada imediat următoare,
un filozof marxist preocupat de problema evreiască din întreaga lume, pe numele său Karl Kautsky, publica în 1914
lucrarea “Rasse und Judentum”, o carte plină de afirmații antisemite, dintre care cea mai otrăvitoare era aceea
potrivit căreia, evreii nu puteau fi considerați o rasă umană – un limbaj demn de epoca sclavagistă, care ar fi trebuit
să fie demult apusă. Stalin de asemenea, în 1913 sub călăuzirea lui Lenin, milita pentru asimilarea lor deplină clasei
proletare. La mijlocul secolului XX, în special odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, antisemitismul
erumpe în Europa și Uniunea Sovietică, înregistrându-se diverse forme coercitive la adresa evreilor în societatea
comunistă rusă (în special lupta se dădea împotriva muncitorilor evrei). Teama cea mai mare a sovieților, era ca
sentimentul național iudaic să nu compromită cu ceva stabilitatea Partidului Comunist, tocmai de aceea,
antisemitismul de tip comunist, era pe deplin motivat politic. Țările blocului sovietic (countries of the Soviet bloc)
nu au urmat toate politica antisemită. Acesta este cazul țării noastre România, care alături de Cuba, au condamnat
ostilitatea lumii arabe, care nu dorea să recunoască înființarea noului Stat Israel, nici măcar după celebrul război de

10
formă strict orală, și serviciul liturgic ortodox român. Clericii ortodocși alături de credincioșii
Bisericii, cunoscând bine ura comuniștilor la adresa evreilor, hotărând să nu riște nimic, au
modificat cântarea „Acum slobozește” (Nunc dimittis) din cadrul Slujbei Vecerniei37, înlocuind
cuvântul Israel cu un simulacru: „poporul binecredincios”, mutându-se astfel foarte subtil
accentul de pe poporul ales al lui Dumnezeu, pe poporul creștin ortodox de pretutindeni. Nu
cunoaștem procente exacte, ca să putem spune dacă toate Bisericile Ortodoxe din România sau
doar o parte dintre ele, au apelat la această formă de mutilare a adevărului biblic cu privire la
poporul Israel (cel mai probabil doar în unele zone locale) – însă cert este că, existau Biserici în
țară, unde la Slujba Vecerniei cuvântul incomod „Israel” era înlocuit cu cel de „binecredincios”,
din motive legate fie de o formă de antisemitism, fie din dorința slugarnică de a mulțumi partidul
ateu38. Vestea bună totuși, în tot acest scenariu sumbru, este că desfigurarea adevărului, s-a
consumat doar la nivel de transmitere orală, cărțile de cult păstrând la unison cuvântul „Israel” în
textul Slujbei Vecerniei39. Practic se înregistra un teatru absurd: în textul Vecerniei se spunea: „și
slavă poporului Tău Israel”, însă Biserica cânta: „și slavă poporului Tău binecredincios”.
Dorim să subliniem încă o dată faptul că nu putem certifica științific cu date clare și
palpabile, eroarea comisă cu privire la textul lui „Nunc dimittis”, deoarece ea s-a produs strict
doar la nivel de transmitere orală, în cadru liturgic – nu deținem din păcate nici un document
istoric inedit care să confirme teza noastră40. Ea se sprijină doar pe credința în mărturisirile

șase zile (Six-Day War). Însă această atitudine prosemită nu era una generalizată, fiindcă cel puțin la nivel local,
încă se resimțeau unele tendințe antisemite, pătrunse până și în Cultul Ortodox. Tot la nivel local, se înregistrează în
folcloristica din Moldova, o afirmație uluitoare pentru o țară predominant creștină: “Să omori un evreu nu e un
păcat”. A se vedea Leonard B.Schapiro, “Antisemitism in the Communist World,” Soviet Jewish Affairs, 9 (1979):
42-52; Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română (Iași: Polirom, 2012), 512-514.
37
Orthodox Worship: A Book for the People with Explanatory Notes (Eagle River: Saint John Orthodox Cathedral,
2007), 15: “Lord, now You are letting Your servant depart in peace, according to Your word, for my eyes have seen
Your salvation, which You have prepared before the face of all people, a light to lighten the Gentiles and the glory
of Your people Israel”.
38
Antisemitismul în România, nu a fost motivat religios, cum s-ar părea la o primă lectură a istoriei, ci politic și
economic, rabinii ultranaționaliști i-au îndemnat pe evrei să rămână eterogeni Statului din care făceau parte; iar
supremația economică a evreilor, care controlau piața, a atras antipatii. Probabil că din acest punct, antisemitismul
susținut și de către puterea comunistă, s-a infiltrat tăcut și în Cultul Ortodox al secolului trecut. A se vedea Ciprian
Iulian Toroczkai, „Evreii în România și Ortodoxia. Câteva considerații critice,” in In Honorem Pr.Prof.Univ.Dr.
Valer Bel (Eds. Cristian Sonea, Paul Siladi; Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2018), 331-332.
39
Am verificat toate cărțile de Cult care cuprind Slujba Vecerniei, tipărite în secolul XX, pornind de la premisa că
voi găsi cel puțin o singură ediție, care să traducă în spirit antisemit formula biblică καὶ δόξαν λαοῦ σου Ἰσραήλ;
însă spre surprinderea mea, nu am întâlnit nici măcar una. Toate cărțile de Cult ce cuprind Slujba Vecerniei alături
de toate stihurile ei speciale (Liturghier, Minei, Catavasier, Ceaslov, Triod, Penticostar), au tradus cântarea biblică
„Nunc dimittis”, păstrând tema poporului Israel. Modificările s-au produs, după cum spuneam, doar la nivel de
transmitere orală, ceea ce ne bucură nespus, fiindcă astfel, această ignominie la adresa poporului ales, nu s-a putut
generaliza în întreaga țară – probabil a avut doar un caracter local, în funcție de slugărnicia conducătorilor bisericești
locali.
40
Există din fericire la Cluj-Napoca un Institut de Istorie Orală, condus de domnul Prof.Univ.Dr. Doru Radosav,
care printre multele sale proiecte, desfășoară începând cu anul 1998, cercetări orale cu privire la istoria regimului
comunist din România. În cadrul campaniilor de teren desfășurate, au fost abordate o serie de subiecte de interes
comun cum ar fi: alegerile din 1946; colectivizarea agriculturii; anul 1956 în România; universul concentraționar;
represiunea minorităților etnice și religioase; copilăria în comunism. Până se va deschide un șantier de lucru care să
investigheze la nivel oral, prezența antisemitismului în slujbele bisericești din România comunistă, teza noastră își

11
martorilor oculari. Însă în mod indirect, am putea totuși apela la o dovadă în acest sens, căci
reminiscențele acestei atitudini antisemite, încă se văd acum în postmodernism, după aproape trei
decenii de la prăbușirea comunismului. Într-un articol al ziarului „Lumina”, publicație oficială a
Patriarhiei Române, într-un articol semnat în anul 2012, se reiterează această practică orală
antisemită din perioada comunistă, cel mai probabil ca urmare a unui reflex moștenit:

„Deşi Mântuitorul spune că a venit numai pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel,
totuşi El are grijă de întregul neam omenesc întrucât opera Sa mântuitoare nu se rezumă la un
singur popor, ci la toate popoarele lumii. Chiar dacă El spune în Evanghelia de astăzi că a venit
"numai pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel", nu se referă în mod strict la poporul iudeu.
Sensul cuvântului "Israel", care înseamnă "cel bine credincios", ne desluşeşte acest lucru. De
aceea, dreptul Simeon spune în rugăciunea rostită la Întâmpinarea Domnului (Acum
slobozeşte):"…lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău celui
binecredincios". Am putea înţelege din cuvintele Mântuitorului că a venit pentru oile cele
pierdute din întreaga lume. Nu se referea strict la femeia cananeeancă ce striga în urma Lui, ci
voia să-i înveţe pe Sfinţii Apostoli ceva mai sus decât ceea ce vedeau cu ochii şi auzeau cu
urechile", a arătat Înalt Preasfinţitul Irineu. În acest context, femeia cananeeancă a arătat, prin
exemplul credinţei, că Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă tuturor oamenilor, indiferent de
clasa socială sau etnia din care fac parte41”.

În acest cuvânt omiletic, autorul are dreptate când se afirmă că “Israel” înseamnă în
principal totalitatea celor credincioși, uniți sub cultul închinării lui Yahweh42; însă realizează o
eroare involuntară atunci când admite că bătrânul Simeon rostește: “și slavă poporului Tău celui
binecredincios”, fiindcă textul în original se referă foarte clar, după cum am văzut, la poporul
Israel și la contribuția acestuia decisivă în iconomia mântuirii neamului întreg. A înlocui
termenul de “Israel” cu cel de “binecredincios”, înseamnă pentru lumea creștină naivă, înlocuirea
poporului Israel cu Biserica creștină, inoculându-se implicit ideea îndepărtării poporului Israel de
la mântuire – o capcană în care cădem adesea, desconsiderând planul lui Dumnezeu cu privire la
izbăvirea poporului Său43 (Rom. 11:26). Înțelegerea aceasta este facilitată, după cum am arătat în

așteaptă cuminte confirmarea respectiv infirmarea. Mai multe detalii se găsesc pe pagina web a Institutului:
https://www.istoriaorala.ro/ro/node/150 (accesat ultima dată în 04.06.2019). A se vedea de asemenea și Toader
Nicoară, Istorie Locală și Surse Orale, Program postuniversitar de conversie profesională pentru cadrele didactice
din mediul rural, Cluj-Napoca, 2005, 63 p.
41
Ioniță Apostolache, “Cuvânt despre smerenie și credință”, Lumina, 31 ianuarie 2012.
42
Gerhard Kittel, Gerhard Friedrich, Theological Dictionary of the New Testament, vol. 3 (Grand Rapids: William
B. Eerdmans Publishing Company, 1964), 357.
43
În pericopa din Rom. 11:25-32 apostolul Pavel reia tema istoriei mântuirii dintr-o perspectivă eshatologică. El
atrage atenția asupra faptului că mântuirea tuturor evreilor este o taină greu de înțeles acum, dar ea se va produce în
urmă ridicării actualei poveri de înțelegere a iudeilor cu privire la Persoana lui Hristos Mesia, timp în care numărul
tuturor neamurilor va fi împlinit. Indiferent de ceea ce se întâmpla cu Israel în timpurile apostolice sau de-a lungul
întregii istorii, Sfântul Pavel primește încredințare directă de la Dumnezeu, cu privire la viitorul poporului ales, care
printr-o minune a lui Dumnezeu, se va mântui deplin, Israel va fi întru totul restaurat în Hristos. A se vedea Douglas
J.Moo, The Epistle to the Romans, in The New International Commentary on the New Testament (Grand Rapids:

12
prima parte a studiului nostru, de o interpretare greșită a Noului Testament. Un astfel de exemplu
este și textul din Matt. 21:43: “Therefore I tell you, the kingdom of God will be taken away from
you and given to a people producing its fruits”. Textul trebuie înțeles însă în contextul lui, care
este „pilda lucrătorilor vicleni”. După ce aceștia Îl ucid pe Hristos, sunt pedepsiți luându-li-se
dreptul de a mai lucra în „via mântuirii”, aceasta fiind dată altor lucrători demni de încredere.
Textul în sinea lui nu vorbește despre excluderea lui Israel, ci despre înlăturarea conducătorilor
lui religioși corupți de atunci (preoții și bătrânii poporului), iar vierii rodnici pot fi atât creștinii
cât și evreii care-I slujesc Domnului Iisus Hristos cu abnegație44. Nu credem nici pentru o clipă
că autorul invocat aici, semnând la ziarul „Lumina”, a fost motivat de tendințe antisemite, ci
trecem această eroare biblică pe seama unei nevinovate neatenții, însă care trebuie înlăturată pe
viitor cu maximă acribie.

Necesitatea comuniunii iudeo-creștine ca modalitate de extirpare a antisemitismului

Pentru a nu se mai ajunge în viitor la astfel de erori biblice și sociale, motivate de

tendințe antisemite, este imperios necesară o reevaluare biblică și istorică a rădăcinilor iudeo-
creștine ale Bisericii și ale Europei deopotrivă, prin activarea memoriei culturale45. Revelația îi
face pe iudei și pe creștini de asemenea, copii ai Aceluiași Tată; iar dacă separația s-a produs din
ambele direcții, dată fiind taina Persoanei lui Iisus Mesia și neputința înțelegerii tainei în
totalitate – antisemitismul respectiv anticreștinismul, nu este o soluție. Polemica iudeo-creștină
alimentată de neînțelegerea învățăturilor Domnului Iisus, a condus Biserica primară spre
acceptarea ideii că Israel este cu totul respins din planul de mântuire al lui Dumnezeu46 – ceea ce
este o gravă eroare, sunt vizați doar liderii religioși corupți, căci altfel, ce rost ar mai fi avut
predicarea Evangheliei în Ierusalim și încreștinarea iudeilor de aici și din diasporă?
Există totuși un teren comun foarte fertil: Vechiul Testament, dacă acesta ar fi interpretat
în spirit puțin mai ecumenic, s-ar putea găsi pârghiile necesare unei colaborări rodnice dintre

William B. Eerdmans Publishing Company, 1996), 712-713; James D.G.Dunn, Romans 9-16, in Word Biblical
Commentary 38b (Dallas: Word Books, 1988), 691.
44
David Pawson, Israel în Noul Testament (Oradea: Metanoia, 2011), 25-26; D.C. Sim, The Gospel of Matthew and
Christian Judaism: The History and Social Setting of the Matthean Community (Edinburgh: T&T Clark, 1998), 148-
149; R.T. France, The Gospel of Matthew, in The New International Commentary on the New Testament (Grand
Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 2007), 816-817: “In the first place this verse is the sequel to v.
41 and applies to the chief priests and elders the verdict they have just pronounced on the defaulting tenants: in
view of what you have concluded, you yourselves are to be dispossessed… This unexpected substitution may be
related to the theme of a new people of God arising out of Jesus’ ministry and characterized by faith in Him, such as
has been outlined in 8:11-12 and in the rabble of tax collectors and prostitutes who go ahead of the chief priests and
elders into the Kingdom of God (vv. 31-32)… We may rightly conclude from 8:11-12 that this new nation will
contain many Gentiles, but we saw also at that point that this is not to the exclusion of Jews as such but only of
those whose lack of faith has debarred them from the Kingdom of heaven”.
45
Andrei Marga, Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul (București: Hasefer, 2009), 100-115.
46
William Horbury, Jews and Christians in Contact and Controversy (Edinburgh: T&T Clark, 1998), 11-14.

13
iudei și creștini47. Creștinismul vede în Vechiul Testament doar profeții mesianice, care se
împlinesc toate în Persoana Domnului Iisus. Iudaismul înțelege din Biblia sa, faptul că
Dumnezeu încheie Legământ doar cu evreii și că doar aceștia vor moșteni viața veșnică 48. De
asemenea, iudaismul a impus creștinismului primar, obligativitatea respectării prescripțiilor
mozaice, fapt ce a condus evident către separarea drumurilor (parting of the ways49). Însă toate
aceste practici ritualice dobândesc în Hristos o altă dimensiune, una deloc împovărătoare, căci
respectarea lor cu scrupulozitate nu mai putea garanta mântuirea nimănui, aceasta dobândindu-se
exclusiv prin harul Domnului Iisus Hristos (Eph. 2:8-9). Evident, motivul întreținerii acestei stări
de scindare bilaterală între cele două mari religii, este înțelegerea mult prea restrictivă a
Vechiului Testament50. Dacă s-ar înțelege din ambele părți că Legământul încheiat cu Israel are
pe de altă parte și o dimensiune universală (Isa. 25:6-7) și că el în sinea lui este doar o pregătire a
venirii lui Hristos Iisus Mesia, Care va dărui mântuire tuturor neamurilor; atunci cu siguranță
astăzi nu am mai vorbi despre antisemitism sau anticreștinism, ci despre înfrățirea în Hristos a
două neamuri – copii ai Aceluiași Tată. Evanghelistul Luca, spre deosebire de evanghelistul
Matei51, merge pe linia trasată de părintele său duhovnicesc, Sfântul Apostol Pavel, și spune clar
în evanghelia sa că Dumnezeu intenționează să ofere mântuire tuturor oamenilor. Viziunea
universală a mântuirii la Sfântul Luca, invită grecii, asiaticii, africanii, sirienii și egiptenii
timpurilor sale, să se identifice fiecare, cu îndârjirea esenienilor, cu statutul onorant de adevărați
israeliți ai lui Dumnezeu. Creștinismul de pretutindeni este clădit pe această teologie lucanică a
mântuirii universale, actualizând-o în rugăciunile, imnurile și Liturghiile sale52. De aceea,
cântarea „Nunc dimittis” trebuie să păstreze această viziune integratoare a mântuirii, la care este

47
Problema este că majoritatea creștinilor, de-a lungul istoriei, probabil animați de spirite antisemite, au acordat o
importanță mult prea redusă Vechiului Testament, considerându-l expirat, un simplu document istoric ce ridică
serioase probleme morale. În tradiția evanghelică a creștinismului americano-european, Vechiul Testament a încetat
să mai facă parte integrantă a Scripturii, din motive lesne de înțeles, un lucru cât se poate de antievanghelic. Ellen
F.Davis, “Losing a Friend: The Loss of the Old Testament to the Church,” in Jews, Christians and the Theology of
the Hebrew Scriptures (Eds. Alice Ogden Bellis, Joel S.Kaminsky; Atlanta: Society of Biblical Literature, 2000),
83-84.
48
Anna Sapir Abulafia, Christians and Jews in the Twelfth-Century Renaissance (London and New York:
Routledge, 1995), 63-64.
49
Problematica separaţie trebuie să se discute în termenii unei înstrăinări dintre creştinii iudei şi întreaga
creştinătate, şi nu între creştinism şi iudaismul rabinic, spune biblistul J.D.G. Dunn. Aceasta deoarece de-a lungul a
câtorva secole, această aripă a creştinătăţii şi-a pierdut din importanţă, iudeii creştini fiind cu timpul absorbiţi în
iudaismul rabinic pe de o parte, iar pe de alta în creştinismul universal, alte motive fiind moartea părinţilor şi lipsa
succesorilor lor. A se vedea James D.G. Dunn, The Partings of the Ways: Between Christianity and Judaism and
their Significance for the Character of Christianity, scm press, London, 22006, pp. 312-314.
50
Jakob Josef Petuchowski, When Jews and Christians Meet (New York: State University of New York Press,
1988), 5.
51
Comunitatea mateeană, spun specialiștii, a rămas mult timp centrată în jurul iudaismului rabinic, creștinii
proveniți dintre evrei, păstrau relații strânse cu evreii mozaici. Această legătură pașnică durează până către anul 85
d.Hr., când rabinii i-au forțat pe creștinii evrei să se îndepărteze de sinagogă, introducând în Rugăciunea celor 18
Binecuvântări (Eighteen Benedictions), un blestem (birkat ha-minim) împotriva tuturor ereticilor, printre care erau
incluși și creștinii evrei. A se vedea Giorgio Jossa, Jews or Christians?, in Wissenschaftliche Untersuchungen zum
Neuen Testament 202 (Tübingen: Mohr Siebeck, 2006), 103-104.
52
Elaine Pagels, The Origin of Satan (New York: Vintage Books, 1996), 89.

14
chemată fiecare persoană umană, mai ales evreul, cel ce are un statut special în raport cu
Dumnezeu.
Milităm pentru înlăturarea acestor atitudini fundamentaliste, prezente în ambele tabere,
iar barierele ideologice ce-i separă pe creștini de iudei, trebuie eliminate urgent. Cu toții trebuie
să înțelegem că nu ne putem separa de restul lumii, și că este nevoie de construcția unui discurs
integrator53, centrat pe valorile perene ale Vechiului Testament, bun moral atât al creștinilor cât
și al evreilor. Înlăturarea prejudecăților religioase și înțelegerea faptului că nu este în folosul
nimănui autoizolarea, fiindcă toți aparținem aceleiași societăți civilizate, ce-și propune același
țel: slujirea lui Dumnezeu și a semenilor; va fi marea provocare a secolului XXI, la care suntem
chemați cu toții să oferim un răspuns comunional și comunicațional54.

Concluzii

Antisemitismul alături de încredințările religioase fundamentaliste, creează o continuă

stare tensionantă în lumea de azi, o realitate pe deplin antievanghelică. Numeroase texte
noutestamentare, interpretate în spirit antisemit respectiv anticreștin, au contribuit decisiv la
separarea iremediabilă dintre evrei și creștini – două religii ce au rădăcini comune: Revelația,
Legea și Legămintele. Spiritul antisemit, alimentat credem de conjunctura politică a României
secolului XX, a pătruns subtil și în Cultul Ortodox, încât contrar tuturor textelor biblice și
liturgice, a determinat modificarea imnului „Nunc dimittis” din Slujba Vecerniei, eliminând
orice trimitere către poporul Israel, dând naștere unei interpretări forțate, pe baza căreia doar
poporul creștin poate beneficia de mântuirea lui Dumnezeu – o adevărată viziune
antievanghelică.
Este mai stringentă decât oricând, nevoia eliminării tuturor acestor derapaje
teologumenice, care întrețin o stare continuă de ură interetnică și interreligioasă, care nu face
cinste cu nimic mesajului intrinsec al Evangheliei. Apropierea „în duh și în adevăr” dintre
creștini și iudei, va putea fi realizată doar atunci când toți Îl vor recunoaște pe Domnul Iisus
Hristos ca fiind Unicul Mesia al tuturor neamurilor, în special al evreilor. Până atunci, credem,
nădăjduim și ne rugăm spre împlinirea cât mai grabnică a acestui dezirat.

53
Massimo Leone, “Pour une Lutte Efficace contre les Discours Fondamentalistes,” Fellows: le regard de
chercheurs internationaux sur l’actualité, 5 (1er avril 2016): 2.
54
Cătălin Varga, “The Religious Dialogue between the Orthodox Church and the Jewish Christian Communities,”
Studia Universitatis Babeș-Bolyai Theologia Orthodoxa 2 (2016): 33-34.

15
16