Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Admininstrative

Forma de învățământ: I.D.
Program de studiu: Administrație Publică, Anul I, Sem. I

ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

TEMA: FUNDAMENTE CONCEPTUALE PRIVIND ȘTIINȚA

ADMINISTRAȚIEI

Cadru Didactic: Student:

Lect.Univ.Dr. Bilivolschi
Scutariu Petronela Adrian-Gheorghe
 Cuprins:

I. Știința administrației. Geneză și evoluții……………...1

II. Definirea științei administrației………………………..2

III. Caracteristicile științei administrației………………. 2-3

IV. Principiile științei administrației……………………. 3-5

V. Metode în știința administrației……………………... 6-8

VI. Bibliografie…………………………………………….. 8
 I. Știința administrației. Geneză și evoluții
Apariţia unei noi ştiinţe în ansamblul celor existente demonstrează evoluţia în timp a
fenomenelor economico-sociale şi politice, diversitatea lor de manifestare şi nevoia de a
delimita, în funcţie de natura şi conţinutul acestora, noi obiecte de studiu.
Pe linia diversităţii şi specialităţii domeniului de cercetare, se înscrie şi apariţia recent
nouă, în sistemul ştiinţelor, a ştiinţei administraţiei, prin delimitarea domeniului de examinare a
fenomenului administrativ, din domeniul ştiinţei dreptului şi, cu precădere, a ştiinţei
dreptului administrativ.
Pentru a putea „plasa” în timp apariţia ştiinţei administraţiei, presupune a putea
determina, cu certitudine, momentul desprinderii fenomenului administrativ statal, de alte
fenomene statale, ceea ce, în evoluţia societăţii umane, nu poate fi stabilit cu certitudine.
Ca atare, pentru a proceda la analiza apariţiei ştiinţei administraţiei, relevant este a
examina principalele concepte ce fac obiectul său de studiu, a-i determina şi circumscrie în
sistemul global al ştiinţelor, obiectul şi metodele care o califică ca ştiinţă de sine stătătoare.
Administraţia a devenit elementul caracteristic al societăţii moderne şi noţiunea cheie a
ştiinţei administraţiei. Se vorbeşte tot mai mult de o „eră administrativă” şi alături de
revoluţia ştiinţifică şi tehnică, de o revoluţie administrativă, care diferenţiază societăţile
modeme, de cele tradiţionale.
Administraţia publică trebuie să răspundă unor exigenţe majore, prin organizarea
ştiinţifică şi perfecţionarea continuă a activităţii şi structurii sale şi prin folosirea tuturor
resurselor alocate în mod eficient, pentru a obţine rezultate maxime, cu eforturi minime.
Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate3 , în literatura juridică românească,
asemeni celor petrecute în întreaga Europă de Est după cel de-al doilea război mondial şi
până la 1989, discuţiile cu privire la noţiunea de administraţie de stat au fost concentrate pe
următoarele direcţii principale:
a. corelaţia dintre formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriile de

organe de stat;
b. calificarea activităţii economice (implicit a structurilor care o realizează) în raport

cu activitatea administrativă;

c. raportul dintre caracterul de activitate juridică al administraţiei de stat şi caracterul

acesteia de activitate politică;

d. obiectul de cercetare al dreptului administrativ, respectiv al ştiinţei administraţiei.

În perioada interbelică se poate vorbi despre o Şcoală românească de ştiinţa

administraţiei, al cărei conducător era profesorul Paul Negulescu, care în Tratatul de drept
administrativ1 din 1906 face primele consideraţii cu privire la ştiinţa administraţiei, arătând că
aceasta se ocupă cu organizarea diferitelor autorităţi administrative, cu atribuţiile şi modul lor de
funcţionare, cu ierarhia în cadrul acestora, în timp ce dreptul administrativ reprezintă
totalitatea regulilor ce „guvernează drepturile şi datoriile reciproce ale administraţiei şi ale
administraţilor.

1
 În perioada ce a urmat primului război mondial, ceea ce caracterizează cercetarea în
domeniul ştiinţei administraţiei este constanţa cu care autorii au încercat să demonstreze că
aceasta este o ştiinţă socială, diferită de ştiinţa dreptului administrativ care are un obiect
propriu de cercetare.

II. Definirea științei administrației

Dezvoltarea social-economică și politică a oricărei țări este fundamentată, printre alte

elemente principale ale vieții sociale, pe administrație, și, în mod deosebit pe administraţia
publică. Buna organizare și funcționare a acesteia, perfecționarea sa permanentă, duce la
ridicarea calitativă a administrației publice, fapt ce reprezintă una din condițiile progresului
social.
Dar, după cum bine se cunoaște, o perfecționare constantă a administrației publice nu se
poate realiza numai constatându-se unele probleme ale realității curente din administrația
publică ci, în primul rând, pe baza unor cercetări științifice ale acesteia. Această cercetare
știinţifică are în vedere cunoașterea aprofundată a administrației publice, iar pe baza
cunoștințelor dobândite posibilitatea de a formula propuneri de organizare și funcționare
eficientă a administrației publice.
Numai fundamentată științific administrația publică va putea să facă față solicitărilor
multiple și complexe ale societății contemporane și, în acest context, a principalului său
component și beneficiar, cetățeanul.
În acest cadru, în doctrina, s-a afirmat că unele activități ale administrației publice sunt
cercetate de diferite științe sociale. Dar, aceste științe sociale nu examinează activitatea
administrației publice - a statului și a colectivităților locale - în integralitatea sa, ci doar
secvențial.
Ca atare, s-a impus cu necesitate știința administrației, adică acea știință socială care
cercetează atât structura, cât și activitatea autorităților administrației publice și a
administrației publice în totalitate, folosind, în acest sens, contribuția tuturor științelor sociale
care au ca obiect de cercetare administrația publică.

III. Caracteristicile științei administrației

Încă de la începutul existenței sale știința administrației a ridicat câteva problem

conceptuale care priveau, în principal, autonomia, natura și metodele sale și, în acest context,
delimitarea acesteia față de știința dreptului administrativ.
Problema autonomiei științei administrației a suscitat discuții începând din secolul a
XIX-lea și până la jumătatea celui de-al XX-lea. În prezent, însă, autonomia, denumirea și
importanța științei administrației sunt pe deplin recunoscute.
O știință nu este autonomă iar statutul său științific nu este asigurat decât în măsura în
care ea are un obiect bine definit și folosește metode și concepte proprii. În cazul nostru,
știința administrației are un obiect de cercetare bine determinat, acesta fiind administrația
publică, în întreaga sa complexitate, “ca fenomen

2
social, politic, juridic ce urmăreşte ca, prin cunoștințele pe care le dobândește și le
sistematizează, să formuleze principii și legități pe baza cărora se poate realiza raționalizarea
administrației publice, atât în ceea ce privește organizarea cât și funcționarea acesteia”.
Autonomia științei administrației trebuie avută în vedere și din perspectiva
“întrunirii elementelor noțiunilor generale de știință” a “încadrării sale în categoriile
(ramurile științei) unanim acceptate, încadrare ce presupune stabilirea raporturilor dintre știința
(științele) respectivă și științele vecine”.
Știința administrației se încadrează în ramurile științei sociale iar în raporturile sale
cu științele vecine, ea are caracterul unei științe de sinteză.
Autonomia științei administrației este pusă în evidență și de faptul că nicio altă ramură a
științelor sociale (în special științele politice, sociologia, științele juridice) nu cercetează în
profunzime domeniul acțiunii administrative, nu poate singură, să analizeze și să interpreteze,
în totalitate, faptul administrativ. A apărut, ca atare, necesară, o disciplină autonomă care să
cerceteze multilateral fenomenul administrației, aceasta fiind știința administrației.4
Știinţa administrației nu preia pur și simplu rezultatele dobândite de către alte
discipline științifice, ci le folosește în mod critic, raportându-se la obiectul său propriu,
administrația publică, fapt ce-i conferă acesteia un caracter interdisciplinar.
Știința administrației, cercetând structura și activitatea administrației publice, se
interferează, printre altele, cu sociologia, cu științele juridice, științele economice, științele
politice, managementul, istoria.

IV. Principiile științei administrației

Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înţelesul de

început. Semnificaţia sa mai poate fi şi de element fundamental, cauză primară sau punct de
plecare, ca şi cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem
politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârşit, totalitatea noţiunilor de bază ale unei
discipline.
Administraţia publică este cea care înfăptuieşte sarcinile stabilite de puterea politică şi
cea care soluţionează nevoile curente ale societăţii, în conformitate cu concepţia social-politică
şi filosofică a etapei istorice în care se găseşte.
Din Constituţia României, ca de altfel şi din întreaga legislaţie, vom desprinde şi
principiile ce fundamentează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice – a statului şi
a colectivităţilor locale, ele devenind, în fapt, şi principii ale ştiinţei administraţiei
româneşti.
În vederea identificării principiilor generale (sau fundamentale) ale ştiinţei
administraţiei româneşti, este necesar să analizăm dispoziţiile art.1, art.2 alin. (1), art.4 alin.
(1), art.8, art.78 şi art.120 alin.(1) din Constituţia României, astfel cum a fost modificată şi
completată prin Legea de revizuire constituţională.
Din aceste dispoziţii vom constata principii generale de valoare constituţională pe
care le considerăm că sunt aplicabile, în acelaşi timp, şi ştiinţei administraţiei. Aceasta
decurge din faptul că ele stau la baza organizării şi activităţii tuturor autorităţilor statului
şi, deci, se aplică în mod explicit şi administraţiei publice şi implicit ştiinţei administraţiei.

3
1. Principii generale

1.1. Principiul puterii suverane sau al suveranităţii naţionale

Principiul suveranităţii naţionale, în acest context, îl vom înţelege în
sensul că puterea politică are în mod necesar un titular – poporul român şi că
acesta deţine în mod natural puterea politică (suveranitatea). Suveranitatea
sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială
care, alături de naţiune şi teritoriu, concură la alcătuirea statului. Puterea
publică este o putere suverană. Suveranitatea este un atribut exclusiv al
puterii publice;

1.2. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat

Principiul separaţiei puterilor în stat a devenit o dogmă a
democraţiei liberale şi garanţia esenţială a securităţii individului în
raporturile lui cu puterea. Acesta este un principiu fundamental al statului de
drept, prevăzut, în mod expres, în Constituţia României la art.1 alin. (4) şi
conform căruia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrul puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale”;

1.3. Principiul supremaţiei Constituţiei sau al legalităţii

Este principiul exprimat în mod direct de dispoziţiile art.1 alin.(5) din
Constituţie care precizează că „în România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”;

1.4. Principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării

Principiul este consfinţit de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie
prin receptareareglementărilor internaţionale, potrivit căruia „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără
discriminări”. De asemenea, conform art.4 alin.(2) din Constituţie, „România
este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”;

1.5. Principiul unităţii poporului român

Acesta este un alt principiu stabilit de Constituţia României în art.4
alin.(1) şi art.8. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, „statul are ca
fundament unitatea poporului român”, unitate bazată pe egalitatea dintre
cetăţeni şi pe consacrarea „pluralismului în societatea românească” ca „o
condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale”.

2. Principii special

2.1. Principiul organizării şi conducerii unitare a administraţiei publice

Principiul semnalează necesitatea evitării tendinţelor divergente ce pot
apărea în organizarea şi conducerea administraţiei publice;

4
2.2. Principiul autonomiei de organizare
Principiul se desprinde din proprietateastructurilor sociale de a fi
autoreglabile. El este în concordanţă cu principiul organizării unitare dar, ca
subsistem, administraţia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o
anumită autonomie relativă. Altfel spus, elementele componente ale
subsistemului administraţiei publice – autorităţile administrative – au
posibilitatea de adaptare şi de realizare într-o anumită măsură a scopului lor în
concordanţă cu finalitatea sistemului global;
2.3. Principiul adaptabilităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice
Principiul are în vedere adaptabilitatea, în contextul stabilităţii
relative a administraţiei publice, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat,
prompt şi eficient comenzilor sociale. Principiul adaptabilităţii
administraţiei publice se caracterizează prin coeziunea şi flexibilitatea
elementelor sale componente – autorităţile administraţiei publice, ceea ce
permite realizarea în condiţii optime a funcţiilor sale;

2.4. Principiul simplificării structurii şi activităţii

Principiul are în vedere atât structura, cât şi activitatea autorităţilor
administraţiei publice. El impune, însă, o precizare: dacă numărul mare de
funcţionari publici din administraţie este nerentabil şi chiar dăunător,
simplificarea, realizată cu orice preţ, fără o temeinică justificare, va avea
consecinţe deosebit de negative. Simplificarea trebuie, deci, efectuată numai în
consonanţă cu realităţile constatate în cadrul administraţiei publice, în caz
contrar, ea transformându-se în dezorganizare;
2.5. Principiul raţionalizării
Principiul priveşte atât structura cât şi activitatea autorităţilor
administraţiei publice;
2.6. Principiul îmbunătăţirii stilului, metodelor şi tehnicilor din administraţia
public
Acest principiu se constituie într-un imperativ al administraţiei publice şi,
implicit, al ştiinţei administraţiei care trebuie să asigure, astfel, adaptarea sa
permanentă la realităţile societăţii contemporane;

2.7. Principiul urmăririi finalităţii

Principiul decurge din sopul practic pe care îl urmăreşte ştiinţa
administraţiei: perfecţionarea structurilor şi activităţii autorităţilor
administraţiei publice. El constă în urmărirea şi realizarea finalităţii sale prin
căutarea celor mai bune soluţii care să servească scopului propus.

5
V. Metode în știința administrației

Metoda reprezintă, pentru ştiinţă, în general, mijlocul prin care se găseşte şi se alege o
cale, ea fiind determinată de însuşi obiectul de cercetare ştiinţifică şi, în acelaşi timp,
trebuind să fie în concordanţă cu legile obiective ale ştiinţei respective.
Ansamblul metodelor folosite de către o anumită ştiinţă constituie metodologia
(methodos – drum, cale, mijloc şi logos – ştiinţă) sau ştiinţa despre metodă.
Metodologia este studiul celei mai bune metode de cunoaştere cu privire la unele
probleme determinate; ea nu caută soluţii, ci alegerea modulului de a le găsi, integrând
cunoştinţele dobândite asupra metodelor ce se aplică în diferitele discipline ştiinţifice sau
filosofice. Metodologia comportă un dublu aspect: cunoaştere pentru a acţiona.

1. Metoda analitică
 Structura (autorităţii sau instituţiei)
 Posturile
 Documentele şi poziţiile
 Repartizarea serviciilor în sediile autorităţilor administraţiei publice
 Circuitul administrative

2. Metoda critică
 Utilitatea autorităţii administraţiei publice şi a activităţii ce o desfăşoară
 Eficienţa
 Timpul
 Optimizarea factorilor ambienţi şi a relaţiilor umane

3. Metoda interviului
Efectuarea studiului la nivelul unei autorităţi sau instituţii administrative va trebui
continuată, după realizarea primelor două etape ale cercetării, cea analitică şi cea
critică, cu o etapă caracterizată prin luarea de interviuri, mai întâi, a conducerii şi
apoi, a altor funcţionari publici de execuţie, dar cu posturi de importanţă majoră în
structura autorităţii.
Metoda interviului se recomandă să nu fie folosită din poziţia unuia care
controlează sau a unei echipe de inspectori. Respectarea unei asemenea ipostaze
poate pune pe mulţi funcţionari să cosmetizeze activitatea şi să prezinte o situaţie
departe de cea reală, ceea ce nu este de dorit. De aceea, este importantă discuţia de la om
la om, apropierea sufletească de ei şi de problemele care-i frământă, prezentarea datelor
şi informaţiilor reale pe care analistul deja le cunoaşte, împreună cu măsurile de
îmbunătăţire, cu informarea de ansamblu asupra activităţii şi implicit asupra
situaţiei fiecăruia dintre funcţionari, ceea ce poate atrage colaborarea lor sinceră.

4. Metoda sintezei
Analiza sintetică are la bază elementele cercetării analitice şi a celei critice
împreună cu datele rezultate din interviurile tuturor funcţionarilor publici. Ea se
face, de regulă, la nivelul unei autorităţi superioare ierarhice celei analizate, de către
funcţionari specializaţi. Acum pot fi analizate şi problemele care privesc coordonarea,

6
 legăturile pe orizontală şi pe verticală, necesitatea îmbunătăţirilor, până la ce nivel
se impun a fi făcute. Astfel, se va analiza dacă este necesar să se propună schimbarea
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice ori dacă din informaţiile deţinute,
acesta şi-a realizat atribuţiile care îi reveneau, situaţie în care el va fi menţinut în
funcţie. Aceasta fiind şi una dintre primele concluzii ale analizei care s-a făcut în cele
trei etape, stilul de conducere, care impune şi desfăşurarea sau nu a unei activităţi
eficiente.
De asemenea, în această etapă, trebuie să se facă propuneri forurilor competente şi
cu privire la mijloacele materiale şi a celor financiare care sunt necesare autorităţii sau
instituţiei administrative analizate. O atenţie deosebită este necesar să se acorde şi
documentelor utilizate în circuitul administrativ, propunându-se, dacă este cazul, o
tehnică mult mai eficientă de întocmire a acestora, cea optimă, ca şi a circulaţiei
sale la nivelul structurilor interne ale autorităţii respective.
Un alt punct important al fazei de sinteză este analiza relaţiilor autorităţii
administraţiei publice cu cetăţenii, prin serviciile speciale înfiinţate sau de
persoanele abilitate expres cu asemenea sarcini, a modalităţilor prin care acesta
informează cetăţenii, transparenţa sa decizională şi nu în ultimul rând, primirea lor
în audienţă de factorii de conducere.

5. Metoda experimental
Constă din analiza cazurilor concrete, ce pot avea ca obiect o problemă de natură
generală, ca de pildă elaborarea unui raport sau a unui proiect de decizie, determinarea
unui plan de urbanism, etc. fie o problemă de natură subiectivă, sancţionarea unui
funcţionar public, desfacerea contractului de muncă al unui salariat,
Cazurile pot fi studiate, analizate şi dezbătute mai ales în instituţiile de perfecţionare
a pregătirii funcţionarilor publici. Discuţiile pot conduce la găsirea mai multor soluţii,
precum şi de a învăţa să se facă propuneri şi o cunoaştere mai profundă a organizării
administraţiei publice.

6. Metoda prospectivă
Cercetarea prospectivă este „o analiză a regulilor şi mecanismelor de
transformare a administraţiei în măsură să dea naştere unor noi structuri, unor noi
moduri de funcţionare, unor noi imagini ale administraţiei şi ale procesului său de
transformare.” Prospecţiunea este „nu atât determinarea scenariilor posibile ale
unei administraţii, cât modurile de schimbare, moduri care permit trecerea de la o stare
iniţială a administraţiei la una sau alta dintre imaginile finale pe care modelele le-au
selectat”.
Determinarea acestor moduri de trecere este, însă, subordonată utilizării unui
limbaj, el „ înseamnă să dispunem de concepte”, care vor face „conversia imaginilor
administraţiei (în prezent şi în viitor)” şi a „proceselor sale de transformare în
elemente sau noţiuni compatibile.” Cu alte cuvinte, prospecţia administraţiei, înseamnă
„căutarea conceptualizării fenomenului care să permită să i se reducă complexitatea fără
a-i restrânge câmpul social.”
Cercetarea operaţională sau prospectivă poate fi definită ca o metodă de observaţie a
faptelor şi de analiză matematică a raporturilor lor, care permite să determine utilizarea
eficientă a unui număr de mijloace pentru atingerea unui obiectiv, într-un context dat

7
 Această cercetare prospectivă este şi o metodă de observare, care acţionează pe
baza unei tehnici specifice de observare a faptelor, folosind în acest sens, analiza
matematică. Altfel spus, observarea permite determinarea faptelor respective, iar
cercetarea operaţională tinde să analizeze raporturile existente între fapte.
Metoda, prezintă, în fond, o cercetare a rentabilităţii, uneori, în mod discret şi
imediat, alteori, în mod indirect, adică, ”nu la nivelul mijloacelor” ci „în ansamblul” lor.

VI. Bibliografie

 Știința Administrației - curs pentru învăţământ la distanţă

Lect. Univ. Dr . Petronela Scutariu