Вы находитесь на странице: 1из 10

Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Admininstrative


Forma de învățământ: I.D.
Program de studiu: Administrație Publică, Anul I, Sem. I I

SISTEME ADMINISTRATIVE
COMPARATE

TEMA: NOȚIUNI ȘI CONCEPTE DE BAZĂ PRIVIND


SISTEMUL ADMINISTRATIV

Cadru Didactic: Student:


Lect.Univ.Dr. Bilivolschi
Scutariu Petronela Adrian-Gheorghe

Anul Universitar 2018 - 2019


Cuprins:

I. Administrația publică și sistemul administrativ.

Fundamente conceptuale.…...………………………… 1

II. Componentele sistemului administrative…………… 2-3

III. Metoda comparativă. Etapele cercetării metodologice.

Regulile comparației…………………………………. 3-5

IV. Factorii de influență asupra sistemelor

administrative……..………………………………..... 6-7

V. Principii de organizare și funcționare a sistemelor

administrative……………………………………....... 7-8

VI. Bibliografie…………………………………………….. 8
I. Administrația publică și sistemul administrativ.
Fundamente conceptuale

Noţiunea de administraţie publică a fost amplu şi diferit analizată în literatura de


specialitate, atât în perioada interbelică, cât şi în cea de după cel de-al doilea război mondial,
influenţa doctrinei franceze fiind determinantă în spaţiul european. Delimitarea conţinutului şi
sferei noţiunii de administraţie are atât importanţă teoretică, cât şi practică, presupunând
operaţiunea de explicare a reglementărilor juridice în vigoare, prin raportarea la ceea ce am
putea numi constantele doctrinei într-un sistem democratic.1
Sensul original al noţiunii provenit din vechiul drept roman, unde ad minister avea
sensul de a duce la îndeplinire o misiune comandată, vorbind despre conceptul de administraţie
trebuie să facem distincţia între administraţie publică şi privată, care există într-un mediu
social în care proprietarii lucrează prin administratori pentru realizarea unor interese
personale prin propria putere, iar guvernanţii satisfac trebuinţele sociale prin
administraţia publică, în ambele cazuri fiind obligatorie respectarea legii.
Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte:
 sensul material/functional - conform căruia administraţia publică semnifică
activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor,
urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a
serviciilor publice;
 sensul formal/organic – atunci când ne referim la ansamblul
autorităţilor publice, prin care, în regim de putere publică, se aduc la
îndeplinire legile şi se prestează serviciile publice.
O analiză profundă a literaturii de specialitate a permis identificarea a patru
perspective de definire a administrației publice :
 Politică;
 Legală;
 Managerială;
 Ocupațională

1
Antonie I., Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 3-4

1
II. Componentele sistemului administrative

Sistemul administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, în acelaşi


sens, un sistem integrator, de mare complexitate.
Prin urmare, sistemul administrativ trebuie conceput ca parte integrantă a sistemului
social, aflată în interacţiune permanentă şi reciprocă cu celelalte componente ale acestuia.
Astfel, pe de o parte, interesează modul cum mediul social furnizează administraţiei publice
impulsurile şi susţinerea necesare îndeplinirii misiunilor acesteia. Pe de altă parte, se are în
vedere faptul că sistemul administrativ este în măsură să-şi formeze propriile capacităţi şi să- şi
cuantifice nevoile, influenţând la rândul său asupra evoluţiei mediului social.
Structurarea şi funcţionarea sistemului administrativ sunt condiţionate deci, în mod
obiectiv, de alte elemente de structură ale societăţii globale, legate între ele printr-o serie de
interacţiuni. El comunică cu acest mediu prin informaţii reciproce şi prin procesul întrebare-
răspuns. În acest proces, întrebările acced către sistemul administrativ printr-o reţea de
comunicaţii şi sunt complementare, atât între ele, cât şi cu cele care emană din interiorul
sistemului administrativ însuşi. La rândul lor, răspunsurile pe care le dă sistemul administrativ
iau forma deciziilor şi acţiunilor concrete cu impact asupra evoluţiei societăţii.
Procesul de schimb şi comunicare dintre sistemul administrativ şi mediul exterior
creează două situaţii, şi anume:
 pe de o parte, sistemul poate fi deschis asupra mediului, prin schimbul unui
ansamblu diversificat de informaţii, dar în acelaşi timp, sistemul administrativ tinde
să-şi creeze propriul determinism intern, limitându-şi densitatea comunicaţiilor cu
exteriorul;
 pe de altă parte, acest sistem se poate plasa într-o situaţie de dependenţă sau să
încerce să-şi controleze şi să domine mediul, creând un centru autonom de putere şi
propriile valori.

Sistemul administriv își constituie bazele proprii de existență și funcționare cu


următoarele componente:
 Birocrația – poate fi definită ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia
realizării afacerilor publice, aparţine serviciilor administrative, adică birourilor”;

2
 Tehnocrația - se defineşte ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia
realizării afacerilor publice, aparţine tehnicienilor”;
 Tehno-Birocrația - este o alianţă între virtuţiile de organizare şi competenţele
de ordin tehnic. Cele două noţiuni nu se suprapun; puterea birourilor nu se
sprijină întotdeauna pe specializare şi calificare tehnică. Invers, câmpul
tehnocraţiei îl depăşeşte pe cel birocratic, în măsura în care fenomene analoage
se produc în afara cadrului administrativ.

III. Metoda comparativă. Etapele cercetării metodologice.


Regulile comparației

Provenind din latinescul comparatio, cu sensul de “constituirea unei perechi”,


termenul de “comparaţie” desemnează “operaţia mentală de apropiere a două sau mai multe
lucruri cu scopul determinării asemănărilor și diferenţelor dintre ele. Metoda comparativă
constă în căutarea explicaţiei faptelor prin compararea lor cu altele de același gen,
asemănătoare sau contrastante. Ea este întrebuinţată atunci când este imposibilă obţinerea
datelor identice, sigure și pur obiective. Este metoda esenţială în cazul știinţelor umane, acolo
unde nu se pot efectua experimente riguroase”.
Esenţială în orice studiu știinţific, comparaţia înseamnă apropierea și confruntarea
faptelor descrise, prealabil, în mod separat; degajarea asemănărilor și deosebirilor, gruparea
lor în genuri și clase; în sfârșit, interpretarea și justificarea similarităţilor și diferenţelor dintre
fapte cu scopul descoperirii elementelor universale dintr-un fenomen, a unor regularităţi
tendenţiale și eventuale legităţi cu valoare generalizatoare și funcţie explicativă.
Materia sistemelor administrative comparate se referă, în mod evident, la compararea
diferitelor elemente ale sistemelor administrative și căutarea de explicații atât pentru
diferențele, cât și asemănările existente.
Comparaţia este o operaţiune realizată de cercetător sau analist, care are ca scop
constatarea unor elemente identice sau diferite la două sau mai multe fenomene.
Etapele cercetării metodologice:

3
 definirea subiectului, a temei de cercetare – încadrarea într-un
domeniu și subdomeniu al științelor administrative – inclusive interdisciplinaritate
și transdisciplinaritate;
 formularea ipotezelor – pe baza unei literaturi consultate anterior;
 operaționalizarea conceptelor – cât se poate de precisă, întrucât în cazul
comparațiilor conceptele pot să aibă diferite înțelesuri în funcție de unitățile
analizate;
 delimitarea câmpului de cercetare – alegerea cazurilor – conform temei de
cercetare și a ipotezei, dar răspunzând și constrângerilor date de existența datelor;
 selectarea datelor și alegerea măsurilor – aici se vorbește de echivalența
funcțională (aceasta reprezintă găsirea unor măsuri echivalente ca înțeles în
fiecare din unitățile de analiză); de cele mai multe ori găsirea unor măsuri care
să fie echivalente din punct de vedere funcțional este dificilă și este necesară o
înțelegere în profunzime a tuturor unităților comparate;
 interpretarea datelor – fie prin metode aparținând epistemologiei pozitiviste
(metode empirice cantitative sau calitative), fie prin metode interpretative;
 construcția unui model – abstractizarea și generalizarea rezultatelor – ținând cont
de limitele date de numărul de cazuri, încadrarea lor temporală, si
metodologia de adunare a datelor folosită;
 construcția de tipologii și taxonomii – considerând în prealabil clasificările
pre-existente și justificând nevoia de a le modifica;
 evaluarea și predicția – din nou ținând cont de limitările studiului și
de contextualizarea fiecărui studiu.

Regulile metodologice ale comparației:


 a se compara numai ceea ce este comparabil – cercetătorul trebuie să
stabilească mai întâi dacă elementele comparate aparţin aceluiaşi timp istoric sau
unor sisteme diferite. În cazul în care sistemele cărora le aparţin elementele de
comparat sunt antagoniste, comparaţia nu se va realiza decât sub aspectul
stabilirii diferenţelor. Chiar şi în acest caz, informaţiile furnizate de comparaţie
sunt importante, cu toate că nu există similitudini între elementele comparate,

4
deoarece sunt puse în lumină reglementări şi norme particulare fiecărui sistem
analizat;
 niciodată comparaţia între două instituţii să nu se facă izolat, în afara
contextului din care fac parte – termenii comparaţiei trebuie să fie luaţi în
considerare în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, economic şi
cultural care i-au generat. O normă fixată într-un capitol al unei legi, nu poate fi
înţeleasă complet şi corect dacă nu se face apel la textele introductive în
care găsim formulate principiile generale, ori dacă nu sunt analizate dispoziţiile
finale ale acelor legi;
 norma trebuie cercetată în contextul izvoarelor sistemului din care face parte
– deoarece izvoarele oferă imaginea poziţiei diferitelor forme de exprimare
a dreptului (legi, obiceiuri, precedente judiciare) în diferite sisteme;
 în procesul de comparare trebuie să se ţină seama şi de evoluţia istorică a
normei, nu numai de forma sa actuală – în procesul istoric, forma normei
poate evolua într-atât încât forma iniţială să fie diferită total de forma actuală.
Într-o asemenea situaţie, cercetătorul trebuie să studieze doctrina, influenţa
moravurilor şi tradiţiilor asupra regulii de drept, determinând parcursul acesteia
dintr-o perioadă la alta, la baza demersului stând identificarea unui număr
de indici comuni, care să demonstreze o identitate a fenomenelor.

IV. Factorii de influență asupra sistemelor administrative.

În vederea îndeplinirii funcţiilor pe care i le conferă sistemul social şi pentru a


răspunde solicitărilor care îi sunt adresate, sistemul administrativ este grefat pe un
aparat instituţional a cărui complexitate sporeşte pe măsura dezvoltării sarcinilor
administrative. Organizarea concretă a acestui aparat trebuie să corespundă găsirii de soluţii la
toate problemele sistemelor administrative şi să ia în considerare elementele interne sau
externe care exercită presiuni sub influenţa factorilor de permanenţă şi a celor de evoluţie.
Acţiunea elementelor endogene (interne), respectiv a factorilor de influenţă
endogeni rezultă din interiorul sistemului administrative însuşi. Organizarea administrativă

5
posedă o logică intrinsecă şi cunoaşte un ritm de evoluţie specifică, aflându-se sub
impactul acestor factori.
Acţiunile elementelor exogene (externe), respectiv ale factorilor de influenţă exogeni,
îşi au sursa în interiorul altor sisteme intrasociale. Sub acest aspect, organizarea sistemelor
administrative trebuie să reflecte raporturile existente cu celelalte sisteme şi să suporte
permanent consecinţele mutaţiilor intervenite în interiorul lor.
Deşi este supusă influenţelor mediului, sistemele administrative publice au urmat o
dezvoltare autonomă. În sistemul administrativ se regăsesc elemente intrinseci care au favorizat
continuitatea şi evoluţia principiilor de organizare. Aceste elemente cu caracter endogen
din sistemele administrative sunt reprezentate de tradiţia administrativă şi expansiunea
administrativă, aflându-se sub influenţa unor factori de permanenţă şi factori de evoluţie.
Factorii de permanenţă cultivă rezistenţa la schimbare. Toate sistemele administrative
sunt în esenţă conservatoare. Capacitatea acestora de autoreglare favorizează o
anumită închidere la impulsurile exterioare care ar provoca mutaţii. Ea exprimă fenomenul de
homeostază prin care “se înţelege capacitatea unui sistem de a menţine anumite constante
esenţiale în cadrul mediului său intern, indiferent de forţa variaţiilor perturbatoare care
provin din mediul extern”.

Factori endogeni de evoluţie - sistemul administrativ nu rezistă la schimbări decât până


la un anumit punct. Astfel, atunci când acestea ating o asemenea amploare, încât este
imposibilă menţinerea organizării anterioare, sistemul administrativ intră într-o criză
profundă, care impune recurgerea la mecanisme de corectare.
Factori exogeni de influență - mediul social-politic este supus presiunilor
contradictorii pe care le exercită procesul complex al schimbării. Sistemul administrativ
reflectă aceste presiuni în propria sa organizare, care se modifică permanent sub influenţa
principiilor esenţiale de echilibru al sistemelor social şi politic.
Factorii exogeni de permanenţă - se porneşte de la premisa că sistemul social are
caracter etern. Expus eventualelor tensiuni, provenind din mediu, el încearcă să le
depăşească pentru a-şi asigura persistenţa în timp. Din acest motiv, factorii de
permanenţă se găsesc sub imperiul nevoii de perenitate şi a nevoii de stabilitate.
Factorii exogeni de evoluție - din momentul în care sistemul administrativ este supus
impulsurilor externe favorabile schimbării, el poate fi tentat să reziste la schimbare, dar procesul

6
de auto- transformare devine la un moment dat, inevitabil. Mai mult, aparatul
administrativ este obligat să se adapteze presiunilor sociale şi politice noi, prin modul în care
este concepută organizarea sa internă.

V. Principii de organizare și funcționare a sistemelor


administrative
Sistemele administrative sunt organizate în funcţie de anumite constant. Fayol, Taylor
şi teoreticienii americani au ilustrat această tendinţă pragmatică şi utilitară, bazată pe eficienţă
şi randament.
Se apreciază, de asemenea că analiza clasică a organizării birocratice făcută de Max
Weber a reunit toate cerinţele de ordine şi eficienţă ale unui model ideal de
administraţie, deoarece era fundamentată pe:
 un sistem de norme abstracte, reguli, tehnici şi proceduri;
 ierarhie a funcţiilor însoţită de o disciplină strictă şi omogenă;
 funcţie publică permanentă, specializată, calificată, remunerată şi dotată
cu garanţii de avansare.
Sistemul administrativ poate fi studiat prin raportare la anumite sisteme de
referinţă care oscilează între omogenitate şi eterogenitate, ierarhie şi participare, unitate şi
pluralism. Aceşti poli se constituie, în acelaşi timp, în principii de organizare a sistemelor
administrative.
Principiile de omogenitate pun accent pe necesitatea coeziunii interne a aparatului
administrativ, în detrimentul comunicaţiilor laterale pe care acesta le întreţine cu exteriorul, cu
restul societăţii. Coeziunile din interiorul aparatului administrativ sunt de două tipuri:
 coeziuni între organele administrative;
 coeziuni între agenţi (funcţionari publici).

Aplicarea, menţinerea şi întărirea principiilor de omogenitate presupune, la rândul


lor, satisfacerea anumitor condiţii, precum:

7
 stabilirea unui sistem de selecţie, care să contribuie la alegerea celor mai potriviţi
funcţionari publici, formaţi printr-un sistem pedagogic corespunzător, în spiritul
deontologiei profesionale;
 dezvoltarea unui proces de sanctificare (sacralizare) a simbolurilor şi a statutului
birocraţiei;
 tendinţa către “instituţia totală” care să se ocupe de problemele personale ale
funcţionarului, nu numai de viaţa profesională;
 crearea unui sistem propriu de valori (cultul serviciului public, ideologia puterii şi a
ajutorului dezinteresat), care contribuie la afirmarea personalităţii individuale;
 încurajarea tendinţelor monopolistice interne, care constituie un mijloc prin care
funcţionarii publici apără administraţia de mediul extern.

VI. Bibliografie
 Sisteme administrative comparate - curs pentru învăţământ la distanţă
Lector Univ. Dr . Petronela Scutariu
 Antonie I., Tratat de drept administrativ, ed. a IV-a, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
pp. 3-4

Оценить