Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Apreciem ca este foarte important de precizat ca în cazul expunerii la risc a unei entitati, nu
este afectat numai conducatorul acesteia, ci si salariatii si familiile acestora, clientii beneficiari ai
produselor sau serviciilor prestate, si chiar populatia din zona. Din aceasta perspectiva, obiectivul
care vizeaza „responsabilitatea sociala” trebuie sa apartina atât categoriei obiectivelor pre, cât si
categoriei obiectivelor post eveniment.
- analiza riscului;
1
- gestiunea riscului;
- finantarea riscului.
Pentru sistematizarea activitatii de identificare a riscului, pot fi utilizate mai multe metode
de lucru[1], cum sunt: chestionare sau liste cu întrebari, cataloage sau liste de pericole, metode de
analiza cantitative si calitative de identificare a pericolelor. Tehnicile cele mai utilizate pentru
identificarea riscurilor sunt: intervievarea responsabililor strategici si operationali, sondajul si
chestionarul, brainstorming-ul pe activitati sau compartimente, organizarea grupurilor focus
(grupuri de dezbatere, coordonate de un moderator specializat, pentru atingerea unor obiective
stabilite anticipat), comparatii, grupari, verificari, s.a.
2
- stabilirea criteriilor (factorilor) de analiza a riscurilor si a nivelurilor de apreciere a
acestora;
Factorii de risc asociati entitatilor din mediul economic pot fi clasificati astfel:
Este important de precizat ca factorii de risc nu sunt independenti, iar pierderile înregistrate
în situatiile manifestarii riscului sunt deseori consecinte ale interdependentei între ei.
3
Factorii externi de risc produsi de mediu (încalzire globala, umiditate, ploaie, zapada,
înghet, radiatie solara, cutremure, incendii, tornade etc.) nu au o determinare umana, în timp ce
factorii externi cauzati de om actioneaza în toate fazele existentei entitatii privita ca sistem,
însumând toate erorile umane care au loc în activitatile de proiectare si exploatare a resurselor
entitatii.
Cu toate ca notiunea de eroare umana are un pronuntat caracter subiectiv, aceasta se poate
defini ca fiind o actiune periculoasa ce depaseste o anumita limita de acceptabilitate.
Statisticile existente arata ca eroarea umana este la originea a 20-90% din toate accidentele
majore ale sistemelor, realitate expusa în tabelul 2.1. care arata, în diferite domenii de activitate,
Ponderea greselilor determinate de eroarea umana.
Tabel 2.1.
Aviatie 60-70
Control trafic aerian 90
Cladiri si poduri 75
Baraje 75
Rachete 20-53
Centrale electrice 20-80
Transport pe apa 80
Sursa: serbu, T., Managementul riscului. Elemente de teorie si calcul, Academia de Politie „Al. I. Cuza”, Bucuresti,
2002, p. 45.
4
Numarul erorilor produse este determinat de fiabilitatea factorului uman, subiect ce ramâne
larg discutat de catre specialisti si înca imposibil de previzionat cu suficienta precizie. Fiabilitatea
factorului uman depinde chiar pentru acelasi individ si aceeasi operatie, de un numar ridicat de
factori care nu întotdeauna pot fi modelati veridic. Cercetarile efectuate în acest domeniu pun în
evidenta realitatea ca rata greselilor umane creste semnificativ proportional cu cresterea
complexitatii tehnice a sistemului din care face parte, cât si a complexitatii sarcinii pe care acesta o
are de îndeplinit.
Factorii care contribuie la aparitia erorilor umane pot fi grupati în trei categorii principale:
intrinseci (motivarea, abilitatea fizica, abilitatea mentala, temperamentul, concentrarea,
cunostintele profesionale etc.), factori de mediu (fizici – temperatura, umiditatea, zgomotul,
iluminarea etc.; organizationali – relatii cu colegii si cu sefii, satisfactia muncii, remunerarea
muncii, perspective de promovare, etc.; personali – foame, sete, oboseala, boala, viata de familie
5
etc.) si factori de stres (organizare si conducere necorespunzatoare, factori fiziologici, factori
psihologici, factori sociali si factori economici).
Cercetarile au pus în evidenta realitatea aparent paradoxala ca prezenta foarte mica sau prea
mare a stresului favorizeaza cresterea numarului erorilor umane. Un anumit nivel de stres denumit
stres optim, care difera de la persoana la persoana si care poate fi definit în anumite limite,
determina scaderea numarului de erori umane si cresterea fiabilitatii umane, conform fig. 5.1.
R = P.E.U. x (1 - R.E.U.) x C ,
6
Fig. 5.1. Probabilitatea erorii umane în functie de nivelul de stres
În concluzie, pasii ce trebuiesc urmati în analiza riscului prezentat de factorul uman, sunt:
- identificarea consecintelor;
Din practica rezulta ca niciodata riscurile nu pot fi evaluate în totalitate. Etapa actuala
reprezinta un imperativ ce ar putea fi denumit „gestiune a reactivitatii, adica necesitatea de a
urmari schimbarea sau stiinta de a diagnostica, de a arbitra schimbarile si riscurile asociate
acestora care afecteaza organizatia”[3].
7
În opinia noastra, orientarile noi în activitatea de evaluare a riscurilor pot fi prezentate
sintetic în tabelul 5.2.
Tabel 5.2.
Cea de-a doua faza a procesului de management al riscului, analiza riscului, debuteaza cu
dezvoltarea scenariilor posibile de producere a pierderilor de catre factorii de risc identificati
anterior. De asemenea, trebuie definite în mod clar si tipurile de pierderi care vor fi evaluate.
8
Obiectivele principale ale acestei faze constau în a cuantifica probabilitatile de aparitie si
marimea pierderilor produse de factorii de risc, deziderat dificil adeseori de îndeplinit. Dificultatea
rezida în lipsa sau insuficienta disponibilitatii datelor fiabile din istoricul organizatiei si din
numarul mare de variabile necunoscute care intra în ecuatia calculului probabilitatii. Daca factorii
de risc sunt independenti atunci, în relatia de calcul a riscului vor interveni probabilitatile de
aparitie a acestora. Daca factorii de risc sunt dependenti, atunci vor interveni probabilitati
conditionate, ceea ce complica substantial calculele în determinarea riscului global pentru
organizatia analizata.
- alte cauze.
Cel de-al doilea pas al analizei riscului este reprezentat de evaluarea marimii pierderilor
potentiale. Literatura de specialitate prezinta mai multe modalitati de exprimare a pierderilor
potentiale alaturi de o întreaga tipologie a riscului în functie de criteriile utilizate.
O posibila harta a riscurilor specifice entitatilor ar putea fi desenata, în opinia noastra, prin
actiunea urmatoarelor tipuri de riscuri: riscuri de proprietate (incendii, explozii, actiuni teroriste,
transport, poluare etc.), riscuri de functionare (blocaje, pierderi ulterioare, dependenta de furnizori
9
etc.), riscuri de personal (decese, îmbolnaviri, invaliditati, somaj etc.) si riscuri de afaceri (pierderi
economice, inflatie, concurenta, monopol, decizii politice, modificarea înclinatiei de consum,
greve, contracte neavantajoase etc.).
În practica, în cele mai multe cazuri, riscul (R) se estimeaza prin raportarea pierderilor
exprimate (P) fie cantitativ (numar victime, avarii, pierderi materiale etc.), fie calitativ (unitati
monetare), la o masura a expunerii la insecuritate (M).
Conform Normelor generale privind exercitarea activitatii de audit public intern, aprobate
prin OMFP nr. 38/2003, pentru realizarea masurarii riscurilor se utilizeaza drept instrumente de
masurare, criteriile de apreciere.
10
Probabilitatea de aparitie a riscului variaza de la imposibilitate la certitudine si este
exprimata pe o scara de valori pe trei niveluri:
- probabilitate mica;
- probabilitate medie;
- probabilitate mare.
Impactul financiar se exprima tot pe trei niveluri, astfel: slab, mediu si important.
Aprecierea controlului intern se realizeaza pe baza unei analize a calitatii controlului intern
al entitatii, pe trei niveluri: corespunzator, insuficient, cu lipsuri grave.
Aceleasi normele prevad stabilirea nivelului riscului pentru fiecare criteriu, prin utilizarea
unei scari de valori pe trei niveluri, astfel:
- pentru aprecierea cantitativa: impact financiar slab – nivel 1; impact financiar mediu –
nivel 2; impact financiar important – nivel 3;
11
iar suma punctajelor pentru o anumita operatiune/activitate auditabila conduce la determinarea
punctajului total a riscului operatiunii/activitatii respective.
Pe baza punctajelor totale obtinute anterior, riscurile se claseaza în: risc mic, risc mediu,
risc mare.
12
Analizele calitative se finalizeaza cu masuri de reducere semnificativa a riscului si
respectiv, de crestere a fiabilitatii logisticii, fiind de un real folos în efectuarea studiilor cantitative
detaliate de risc si siguranta.
Metodele de analiza calitativa se pot clasifica în: metode directe (inductive) si metode
indirecte (deductive).
Metodele directe sau de tip inductiv realizeaza analiza pornind de la cauze spre efecte.
Trebuie precizat ca procedura se aplica pentru analiza fiecarui factori de risc în parte.
Desi structura evenimentelor catalogului de identificare a riscului este destul de ampla, lista
nu poate fi aplicata mecanic în toate cazurile ci, pentru fiecare caz în parte, pornindu-se de la astfel
de liste, se vor retine numai acele evenimente care corespund sistemului analizat. Prin urmare, lista
cu evenimentele pertinente alcatuita pentru factorul de risc analizat, va diferi fata de lista generica
existenta în cataloage.
Aceasta metoda de analiza este o abreviere de la Hazard and Operability si are în vedere
studiul fenomenelor periculoase si de functionare. A fost introdusa de Imperial Chemicals
Industries (I.C.I. Ltd.) din Marea Britanie ca metoda de analiza a instalatiilor, tehnologiilor si
13
proceselor din industria chimica, în scopul aprecierii pericolelor potentiale pentru angajati si
public.
Consiliul de Siguranta al Industriei Chimice din Marea Britanie defineste aceasta metoda
ca fiind „aplicarea unei examinari critice si sistematice a procesului si a intentiilor ingineresti
pentru aprecierea pericolelor potentiale si a consecintelor cauzate de exploatarea gresita sau de
functionarea defectuoasa a elementelor, echipamentelor, instalatiilor si a sistemelor dintr-o
incinta”[4].
Aplicarea metodei HAZOP necesita prezenta unor specialisti cunoscatori sau familiarizati
cu proiectarea si functionarea firmei.
Echipa de specialisti este formata din 5-6 persoane cu pregatire tehnica si este condusa, de
regula, de un inginer specialist în fiabilitate si expert în aplicarea metodei.
Conducatorul echipei de specialisti pregateste din timp activitatea echipei si are rolul de
moderator al discutiilor purtate cu si între membrii echipei. Din practica s-a desprins necesitatea
existentei unui secretar al echipei, însarcinat cu tinerea evidentei evenimentelor potential
periculoase semnalate de catre membrii echipei, organizarea întâlnirilor si transmiterea
comunicarilor între membrii echipei.
14
5.1.3.3.3. Metoda sistematizarii rapide
Aceasta metoda prezinta avantajul ca în comparatie cu metoda HAZOP este mai putin
costisitoare si de durata mai redusa. Clasificarea riscurilor se poate realiza rapid, pe baza unui
tabel, în care riscurile sunt ordonate dupa gravitate potrivit unui indicator denumit „frecventa-
ghid”, în functie de care se realizeaza o ordonare a riscurilor si o clasificare a acestora.
Daca frecventa determinata pentru un factor de risc este mai mare decât frecventa-ghid,
atunci se impune studierea acestuia cu prioritate maxima.
15
5.1.3.3.5. Metoda scorului
- fiabilitate – se acorda valoarea 1 pentru o durata medie de functionare între defectari mai mare
de 106 ore si valoarea 4 pentru mai putin de 103 ore;
- mentenabilitate – 1 pentru o valoare medie a duratei de reparare mai mica de o ora si 4 pentru
mai mult de o zi;
- clasa de pericol – se bazeaza pe efectul cel mai grav asupra personalului sau echipamentului –
1 pentru sigur si 4 pentru catastrofic;
- nivel de avariere – 1 pentru avariere locala, 2 pentru oprire proces, 3 pentru oprire critica si 4
pentru evacuarea instalatiei;
- efect asupra productiei – 1 pentru nici un efect si 4 pentru încetarea totala a productiei;
- complexitate – 1 pentru sistem simplu si 4 pentru sistem foarte complex (cu multe controale,
interfete cu alte sisteme);
16
- mediu – 1 pentru situatiile în care functionarea nu este influentata de mediu si 4 pentru
situatiile în care mediul are un efect catastrofic asupra functionarii echipamentelor, instalatiilor,
logisticii firmei;
Scorul partial, denumit si scorul pericolului, rezulta din însumarea punctajului acordat
primilor sase parametri precizati anterior. Scorul total rezulta din însumarea punctajului acordat
celor zece parametri precizati anterior. În functie de valoarea scorului, peste 15 puncte la cel partial
si peste 25 puncte la cel total, se stabileste necesitatea aprofundarii analizelor de fiabilitate si risc
prin metode cantitative.
Cea de-a treia faza a managementului riscului are drept scop eliminarea sau cel putin
reducerea consecintelor expunerii la pierderi.
Principiul care sta la baza întregului edificiu al managementului riscului consta în a încerca
mai întâi sa se realizeze reducerea riscului si apoi în a transfera ceea ce nu se poate elimina sau
suficient controla.
Tehnicile utilizate în controlul riscului se pot împarti în doua mari categorii: tehnici de
control (proiectate pentru a minimaliza costurile aferente acelor riscuri la care firma este expusa) si
tehnici de finantare (orientate catre identificarea de fonduri pentru a face fata pierderilor). Acestea
sunt alese în functie de nivelurile de acceptabilitate sau neacceptabilitate a riscurilor.
Din categoria acestor tehnici fac parte evitarea riscurilor si controlul pierderilor, dupa cum
urmeaza.
17
a) Tehnica evitarii riscurilor
Aceasta tehnica[5] este deosebit de eficienta, atunci când ea se poate aplica, deoarece fie
mentine, fie reduce la zero riscul. Expunerea la pierderi poate fi evitata fie prin excluderea, înca de
la început, a factorului de risc asociat ei, fie prin abandonarea acelor activitati ale firmei care
implica existenta acestui factor de risc.
Avantajul utilizarii acestei tehnici de control rezida în faptul ca probabilitatea pierderii fie
este zero, fie este aproape de zero. Daca tehnica este corect aplicata, nu mai necesita combinarea
cu alte tehnici de control al riscului.
- nu este posibila (de exemplu expunerea totala la înregistrarea unor pierderi din
derularea operatiunilor comerciale nu poate fi evitata complet prin nici o metoda);
- nu este realizabila deoarece, în foarte multe situatii, desi evitarea expunerii la pierderi
este posibila, aceasta este practic irealizabila. Astfel, renuntarea totala la pierderile determinate de
declararea si plata impozitelor si taxelor este irealizabila, deoarece ar conduce la încetarea
existentei firmei;
Odata folosita, aceasta tehnica de control trebuie monitorizata pentru a stabili daca mai
corespunde realitatilor din cadrul firmei.
Controlul pierderilor reprezinta tehnica utilizata cel mai frecvent în practica curenta si are
drept scop reducerea frecventei si/sau a magnitudinii pierderilor. În esenta, prin aceasta tehnica
sunt schimbate caracteristicile initiale ale expunerii la pierderi, astfel încât acestea sa devina mai
acceptabile pentru firma care nu doreste sa le evite sau sa le transfere. Tehnica poate fi aplicata în
fazele de planificare, mentinere a sigurantei si urgenta.
18
În faza de planificare, masurile care se iau trebuie sa anticipeze o eventuala schimbare
majora în activitatea unei entitati. Masurile din faza de planificare merita atentie deosebita din cel
putin doua motive. În primul rând, atunci când firma ia în considerare o posibila schimbare,
aceasta trebuie sa ia în calcul atât eventualele expuneri la pierderi pe care si le asuma, cât si
masurile de control pe care trebuie sa le aplice. În al doilea rând, prevederea înca din faza de
planificare a unor masuri de control poate conduce la realizarea de economii importante, deoarece
aplicarea lor în alt moment fie le-ar face mult mai costisitoare, fie le-ar face foarte dificil de
implementat.
În faza de mentinere a sigurantei, masurile care se iau cuprind toate activitatile desfasurate
între faza de planificare si pâna la momentul producerii evenimentului generator de pierderi.
În faza de urgenta, masurile care se iau constau atât în micsorarea pierderilor, cât si în
salvarea entitatii supusa efectiv la pierderi. Masurile se aplica atât pe durata actiunii evenimentului
generator de pierderi (factorului de risc), cât si dupa încetarea activitatii acestuia.
Din categoria tehnicilor de finantare a riscurilor fac parte transferul riscurilor si retinerea
riscurilor.
Transferul riscurilor poate fi considerata ca fiind atât o tehnica de control, cât si o tehnica
de finantare a pierderilor (în anumite cazuri).
Tehnica de transfer a riscurilor implica fie transferul catre o alta entitate a tuturor
elementelor specifice expunerii la pierderi (entitatea supusa pierderii, pericolele si impactul
financiar), fie transferul numai a impactului financiar.
Prin transfer, riscului i se modifica cel putin unul din elementele expunerii la pierderi.
Polita de asigurare reprezinta o forma de concretizare a tehnicii transferului riscului prin care
numai consecintele financiare ale riscurilor potentiale suportate de catre o firma sunt transferate
unei alte entitati (societate de asigurare sau reasigurare). Deoarece asiguratul plateste
19
contravaloarea primelor de asigurare înainte de producerea evenimentului generator de pierderi,
aceasta tehnica este si o tehnica de finantare a riscurilor.
Spre deosebire de transferul prin asigurare, o alta tehnica de control a expunerii la pierderi
este constituita de transferul prin neasigurare pe baza existentei garantiei. Aceasta tehnica rezida în
transferul impactului financiar al pierderii asupra vânzatorului, în perioada de valabilitate a
garantiei.
Utilizarea acestei tehnici implica retinerea tuturor elementelor asociate riscurilor. Tehnica
retinerii se caracterizeaza prin aceea ca este o tehnica de finantare a riscurilor, deoarece daca firma
a decis retinerea unui anumit tip de risc, atunci aceasta trebuie sa fie pregatita si apta de a suporta
pierderile.
Retinerea difera fata de celelalte tehnici de control a riscurilor prin aceea ca ea nu modifica
elementele expunerii la pierderi. Cu exceptia tehnicii de evitare, în cele mai multe cazuri retinerea
se utilizeaza împreuna cu alte tehnici de managementul riscurilor.
20
5.1.5. Controlul intern si gestiunea riscului
- evaluarea riscurilor;
21
- tablou de bord realizat în coordonare cu obiectivele organizatiei.
22
Fig. 5.2. Esenta demersului de gestionare a riscului
OGR nr. 119/1999, privind auditul intern si controlul financiar preventiv, modificata si
completata prin Legea nr. 84/2003, statueaza cerintele generale si specifice ale controlului intern
precum si obligatiile ordonatorului de credite pe linia realizarii acestora. Potrivit art. 4(1) din actul
normativ amintit „Conducatorul institutiei publice trebuie sa asigure elaborarea, aprobarea,
aplicarea si perfectionarea structurilor organizatorice, reglementarilor metodologice,
procedurilor si criteriilor de evaluare, pentru a satisface cerintele generale si specifice de control
intern”.
Potrivit OMFP nr. 946/2005, „... controlului i se asociaza o acceptiune mult mai larga,
acesta fiind privit ca o functie manageriala, si nu ca o operatiune de verificare. Prin functia de
control, managementul constata abaterile rezultatelor de la obiective, analizeaza cauzele care le-
au determinat si dispune masurile corective sau preventive ce se impun”[7].
23
Prin urmare, controlul intern vizeaza toate palierele de conducere si toate posturile de
munca, acestea fiind considerate verigi de exercitare a controlului intern.
- controlul partenerial, care se realizeaza prin delegarea unor competente între diferitele
paliere de responsabilitati;
- alte forme de control, dar care presupun costuri suplimentare: controlul de calitate,
controlul patrimonial si altele.
24
reverificate aproximativ 15% din operatiunile cu grad ridicat de risc, efectuate în cadrul entitatii
publice.
În conceptia noastra, arhitectura unui sistem de control intern eficace si eficient ar trebui sa
contina cel putin urmatoarele elemente tratate în succesiune logica si în strânsa corelatie:
- obiectivele operationale ale controlului intern care, în opinia noastra, ar trebui sa fie:
protejarea patrimoniului, asigurarea calitatii informatiilor, respectarea si aplicarea întocmai a
cadrului legal în vigoare si optimizarea gestiunii resurselor entitatii militare. Împartasim opinia
exprimata în literatura de specialitate[8], potrivit careia conceptul de patrimoniu ar trebui privit
într-un înteles mai larg, ca incluzând, alaturi de activele aflate în administrare, înca cel putin 4
elemente la fel de esentiale: oamenii, imaginea organizatiei, tehnologia si informatiile. Nu este un
secret ca, în conditiile actualei dotari a entitatilor militare, oamenii constituie elementul cel mai
pretios al „zestrei” sau „averii” acestora dar si cel mai expus riscurilor de orice fel. De asemenea,
imaginea unei organizatii militare, consolidata ani la rând prin rezultate de exceptie, poate fi
distrusa într-o clipa de producerea unui incident favorizat de exercitarea unui slab control intern
asupra operatiunilor si activitatilor acesteia. Calitatea informatiilor este data de gradul în care
controlul intern structureaza circuitul informational astfel încât acestea sa fie: fiabile, controlabile,
exhaustive, pertinente si disponibile. Optimizarea gestiunii resurselor reprezinta ceea ce IIA
defineste ca fiind „utilizarea economicoasa si eficace a resurselor”;
25
- evaluarea riscului asociat fiecarei activitati, pe 3 paliere (mic, mediu si mare) prin
luarea în considerare atât a probabilitatii de aparitie cât si a impactului negativ al acestuia. Pentru
realizarea evaluarii riscului se pot utiliza diferite metode dintre care cele consacrate în literatura de
specialitate sunt: metoda probabilitatilor (permite masurarea riscului major în raport cu ansamblul
riscurilor), metoda factorilor de risc (se pleaca de la o clasificare pe categorii de riscuri) si metoda
matricelor de apreciere care utilizeaza 3 criterii de apreciere si ponderile riscului privind impactul
financiar, probabilitatea de aparitie si nivelul controlului intern. Finalitatea evaluarii riscului se
concretizeaza în redactarea unei „harti a riscului” în care sunt marcate locurile unde exista riscuri
precum si nivelul acestora;
- controlul ulterior care trebuie sa precizeze activitatile de control a cel putin 15% din
operatiunile cu riscuri asociate de nivel mare;
26
- monitorizarea performantei se concretizeaza în formularea unor proceduri care, prin
intermediul unor standarde si indicatori de performanta, sa ofere informatii pertinente asupra starii
reale a structurii, a eficientei si eficacitatii controlului intern.
Cum poate fi conceput un dispozitiv al controlului intern? Din punctul nostru de vedere, pe
doua paliere:
- aparitia relativ recenta (iulie 2005) a standardelor de control intern la nivel national;
- persistenta unei confuzii între doua concepte esential diferite atât din punctul de vedere
al continutului cât si al ariei de cuprindere: control intern si control ierarhic intern;
27
Impactul negativ al neconceperii si neimplementarii unei conceptii de organizare si
exercitare a controlului intern, la nivelul si în functie de specificul fiecarei organizatii militare, se
concretizeaza în:
28
sistem de control intern care porneste de la efecte, cauzele care au determinat aparitia si
manifestarea acestora ramânând sa actioneze imperturbabil? Este întrebarea esentiala pe care
trebuie sa si-o puna fiecare manager înainte de a configura o arhitectura a controlului intern legala,
pertinenta, adaptata nevoilor structurii organizationale pe care o conduce si cu un nivel ridicat de
eficienta în identificarea riscurilor potentiale a probabilitatii aparitiei acestora dar si de gestionare
inteligenta a lor în scopul reducerii impactului asupra entitatii, în limite rezonabile.
29
Se estimeaza ca, printr-un tratament mai complet al problemelor incertitudinii pe baza
gestiunii legale si eficiente a riscului, procesul managerial se îmbunatateste substantial, realitate ce
conduce la cresterea performantelor deciziilor adoptate. Ramâne totusi deschisa întrebarea: care
este cel mai bun mod sau care este cea mai buna strategie de management al riscului la care orice
conducator ar trebui sa apeleze pentru a dirija destinul firmei (entitatii) pe care o conduce?
- modelul tehnocratic – consta în folosirea celor mai bune tehnici previzionate cu scopul
de a anticipa evolutiile viitoare si de a elabora planuri în consecinta;
- modelul politic – rezida în aceea ca managerii creeaza sau controleaza viitorul firmelor
prin dominarea sau eliminarea surselor de incertitudine;
Modelul tehnocratic face apel la un ansamblu de tehnici previzionale, printre care: tehnicile
de prognoza statistice, tehnicile previzionale calitative bazate pe rationament (Delphi, Matricea
impacturilor încrucisate, simularile, elaborarea de scenarii si de modele de firme, procedurile de
urmarire a mediului, sistemele de gestiune si cercetarile de piata). Daca sunt utilizate corect,
metodele enumerate pot avea o contributie utila în demersul de management al riscului deoarece
anumite evenimente viitoare sunt previzibile, iar anumite tendinte continua un timp mai lung sau
mai scurt sa se manifeste.
Tehnicile previzionale pot fi clasificate sumar, dupa gradul de utilizare a datelor cantitative,
în doua categorii:
30
- tehnicile bazate pe rationament – organizeaza, sistematizeaza si fructifica opiniile si
judecatile unui grup de experti în legatura cu evenimente viitoare si impactul acestora asupra
firmei.
Pentru a conferi o anumita nota de concret acestor abordari calitative, au fost concepute si
propuse anumite tehnici, cele mai cunoscute fiind:
- reiterarea primelor doua etape pâna când opiniile asupra probabilitatii anumitor
evenimente viitoare devin suficient de convergente.
31
manifestarea unui eveniment va afecta probabilitatea ca alte evenimente sa se produca”[10].
Matricele încrucisate individuale sunt apoi convertite într-o singura matrice a întregului grup de
experti si conducatori care participa la exercitii. Acest demers releva gradul de consens asupra:
- evenimentelor critice care sunt „motoare” ale dezvoltarii viitoare, prin exercitarea unor
influente considerabile asupra altor evenimente cu impact asupra viitorului firmei.
Elaborarea de scenarii constituie cea mai folosita tehnica pentru formularea de previziuni
economico-socio-politice deoarece scenariile sunt percepute „...ca un mijloc mai eficient pentru
tratarea incertitudinii decât tehnicile statistice sau alte instrumente cantitative”[11].
32
Interventiile de natura politica se pot concretiza în:
- folosirea deciziei politice în scopul luarii unor masuri protectioniste care sa avantajeze
firma.
Incertitudinea pietei poate fi redusa prin utilizarea de catre firma, a întregii puteri de
influenta si a resurselor pe care le poseda pentru a-si reduce vulnerabilitatea în raport cu factorii
aleatori ai pietei, prin inovatii strategice, investitii preventive, strategii de creare si dominare a
pietei, transferul riscului catre terti.
33
Modelul structural se poate implementa prin urmatoarele modalitati: diversificare, aliante,
concentrarea firmei asupra competentelor sale esentiale, dezvoltarea, acumularea si protejarea
resurselor strategice ale firmei.
34
b) Riscul executarii contractului – obiectul contractului de vânzare-cumparare prezinta
unele aspecte generatoare de riscuri în situatia în care nerealizarea lucrului vândut s-a datorat unei
împrejurari fortuite. În acest caz, riscul contractului este suportat de catre vânzator, în calitate de
debitor în obligatia imposibil de executat si, ca urmare, el nu poate cere plata pretului. Atunci când
cumparatorul si-a asumat riscul nerealizarii lucrului contractat (spre exemplu asigurarea unei
recolte), el va trebui sa plateasca pretul prevazut, cu toate ca nu a primit nimic de la vânzator.
Întârzierea achitarii contravalori bunului cumparat din reaua vointa a cumparatorului sau
pur si simplu datorita incapacitatii de plata a acestuia este generatoare de riscuri economice. În
aceasta situatie legea da dreptul creditorului sa pretinda daune interese pentru prejudiciul cauzat.
Dar, daca debitorul este insolvabil, raspunderea lui nu se poate materializa, rezultând astfel ca nu
întotdeauna interventia instantei, pentru a obliga partea aflata în culpa sa execute prestatiile la care
s-a îndatorat, este benefica pentru cealalta semnatara a contractului. În aceasta situatie creditorul se
rezuma doar la a cere restituirea prestatiei executate, obtinând astfel repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutare.
c) Riscul transferului proprietatii – exista dese situatii în care vânzatorul vinde bunuri
care nu sunt în proprietatea sa. Este cazul tranzactiilor bursiere de tipul vânzarilor scurte. Din
moment ce orice contract de vânzare-cumparare este un contract translativ de proprietate, se pune
problema daca nu cumva lipseste obiectul contractului, în situatia în care vânzatorul nu poseda
lucrul vândut. Mai nou, se considera valabil un astfel de contract deoarece vânzatorul si-a asumat
obligatia de a procura lucrul contractat si de a-l preda vânzatorului la scadenta. Daca nu se
comporta astfel, legea da dreptul cumparatorului la daune interese.
35
Prezumtia de solidaritate a creditorilor prezinta un anumit risc pentru debitorul relatiei
contractuale. Aceasta este reglementata de Codul Comercial astfel încât sa protejeze creditorul
oferindu-i o garantie suplimentara a executarii obligatiei ce-i revine debitorului.
Riscul inerent investitiei rezulta din evolutia tehnologica, progresul tehnic, înlocuiri de
utilaje, elementele fluxului de trezorerie, rezultatele economice si financiare asteptate (profitul,
cash-flow-ul, valoarea neta, costuri, preturi de achizitie si de vânzare, volumul vânzarilor). De
asemenea este incerta valoarea reziduala a activelor fixe la expirarea duratei de exploatare pe care
o luam în calcul în analiza financiara a proiectelor.
36
Realitatea economica demonstreaza ca între valoarea parametrilor proiectelor de investitii
si factorii exogeni exista unele dependente statistice, probabile, nivelul indicatorilor manifestându-
se ca valori probabile. Rezulta ca deciziile de investitii trebuie elaborate si adoptate în raport cu
incertitudinea asociata proiectelor, pe baza analizei diverselor situatii posibile în viitor, cu luare în
calcul a impactului acestora în planul eficientei economice si financiare.
Managementul riscului în activitatea investitionala presupune mai multe proceduri, din care
ne vom opri la urmatoarele:
37
5.2.4. Riscul în decizia financiara
Din perspectiva financiara, abordarea problematicii riscului „...nu se poate realiza decât în
cuplul celor doua axe de analiza: rentabilitate – risc”[15]. Notiunea de echilibru financiar nu are
sens decât în cadrul acestei dualitati: rentabilitate – risc.
- al investitorilor interesati de realizarea celui mai bun plasament, în conditiile unei piete
financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate si grade de risc diferite.
Efectul de levier financiar exprima incidenta îndatorarii asupra pozitiei cifrei de afaceri în
raport cu pragul de rentabilitate al firmei. Influenta îndatorarii asupra rentabilitatii financiare este
determinata de diferenta dintre rentabilitatea economica si rata dobânzii si de gradul de îndatorare
(levierul).
38
riscului poate genera dificultati majore entitatilor, putând conduce la prejudicii majore cauzate
acestora.
Pâna nu cu mult timp în urma eram tentati sa credem ca organizatiile se supun exclusiv
unui comportament rational, organizat, precis, meticulos. În realitate, ne convingem din ce în ce
mai mult ca în cadrul acestora exista o doza mare de comportament irational ce rezulta din aceea
ca fiecare actiune (umana, economica etc.) se afla cuprinsa într-un complex de influente si
determinari diversificate si foarte dificil de decelat.
În literatura de specialitate, se impune tot mai mult conceptia potrivit careia „realul nu mai
este rational”[16]. si aceasta, nu atât pentru ca se impune principiul actional al „rationalitatii
limitate”, ca o consecinta a faptului ca deciziile nu se mai pot adopta pe baza unei informari
complete, care altfel este si foarte scumpa si aproape imposibil de obtinut în timp util.
39
- imperativul permanent al încadrarii în alocatiile bugetare puse la dispozitie (mereu
insuficiente), care se opune si de cele mai multe ori împiedica atingerea obiectivelor organizatiei;
Este esential de stiut ca rationalul si irationalul se afla într-o relatie dialectica, iar activitatea
managementului organizational trebuie orientata nu în directia suprimarii irationalului (o încercare
utopica si sortita esecului de la bun început), ci a mentinerii unui echilibru cât mai trainic între
functionalitatea organizatiei si orientarea manifestarii subiectivitatii într-o directie creatoare.
Dar oare care plan este mai important si care are prioritatea cea mai mare: cel rational sau
cel irational? Din punctul nostru de vedere, nu se pune problema unei astfel de dispute, ci aceea a
unei pozitionari în functie de timp, loc si solutie particulara. În cele mai multe cazuri, rationalul
prevaleaza în etapele de început (previziune, planificare, organizare, precizarea misiunii si a
standardelor de performanta, care nu pot fi lasate în voia factorilor întâmplatori sau ai celor
emotionali). În celelalte situatii rolul rationalului este acela de a asigura cointeresarea, echilibrarea
40
si antrenarea individului, a subsistemelor componente, a proceselor si relatiilor endogene si
exogene organizatiei, precum si sa previna abaterile netolerabile de la încadrarea în parametrii
definiti si proiectati. Realitatea organizatiilor nu înceteaza sa ne surprinda, din pacate, printr-o
expansiune îngrijoratoare a irationalului, în mod deosebit în cadrul procesului managerial care, în
mod logic, ar trebui sa fie dominat de catre palierul rationalului. Nu sunt deloc putine situatiile în
care liderii odata ajunsi în anumite functii iau în exclusivitate decizii folosind doar gândirea
intuitiva (flerul), nu sunt deloc interesati de precizarea modalitatilor si a resurselor de
implementare a acestora, nereusind sa identifice consecintele imediate sau pe anumite orizonturi de
timp a aplicarii deciziilor adoptate. De asemenea, unii lideri ai organizatiilor apreciaza în mod
gresit ca din moment ce au ajuns în diferite functii nu mai au nimic de învatat în conditiile în care
orice pas ascendent în ierarhie conduce catre apropierea de limita de incompetenta.
41
concretizându-se în gradul de atingere a obiectivelor de performanta stabilite. De gradul în care
managementul organizatiei controleaza aceste variabile depind capacitatea de adaptare si
performantele acesteia.
42
Elementele componente ale expunerii la risc sunt entitatea expusa riscului, factorii de risc
si impactul financiar al pierderii.
Entitatea expusa riscului reprezinta subiectul caruia îi este prejudiciata starea initiala
(valoarea si/sau potentialele câstiguri produse de aceasta sunt compromise partial sau total), fiind
constituita din om (individ, grup, colectivitate, societate etc.), proprietate (constructii, terenuri,
instalatii, echipamente, produse, bunuri mobile, procese de productie etc.) sau mediu (sol, subsol,
vegetatie, clima, apa, aer, temperatura etc.).
Factorii de risc, în raport cu originea lor, pot fi naturali (incendii, inundatii, cutremure,
tornade etc.), umani (omul si faptele lui nocive societatii) si economici (recesiune, inflatie, progres,
globalizare etc.).
Managerii trebuie sa cunoasca faptul ca unuia si aceluiasi factor de risc îi pot corespunde
atât mai multe tipuri de pierderi (consecinte), cât si diverse entitati afectate. Acesta este principalul
motiv pentru care factorii de risc trebuie identificati si analizati în contextul particular al situatiei
de risc ce se evalueaza, coroborat cu faptul ca un factor de risc dintr-o categorie poate determina
manifestarea altuia/altora din alte categorii.
Este evident ca impactul financiar al pierderilor produse poate avea dimensiuni diferite
asupra entitatii supuse actiunii riscului. Astfel, o pierdere de o anume valoare poate fi catastrofala
pentru o firma mica, dupa cum poate fi nesemnificativa pentru o entitate cu un mare potential
economic si financiar.
Am aratat anterior ca riscul este folosit ca sinonim pentru pericol, dar sunt întâlnite si alte
acceptiuni ca de exemplu posibilitatea pierderii, probabilitatea producerii pierderii, hazard, pierderi
potentiale etc.
43
Apreciem ca toate aceste expresii pot caracteriza în mare parte riscul, pentru anumite
circumstante particulare, dar nicidecum sa înlocuiasca notiunea complexa de risc în acceptiunea
prezentata în literatura de specialitate si recunoscuta de catre cercurile de specialisti.
- riscul este masurabil si are valori cuprinse între 0 si 1. Acest curent câstiga din ce în ce
mai mult teren în fata primului si este frecvent utilizat în analizele de risc.
Hazardul este utilizat frecvent ca având semnificatia de risc prin aceea ca reprezinta o
împrejurare sau un concurs de împrejurari, favorabile sau nefavorabile, a caror cauza ramâne, în
general, necunoscuta.
Hazardul poate fi clasificat astfel: hazard moral, hazard de comportament si hazard fizic.
Hazardul moral se manifesta atunci când o persoana poate încerca sa cauzeze, intentionat, o
pierdere sau sa exagereze amploarea unei pierderi produse. Acest tip de hazard are la origine
defecte sau labilitati ale caracterului uman. Hazardul moral este, în unele cazuri, un risc speculativ.
S-a constatat statistic faptul ca o actiune prin care o persoana încearca sa cauzeze intentionat o
pierdere poate determina beneficii pentru acea persoana sau pentru o alta entitate.
Hazardul fizic este asociat persoanelor, proprietatii sau proceselor care cresc probabilitatea
producerii pericolului sau marimea pierderilor.
44
Cele trei categorii de hazard pot exista atât individual, cât si împreuna. Daca primele doua
categorii de hazard sunt asociate nemijlocit factorului uman, cea de-a treia categorie extinde
hazardul si asupra entitatilor nevii (materiale).
Riscul desemneaza pierderile potentiale la care o entitate este expusa. Astfel se utilizeaza,
de exemplu, expresia „risc de proprietate” pentru pierderile care afecteaza proprietatea, expresia
„risc de afaceri” pentru pierderile intervenite în afaceri, „risc de sanatate” pentru atingerile aduse
sanatatii omului, „risc de audit” pentru operatiunile sistemelor de conducere si control intern care
nu pot fi identificate si evaluate prin mijloace specifice etc.
Atât acceptarea riscului, cât si stabilirea unui nivel tolerabil al riscului pentru un individ sau
pentru o societate, difera de la o comunitate la alta si sunt influentate de o serie de factori
psihologici, educationali, sociodemografici etc.
Comisia de sanatate din Marea Britanie (Health and Safety Commission) defineste riscul
tolerabil astfel: „Toleranta înseamna acceptare. Ea se refera la disponibilitatea de a trai un risc
pentru obtinerea de anumite beneficii si cu încrederea ca riscul este controlat adecvat. A tolera un
risc nu înseamna ca îl vom privi ca fiind neglijabil sau ca pe un lucru pe care îl putem ignora, ci
ca pe ceva ce trebuie avut în vedere si redus daca si când putem”. Prin urmare, acceptarea si
tolerarea riscului sunt în relatie biunivoca cu obtinerea unui beneficiu sau cu pastrarea unei stari de
comoditate obtinute anterior producerii consecintelor generate de factorul de risc.
Rezulta deci realitatea ca acceptarea unui anumit nivel al riscului este rezultatul compararii
riscului cu beneficiile. Atunci când consecintele manifestarii riscului sunt de natura economica,
stabilirea nivelului de acceptabilitate îsi gaseste rezolvarea în teoria optimului economic si a
optimizarii deciziilor. Problema stabilirii nivelului de acceptabilitate a riscului devine extrem de
complexa, dobândind dimensiuni etice si morale deosebite atunci când consecintele sunt de natura
sociala. În realitate, riscul acceptabil nu este altceva decât o conventie a factorilor de decizie socio-
politico-economici, nivelurile de risc stabilindu-se pe baza anumitor criterii în care trebuie stabilita
prevalenta acestora, respectiv umane, sociale, politice, economice, diplomatice, imagologice etc.
45
Atunci când se cunosc probabilitatile si amploarea pierderilor potentiale, se poate defini o
curba care permite diferentierea între riscul acceptabil si cel inacceptabil, conform fig. 2.3.
Putem reprezenta grafic riscul produs de un pericol, cu ajutorul unui punct având
coordonatele corespunzatoare probabilitatii producerii evenimentului si marimii (magnitudinii)
pierderilor. Astfel, riscul corespunzator pericolului reprezentat prin punctul A, eveniment cu o
probabilitate de realizare foarte scazuta, dar cu o magnitudine foarte mare, fapt ce sugereaza
consecinte grave, corespunde unui risc acceptabil în timp ce riscul corespunzator punctului B din
grafic, eveniment cu o probabilitate de realizare ridicata, dar cu consecinte mai putin grave,
corespunde unui risc inacceptabil.
46
Fig. 5.3. Curba de acceptabilitate a riscului
În spatiul din planul probabilitate-gravitate distingem trei zone (risc neglijabil, acceptabil si
neacceptabil) de catre doua curbe continue. Teoretic, aceste curbe ar trebui sa corespunda unor
relatii de forma:
47
- notiunea de risc implica o pierdere posibila pentru o anumita entitate, care poate fi omul
(individ, grup, societate), proprietatea (active fixe si circulante) si mediul;
- principiul esential care sta la baza managementului riscului consta în a încerca reducerea
acestuia la un nivel acceptabil sau a transfera ceea ce nu se poate elimina sau controla suficient;
[1] Ghita, M., Auditul intern, Editura Economica, Bucuresti, 2004, p. 125.
[2] IFACI, Les mots d’audit, Editions Liaisions, iunie 2000, p. 11.
serbu, T., Managementul riscului. Elemente de teorie si calcul, Academia de Politie „Al. I.
[4]
Cuza”, Bucuresti, 2002 p. 69.
[7] *** OMFP nr. 946/2005, pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând standardele de
management/control intern la entitatile publice si pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial, M. Of. Nr.
675/2005, p. 12.
48
[8] Renard, J., op. cit., p. 126.
Gheorghe, I., Riscul deciziei financiare în întreprinderile mici si mijlocii, Editura Genicod Ltd.,
[9]
Bucuresti, 2002, p. 48.
[11] Allaire, I., Fârsitoru, M., Management strategic, Editura Economica, Bucuresti, 1998, p. 469.
Prunea, P., Riscul în activitatea economica. Ipostaze. Factori. Modalitati de reducere, Editura
[12]
Economica, Bucuresti, 2003, p. 57.
[13] Pop, L., Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 93.
[15]Stancu, I., Gestiunea financiara a agentilor economici, Editura Economica, Bucuresti, 1994, p.
502.
[17] Saget, Le Meryen, Management intuitiv, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p. 192.
Fukuyama, Fr., Trust, T., Încredere, virtutile sociale si crearea prosperitatii, Editura Antet,
[19]
Bucuresti, 2000, p. 15.
49