Evolutia Constructiei Europene

Capitolul 1
Construcţia europeană
1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase
La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,

marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de
interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi
Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe
atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi
anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în
cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi
oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii
europene.
Declaraţia afirma o serie de principii:
● Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan
unic.
● Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie
eliminată;
● Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat
sub controlul unei Înalte Autorităţi comune.
● Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea
nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene.
● Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania,
Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii
1
Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952.
2
Instituţii şi politici europene
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

50 de ani2.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră
patru instituţii:
● Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă
supranaţională. Ea era alcătuită din nouă membri desemnaţi pentru
şase ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre.
Instituţia avea independenţă financiară şi politică în raport cu
statele membre. Principala sa misiune, în conformitate cu
declaraţia Schuman, era „de a asigura în cel mai scurt timp:
- modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale;
- furnizarea, în condiţii identice, a cărbunelui şi oţelului atât pe
piaţa franceză şi germană, cât şi pe cele ale celorlalte ţări
aderente;
- dezvoltarea exportului comun către alte ţări;
- egalizarea condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste
industrii“.
● Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize
de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era
format din şase miniştri ai afacerilor externe.
● Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi de
către parlamentele naţionale.
● Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în
ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor
diferendelor.
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
supranaţionale.Meritul său este dublu:
● pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea
franco-germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;
● pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin
liberalizarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune
şi oţel) fundamentale pentru industrie.
B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice
2
În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie
folosită ca un instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră.
3
La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele3 prin
care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost

⇨ Tratatul
enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai
strânse între popoarele europene;
- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic
şi social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor
esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a
popoarelor lor;
- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să
asigure dezvoltarea armonioasă p rin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi
a întârzierilor zonelor mai puţin favorizate;
- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de
resurse, apărarea păcii şi libertăţii, a pelând, totodată, şi la alte popoare ale
Europei care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor
lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor
politici concrete:
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica de concurenţă;
- unitatea vamală industrială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat
fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari
puteri comerciale ale lumii.
● ⇨ Tratatul EURATOM a vea ca obiectiv principal „realizarea

condiţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii
nucleare“.
3
Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
4
Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică

(CEE) şi una a energiei atomice (EURATOM), care urmau să funcţioneze
pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu
cel al CECO. Astfel, principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau:
Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.
C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb
În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

Norvegia şi Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960,
un tratat prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS). La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda ( 1986) şi
Liechtenstein (1991)4.
AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la

produsele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel
produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un
tarif vamal extern comun şi fără politici comune.
D. Comunitatea Europeană a Celor Şase
La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată,
cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu
instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor
aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a
„Celor Şase“.

1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene
(1972–2013)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor

Şase“ către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se
4
În prezent, AELS numără patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
5
semnează Tratatele de aderare5 între „Cei Şase“ şi alte patru state europene6:
Danemarca, Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia7.
În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin
aderarea celor trei ţări mediteraneene8 – Grecia (1981), Spania şi Portugalia
(1986) – care, la sfârşitul anilor ’60, au ieşit dintr-o lungă perioadă de regim
autoritar.
B. Actul Unic European (1986)
Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

Actul Unic European (AUE)9 care modifică tratatele de bază ale
Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la Roma). El relansează construcţia
europeană care avea nevoie de un nou imbold:
● atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei
politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar
European etc.),
● cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate,
creşterea rolului Parlamentului European etc.).
C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

de constituirea Uniunii Europene11. După AUE, el reprezintă cea de-a
5
Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
6
Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din
1961 (Irlanda - 31 iulie, Regatul Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi 1962
(Norvegia – 30 aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
7
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre
norvegieni au spus „NU“ aderării).
8
Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12 iunie 1975,
Spania la 9 februarie 1962 (şi a reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar Portugalia la 28 martie
1977.
9
AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.
10
Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
11
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri:
● Un drapel: d oisprezece steluţe galbene pe fond albastru.
● Un imn: „Oda bucuriei“ a lui Ludwing van Beethoven.
● O zi: 9 mai este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950.
6
doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic

celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii

Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE),
transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce
dispunea de competenţe politice.
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un
templu sprijinit de trei piloni şi dominat de un fronton:
● Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică,
integrare economică, politică externă comună.
● Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene
iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,
politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a
mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea
Monetară.
● Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate
comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
Domeniul comunitar
Domeniul politicii Domeniul cooperării
✓ CECO
externe şi al securităţii pentru afaceri interne
✓ CEE
comune (PESC) şi justiţie (JAI)
✓ EURATOM
CEI TREI PILONI AI UE
● O monedă unică: l a 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.

Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
● O deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate“ (4 mai 2000).
7
Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

trebuie adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de
cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate
şi lipsite de realitate.
Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

Europeană îşi propune următoarele obiective:
● dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a
popoarelor europene;
● promovarea progresului economic şi a echilibrului social.
● afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a
unei politici comune de apărare;
● întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii ( care nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un
număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
● dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

europeană. Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro,
punctul final al logicii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii
statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la
eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul
de recurs în faţa mediatorului european;
8
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de

codecizie cu Consiliul de Miniştri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi
domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a
⇨ Consiliul
stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume
obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care
le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea
la Uniunea Europeană:
a) criteriul geografic12 ( apartenenţa geografică, economică sau
culturală la bătrânul continent);
b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică,
supremaţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea);
c) criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile,
capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în
interiorul Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar13 cuprinde:
12
Criteriu neformal.
13
Pentru un stat candidat la aderare, importanţa acquis -ului comunitar decurge din faptul că
acesta trebuie să preia şi să aplice legislaţia comunitară în ritmul în care doreşte să se
apropie de momentul admiterii ca membru al UE. Sentimentul general este că aderarea ar
trebui să se producă cât mai repede. Fireşte însă că, în condiţiile existenţei a câtorva mii de
acte normative comunitare care trebuie preluate în legislaţia statului candidat şi aplicate,
acest lucru nu este cu putinţă imediat. Preluarea şi aplicarea legislaţiei comunitare implică
cunoaşterea şi înţelegerea acesteia, pentru a stabili succesiunea transpunerii, modalităţile
cele mai potrivite, corespunzătoare realităţilor proprii, influenţa pe care o exercită costurile
9
a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE

şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului de
instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale
tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind
aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile
Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte
adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii,
strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi
altele de acest fel;
c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre
ale Uniunii Europene şi, după caz, Comunitatea Europeană sunt părţi,
desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
⇨ În d ecembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în

contextul strategiei de preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea
gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de
piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu
economic şi monetar stabil.
De asemenea şefii de state şi de guvern au hotărât să adauge celor patru
criterii de la Copenhaga încă unul:
e) criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului
comunitar.
E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)
Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

parteneri oficiali ai UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de
marea piaţă interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor
Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a unui
aplicării, legătura de cauzalitate care există adesea între diferite acte normative comunitare
(impunând deci o anumită secvenţialitate), posibilităţile tehnice de transpunere etc.
10
„spaţiu economic european“14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor

deplină la UE15. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia,
Norvegia şi Finlanda16 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la
1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian sa soldat cu un rezultat negativ
(52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.
F. Tratatul de la Amsterdam (1997)
La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra

unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la
Amsterdam17 – care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a
consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se
refereau la:
● plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor
în „inima“ Uniunii.
● suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea
securităţii.
● crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine
auzită vocea în lume.
● creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în
vederea viitoarelor lărgiri.
G. Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

în care Comisia Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor
14
Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai
1992, tratat care intră în vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European reprezintă
o piaţă de aproape 400 milioane de consumatori, incluzând cele 15 state membre ale UE şi
trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin intermediul SEE
au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele patru libertăţi care
stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a
capitalului). Însă SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE: politica agricolă
comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună, cooperarea poliţienească
şi judiciară în materie penală.
15
Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE.
16
Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia –
1 iulie 1991, Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992.
17
Tratatul a fost semnat la2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
11
Uniunii Europene ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva

extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formată din trei volume:
1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi
mai extinsă prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea
strategiei de preaderare şi descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi
instrumentele juridice ale acesteia din urmă.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare –
conţine rezumatele şi concluziile a zece avize elaborate de către Comisia
Europeană asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate de către ţările
candidate.
H. Strategia de la Lisabona
⇨ În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, ş efii de

state şi de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din
UE „economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010,
o economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă cu mai
multe locuri de muncă şi o mari mare coeziune socială“. Pentru atingerea
acestui scop, ei s-au concentrat asupra câtorva obiective: educaţia şi formarea,
mai multe locuri de muncă (şi mai bune), dezvoltarea unei strategii active de
ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona)
reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri
care trebuiau:
- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe
cunoştinţe prin politici mai bune pentru societatea informaţională şi
pentru cercetare-dezvoltare;
- să accelereze reformele structurale pentru competitivitate şi inovare
şi pentru întregirea pieţei interne;
- să modernizeze modelul social european, investind în oameni şi
luptând împotriva excluderii sociale;
- să susţină o viziune economică sănătoasă şi să încurajeze
perspectivele de creştere favorabile prin aplicarea unei politici
macroeconomice adecvate.
12
La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

condiţii, Strategia a fost reînnoită de către Consiliul European de la
Bruxelles din 22-23 martie 2005, scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii
economice şi a locurilor de muncă; o atenţie sporită a fost însă acordată
protecţiei mediului înconjurător.
Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

2005, şefii de stat şi de guvern ai UE au dat un nou elan politic acestei strategii
revizuite, insistând îndeosebi asupra modului în care valorile europene pot
sprijini modernizarea economiilor şi a societăţilor în era mondializării.
La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul
său anual pentru 2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma
unei comunicări intitulate „Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat
pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă” (30/2006). În acest raport,
Comisia a stabilit patru domenii de acţiune prioritare, însoţite de propuneri
specifice, care au primit acordul Consiliului European cu ocazia reuniunii din
23 şi 24 martie 2006:
● investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
● deblocarea potenţialului întreprinderilor
● răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de
îmbătrânirea populaţiei,
● evoluţia către o politică energetică europeană eficientă
Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

creştere economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această
strategie a fost înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze
mai multe locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia
ne arată că Europa este în măsură să asigure o creșt ere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă
și să imprime o direcție clară societăți lor noastre.
Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective
măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective
nați onale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările
climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.
Aceste obiective sunt interconectate și sunt cruciale pentru reușita
noastră generală. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia
13
Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale

UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale. Obiectivele sunt
reprezentative pentru cele trei priorități - o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea
acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul
național, al UE și internațional.
I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)
decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de

⇨ În
guvern din ţările membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a
Uniunii18 şi au pus bazele unei aşa-numite strategii întărite de preaderare,
care prevedea:
● intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii.
● focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor
pentru aderare. Parteneriatele pentru aderare constituie
documente strategice evolutive, fiind modificate anual, în funcţie de
îndeplinirea obiectivelor cuprinse în versiunile precedente şi
reflectă de fiecare dată evaluările cuprinse în rapoartele pe care
Comisia le întocmeşte privind progresele fiecărui candidat în parte;
● aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor
candidate prin examinarea analitică a modului în care acestea au
preluat şi aplicat acquis-ul comunitar;
● aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin
convocarea la nivel de şefi de stat şi de guvern ai statelor membre şi
ai celor candidate a Conferinţei Europene, practic, Consilii
Europene lărgite, dar care se întrunesc numai în anumite condiţii,
în funcţie de intenţia diferitelor preşedinţii ale Uniunii de a da un
impuls politic mai puternic procesului de extindere.
18
Cronologic, cererile oficiale de aderare la Uniunea Europeană pentru cele 13 state
candidate de la acea dată erau: 14 aprilie 1987 – Turcia; 3 iulie 1990 – Cipru; 16 iulie
1990 – Malta; 31 martie 1994 – Ungaria; 5 aprilie 1994 – Polonia; 22 iunie 1995 –
România; 27 iunie 1995 – Slovacia; 27 octombrie 1995 – Letonia; 24 noiembrie 1995 –
Estonia; 8 decembrie 1995 – Lituania; 14 decembrie 1995 – Bulgaria; 17 ianuarie 1996 –
Republica Cehă; 10 iunie 1996 – Slovenia.
14
Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile19 la 31 martie 1998
în cadrul Conferinţei de la Londra.
⇨ Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

reafirmat faptul că toţi candidaţii vor fi judecaţi pe baza aceloraşi criterii şi
potrivit performanţelor proprii, însă – pentru a face ca procesul să fie
cuprinzător – a marcat o nuanţare în raport cu Consiliul European de la
Luxemburg, desfăşurat cu doi ani mai devreme: numai îndeplinirea
criteriului politic este necesar pentru începerea negocierilor, celelalte
criterii rămânând necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care
doreau aderarea. Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria,
Lituania, Letonia şi Malta încep negocierile pe data de 15 februarie 2000 în
cadrul Conferinţei de la Bruxelles.
⇨ La ummitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un

S
acord de compromis care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi
trecerea la o extindere treptată începând cu 2004.
Statele membre au adoptate o poziţie comună referitoare la alocarea
locurilor în Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliul UE şi la
structura Comisiei, a Comitetului Economic şi Social, precum şi a Comitetului
Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.
⇨ În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie

2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau
aderarea la UE. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia,
Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din
2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
- s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei
la UE. Negocierile s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar
data-ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007;
- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari
pentru România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece
19
Negocierile de aderare sunt prezentate în Anexa 2.
20
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie

2003.
15
state ce vor intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de euro

până în 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de
alocare: justiţia, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura
de transport şi de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale;
- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de
observator în Parlamentul European ales în 2004.
1 6 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la

⇨ La
UE a Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei,
Lituaniei, Letoniei şi Maltei.
1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin
⇨ La
membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat
o problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state,
suprafaţa UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar bogăţia doar cu
8%.“
J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)
⇨ Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a
Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre
ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de
aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea
negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de
Aderare în 2005.
⇨ În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17 decembrie
2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României21 şi Bulgariei
la UE.
⇨ La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de

aderare ale României şi Bulgariei la UE.
⇨ La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi

Bulgaria intră în marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi
de Europa celor Douăzeci şi Şapte.
21
8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
16
K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară

candidată: Croaţia22, h otărându-se organizarea unei Conferinţe
Interguverna-mentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.
De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

● Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată
deoarece guvernul de la Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal
Internaţional pe generalul Ante Gotovina, inculpat pentru crime de război în
timpul conflictului cu fost Iogoslavie.
● Turcia23 – 3 octombrie 2005.
⇨ La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la

Luxemburg, Turcia şi Croaţia încep oficial negocierile de aderare la UE.
Negocierile de aderare cu Croaţia au fost încheiate în iunie 2011. În
conformitate cu articolul 49 din TUE, Comisia a acordat avizul său favorabil
privind capacitatea Croației de a adera la Uniunea Europeană. Pe data de 9
decembrie 2011 Croația a semnat Tratatul de aderare la UE. La 23 ianuarie,
peste 67% dintre croați au spus, în cadrul unui referendum, "DA" aderarii
statului lor la UE, Croatia urmând să devina al 28-lea stat membru al Uniunii
Europene. Parlamentul croat a ratificat în martie 2012, in unanimitate, Tratatul
de aderare a tarii la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în iulie 2013,
dupa ratificarea documentului de către toate statele UE.
⇨ După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a
finalizat, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie
2013.
L. Viitorul Uniunii Europene
În ceea ce priveşte Turcia, se estimează că negocierile cu această ţară

vor dura între 10 şi 15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015).
22
Croaţia şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 21 februarie 2003.
23
Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 18 ani de
aşteptare.
17
În ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor

sale metropole, Turcia rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de
dezvoltare şi cea industrializată. Ea este un partener important pentru UE, însă
dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.
De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat
reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu
moartea24, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde şi a avansat în rezolvarea
diferendului cipriot. Totuşi, datorită diferenţelor religioase şi culturale în
relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din partea
guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special Franţa,
Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.
⇨ Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a

acordat Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei25 statutul de ţară candidată,
dar Comisia nu a recomandat încă deschiderea negocierilor de aderare.
La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE,

după ce parlamentul său a susţinut planul guvernului de a începe negocierile
de aderare, o perspectivă considerată imposibilă înainte de izbucnirea crizei
financiare globale care a ruinat economia insulei nordice în 2008.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la UE în decembrie
2008, iar în decembrie 2010 Muntenegru a primit statutul de ţară candidată la
aderarea la Uniunea Europeană.
Serbia a depus oficial cererea de aderare la UE la 22 decembrie 2009,
iar la 1 martie 2012 statele UE au decis în unanimitate sa acorde Serbiei
"statutul de candidat" la aderarea la Uniunea Europeana, dupa ce Romania
blocase in prealabil luarea unei hotarari in acest sens. Serbia a obtinut, astfel,
mult ravnitul statut de tara candidata la Uniunea Europeana, dupa ce liderii
europeni au decis sa recompenseze Belgradul pentru eforturile sale de pace cu
provincia independenta Kosovo si in urma arestarii lui Ratko Mladic
Statutul fostei provincii sârbe Kosovo și proclamarea independenței
acesteia a creat numeroase probleme. Nici măcar în interiorul spaţiului
comunitar nu există o poziţie comună: în timp ce 22 de ţări au recunoscut
24
În ianuarie 2004 Turcia a semnat protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea inclusiv pe timp de război.
25
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data
de 22 martie 2004.
18
independenţa statului Kosovo, România, Spania, Grecia, Ciprul şi Slovacia

susţin poziţia Serbiei de a nu recunoaşte noul stat. În special Spania şi Ciprul
se tem că independenţa fostei provincii sârbe ar putea deveni un precedent
pentru mişcările separatiste din propriile ţări.
Începând din 19 decembrie 2009, guvernele din UE au decis să ridice
vizele pentru cetăţenii Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului. "Ridicarea
vizelor oferă cetăţenilor noştri un drept de care se bucură deja ceilalţi cetăţeni
ai UE. Acesta garantează libertatea de mişcare ţi afilierea la familia
europeană", au afirmat ministerele de externe ale celor trei ţări într-o declaraţie
comună.
M. Potenţialii candidaţi
Oficialii de la Bruxelles iau în calcul şi alte ţări, potenţiale candidate la

UE: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Comunitatea cipriotă
turcă.
- Albania a depus cererea de aderare la UE în aprilie 2009.
- Bosnia şi Herţegovina este, alături de Kosovo, una dintre ţările
din Balcanii de Vest care nu a făcut progrese în procesul de apropiere de
NATO şi Uniunea Europeană. Ea nu a depus cererea de aderare la UE.
Întârzierea înregistrată de Sarajevo este provocată de incapacitatea
politicienilor locali de a adopta reformele necesare pentru o mai bună
funcţionare a instituţiilor ţării, adesea blocate din cauza divergenţelor etnice.
- În Kosovo, stabilitatea a fost menţinută, însă este în continuare
fragilă. Kosovo se confruntă cu provocări majore, printre care asigurarea
statului de drept, lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,
consolidarea capacităţii administrative şi protejarea sârbilor şi a celorlalte
minorităţi.
1.4. Constituţia europeană
⇨ În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15

decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern au arătat că Uniunea trebuie să
rezolve trei probleme majore:
19
● aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de

modelul şi de instituţiile europene;
● organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune
lărgită (Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002
negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel
încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004
pentru Parlamentul European);
● transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un
model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea
unei Convenţii privind viitorul Europei.
⇨ Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul
Consiliului European de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul
de Tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
⇨ Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18

iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare
în Europa: reprezentanţii „Celor Douăzeci şi Cinci“ au anunţat ajungerea la
un acord în ceea ce priveşte proiectul de tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
⇨ „ Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29

octombrie 2004, C onstituţia Uniunii Europene. Trebuie spus că această
Constituţie nu înlocuia constituţiile naţionale ale statelor membre, ci doar
principalele tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constituţia Europeană avea ca scop îmbunătăţirea gradului de transparenţă şi
eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi trebuia să ofere
flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.
Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

(I) prima secţiune definea Uniunea Europeană, valorile sale,
obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor,
instituţiile sale, precum şi modul în care un stat membru poate
să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene;
20
(IV) a patra secţiune cuprindea prevederile finale, inclusiv

procedurile de adoptare şi revizuire a Constituţiei.
Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de
societate:
● respectarea libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de
drept, a demnităţii umane şi a drepturilor omului;
● societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare.
2. Libertăţile fundamentale:
● libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
● nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.
3. Cetăţenia europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui
stat membru posedă cetăţenia Uniunii“.
Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi
suplimentare: dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul
Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul
European, precum şi la alegerile municipale, protecţia consulară şi diplomatică
în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul de a
recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Respectarea demnităţii
umane, dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a durerilor sau a tratamentelor
inumane sau degradante, dreptul la libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii
private şi familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei, libertatea de
expresie şi de informare, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, egalitatea
în drepturi, respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea
între bărbaţi şi femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs în
justiţie şi la un tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la
apărare.
5. Solidaritatea. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi
21
statele sale membre acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin
mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor
europene le sunt impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii
civile, de transparenţă sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea,
şi un drept de iniţiativă populară (dacă cel puţin un milion de europeni o cer
într-un anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul
dorit de aceştia).
7. Obiective comune:
● promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstării;
● spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere;
● o piaţă internă în care concurenţa este liberă;
● dezvoltare durabilă;
● progres ştiinţific şi tehnic;
● combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor şi promovarea
justiţiei, protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi,
solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;
● coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritate
între statele membre;
● respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi protejarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de
„libertate, securitate şi justiţie“26. Iată ce înseamnă acest lucru:
● absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene.
Un european poate circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a
fi necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul frontierelor celor 25
de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la
Tallin);
● întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează
frontierele cu ţările terţe (de exemplu, între Spania şi Maroc sau
între Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi aeroporturile
internaţionale din toate statele membre (de exemplu, de la sosirea
vapoarelor din America de Sud în portul Rotterdam sau a
avioanelor din Asia pe aeroportul din Budapesta). Aceasta se
concretizează în special printr-o politică comună de vize şi prin alte
26
Capitolul IV – Partea a III-a.
22
titluri de sejur de scurtă durată, dispoziţii relative la controalele

persoanelor care trec frontierele exterioare şi introducerea
progresivă a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor
exterioare;
● o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut
uniform de azil valabil în toate ţările Uniunii Europene, la
proceduri comune de acordare şi de retractare ale acestui statut şi la
un parteneriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de
azil. Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la
Geneva asupra refugiaţilor;
● o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să
gestioneze mai bine fluxurile migratoare, asigurând, în acelaşi
timp, un tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în
spaţiul Uniunii. De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia
acorduri cu ţările terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a
străinilor aflaţi în sejururi neregulate. Prin această politică se are în
vedere şi lupta împotriva migraţiei clandestine, precum şi a
traficului de fiinţe umane (în particular, femeile şi copiii);
● consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere
recunoaşterea mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea
lor, cooperarea în materie de obţinere a probelor şi un mai bun
acces la justiţie;
● consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie
penală vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului,
a exploatării sexuale a femeilor şi a copiilor, a traficului de droguri,
spălării banilor, a corupţiei sau a crimei organizate;
● crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o
măsură mai mare a criminalităţii internaţionale;
● consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului.
Poliţiile europene cooperează în cadrul Europolului. Domeniul de
acţiune al acestuia poate fi întins, de exemplu, asupra anchetelor
sau asupra acţiunilor de intervenţie comună. Europolul este, de
asemenea, supus controlului Parlamentului European,
parlamentelor naţionale şi Curţii de Justiţie.
După semnarea Constituţiei, statele membre au avut la dispoziţie doi
ani pentru a ratifica acest document fie prin vot în parlamentul naţional, fie
23
prin referendum. Condiţia obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare

era ratificarea lui de către toate statele membre.
La 29 mai şi la 1 iunie 2005, prin referendum, Franţa şi, respectiv,

Olanda, două ţări fondatoare ale UE, considerate a fi susţinătoarele principale
ale extinderii comunitare şi ale integrării politice a continentului, au respins
Tratatul Constituţional al Uniunii cu 55% şi, respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constituţiei de către francezi şi olandezi a avut un efect
devastant asupra euro-entuziaştilor. În decursul a trei zile memorabile,
aspiraţiile celor care erau convinşi că integrarea politică în cadrul marii Europe
este o inevitabilitate istorică au fost spulberate.
În Franţa, respingerea Constituţiei a fost rezultatul unei alianţe
nenaturale între extrema stângă comunist-socialistă, ultranaţionaliştii lui Le
Pen, tineretul nihilist şi protestatarii împotriva propriului guvern, a globalizării
şi a “invaziei străinilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz şi derutant în
cercurile politice din ţările europene. Inevitabil, procesul integrării europene
s-a împotmolit.
Motivele refuzului27 au avut în vedere:

1. Ritmul ameţitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile şi
resentimente puternice. Populaţiile din Europa Occidentală nu au fost suficient
de pregătite să renunţe la identitatea naţională, la cultura tradiţională şi la
“modelul social” clădit cu migală în perioada postbelică. Populaţia din statele
originale, fiind obligată să suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce în ce
mai contrariată, reticentă şi frustrată că nu poate participa la deciziile
comunitare, că nu este consultată cu privire la limitele expansiunii şi că este
presată să accepte deciziile liderilor fără dezbateri prealabile. Pentru unii
europeni, perspectiva făuririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un
centru global de putere economică, politică şi militară, nu a fost suficient de
tentantă ca să accepte fără ezitări marşul spre integrarea politică a
continentului. Incertitudinea consecinţelor, aversiunea faţă de schimbări şi faţă
de birocraţia de la Bruxelles au contribuit substanţial la refuzul plebiscitar al
Constituţiei în Franţa şi Olanda.
27
Filipescu, N. - Degringolada europeană, Revista 22, anul XIV (800) (5 iulie - 11 iulie
2005)
24
2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se

datorează prăpastiei dintre aspiraţiile grandioase ale liderilor politici şi
temerile cetăţenilor preocupaţi de realităţile economice şi sociale din ţările
respective. Arhitectul ideii de integrare europeană, Jean Monnet, a recomandat
liderilor viitoarei Comunităţi “să evite birocratizarea, să călăuzească fără să
impună şi, mai ales, să evite regulamente omogenizante”. Contrar
recomandărilor, UE a creat la Bruxelles o birocraţie densă, necontrolabilă şi
detaşată faţă de public. În loc să inspire încredere, respect şi mândrie
comunitară, instituţiile europene şi-au creat o imagine negativă. În virtutea
“convergenţei” comunitare, eurocraţii de la Bruxelles au încercat să
înregimenteze populaţiile UE prin emiterea unor directive, regulamente şi legi
detaliate, iritante. Previzibil, o parte din electoratul francez şi olandez a
profitat de referendumul constituţional ca să-şi exprime dezaprobarea faţă de
“aroganţa” autorităţilor comunitare.
3. Perspectivele economice. F alimentar economic, socialismul
dirijist s-a prăbuşit în fosta Uniune Sovietică şi în sateliţii ei. O variantă mai
civilizată a socialismului a triumfat însă în Europa Occidentală. Progresul
economic impresionant din Europa Occidentală în anii ‘50, ‘60 şi ‘70 a fost
stăvilit prin îngrădirea progresivă a economiei “libere” în anii ‘80 şi ‘90.
Obsedaţi de “justiţie socială”, “redistribuire” şi “egalitarism”, liderii socialişti
din Franţa şi Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au
denumit “Piaţa Socială” sau modelul economiei sociale de piaţă. Acest stat al
bunăstării (wellfare state) a adus beneficii sociale generoase, dar a impus o
fiscalitate excesivă care a încorsetat activitatea economică prin elaborarea unor
regulamente paralizante. Consecinţele au fost previzibile: „scleroza”
economică, şomajul ridicat, tineret nihilist şi populaţie comodă, asistată, care
s-a obişnuit să aibă mari aşteptări din partea statului. Procesul invers, de
liberalizare economică, a fost început în Regatul Unit, de către guvernul
Margaret Thatcher, care a introdus reforme drastice şi a demolat sistemul
etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea
prăpastiei. Reforme de liberalizare urmate de progres economic au avut loc şi
în Irlanda şi Ţările Scandinave. Ignorând experienţa istorică, guvernele din
Franţa şi Germania au încorsetat activitatea economică prin cotizaţii sociale
excesive, au reglementat excesiv relaţiile de muncă distrugând, astfel,
dinamismul şi flexibilitatea necesare pentru menţinerea progresului economic.
Vest-europenii s-au obişnuit cu vacanţe lungi, săptămâna de lucru redusă,
ajutoare de şomaj comparabile cu salariile şi pensii generoase. Nefiind dispuşi
25
să renunţe la beneficii, francezii şi olandezii, votând împotriva Constituţiei, au

vrut să-şi exprime aversiunea faţă de “neoliberalismul” de tip anglo-american
şi dezaprobarea faţă de guvernele naţionale, care au fost incapabile să asigure
o creştere economică respectabilă şi să reducă şomajul. Din nefericire pentru
ei, “sistemul” lor, având contradicţii evidente, nu poate fi susţinut.
În era globalizării, modelul economic franco-german a devenit
anacronic şi retrograd. Fără liberalizare economică, ţările închistate în
socialism şi etatism nu vor putea face faţă presiunilor externe. Încercările de
“autoizolare” şi adoptarea unor măsuri “protecţioniste” nu duc decât la
dezastru.
4. „Invazia străinilor”. Vest-europenii sunt timoraţi de
perspectiva unei “invazii” a străinilor din Estul Europei, dispuşi să lucreze pe
salarii mult mai mici decât localnicii. Speriaţi că ar putea pierde locuri de
muncă, rezidenţii au votat împotriva Constituţiei ca să împiedice libera
circulaţie a forţei de muncă în cadrul UE. Majoritatea publicului european nu
este de acord cu admiterea Turciei în Uniune, spectrul unui influx masiv de
turci şi al unei influenţe politice din partea unui stat cu 70 de milioane de
musulmani înspăimântând electoratul occidental. Liderii guvernului de la
Ankara au încercat să deconecteze voturile negative franco-olandeze de
perspectivele Turciei de a intra în UE, dar în realitate, legătura dintre
turcofobie şi respingerea Constituţiei este incontestabilă.
Întrunirea şefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din

iunie 2005 în loc să aplaneze criza comunitară, a agravat conflictele interne.
Neînţelegerile aparente au fost legate de contribuţiile bugetare şi de utilizarea
fondurilor comunitare. Încercând să găsească un compromis acceptabil,
membrii din Europa Centrală şi de Est s-au oferit să renunţe la o parte din
fondurile UE destinate ajutorării noilor membri. Insistând să contribuie cât mai
puţin şi să beneficieze cât mai mult, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Finlanda,
Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar28 pentru perioada
2007-2013. Neînţelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea
crizei politice din UE.
28
Franţa a acuzat Regatul Unit că refuză să ia în considerare reducerea rabatului anual de 6
miliarde de dolari oferit de UE din perioada când avea dificultăţi economice, în 1984. În
schimb, Regatul Unit a blamat Franţa că nu acceptă diminuarea subvenţiilor agricole pe care le
primeşte de la UE, în valoare de 13 miliarde de dolari anual.
26
1.5 Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona
⇨ La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce

marchează 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost
semnată de „cei trei preşedinţi“ ai Uniunii: din partea Parlamentului European,
Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei Europene, José Manuel Barroso, iar
din partea Consiliului, cancelarul german Angela Merkel.
Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori

divergente29. În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca
29
Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai
mult economică, bazată pe democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură
stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea sa. Aceste state doresc să construiască
raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul caracteristic
acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii
supranaţionale în stare să pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia
Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei fobii în rândul fostelor state socialiste, care
consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE. Această gândire
influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi
comportamentul lor pe plan extern.
Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia,
Olanda, Belgia şi, într-o oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de
părere că UE trebuie să devină mai mult decât o simplă organizaţie economică sau politică.
Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării unor privilegii
supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu
anumite probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu
SUA, în defavoarea intereseleor UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau
dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de unilateralism se observă şi în domeniul
securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din noile state
membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt
subminate proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul
“Nabucco”).
Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării
Constituţiei Europene în versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister
Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte, înfiinţarea unei Academii Unice a
Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.
Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii
Europe” şi nici dezvoltării dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de
comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta duce la înţelegerea confuză a
semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.
27
termen pentru încheierea reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru

intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional European.
Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei
europene: "Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este
inviolabilă, drepturile sale sunt inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în
drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de drept, la
respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi securitate, la toleranţă,
dreptate şi la solidaritate".
⇨ În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie

2007, s -a stabilit forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va
înlocui vechiul tratat constituţional.
1 3 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat

⇨ La
Tratatul de la Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care
aduce o serie de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le
înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele
juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze30:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza

funcţionării UE stau trei principii democratice: egalitatea democratică,
democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.
Tratatul de la Lisabona:
- confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii
trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene,
- consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai
important Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a
parlamentelor naţionale şi
- dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune
între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa
cetăţenilor.
- În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele
membre şi Uniunea Europeană.
Se are în vedere:
30
http://europa.eu/lisbon_treaty
28
● Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul

European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii
privind legislaţia, bugetul european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor
europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
● O mai mare implicare a parlamentelor naţionale:
parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile
Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se
asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune
la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii).
● O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei
cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere
Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
● Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea
Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
● Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte
explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din
Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu
27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră
pentru Uniunea de astăzi.
Tratatul de la Lisabona31, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii32, care se
va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
De acum înainte vor exista șa pte instituții: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări
aduce Tratatul de la Lisabona?
31
http://europa.eu/lisbon_treaty
32
În Anexa 8 am prezentat legăturile formale care există în procesul de adoptare al deciziilor
la nivelul UE şi al statelor membre.
29
Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să

amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât
acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:
● Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din
Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să
se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor
membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla
majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55%
din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
● Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la
Lisabona :
-c reează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate,
-i ntroduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene,
-p revede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului
European şi la reducerea numărului de comisari şi
- include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile
financiare.
● O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona
ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii,
printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice,
serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică
comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
● Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi
consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori
sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să
arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
30
● Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale:

Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În
mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor
fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se
referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
● Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona
menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică,
economică şi socială a cetăţenilor europeni.
● Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona
prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit
de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se
subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
● Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o
capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea
ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta
împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie
civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a
întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.
5. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe

scena internaţională:
- instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât
în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
- Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume.
- De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene
pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
● Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei,
va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
● Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi
Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
31
● Uniunea are o personalitate juridică unică33, ceea ce îi întăreşte

puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un
partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
● Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va
realiza păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată
o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
1.6 Criza economico-financiara din 2008 si consecintele sale

Strategia Europa 2020 si reforma guvernanței economice
In 2008, in Europa s-a manifestat inceputul unei puternice crize

financiare și economice globale , care și-a avut originea în Statele Unite ale
Americii. Economiile statelor membre fiind interdependente și acționând
într-o Uniune puternic integrată au fost afectate concomitent.
Deși UE dispunea deja de o serie de instrumente de coordonare a politicilor
economice, criza a demonstrat că acestea nu au fost eficiente și că sistemul de
guvernanță actual avea disfuncționalități. Oamenii politici au conștientizat
această situație și ca urmare UE a adoptat măsuri îndrăznețe, cuprinzătoare și
coerente pentru a depăși criza și a trage concluzii pentru viitor.
Atenuarea șocului cauzat de recesiunea economică s-a realizat prin
lansarea în 2008 a Planului european de redresare economică, prin care statelor
membre aflate în dificultate li s-a oferit sprijin coordonat, care a avut totodată
ca scop și protejarea stabilității Uniunii economice și monetare.
În cadrul UE și înafara ei , a fost adoptat un set de măsuri de
consolidare a supravegherii și a reglementării sistemului financiar.
Uniunea Europeană a făcut eforturi mari pentru a depăși criza economică și

pentru a crea condițiile care să favorizeze dezvoltarea unei economii mai
competitive, cu un grad mai ridicat de ocupare a forței de muncă.
33
Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.
32
In 2010 , Consiliul european a adoptat Strategia Europa 2020 își propune să

asigure o creștere economică:
● inteligentă, prin investiții mai eficiente în educație, cercetare și
inovare;
● durabilă, prin orientarea decisivă către o economie cu emisii scăzute
de dioxid de carbon; și
● favorabilă incluziunii, prin punerea accentului pe crearea de locuri de
muncă și pe reducerea sărăciei.
Strategia se concentrează pe cinci obiective ambițioase privind :

● ocuparea forței de muncă,
● inovarea,
● educația,
● reducerea sărăciei și
● energia/clima.
Strategiei Europa 2020 este pusă în practică printr-o serie de

inițiative care au ca obiectiv stimularea creșterii și crearea de locuri de muncă.
UE avea nevoie de o consolidarea coordonării politicilor sale economice care

să sprijine redresarea economică, să reașeze finanțele publice pe o bază solidă
și să promoveze în mod activ creșterea durabilă și crearea de locuri de muncă.
Pentru ca Strategia Europa 2020 să dea roade, a fost instituit un nou sistem de
guvernanță economică menit să coordoneze acțiunile politice derulate la
nivelul UE și la nivel național.
În acest context, in 2010, Comisia a dat publicității Comunicarea 367/2010 ,

având următoarele obiective :
● transpunerea in practica a propunerilor de dezvoltare a supravegherii și
coordonării politicilor economice privind consolidarea coordonării politicilor
economice în propuneri concrete prin care să vizeze :
33
- corectarea dezechilibrelor prin intermediul unei supravegheri

macroeconomice consolidate, inclusiv prin mecanisme de alertă
și sancționare;
- consolidarea cadrelor bugetare naționale prin definirea
exigențelor minime referitoare la acestea și, în special, trecerea
de la planificarea bugetară anuală la cea multianuală;
- consolidarea Pactului de stabilitate și de creștere, punând
accentul, în special, pe dinamica datoriei publice, precum și a
deficitelor;
● instituirea unor mecanisme de executare eficace, care să garanteze
respectarea de către statele membre a cadrului juridic convenit la nivelul UE.
În cazurile în care evoluția economiilor statelor membre reprezintă un risc
pentru dezvoltarea generală a Uniunii, au fost propuse o serie de măsuri
preventive și corective, inclusiv o serie de sancțiuni care ar putea fi aplicate în
cazul apariției unor încălcări.
● instituirea unui semestru european pentru coordonarea politicilor și
explicarea procesului și a calendarului care vor permite aducerea unei
contribuții europene la procesul de adoptare a deciziilor de politică
naționale, element care va conduce la o mai bună coordonare ex-ante a
politicilor. Aceste elemente se aplică și reformelor structurale și
măsurilor de consolidare a creșterii prevăzute de strategia Europa 2020.
Acestea propuneri s-au adresat tuturor celor 27 de state membre, chiar dacă
anumite dispoziții se aplică doar statelor membre din zona euro.
Obiectivul propunerilor era de a asigura aplicarea concomitentă a monitorizării
naționale prevăzute de Pactul de stabilitate și de creștere și a celei înscrise în
strategia Europa 2020 și de a garanta că supravegherea tematică a obiectivelor
strategiei Europa 2020 se bazează pe politici economice și bugetare solide.
Prin consolidarea caracterului colectiv al procesului se va crea mai multă

transparență și încredere reciprocă. De asemenea, se vor reduce efectele de
contagiune negative ale nerespectării de către statele membre a limitelor
34
convenite și, în ultimă instanță, vor fi sancționați cei care pun în pericol
interesul general prin acțiuni nesustenabile la nivel național. Prin conjugarea
acțiunilor din cadrul Pactului de stabilitate și de creștere și a celor din strategia
Europa 2020, UE va putea să se bazeze pe măsurile de consolidare necesare ca
etape esențiale ale strategiei sale de creștere pe termen lung, construind în
viitor o Uniune mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii
sociale.
Cele trei obiective ale reformei guvernanței economice au fost puse în

practică prin :
- intrarea în vigoare, la sfârșitul lui 2011, a reformei care
modifică Pactul de stabilitate și de creștere- PSC(parte din așa-numitul „pachet
de șase propuneri legislative” - „Six-Pack”).
- Intrarea in vigoare la începutul lui 2013 a Tratatului
interguvernamental privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul
uniunii economice și monetare (TSCG), care include Pactul fiscal, semnat in
2012.
- intrarea în vigoare, în mai 2013, a unui regulament privind
evaluarea proiectelor de planuri bugetare naționale (parte din așa-numitul
„pachet de două propuneri legislative” - „Two-Pack”).
A. Pachetul pachet de măsuri privind guvernanța economică

(pachetul de șase propuneri legislative - „Six-Pack”)
Primul pachet de măsuri privind guvernanța economică (pachetul de șase

propuneri legislative - „Six-Pack”) a intrat în vigoare la 13 decembrie 2011 și
a reformat și modificat normele Pactului de stabilitate și de creștere. PSC
modificat stabilește principalele instrumente de supraveghere a politicilor
fiscale ale statelor membre (componenta preventivă) și de corectare a
deficitelor excesive (componenta corectivă). În forma sa actuală, PSC
cuprinde următoarele măsuri:
35
● Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind

consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și
coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 și prin Regulamentul
(UE) nr. 1175/2011 din 16 noiembrie 2011. Acest regulament
reprezintă componenta preventivă.
● Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv,
modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1056/2005 din 27 iunie 2005 și
prin Regulamentul (UE) nr. 1177/2011 al Consiliului din 8 noiembrie
2011. Acest regulament reprezintă componenta corectivă.
● Regulamentul (UE) nr. 1173/2011 din 16 noiembrie 2011 privind
aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în zona euro.
● În plus, „Codul de conduită”, un aviz al Comitetului economic și
financiar (comitet al Consiliului Afaceri Economice și Financiare),
conține indicații privind punerea în aplicare a PSC și orientări privind
formatul și conținutul programelor de stabilitate și de convergență
(SCP).
Deși „Codul de conduită” este, oficial, sub nivelul unei reglementări,

faptul că indică modul în care trebuie puse în aplicare SCP îi conferă un rol
foarte important. Cea mai recentă actualizare a sa, publicată în iulie 2016,
conține o serie de specificații privire la flexibilitatea normelor actuale din
cadrul PCS (prin intermediul așa-numitelor „clauze privind investițiile și
reformele structurale” și al unei matrice în care se indică perioadele economice
favorabile și nefavorabile din componenta preventivă a PSC); aceste
specificații se bazează pe o „poziție stabilită de comun acord cu privire la
flexibilitatea din cadrul PCS” astfel cum a fost stabilită de Comitetul economic
și financiar în noiembrie 2015 și aprobată de Consiliul ECOFIN în februarie
2016; Punctul de pornire pentru discuții a fost comunicarea Comisiei
din ianuarie 2015 privind flexibilitatea.
B. Pactul fiscal
La reuniunea Consiliului European din martie 2012, toate statele
membre, cu excepția Regatului Unit și a Republicii Cehe, au semnat Tratatul
uniunii economice și monetare, a cărui componentă bugetară este Pactul fiscal
36
(Croația nu a semnat tratatul nici înainte de aderarea sa la UE din 1 iulie 2013,

nici după.) Pactul fiscal prevede consacrarea „regulii de aur” privind echilibrul
bugetar, potrivit căreia limita inferioară a deficitului structural nu trebuie să
depășească 0,5% din PIB (dacă deficitul public este sub 60% din PIB, această
limită este de 1% din PIB), în dreptul național, de preferință la nivel
constituțional („frânarea îndatorării”). Statele membre pot introduce acțiuni la
Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene împotriva altor state membre
în cazul în care această regulă nu a fost aplicată în mod corespunzător. Alte
dispoziții includ, printre altele, declanșarea automată a mecanismului de
corecție și norme mai stricte pentru țările care fac obiectul unei proceduri
aplicabile deficitelor excesive. În plus, mecanismul european de stabilitate
poate acorda asistență financiară numai statelor membre care au semnat Pactul
fiscal.
C. Reforme suplimentare de consolidare a guvernanței
economice în zona euro
Reformele guvernanței economice a Uniunii și ale cadrului politicilor fiscale
din perioada 2011-2013 includ, pe lângă normele PSC revizuite și Tratatul
uniunii economice și monetare, două regulamente vizând o mai bună
consolidare a guvernanței economice în zona euro (pachetul de două propuneri
legislative - „Two-Pack”):
● Regulamentul (UE) nr. 473/2013 din 21 mai 2013 privind dispozițiile

comune pentru monitorizarea și evaluarea proiectelor de planuri
bugetare și pentru asigurarea corectării deficitelor excesive ale statelor
membre din zona euro și
● Regulamentul (UE) nr. 472/2013 din 21 mai 2013 privind consolidarea
supravegherii economice și bugetare a statelor membre afectate sau
amenințate de dificultăți grave în ceea ce privește stabilitatea lor
financiară în zona euro.
Principalele elemente ale primului regulament prevăd calendare bugetare

comune pentru toate statele membre din zona euro, precum și norme privind
monitorizarea și evaluarea de către Comisie a planurilor bugetare ale statelor
membre. În cazurile în care se constată încălcări grave ale normelor PSC,
Comisia poate solicita revizuirea planurilor respective. În plus, acesta prevede
obligația statelor membre din zona euro care fac obiectul unei proceduri de
37
deficit excesiv de a prezenta un program de parteneriat economic în care să fie

prezentate în detaliu măsurile și reformele structurale necesare pentru a asigura
o corectare eficientă și durabilă a deficitului excesiv. Consiliul, hotărând pe
baza unei propuneri a Comisiei, adoptă avize privind programele de
parteneriat economic.
Al doilea regulament se referă la statele membre care se confruntă cu
dificultăți grave sau sunt amenințate de astfel de dificultăți cu privire la
stabilitatea lor financiară Acesta prevede norme pentru consolidarea
supravegherii, asistența financiară și supravegherea post-program (în cazul în
care nu a fost rambursată cel puțin 75% din asistența financiară primită).
Parlamentul European este colegiuitor în ceea ce privește stabilirea normelor

detaliate în materie de supraveghere multilaterală [articolul 121 alineatul (6)
din TFUE] și este consultat cu privire la legislația secundară referitoare la
punerea în aplicare a procedurii aplicabile deficitelor excesive [articolul 126
alineatul (14) din TFUE]. PSC modificat conține un instrument nou, dialogul
economic, ce conferă Parlamentului un rol important în cadrul actual de
politici fiscale prin faptul că permite comisiei parlamentare competente a
Parlamentului să invite la un schimb de opinii Președintele Consiliului,
Comisia, Președintele Consiliului European, Președintele Eurogrupului și,
dacă e cazul, un stat membru.
De asemenea, Parlamentul este informat periodic cu privire la aplicarea
regulamentelor. În plus, competențele Comisiei de a impune cerințe
suplimentare de raportare în cadrul noului regulament privind monitorizarea și
evaluarea proiectelor de planuri bugetare și asigurarea corectării deficitelor
excesive ale statelor membre din zona euro trebuie acum reînnoite o dată la
trei ani, iar Parlamentul și Consiliul vor avea dreptul să le revoce.
1.7 Cele cinci scenarii pentru reforma UE
Comisia Europeană a adoptat în 2017 un plan de reformare a Uniunii

Europene, preşedintele Jean-Claude Juncker prezentând în Parlamentul
European cinci posibile direcţii ale Blocului comunitar, axate pe o cooperare a
ţărilor în grade diferite, eventual prin concentrarea pe zona euro, pe apărare şi
38
securitate. Liderii Uniunii Europene vor decide până la sfârşitul anului 2017
asupra viitoarei direcţii a Blocului comunitar, a mai spus Juncker, prezentând
planuri pentru reformarea organizaţiei, după ce zilele trecute a vorbit despre
grade diferite de integrare. Despre scenariile referitoare la reconfigurarea
blocului comunitar a vorbit şi preşedintele Klaus Iohannis, care a transmis că
se poziţionează ferm împotriva ideii „unei Europe cu mai multe viteze - o
Uniune a cercurilor concentrice", întrucât o asemenea strategie ar putea
conduce la dezintegrarea proiectului european.
În cursul unui discurs rostit în Parlamentul European, Jean-Claude Juncker a

prezentat „Carta Albă privind Viitorul Europei", notând principalele realizări
ale Uniunii Europene: „pacea timp de şapte decenii şi o Uniune Europeană
extinsă, cu 500 de milioane de cetăţeni care trăiesc în libertate într-un spaţiu
care este una dintre cele mai prospere economii din lume". „Carta Albă"
abordează şi provocările cu care se confruntă Uniunea Europeană, prezentând
cinci scenarii ale modului în care UE poate evolua până în anul 2025 în funcţie
de intenţiile statelor membre.
Aceasta nu va fi o simplă aniversare a Tratatului de la Roma, ci ar trebui să fie

şi momentul naşterii Uniunii Europene a anului 2017. „Carta Albă" reprezintă
contribuţia Comisiei Europene la summitul programat pe 25 martie 2017 la
Roma pentru marcarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului constitutiv al UE.
Planul constă în prezentarea a cinci scenarii de lucru care „nu sunt exhaustive
şi nici nu se exclud unul pe altul", anunţă Comisia Europeană într-un
comunicat postat pe site-ul propriu.
39
Scenariul 1: Continuarea actualei direcţii - Cele 27 de state UE se vor

concentra pe implementarea agendei de reformă în spiritul Comisiei Europene
conduse de Jean-Claude Juncker şi a Declaraţiei de la Bratislava.
Scenariul 2: Nimic altceva în afara pieţei unice - Cele 27 de state membre

transferă treptat accentul pe piaţa unică, dat fiind că statele membre nu reuşesc
să ajungă la poziţii comune într-un număr din ce în ce mai mare de direcţii
politice de cooperare.
Scenariul 3: O Europă cu mai multe viteze - Ţările cele mai puternice ar

putea decide să prindă un avans în ceea ce priveşte cooperarea pe subiecte mai
sensibile, precum apărarea, securitatea internă şi terorismul, armonizarea
fiscală sau chestiunile sociale, fără a aştepta ca toate cele 27 de state membre
să-şi dea acordul. Acest lucru ar permite, de exemplu, schimbul de informaţii
în timp real între autorităţile şi instituţiile judiciare din diversele statele ale
blocului comunitar, însă riscul ar fi acela ca procesul decizional în sânul
Uniunii „să devină mai complex".
Scenariul 4: Să facem mai multe, dar mai puţin - Mutarea accentului pe

domenii extrem de precise, cum ar fi diplomaţia, sfera informaţională sau
gestionarea comună a frontierelor UE, nu legiferarea cu orice preţ, mai ales
când vine vorba de subiectele cotidiene. Această nouă abordare ar trebui să
răspundă criticilor referitoare la o Uniune mult prea birocratică şi invazivă.
Scenariul 5: Federalism sporit - Cele 27 de ţări ar putea lua decizia de a
„gestiona în comun mai multă putere, mai multe resurse şi procese
decizionale, în toate domeniile" (zona euro, afaceri externe şi apărare,
imigraţie, energie, probleme de mediu etc.). Însă, avertizează Comisia, „există
riscul ca acuzaţiile potrivit cărora UE este lipsită de legitimitate sau
acaparează prea mult puterea, în detrimentul autorităţilor naţionale, să se
augmenteze".
Jean-Claude Juncker ar vrea să primească răspunsuri în privinţa
viitorului UE până la toamnă, când se va şti cu certitudine care sunt direcţiile
politice în Olanda, Franţa şi Germania, unde anul acesta vor avea loc alegeri.
40
„În momentul de faţă, nu există o voinţă colectivă de modificare a tratatelor.

Dezbaterile pe teme europene nu interesează pe nimeni în afara cercurilor de la
Bruxelles. Dar sunt sigur că va veni o zi în care tratatele vor trebui adaptate la
voinţa colectivă care urmează să apară", a continuat Juncker.
Preşedintele CE a reiterat că nu va candida pentru un nou mandat. „Nu voi
candida pentru un nou mandat, dar credeţi-mă că nu sunt obosit şi nici lipsit de
idei", a subliniat Juncker. Mandatul lui Juncker de preşedinte al Comisiei
Europene se va încheia în 2019.
Jean-Claude Juncker s-a declarat favorabil, săptămâna trecută, unei Uniuni
Europene cu structuri diferite de integrare, în funcţie de intenţiile şi
capacităţile fiecărui stat membru, precizând că va elabora curând un plan
concret. „Mai vrem să avansăm împreună în formatul de 28 de ţări membre?
Ori ar trebui ca cei care vor să avanseze mai rapid să o poată face fără a-i
deranja pe alţii, creând o construcţie mai structurată, deschisă tuturor!?", a
declarat Jean-Claude Juncker, potrivit cotidianului La Libre Belgique, în
cursul unei întâlniri cu studenţi la Universitatea catolică francofonă
Louvain-la-Neuve (UCL), situată în apropiere de Bruxelles. "A venit
momentul în care nu ne mai imaginăm că am putea face toţi aceleaşi lucruri
împreună", a admis Jean-Claude Juncker în cursul conferinţei pe tema
"Europa: o viziune a viitorului". "Voi face propuneri în acest sens zilele
următoare", a adăugat Juncker.
„Ar trebui ca, în momentul aniversării Tratatului de la Roma, (...) să încercăm
să ajungem la un acord asupra elementelor esenţiale. Cei care sunt de acord
pentru a face cât mai multe lucruri împreună trebuie să stabilească ce este
esenţial de făcut, indiferent că sunt 15 sau 28. Iar aceste lucruri pot varia de la
un domeniu la altul" - apărare, politici economice şi altele, a explicat joi
preşedintele Comisiei Europene.
Reluând o temă abordată deja într-un discurs rostit la Maastricht în decembrie
2016, Jean-Claude Juncker a evocat ideea unor „orbite" diferite pentru ţările
membre UE, în funcţie de gradul acestora de integrare. „Cred că trebuie să ne
imaginăm un continent în cercuri concentrice. În jurul nucleului Europei vor
exista orbite pe care se vor poziţiona cei cărora nu le place să împărtăşească
41
toate ambiţiile altora. Văd acolo Marea Britanie, spre exemplu, Turcia şi alte
ţări", a subliniat Juncker.

Язык

Добро пожаловать в Scribd!

Evolutia Constructiei Europene

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Описание:

Авторское право:

Evolutia Constructiei Europene

Оригинальное название:

Загружено:

Описание:

Авторское право:

Похожие издания

Capitolul​ 1

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La ​9 mai 1950​, ministrul de externe al Franţei, ​Robert Schuman​,

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin ​Tratatul de la Paris încheiat la ​18 ​aprilie 19511, Planul Schuman

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

La data de ​25 martie 1957,​ la ​Roma​, reprezentanţii ​Germaniei,

CEE şi-a fixat ​obiective politice ambiţioase​, care au fost

● ⇨ ​Tratatul EURATOM a​ vea ca ​obiectiv principal ​„realizarea

Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică

C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb

În replică, ​Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

AELS urmărea ​crearea unei zone de liber-schimb limitate la

D. Comunitatea Europeană a Celor Şase

La ​8 aprilie 1965​, ​„Cei ​Şase“ au semnat un ​tratat de fuziune a

A.​ ​Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)

Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor

B. Actul Unic European (1986)

Între ​17-28 februarie 1​986 ​se semnează, ​la Luxemburg şi Haga,

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la ​7 februarie 1​99210, este ​tratatul

doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic

Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii

● O monedă unică: l​ a 1​ ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.

Figura nr. 1.1.​ Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul a instituit ​principiul subsidiarităţii, ​conform căruia ​deciziile

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

- a conferit Parlamentului European noi puteri,​ precum cea de

D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

Acquis​-ul comunitar13 cuprinde:

a) ​dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE

⇨ ​În d​ ecembrie 1995​, ​Consiliul European de la ​Madrid cere ca, în

E.​ ​Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

„spaţiu economic european“14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor

F.​ ​Tratatul de la Amsterdam (1997)

La ​17 iunie 1997​, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra

La ​16 iulie 1997 este adoptată ​Agenda 2000, ​document fundamental,

Uniunii Europene ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva

⇨ În cadrul ​Summitului de la Lisabona din ​23-24 martie 2000, ş​ efii de

La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale

I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)

​decembrie 1997​, la ​Summitul de la Luxemburg​, şefii de stat şi de

Cele ​„Şase de la Luxemburg“ au fost ​Polonia, Republica Cehă,

⇨ ​Consiliul European de la Helsinki ​(10-11 decembrie 1999) a

⇨ ​La ​ ummitul de la Nisa20, din ​7-9 decembrie 2000,​ s-a ajuns la un

⇨ ​În cadrul ​Consiliului European de la Copenhaga ​(12–13 decembrie

state ce vor intra în UE, România va primi de la UE ​2,8 miliarde de euro

1​ 6 aprilie ​2003, la ​Atena, ​au fost semnate ​tratatele de aderare la

J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)

⇨ ​Un punct important pe ordinea de zi a ​Consiliului European de la

⇨ La ​25 aprilie 2005,​ ​la Luxemburg, ​are loc ​semnarea ​tratatelor de

⇨ ​La ​1 ianuarie 2007 ​are loc cea de a ​cincia extindere: România şi

K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)

Capitolul 1

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost

● ⇨ Tratatul EURATOM a vea ca obiectiv principal „realizarea

În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la

La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)

Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

● O monedă unică: l a 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.

Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de

Acquis-ul comunitar13 cuprinde:

a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE

⇨ În d ecembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în

E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra

La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

⇨ În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, ş efii de

decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de

Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

⇨ Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

⇨ La ummitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un

⇨ În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie

state ce vor intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de euro

1 6 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la

⇨ Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

⇨ La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de

⇨ La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară

De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

⇨ La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la

⇨ Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a

La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE,

⇨ În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15

● aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de

⇨ Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18

⇨ „ Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29

Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

prin referendum. Condiţia obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare

Motivele refuzului27 au avut în vedere:

2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se

⇨ La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce

⇨ În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie

1 3 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza

Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să

5. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe

● Uniunea are o personalitate juridică unică33, ceea ce îi întăreşte

In 2010 , Consiliul european a adoptat Strategia Europa 2020 își propune să

Scenariul 3: O Europă cu mai multe viteze - Ţările cele mai puternice ar

Scenariul 4: Să facem mai multe, dar mai puţin - Mutarea accentului pe