Вы находитесь на странице: 1из 14

Capitolul 1

Elemente fundamentale ale eticii

În acest capitol ne vom concentra asupra unor elemente fundamentale ale discursului
etic. Vom examina două concepte etice – normă morală şi responsabilitate morală – care vor
ghida prezentarea unei serii de elemente esenţiale ale discursului etic.

1.1 Norme morale

1.1.1 Despre norme în general

Normele de acţiune reprezintă reguli privind tiparele de comportament care trebuie


respectate în anumite circumstanţe. Normele morale, normele juridice, poruncile religioase şi
normele sociale – obiceiurile sau moravurile (normele impuse prin tradiţie într-o comunitate)
– reprezintă principalele categorii de norme, care prescriu ce acţiuni sunt obligatorii, permise
sau interzise din diferite puncte de vedere. Multe norme nu aparţin unei singure categorii, iar
cele mai generale norme de conduită aparţin deopotrivă tuturor acestor patru. De pildă, norma
„Furatul este interzis” reprezintă o normă morală, o normă juridică, care apare într-o serie de
forme în reglementările naţionale, o poruncă religioasă, care poate fi regăsită ca atare în toate
religiile lumii, precum şi o normă impusă în comunităţi, chiar şi în cele primitive, înainte de
apariţia legii pozitive. Faptul că aceste categorii de norme prezintă puncte semnificative de
intersecţie nu trebuie să ne facă să credem că cele patru categorii de norme se suprapun în
mod complet. Pentru a arăta acest lucru, este util să începem cu o caracterizare generală a
normelor. O normă poate fi caracterizată prin şase componente (Von Wright 1982, 88-110):

i) Conţinutul normei, care reprezintă tipul de acţiune obligatoriu, permis sau interzis
de respectiva normă. Conţinutul vizat de norma „Să nu minţi” este actul de a minţi.

ii) Caracterul normei, care reprezintă raportarea faţă de acţiunea ce reprezintă


conţinutul normei. Din acest punct de vedere, normele se împart în trei categorii: a) obligaţii,
care cer ca o anumită acţiune să fie realizată; b) interdicţii, care solicită ca o acţiune să nu fie
realizată c) permisiuni, care lasă la latitudinea subiectului realizarea respectivei acţiuni.
Norma „Trebuie să îţi respecţi părinţii” este o obligaţie, în vreme ce norma „Să nu minţi!”
reprezintă o interdicţie. Norma „Este permis să nu votezi!” are caracterul unei permisiuni,
indicând faptul că prezenţa la vot nu este obligatorie.
iii) Condiţia de aplicare a unei norme. În cazul unora dintre norme, nu al tuturor,
conţinutul acesteia nu are aplicabilitate decât în anumite condiţii. Normele „Dacă ai promis că
vii, atunci trebuie să vii” şi „Dacă vrei să nu îţi fie frig, trebuie să închizi fereastra” reprezintă
exemple de acest tip, iar „Ai promis că vii” şi, respectiv, „Vrei să nu îţi fie frig” reprezintă
condiţiile în absenţa cărora respectivele norme nu se aplică.1

iv) Autoritatea emitentă. Orice normă este emisă de către o autoritate, în sensul cel
mai general, care îi oferă o validitate. O instituţie, o persoană, o comunitate etc. pot reprezenta
astfel de autorităţi. De pildă, reglementările sunt emise de autorităţi investite cu autoritatea
statului.

v) Subiectul normei, care reprezintă agenţii cărora li se aplică normele: un individ,


mai mulţi indivizi, toţi indivizii dintr-o jurisdicţie, o instituţie etc.

vi) Sancţiunile de care sunt pasibili cei care nu respectă normele. O dezbatere
importantă, la care vom reveni mai jos, este dacă toate normele includ, în mod necesar, ideea
unei sancţiuni. Sancţiunile pot avea caractere foarte diferite, în funcţie de natura normei:
sancţiuni aplicate de o autoritate exterioară (de natură financiară, penală etc.), sancţiuni
sociale etc.

Trebuie spus că normele morale presupun libertatea umană de alegere. O normă


morală îşi găseşte justificarea numai dacă subiectul normei are deopotrivă posibilitatea de a
încălca şi de a nu încălca respectiva normă. O normă cum ar fi „Trebuie să zbori” aplicabilă
oamenilor nu îşi găseşte sensul dat fiind faptul că aceştia nu au capacitatea fizică de a zbura.
De asemenea, o normă cum ar fi „Nu trebuie să zbori” nu are o mai mare justificare, deoarece
subiectul nu are capacitatea de a o încălca.

Două dintre componentele de mai sus, autoritatea emitentă şi tipul de sancţiuni, ne pot
ajuta în analiza celor patru categorii principale de norme. Să începem cu normele juridice.
Acestea sunt emise de o autoritate clar identificabilă, investită cu autoritatea statului
(Parlamentul, Guvernul) şi prevăd sancţiuni precise. Aşa cum sunt văzute în toate religiile,
poruncile religioase sunt emise de o fiinţă supranaturală sau de persoane înzestrate cu
autoritate supranaturală. În privinţa sancţiunilor, ele sunt văzute, în cadrul credinţelor
religioase, ca pedepse divine, aplicabile în această viaţă sau în cea de apoi. Datinile şi
obiceiurile îşi capătă autoritatea de la o anumită comunitate, care impun o presiune invizibilă
sau vizibilă asupra celor care se abat de la aceste norme. Sancţiunile de care sunt pasibili cei
ce nu respectă tradiţiile specifice unei comunităţii sunt de natură socială: oprobiul din partea
membrilor comunităţii, marginalizarea etc. Ce se poate spune în privinţa normelor morale?
1 În capitolul următor, vom reveni la aceste exemple, pentru a evidenţia o distincţie esenţială între cele două
exemple.
1.1.2 Caracterizarea normelor morale

Încercarea de a realiza o caracterizare întru totul similară a normelor morale întâmpină


dificultăţi. De la cine provin normele morale? Orice normă impusă de o autoritate exterioară
persoanei umane poate fi evaluată din punctul de vedere al unor criterii de ordin moral. De
pildă, în multe comunităţi din India, la moartea unui bărbat căsătorit, soţia sa rămasă văduvă
era arsă de vie sau trebuia să se sinucidă. Acest obicei acceptat în anumite societăţi şi impus
prin forţa comunităţii poate fi însă evaluat din punct de vedere moral şi considerat contrar
celor mai elementare drepturi ale fiinţelor umane. În acelaşi fel, chiar poruncile unei fiinţe
divine pot fi evaluate drept corecte sau incorecte. Totodată, o lege, chiar emisă de o instituţie
legitimă, în conformitate cu regulile statului de drept, poate încălca regulile morale.

Aşadar, în vreme ce obiceiurile îşi capătă autoritatea prin tradiţiile acceptate într-o
comunitate, poruncile religioase de la o fiinţă divină, iar normele juridice de la instituţia
emitentă, creată şi acţionând conform regulilor statului de drept, din perspectiva normelor
morale se pot contesta toate cele trei tipuri de autoritate. Care este atunci sursa autorităţii
normelor morale? Problema este larg dezbătută şi eticienii oferă răspunsuri dintre cele mai
diverse. Cele mai multe dintre acestea converg însă într-un punct: fiinţa umană este
considerată drept sursă şi autoritate ultimă a judecăţilor morale. Omul poate pune în discuţie
din punct de vedere moral orice normă impusă de către o sursă exterioară. Ideea unei norme
impuse de fiinţa umană ei însăşi nu este lipsită de dificultăţi, însă nu vom dezvolta mai mult
acest punct.

Un al doilea element necesar pentru caracterizarea normelor priveşte sancţiunile.


Încălcarea normelor legale este sancţionată, în mod explicit şi expres, prin lege, iar încălcarea
obiceiurilor şi tradiţiilor specifice unei comunităţi este pedepsită de către comunitate, care
exercită o presiune normativă. Nu la fel de simplu este să vorbim despre sancţiuni în cazul
normelor morale. „Şi ce mi se întâmplă dacă mă comport astfel?” poate întreba cineva care nu
respectă o normă morală ce nu este sancţionată nici prin lege, nici de către societate. O serie
de autori susţin că şi în cazul normelor morale se poate vorbi despre sancţiuni, însă acestea
sunt cu precădere de natură internă: remuşcările morale pe care le simte cel care acţionează în
mod imoral. Totodată, cei care acţionează în mod imoral se supun deseori oprobiului public,
acestea reprezentând sancţiunile de natură externă. Sancţiunile interne şi externe nu sunt însă
suficiente în calitate de criterii ale comportamentului moral. Faptul că o acţiune nu este
însoţită de remuşcări nu înseamnă că aceasta este corectă din punct de vedere moral.

Comportamentul moral nu se poate reduce la unul guvernat de sancţiuni. Putem afirma


că un om acţionează în mod legal dacă nu încalcă normele legale, chiar dacă unica sa
motivaţie este teama de sancţiuni. Nu putem totuşi afirma în acelaşi fel că acţiunea unui om
are valoare morală indiferent de motivele care îl animă atunci când respectă normele morale.
Un comportament determinat doar de teama unor sancţiuni sau de un calcul egoist nu poate fi
unul moral şi demn de laudă. Abia atunci când aceste motivaţii sunt depăşite, putem vorbi
despre un veritabil comportament moral.

Am delimitat până acum normele morale de cele juridice şi de obiceiurile acceptate


într-o comunitate. Distincţia dintre normele legale şi cele morale are însă o importanţă aparte
şi trebuie analizată în detaliu.

1.1.3 Norme morale şi norme juridice

Conţinutul celor mai multe dintre normele morale poate fi regăsit şi în norme juridice.
De pildă, norma „Nu trebuie să furi” amintită mai sus este ilustrată printr-o serie de norme
juridice. Totuşi, domeniul moral şi cel juridic sunt distincte, ceea ce vom arăta în continuare.
Normele juridice sunt distincte de cele morale, iar aceste diferenţe se pot vedea din trei puncte
de vedere: al autorităţii care emite aceste norme, al subiecţilor cărora se aplică şi al
sancţiunilor de care sunt pasibili cei ce nu respectă aceste norme. Din al doilea punct de
vedere, normele juridice sunt aplicabile subiecţilor dintr-o anumită jurisdicţie, în vreme ce
normele morale sunt aplicabile tuturor persoanelor raţionale. Din al treilea punct de vedere,
normele juridice stipulează sancţiuni precise, de natură exterioară, în vreme ce sancţiunile
morale sunt mai curând unele interioare (remuşcări). Nu toate normele morale sunt sau ar
trebui să devină şi norme juridice. Acest lucru este adevărat dintr-o serie de motive la care mă
voi referi în continuare.

i) În primul rând, există cazuri în care sistemul legal nu este suficient de complet
şi de bine elaborat pentru a face faţă tuturor situaţiilor care ar trebui prevăzute în legi.
Acest lucru se întâmplă cu precădere în ţări cu un sistem legislativ slab, de exemplu în cele în
care legile privind corupţia sunt prea laxe. Totuşi, şi în acest caz, funcţionarii, cetăţenii şi
companiile care activează în respectiva ţară au obligaţia morală de a respecta legile aşa cum ar
fi trebuit acestea să fie elaborate. De pildă, în unele ţări în curs de dezvoltare reglementările
de mediu sunt foarte blânde. Din acest motiv, în unele cazuri, activităţile companiilor
multinaţionale în sectoare poluante, cum ar fi industria petrolieră, au afectat drastic mediul
înconjurător şi viaţa comunităţilor, deşi se încadrau în limitele reglementărilor naţionale din
respectiva ţară. În pofida faptului că nu au fost considerate răspunzătoare din punct de vedere
legal, companiile pot fi acuzate din punct de vedere etic.

O situaţie specială în care reglementările nu sunt suficiente se referă la cazurile în care


apare o realitate sau o practică nouă, care nu este încă prevăzută de legi, reglementările
rămânând în urmă. De pildă, furtul în varianta cea mai comună, a deposedării de bunuri
materiale, este sancţionat de legi din cele mai vechi timpuri. Totuşi, furtul a luat ulterior
forma furtului electronic, care a necesitat noi reglementări, care nu au fost elaborate imediat.
În mod similar, o serie de practici neetice din domeniul vânzărilor sau publicităţii au fost
interzise doar după o perioadă de timp de la momentul în care companiile au început să le
utilizeze. Un bun exemplu îl reprezintă diversele strategii înşelătoare de vânzări prin care
firmele producătoare încearcă să atragă în mod incorect consumatorii. În prezent, în cele mai
multe ţări există o serie de legi, de pildă privind etichetarea produselor, care interzic astfel de
practici. Însă acum câteva decenii, înainte de elaborarea legilor, aceste practici erau legale, dar
la fel de incorecte din punct de vedere moral. La ora actuală, alte practici legale, dar
discutabile din punct de vedere moral, sunt utilizate de companii. În general, nici cele mai
bune reglementări nu pot acoperi toate tipurile de practici incorecte utilizate de companii, iar
acestea pot folosi oricând practici înşelătoare neprevăzute în mod explicit de legi. Obligaţia
morală a companiilor este să respecte „spiritul” legilor, nu să profite de „litera” lor, care nu
interzice o anumită practică.

ii) În al doilea rând, există o serie de practici incorecte de afaceri, care nu pot fi
delimitate în mod precis prin intermediul reglementărilor. De pildă, publicitatea
înşelătoare este, în cele mai multe ţări, interzisă, însă reglementările nu pot surprinde cu
precizie situaţiile în care o reclamă publicitară ar putea fi încadrată în această categorie.
Instituţiile responsabile elaborează reglementări, recomandări şi alte documente în vederea
unei cât mai bune delimitări a conceptului de publicitate înşelătoare. Totuşi, în pofida acestor
eforturi, încadrarea unora dintre practicile de publicitate este discutabilă, iar companiile pot
utiliza o serie de strategii fără a fi sancţionate din punct de vedere legal. Din punct de vedere
moral însă, companiile nu trebuie să profite de pe urma acestei dificultăţi de a delimita în mod
complet şi precis conceptul de publicitate înşelătoare.

Cazurile de mai sus se referă la practici de afaceri care ar trebui interzise prin
reglementări, însă acest lucru nu se întâmplă din cauza inadecvării sistemului legislativ sau
din alte cauze. Există însă şi situaţii, la care ne vom referi în continuare, în care o astfel de
interzicere prin legi nu ar fi dezirabilă.

iii) În al treilea rând, normele legale, spre deosebire de cele morale, se referă la
practici care aduc prejudicii semnificative, care pot fi probate într-o manieră pe care
nicio persoană rezonabilă să o poată pune la îndoială. Spre exemplu, minciuna nu este
sancţionată de lege decât în anumite contexte bine determinate, în care prejudiciul este
semnificativ, de pildă în decursul unui proces, atunci când minciuna obstrucţionează
activitatea instanţei de probare a unei infracţiuni. Însă în alte circumstanţe, spre exemplu în
viaţa personală, minciuna este, de asemenea, contrară normelor morale, dar nu este
considerată ilegală, în principal pentru că ar fi foarte dificil de probat. Minciuna nu este,
desigur, absentă nici în viaţa de zi cu zi a organizaţiilor şi nu este sancţionabilă legal decât în
anumite situaţii bine determinate.

De asemenea, deşi încălcarea contractelor este sancţionabilă legal, nerespectarea unor


înţelegeri verbale nu este, în multe ţări, sancţionată de instanţă. Motivul principal este acela că
existenţa unei astfel de înţelegeri ar fi foarte dificil de probat în instanţă. 2 De asemenea,
respectarea promisiunilor verbale, de pildă cea a unui şef către subordonatul său, nu este o
obligaţie legală, dar este o obligaţie morală.

iv) În al patrulea rând, normele juridice pretind doar un nivel minim, care, odată
îndeplinit, eliberează respectiva persoană de orice obligaţie legală. Totuşi, în multe cazuri
se poate argumenta că normele morale pretind mai mult. Spre exemplu, există o serie de
obligaţii legale ale părinţilor faţă de copii lor minori, însă normele morale cer mai mult.
Totodată, normele legale nu prevăd obligaţii specifice ale copiilor faţă de părinţi sau ale
prietenilor între ei. Totuşi, cei mai mulţi oameni ar fi de acord că din punct de vedere moral
astfel de obligaţii există, bazate pe recunoştinţă, în primul caz, şi pe relaţia deosebită dintre
prieteni, în cel de-al doilea caz. Şi în lumea afacerilor găsim astfel de situaţii. De exemplu, se
poate argumenta că angajaţii au, din punct de vedere moral, obligaţia de a fi loiali companiei
în care lucrează, dincolo de obligaţiile contractuale.

Totodată, obligaţiile legale au de cele mai multe ori un conţinut negativ, prevăzând
mai curând ceea ce nu este decât ceea ce este permis. De pildă, normele legale nu prevăd
obligativitatea de a-ţi ajuta semenii, nici chiar atunci când aceştia se află în situaţii-limită, iar
salvarea nu presupune niciun risc. De asemenea, nicio normă juridică nu prevede
obligativitatea de a oferi un împrumut financiar unui prieten aflat în nevoie. Totuşi, o astfel de
obligaţie morală există, în măsura în care cel care împrumută se poate dispensa cu uşurinţă
pentru o perioadă de timp de o sumă de bani. Totodată, legile nu prevăd obligativitatea de a
interveni în mod activ pentru a preîntâmpina sau împiedica un act ilegal sau incorect. Din
punct de vedere moral, însă, în măsura în care o persoană poate împiedica fără mari sacrificii
un act ilegal, ea are obligaţia de a face acest lucru. De exemplu, un simplu angajat (fără o
responsabilitate în această privinţă) care află despre un fapt ilegal sau care poate afecta în mod
negativ angajaţii sau consumatorii nu are nicio obligaţie legală să acţioneze în vreun fel.
Totuşi, din punct de vedere moral, angajatul are obligaţia de a reacţiona în mod activ, cel
puţin prin sesizarea la nivelul companiei.

2 În unele ţări, încălcarea unor înţelegeri verbale poate fi sancţionată, însă doar în circumstanţe precis
determinate.
v) În ultimul rând, normele juridice interzic doar acţiunile care îi afectează în
mod negativ pe ceilalţi, dar există acte imorale care nu îi afectează, cel puţin nu în mod
direct, pe ceilalţi. Spre exemplu, mulţi eticieni consideră că fiinţele umane au obligaţia
morală de a-şi dezvolta calităţile şi de a se autoperfecţiona. Totuşi, câtă vreme are în vedere,
în principal, relaţia persoanei cu sine însăşi, această obligaţie nu vizează în niciun caz
domeniul legal. În domeniul afacerilor, se poate argumenta că oamenii au obligaţia morală să
îşi aleagă un loc de muncă care să îi ajute să îşi îmbunătăţească abilităţile naturale. Din punct
de vedere legal, nu există, desigur, o astfel de obligaţie.

Din cele de mai sus rezultă că elaborarea unor reglementări bune nu este suficientă
pentru asigurarea unui comportament moral, însă acest lucru nu înseamnă că elaborarea unor
legi adecvate nu are un rol foarte important. Până acum am văzut că există norme morale care
nu sunt prevăzute în reglementări. Totodată însă, pot exista norme juridice în cazul cărora
refuzul de a le respecta este justificat din punct de vedere moral. Este adevărat că simpla
opinie personală privind incorectitudinea sau ineficienţa unei legi nu justifică încălcarea ei.
Totuşi, atunci când anumite reglementări se află în flagrantă contradicţie cu drepturile omului,
nerespectarea acestora, însoţită de opoziţia activă, este justificată sau uneori chiar obligatorie.
Majoritatea autorilor acceptă acest lucru cel puţin în state în care puterea nu este exercitată în
mod legitim şi există o serie de reglementări nedrepte. Companiile care activau în Africa de
Sud în timpul regimului de Apartheid aveau, spre exemplu, această dilemă etică în ceea
priveşte respectarea unor legi segregaţioniste şi discriminatorii, care încălcau drepturile
populaţiei de culoare. În astfel de cazuri, opţiunea de a respecta sau nu legea este o opţiune
morală. În acelaşi fel în care obiceiurile şi tradiţiile unei culturi pot fi evaluate din punct de
vedere moral, tot astfel legile aflate la un moment dat în vigoare pot fi obiectul evaluării
morale.

Argumentele prezentate mai sus arată că domeniul eticii este unul autonom de cel al
dreptului, cu un mod independent de argumentare. Distingând între domeniul juridic şi cel
moral, pe de o parte, şi între o dimensiune descriptivă şi una normativă a discursului, pe de
altă parte, pot fi distinse patru domenii de discurs. În domeniul moral, trebuie să distingem
între un discurs normativ, cu privire la modul în care trebuie să se comporte oamenii, şi un
discurs descriptiv, privind percepţiile oamenilor asupra valorilor. Afirmaţia că darea de mită
este inacceptabilă din punct de vedere moral aparţine primului tip de discurs, în vreme ce
afirmaţia că într-o anumită comunitate darea de mită este/nu este considerată un lucru foarte
grav din punct de vedere moral aparţine celui de-al doilea tip. De asemenea, în domeniul
juridic, un discurs descriptiv va privi legile în vigoare într-o anumită ţară, în timp ce unul
normativ se va referi la modul în care ar trebui să fie elaborate legile. Afirmaţia conform
căreia în orice ţară publicitatea înşelătoare este ilegală aparţine primului tip de discurs, în
vreme ce afirmaţia potrivit căreia o anumită practică de afaceri ar trebui sancţionată, chiar
dacă în prezent nu este, aparţine celui de-al doilea.

Cele patru domenii delimitate mai sus – normativ moral, normativ juridic, descriptiv
moral, descriptiv juridic – sunt independente şi trebuie distinse în mod clar. Etica în general şi
etica în afaceri în special se concentrează mai ales asupra primului domeniu, dar şi celelalte
trei domenii ocupă un loc important. Atunci când se ajunge la concluzia că o acţiune încalcă
normele morale, o întrebare relevantă este dacă ea încalcă deopotrivă şi normele juridice.
Dacă răspunsul este negativ, o altă întrebare relevantă priveşte oportunitatea elaborării unor
reglementări care să interzică respectivul act neetic.

1.1.4 Statutul normelor morale

Una dintre cele mai importante probleme referitoare la normele morale se referă la
statutul acestora, în privinţa căruia se disting două poziţii teoretice. Conform celei dintâi,
denumită relativism etic, normele morale sunt dependente de contextul istoric şi cultural, iar
justificarea şi adevărul normelor morale sunt relative la context. Dacă acest lucru este
adevărat, orice enunţ etic de tipul „Acţiunea X este corectă” trebuie completat cu o sintagmă
cum ar fi „într-o anumită cultură”. Relativismul etic susţine că disputele morale dintre
persoane ce aparţin unor culturi diferite nu pot fi soluţionate în mod raţional, întrucât poziţiile
aflate în conflict sunt bazate pe seturi ireconciliabile de valori. Teza relativistă reprezintă una
dintre cele mai importante provocări la adresa discursului etic în ansamblu, întrucât conduce
la ideea că disputele etice nu pot fi soluţionate pe baza argumentelor raţionale. Poziţia
relativistă reduce evaluarea morală la o analiză sociologică privind modul în care diferite
culturi se raportează din punct de vedere moral la anumite tipuri de comportament. Aşadar,
relativismul va avea dificultăţi în a explica conţinutul normativ al enunţurilor eticii. Spre
deosebire de relativism, universalismul etic susţine că există un set de principii morale
universale, care trebuie acceptat indiferent de cultură.

Pentru o înţelegere adecvată a relativismului etic, acesta trebuie distins net de o poziţie
descriptivă, deseori denumită relativism cultural. Potrivit relativismului cultural, fiecare
cultură posedă un sistem propriu de valori şi norme. Relativismul etic nu se mulţumeşte să
constate această diversitate, ci, în plus, afirmă că normele adoptate de culturi diferite nu
trebuie privite în termeni de superioritate şi inferioritate; astfel, sistemele diferite de norme
sunt în egală măsură îndreptăţite să orienteze deciziile umane. În vreme ce relativismul
cultural reprezintă o poziţie pur descriptivă, care afirmă un fapt ştiinţific privind diversitatea
valorilor şi normelor morale, relativismul etic posedă o dimensiune normativă, conform căreia
nu ar trebui niciodată să judecăm codurile morale adoptate de alte culturi. Conform
relativismului etic, nu există o perspectivă obiectivă din care am putea evalua codurile etice
ale diferitelor culturi şi orice încercare de a face acest lucru nu reprezintă altceva decât dorinţa
de a ne impune codul de valori propriu culturii căreia îi aparţinem. Comportamentele nu pot fi
considerate drept corecte sau greşite din punct de vedere moral decât în limitele unui cadru
cultural. Astfel, practici care ar fi considerate discriminatorii în ţările europene sunt acceptate
în ţări musulmane precum Afganistan şi Arabia Saudită şi orice încercare de a critica valorile
morale caracteristice culturii musulmane dintr-o perspectivă exterioară acesteia este
nelegitimă.

O altă teză înrudită cu cea relativistă este subiectivismul etic, potrivit căruia a susţine
că o practică este corectă din punct de vedere moral nu înseamnă nimic altceva decât că acela
care afirmă acest lucru o aprobă. Subiectivismul etic reprezintă o versiune extremă a
relativismului etic. În vreme ce relativismul etic limitează judecăţile morale la un anumit
context cultural, subiectivismul etic merge mai departe, pentru a le limita la persoană. A
spune că avortul este greşit nu înseamnă nimic altceva decât că persoana care afirmă acest
lucru dezaprobă avortul. Subiectivismul etic priveşte judecăţile noastre morale într-un mod
similar celor de gust. La fel cum oameni diferiţi pot avea preferinţe diferite în privinţa
tipurilor de muzică, tot astfel ei au opinii etice diferite, iar argumentele raţionale nu pot
soluţiona o astfel de dispută nici într-un caz, nici în celălalt.

Poziţia subiectivistă, care echivalează judecăţile morale cu cele de gust, este greu de
susţinut. În vreme ce în domeniul judecăţilor de gust, gama argumentelor este foarte limitată,
în domeniul judecăţilor morale opinii diferite pot fi susţinute printr-o mare varietate de
argumente, care fac discuţia raţională şi critica posibile. Totodată, este greu de crezut că cei
care pledează în mod teoretic pentru o poziţie subiectivistă o susţin cu adevărat şi în mod
practic, în viaţa lor de zi cu zi. Atunci când susţinem cu adevărat o poziţie morală, noi nu o
considerăm o poziţie strict personală, ci o teză universală, pe care şi ceilalţi ar trebui să o
susţină.

1.2 Responsabilitate morală

Conceptul de responsabilitate morală este utilizat în discursul comun în două sensuri.


În primul dintre acestea, termenul de responsabilitate morală este foarte apropiat de cel de
datorie sau obligaţie morală. Deşi cei trei termeni sunt deseori utilizaţi într-un mod
interşanjabil, între aceştia se poate face o distincţie. Obligaţiile se referă, în general, la
acţiunile care trebuie realizate de către o persoană. Între acestea, obligaţiile determinate de
asumarea anumitor poziţii sau roluri poartă numele de responsabilităţi, în vreme ce acelea
care nu sunt generate de o asumare anterioară sunt denumite datorii. Responsabilităţile, în
acest sens, sunt generate de un act anterior de asumare, spre deosebire de datorii. Din acest
motiv, termenul de datorie vizează într-o mai mare măsură o acţiune care se opune unei
înclinaţii naturale a celui care acţionează. În aceste sensuri, spunem că părinţii au anumite
responsabilităţi faţă de copiii lor, pe care şi le-au asumat prin alegerea lor de a le da naştere.
De asemenea, angajaţii şi managerii au anumite responsabilităţi în virtutea contractului pe
care l-au semnat. Orice om are însă datoria (nu responsabilitatea) de a spune adevărul sau de
a salva un om aflat în pericol, acest termen indicând faptul că astfel de obligaţii nu depind de
un anumit rol asumat de agent, ci aparţin tuturor fiinţelor umane. Aceste distincţii, nu
întotdeauna foarte nete, nu sunt urmate cu stricteţe în utilizarea comună.

În al doilea sens, a fi responsabil din punct de vedere moral înseamnă a fi blamabil


pentru ceea ce s-a întâmplat la un moment dat. Acest concept de responsabilitate morală se
află în centrul multor probleme de natură etică din viaţa de zi cu zi şi în particular din lumea
afacerilor. De pildă, atunci când un produs afectează sănătatea unui consumator sau când se
produce un accident de muncă, ne putem întreba cine este responsabil pentru cele întâmplate.
O întrebare similară este dacă în general managerul unui departament dintr-o organizație este
responsabil pentru orice act ilegal comis de unul dintre subordonaţii săi. Problema
responsabilităţii morale trebuie distinsă în mod clar de problemele responsabilităţii şi
răspunderii legale, câtă vreme faptul că o persoană este responsabilă moral nu înseamnă şi că
este sancţionabilă din punct de vedere legal.

În general, o persoană poate fi considerată responsabilă din punct de vedere moral


pentru un prejudiciu doar dacă sunt îndeplinite concomitent trei condiţii: i) a contribuit la
producerea respectivului prejudiciu sau cel puţin nu a făcut nimic pentru a-l împiedica, deşi
putea face acest lucru; ii) avea cunoştinţă sau ar fi putut anticipa efectele acţiunilor sale (sau
ceea ce s-ar întâmpla în absenţa acţiunii sale), iii) a acţionat în mod deliberat, având libertate
de voinţă. De pildă, o persoană care realizează o acţiune sub influenţa unor substanţe
halucinogene, pe care le ingerează fără să îşi dea seama, nu acţionează în mod deliberat. În
continuare vom analiza primele două condiţii, care ocupă un loc central în contextul eticii în
afaceri.

a) Conform primei condiţii, un individ este responsabil pentru producerea unui


prejudiciu doar dacă l-a cauzat, a contribuit la apariţia sa sau nu a împiedicat
producerea sa, deşi ar fi putut şi ar fi trebuit să o facă. De pildă, este posibil ca un angajat
să ştie faptul că şeful său face ceva ilegal şi ca, în lipsa unor dovezi, să nu poată face nimic
pentru a-l împiedica. În acest caz, el nu este responsabil de cele întâmplate. Din formularea
condiţiei de mai sus, se observă că o persoană poate fi responsabilă moral în două feluri: prin
faptul că a comis un act sau pentru faptul că a omis să intervină, atunci când ar fi putut să o
facă. De pildă, dacă un muncitor comite o eroare, care conduce la punerea pe piaţă a unui
produs care nu respectă standardele, este responsabil de slaba calitate a produsului. Un individ
poate fi însă responsabil, în anumite condiţii, şi pentru faptul că nu a împiedicat producerea
unui eveniment. Dacă un angajat ştie că unul dintre colegii săi încearcă să ascundă o greşeală
pe care a comis-o şi nu face nimic în această privinţă, atunci angajatul este (parţial)
responsabil de cele întâmplate.

În vreme ce responsabilitatea pentru comiterea unui act poate fi rareori supusă


discuţiei, situaţia în care individul nu a acţionat în niciun fel, ci doar a omis să intervină este
mai complexă. Să considerăm, de pildă, cazul unei persoane bolnave care are nevoie de o
sumă de bani, nu foarte mare, pentru a face o operaţie care îi poate salva viaţa. Având în
vedere condiţia de mai sus privind responsabilitatea, putem argumenta că toţi oameni care ar
putea dona o sumă de bani pentru a contribui la salvarea respectivei persoane, dar nu fac acest
lucru, sunt responsabili pentru moartea sa. Această aserţiune ar fi, probabil, prea dură şi, din
acest motiv, condiţia ar trebui reformulată. Putem spune că nu toţi cei care au refuzat să
doneze sunt responsabili, ci doar, eventual, cei care s-ar afla într-o relaţie specială (de pildă,
de prietenie) cu cel bolnav. În general, o persoană este responsabilă pentru faptul că nu a
împiedicat producerea unui act doar dacă se află într-o relaţie specială cu cel afectat.

b) Conform celei de-a doua condiţii, un individ este responsabil pentru un


prejudiciu doar dacă a cunoscut sau cel puţin avea datoria să cunoască efectele acţiunii
sale. În general, oamenii nu sunt responsabili pentru evenimentele pe care nu le cunoşteau şi
nu le puteau prevedea. Un manager al unui departament nu este responsabil pentru faptul că
unul dintre angajaţii săi comite un act în dauna companiei, câtă vreme, pe baza informaţiilor
avute, el nu ar fi putut anticipa acest lucru. În alte cazuri, însă, chiar dacă cineva nu cunoaşte
că un eveniment nedorit este pe cale să se întâmple, poate fi responsabil, în situaţia în care ar
putea şi ar avea datoria să cunoască. Un angajator nu poate fi absolvit de responsabilitate
pentru faptul că gazele emise în procesul de producţie au afectat sănătatea angajaţilor
afirmând că nu ştia despre caracterul nociv al acestora. Răspunsul natural în acest caz ar fi:
„Chiar dacă nu cunoştea efectele nocive ale gazului, avea datoria să cunoască acest lucru şi ar
fi putut să ştie”, iar acest lucru înseamnă că angajatorul este, totuşi, responsabil. Următorul
studiu de caz succint prezentat ne poate ajuta în analiza acestei condiţii.

Consecinţele negative ale utilizării azbestului. Cine este responsabil?


Azbestul este o substanţă minerală recunoscută pentru caracteristicile sale: rezistenţă la
căldură şi la acţiunea acizilor, foarte bun izolator. Deşi utilizat în mod izolat din cele mai vechi
timpuri, la începutul secolului al XX-lea, azbestul a început să fie folosit pe scară largă într-o
serie de ramuri ale industriei, cum ar fi industria construcţiilor şi cea navală. Din păcate, azbestul
are o serie de efecte nocive asupra angajaţilor (azbestoză, cancer pulmonar etc.), care nu au fost
cunoscute încă de la începutul utilizării sale în industrie. În prima jumătate a secolului al XX-lea,
compania Johns Manville era cel mai mare producător de azbest pe plan mondial. Începând cu al
treilea deceniu al secolului trecut, angajaţii au demarat o serie de acţiuni în instanţă împotriva
companiei, acuzând-o de bolile grave contactate la locul de muncă. Avocaţii companiei au
încercat să se apere, susţinând că nu au cunoscut efectele negative ale azbestului. În ce condiţii
este Johns Manville responsabilă moral pentru bolile contactate de angajaţi?

Nu ne vom referi acum la datele factuale care arată dacă efectele nocive ale azbestului
erau cunoscute sau nu managerilor companiei. Presupunând însă că într-adevăr aceşti manageri nu
cunoşteau efectele nocive ale azbestului, este acest lucru suficient pentru a-i absolvi de
responsabilitatea morală? Managementul companiei angajatoare are obligaţia de a cunoaşte
potenţialele efecte nocive ale substanţelor utilizate şi de a informa angajaţii despre posibilele
riscuri. Pentru aceasta, compania are obligaţia de a realiza studii ştiinţifice care să dezvăluie
informaţiile necesare. Presupunerea importantă din punct de vedere moral este că aceste studii ar
fi putut aduce informaţiile necesare. Dacă, într-adevăr, nivelul de cunoaştere caracteristic
respectivei perioade nu ar permite realizarea unor astfel de studii, atunci responsabilitatea
angajatorului poate fi pusă la îndoială. Trebuie însă remarcat că astfel de studii sunt relevante
chiar dacă nu oferă rezultate certe, ci doar nişte presupuneri rezonabile privind potenţialele riscuri
la care ar fi supuşi angajaţii.

Condiţiile de mai sus oferă condiţiile minimale pentru ca cineva să fie responsabil
pentru anumite fapte. În majoritatea situaţiilor din viaţa reală, mai multe persoane (părţi) deţin
o parte, mai mare sau mai mică, de responsabilitate. De pildă, o companie care încalcă
drepturile angajaţilor, profitând de legislaţia slab dezvoltată dintr-o ţară, este responsabilă de
practicile sale neetice, dar instituţiile responsabile sunt deopotrivă responsabile pentru că nu
au elaborat legislaţia adecvată. Există o serie de condiţii care ne pot indica gradul de
responsabilitate al unei persoane:

1) Rolul persoanei în societate sau organizaţie. Responsabilităţile oamenilor ţin de


rolurile acestora în societate şi în organizaţie. Fără doar şi poate, directorul unei fabrici are,
datorită funcţiei sale, o responsabilitate mai mare decât un angajat de rând în ceea ce priveşte
siguranţa produselor comercializate. Totuşi, şi un angajat de rând poate avea o
responsabilitate, deşi mai mică, dacă ştie că produsele respective pot aduce daune grave
consumatorilor. Aşadar, responsabilitatea poate fi parţială, iar doi indivizi pot fi responsabili
în grade diferite.
2) Contribuţia efectivă a persoanei. În general, cu cât actele cuiva contribuie mai
puţin la producerea anumitor rezultate, cu atât responsabilitatea morală a persoanei este mai
redusă. De pildă, un comerciant de automobile care promovează în mod excesiv un automobil
pentru calitatea sa şi siguranţa pe care le oferă, deşi ştie că automobilul comercializat nu
deţine aceste calităţi, este mai puţin responsabil în această privinţă decât cei care au proiectat
şi construit efectiv automobilul. De asemenea, cel puţin în general, cei care nu împiedică un
fapt, deşi ar avea puterea să o facă, sunt într-o mai mică măsură responsabili decât cei care îl
comit efectiv. Un angajat care are cunoştinţă că unul din colegii săi este supus hărţuirii şi nu
face o sesizare în interiorul companiei este mai puţin responsabil decât cel ce comite efectiv
actul.

3) Presiunea la care cei implicaţi sunt supuşi. Acest element afectează libertatea de
voinţă a agentului, fără a o anula însă complet. De pildă, este posibil ca sub presiunea ţintelor
impuse, un funcţionar de bancă să nu îşi îndeplinească obligaţia morală de a informa
potenţialii clienţi în privinţa dimensiunii comisioanelor. Deşi presiunea resimţită atenuează
responsabilitatea angajatului, acesta nu este în niciun caz complet absolvit, întrucât are în
continuare libertatea (şi obligaţia) de a-şi informa clienţii.

Aceste condiţii sunt importante pentru evaluarea gradului de responsabilitate a unui


individ. Este de remarcat că putem interpreta cele trei condiţii privind responsabilitatea,
precum şi cele trei condiţii relevante pentru evaluarea gradului de responsabilitate ca
justificări (scuze) legitime, care elimină sau atenuează responsabilitatea individuală. Din acest
punct de vedere, un manager se poate justifică pentru faptul că a trimis în cursă un şofer care
ulterior a comis un accident afirmând că nu avea cum să prevadă acest accident. De asemenea,
funcţionarul de bancă din exemplul de mai sus se justifică (de această dată doar parţial)
afirmând că s-a aflat sub presiunea unor ţinte greu de îndeplinit. Prin aceasta, el atenuează
responsabilitatea individuală, fără a o elimina însă complet.

Aceste justificări nu trebuie confundate cu explicaţiile bazate pe motivaţiile acţiunilor


omeneşti. Dacă funcţionarul din exemplul de mai sus nu afirmă altceva decât că avea nevoie
de un nou client pentru a obţine un bonus, el îşi explică astfel acţiunea, invocând motivele
care l-au determinat să acţioneze în acest fel, dar nu şi-o justifică din punct de vedere moral.

Оценить