Capitolul 2

Teorii etice aplicate în domeniul economic

2.1 Norme morale, principii morale, teorii etice

Alături de norme morale, la care ne-am referit în primul capitol, pot fi formulate şi o
serie de comandamente morale mai generale, care subsumează şi justifică o serie de alte
norme de mai mică generalitate. Acestea poartă numele de „principii morale” şi oferă un
ghid de comportament şi criterii de a distinge acţiunile corecte de cele incorecte într-o mare
diversitate de situaţii. În vreme ce o normă morală îndrumă comportamentul în situaţii bine
determinate şi se referă la situaţii concrete, un principiu moral are o formă mai abstractă şi
se referă la situaţii foarte diferite.1 Unul dintre cele mai cunoscute principii morale este cel
denumit „regula de aur”, care poate fi formulată astfel: „Comportă-te cu ceilalţi aşa cum ai
vrea ca ei să se comporte cu tine”. Regula de aur poate fi formulată într-un mod negativ
puţin diferit (în acest caz apărând uneori şi sub denumirea de „regula de argint”): „Ce ţie nu-
ţi place altuia nu-i face”. În vreme ce o normă morală cum ar fi „Furtul este interzis” indică o
categorie de acţiuni care este interzisă, principiul moral exprimat prin regula de aur nu se
referă în mod determinat la un anumit tip de comportament.

La un prim nivel, regula de aur este o regulă a reciprocităţii, care pretinde să ne

comportăm într-un mod pe care l-am considera dezirabil dacă ne-am afla în poziţia celuilalt.
De pildă, niciun om nu ar considera, probabil, dezirabil să fie victima unui furt, chiar dacă cel
care fură se află într-o situaţie-limită. Aşadar, conform regulii de aur, nimeni nu trebuie să
fure nici chiar într-o astfel de situaţie. Într-un cadru mai general, regula de aur arată că dacă
două situaţii sunt identice din punctul de vedere al trăsăturilor relevante, atunci trebuie să le
tratăm în aceeaşi manieră. Să presupunem, de pildă, că X consideră că este corect să fie
angajat de un prieten în firma acestuia pe un post pentru care nu este complet calificat.
Conform regulii de aur, el va trebui să accepte această practică şi atunci când se află în
poziţia celui care pierde postul din această cauză. Regula de aur poate fi considerată un
principiu de consistenţă morală, întrucât susţine că este inacceptabil să tratăm cazuri
similare într-un mod diferit doar pentru că ne aflăm în poziţii diferite. De asemenea, regula
de aur este un principiu care asigură imparţialitatea şi egalitatea de tratament, pentru că

1 Această distincţie dintre norme şi principii nu este întotdeauna netă, iar în realitate putem vorbi despre o
ierarhie de reguli de diferite grade de generalitate. În continuare, această distincţie nu va avea o importanţă
deosebită.
afirmă în mod implicit că dacă acceptăm o practică atunci când ne oferă un avantaj, trebuie
să o acceptăm şi atunci când noi suntem cei dezavantajaţi. Principiile morale sunt universale
şi se aplică tuturor persoanelor. Acest lucru înseamnă că un principiu precum „Eu, spre
deosebire de toţi ceilalţi, am dreptul să mint” nu este acceptabil.

Deşi oferă un puternic instrument de argumentare morală, regula de aur are limitări
semnificative. Problema apare atunci când oamenii au opinii diferite despre ce este moral
sau despre ce ar fi benefic pentru ei înşişi. În exemplul de mai sus, lui X nu i se cere decât să
fie coerent şi să evalueze în acelaşi fel situaţia în care este angajat în firma prietenului său şi
situaţia în care nu este angajat într-o firmă din cauza unui alt aplicant, care este preferat pe
motive personale. Totuşi, regula de aur nu ne permite să decidem dacă practica de mai sus
este corectă. Într-un mod coerent şi fără a se privilegia pe sine, X ar putea să accepte această
practică, în condiţiile în care o acceptă şi atunci când este în poziţia celui dezavantajat.

De asemenea, regula de aur întâmpină dificultăţi atunci când acţiunea moralmente

corectă este evident indezirabilă din punct de vedere subiectiv pentru una dintre persoanele
implicate. De pildă, probabil că nimănui nu „i-ar plăcea” (adică nu ar considera dezirabil din
punct de vedere subiectiv) să fie sancţionat atunci când comite o eroare la locul de muncă.
Totuşi, acest lucru nu înseamnă că a sancţiona erorile nu este corect. În astfel de exemple,
regula de aur, concentrată asupra dezirabilităţii subiective a unei acţiuni, nu este suficientă.
Aşadar, în pofida faptului că regula de aur formulată mai sus reprezintă unul dintre
elementele de bază ale eticii, aceasta nu este suficientă ca un ghid de acţiune.

La un nivel mai general decât cele ale normelor şi principiilor morale, pot fi formulate
teorii etice, care reprezintă un set de norme de comportament menite a oferi criterii
generale, aplicabile în toate situaţiile, privind corectitudinea acţiunilor umane. În continuare
vom prezenta şi analiza modul în care teoriile etice fundamentale elaborate la nivelul eticii
generale pot fi aplicate în domeniul afacerilor.

La nivelul discursului etic general putem distinge între două mari tipuri de
argumente. Pe de o parte, există argumente bazate pe consecinţele unei acţiuni asupra celor
implicaţi, pe beneficiile şi daunele aduse de o anumită cale de acţiune, iar pe de altă parte
pot fi formulate argumente etice care fac apel la principii morale. De pildă, faptul că este
moralmente incorect ca o companie să dezinformeze potenţialii cumpărători în privinţa
caracteristicilor unui produs poate fi argumentat în ambele moduri. Din punctul de vedere al
consecinţelor asupra celor implicaţi, acest lucru este incorect întrucât aduce prejudicii
consumatorilor, care nu vor achiziţiona bunurile conform preferinţelor lor. Dintr-o
perspectivă bazată pe principii morale, se poate arăta că o companie care dezinformează
cumpărătorii încalcă obligaţia morală de a fi onest, de a nu ascunde informaţii relevante.

Pornind de la aceste două tipuri de argumente întâlnite în discursul moral comun,

teoriile morale pe care le vom discuta în continuare oferă un îndrumar general de acţiune.
Vom începe cu teoria utilitaristă, cea mai importantă dintre teoriile etice bazate pe
consecinţe, pentru ca apoi să ne concentrăm atenţia asupra a două teorii bazate pe principii
morale: deontologismul şi teoria kantiană.

2.2 Utilitarismul, o perspectivă bazată pe consecinţe

2.2.1 O succintă prezentare a utilitarismului

În centrul teoriei utilitariste se află ideea conform căreia corectitudinea sau

incorectitudinea unei teorii depinde numai de consecinţele sale. Aceste consecinţe pot fi
evaluate din mai multe puncte de vedere, teoria utilitaristă concentrându-se asupra utilităţii
sau fericirii pe care o aduc posibilele acţiuni celor implicaţi. Potrivit teoriei utilitariste,
acţiunea corectă este cea care maximizează utilitatea sau fericirea (cei doi termeni fiind
utilizaţi într-un mod echivalent). Iniţiatorii utilitarismului au fost Jeremy Bentham (1748-
1832) şi John Stuart Mill (1806-1873). Conform lui John Stuart Mill, „acţiunile sunt corecte în
măsura în care tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să
promoveze inversul fericirii” (Mill 1994, 18). Există diverse versiuni de utilitarism, după
modul în care este văzută fericirea: ca o stare mentală, ca satisfacere a preferinţelor etc. În
orice caz, în context utilitarist, termenii „fericire” şi „utilitate” trebuie înţeleşi într-un sens
foarte larg, incluzând tot ceea ce consideră persoanele implicate ca fiind benefic sau
dăunător pentru ele însele. Calculul utilitarist va lua în considerare utilitatea pozitivă
(beneficiile) a acţiunii, precum şi cea negativă (prejudiciile, pierderile, daunele) aduse tuturor
persoanelor implicate. Astfel, utilitarismul ne cere să realizăm o analiză similară celei de tip
cost-beneficiu şi să alegem acţiunea care maximizează diferenţa dintre beneficiile şi daunele
aduse de acţiunile noastre.

În continuare, pentru o înţelegere mai bună a tezelor utilitariste, vom oferi o scurtă
ilustrare numerică (Snoyenbos şi Humber 1999, 18-19).

Persoane afectate Utilitate totală

P1 (agentul, persoana care P2 P3
trebuie să aleagă între cele trei
 acţiuni)
Acţiuni A -1 2 3 4
posibile
B 1 1 1 3
C 6 -2 -2 2

Întrucât acţiunea A este cea care aduce cea mai mare utilitate posibilă, aceasta este
corectă din punct de vedere utilitarist. Acest exemplu ne conduce la câteva observaţii
relevante pentru teoria utilitaristă:

i) Utilitarismul nu este o teorie egoistă, care ţine cont doar de interesul agentului. Din
punct de vedere egoist, agentul ar fi ales varianta C, care îi aduce cea mai mare utilitate.
Utilitarismul ia însă în calcul toate persoanele afectate de posibilele căi de acţiune.

ii) Utilitarismul nu susţine împărţirea cât mai echitabilă a beneficiilor. Din acest punct
de vedere, acţiunea aleasă ar fi fost B.

iii) Utilitarismul nu susţine alegerea acţiunii care nu aduce daune niciunei persoane.
Din acest punct de vedere, acţiunea aleasă ar fi fost B. Acest punct, care poate părea contrar
intuiţiilor comune, este justificat. De pildă, concurenţa pe piaţă liberă nu avantajează firmele
mai puţin competitive, care ar avea mai mult de câştigat într-un alt tip de sistem economic.
În pofida acestui fapt, un sistem concurenţial avantajează firmele competitive şi, mai ales,
consumatorii, fiind astfel preferabil din punct de vedere utilitarist.

2.2.2 Obiecţii la adresa utilitarismului. Utilitarismul acţiunii vs. utilitarismul regulii

Utilitarismul a fost supus unei serii de obiecţii, dintre care la unele ne vom referi în
continuare pe scurt, în contextul eticii în afaceri. Primele două obiecţii privesc faptul că, în
multe situaţii, principiul utilitarist nu oferă un verdict precis privind acţiunea corectă din
punct de vedere moral, în vreme ce a treia obiecţie se referă la faptul că, în unele cazuri,
utilitarismul conduce la consecinţe inacceptabile. Vom încheia cu o ultimă obiecţie generală
la adresa utilitarismului.

i) În multe cazuri, criteriul utilitarist nu este suficient pentru a oferi un ghid de

acţiune. Astfel, anticiparea cu precizie a consecinţelor acţiunilor noastre nu este
întotdeauna posibilă, ceea ce face dificilă aplicarea principiului utilitarist. Să presupunem, de
pildă, că X trebuie să ducă urgent la spital cu automobilul o persoană grav rănită. El are de
ales între a încălca unele reguli de circulaţie pentru a ajunge mai rapid, mărind astfel şansele
de salvare a persoanei rănite, şi a nu încălca regulile de circulaţie, riscul pentru persoana
rănită devenind mai mare. Conform teoriei utilitariste, X trebuie să evalueze consecinţele.
Însă el nu poate fi sigur în privinţa consecinţelor, ceea ce îi creează o dificultate. Soluţia
standard în acest caz este aceea de a lua în calcul utilitatea aşteptată, care reprezintă o
medie între utilităţile tuturor alternativelor posibile, ponderate cu probabilitatea ca acestea
să se producă. Utilitatea aşteptată poate fi calculată după următoarea formulă:

UA = prob(A1)U(A1) + prob(A2)U(A2) + prob(A3)U(A3) + ..... ,

unde

prob(An) reprezintă probabilitatea ca evenimentul An să se producă,

Un reprezintă utilitatea evenimentului An.

Această formulă este utilă în situaţiile care presupun evenimente a căror probabilitate
poate fi estimată cu o oarecare precizie. Există, de pildă, date statistice privind probabilitatea
unui accident aviatic, în funcţie de companie, anotimp etc. Totuşi, în cele mai multe cazuri,
probabilitatea evenimentelor nu poate fi anticipată, iar în astfel de cazuri conceptul de utilitate
aşteptată se va dovedi inutil.

Lumea economică, la fel ca oricare alt domeniu, ne oferă nenumărate exemple de

situaţii în care consecinţele acţiunii nu pot fi anticipate, ceea ce afectează calculul utilitarist.
De pildă, un angajat al unei ştie că unul dintre colegii săi nu respectă în mod constant anumite
proceduri în procesul de producţie, ceea ce însă nu a adus până acum consecinţe negative. Ar
trebui respectivul angajat să îşi sesizeze şeful direct? Calculul utilitarist ne cere să cântărim
beneficiile şi costurile celor două posibile căi de acţiune: a sesiza sau nu şeful. Pe de o parte,
sesizarea poate conduce la sancţionarea sau chiar concedierea angajatului, iar acest prejudiciu
trebuie luat în calcul în calculul utilitarist. Pe de altă parte, nesesizarea poate conduce pe viitor
la consecinţe negative semnificative pentru companie şi poate chiar pentru clienţi. Dificultatea
constă în faptul că angajatul care trebuie să decidă pe baza criteriului utilitarist nu cunoaşte
consecinţele acţiunilor sale: cât de aspru va fi sancţionat colegul său şi care ar fi consecinţele
negative dacă nu şi-ar sesiza şeful direct.

ii) Pentru o aplicare generală a utilitarismului, identificarea beneficiilor şi daunelor nu

este suficientă, ci trebuie însoţită de o evaluare cantitativă a acestora. De cele mai multe ori,
utilitatea nu este cuantificabilă în maniera necesară pentru o aplicare generală a
utilitarismului. Un exemplu din lumea afacerilor poate ilustra această problemă. Un
proprietar al unei mici fabrici are de ales între a achiziţiona un echipament de protecţie care
va scădea riscul de accidente al muncitorilor şi un filtru împotriva poluării, care va îmbunătăţi
semnificativ calitatea aerului în jurul unei unităţi de producţie. Ce ar trebui să facă? Prima
problemă a proprietarului este că nu poate cunoaşte consecinţele. Ce se va întâmpla în
absenţa achiziţionării echipamentului: câţi muncitori vor fi afectaţi? Formula utilităţii
aşteptate nu este utilă, câtă vreme nu putem estima probabilitatea de a se produce un
accident. De asemenea, cuantificarea utilităţii ridică o problemă. Ce utilitate negativă ar
trebui să atribuim rănirii grave unui muncitor? În plus, cine este îndreptăţit să atribuie
această utilitate? Pentru muncitor şi familia sa, utilitatea negativă a rănirii sale este uriaşă, în
vreme ce, pentru o persoană necunoscută, este mult mai mică.

În alte cazuri, situaţia este complicată suplimentar de faptul că abordarea utilitaristă

necesită o comparare a utilităţilor (beneficii şi/sau pierderi) aduse de o acţiune unor
persoane diferite. Să considerăm exemplul unui manager care intenţionează să utilizeze
criteriul utilitarist pentru a promova unul dintre doi angajaţi, cu abilităţi şi competenţe egale.
Factorul important în această decizie va fi utilitatea pe care le-ar aduce promovarea celor doi
angajaţi. Însă aceste utilităţi nu pot fi estimate în mod cantitativ şi, aşadar, nici comparate.
Este de remarcat în această privinţă faptul că acelaşi salariu (şi în general aceeaşi sumă de
bani) poate aduce utilităţi diferite unor oameni diferiţi. Cum s-ar putea compara beneficiile
obţinute de cei doi angajaţi în urma promovării, în condiţiile în care cele două variante
avantajează persoane diferite? Dacă ar fi vorba de o unică persoană care ar avea beneficiile
şi daunele, aceasta ar putea şi ar fi îndreptăţită să facă această comparaţie. Însă atunci când
este vorba de persoane diferite, cine ar fi justificat să realizeze această comparaţie? Această
problemă, denumită „problema comparării interpersonale a utilităţilor”, se adaugă la
problema cuantificării utilităţii.

Înainte de a trece la a treia obiecţie, ar fi utile câteva remarci în privinţa celor

discutate până aici. Cele două dificultăţi ale utilitarismului discutate mai sus nu aparţin în
special acestei teorii. Întâmpinăm aceleaşi dificultăţi chiar atunci când luăm o decizie lipsită
de orice dimensiune etică şi încercăm să facem o analiză a beneficiilor şi daunelor aduse
nouă înşine de posibilele alegeri. De pildă, atunci când o persoană alege dintre două locuri
de muncă este posibil ca unul dintre acestea să ofere oportunităţi mai mari de promovare.
Totuşi, cel aflat în poziţia de a face această alegere nu poate anticipa dacă într-adevăr va
putea exploata aceste oportunităţi. Pe de altă parte, este posibil ca unul dintre posturile în
discuţie să îi ofere celui care face alegerea satisfacţii mai mari, dar un salariu mai mic.
Desigur, aceste satisfacţii aduc o creştere a utilităţii, însă acestea nu vor putea fi cuantificate
şi comparate cu utilitatea salariul suplimentar adus de celălalt loc de muncă, ceea ce va face
alegerea dificilă.

Uneori însă, în pofida acestor dificultăţi, este clar că una dintre acţiunile posibile
aduce o utilitate mai mare. De multe ori, acest lucru se întâmplă atunci când una sau mai
multe dintre căile de acţiune avantajează doar un mic grup de oameni (de cele mai multe ori
este vorba despre persoana care alege luând în calcul doar avantajul propriu şi al celor din
jurul său), în dauna celorlalţi. Astfel de alegeri sunt respinse de criteriul utilitarist.

iii) A treia obiecţie la adresa utilitarismului constă în faptul că acesta nu ia în

considerare drepturile persoanelor implicate. Într-adevăr, calculul utilitarist tratează în mod
similar o daună generată de încălcarea unui drept şi una care nu este rezultatul unei astfel de
încălcări, iar acest lucru este inacceptabil din punct de vedere moral. Este posibil ca într-un
anumit caz utilitatea maximă să se obţină prin încălcarea drepturilor unei persoane, iar
teoria utilitaristă nu va putea explica de ce acest lucru este incorect din punct de vedere
moral. Să considerăm exemplul unei persoane sărace care fură o mică sumă de bani de la un
om bogat. Această sumă aduce o mult mai mare utilitate persoanei sărace, în vreme ce
pentru cel bogat nu este importantă. Aşadar, prin furt, banii vor ajunge la cel care are o mai
mare nevoie de ei, aceasta conducând la o creştere de utilitate. Aşadar, pe baza calculului
utilitarist se poate argumenta că în acest caz furtul este corect din punct de vedere moral.
Totuşi, această concluzie este inacceptabilă, câtă vreme furtul reprezintă, în toate situaţiile,
încălcarea unui drept extrem de important, cel de proprietate.

O altă critică, legată de cea anterioară, se referă la faptul că, odată ce justifică într-o
anumită situaţie încălcarea unui drept, utilitarismul nu se va putea opri să justifice şi în alte
situaţii o astfel de încălcare. Acest tip de argument este numit în literatură „argumentul
pantei alunecoase”. Acest argument este cu atât mai important cu cât în multe cazuri
agentul care va trebui să evalueze acţiunile posibile va fi avantajat de o anumită acţiune, pe
care va tinde să o susţină prin calculul utilitarist, lucru posibil şi pentru că, după cum am
arătat, utilitatea nu este cuantificabilă şi, aşadar, nu este calculabilă în mod precis.

iv) O ultimă obiecţie priveşte faptul că utilitarismul este o teorie care impune
exigenţe morale prea mari. Acest lucru poate fi contrar opiniei comune care consideră
utilitarismul ca o concepţie egoistă. Am arătat însă că o astfel de abordare este eronată. Mai
mult, concepţia utilitaristă pretinde ca în fiecare situaţie agentul să încerce să maximizeze
utilitatea totală, fără a se privilegia în niciun fel. O concepţie utilitaristă coerent aplicată ar
conduce, de pildă, la ideea că un om bogat este obligat din punct de vedere moral să facă
donaţii semnificative săracilor, pentru care sumele donate au o utilitate mult mai mare decât
pentru cel care donează. Deşi lăudabile din punct de vedere moral, astfel de donaţii nu sunt
considerate obligatorii, fiind mai curând încadrabile în categoria acţiunilor supererogatorii. În
general, utilitarismul nu reuşeşte să explice existenţa unor acte supererogatorii. Acest lucru
este determinat de faptul că în abordarea utilitaristă agenţii au obligaţia de a acţiona astfel
încât să maximizeze utilitatea totală, ceea ce nu le mai lasă acestora niciun „spaţiu de
alegere”.

Criticile de mai sus au condus la formularea unei versiuni modificate de utilitarism.

Conform versiunii discutate până acum, calculul utilitarist se aplică direct acţiunilor. În
fiecare context particular, acţiunea cu cea mai mare utilitate este cea corectă din punct de
vedere moral. Această versiune poartă numele de „utilitarism acţional” (sau al acţiunii).
Conform celei de-a doua versiuni, calculul utilitarist se aplică regulilor generale de acţiune.
Regula care, urmată în mod general în cadrul societăţii, aduce o utilitate mai mare, este
corectă din punct de vedere moral. Trebuie să luăm, aşadar, în considerare consecinţele pe
termen lung ale respectivei acţiuni, în eventualitatea în care toţi indivizii ar urma aceeaşi
regulă sau, altfel spus, ar acţiona în aceeaşi manieră. Acţiunea corectă din punct de vedere
moral este cea conformă cu aceste reguli. Această versiune poartă numele de „utilitarism al
regulii”.

Utilitarismul regulii reuşeşte să rezolve o parte dintre problemele utilitarismului

acţiunii. Acesta ţine cont de consecinţele pe termen lung ale urmării generale a unei reguli.
Să reluăm exemplul de mai sus al unui om cu resurse financiare foarte limitate care decide să
fure de la un om bogat o mică sumă de bani. Aceasta poate fi o acţiune permisă din punctul
de vedere al unei concepţii utilitarist-acţionale, luând în considerare doar utilitatea acţiunii
respective. Din această perspectivă se poate argumenta că respectiva sumă de bani va aduce
o utilitate mult mai mare pentru persoana săracă. Dacă însă luăm în considerare
consecinţele pe termen lung ale furtului în general asupra societăţii, atunci vom realiza că
aceste consecinţe sunt negative. Urmarea pe termen lung a unei reguli de tipul „Îţi este
permis să furi atunci când banii respectivi îţi sunt mai utili ţie decât proprietarului de drept”
va aduce în societate nesiguranţă şi instabilitate, ceea ce va conduce la o utilitate mult mai
mică decât regula contrară – „Furtul nu este permis în nicio situaţie”. În plus, urmarea primei
reguli va descuraja munca şi investirea, întrucât acumularea unei averi peste un anumit nivel
va aduce mai degrabă dezavantaje.
 În concluzie, un utilitarism al regulii va reuşi să arate de ce furtul nu este o soluţie
corectă din punct de vedere moral nici chiar atunci când acesta aduce o utilitate imediată
mai mare. În general, utilitarismul regulii va reuşi să justifice ca reguli aproximative o serie de
principii morale utilizate de obicei în raţionamentele etice comune. Totuşi, acesta nu le va
considera ca principii morale absolute, aşa cum sunt considerate în concepţia deontologistă,
la care ne vom referi mai jos.

În finalul secţiunii dedicate utilitarismului vom analiza o binecunoscută situaţie din

lumea afacerilor, care ilustrează dificultăţile utilitarismului.

Cazul Ford Pinto

În 1968, compania Ford Motors a decis să producă modelul Pinto, un model care urma să
aibă o greutate de până la 870 kg şi un preţ sub 2.000$. Nerăbdătoare să scoată pe piaţă acest
model, compania Ford a decis să comprime timpul normal de proiectare-aprobare-prezentare de la
3 ani şi jumătate la doar 2 ani. Atunci când a scos pe piaţă modelul Pinto, Ford ştia că acesta are
serioase probleme de siguranţă. Astfel, înainte de producerea modelului Pinto, Ford a testat
diverse prototipuri în timpul accidentelor, pentru a afla dacă acestea îndeplinesc standardele de
securitate emise de Administraţia Naţională pentru Siguranţa Traficului Rutier (NHTSA –
National Highway Traffic Safety Administration), instituţia din Statele Unite ale Americii
responsabilă de siguranţa rutieră. Unul dintre standarde cerea ca toate automobilele produse după
anul 1972 să fie capabile să reziste unui impact din spate la o viteză de 32 km/h fără pierderi de
combustibil, iar cele produse după 1973 să reziste la un impact la 48 km/h. Toate prototipurile au
eşuat la testul de 32 km/h. În anul 1970 Ford a testat modelul Pinto, iar rezultatele au fost
aceleaşi: rupturi ale rezervoarelor şi scurgeri periculoase. Aceleaşi teste au arătat modul în care
automobilele puteau fi îmbunătăţite.

Deşi automobilele lor nu se încadrau în aceste standarde, compania Ford respecta

reglementările care vizau doar automobilele produse după anul 1972. Aşadar, neîncălcând
prevederile legale, Ford avea de ales între a menţine caracteristicile tehnice/constructive sau a le
îmbunătăţi şi a ales prima variantă – menţinerea stării de fapt. Un raport intern, intitulat
„Fatalităţile asociate cu pierderile de combustibil şi incendiile produse de coliziuni”, a dezvăluit
că decizia companiei a fost luată, cel puţin parţial, pe baza unui raţionament de tip utilitarist.
Acest raport nu a fost scris cu referire expresă la modelul Pinto, ci mai degrabă privea scurgerile
de combustibil ce pot apărea în cazul răsturnărilor (nu coliziunilor din spate), iar calculele se
aplică la toate modelele Ford, nu doar la Pinto. Cu toate acestea, raportul ilustrează raţionamentul
care a fost probabil utilizat şi în cazul Pinto.

În acest raport, inginerii Ford au estimat costul îmbunătăţirilor tehnice care ar fi prevenit
scurgerile de combustibil din rezervoare în cazul răsturnărilor la suma de 11 dolari de
autovehicul. De asemenea, autorii raportului estimează un număr de 180 de decese pe an în cazul
menţinerii caracteristicilor tehnice. Pentru estimarea cantitativă a daunelor rezultate în urma
accidentelor, raportul utiliza cifrele folosite de NHTSA. În 1972 aceasta a estimat că societatea
pierde 200.752 de dolari de fiecare dată când o persoană este ucisă într-un accident auto (ajustată
cu rata inflaţiei, suma ar fi astăzi considerabil mai mare).

Conform NHTSA, această sumă era detaliată astfel:

Pierderi directe din productivitatea viitoare 132.000$

Pierderi indirecte din productivitatea viitoare 41.300$
Costuri medicale cu spitalizarea 700$
Alte costuri medicale 425$
Distrugere autoturism 500$
Asigurare autoturism 700$
Cheltuieli legale 3.000$
Pierderi ale angajatorului 1.000$
Durere şi suferinţă victimă 10.000$
Costuri înmormântare 900$
Bunuri (consum) pierdute 5.000$
Alte costuri legate de accident 2.000$
Total 200.725$

Pe baza acestei estimări şi a altor date, autorii raportului au calculat astfel beneficiile şi
costurile modificării caracteristicilor constructive:

Beneficii

Avantaje: sunt evitate 180 de decese, 180 de cazuri grave de arsuri, 2.100 de autovehicule
arse

Costuri unitare: 200.752 $ pentru deces, 67.000$ pentru rănire, 700$ pentru autovehicul

Beneficii totale: (180 · 200.752$) + (180 · 67.0000$) + (2.100 · 700$) = 49,66 milioane $
Costuri
Vânzări: 11 milioane autoturisme, 1,5 milioane camionete
Costuri pe unitate: 11$ pe autoturism, 11$ pe camionetă
Costuri totale: 12.500.000 · 11 $ = 137,5 milioane $
Incendiile cauzate de exploziile rezervoarelor au condus la o serie de accidente. Ca
urmare a acestora, compania Ford a fost chemată în instanţă şi a fost nevoită să plătească daune
 compensatorii în valoare de 3,5 milioane de dolari. Nu voi analiza aici dimensiunea legală a
cazului.2

Cazul de faţă ilustrează două dintre dificultăţile întâmpinate de concepţia utilitaristă.

Prima dificultate se referă la modul în care sunt estimate costurile şi beneficiile. Ceea ce pare în
primul rând inacceptabil moral în privinţa acestui calcul utilitarist este, probabil, faptul că dauna
provocată de pierderea unei vieţi umane este estimată din punct de vedere financiar. O astfel de
estimare este însă necesară într-o abordare utilitaristă, în care costurile şi beneficiile trebuie, în
măsura posibilului, evaluate cantitativ pentru a fi comparate. Acest lucru nu este, în sine,
inacceptabil. De pildă, atunci când un angajat preferă, pentru un salariu mai mare, un loc de
muncă mai riscant în locul altuia mai puţin riscant, el „pune un preţ” pe propria sa viaţă. Totuşi,
între cele două cazuri există o diferenţă esenţială. În vreme ce angajatul din acest exemplu îşi
riscă propria viaţă în schimbul unui salariu mai mare, managerii companiei Ford riscă viaţa
clienţilor. În vreme ce angajatul care alege un loc de muncă riscant îşi estimează în mod subiectiv
costul ataşat pierderii propriei vieţii, calculul utilitarist realizat de managerii Ford atribuie o
valoare vieţii şi integrităţii fizice ale utilizatorilor automobilelor.

Problema nu este că valoarea utilizată în calcul – 200.725 de dolari – este prea mică, ci că
nicio metodă de a estima această valoare nu pare adecvată din punct de vedere moral. Una dintre
probleme este cine ar trebui să facă această estimare. Cu siguranţă, utilizatorii automobilului şi cei
apropiaţi lor ar atribui o valoare mult mai mare propriei vieţi sau integrităţii fizice decât ar face-o
managerii Ford. O poziţie neutră din care să se realizeze o astfel de evaluare nu poate fi găsită.

A doua dificultate a utilitarismului ilustrată de acest caz priveşte faptul că nu ia în

considerare drepturilor celor implicaţi. Utilizatorii automobilelor Pinto aveau cel puţin dreptul să
fie informaţi în privinţa riscurilor pe care le pot întâmpina, precum şi în privinţa posibilităţilor de
creştere a siguranţei, chiar pe banii acestora. Trebuie remarcat că dacă utilizatorii ar fi fost astfel
de informaţi, un calcul utilitarist prin care compania să decidă sau nu îmbunătăţirea automobilelor
nu ar mai fi fost necesar, întrucât fiecare utilizator ar fi decis pentru el însuşi. O estimare generală
a costului pierderii unei vieţi nici măcar nu ar fi fost necesară, fiecare putând să ia această decizie
pe baza propriilor preferinţe.

2.3 Perspectiva bazată pe principii morale

Alături de argumentele utilitariste, bazate pe evaluarea consecinţelor, un rol

important pentru evaluarea acţiunilor morale îl au principiile morale, la care ne vom referi în
această secţiune. Conform unei teorii morale bazate pe principii, o acţiune este corectă din

2 Prezentarea de mai sus este o variantă prescurtată, adecvată obiectivelor acestui capitol, a celei din (Shaw
2011, 82-86).
punct de vedere moral dacă şi numai dacă este conformă cu toate principiile morale. O astfel
de teorie va pleda pentru faptul că principiile morale trebuie respectate în toate
circumstanţele, chiar atunci când acest lucru conduce la consecinţe negative. De exemplu,
deşi într-o anumită situaţie dezvăluirea adevărului poate avea urmări negative, aceasta este,
din această perspectivă, soluţia corectă din punct de vedere moral. Principiile morale pot fi
văzute ca datorii ale celor care acţionează sau ca drepturi ale celor asupra cărora se
acţionează. De pildă, principiul moral conform căruia companiile trebuie să ofere
potenţialilor cumpărători informaţiile relevante exprimă datoria de a informa consumatorii
sau dreptul acestora de a fi informaţi. Drepturile şi datoriile sunt, aşadar, concepte corelate,
fiecare drept având drept corespondent datoria celorlalţi de a respecta acest drept.
Dreptului consumatorului de a fi informat îi corespunde datoria companiilor de a dezvălui
consumatorilor informaţiile relevante. Pentru început, vom prezenta câteva elemente
esenţiale privind conceptul de drept, pentru ca apoi să ne concentrăm în detaliu asupra
argumentelor morale bazate pe datorii.

2.3.1 Drepturile: elemente fundamentale

Drepturile pot fi definite ca revendicări legitime ale unor persoane faţă de alte părţi
(alte persoane, companii, state etc.) ca acestea să facă sau să se abţină de la a face ceva. 3
Drepturile negative reprezintă revendicările faţă de alte persoane (părţi) ca acestea să se
abţină de la a face ceva, în vreme ce drepturile pozitive reprezintă revendicări faţă de
anumite părţi ca acestea să contribuie în mod activ la realizarea anumitor interese.
Drepturile negative implică datoria celorlalţi de a nu se amesteca în niciun fel în exercitarea
liberă a acestora. Dreptul la liberă exprimare este un exemplu tipic de drept negativ, întrucât
pretinde ca celelalte persoane să nu împiedice în niciun fel exprimarea opiniilor şi
credinţelor. Drepturile pozitive, spre deosebire de cele negative, nu implică simpla
neintervenţie a statului sau a celorlalte persoane, ci, mai mult, implică datoria unei alte părţi
(în cele mai multe cazuri a statului) de a oferi un minim necesar pentru exercitarea dreptului.
Dreptul la protecţie socială reprezintă un drept pozitiv, întrucât nu se reduce la simpla
datorie a instituţiilor statului de a nu interveni, ci presupune ca acestea să ofere în mod activ
ajutor anumitor cetăţeni. Drepturile negative sunt considerate în genere fundamentale faţă
de cele pozitive, legitimitatea celor din urmă fiind uneori puse la îndoială. Criticii drepturilor

3 Pentru definiţia drepturilor ca „revendicări legitime (valide)” („valid claims”). A se vedea George W.
Rainbolt, The Concept of Rights, Dordrecht, Olanda, 2006, pp. 75-77.
pozitive arată că protejarea acestora presupune utilizarea de către stat a unor resurse
financiare semnificative.

Drepturile sunt văzute, în general, ca „atuuri”, pentru a folosi o metaforă sugestivă

datorată lui Ronald Dworkin4. În primul rând, drepturile sunt prioritare faţă de interesul
personal; faptul că încălcarea unui drept este în interesul celui care îl încalcă nu este
suficient pentru a o justifica. Este adevărat că oamenii au libertatea de a-şi proteja şi
promova interesele, însă doar atâta timp cât nu încalcă drepturile celorlalţi. În al doilea rând,
metafora lui Dworkin indică faptul că temeiurile bazate pe drepturi sunt prioritare faţă de
orice temei bazat pe utilitate. Încălcarea drepturilor fiinţelor umane nu poate fi justificată de
faptul că ar aduce o creştere a utilităţii. Să presupunem, de pildă, că arestarea unei persoane
nevinovate ar linişti o revoltă care tinde să degenereze. Calculul utilitarist poate indica faptul
că arestarea aduce utilitatea maximă, prin faptul că evită pierderile materiale şi poate chiar
de vieţi umane. Totuşi, persoana respectivă are dreptul de a nu fi arestată, chiar dacă acest
lucru ar creşte utilitatea generală. În acest sens, dreptul respectivei persoane funcţionează
ca un „atu”, pe care orice fiinţă umană îl poate „juca” împotriva considerentelor legate de
utilitate. Ca mijloace de protecţie împotriva intervenţiei abuzive, drepturile îşi găsesc
importanţa în situaţiile în care ceilalţi au un interes să încalce sfera de non-ingerinţă a
individului.

Totuşi, la nivelul metaforei, „atuurile” unei persoane pot pierde în faţa atuurilor mai
importante deţinute de alţii. Acest lucru înseamnă că drepturile unei persoane nu sunt
absolute, ci sunt limitate de drepturile considerate prioritare ale altei persoane. Spre
exemplu, dreptul la liberă exprimare al unei persoane este limitat de dreptul altor persoane
la demnitate sau la discreţie faţă de viaţă privată. Pe această bază, discursul ofensator sau
calomniator poate fi în mod legitim interzis. Astfel de cazuri sunt interpretate în genere ca un
conflict între drepturi, dintre care, în funcţie de circumstanţele specifice, unul se dovedeşte
prioritar.

Drepturile sunt generate de două surse: legislaţia şi contractele. Astfel, putem

distinge între drepturi legale, care sunt justificate prin prevederi ale unor acte normative şi
drepturi contractuale, care au drept sursă înţelegerile contractuale acceptate în mod
voluntar de două părţi. La rândul lor, drepturile legale sunt bazate pe drepturi de natură
morală, văzute de unii eticieni ca drepturi naturale. Drepturile naturale pot fi utilizate pentru
a justifica din punct de vedere normativ o lege sau a argumenta necesitatea unei schimbări

4 „Rights as Trumps”, în J. Waldron, Theories of Rights, Oxford, Oxford University Press, 1984, pp. 153-167.
în legislaţie. În vreme ce drepturile legale diferă de la o jurisdicţie la alta, drepturile morale
care stau la baza acestora sunt universale. De asemenea, în vreme ce nu toate fiinţele
umane sunt egale din punctul de vedere al drepturilor legale, drepturile morale sunt egal
distribuite.

Se pot distinge două sensuri ale conceptului de drept: unul slab, care se reduce la
permisiunea agenţilor de a realiza anumite acţiuni, şi unul puternic, care se referă la
libertăţile în mod expres protejate prin legislaţie. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, este
documentul la care se face cel mai des referire atunci când este vorba despre o identificarea
drepturilor fundamentale ale fiinţelor umane.5 Dreptul la proprietate, dreptul la liberă
exprimare, dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică reprezintă unele dintre
cele mai importante drepturi negative prevăzute în Declaraţie. Alături de acestea, sunt
stipulate şi o serie de drepturi pozitive: dreptul la învăţământ gratuit, dreptul la protecţie
socială, dreptul la un nivel de trai decent etc.

2.3.2 Deontologismul. Teoria datoriilor prima facie

Teoria care are în centrul său argumentele bazate pe datorii morale poartă numele
de „deontologism”, termenul provenind de la cuvântul grecescul „deon”, traductibil prin
„datorie”. Conform acestei concepţii, o acţiune sau practică socială este corectă din punct de
vedere moral dacă se conformează tuturor principiilor morale. În abordarea deontologistă,
consecinţele acţiunii nu au nicio relevanţă pentru evaluarea morală. În această secţiune, vom
discuta despre una dintre versiunile acestei teorii: teoria datoriilor prima facie, dezvoltată
iniţial de William David Ross (1877-1971). Această teorie este una pluralistă şi susţine că, în
calitate de fiinţe umane, avem diverse obligaţii, care nu pot fi subsumate unui unic principiu
moral. Aceste datorii pot intra în conflict, caz în care una dintre datorii se va dovedi
prioritară. Totuşi, multiplele şi diversele datorii pe care le au fiinţele umane provin dintr-un
număr limitat de datorii primare, pe care Ross încearcă să le sintetizeze. Conform acestuia 6,
se pot distinge o serie de categorii de datorii, la care ne vom referi în continuare, însoţite de
exemple din domeniul afacerilor.
5 Trebuie menţionat că, deşi stă la baza unor documente care creează obligaţii de natură juridică, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului nu este, în sine, un instrument obligatoriu din punct de vedere legal. În pofida
acestui fapt, Declaraţia are un rol central din punct de vedere moral, indicând care dintre drepturi sunt în general
recunoscute ca având un rol primordial.
6 Prezentarea ce urmează se bazează pe lucrarea lui Ross, The Right and the Good, Clarendon Press, Oxford,
Marea Britanie, 2002.
 i) Datorii ale fidelităţii. Ross include în această categorie datoria de a-ţi respecta
promisiunile implicite sau explicite, de a nu minţi, de a fi sincer, de a nu induce în eroare.
Datoria de a nu minţi este văzută ca un caz particular al datoriei de a-ţi respecta
promisiunile, întrucât susţinerea unei propoziţii într-un context informativ reprezintă o
promisiune implicită privind adevărul acesteia.

În domeniul economic, respectarea promisiunilor se găseşte ilustrată, de pildă, prin

datoria de a respecta contractele. Alături de acestea, există însă situaţii în care promisiunile
nu se regăsesc în formă scrisă. Un manager care promite unui angajat să îi crească salariul
dacă are o bună performanţă şi dacă situaţia economică a firmei permite nu semnează în
acest sens un contract, dar are datoria de a-şi respecta promisiunea. Într-un sens, datoria de
a respecta promisiunile nescrise este mai importantă decât aceea de a respecta contractele
scrise, întrucât, în cazul celor din urmă, sunt prevăzute de obicei sancţiuni pentru
nerespectare. Acest lucru face ca persoana prejudiciată de nerespectarea promisiunii să fie,
cel puţin parţial, compensată legal în cazul nerespectării promisiunii. Nu acelaşi lucru se
întâmplă în cazul promisiunilor nescrise.

Datoria de a nu minţi, dezinforma sau induce în eroare poate fi ilustrată în domeniul

afacerilor prin obligaţia companiei de a informa consumatorii asupra caracteristicilor
produselor şi angajaţii în privinţa pericolelor asociate muncii depuse.

De asemenea, contexte precum interviurile de angajare, negocierile şi publicitatea

ridică în mod special problema onestităţii. Ar părea că în aceste domenii datoria de a fi onest
nu îşi găseşte aplicabilitate, câtă vreme exagerările sau informaţiile nedezvăluite reprezintă
strategii acceptate. Totuşi, chiar acceptarea acestor practici nu face altceva decât să pună în
discuţie definirea exactă a domeniului acestor datorii în contexte particulare. De exemplu,
chiar dacă la un interviu de angajare, candidatului îi este permisă, într-o anumită măsură, să
se concentreze pe elementele care îi aduc un avantaj şi să le evite pe cele care nu-l
favorizează, afirmarea unui neadevăr explicit, privind, de pildă, studiile anterioare, este la fel
de inacceptabilă ca în oricare alt context.

Enunţarea explicită şi cu intenţie a unor propoziţii false reprezintă cel mai evident caz
de încălcare a datoriei de fi onest. Alături de acesta, ascunderea unor informaţii relevante
reprezintă, de asemenea, un mod de a încălca datoria de a fi onest. La nivelul simţului
comun, se consideră uneori că omiterea unor informaţii relevante nu reprezintă o practică
incorectă din punct de vedere moral. Totuşi, în situaţiile în care în mod evident cel care
omite o informaţie face acest lucru fiind conştient de importanţa acesteia şi având intenţia
de a obţine un avantaj incorect, omisiunea este, în aceeaşi măsură ca minciuna explicită,
greşită din punct de vedere moral. De pildă, un candidat la angajare care omite în timpul
interviului o informaţie relevantă privind un loc anterior de muncă, despre care ştie că i-ar
aduce un dezavantaj, este lipsit de onestitate prin faptul că omite respectiva informaţie. Câtă
vreme ştie că potenţialul viitor angajator are dreptul să cunoască această informaţie şi o
consideră, fără îndoială, relevantă, participantul la interviu nu se poate absolvi de
responsabilitate prin faptul că nu a fost întrebat în mod explicit acel lucru. În fine, inducerea
în eroare prin intermediul unor sugestii reprezintă un al treilea mod, mai subtil, de a încălca
datoria de a fi onest. Ne vom întoarce la aceste strategii atunci când vom analiza problema
publicităţii.

ii) Reparaţia morală reprezintă datoria morală de a-i compensa pe ceilalţi pentru
daunele aduse, chiar atunci când acestea nu sunt urmare a unor acte incorecte din punct de
vedere moral. De pildă, reducerile de personal determinate de motive economice nu sunt în
mod necesar incorecte, câtă vreme reprezintă unica soluţie pentru ca respectiva firmă să nu
intre în faliment. Totuşi, indiferent de legislaţia naţională, compania are datoria morală de a
compensa angajaţii pentru prejudiciul adus.

iii) Datoria de a fi recunoscător reprezintă datoria de a răspunde în acelaşi fel, prin

reciprocitate, binelui făcut. Un angajat poate pretinde recunoştinţă după treizeci de ani într-
o companie, timp în care a acceptat să nu îşi dea demisia, în ciuda trecerii prin momente
dificile. În acelaşi fel, un angajat are datoria să ajute un coleg, ca răspuns la ajutorul primit
anterior.

iv) Datoria de a acţiona în mod drept şi imparţial. Conceptul de dreptate reprezintă

un domeniu extrem de extins de studiu. În acest punct este important să distingem între trei
sensuri al dreptăţii, relevante şi pentru domeniul afacerilor. Dreptatea distributivă se referă
la distribuţia beneficiilor şi poverilor economice. La nivel organizaţional, conceptul are în
vedere corectitudinea salarizării, împărţirii altor beneficii, sarcinilor de lucru etc. Voi reveni la
această problemă în contextul particular al salarizării. Dreptatea procedurală are în vederea
corectitudinea unui proces, de exemplu al celui de angajare. În vreme ce dreptatea
distributivă se referă la compararea rezultatelor, dreptatea procedurală vizează doar
corectitudinea procesului prin care se ajunge la acestea. De pildă, regula conform căreia
procesul de selectare a angajaţilor se realizează prin testarea obiectivă şi imparţială a tuturor
candidaţilor priveşte conceptul de dreptate procedurală, în vreme ce regula conform căruia
angajaţii de pe acelaşi post primesc acelaşi salariu priveşte conceptul de dreptate
distributivă. Dreptatea retributivă se referă la corectitudinea sancţiunilor date ca urmare a
încălcării unor reguli. Sancţiunile trebuie să fie rezultatul unui proces echitabil şi trebuie să
fie proporţionale cu gravitatea erorii. Aceste standarde provenite din domeniul juridic nu se
aplică doar în instanţele de judecată, ci şi în cazul procesului de sancţionare din interiorul
companiilor.

v) Datoria de a face fapte bune include, în sensul de aici, datoria de a contribui în

mod activ la binele celorlalţi, de a-i ajuta etc. Unii eticieni disting între datorii perfecte şi
datorii imperfecte, incluzând datoria de a face fapte bune în cea din urmă categorie. Astfel,
datoriile perfecte oferă o îndrumare precisă cu privire la modul în care trebuie să acţioneze
indivizii pentru se conforma cerinţelor morale. Spre deosebire de acestea, datoriile
imperfecte lasă indivizilor o anumită libertate privind modul de a acţiona. Nimeni nu poate
avea obligaţia morală de a-şi utiliza toate resursele şi capacităţile pentru a-şi ajuta semenii
de fiecare dată când aceştia au nevoie. Deşi astfel de acţiuni sunt întotdeauna lăudabile, ele
nu reprezintă, de cele mai multe ori, obligaţii morale. Totuşi, oameni trebuie să aibă
disponibilitatea generală de a fi altruişti, de a contribui la binele celorlalţi, având libertatea
de a alege momentele şi modul în care pun în practică această datorie. Oamenii au însă o
obligaţie morală suplimentară de a contribui la binele celorlalţi atunci când acest lucru nu
implică eforturi (costuri) personale semnificative. Obligaţia de a-ţi ajuta un coleg de serviciu
atunci când acest lucru se poate face fără sacrificii semnificative este un exemplu simplu de
obligaţie care poate fi încadrată în această categorie. Totodată, oamenii au o obligaţie
morală specială de a-i ajuta pe cei cu care au o relaţie apropiată sau aflaţi în situaţii-limită.

vi) Datoria de a nu face rău reprezintă datoria de a nu-i leza pe ceilalţi. Datoria de a
nu afecta în mod semnificativ mediul sau sănătatea consumatorilor sunt incluse în această
categorie. De asemenea, această datorie include şi obligaţia de a împiedica răul sau, altfel
spus, a face astfel încât să eviţi sau să minimizezi probabilitatea de a se întâmpla ceva rău.

vii) O ultimă datorie dintre cele enumerate de Ross este datoria de a te

autoperfecţiona, care este, în această clasificare, unica datorie a fiinţelor umane faţă de ele
însele. Pe lângă datoriile faţă de semenii lor, oamenii au datoria de a-şi utiliza şi potenţa
abilităţile şi talentele. De pildă, o persoană care alege un loc de muncă care nu îi stimulează
abilităţile în locul altuia care îl ajută să îşi dezvolte capacităţile nu se conformează acestei
datorii morale.

Clasificarea lui Ross nu trebuie să fie interpretată într-un sens prea strict sau ca
limitativă. Există datorii care se pot încadra în două categorii sau altele care nu se încadrează
perfect în niciuna dintre acestea. Totuşi, această clasificare este foarte utilă pentru a ne
ghida argumentele bazate pe datorii, prin faptul că surprinde o serie de categorii generale,
cărora se pot subsuma unele datorii particulare. Spre exemplu, contractele scrise, dar şi
angajamentele nescrise, pot fi considerate ca un caz particular de promisiuni şi, aşadar,
datoria de a-ţi respecta contractele devine un caz particular al datoriei de a-ţi respecta
promisiunile.

În contextul lumii afacerilor, aceste datorii generale trebuie completate de datoriile

specifice, provenite din poziţia şi rolul respectivei persoane în contextul organizaţional şi în
societate. Datoriile profesionale, precum şi datoriile provenite din sarcinile specifice deţinute
de unii angajaţi în cadrul organizaţiei reprezintă astfel de datorii. Un medic are o datorie
profesională de a pune binele pacienţilor înaintea altor interese. Un inginer responsabil cu
siguranţa produselor într-o companie are o datorie specifică de a preveni punerea pe piaţă a
unor produse care pot afecta sănătatea consumatorilor. Aceste datorii pot completa sau
potenţa datoriile generale prezentate mai sus.

Într-o abordare deontologistă două probleme sunt cu precădere relevante pentru

evaluarea morală a acţiunilor umane. În primul rând, este vorba despre delimitarea precisă a
anumitor datorii. Spre exemplu, în pofida faptului că datoria de a fi onest este o datorie
general acceptată, limitele acestei datorii sunt discutabile şi ţin de context. Reprezintă, de
pildă, o minciună nedezvăluirea, în cadrul unui curriculum vitae, a unei informaţii
nesolicitate în mod explicit, dar care totuşi se poate dovedi relevantă pentru decizia
angajatorului?

O a doua problemă, mai importantă, priveşte situaţia în care datoriile enumerate mai
sus se află în conflict. Un exemplu foarte simplu de acest tip este următorul. O persoană
aflată în drum spre o întâlnire descoperă un om rănit. El are de ales între două acţiuni: 1) a
nu mai ajunge la întâlnire şi a-l ajuta pe cel rănit şi 2) a ajunge la întâlnire şi a nu-l ajuta pe
cel rănit. Fiecare dintre cele două căi de acţiune implică o încălcare a unei datorii: datoria de
a-ţi respecta promisiunile în primul caz şi datoria de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie în cel de-
al doilea caz. Aşadar, în această situaţie, cele două datorii intră în conflict, una dintre ele
urmând să fie în mod necesar încălcată. În acest caz alegerea este destul de simplă, cei mai
mulţi fiind de acord că a ajuta un om rănit este mai important decât a ajunge la timp la o
întâlnire. În alte cazuri, conflictul poate fi mai serios, iar alegerea mai puţin evidentă.

Pentru oricare datorie se poate concepe un scenariu în care aceasta să intre în

conflict cu o altă datorie. Aşadar, datoriile enumerate mai sus nu sunt datorii absolute, care
trebuie respectate în orice condiţii, ci datorii prima facie (care trebuie respectate, dacă nu se
află în conflict cu o altă datorie mai importantă). În cazul unui conflict între datorii, una
dintre datorii se dovedeşte prioritară, însă nu se poate spune în general că, în orice situaţie,
un anumit tip de datorie este mai important decât un altul. Totuşi, în cazul unui conflict între
datorii se pot formula câteva generalizări, la care mă voi referi în secţiunea dedicată
conflictelor morale.

Trebuie, aşadar, să facem distincţia între datorii prima facie, care trebuie respectate
în măsura în care nu intră în conflict cu alte datorii mai importante, şi datorii actuale, luând
în seamă toate elementele respectivei situaţii. Datoria de a-ţi respecta promisiunile
reprezintă în toate situaţiile o datorie prima facie, însă în cazul de mai sus nu reprezintă şi
datoria actuală a agentului, întrucât este depăşită în importanţă de datoria de a ajuta pe cei
aflaţi într-o situaţie limită. Totuşi, datoria respectării promisiunilor îşi păstrează forţa
normativă chiar în această situaţie. De pildă, persoana pusă în situaţia de a-şi încălca
promisiunile va trebui să îşi repare ulterior greşeala, fie chiar prin simplul fapt de a-şi cere
scuze.