MITUL ENOHIAN AL ÎNGERILOR RĂI ÎN VIZIUNILE LUI HERMA

THE ENOCHIAN MYTH OF THE EVIL ANGELS IN THE HERMAʹS

VISIONS

Drd. Petru Adrian Danciu

Membru al Centrului de Cercetare a Imaginarului „Speculum” Alba Iulia
office.gnostic@gmail.com

Abstract: My study is based on the certainty that the first Christian centuries were profoundly
influenced by the enochian myth, which, through writing and orality, got in the Christian
environment, surviving for centuries in a row, openly, in its interior, without synodal convictions. At
almost three hundred years after the affirmed adoption of Christ, the enochian religious current
remained stable in his position, by writing an essential part of angelology history and especially of
the Christian demonology. Herma is an interesting character whose history is not known, rather
enochian than Christian in his conception. We especially choose some of Hermaʹ s visions because
they basically expose a kind of demonology and of angelology conceptually impossible for the current
dogma. Surely, the enochian phenomenon is not limited to the Hermaʹ s writings. Perhaps the most
"contaminated" one is the Revelation, contamination that not exempt even the apostles, fact which is
found exemplified towards the end of our study. Basically, by their angelology and demonology, long
before they became Christians (dogmatically), the Nazarenes were enochian, like John the Baptist, or
the Apostle Andrew, expelled by the "fate" of the Jerusalem council to the northern borders of the
empire, near us, but still far, in Bulgaria.
The bad shepherd of Qumran texts becomes the bad shepherd at Herma, respectively the evil
angel of the enochian texts. Whatever appellatives are used, Herma not hide the enochian origin of
his knowledge, which does not testifies openly, but only veiled. The Jesus Christ' s name does not
even appear in the three visions, even if the central position of Christ is essential in the shaping of
Christian teaching. Moreover, his views have angelic origin, a confused charisma that enjoyed more
or less the declared Christians of the first three hundred years.
In conclusion, in our view, this research is a temptation, an invitation to descent from the heaven
of the prescribed mentality in the seething density of the potencies of a phenomenon, which can
generate monsters, apocalypses or "suspensions" of the mind in an imaginary world, where the
enohian thinking can be rebuilt only by imagination.
Key-words: enochian myth, Herma, evil angels, demonology.

Cu toate că este socotită inspirată şi „orânduită” după cărţile Noului Testament, aşa cum o găsim
în „Codicele Sinaiticus”, Scrierile lui Herma, Păstorul, nu s-a bucurat în decursul istoriei de aceeaşi
preţuire dogmatică precum celelalte lucrări patronate de Duhul Sfânt, chiar dacă, la începuturile
evului creștin, în secolele II şi III, a fost considerată inspirată de același Duh. Începând cu secolul
IV, importanţa lucrării scade simţitor, astăzi făcând doar obiectul de studiu al puținilor patrologi
interesaţi de cercetarea scrierilor din primele veacuri creştine. Sfântul Atanasie cel Mare va fi cel care
o va exclude definitiv din canonul Sfintei Scripturi, chiar dacă o va considera, tolerând-o însă, drept
„bună de citit”.

1
 După Origen, autorul scrierii este un oarecare Herma, amintit de Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Romani (16, 14). El este purtătorul unei vechi tradiţii semite, motiv pentru care va
aminti în scrierea sa de îngerii răi, o prezență enohiană adaptată la tânăra religie creștină, prin
prezența apelativelor cu orientare morală de înger al desfrânării, al amăgirii şi al răutăţii.
Dacă cineva se va întreba de ce aceste creaturi spirituale nu şi-au păstrat numirile de veghetori,
aşa cum sunt menţionaţi în apocriful lui Enoh, răspunsul nostru este acela că Herma încearcă să
orienteze spre enohianism o tânără structură religioasă în formare, creștinismul neavând la acea dată
o realitate dogmatică solidă. Statutul de îngeri neascultători aflați în „arest divin”, în așteptarea
pedepsei finale, îi menține încă în calitatea de mesageri ai voii divine, mai precis ai manifestării
„dreptății lui YHWH”, transformându-i în îngeri ai pedepsei. Ei ar fi, spre exemplu, cei care ucid
întâii născuţi ai Egiptului sau cei care conduc civilizaţiile pământului prin idolatrie până la judecata
finală1. Tâlcuirile ulterioare secolului IV vor găsi incompatibilă existența lor în contextul
creștinismului dogmatic, teologia neacceptând o linie directoare intermediară, un „purgatoriu
angelic” și astfel apelativul înger nu poate sta alături de noțiunea rău, de aici epurarea canonică
masivă a tuturor textelor incompatibile cu dogma. Reabilitarea unei vechi credințe religioase ar
presupune o reevaluare a întregii viziuni dogmatice asupra lumii angelice, dar și mai grav, a problemei
deocamdată rezolvate „diplomatic” a binelui și răului, o situație imposibilă prin consecințele pe
termen lung asupra mentalului religios al credincioşilor, a efectelor „secundare”, dintre care primul
este erezia, un risc ce nu putea fi asumat.
Cu privire la realitatea existenţei îngerilor răi, Păstorul lui Herma este cu siguranţă una din
lucrările necanonice care păstrează neatinsă poziţia demonologică hibridă iudeo-creștină a primelor
veacuri de creștinsm. Sub forma unui dialog ni se revelează nu istoria căderii acestora, ce se
presupunea că era deja cunoscută (cf. Geneză, 6 și Apocrifele lui Enoh2) atât de iudeii convertiți, dar
și de majoritatea creştinilor, ci modul în care veghetorii acționează încă în lume. Din această
perspectivă, cartea poate fi comparată prin spiritualitate cu lucrările filocalice de mai târziu unde
sfinţii părinţi iau în discuţie celași lucru, modul în care apar şi lucrează păcatele în lume.
Revelația se derulează sub forma unor dialoguri catehetice unde Păstorul, personaj ce-l
preînchipuie pe Hristos, provoacă la dialog pe alesul Herma, despre care presupunem că ar fi un semit
convertit la creștinism. După cum am spus mai sus, pentru a-l desemna pe „îngerul rău”, Herma
foloseşte două apelative: „îngerul desfătării şi al amăgirii” şi „îngerul răutăţii”, ambele făcând
trimitere la modul în care veghetorii s-au comportat încă de la început în lume. Atribute ca desfătare,

1
Cf. Petru Adrian Danciu, Groapa, penitenciarul regilor popoarelor și al îngerilor răi în profeția lui Isaia, în „J.R.S.L”,
nr. 9/ 2016, pp. 472-479.
2
Cf. pr.lect.dr. Remus Onișor, Cartea lui Enoh și apocaliptica intrtestamentară, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2000,
p. 246.

2
amăgire şi răutate, le definesc acțiunile şi natura. Ei sunt cei care, potrivit Apocrifului lui Enoh, au
abuzat de oameni, în sensul că s-au bucurat (desfătat) de tot ceea ce le putea oferi sufletul şi mai ales
trupul acestora, amăgindu-i cu descoperirea unor „științe”, pentru care oamenii nu au fost pregătiți.
Magia, spre exemplu, este una dintre ele. Ea nu a fost revelată de către diavol, aşa cum se crede sub
imperiul damnărilor dogmatice, ci de către îngerii veghetori. Ei au oferit, conform apocrifului mai
sus amintit, în schimbul a numeroase vieţi umane, cuvintele de putere prin care pot fi deschise
„porţile” lumii întunecate, ori care pot forța cunoașterea viitorului, ce altceva decât „înainte
mergătorul” oricărui destin? Degradării acesteia îi va urma natural Goeţia (γοητεία, goēteia) sau
vrăjitoria, știință ce are în vedere exclusiva lucrare cu demonii.
Veghetorii sau îngerii răi din viziunile alesului nu interactionează cu acesta ori cu Păstorul,
autorul urmărind derularea acţiunilor „din afară”. Viziunile sunt explicate în măsura în care Herma
îşi manifestă curiozitatea sau neînţelegerea. Totuși, prin imagini şi dialog, autorulului i se vor face
treptat înţelese principalele mecanisme care construiesc interacţiunea dintre înger şi om. Prin
revelație, creștinul înțelege că apariția unor efecte inexplicabile în comportamentul uman au de
fiecare dată cauze nevăzute, în acest sens viziunile fiind dovada unei permanent reale interacțiuni
între cele două lumi, spirituală și materială.

Îngerul desfătării și al amăgirii

Viziunea întâi descrie acţiunea îngerului defătării şi al amăgirii, o acţiune de contaminare a
spiritului uman ce se revarsă direct din esenţa rea a îngerului. Autorul nu vorbeşte despre liberul
arbitru al omului, semn că totul se întâmplă deasupra percepției umane, motiv pentru care victima
este incapabilă să observe la timp efectele atacului pentru a intra în defensivă. Oricum, odată eludată
orice protecție naturală a spiritului uman, acesta este practic paralizat de fluidul demonic, sufletul
devenind incapabil (lax) de a se întoarce la Dumnezeu, chiar și după ce conștientizează păcatul. Este
starea de „cerbicie” caracteristică majorității oamenilor de la sfârșitul timpurilor, ce merge până la
refuzul lui Dumnezeu (Apocalipsa, 9, 20-21). Sigur, nu toți oamenii sunt atinşi de energia demonică,
cu toate că transpare din rândurile acestui text o formă de fatalism divin, poate o reminiscienţă a celui
păgân, de altfel perfect ancorat în durele și uneori inexplicabilele realităţi ale vieţii.
Iată textul nostru:

„Păstorul mi-a zis:

- Vezi pe ciobanul3 acesta?

3
Evangheliile creştine ne vorbesc despre Iisus ca fiind „Păstorul cel Bun”. Intuim aici o influență qumranică. Atribute ca
“păstor”, oferite deopotrivă reprezentanţilor din ambele tabere beligerante, indică un echilibru aproape perfect, o egalitate
în luptă care nu poate decât să uimească pe creştinul de astăzi obişnuit cu ideea de omnipotenţă şi atotprezenţă a Binelui.

3
 - Îl văd, Domnule! I-am răspuns eu.
- Acesta, mi-a spus el, este îngerul desfătării şi al amăgirii. Aceasta aduce la pieire
sufletele robilor lui Dumnezeu, ale celor deşerţi; îi întoarce de la adevăr, amăgindu-i cu
poftele cele rele şi în ele îşi găsesc pieirea. Că ei uită poruncile Dumnezeului Celui viu şi
umblă în amăgirile şi desfătările cele deşarte şi sunt pierduţi de îngerul acesta, unii spre
moarte, iar alţii spre stricăciune” 4.

Este aceast tragica soartă a celor ce nu se pot opri din propria cădere (cf. Apocalipsă, 20, 11).
Dacă în faţa demonilor – ființe spirituale, dar grosiere, ce pot fi deci percepute de spiritul uman –
oamenii își pot manifesta liberul arbitru în faţa îngerilor răi, libertatea umană pur şi simplu dispare,
dată fiind capacitatea acestor ființe, încă nejudecate de Dumnezeu, de a fi încă îngeri, adică imposibil
de perceput. Poate de aici și consecința ignorării lor de mai târziu în mediile spiritualității creștine

Omul și dubla posesiune angelică

Într-o altă parte a textului lui Herma, în cea de-a doua viziune, găsim o expunere mai bogată în
elemente angelice și demonice. Vedem cum autorul face diferenţa între două fiinţe spirituale distincte
și mereu antagonice, îngerul dreptăţii şi îngerul răutăţii. Ambii polarizează „inima omului”,
acţionând direct asupra simţurilor acestuia într-un mod în care, din nou, el nu poate riposta. Avem
mai degrabă viziunea omului-marionetă, decât a creștinului în sensul misticii actuale. Practic este
vorba despre posesiune, care, dacă nu miră atunci când vorbim despre îngerul răutăţii, riscă uimirea
când vedem că și îngerul dreptății se comportă la fel. Nesimțindu-le prezența, aceste categorii nu pot
fi exorcizate. Comportamentul lor nu ar trebui să mire, aceasta pentru că ambii sunt îngeri în metode,
chiar dacă nu în scopuri. Este acesta un alt element de confuzie, pe care dogma l-a evitat cu diplomație
prin scoaterea lucrării în afara canonului. Pentru creştinismul secolelor primare, ideea de posesiune
benefică5 poate fi oarecum asociată vechilor sisteme idolatre, unde zeii buni își luau în posesie aleșii
(deveniți „vase”) cu scopul de a transmite mesaje sau pentru a înfăptui diferite fapte. Însuşi Platon

Întorşi la originile creştinismului, putem observa că un titlu nu este în sine bun sau rău, el este doar un atribut al puterilor
ce polarizează lumea. Așa se face că avem pe îngerul desfătării şi al amăgirii ca păstor. Procesul de păstorire al oamenilor
asemănaţi cu oile este până la comun ambelor tabere beligerante. Oamenii par a fi o “masă de manevră” dizlocată pe un
teren al nimănui unde păstorii sunt permanent preocupaţi de a fura unii de la alţii. Nu putem decât să constatăm că
fatalismul şi tragedia sunt la ele acasă în mentalul religios al creştinismului primar. Păstorul cel rău este varianta lupului
travestit „în blană de oaie”, nimic altceva decât înainte mergătorii spirituali ai lui Antihrist.
4
Herma Păstorul, 62, 1-2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 1, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.
5
De altfel și credinţele populare româneşti amintesc de episoade în care, sub o oarecare atingere divină, „gura păcătosului
adevăr (fără voia lui) grăieşte” şi „de la prost (om simplu) poţi lua învăţătură”.

4
susţine existenţa unui daimon bun, care lucrează asupra omului, o supra conştiinţă ce-l atenţionează
în momentul în care păcătuieşte.
Pe de altă parte, textul lui Herma întăreşte ideea fatalismului de „rit creştin”, în sensul că
umanitatea se află implacabil prinsă între forţe care o manipulează după bunul plac, într-un conflict
la care participă fără să vrea. Deși ne este complet străină cauza, suportăm parte din efectele lui,
impropriindu-ne ca început fictiv „păcatul adamic”.
Această perspectivă ridică o problemă morală majoră a sufletului, care la finalul vieţii sale
pământeşti nu poate fi judecat pentru faptele bune sau rele făcute în intervalul când era posedat.
Rezolvarea dilemei ar fi că Dumnezeu îl judecă pe om doar pentru faptele din timpul său liber.
Departe de a fi ironici, credem că autorul a dorit, așa cum vom constata din textul de mai jos, să pună
accentul pe un comportament, care, excesiv manifestat în bine sau în rău, ar indica o astfel de
posesiune:

„-Ascultă acum despre credinţă, mi-a spus el (Păstorul – n.a.). Omul are doi îngeri: unul
al dreptăţii şi altul al răutăţii.
-Cum voi recunoaşte, Domnule, l-am întrebat eu, lucrările lor, că amândoi îngerii locuiesc
cu mine6?
-Ascultă, mi-a spus, şi înţelege! Îngerul dreptăţii este un gingaş, ruşinos, blând şi liniştit7.
Când se suie8 el în inima ta, vorbeşte îndată cu tine despre dreptate, despre curăţie, despre
sfinţenie, despre cumpătare, despre orice lucru drept şi despre toată virtutea plină de slavă.
Când toate acestea se suie în inima ta, recunoaşte că îngerul dreptăţii este cu tine... Iată
acum şi faptele îngerului răutăţii. Mai mult de toate este mânios, amar şi fără minte, iar
faptele lui sunt rele şi strică pe robii lui Dumnezeu. Când se suie el la inima ta, cunoaşte-
l din faptele lui.... Când vine peste tine mânie sau amărăciune9, cunoaşte că el este în tine.
... De îngerul răutăţii depărtează-te, căci învăţătura sa este rea pentru orice faptă. Dacă

6
Demonologia este în sine o învăţătură gnostică, în sensul că ea are în centru cunoaşterea. Creştinismul actual este străin
de o astfel de abordare ce pare a fi mai degrabă apanajul magiei decât al dreptei credințe. În fine, atunci când textul lui
Herma numeşte „omul”, el face referire la persoana umană în general, nu la creștin în particular.
7
Cele patru „virtuţi” ale îngerului (gingaş, ruşinos, blând şi liniştit) au la antipod patru atribute rele (mânios, amar, fără
minte, rău). Ni se oferă lista calităților spirituale străine care produc exces în ființa umană. Virtuţile şi păcatele par a se
contracara, ori, după caz, a se anula reciproc, în funcție de ordinea în care se succed peste victimă.
8
Suirea la inima omului marchează asaltul efectiv, înțeles ca atingere divină sau posesiune demonică, ce anulează practic
liberul arbitru.
9
Sadismul unei astfel de stări nu constă în pierderea libertății, ci în permanenta menținere a conștiiinței de sine. Uneori
astfel de stări sunt întâlnite și în cazul posesiunilor demonice. Momentele sunt sporadice, pentru că omul are aici libertatea
de a se ruga și implicit de a grăbi momentul alungării spiritelor rele.

5
 este cineva bărbat credincios şi se suie în imima lui gândul acestui înger, trebuie ca
bărbatul sau femeia aceea să păcătuiască cu ceva10 (sublinierea noastră)... Vezi, dar, că
este bine să urmezi îngerului dreptăţii şi să te lepezi11 de îngerul răutăţii... Crede, apoi, că
faptele îngerului răutăţii sunt vătămătoare; nelucrându-le vei trăi în Dumnezeu”12.

Liberul arbitru al omului e flagrant încălcat de ambele tabere în intenţia dovedirii supremaţiei
lor pe pământ. Starea de păcătoşenie sau de virtute a victimei aproape că nu contează. Textul lui
Herma poate fi pus în corelație cu textul rugăciunii domneşti: „şi nu ne duce (după alţi traducători,
„lăsa”) pe noi în ispită” (Matei, 6, 13). Cu alte cuvinte, pentru că rugăciunea se adresează lui
Dumnezeu, lăsarea omului să fie ispitit presupune nu doar manipularea liberului arbitru, ci implică
în mod clar o formă de abandon divin, situaţie în care absolut orice e posibil.
Herma constată că pur şi simplu omul e luat în posesie pe rând, fiind pasat de la un înger la
altul, totul în contextul în care aceste explicaţii nu vin de la îngeri, ci de la însuşi Hristos, semn că
avem de-a face cu un comportament generalizat și aprobat de către divinitate.

Îngerul galben al Morții

În cea din urmă viziune, Herma povesteşte despre acelaşi înger al desfătării şi al amăgirii13,
descris aici drept „un cioban tânăr, îmbrăcat în haine de culoare galbenă ... şi ciobanul acesta era
foarte vesel de turma lui; însăşi faţa ciobanului era foarte veselă şi alerga printre oi” 14. Culoarea
galbenă a hainelor ar fi putut face trimitere la o imitaţie a aurului ca simbol al purităţii. Cu alte cuvinte
galbenul este o falsă reprezentare a regalităţii divine a harului, echivalentul profetismului mincinos,
al lupilor îmbrăcați în piei de oi (cf. Matei, 7, 15).

10
Am subliniat această frază cu intenţia de a evidenţia cât se poate de clar supremația credinţei creştine în fatalism, prin
care este anulat măcar temporar, manifestarea liberului arbitru. Poate mai grav decât atât, ea postulează ideea că răul este
capabil să învingă binele, dacă nu în spaţiul spiritual, cu siguranţă în cel fizic, aceasta pentru că lui nu i se poate opune
nici măcar un singur om virtuos.
11
Expresia o înțelegem ca pe un îndemn de a dori ori a te lăsa cât mai mult timp posedat de îngerul bun, de vreme ce
oricum nu poți alege, cu atât mai mult cu cât posesiunea sa produce doar fapte bune. Până la urmă, prin această formă de
prezență se simte „atingerea” lui Dumnezeu, o trăire mistică de care s-au bucurat mulți creștini ai primelor veacuri. E
posibil ca acest proces să poată fi pus în legătură cu mișcarea harismatică, înăbușită în secolele ce au urmat de o biserică
din ce înc e mai instittuționalizată.
12
Herma Păstorul, Porunca VI, 36 (2), în Ibidem.
13
În Testamentul lui Ruben (2-3) ni se vorbește despre existența a șapte duhuri ale rătăcirii nimeni alții decât veghetorii
(5), semn că teoria influenței nefaste a îngerilor răi era larg răspândită în primele secole creștine (Testamentele celor
doisprăzece patriarhi, traducere din limba greacă, introducere și note de Walther Alexander Prager, București, Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2015).
14
Herma Păstorul, „Pilda”, VI, 61 (1), 5, în Ibidem.

6
 Este adevărat că într-un singur loc mai apare o fiinţă descrisă într-o nuanţă asemănătoare.
Moartea (Apocalipsa, 6, 7-8) e cea care, la sfârșitul timpului, e văzută de profetul Ioan stând pe un
cal gălbui. În alte traduceri apare ca verde. „Nuanţat” sau nu, galbenul este simbol al dezintegrării
oricărei realități create. Prin intermediul culorii, cele două personaje îngerul desfătării şi cel al
amăgirii și Martea pot fi puse în relație, primul subordonându-se celei din urmă, paradoxal, ea fiind
o existență, al cărei mister (sens) nu este dezlegat de dogmă. Cu siguranță, ea este anterioară omului,
protopărinții fiind informat despre existența ei de către însuși YHWH (cf. Geneză, 2, 17, 3, 3), cu
mult înainte de a afla, prin experiență, de existența Ispititorului (cf. Geneză, 3, 4). Să înțelegem că
Moartea reprezintă pentru umanitate adevăratul pericol după cum, în ordine descrescătoare, toți cei
care-i slujesc ei. În acest context înțelegem relația dintre îngerul rău și moarte, din punctul nostru de
vedere explicit relevată de profeția lui Herma:

„Păstorul mi-a zis:

-Vezi pe ciobanul acesta?
-Îl văd, Domnule! I-am răspuns eu.
-Acesta, mi-a spus el, este îngerul desfătării şi al amăgirii. Acesta duce la pieire sufletele
robilor lui Dumnezeu, ale celor deşerţi; îi întoarce de la adevăr, amăgindu-i cu poftele
cele rele şi în ele îşi găsesc pieirea. Că ei uită15 poruncile Domnului Celui viu şi umblă în
amăgire şi desfătările cele deşarte şi sunt pierduţi de îngerul acesta, unii spre moarte, iar
alţii spre stricăciune”16.

Sigur, asocierea înger rău – păcat – moarte era cât se poate de clară în dublul său aspect pentru
creștinul primelor veacuri. Pe de-o parte, din punct de vedere demonologic, îngerul rău introduce
păcatul în viața omului, după cum, din punct de vedere moral, omul nu se face responsabil de trăirea
păcătoasă decât dacă o continuă după momentul plecării îngerului.

Pavel și Herma
Din expunerile lui Herma transpare ideea că liberul arbitru nu deține un rol deosebit în lupta
contra păcatul, îngerii răi ocolindu-l cu deosebită uşurinţă. La Herma, omul nu este expus ca o fiinţă
dezvoltată spirituală, capabilă deci de a lua o poziţie fernă în faţa intruziunilor exterioare sau măcar
de a le simți din timp pentru a cere ajutor divin.

15
O altă variantă a suspendării liberului arbitru. Uitarea este echivalentul morții spirituale, o picătură a fluviului infernal
Lethe atinsă de buzele omului încă în viață.
16
Ibidem, 62 (2), 1-2.

7
 Caracteristica principală a posesiunilor angelice, fie ele bune sau rele, este aceea că sunt de
scurtă durată, dar cu efect de lungă durată, ele neavând totuși în comun manifestările demonice ale
posedaților vindecați de Hristos sau de Apostoli. Credem că Herma nu doar l-a citit pe Sfântul Apostol
Pavel, ci a și dezvoltat viziunea acestuia, cu elemente enohiene cunoscute în acea perioadă. Cert este
că Pavel, evreu convertit pe drumul Damascului, vorbește despre aceeaşi teorie „şamanică” a
posesiunii de scurtă durată, practic străină de cuvintele și faptele lui Hristos. Pavel nu va face decât
să „încreştineze” o tradiție, preluată preluată pe filieră rabinică din anticul Babilon. Expunerea lui nu
este deloc o viziune, ci o constatare a unei stări spirituale de fapt.
Este vorba despre un text format din şase versete, din Epistola către Romani (7, 14-20), evident
recunoscută canonic, unde apostolul descrie conflictul deschis dintre păcat, trup şi voinţa omului.

„Noi ştim doar că legea este spirituală; dar eu sunt trupesc, vândut sub stăpânirea
păcatului (subliniere noastră). Nu înţeleg ceea ce fac (s.n), deoarece nu fac ceea ce vreau
(s.n.); dimpotrivă, fac ceea ce urăsc (s.n.). Dar dacă fac ceea ce nu vreau, îi dau dreptate
legii că este bună. Atunci, nu eu făptuiesc acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine
(s.n.). Ştiu doar că în mine, adică în trupul meu, nu locuieşte nimic bun (s.n.), căci îmi
este uşor să îmi vreau binele, dar nu să şi-l fac, deoarece nu binele, pe care îl vreau, îl
fac, ci răul, pe care nu-l vreau, pe acela îl înfăptuiesc (s.n.). Dacă fac dar ceea ce nu
vreau, nu mai sunt eu cel care făptuiesc acest lucru, ci păcatul, care locuieşte în mine”
(s.n.)17.

Nu citim la Pavel despre vreo prezenţă angelică bună sau rea, aspect în care Herma e mult mai
explicit, chiar dacă locul cauzei (îngerul rău) este luat de efectul acesteia, conceptulalizat ca păcat.
Păcatul este prezenţa unei infecţii de natură spirituală în trup. El alterează voinţa, obligând victima a
înfăptui orice faptă contrară firii sale, de altfel bune prin creaţie. Pavel este un diplomat. El nu va fi
mai explicit, pentru a nu crea confuzii care să-l oblige la explicaţii suplimentare, de altfel permanent
insuficiente.
La apostolul lui Hristos, lupta dintre lege și carne este o rezultantă conntinuă a conflictului
dintre bine şi rău. Să vrei binele dar să înfăptuieşti răul este, pentru noi, formula elocventă de
exprimare a unei învățături de care Herma nu era străin.
Dacă Herma amintit în epistolă este același cu autorul revelației considerate acum apocrife,
atunci avem dezvoltată aici una dintre primele gnoze creștine cu privire la existența îngerilor răi ca
specie, o demonologie extrem de interesantă dată astăzi uitării. Pentru noi este clar că la ambii autori

17
Noul Testament, tradus și adnotat de pr.dr. Emil Pascal, Paris, Édition du Dialogue, 1992.

8
găsim aceeaşi idee centrală a absolutei neputinţe a omului, care cade conștient sub puterea unor ființe,
despre care nu se spune că pot fi exorcizate și care pot fi îngeri, dar niciodată demoni, totul cu acord
divin.
Pavel e cât se poate de clar în exprimarea neputinţei personale când crede că „nu eu făptuiesc...
ci păcatul” care „locuieşte în trupul meu”. Pentru apostol, o astfel de posesiune pare că nu afectează
sufletul, ci doar trupul. Efectul asupra sufletului este amărăciunea neputinței și a trăirii unor
sentimente derutante ce nu îi sunt comune. Gnosticismul lui Pavel este unul moral când afirmă
înstrăinarea absolută a entităților ce locuiesc în același trup - sufletul și păcatul/ îngerul rău, precum
și neputința celui dintâi de a depăși singur momentul.
Sigur, Pavel nu susține absoluta inocență a sufletului aflat în trup, dar indică un aspect extrem
de important din punct de vedere demonologic, acela al paraliziei spirituale provocate de forțe
externe, ce-i drept maleefice. Lui Herma îi va reveni rolul de a o extinde și asupra acțiunii similare a
îngerilor buni. Din experienţa personaă a lui Pavel aflăm că cei afectaţi sunt mai degrabă aceia dintre
creștinii care dovedesc un oarecare statut spiritual, adică cei deja angajaţi în lupta cu răul, pe când
Herma extinde teoria asupra omului în general, indicând practic existența unui fenomen. În final,
marea tristețe a unui astfel de suflet se naște din imposibilitatea de a-şi manifesta liberul arbitru, până
la urmă datum-ul primordial al unei vieți spirituale sănătoase.

Bibliografie
Noul Testament, tradus și adnotat de pr.dr. Emil Pascal, Paris, Édition du Dialogue, 1992
Onișor, pr.lect.dr. Remus, Cartea lui Enoh și apocaliptica intrtestamentară, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2000
Petru Adrian Danciu, Groapa, penitenciarul regilor popoarelor și al îngerilor răi în profeția lui Isaia,
în „J.R.S.L”, nr. 9/ 2016
Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 1, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979
Testamentele celor doisprezece patriarhi, traducere din limba greacă, introducere și note de Walther
Alexander Prager, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2015