UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU“ ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Conducător ştiinţific:
Lector Univ. Dr. HANGANU SILVIA

Absolvent:
STAN ADRIAN CORNEL

ARAD

2010
 UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU“ ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI

MANAGEMENTUL SERVICIILOR DE SĂNĂTATE LA SPITALUL

CLINIC MUNICIPAL ARAD

Conducător ştiinţific:
Lector Univ. Dr. HANGANU SILVIA

Absolvent:
STAN ADRIAN CORNEL

ARAD
2010

3
 CUPRINS

CAPITOLUL I
Serviciile de sănătate şi asigurările sociale 4
1.1 Programul mondial de servicii sociale şi de sănătate elaborat
de Internaţionala Serviciilor Publice 4
1.2 Promovarea sănătăţii – preocupare majoră a societăţii 5
1.3 Probleme actuale din domeniul serviciilor de sănătate 6
1.4 Sistemul Serviciilor de Sănătate a populaţiei 6
1.5 Responsabilitatea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii 7
1.6 Ocrotirea sănătăţii şi principiile asigurărilor sociale de
sănătate 8

CAPITOLUL II
Reforme în sistemul serviciilor de sănătate 11
2.1 Obiectivele reformelor în sistemul serviciilor de sănătate în
Europa 11
2.2 Priorităţi în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în
România 12
2.3 Servicii medicale în cadrul asigurărilor medicale de sănătate 12
2.4 Reforma sistemului sanitar din România 13
2.4.1 Alinierea la legislaţia europeană privind sistemul sanitar 13
2.4.2 Scopurile şi obiectivele reformei 14
2.4.3 Îmbunătăţirea cadrului legislativ 16
2.4.4 Îmbunătăţirea accesului la serviciile de sănătate 19
2.4.5 Creşterea calităţii serviciilor medicale 20
2.4.6 Privatizarea instituţiilor sanitare 21
2.4.7 Descentralizarea serviciilor sanitare 22

CAPITOLUL III
Organizarea spitalelor din România 26
3.1 Dispoziţii generale 26
3.2 Organizarea şi funcţionarea spitalelor publice din România 28
3.3 Conducerea spitalelor publice din România 34
3.4 Finanţarea spitalelor publice din România 42

CAPITOLUL IV
Organizarea Spitalului Clinic Municipal Arad 48
4.1 Scurt istoric 48
4.2 Prezentare generală 48
4.3 Organizarea şi conducerea Spitalului Clinic Municipal Arad 49
2
CONCLUZII 56

BIBLIOGRAFIE 58

CAPITOLUL I

SERVICIILE DE SĂNĂTATE ŞI ASIGURĂRILE SOCIALE

1.1 P r o g r a m u l m o n d i a l d e s e r v i c i i s o c i a l e ş i d e s ă n ă t a t e e l a b o r a t d e
Internaţionala Serviciilor Publice

Internaţionala Serviciilor Publice (ISP) este una din cele mai vechi
organizaţii sindicale de lucru creată in 1907 pentru dezvoltarea
legăturilor de solidaritate îintre lucrătorii din serviciile publice din
îintreaga lume.
Comitetul serviciilor sociale şi de sănătate al ISP a lansat un program
mondial care urmăreşte două teme majore:

a) Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate;

b) Funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate;

a) Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate.

3
 Integrarea serviciilor sociale şi de sănătate este una din condiţiile
prealabile, indispensabile elaborării unui sistem ce va putea să răspundă
nevoilor efective ale lumii a treia şi să corecteze greşelile ţărilor
industrializate.
Persoanele angajate în sectorul serviciilor sociale şi de sănătate
trebuie să aibă anumit tip de pregătire profesionlă pentru a putea coopera,
de a organiza şi administra în cazul schimbăriilor de procedură.
Serviciile sociale şi de sănătate trebuie să contribuie la apărarea
sănătăţii publice şi să colaboreze cu serviciile administrative din alte
sectoare.
b) Funcţionalitatea şi calitatea serviciilor sociale şi de sănătate
Acestea de mai sus depind de calificarea salariaţilor şi de condiţiile
lor de muncă.
Locurile de muncă propuse angajaţilor din cercetare în domeniul
serviciilor sociale şi de sănătate trebuie să fie concepute în aşa fel încât
să atragă un personal suficient format.Cursurile de pregătire axate pe
domenii restrânse de specializare sau pentru locuri de muncă
semicalificate nu furnizează o bază destul de largă pentru a acoperi gama
variată de servicii ce trebuie îndeplinite. Această pregătire trebuie să
insufle salariaţilor respnsabilitatea şi capacitatea de a lucra în echipă.
Serviciile sociale şi de sănătate au rolul de a servi populaţia şi de a
munci cu oamenii.
În urma congreselor care au avut loc de-a lungul timpului, în
special cel de al 22-lea Congres Mondial din 1981 de la Singapore a
adoptat rezoluţia numarul 4 cu privire la exigenţele de bază a unui
serviciu de sănătate structurat în funcţie de lucrători si nevoile
populaţiei. El are în vedere creare cadrului de acţiune a diverselor
organizaţii afiliate pentru realizarea obiectivelor de mai jos:
- a elabora, lărgi şi garanta un seviciu de sănătate complet, gratuit,
furnizat de stat şi evident finanţat din banii publici
- a-i asigura pe lucrători şi pe familiile lor de asistenţa şi protecţia
materială totală a statului contra riscurilor majore (boli, accidente etc.).

4
1.2 Promovarea sănătăţii – preocupare majoră a societăţii

Sănătatea este esenţială existenţei, pentru individ, ea constituie

esenţa participării la viaţa socială şi politică.
Promovarea sănătăţii impune o serie de măsuri cum ar fi:
a) Funcţionarea şi structurarea unui sistem integrat de sănătate
Funcţionarea şi structurarea serviciilor trebuie să corespundă
nevoilor populaţiei. Ele trebuie să ţină cont de bolile existente şi de
eventualele riscuri ce ameninţă sănătatea, specifice fiecărei regiuni.
b) Medicina preventivă la locul de muncă
Sănătatea lucrătorilor trebuie să fie prioritară pentru societăţile
care furnizează sisteme de îngrijire medicală a sănătăţii.
c) Asistenţa acordată persoanelor în vârstă
Privatizarea îngrijirii medicale a persoanelor în vârstă nu este
altceva pentru proprietarii azilelor de bătrâni, decât un alt mod de-a
câştiga bani.
În numeroase ţări (printre acestea se află şi România) calitatea
îngrijirii medicale de care dispun persoanele in vârstă din azile lasă de
dorit, lipsa igienei, dezinteresul personalului medical, intoxicaţiile
alimentare sunt la ordinea zilei.

1.3 Probleme actuale din domeniul serviciilor de sănătate

În timp ce în numeroase ţări lipsesc fondurile (printre acestea se

află şi România), facilităţile şi personalul necesare pentru cât o mai bună
îngrijire a bolnavului, în ţările dezvoltate acestea au o evoluţie negativă.
Este şi motivul pentru care trebuie descoperite lacunele şi inlocuite cu un
sistem dezvoltat de servicii sociale şi de sănătate orientat spre:
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din ţările în curs de dezvoltare,
problemele legate de interesele lucrătorilor din serviciile sociale şi de
sănătate, repercursiunilor asupra lucrătorilor, evoluţia noilor tehnologii,
evoluţia serviciilor de sănătate , normele de pregătire calificată a celor
verificaţi în domenil îngrijirii medicale.

5
1.4 Sistemul Serviciilor de Sănătate a populaţiei

Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populaţiei este format

din ansamblul furnizorilor de servicii medicale, indiferent dacă sunt
persoane fizice sau persoane juridice.
Cei mai importanţi furnizori de servicii de sănătate sunt:
a) Dispensarul medical este veriga de
bază organizată în diferite localităţi, întreprinderi şi instituţii, pentru
aplicarea măsurilor sanitare şi acordarea asistenţei medicale generale.
b) Spitalul este unitatea sanitară care asigură asistenţa medicală
completă, intr-o anumită zonă teritorială, având drept atribuţii apararea
sănătăţii populaţiei şi prevenirea îmbolnăvirilor, asistenţa medicală a
populaţiei şi a bolnavilor internaţi.
Pe lângă aceste instituţii medicale care asigură şi menţin starea de
sănătate a populaţiei mai funcţonează în sistemul sanitar şi alte unităţi
specializate: staţiile de salvare, centrele de recoltare şi conservare a
sângelui, sanatoriile şi preventoriile, reţeaua farmaceutică, centrele
sanitaro-antiepidemice.
Centrele de diagnosticare şi tratament au apărut în urma
reorganizării unor dispensare, policlinici existente, din dorinţa de a
facilita accesibilitatea populaţiei la serviciile medicale de specialitate.
Centrele de diagnostic şi tratament sunt bunuri publice destinate prestării
de servicii medicale de specialitate în condiţii de eficienţă sporită.
Centrele de sănătate reprezintă furnizorul de servicii de îngrijire
primara de sănătate a populaţiei din zone geografice greu accesebile din
cauza condiţiilor naturale, a distanţelor şi a stării drumurilor. Aceste
centre sunt defapt mici unităţi de diagnostic şi tratamente echipate cu
tehnologie medicală avansată şi în care lucrează un personal medical
adecvat.
Relaţia medic-pacient trebuie să fie una strict profesională,
supravegherea modului de respectare a drepturilor pacienţilor asiguraţi
revenind casei de asigurări.

6
1.5 Responsabilitatea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii

Pentru a funcţiona în mod eficient, directorii din cadrul instituţiilor

de sănătate trebuie să fi conştienţi de aspectele legislative care pot să se
iviească în activitatea lor şi în luarea deciziilor. De aceste aspecte
trebuie să fie conştiente toate persoanele implicate în funcţionarea
instituţiilor de sănătate (administratorii, medicii, chirurgii,
supraveghetorii, şefii de departamente).
Legea prevede datoria oricărei organizaţii de îngrijire a sănătăţii de
a a acorda îngrijirea corectă a pacienţiilor. Un spital are datoria legală de
a asigura pacienţilor săi un personal bine instruit, echipamente şi
medicamente adecvate. Dacă spitalul nu îşi respectă îndatoririle acesta va
fi sancţionat conform legii.
Instituţia este direct răspunzătoare de acţiunile sale în relaţie cu
pacienţii. Chiar dacă un angajat al instituţiei comite o neglijenţă,
instituţia respectivă este răspunzătoare pentru acţiunile salariatului său,
este o obligaţie indirectă care are la bază doctrina responsabilului
superior. Pentru ca instituţia să aibă statutul de răspunzător superior, este
necesar ca patronul să aibă dreptul de control al acţiunilor angajaţilor săi
in cadrul activităţii acestora.
Mai există şi doctrina “căpitanului de navă” care este mai restrânsă
aceasta aplicându-se numai în sălile de operaţie. Conform acestei doctrine
chirurgul este răspunzător pentru neglijenţele care apar în timpul
operaţiei.
Respnsabilitatea legală a instituţiilor de îngrijire a sănătăţii pentru
ceea ce se petrece în cadrul lor creşte în mod rapid şi determină
îngrijorarea administratrilo, supraveghetorilor şi angajaţilor. Personalului
sanitar i se cere un standard tot mai înalt în activitatea pe care o
desfăşoară şi este tras la răspundere pentru neglijenţele în serviciu, de
accea trebuie să se familiarizeze cu aspectele juridice ale activităţii lor.

7
1.6 Ocrotirea sănătăţii şi principiile asigurărilor sociale de sănătate.

Prin ocrotirea sănătăţii se înţelege un complex de măsuri luate de

stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea
vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea sănătăţii care se regăseşte in art.
33 din Constituţia României şi in Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului la art. 25, aliniatul 1.
În România până la apariţia Legii asgurărilor sociale de sănătate nr.
145/1997, sistemul de ocrotire a sănătăţii a fost coordonat în mod
centralizat de către Ministerul Sănătăţii. În perioada 1990-1998, s-a
utilizat un sistem dualist de tipul finanţare de la bugetul de
stat/finanţarea complementară fond special de sănătate (O.G. nr. 22/1992)
precum şi finanţarea externă, împrumuturi de la Banca Mondială ( Legea
nr.79/1991), fonduri Phare şi donaţii. Începutul reformei sanitare a
presupus reorganizarea serviciilor de sănătate şi a sistemului de finanţare
a serviciilor de sănătate. Princiipile de organizare ale sistemului sanitar
s-au imbunătăţit simţitor prin acces gratuit la serviciile medicale,
asistenţă medicală cu plată, acoperire naţională, transferul
responsabilităţiilor Direcţiilor Sanitare Judeţene, Colegiul Medicilor din
România, alegerea liberă a medicului, apariţia noţiunii de medic de
familie şi apariţia sectorului privat.
În iulie 1997 a fost adoptată de Parlamentul României şi promulgată
de preşedintele ţării, Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate, Legea nr.
145/1997. Acesta a urmărit modelul de asigurări tip Bismark, cu
asigurarea de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarităţii şi
funcţionând în cadrul unui sistem descentralizat. Legea 145/2002 a
asigurărilor sociale de sănătate, primul act normativ care a introdus
principiile asigurărilor sociale de sănătate, a venit cu caracteristici noi şi
democrate (cuprinderea obligatorie a populaţiei într-un sistem unitar de
protecţie socială, alegerea liberă a medicului, unităţii sanitare şi a casei
de asigurări de sănătate, acordare pachet definit de servicii medicale

8
regelementate prin contract, finanţare prin subvenţii de stat, echilibrul
financiar, funcţionare descentralizată, solidaritatea şi subsidiaritatea în
colectarea şi utilizarea fondurilor, echitate, accesibilitate în acordarea
serviciilor medicale). În perioada 1997-2001, Legea asigurărilor sociale
de sănătate nr. 145/1997 a fost modificată succesiv prin O.U.G nr.
30/1998, O.U.G nr. 72/1998, O.U.G. nr. 180/200. Începând cu data de 20
noiembrie 2002 Legea nr. 145/1997 a fost abrogată de O.U.G nr. 150/2002
privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de
sănătate. Din data de 17 noiembrie 2005 s-a publicat O.U.G. nr. 158/2005
privind indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, astfel CNAS a
preluat, de la 01.01.2006, o atribuţie care ani de zile a aparţinut Casei
Naţionale de Pensii şi Asigurărilor Sociale. Apariţia Ordinului nr.
60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.G.U.
nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate este pasul logic care a urmat.
Începând cu anul 2006 sistemul de asigurări sociale de sănătate se
pregăteşte pentru schimbari substanţiale, prin aprobarea de către
Parlamentul României a pachetului de legi privind reforma in domeniul
sanitar, Legea nr. 95/2006.

9
 CAPITOLUL 2

REFORME ÎN SISTEMUL SERVICIILOR DE SĂNĂTATE

2.1 Obiectivele reformelor în sistemul serviciilor de sănătate în

Europa

Reformele serviciilor de sănătate urmăresc:

- echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial şi între categorii de
servicii) şi controlul costurilor;
- reducerea inechităţiilor în ofertă şi accesul la servicii;
- îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi a utilizatorilor de
îngrijiri;
- ameliorarea eficacităţii şi impactului sistemului de îngrijiri de sănătate
asupra stării de sănătate;
- reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne;
- corectarea stimulării inadecvate a consumului medical;
- introducerea competiţiei controlate (între furnizorii publici şi privaţi,
organizaţiile de asigurări etc.);
- separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de
servicii;
- plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţă;
- introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor
de sănătate;
- descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare,
devoluţie şi delegarea autorităţii;

10
2.2 Priorităţi în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în
România

Reformarea sistemului de îngrijiri de sănătate au următoarele

priorităţi:
- descentralizarea sistemuli de îngrijiri de sănătate;
- modificarea metodelor de planificare şi gestionare;
- menţinerea unei largi accesibilităţi;
- dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare;
- dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi;
- îmbunătăţirea sistemului de formare a personalului de sănătate;

2.3 Servicii medicale în cadrul asigurărilor medicale de sănătate

Asiguraţii au dreptul, potrivit art. 11 din Legea nr. 145/1997, la

servicii medicale, medicamente, materiale sanitare, precum şi la
dispozitive medicale.
Potrivit art. 12 alin. 2) din Legea nr. 145/1997 serviciie medicale
suportate de casa de asigurări sunt:
- servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii,
inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
- servicii medicale ambulatorii;
- servicii medicale spitaliceşti;
- servicii de asistenţă stomatologică;
- servicii medicale de urgenţă;
- servicii medicale complementare pentru reabilitare;
- asistenţă medicală prenatală, intranatală şi postnatală;
- îngrijiri medicale la domiciliu;
- medicamente, materiale sanitare, proteze, orteze;
Accesibilitatea la serviciile medicale se consideră optimă dacă:
- este asigurat accesul fiecărei persoane la serviciile medicale;

11
- există o libertate mare de a alege între diferiţi ofertanţi de servicii
medicale de îngrijire şi chiar a diferiţilor plătitori, care să fie pe măsura
opţiunilor şi posibilităţilor populaţiei;
- există informarea continuă asupra tuturor ofertanţilor de servicii
medicale;
- există participarea adecvată a grupelor respective la organizarea
sistemului de sănătate;
În conformitate cu prevederile art. 14 alin 1 din Legea nr. 145/1997,
în serviciile medicale suportate de casa de asigurări de sănătate, nu se
includ:
- servicii de sănătate acordate în caz de risc profesional: boli
profesionale şi accidente de muncă;
- unele servicii medicale de înaltă performanţă;
- unele servicii medicale de asistenţă stomatologică;
- asistenţa medicală curativă la locul de muncă;
- servicii hoteliere cu grad înalt de confort;

2.4 Reforma sistemului sanitar din România

2.4.1 Alinierea la legislaţia europeană privind sistemul sanitar

În prezent instituţia care monitorizează la nivel european

schimbările înregistrate în realizarea reformei sistemului sanitar di
România este Biroul Regional al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(O.M.S.) pentru Europa.
România este membră a O.M.S din anul 1948, în perioada 2004-
2007, România a fost membră a Consiliului Executiv al O. M.S, fiind
reprezentată în respectiva structură a organizaţiei la nivel de ministru al
sănătăţii publice.
Domeniile prioritare pentru România în relaţia cu O.M.S sunt
următoarele:
- reforma sanitară;
- controlul tuberculozei;

12
- sănătatea mintală;
- bolile cardiovasculare;
- controlul consumului de produse din tutun;
- cancerul de sân şi de col uterin;
- sănătatea femeilor şi copiilor, planificarea familială;
- bolile transmisibile, în general; riscurile legate de H5N1;
- sistemele de tratament de urgenţă (cu accent pe victimele accidentelor
rutiere);
- conştientizarea/prevenire la nivelul populaţiei;

Deşi s-au făcut unele modificari prin reforma sanitară respectiv

modificări structurale de trecere de la un sistem centralizat, bazat pe
buget de stat, la unul descentralizat, bazat pe asigurările sociale de
sănătate, totuşi starea de sănătate a populaţiei s-a degradat progresiv.

2.4.2 Scopurile şi obiectivele reformei

Sistemul de ocrotire a sănătăţii din România a fost, până în 1989 şi

în bună măsură şi după această dată, un sistem caracterizat prin
centralism, egalitarism şi limitarea libertăţii de opţiune.
Scopurile fundamentale declarate ale procesului de reformă de după
1990 au fost:
-imbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei;
- creşterea eficienţei în folosirea resurselor;
- schimbarea relaţiei medic-pacient;
- creşterea nivelului satisfacţiei populaţiei şi a furnizoriilor de servicii
medicale;
Principiile politicii sanitare pe baza cărora urma să se atingă aceste
scopuri erau:
- asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate;
- acoperirea întregii populaţii cu aceste servicii;
- solidaritatea în finanţarea serviciilor medicale;
- stimularea furnizării de servicii eficace şi eficiente;

13
- acordarea serviciilor în funcţie de nevoile de sănătate;
- libertatea pacientului de a-şi alege medicul;
- autonomia profesioniştilor în domeniul medical;
- colaborarea serviciilor de sănătate cu alte sectoare care influenţează
starea de sănătate (educaţie, servicii sociale etc);
Obiectivele strategice ale reformei, în sensul celor de mai sus, au
fost:
- reconstruirea unitară a cadrului legislativ şi organizatoric;
- introducerea Asigurărilor Sociale de Sănătate;
- diversificarea mecanismelor de generare a resurselor financiare;
- plata serviciilor bazată pe eficienţa şi calitatea actului medical;
- asigurarea unei mai bune accesibilităţi a populaţiei la servicii de
sănătate;
- trecerea centrului de greutate al serviciilor de sănătate către asistenţa
ambulatorie;
- creşterea calităţii serviciilor medicale;
- stimularea privatizării sub diverse forme, introducerea competiţiei între
furnizori;
- descentralizarea sistemului de sănătate, prin creşterea rolului
autorităţilor locale, asociaţiilor profesionale, instituţiilor finanţatoare, a
comunităţiilor etc.
Principalele activităţi ale reformei s-au desfăşurat în domeniul
conducerii sistemului medical şi asigurarea cadrului legislativ, finanţării
serviciilor de sănătate, ca şi al resurselor umane şi resurselor fizice din
sistemul sanitar.

2.4.3 Îmbunătăţirea cadrului legislativ

Atât aprobarea legilor necesare, cât şi trecerea de la actul normativ

aprobat la modificările structurale concrete şi la demararea efectivă a
activităţilor specifice din cadrul reformei sistemului s-a dovedit un
drumul lung si dificil din cauza lipsei resurselor necesare dar şi a
mentalităţii celor din politică.

14
 S-au aprobat normele privind îmbunătăţirea asistenţei medicale de
urgenţă. În domeniul resurselor umane s-a definitivat sistemul de formare
a medicilor, obţinerea liberei practici medicale prin susţinerea
examenului de licenţă în mod unitar pe ţară.
Începând cu anul 2005 s-a început noua reformă în sistemul de
sănătate care se va realiza în conformitate cu strategia prevăzută în
Programul de Guvernare şi va cuprinde două componente majore: cadrul
instituţional şi serviciile medicale. Programul de Guvernare prevede mai
multe legi:

1) Legea Spitalelor

Practic noua lege redefineşte rolul statului în ceea ce priveşte

implicarea în supravegherea şi controlul activităţii spitalelor. Se va
introduce avizul conform al Ministerului Sănătăţii la numirea şi
schimbarea din funcţie a conducerii spitalelor, precum şi posibilitatea de
intervenţie administrativă în situaţii grave prevăzute de lege. De la
intrarea în vigoare a legii managerul spitalului fie că este el persoană
fizică sau juridică, încheie un contract de management cu Ministerul
Sănătăţii pe o perioadă de 3 ani cu evaluare anuală. Se va prevede în
cadrul spitalului separarea managementului de alte activităţi, astfel
directorii de spitale nu pot să desfăşoare nici o altă activitate. Şefii de
secţie nu mai au alte respnsabilităţi medicale (profesionale), nu şi
administrative.
Legea mai prevede înfiinţarea unui nou tip de spital şi anume
spitalul regional. Acesta va asigura asistenţa medicală pentru mai multe
judeţe şi va avea şi atribuţia de a rezolva urgenţele ce nu se pot rezolva
la nivelul spitalelor judeţene.
Această lege a mai prevăzut ca Ministerul Sănătăţii împreună cu
Ministerul Administraţiei şi Internelor să realizeze sistemul integrat de
medicină de urgenţă (112). Noul sistem cuprinde spitalele publice
regionale, spitalele judeţene, serviciile de ambulanţă şi serviciile mobile
de urgenţă, reanimare şi descarcerare.

15
2) Legea asigurărilor sociale de sănătate

Această lege stabileşte mecanismul privind plata contribuţiei pentru

asigurările sociale de sănătate, iar pentru anumite categorii reglementează
clar modul în care contribuie acestea la Fondul Naţional unic de asigurări
sociale de sănătate. Această lege mai prevede definirea condiţiilor de
stabilire a pachetului de bază de servicii medicale decontate din
asigurările sociale de sănătate, definirea listei de medicamente care se
vor supune gratuităţii şi compensării parţiale în funcţie de starea de
sănătate a populaţiei, a bugetului alocat şi a altor condiţii care să reflecte
o acoperire cât mai corectă a nevoilor populaţiei. Mai prevede şi
introducerea unui sistem de decontare mixt pentru medicii de familie, per
capita şi pe servicii medicale, care să asigure creşterea activităţii în
ambulatori şi scăderea în sistemul spitalicesc, cu efect pe reducerea
cheltuielior din spitale.

3) Legea asigurărilor voluntare de sănătate

Introduce sistemul de asigurare voluntară privată de sănătate,

respectiv a unui pachet suplimentar faţă de cel social. Prevede utilizarea
numai a unităţilor medicale acreditate de casele private de asigurări de
sănătate care au incheiat contracte pe bază de performanţă medicală şi
economică. Asigură dezvoltarea unui sistem de investiţii în infrastructura
medicală din partea caselor de asigurări private de sănătate.
Responsabilizează cetăţeanul plătitor şi furnizorul de servicii medicale.
Stabileşte o legătură mai strânsă intre beneficiar şi furnizor. Defineşte
modul de utilizare şi condiţiile de decontare a serviciilor medicale.

4) Legea farmaciei

16
 Reglementează, prin lege, organizarea şi funcţionarea farmaciilor
(în prezent aceastea sunt stabilite prin ordin al ministrului sănătaţii).
Defineşte în mod clar farmacia ca instituţie sanitară, aflată în serviciul
public. Introduce principiul competenţei profesionale, al stabilităţii şi
continuităţii serviciilor farmaceutice. Astfel se prevede eliminarea
monopolului în domeniul medicamentului prin eliminarea sau desfiinţarea
lanţurilor de farmacii sau limitarea numarului acestor farmacii dintr-un
lanţ la maximum 4 farmacii într-o localitate cu pana la 400000 locuitori,
utilizându-se acest multiplu pentru localitaţi cu populaţie mai mica sau
mai mare, a interzicerii cumularii activitaţii de import cu depozitarea,
distribuţia şi desfacerea prin farmacii proprii. Se prevede introducerea de
criterii suplimentare la autorizarea de farmacii, pe langa cel demografic,
adăugându-se altele cu privire la distanţe minime, existenţa a cel puţin
unui farmacist pe tura etc. Prevede ca proprietarii şi membrii consiliilor
de administraţie ale unitaţilor farmaceutice să fie in majoritate de
profesie farmacişti autorizaţi. Stabileşte atribuţia Ministerului Sănătăţii
de a autoriza, în vederea funcţionării, toate unitaţile farmaceutice şi
drogheriile şi de a retrage autorizaţia în condiţiile prevăzute de lege.
Stabileşte condiţii de sprijin si facilităţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea
farmaciilor în mediul rural.
Pe lângă aceste legi descrise mai sus, Programul de Guvernare a mai
cuprins şi alte legi cum ar fi:
- legea privind cardul European şi Cardul Naţional de Asigurări Sociale
de Sănătate;
- legea privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi
funcţionarea colegiului medicilor din România;
- legea privind Fondul Naţional de Sănătate;
- legea privind efectuarea prelevărilor şi transplantul de organe, ţesuturi
şi celule de origine umană, în scop terapeutic;
- legea privind programele naţionale de sănătate;
- legea privind malpraxisul;
- legea medicamentului;

17
- legea privind sistemul naţional integrat de serviciile medicale de
urgenţă şi de prim ajutor calificat;
- legea colegiului farmaciştilor;
- legea cadru pentru sănătatea publică;

2.4.4 Îmbunătăţirea accesului la serviciile de sănătate

Creşterea ponderii asistenţei ambulatorii a dus la creşterea

accesibilităţii populaţiei la asistenţa medicală prin posibilitatea de a-şi
alege atât medicul de familie, cât şi medicul specialist.
În zonele izolate accesibilitatea la serviciile de sănătate a scăzut.
Accesibilitatea la serviciile de sănătate a fost inegală. Accesibilitatea
depinde de mai mulţi factori printre care:
- interesul manifestat de autorităţile locale pentru a crea facilităţi
speciale pentru atragerea medicilor şi a personalului medical în
localităţile şi zonele defavorizate.
- sistemul birocratic de aprobări necesare deschiderii unui cabinet
medical;
- infrastructura zonală şi baza materială existentă în localităţile
deficitare;
- motivaţia medicului şi a celorlalte cadere medicale de a lucra în aceste
zone;
- motivaţia administraţiilor locale de a oferi facilităţi pentru medicii din
zonele respective;
În România accesul la serviciile medicale de chirurgie estetica
şi/sau solicitarea unor condiţii de spitalizare cu confort crescut, precum
şi serviciile medicale efectuate la cererea pacientului, fără a avea o
recomandare medicală în acest sens, accesul este teoretic, permis la orice
serviciu medical recomandat. Din acest punct de vedere, populaţia nu a
resimţit o modificare importantă în noua reformă. Resursele financiare
fiind, totuşi limitatea, au fost găsite alte căi de limitare a numărului de
servicii şi implicit a costurilor: accesul la servicii de specialitate, în
general mai costisitoare, este permis numai cu recomandare de la medicul

18
de familie, investigaţiile paraclinice şi de laborator sunt permise numa în
raport cu diagnosticul şi pot fi prescrise numai de anumiţi medici,
prescripţiile de medicamente compensate şi gratuite sunt limitate ca
număr de medicamente şi ca sumă prescrisă.
La acestea se mai enumără şi limitările la accesul la acest pachet,
prin restricţii financiare. Terminarea fondurilor pentru anumite servicii
sau medicamente compensate, gratuite au adus la situaţia când deşi legal
pacienţii aveau dreptul la acel serviciu sau medicament, nu au putut
beneficia în fapt de el. Acesta a fost o modalitate prin care sistemul “şi-a
reglat” funcţionarea financiară, dar a indus inechitate.

2.4.5 Creşterea calităţii serviciilor medicale

Calitatea asistenţei medicale este apreciată prin rezultatul evaluării

complexe al unor servicii medicale diversificate, în baza unor standarde
naţionale sau internaţionale.
Pentru asigurarea creşterii calităţii actelor medicale şi pentru o mai
bună accesibilitate, Ministerul Sănătăţii a derulat acţiuni de îmbunătăţire
a infrastructurii spitalelor, a unor centre de sănătate, realizând dotarea
prioritară cu aparatură de performanţă a unor instituţii şi centre clinice
pentru a deveni unităţi de referinţă.
Creşterea calităţii serviciilor medicale este strâns legată de
informatizarea acestora, prin informatizarea sistemului de sănătate se va
acorda mai mult timp actului medical în sine.
Calitatea serviciilor medicale din sistemul public clasează România
pe locul 26 între cele 30 de ţări care au participat la acest studiu. Au fost
luaţi în calcul mai mulţi indicatori, împărţiţi în patru categorii: drepturile
pacienţilor, timpii de aşteptare, finalitatea actului medical, generozitatea
sistemului public de sănătate şi industria farmaceutică. Printre indicatorii
la care ţara noastră a obţinut cel mai mic punctaj se numără accesul la
medicamente noi, rapiditatea cu care se introduc pe piaţă noi
medicamente pentru cancer, gradul de compensare al medicamentelor

19
eliberate pe bază de reţetă, dar şi transplantul de rinichi şi timpul de
aşteptare pentru o scanare RMN.
Ministerul Sănătăţii, ca autoritate de stat, aprobă sistemele
naţionale menite să controleze calitatea serviciilor medicale şi de îngrijiri
în spital şi procedeele de diagnostic şi tratament în sistemul de asistenţă
medicală ambulatorie.

2.4.6 Privatizarea instituţiilor sanitare

Privatizarea instituţiilor sanitare şi asigurarea principiului de liberă

practică în asistenţa medicală primară şi de specialitate ambulatorie sunt
menite să afirme iniţiativa privată în organizarea şi asigurarea serviciilor
medicale, independent de intervenţia autorităţilor publice de stat şi
locale.
Privatizarea asigură în primul rând o mai mare răspundere a
medicului faţă de pacient. Medicul şi cabinetul medical ca instituţie
trebuie să înfrunte concurenţa.
Privatizarea cabinetelor medicale s-a realizat în baza Ordonanţei
Guvernului nr. 124/1999 privind organizarea cabinetelor medicale.
Aceasta Ordonanţă conţinea şi iniţiativa de a acorda în comodat spaţiile
şi aparatura din fostele dispensare rurale şi urbane cât şi din policlinici
medicilor din aceste cabinete medicale. Tot prin prevederile acestui act
normativ au putut fi înfiinţate ambulatorii de spital, care au asigurat
posibilitatea ca şi medicii din spital să poată asigura asistenţa medicală
de specialitate ambulatorie, prin contractarea acestor servicii cu casele
judeţene de asigurări de sănătate. Aplicarea acestu act normativ a permis
privatizarea aproape 100% a asistenţei medicale primare, atât în mediul
urban, cât şi în mediul rurral, precum şi într-o proporţie de peste 70% a
asistenţei de specialitate ambulatorii.
Privatizarea distribuirii produselor farmaceutice, atât a marilor
distribuitori, cât şi a farmaciilor, s-a terminat in anul 1992. Prin lipsa
organismelor de reprezentare patronale, cât şi prin lipsa unui sistem
eficient de control al preţurilor din partea statului, s-a ajuns ca produsele

20
farmaceutice din import sa fie mai scumpe decât în multe ţări vecine şi
mult mai scumpe decât în ţările de origine.
Prin înfiinţarea Agenţiei Naţionale a Medicamentulu (ANM) şi
emiterea Ordonanţei Guvernului nr. 125/1998 s-a realizat separarea
politicii medicamentului de activitatea profesional ştiinţifică privind
produsele farmaceutice, care este realizată de ANM. O consecinţă
favorabilă a fost şi creşterea investiţiilor străine în producerea
medicamentelor şi a produselor biologice.

2.4.7 Descentralizarea serviciilor sanitare

Scurt istoric

Sistemul sanitar din România se află într-o perioadă de transformari

profunde, de la faza în care era aproape în întregime proprietatea statului
şi era coordonat de Ministerul Sănătăţii prin direcţiile judeţene de
sănătate publică şi a Municipiului Bucureşti, la situaţia actuală în care
majoritatea unităţiilor sanitare sunt unităţi autonome, în administrarea
autorităţilor locale sau judeţene.

Resursele financiare alocate pentru competenţele descentralizate

Odată cu apariţia sistemului de asigurări sociale de sănătate peste

80% din fondurile destinate sănătăţii au fost asigurate din Fondul
Naţional Unic de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătăţii asigurând
fonduri de la bugetul de stat pentru instituţiile sanitare direct
subordonate, pentru programele naţionale de sănătate, investiţiile în
infrastructură şi în aparatură de înaltă performanţă.

Resursele umane transferate

Aproximativ 70% din numărul de posturi finanţate de la bugetul de

stat a fost transferat, cu finanţare din Fondul Naţional Unic de asigurări

21
sociale de sănătate. Numărul posturilo finanţate integral de la bugetul de
stat a fost redus în perioada 2000-2005 cu un procent de 52%. Până în
anul 2005, 4000 de posturi (circa 2000 de posturi în anul 1998) au fost
transferate de la direcţiile de sănătate publică la casele de asigurări de
sănătate judeţene.

Baza materială transferată autorităţilor publice locale

a) Cabinetele medicale, centre medicale şi centre de diagnostic şi

tratament. Spaţiile cu destinaţie de cabinete medicale, indiferent de forma
de organizare, la acest moment sunt atât în proprietatea unităţiilor
administrativ teritoriale, cât şi în proprietatea medicilor care îşi
desfăşoară activitatea în aceste cabinete, urmând ca prin aplicarea OUG
110/2005, privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a
unităţiilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale,
precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului
medical, să treacă integral în proprietatea furnizorilor de servicii
medicale.
b) Spitalele, unele imobile compuse din construcţii şi terenuri
aferente în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare respective, au
trecut din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului
Sănătăţii în domeniul public al judeţelor, municipiilor, oraşelor şi
comunelor şi în administrarea consiliilor judeţene sau consiliilor locale,
după caz, conform:
• H.G. Nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al
statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în
domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea
consiliilor locale respective, cu modificările ulterioare.
• H.G. Nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al
statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în
domeniul public al judeţelor şi în administrarea consiliilor judeţene
respective.

22
• HG Nr. 1096/2002 privind trecerea imobilelor în care îşi desfăşoară
activitatea unele unităţi sanitare de interes local din domeniul privat al
statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în
domeniul public al municipiului Bucureşti şi în administrarea consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
• O.G. Nr. 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de
interes judeţean şi local, cu modificarile si completarile ulterioare ce
stabileşte competentele Ministerului Sănătăţii, direcţiilor de sănătate
publica si consiliilor judeţene/locale, potrivit cărora autorităţile
administraţiei publice de la nivelul judeţelor, oraşelor, comunelor şi a
sectoarelor municipiului Bucureşti , asigură resurse financiare pentru
cheltuielile de întreţinere şi gospodărire, reparaţii, consolidare, extindere
şi modernizare a unităţilor sanitare publice, în limita creditelor bugetare
aprobate cu această destinaţie în bugetele locale. În baza acestui act
normativ au fost înfiinţate unităţile medico sociale, unităţi în subordinea
consiliilor locale sau judeţene.
Descentralizarea sistemului de sănătate a fost şi este parte
integrantă a procesului de reformă în domeniul sanitar. Atît reorganizarea
cât şi descentralizarea finanţării şi furnizării serviciilor de sănătate au
început concomitent cu introducerea sistemului de asigurări sociale de
sănătate, când pentru prima dată, cetăţeanul/pacientul a fost pus în
centrul sistemului de sănătate, prin posibilitatea liberei alegeri de către
acesta a furnitorului de îngrijiri de sănătate.
Descentralizarea finanţării sistemului de sănătate s-a realizat în
anul 1998 prin înfiinţarea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi a
caselor judeţene de asigurări de servicii de sănătate, concomitent cu
descentralizarea furinizării serviciilor de sănătate, prin apariţia de
furnizori de sănătate autonomi (medici de familie, ambulatoriu de
specialitate, spitale etc).
Descentralizarea organizării serviciilor de sănătate a continuat prin
trecerea în 2002 a unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi local
în administrarea administraţiei publice locale, inclusiv prin transferul
patrimoniului sanitar de la nivel central la nivel local. Procesul de

23
descentralizare din sistemul de sănătate trebuie sa continue în etape bine
definite, printr-un proces care să aibă la bază evaluarea populaţiei la
serviciile de sănătate.
Experienţa ultimilor ani arată o implicare inegală a administraţiei
publice locale în administrarea unităţiilor sanitare, cu variaţii mari între
judeţe sau între localităţi. În sistemul de sănătate, descentralizarea
deciziei privin serviciile publice trebuie realizată gradual şi strict
corelată cu întărirea capacităţii instituţionale a structurilor din
administraţia publică locală.

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA SPITALELOR DIN ROMÂNIA

3. 1 Dispoziţii generale

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul

sănătăţii spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu
personalitate juridică, care furnizează servicii medicale.
Spitalul poate fi public, public cu secţii private sau privat. Spitalele
de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.
Secţiile private ale spitalelor publice sau spitalele private pot
furniza servicii medicale cu plată.
Serviciile medicale acordate de spital pot fi preventive, curative, de
recuperare şi/sau paleative.
Spitalele participă la asigurarea stării de sănătate a populaţiei.
Competenţele pe tipuri de spitale se stabilesc în conformitate cu
criteriile Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor şi se aprobă prin
ordin al ministrului sănătăţii publice, iar pentru spitalele din subordinea
ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie şi cu avizul
ministrului de resort sau al conducătorului instituţiei.
Activităţile organizatorice şi funcţionale cu caracter medico-sanitar
din spitale sunt reglementate şi supuse controlului Ministerului Sănătăţii

24
Publice, iar în spitalele din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu
reţea sanitară proprie, controlul este efectuat de structurile specializate
ale acestora.
Spitalul poate furniza servicii medicale numai dacă funcţionează în
condiţiile autorizaţiei de funcţionare, în caz contrar, activitatea spitalelor
se suspendă, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului
sănătăţii publice.
În spital se pot desfăşura şi activităţi de învăţământ medico-
farmaceutic, postliceal, universitar şi postuniversitar, precum şi activităţi
de cercetare ştiinţifică medicală. Aceste activităţi se desfăşoară sub
îndrumarea personalului didactic care este integrat în spital. Activităţile
de învăţământ şi cercetare vor fi astfel organizate încât să consolideze
calitatea actului medical, cu respectarea drepturilor pacienţilor, a eticii şi
deontologiei medicale.
Colaborarea dintre spitale şi instituţiile de învăţământ superior
medical, respectiv unităţile de învăţământ medical, se desfăşoară pe bază
de contract, încheiat conform metodologiei aprobate prin ordin comun al
ministrului sănătăţii publice şi al ministrului educaţiei şi cercetării.
Cercetarea ştiinţifică medicală se efectuează pe bază de contract de
cercetare, încheiat între spital şi finanţatorul cercetării.
Spitalele au obligaţia să desfăşoare activitatea de educaţie medicală
şi cercetare (EMC) pentru medici, asistenţi medicali şi alt personal.
Costurile acestor activităţi sunt suportate de personalul beneficiar.
Spitalul public poate suporta astfel de costuri, în condiţiile alocărilor
bugetare.
Spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare,
igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nozocomiale, conform
normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului
medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de
prevenire a infecţiilor nozocomiale, precum şi pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate pacienţilor.

25
 Ministerul Sănătăţii Publice reglementează şi aplică măsuri de
creştere a eficienţei şi calităţii serviciilor medicale şi de asigurare a
accesului echitabil al populaţiei la serviciile medicale.
Pentru asigurarea dreptului la ocrotirea sănătăţii, Ministerul
Sănătăţii Publice propune, o dată la 3 ani, Planul naţional de paturi, care
se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Orice spital are obligaţia de a acorda primul ajutor şi asistenţă
medicală de urgenţă oricărei persoane care se prezintă la spital, dacă
starea sănătăţii persoanei este critică. După stabilizarea funcţiilor vitale,
spitalul va asigura, după caz, transportul obligatoriu medicalizat la o altă
unitate medico-sanitară de profil.
Spitalul va fi în permanenţă pregătit pentru asigurarea asistenţei
medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale şi
alte situaţii de criză şi este obligat să participe cu toate resursele la
înlăturarea efectelor acestora.
Cheltuielile efectuate de unităţile spitaliceşti, se rambursează de la
bugetul de stat, prin bugetele ministerelor sau instituţiilor în reţeaua
cărora funcţionează, prin hotărâre a Guvernului, în termen de maxim 30
de zile de la data încetării cauzei care le-a generat.

3.2 Organizarea şi funcţionarea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul

sănătăţii spitalele se organizează şi funcţionează, pe criteriul teritorial,
în spitale regionale, spitale judeţene şi spitale locale (municipale,
orăşeneşti sau comunale).
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de specificul
patologiei, în spitale generale, spitale de urgenţă, spitale de specialitate
şi spitale pentru bolnavi cu afecţiuni cronice.
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul
proprietăţii, în:
a) spitale publice, organizate ca instituţii publice;
b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;

26
c) spitale publice în care funcţionează şi secţii private.
Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice
medicale, spitalele pot fi:
a) spitale clinice cu secţii universitare;
b) institute.
În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au
următoarea semnificaţie:
a) spitalul regional – spitalul clinic judeţean care deţine competenţele şi
resursele umane şi materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării
îngrijirilor medicale complete pentru cazurile medicale complexe, mai
ales în cazul urgenţelor şi al pacienţilor aflaţi în stare critică, pentru
cazurile ce nu pot fi rezolvate la nivel local, în spitalele municipale şi
orăşeneşti, la nivelul judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile
din judeţele arondate, ce nu pot fi rezolvate complet la nivelul spitalelor
judeţene, din cauza lipsei de resurse materiale şi/sau umane sau din cauza
complexităţii cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare;
b) spitalul judeţean – spitalul general organizat în reşedinţa de judeţ, cu o
structură complexă de specialităţi medico-chirurgicale, cu Unitate de
Primire Urgenţe, care asigură urgenţele medico-chirurgicale şi acordă
asistenţă medicală de specialitate, inclusiv pentru cazurile grave din judeţ
care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale;
c) spitalul local – spitalul general care acordă asistenţă medicală de
specialitate în teritoriul unde funcţionează, respectiv municipiu, oraş,
comună;
d) spitalul de urgenţă – spitalul care dispune de o structură complexă de
specialităţi, dotare cu aparatură medicală corespunzătoare, personal
specializat, având amplasament şi accesibilitate pentru teritorii extinse.
În structura spitalului de urgenţă funcţionează obligatoriu o structură de
urgenţă (U.P.U., C.P.U) care, în funcţie de necesităţi, poate avea şi un
serviciu mobil de urgenţă - reanimare şi transport medicalizat;
e) spitalul general – spitalul care are organizate în structură, de regulă,
două din specialităţile de bază, respectiv medicină internă, pediatrie,
obstetrică-ginecologie, chirurgie generală;

27
f) spitalul de specialitate – spitalul care asigură asistenţă medicală într-o
specialitate în conexiune cu alte specialităţi complementare;
g) spitalul pentru bolnavi cu afecţiuni cronice – spitalul în care durata de
spitalizare este prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu
afecţiuni cronice şi probleme sociale vor fi preluaţi de către unităţile de
asistenţă medico-sociale, precum şi de către aşezămintele de asistenţă
socială prevăzute de lege, după evaluarea medicală;
h) spitalul clinic – spitalul care are în componenţă secţii clinice
universitare care asigură asistenţă medicală, desfăşoară activitate de
învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie continuă, având
relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ medical superior
acreditată. Institutele, centrele medicale şi spitalele de specialitate, care
au în componenţă o secţie clinică universitară sunt spitale clinice. Pentru
activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este
în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu prevederile
contractului de muncă;
i) secţiile clinice universitare – secţiile de spital în care se desfăşoară
activităţi de asistenţă medicală, învăţământ medical, cercetare ştiinţifică-
medicală şi de educaţie medicală continuă (EMC). În aceste secţii este
încadrat cel puţin un cadru didactic universitar, prin integrare clinică.
Pentru activitatea medicală, diagnostică şi terapeutică, personalul
didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în conformitate cu
prevederile contractului de muncă;
j) institutele şi centrele medicale clinice – unităţi de asistenţă medicală
de specialitate în care se desfăşoară şi activitate de învăţământ şi
cercetare ştiinţifică medicală, de îndrumare şi coordonare metodologică
pe domeniile lor de activitate, precum şi de educaţie medicală continuă;
pentru asistenţa medicală de specialitate se pot organiza centre medicale
în care nu se desfăşoară activitate de învăţământ medical şi cercetare
ştiinţifică;
k) unităţile de asistenţă medico-sociale – instituţii publice specializate,
în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă

28
servicii de îngrijire, servicii medicale, precum şi servicii sociale
persoanelor cu nevoi medico-sociale;
l) sanatoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură asistenţă medicală
utilizând factori curativi naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi
mijloace terapeutice;
m) preventoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi
combaterea tuberculozei la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de
tuberculoză stabilizaţi clinic şi necontagioşi;
n) centrele de sănătate – unităţi sanitare cu paturi care asigură asistenţă
medicală de specialitate pentru populaţia din mai multe localităţi
apropiate, în cel puţin două specialităţi.
În sensul prezentului titlu în categoria spitalelor se includ şi
următoarele unităţi sanitare cu paturi: institute şi centre medicale,
sanatorii, preventorii, centre de sănătate şi unităţi de asistenţă medico-
socială.
Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz:
secţii, laboratoare, servicii de diagnostic şi tratament, compartimente,
servicii sau birouri tehnice, economice şi administrative, serviciu de
asistenţă prespitalicească şi transport urgenţe, structuri de primiri urgenţe
şi alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Spitalele pot avea în componenţa lor structuri care acordă servicii
ambulatorii de specialitate, servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la
domiciliu, servicii paraclinice ambulatorii. Furnizarea acestor servicii se
negociază şi se contractează în mod distinct cu casele de asigurări de
sănătate sau cu terţi în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti sau din
fondurile alocate pentru serviciile respective.
Spitalele publice se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează, prin
hotărâre a Guvernului, iniţiată de către Ministerul Sănătăţii Publice, cu
avizul Consiliului local, respectiv judeţean, după caz.
Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor
altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii Publice se înfiinţează şi,
respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de

29
ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului
Sănătăţii Publice.
Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea
sediului şi a denumirilor pentru spitalele publice se aprobă prin ordin al
ministrului sănătăţii publice, la propunerea conducerii spitalelor, prin
autorităţile de sănătate publică, cu avizul consiliului judeţean sau al
consiliului local, după caz. Structura organizatorică a unităţilor sanitare
din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie se
stabileşte prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a
conducătorului instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
Spitalele private se înfiinţează sau se desfiinţează cu avizul
Ministerului Sănătăţii Publice, în condiţiile legii. Structura
organizatorică, reorganizarea, restructurarea şi schimbarea sediului şi a
denumirilor pentru spitalele private se fac cu avizul Ministerului
Sănătăţii Publice, în condiţiile legii.
Secţia privată se poate organiza în structura oricărui spital public.
Condiţiile de înfiinţare, organizare şi funcţionare se stabilesc prin ordin
al ministrului sănătăţii publice.
Se asimilează spitalelor private şi unităţile sanitare private
înfiinţate în cadrul unor organizaţii nonguvernamentale sau al unor
societăţi comerciale, care acordă servicii medicale spitaliceşti.
Autorizaţia sanitară de funcţionare se emite în condiţiile stabilite
prin normele aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi dă
dreptul spitalului să funcţioneze. După obţinerea autorizaţiei sanitare de
funcţionare, spitalul intră, la cerere, în procedura de acreditare.
Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă mai mare de
cinci ani. Neobţinerea acreditării în termen de 5 ani, de la emiterea
autorizaţiei de funcţionare, conduce la desfiinţarea spitalului în cauză.
Acreditarea garantează faptul că spitalele funcţionează la
standardele stabilite potrivit prezentului titlu, privind acordarea
serviciilor medicale şi conexe actului medical, certificând calitatea
serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea spitalelor, pe
categorii de acreditare.

30
 Acreditarea se acordă de către Comisia Naţională de Acreditare a
Spitalelor, instituţie cu personalitate juridică, ce funcţionează în
coordonarea Primului Ministru, finanţată din venituri proprii şi subvenţii
acordate de la bugetul de stat.
Componenţa, atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a
Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătăţii Publice.
Din Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor vor face parte
reprezentanţi ai Preşedinţiei, Guvernului, Academiei Române, Colegiului
Medicilor din România, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România. Membrii Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, precum
şi rudele sau afinii acestora până la gradul IV inclusiv, sunt incompatibili
cu calitatea de membru în organele de conducere ale spitalelor şi nu pot
deţine cabinete sau clinici private.
Pentru obţinerea acreditării, se percepe o taxă de acreditare, al cărei
nivel se aprobă prin ordin al Comisiei Naţionale de Acreditare a
Spitalelor, la propunerea ministrului sănătăţii publice.
Veniturile încasate din activitatea de acreditare sunt venituri proprii
ale Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, care urmează a fi
utilizate pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de
Acreditare a Spitalelor, în condiţiile legii.
Procedurile, standardele şi metodologia de acreditare se elaborează
de către Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor şi se aprobă prin
ordin al ministrului sănătăţii publice.
Lista cu unităţile spitaliceşti acreditate şi categoria acreditării se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Acreditarea este valabilă 5 ani. Înainte de expirarea termenului
spitalul solicită evaluarea în vederea reacreditării.
Reevaluarea unui spital se poate face şi la solicitarea Ministerului
Sănătăţii Publice, a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate sau după
caz a ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie. Taxele legate
de reevaluare sunt suportate de solicitant.

31
 Dacă în urma evaluării se constată că nu mai sunt îndeplinite
standardele de acreditare, Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor
acordă un termen pentru conformare sau retrage acreditarea pentru
categoria solicitată.

3.3 Conducerea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul

sănătăţii spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau
juridică.
Managerul persoană fizică sau reprezentantul desemnat de
managerul persoană juridică trebuie să fie absolvent al unei instituţii de
învăţământ superior şi al unor cursuri de perfecţionare în management sau
management sanitar, agreate de Ministerul Sănătăţii Publice şi stabilite
prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de
management cu Ministerul Sănătăţii Publice sau cu ministerele, respectiv
instituţiile cu reţea sanitară proprie, după caz, pe o perioadă de 3 ani.
Contractul de management poate fi prelungit sau poate înceta înainte de
termen, în urma evaluării anuale, efectuate pe baza criteriilor de
performanţă stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Modelul contractului de management, în cuprinsul căruia sunt
prevăzuţi şi indicatorii de performanţă a activităţii, se aprobă prin ordin
al ministrului sănătăţii publice, cu consultarea ministerelor şi instituţiilor
cu reţea sanitară proprie. Nivelul indicatorilor de performanţă a
activităţii se stabileşte anual de către Ministerul Sănătăţii Publice,
respectiv ministerul de resort, în funcţie de subordonarea spitalului.
Contractul de management va avea la bază un buget global negociat, a
cărui execuţie va fi evaluată anual.
Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv Ministerul Transporturilor,
Construcţiilor şi Turismului organizează concurs sau licitaţie publică,
după caz, pentru selecţionarea managerului, respectiv al unei persoane
juridice care asigură managementul unităţii sanitare, care va fi numit prin

32
ordin al ministrului sănătăţii publice, sau după caz, al ministrului
transporturilor, construcţiilor şi turismului.
Managerul persoană fizică va fi selectat prin concurs, de o comisie
numită de ministrul sănătăţii publice sau după caz de ministrul
transporturilor, construcţiilor şi turismului, potrivit normelor aprobate
prin ordin al ministrului sănătăţii publice, sau după caz, al ministrului
transporturilor, construcţiilor şi turismului, avizate de Ministerul
Sănătăţii Publice.
Pentru spitalele din sistemul de apărare, ordine publică, siguranţă
naţională şi autoritate judecătorească, funcţia de comandant/director
general, sau după caz manager, se ocupă de o persoană numită de
conducătorul ministerului sau instituţiei care are în structură spitalul,
conform reglementărilor proprii adaptate la specificul prevederilor
prezentului titlu.
Selecţia managerului persoană juridică se efectuează prin licitaţie
publică, conform dispoziţiilor legii achiziţiilor publice.
Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu :
a) exercitarea oricăror alte funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi
indemnizate inclusiv în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori
judecătoreşti;
b) exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de manager,
inclusiv cele neremunerate;
c) exercitarea unei activităţi sau a unei funcţii de membru în structurile
de conducere ale unei alte unităţi spitaliceşti;
d) exercitarea oricărei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau
patronale de profil.
Constituie conflict de interese deţinerea, de către manager, persoană
fizică, manager persoană juridică, ori reprezentatnt al persoanei juridice,
de părţi sociale, acţiuni sau interese, la societăţi comerciale sau
organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu
spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenţionează să exercite
funcţia de manager. Dispoziţia de mai sus se aplică şi în cazurile în care

33
astfel de părţi sociale, acţiuni sau interese sunt deţinute de către rudele
sau afinii până la gradul IV inclusiv, ale persoanei în cauză.
Incompatibilităţile şi conflictul de interese sunt aplicabile atât
persoanei fizice, cât şi reprezentantului desemnat al persoanei juridice
care exercită sau intenţionează să exercite funcţia de manager de spital.
Dacă managerul selectat prin concurs ori reprezentantul desemnat al
persoanei juridice selectate în urma licitaţiei se află în stare de
incompatibilitate sau în conflict de interese, acesta este obligat
să înlăture motivele de incompatibilitate sau de conflict de interese în
termen de 30 de zile de la apariţia acestora. În caz contrar, contractul de
management este reziliat de plin drept. Ministerul Sănătăţii Publice sau,
după caz, ministerul sau instituţia publică semnatară a contractului de
management, va putea cere persoanelor în cauză despăgubiri, conform
clauzelor contractului de management.
Persoanele care îndeplinesc funcţia de manager la spitalele şi
celelalte unităţi sanitare care au sub 400 de paturi, cu excepţia spitalelor
din subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului,
pot desfăşura activitate medicală în instituţia respectivă.
Atribuţiile managerului sunt stabilite prin contractul de
management.
În domeniul politicii de personal şi al structurii organizatorice
managerul are, în principal, următoarele atribuţii:
a) stabileşte şi aprobă numărul de personal, pe categorii şi locuri de
muncă, în funcţie de normativul de personal în vigoare;
b) aprobă organizarea concursurilor pentru posturile vacante, numeşte şi
eliberează din funcţie personalul spitalului;
c) aprobă programul de lucru, pe locuri de muncă şi categorii de personal;
d) propune structura organizatorică, reorganizarea, schimbarea sediului şi
a denumirii unităţii, în vederea aprobării de către Ministerul Sănătăţii
Publice sau după caz de către ministerele care au spitale în subordine ori
în administrare sau reţea sanitară proprie;
e) numeşte membrii comitetului director.

34
 În cadrul spitalelor publice se organizează şi funcţionează un
comitet director, format din managerul spitalului, directorul medical,
directorul de cercetare – dezvoltare pentru spitalele clinice, directorul
financiar-contabil, şi după caz, directorul de îngrijiri, precum şi alţi
directori, potrivit normelor interne de organizare a spitalelor. Ocuparea
funcţiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de
managerul spitalului.
Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, structura
comitetului director se stabileşte de către acestea, în conformitate cu
regulamentele interne proprii.
Atribuţiile comitetului director sunt stabilite prin ordin al
ministrului sănătăţii publice.
În spitalele clinice, directorul medical poate fi un cadru didactic
universitar medical.
Secţiile, laboratoarele, şi serviciile medicale ale spitalului public
sunt conduse de un şef de secţie, şef de laborator sau, după caz, şef de
serviciu. Aceste funcţii se ocupă prin concurs sau examen, după caz, în
condiţiile legii, organizat conform normelor aprobate prin ordin al
ministrului sănătăţii publice.
În spitalele publice funcţiile de şef de secţie, şef de laborator,
farmacist-şef, asistent medical şef sunt funcţii de conducere şi vor putea
fi ocupate numai de către medici, farmacişti, biologi, chimişti şi
biochimişti sau, după caz, asistenţi medicali, cu o vechime de cel puţin 5
ani în specialitatea respectivă.
Şefii de secţie au ca atribuţii îndrumarea şi realizarea activităţii de
acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei respective şi răspund de
calitatea actului medical, precum şi atribuţiile asumate prin contractul de
administrare.
La numirea în funcţie, şefii de secţie, de laborator sau de serviciu
vor încheia cu spitalul public, reprezentat de managerul acestuia, un
contract de administrare, cu o durată de 3 ani, în cuprinsul căruia sunt
prevăzuţi indicatori specifici de performanţă. Contractul de administrare
poate fi prelungit şi poate înceta, înainte de termen, în principal, în cazul

35
neîndeplinirii indicatorilor specifici de performanţă. Pe perioada
existenţei contractului de administrare, eventualul contract de muncă
încheiat cu o altă instituţie publică din domeniul sanitar se suspendă.
Conţinutul contractului şi metodologia de încheiere a acestuia se vor
stabili prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Dacă şeful de secţie
selectat prin concurs se află în stare de incompatibilitate sau conflict de
interese, acesta este obligat să le înlăture în termen de maxim 30 de zile
sub sancţiunea rezilierii unilaterale a contractului de administrare.
Calitatea de şef de secţie este compatibilă cu funcţia de cadru
didactic universitar.
În secţiile clinice universitare funcţia de şef secţie se ocupă de
către cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea
senatului sau a consiliului profesoral al instituţiei de învăţământ medical
superior în cauză.
În cazul în care contractul de administrare, prevăzut la alin. (4), nu
se semnează în termen de 7 zile de la emiterea recomandării, se va
constitui o comisie de mediere numită prin ordin al ministrului sănătăţii
publice sau după caz, al ministrului transporturilor, construcţiilor şi
turismului. În cazul în care conflictul nu se soluţionează într-un nou
termen de 7 zile, postul va fi scos la concurs, în condiţiile legii.
Pentru secţiile clinice şi pentru secţiile neclinice, condiţiile de
participare la concurs vor fi stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii
publice, iar în cazul spitalelor aparţinând ministerelor sau instituţiilor cu
reţea sanitară proprie, condiţiile de participare la concurs vor fi stabilite
prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului
instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice. În cazul în care la
concurs nu se prezintă nici un candidat în termenul legal, managerul
spitalului public va delega un alt medic în funcţia de şef de secţie, pe o
perioadă de până la şase luni.
Şefii de secţie vor face publice, prin declaraţie pe proprie
răspundere, afişată pe site-ul spitalului şi al autorităţii de sănătate
publică teritorială sau pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice sau după
caz al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului pentru

36
unităţile sanitare subordonate acestuia, legăturile de rudenie până la
gradul IV inclusiv, cu personalul angajat în secţia pe care o conduce.
Medicii care împlinesc vârsta de pensionare după dobândirea
funcţiei de manager de spital, director medical sau şef de secţie vor fi
pensionaţi conform legii. Medicii în vârstă de cel puţin 65 de ani nu pot
participa la concurs şi nu pot fi numiţi în nici una dintre funcţiile de
manager de spital, director medical sau şef de secţie.
În spitalele clinice, profesorii universitari pot ocupa funcţii de şef
de secţie până la vârsta de 70 de ani, cu avizul Colegiului Medicilor din
România şi aprobarea ministrului sănătăţii publice.
În cadrul spitalelor publice funcţionează un consiliu etic, un
consiliu medical şi un consiliu ştiinţific, pentru spitalele clinice şi
institutele şi centrele medicale clinice. Directorul medical este
preşedintele consilului medical. Directorul ştiinţific este preşedintele
consilului ştiinţific.
Componenţa şi atribuţiile consiliului etic şi consiliului ştiinţific se
stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Consiliul medical este alcătuit din şefii de secţii, laboratoare,
farmacistul şef, asistentul şef.
Principalele atribuţii ale consiliului medical sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea standardelor clinice şi a modelelor de practică în scopul
acordării de servicii medicale de calitate în scopul creşterii gradului de
satisfacţie a pacienţilor;
b) monitorizarea şi evaluarea activităţii medicale desfăşurate în spital în
scopul creşterii performanţelor profesionale şi utilizării eficiente a
resurselor alocate;
c) elaborarea proiectului de plan de achiziţii al spitalului în limita
bugetului estimat;
d) întărirea disciplinei economico-financiare.
În cadrul spitalului public funcţionează un consiliu consultativ, care
are rolul de a dezbate principalele probleme de strategie şi de organizare
şi funcţionare a spitalului şi de a face recomandări managerilor spitalului
în urma dezbaterilor.

37
 Membrii consiliului consultativ sunt:
a) doi reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice sau ai autorităţii de
sănătate publică, cu personalitate juridică pentru spitalele din subordinea
Ministerului Sănătăţii Publice;
b) doi reprezentanţi ai ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară
proprie pentru spitalele aflate în subordinea acestora;
c) doi reprezentanţi numiţi de consiliul judeţean ori local, respectiv al
consiliului general al municipiului Bucureşti, dintre care unul specialist
în finanţe publice locale, pentru spitalele aflate în administrarea
consiliilor judeţene sau locale, după caz;
d) managerul spitalului public;
e) doi reprezentanţi ai universităţii sau facultăţii de medicină, pentru
spitalele clinice, institutele şi centrele medicale clinice;
f) doi reprezentanţi ai mediului de afaceri, nominalizaţi de către
patronatele reprezentative la nivel naţional pentru spitalele din reţeaua
Ministerului Sănătăţii Publice.
Reprezentanţii sindicatelor legal constituite în unitate, afiliate
federaţiilor sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă la
nivel de ramură sanitară au statut de invitaţi permanenţi la şedinţele
consiliului consultativ.
Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin
ordin al ministrului sănătăţii publice după nominalizarea acestora de către
instituţiile enumerate mai sus. O persoană nu poate fi membru decât într-
un singur consiliu consultativ al unui spital public.
Consiliul consultativ se întruneşte, în şedinţă ordinară, cel puţin o
dată la trei luni, precum şi ori de câte ori va fi nevoie, în şedinţe
extraordinare. Deciziile consiliului se iau în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul membrilor săi, cu majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie,
componenţa consiliului consultativ se stabileşte conform reglementărilor
proprii, prin ordin sau decizie, după caz.
Persoanele din conducerea spitalului public, respectiv, managerul,
membrii comitetului director, şefii de secţie, laborator sau serviciu şi

38
membrii consiliului consultativ, au obligaţia de a depune o declaraţie de
interese, precum şi o declaraţie cu privire la incompatibilităţile prevăzute
mai sus, în termen de 15 zile de la numirea în funcţie, la Ministerul
Sănătăţii Publice, sau după caz, la ministerele şi instituţiile cu reţea
sanitară proprie.
Declaraţia prevăzută mai sus se actualizează ori de câte ori
intervin modificări în situaţia persoanelor în cauză; actualizarea se face
în termen de 30 de zile de la data apariţiei modificării precum şi încetării
funcţiilor sau activităţilor.
Declaraţiile se afişează pe site-ul spitalului.
Modelul declaraţiei de interese şi cel al declaraţiei referitoare la
incompatibilităţi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
Persoanele din conducerea spitalului au obligaţia de a depune şi o
declaraţie de avere, al cărei model se aprobă prin ordin al ministrului
sănătăţii publice.

3.4 Finanţarea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul

sănătăţii spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din
venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare.
Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru
serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi
din alte surse, conform legii.
Prin autonomie financiară se înţelege:
a) organizarea activităţii spitalului pe baza bugetului de venituri şi
cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul
ordonatorului de credite ierarhic superior;
b) elaborarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli, pe baza evaluării
veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza
propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura
spitalului.

39
 Spitalele publice au obligaţia de a asigura realizarea veniturilor şi
de a fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din anul
bugetar pe titluri, articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare.
Contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu
casa de asigurări sociale de sănătate reprezintă sursa principală a
veniturilor în cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli şi se negociază de
către manager cu conducerea casei de asigurări sociale de sănătate, în
funcţie de indicatorii stabiliţi în contractul-cadru de furnizare de servicii
medicale.
În cazul refuzului uneia dintre părţi de a semna contractul de
furnizare de servicii medicale, se constituie o comisie de mediere formată
din reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ai
ministerului de resort, precum şi ai Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate, care, în termen de maxim 10 zile, soluţionează divergenţele.
Spitalele pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale şi
cu casele de asigurări de sănătate private.
Spitalele publice primesc, în completare, sume de la bugetul de stat
sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile
pentru care au fost alocate, după cum urmează:
a) de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătăţii Publice sau al
ministerelor ori instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi
prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pentru spitalele clinice
cu secţii universitare;
b) de la bugetul propriu al judeţului, pentru spitalele judeţene;
c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judeţean sau local.
De la bugetul de stat se asigură:
a) desfăşurarea activităţilor cuprinse în programele naţionale de sănătate;
b) dotarea cu echipamente medicale, în condiţiile legii;
c) investiţii legate de construirea de noi spitale, inclusiv pentru
finalizarea celor aflate în execuţie;
d) expertizarea, transformarea şi consolidarea construcţiilor grav afectate
de seisme şi de alte cazuri de forţă majoră;

40
e) modernizarea, transformarea şi extinderea construcţiilor existente,
precum şi efectuarea de reparaţii capitale;
f) activităţi specifice unităţilor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie;
g) activităţi didactice şi de cercetare;
h) alte cheltuieli curente şi de capital.
Bugetele locale participă la finanţarea unor cheltuieli de întreţinere,
gospodărire, reparaţii, consolidare, extindere şi modernizare a unităţilor
sanitare publice, de interes judeţean sau local, în limita creditelor
bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale.
Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din:
a) donaţii şi sponsorizări;
b) legate;
c) asocieri investiţionale în domenii medicale ori de cercetare medicală şi
farmaceutică;
d) închirierea unor spaţii medicale, echipamente sau aparatură medicală
către alţi furnizori de servicii medicale, în condiţiile legii;
e) contracte privind furnizarea de servicii medicale încheiate cu casele de
asigurări private sau agenţi economici;
f) editarea şi difuzarea unor publicaţii cu caracter medical;
g) servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea
unor terţi;
h) servicii de asistenţă medicală la domiciliu, furnizate la cererea
pacienţilor;
i) contracte de cercetare şi alte surse;
j) alte surse, conform legii.
Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli al spitalului public se
elaborează de către comitetul director pe baza propunerilor fundamentate
ale conducătorilor secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului,
în conformitate cu normele metodologice aprobate prin ordin al
ministrului sănătăţii publice şi cu contractele colective de muncă şi se
publică pe site-ul Ministerului Sănătăţii Publice pentru unităţile
subordonate, al autorităţii de sănătate publică sau pe site-urile

41
ministerelor şi instituţiilor sanitare cu reţele sanitare proprii, după caz,
în termen de 15 zile calendaristice de la aprobarea lui.
Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, normele
metodologice se aprobă, prin ordin sau decizie, de către conducătorul
acestora, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se aprobă de
către ordonatorul de credite ierarhic superior, la propunerea managerului
spitalului.
Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se repartizează
pe secţiile şi compartimentele din structura spitalului, nivelul acestora
fiind indicator al contractului de administrare.
Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte pe secţii şi
compartimente, fiind un indicator al contractului încheiat între manager şi
şefii secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului. Abaterile faţă
de indicatorii din contractul cu managerul se analizează şi soluţionează
de conducerea spitalului cu conducerile structurilor în cauză.
Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se raportează lunar,
respectiv trimestrial unităţilor deconcentrate cu personalitate juridică ale
Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv ministerului sau instituţiei cu
reţea sanitară proprie, în funcţie de subordonare şi se publică pe site-ul
Ministerului Sănătăţii Publice pentru unităţile subordonate, al autorităţii
de sănătate publică sau pe site-urile ministerelor şi instituţiilor sanitare
cu reţele sanitare proprii.
Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli se raportează lunar şi
trimestrial şi consiliului local şi/sau judeţean, după caz, dacă beneficiază
de finanţare din bugetele locale.
Unităţile deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului
Sănătăţii Publice, respectiv direcţiile medicale ori similare ale
ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, analizează execuţia
bugetelor de venituri şi cheltuieli lunare şi trimestriale şi le înaintează
Ministerului Sănătăţii Publice, respectiv ministerului sau instituţiei cu
reţea sanitară proprie, după caz. Dacă se constată abateri faţă de
indicatorii din contractul de administrare, le sesizează şi face propuneri,

42
pe care le supune spre aprobare conducerii Ministerului Sănătăţii Publice,
respectiv ministerului sau instituţiei cu reţea sanitară proprie.
În cazul existenţei unor datorii la data încheierii contractului de
management, acestea vor fi evidenţiate separat, stabilindu-se
posibilităţile şi intervalul în care vor fi lichidate, în condiţiile legii.
Auditul public intern se exercită de către structura deconcentrată a
Ministerului Sănătăţii Publice pentru spitalele cu mai puţin de 400 de
paturi, iar pentru spitalele cu peste 400 de paturi de către un
compartiment funcţional de audit la nivelul spitalului.
Auditul public intern pentru spitalele aparţinând ministerelor şi
instituţiilor cu reţea sanitară proprie se exercită în conformitate cu
dispoziţiile legale şi cu reglementările specifice ale acestora.
Controlul asupra activităţii financiare a spitalului public se face, în
condiţiile legii, de către Curtea de Conturi, Ministerul Sănătăţii Publice,
de ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie sau de alte organe
abilitate prin lege.
Fondul de dezvoltare al spitalului se constituie din următoarele
surse:
a) cotă-parte din amortizarea calculată lunar şi cuprinsă în bugetul de
venituri şi cheltuieli al spitalului, cu păstrarea echilibrului financiar;
b) sume rezultate din valorificarea bunurilor disponibile, precum şi din
cele casate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare;
c) sponsorizări cu destinaţia „dezvoltare”;
d) o cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri şi cheltuieli
înregistrat la finele exerciţiului financiar;
e) sume rezultate din închirieri, în condiţiile legii.
Fondul de dezvoltare se utilizează pentru dotarea spitalului.
Soldul fondului de dezvoltare rămas la finele anului se reportează în
anul următor, fiind utilizat potrivit destinaţiei.
Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face
conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de
documente justificative, în funcţie de realizarea acestora, cu respectarea

43
prevederilor contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei
medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate.
În cazul unor activităţi medicale sau farmaceutice pentru care
unitatea spitalicească nu are specialişti competenţi în astfel de activităţi
sau manopere medicale, se poate încheia un contract privind furnizarea
unor astfel de servicii medicale sau farmaceutice cu un cabinet medical
specializat, respectiv furnizor de servicii farmaceutice ori cu o altă
unitate medicală publică sau privată acreditată. Unităţile spitaliceşti pot
încheia contracte privind furnizarea de servicii auxiliare necesare
funcţionării spitalului.
Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum
şi a celorlalte categorii de personal se stabileşte potrivit legii.
Salarizarea personalului din spitalele private se stabileşte prin
negociere între părţi.

44
 CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA SPITALULUI CLINIC MUNICIPAL
ARAD

4.1 Scurt istoric

Spitalul Clinic Municipal din Arad s-a infiinţat în 27.12.1980, prin

Decizia nr. 932 a Consiliului Popular al Judeţului Arad, ordonator terţiar
de credite în subordinea Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Arad şi
a Consiliului Local al Municipiului Arad. La început spitalul avea doar 50
de angajaţi, 75 de paturi şi 5 secţii, treptat însă spitalul se măreşte,
ajungând să aibă în prezent 625 de salariaţi (din care 91 de medici, 294
cadre sanitare medii, 12 cadre cu alte studii superioare, 3 TESA şi alte
categorii de muncitori), 565 de paturi, 17 secţii (din care 12 sunt cu
profil judeţean).
Putem spune că Spitalul Clinic Municipal din Arad este poate cel
mai important din judeţ datorită faptului că asigură asistenţă medicală de
specialitate (ambulatorie şi spitalicească) pentru circa 173.000 de
locuitori ai Municipiului Arad şi circa 462.000 de locuitori din
localităţile judeţului Arad.
Din 1986 şi până în prezent spitalul s-a modernizat, s-au înfiinţat
secţii noi, datorită investiţiilor şi finanţărilor s-au făcut dotări cu
echipamente şi aparatură performantă, astfel pacienţii beneficiind de cele
mai bune condiţii.

4.2 Prezentare generală

Spitalul Clinic Municipal Arad, este un spital al urbei cetăţenilor

Aradului. Spitalul acordă asistenţă medicală de specialitate atât
45
populaţiei municipiului, cât şi judeţului, inclusiv pentru populaţia din
judeţele limitrofe, cetăţenilor străini stabiliţi în municipiu sau aflaţi în
tranzit, judeţul Arad fiind poarta de intrare în ţară din partea de vest. De
asemenea Spitalul Clinic Municipal Arad este una din principalele baze
de instruire practică a studenţilor de la Facultatea de Medicină din cadrul
Universităţii de Vest “Vasile Goldiş Arad”. Spitalul funcţionează în baza
deciziei de înfiinţare emisă de autorităţile publice locale, are autorizaţie
sanitară de funcţionare, respectă normele în vigoare cu privire la numărul
de paturi pe secţii, are regulamente de organizare şi de funcţionare şi are
constituite toate comisiile prevăzute de actele normative în vigoare.
În conformitate cu Legea 95/2006 privind reforma în domeniul
sanitar, Spitalul clinic Municipal Arad este:
- un spital municipal în funcţie de configuraţia geografică;
- un spital general din punct de vedere al patologiei;
- un spital public în funcţie de modul de organizare şi regimul juridic
proprietăţii;
- un spital clinic din punct de vedere al învăţământului şi cercetării
ştiinţifice medicale;

4.3 Organizarea şi conducerea Spitalului Clinic Municipal Arad

Conducerea Spitalului Clinic Municipal Arad este asigurată de

Comitelul Director constituit conform legii 95/2006 cu urmatătoarea
componenţă:

Manager
Director Financiar
Director Medical
Director Administrativ
Director Îngrijiri

Spitalul este structurat pe 17 secţii şi anume:

46
1) Secţia Clinică Chirurgie Generală:

Are un medic şef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).
Are un medic în ambulatoriul de chirurgie generală.
Blocul operator are 4 asistente de medicină generală.
Pe secţia chirurgie sunt 10 asistente de medicină generală.
Secţia are 30 de paturi.

2) Secţia Clinică Urologie:

Are un medic şef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).
Are un număr de 40 de paturi, 3000 de bolnavi sunt trataţi pe an.

3) Secţia Clinică A.T.I:

Are un medic şef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).
Are un medic în ambulatoriul de chirurgie generală.
Are o echipă medicală formată din 13 asistente medicale cu grad
principal, registrator medical şi 5 infirmiere, absolvenţi ai cursurilor de
medicină de urgenţă, transfuzie sanguină, curs de infecţii nozocomiale, de
EKG, de HIV, de management sanitar şi de anestezie. Secţia are un număr
de 15 paturi.

4) Secţia Clinică Medicină Internă:

Are un medic şef şi un colectiv de medici format din 3 medici. Are

un număr de 40 de paturi.

5) Secţia Clinică de Reumatologie:

47
 Are un medic şef. Echipa medicală este formată din 5 asistente
medicale cu grad principal, 3 au în plus studii universitare, 1
registratoare medicală principală şi 5 infirimere. Are un număr de 15
paturi.

6) Secţia Clinică de Medicina Muncii:

Are un medic şef şi un colectiv de medici format din 2 medici.

Echipa medicală este formată din 6 asistente medicale, toate au gradul de
asistent medical principal. Are un număr de 25 de paturi.

7) Secţia Clinică de Recuperare Cardiologică:

Are un medic şef şi un colectiv de medici format din 1 medic.

Echipa medicală este formată din 7 asistente medicale, din care 6 au
gradul de asistent medical principal. Are un număr de 25 de paturi.

8) Centrul de Hemodializă şi Compartimentul de Nefrologie:

Are un medic şef pentru Centrul de Hemodializă şi un medic şef

pentru Compartimentul de Nefrologie, iar colectivul de medici este format
dintr-un medic. Compartimentu nefrologie are un număr de 13 paturi iar
în centrul de hemodializă exista un număr de 9 aparate.

9) Secţia Clinică de Recuperare Medicină Fizică şi Balneologie:

Are un medic şef, iar colectivul de medici este format dintr-un

medic. Echipa medicală este formată din 2 profesori de cultură fizică
medicală, 10 asistente medicale de fizioterapie, 4 asistenţi de masaj şi 5
infirmiere. În această secţie există un număr de 34 de paturi din care 9
paturi în compartimentul recuperare medicală neurologică.

48
10) Secţia Clinică Oncologie:

Are un medic şef, iar colectivul de medici este format din 2 medici.
Echipa medicală este formată din 14 asistente, 11 cu grad principal. În
această secţie există un număr de 45 de paturi.

11) Secţia Clinică de Dermato-Venerologie:

Are un medic şef şi un colectiv de medici format din 2 medici. În

această secţie există un număr de 30 paturi.

12) Secţia Clinică O.R.L:

Are un medic şef şi un colectiv de medici format din 2 medici. În

această secţie există un număr de 30 de paturi.

13) Secţia Clinică Oftamologie:

Are un medic şef iar colectivul de medici este formată din 6 medici.
Echipa medicală este formată dintr-o asistentă principală şefă, 4 asistente
principale, 2 asistente principale în sala de operaţie, 2 asistente medicale,
1 infirmieră în sala de operaţie, 5 infirmiere şi un reg. med. primar. În
această secţie există un număr de 25 de paturi.

14) Secţia Clinică de Pneumoftiziologie I:

Are un medic şef, iar echipa medicală este formată din o asistentă
şefă, 22 asistente medicale toate cu grad principal, 9 infirmiere şi 2
statisticiene medicale.

15) Secţia Clinică de Pneumoftiziologie II:

49
 Are un medic şef, colectivul de medici este format dintr-un medic,
iar echipa medicală este formată din 8 asistente medicale, 4 asistente cu
competenţă în transfuzii, 1 registrator medical principal şi 5 infirmiere.

16) Secţia Gastroenterologie:

Are un medic şef, colectivul de medici este format din 2 medici, iar
echipa medicală cuprinde 6 asistente cu grad principal. În această secţie
există un număr de 25 de paturi.

17) Compartimentul Primire Urgenţe:

Are un medic şef, colectivul de medici este format din 2 medici, iar
echipa medicală cuprinde 6 asistente care au cursuri de perfecţionare în
medicina de urgenţă. În această secţie există un număr de 4 paturi.

Directorul unităţii sanitare asigură conducerea curentă a spitalului, ia

măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii unităţii şi de asemenea angajează
unitatea în relaţiile cu persoane juridice şi fizice în faţa organelor
jurisdicţionale. Directorul administrativ se ocupă şi cu organizarea şi
răspunderea de planurile de investiţii, reparaţii capitale, aprovizionare,
dotare, asigurarea unor condiţii corespunzătoare de muncă.

Atribuţiile medicului şef:

Medicul şef are următoarele relaţii:

a) ierarhice – este subordonat Managerului, Directorului medical şi
Directorului de Dezvoltare al spitalului.
b) funţionale – colaborează cu celelalte secţii/compartimente sau
subunităţi funcţionale ale spitalului, în scopul realizării sarcinilor de
serviciu şi coordonării activităţii secţiei pe care o conduce, precum şi în

50
scopul furnizării de servicii medicale în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate.
Este mebru al consiliului medical, format din şefii de secţii, al
cărui preşedinte este Directorul Medical, având în principal următoarele
atribuţii:
- monitorizarea şi evaluarea activităţii medicale desfăşurate în spital în
scopul creşterii performanţelor profesionale şi utilizării eficiente a
resurselor alocate;
- elaborarea proiectului de plan de achiziţii al spitalului în limita
bugetului estimat;
- întărirea disciplinei economico-financiare;
Organizează şi răspunde de întreaga activitate în secţia pe care o
conduce, astfel încât să fie realizaţi indicatorii de performanţă prevăzuţi
şi stabiliţi de comitetul director, care să contribuie la îndeplinirea
contractului individual de administrare închieiat între Mangerul
Spitalului şi Şeful Secţiei.

Atribuţiile asistentei şefe:

Asistenta şefă are următoarele relaţii:

a) ierarhice – este subordonată medicului şef de secţie şi directorului de
îngrijiri
b) funcţionale – cu compartimentele, secţiile şi serviciile din cadrul
unităţii sanitare.
c) de colaborare – cu asistenţii şefi şi asistenţi medicali coordonatori din
alte secţii ale spitalului.
Câteva din atribuţiile asistentei şef sunt : stabileşte sarcinile de
serviciu ale întregului personal din subordine, pe care le poate modifica
doar dacă îşi anunţă superiorii, organizează activitatea de tratament,
explorări funcţionale şi îngrijire din secţie, asigură şi răspunde de
calitatea acestora, coordonează şi controlează activitatea desfăşurată de
personalul din subordine, participă la selecţionarea asistenţilor medicali,
a surorilor medicale şi a personalului auxiliar prin concurs, evaluează şi

51
apreciază ori de câte ori este necesar, individual, global, activitatea
personalului din secţie etc.

Atribuţiile asistentei medicale:

Asistenta medicală se subordonează asistententului şef şi are relaţii

funcţionale cu medicii şi asistenţii din secţia din care face parte. Are
rolul de a asigura aplicarea corectă a procedurilor de îngrijire a
bolnavilor dispuse de medicul specialist.

CONCLUZII

În sectorul de sănătate din România trebuie să se mărească eficienţa

cheltuielilor pentru serviciile de asistenţă medicală şi cea mai importantă
problemă în acest sens în sectorul de sănătate o constituie predilecţia
către sectorul spitalicesc. Aproximativ 53% din bugetul pentru sănătate al
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate se cheltuieşte pentru îngrijirile
acordate prin spitalizare. O importantă sursă de ineficienţă o constituie
numărul excesiv de cazuri spitalizate care ar trebui tratate în ambulator.
Restructurarea din trecutul apropiat a agravat discrepanţa în
favoarea asistenţei medicale spitaliceşti. În 2002, România a introdus
plata per caz. Până atunci, spitalele primiseră un buget pe baze istorice,
iar apoi fuseseră plătite pe baza numărului de zile de spitalizare. Numărul
52
de paturi era prea mare, iar regelementările legau numărul de doctori şi
asistente de numărul de paturi. Reducerile de personal al spitalelor din
ultimii ani au vizat cu precădere personalul auxiliar şi ne-medical. Acasta
a duls la creşterea cheltuielilor spitalelor, întrucât salariile, conform
regelementărilor reprezintă cheltuieli fixe. Presiunea constantă pentru
angajarea de noi doctori şi asistente, în special în spitalele universitare,
determină o creştere şi mai mare a cheltuielilor.
Dacă durata medie de spitalizare a scăzut semnificativ în decursul
timpului şi rata de ocupare a paturilor este relativ ridicată comparativ cu
alte ţări din Europa Răsăriteană, ceea ce face ca sistemul spitalelor din
România să pară eficient, faptul reflectă în realitate metoda curentă de a
creşte ratele de utilizare printr-o creştere a internărilor depăşind cu mult
efectul scurtării duratei de spitalizare.
Spitalul Clinic Municipal Arad are un număr de 625 de salariaţi şi
565 de paturi însă dacă ar fi să ne raportăm la normele sanitare, spitalul
funcţionează cu un deficit de personal de 40% faţă de necesar. Acest
deficit este cauzat de exodul de personal, atât de medici, cât mai ales de
asistente medicale care dau curs unor oferte avantajoase venite din
străinătate. Spitalul mai are probleme şi cu personalul auxiliar, pentru că
o mare parte din această categorie de personal se pensionează, iar
posturile fiind blocate spitalul nu poate angaja pe nimeni în locul celor
care se pensionează. Din punct de vedere economic spitalul are o situţie
economică destul de bună.

53
 Bibliografie

1. Androniceanu, A., Management public, Editura Economică,

Bucureşti, 1998
2. Androniceanu, A., Noutăţi în managementul public, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
3. Dragomir, I., Formarea şi utilizarea forţei de muncă în domeniul
sanitar, Editura ASE, Bucureşti, 2002
4. Hanganu, S., Management public, suport de curs, Arad, 2008
5. Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluţă, O., Managementul serviciilor
publice, Editura ASE, Bucureşti, 2003
6. Tufan, C., Ştefan, V., Asigurările Sociale de Sănătate, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
7. *** Strategia naţională privind reforma în unităţile sanitare cu
paturi

54
8. *** Strategia privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare din
sănătate
9. *** Strategia Ministerului Sănătăţii referitoare la asistenţa medicală
comunitară
10. *** Strategia privind politica naţională a medicamentului
11. *** Strategia naţională în domeniul materiarelor sanitare
12. *** Legea nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii
13. *** Legea nr.270 din 18/06/2003 Legea Spitalelor
14. *** Legea nr.145 din 24/07/1997 Legea Asigurărilor Sociale de
Sănătate
15. *** Legea nr. 319 din 14/07/2006 Legea Securităţii şi Sănătăţii în
muncă.

55