_____________________________________________________________________________________
SIBIU, 2008
1
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Opis
2.3.1 Recrutarea funcţionarilor publici..................................................................................................7
2.3.2 Numirea funcţionarilor publici.....................................................................................................7
2.3.3 Promovarea funcţionarilor publici................................................................................................8
4.2.1. Principiile deontologice specifice magistraţilor........................................................................17
4.2.2. Deontologia Magistraţilor în România, potrivit reglementărilor actuale..................................19
4.3.1. Receptarea în dreptul pozitiv a unor reguli privind profesiunea medicală...............................19
4.3.2. Valorile apărate de deontologia medicală actuală.....................................................................20
4.4.1. Principiile deontologiei administrative.....................................................................................21
4.4.2. Dreptul deontologic al funcţionarilor din administraţia publică...............................................22
4.4.3. Concluzii privind deontologia administrativă...........................................................................23
Argument
Una dintre cărămizile societăţii moderne, dacă o putem numi aşa, este funcţia publică. Această
parte importantă a dezvoltării umane a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu cei care strângeau
taxele de la oameni. Aceştia au fost primii funcţionari publici. În zilele noastre funcţia publică are mai
multe ramuri, pe cât de neînsemnate, pe atât de importante în societate
În prezenta lucrare am tratat problemele referitoare la etica si deontologia funcţionarilor publici
din mai multe puncte de vedere, după cum urmează:
În primul capitol am considerat necesară abordarea problemei din prisma funcţiei publice. Astfel
ne-am axat atenţia asupra generalităţilor ce ţin de funcţia publică.
În cel de-al doilea capitol am dezvoltat noţiunea de funcţionar public. Am expus de asemenea
aspectele ce ţin de cariera acestuie, din momentul numirii în funcţie până la promovarea în funcţia
publică. Am enumerat de asemenea drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici.
Cel de-al treilea capitol a fost dedicat eticii, în aceeaşi măsură tratării unor aspecte privind etica
funcţionarilor publici, cât şi a unor aspecte de etică în genere şi principii ale acesteia.
În cel de-al patrulea capitol ne-am îndreptat atenţia asupra unor aspecte generale ale deontologiei,
evidenţiind-o în domeniul funcţionarilor publici, evidenţiindu-se şi unele aspecte din terţe domenii, cum
2
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
3
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
1. Funcţia publică
Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o gamă extrem de
largă de prestaţii realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă.
Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată,
rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în
prestaţiile sale către populaţie.
Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de
colectivităţii umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere,
problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă importanţă considerabilă.
Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi,
rămâne, doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru
realizarea scopului stabilit.
De aceea, se poate spune că eficacitatea administraţiei publice depinde de calitatea umană şi
capacitatea tehnică a celor care alcătuiesc organele administraţiei publice, a funcţionarilor care lucrează în
administraţie publică, îndeplinind o funcţie de stat, o funcţie publică.
4
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Exercitarea unor atribuţii pe baza unor însărcinări în cadrul organelor administraţiei publice
constituie funcţii în cadrul acestor organe, iar cei care le realizează au calitatea de funcţionari ai organelor
administraţiei publice.
Funcţia, în cadrul administraţiei publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia
publică centrală şi locală”1.
2. Funcţionarul public
1
Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea
nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici
5
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
6
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
competenţei sale. Se poate spera în acest fel că într-un viitor previzibil, cetăţeanul care se va adresa
funcţionarului public va veni în contact cu o persoană competentă, care ocupă un loc potrivit cu pregătirea
sa profesională.
7
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile
ţării, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu!2"
Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
2
Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, art.55, alin. (2)
8
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
10
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
11
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Deveniţi de curând “manageri publici”, unii dintre conducătorii instituţiilor publice se află
constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi
responsabilităţi instituţionale.
Interesul public face necesar un cadru moral în care managerii să poată opta. Acest cadru moral
este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală, libertate, respect pentru ordine şi lege. Ei au
datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai
scăzut cost). Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie, pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de
statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui administrator public este moral
corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare număr de oameni.
Nu toţi managerii sunt funcţionari publici şi nu toţi funcţionarii publici sunt manageri. Poate
părea un joc de cuvinte dar nu este deloc aşa.
Potrivit lui Harold F. Gortner (1986), manager într-o instituţie publică este: Oricine produce
politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. Cei care utilizează resurse publice
care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. Oricine joacă un rol de lider într-o
birocraţie.
Este important să facem distincţia între lideri şi manageri, deşi etica în administraţia publică
vizează ambele categorii.
Funcţionarii de nivel mediu şi cei situaţi pe prima linie joacă un rol foarte important în
administraţie, inclusiv din perspectivă etică şi politică. Raţiunile pentru care considerăm că ar trebui să
aibă acest rol sunt, în principal, următoarele:
- controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii (controlul
asupra informaţiei este o formă esenţială a puterii);
- fac lobby pentru diferite grupuri de interese;
- orice program de guvernare, indiferent de nivelul căruia i se adresează, trebuie implementat şi aceasta
depinde de administraţia publică ;
- conformismul, în sensul supunerii la norme, primează asupra convingerilor personale şi este criteriu de
menţinere şi promovare în administraţie;
Un manager într-o organizaţie publică trebuie să ţină cont, în ultimă instanţă, de următoarele
aspecte cu valenţe etice:
1. Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor; sunt
formulate în numele interesului public; aplicarea lor antrenează resurse publice.
2. Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice.
3. O înţelegere a actorilor implicaţi.
4. Dinamica organizaţiilor în care lucrează .
12
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
radical. Funcţionarul nu ar avea nevoie de nimic, pentru că oricum nu se va schimba absout nimic.
Dezamăgirea cetăţeanului român faţă de sistemul actual este mult prea mare pentru a mai crede în
schimbare, cu toate că aceasta este eminentă şi inevitablilă.
Cel puţin în plan teoretic există elemente care aduc schimbarea, elemente care sunt reglementate
de Codul de conduită. În primul rând funcţionarul public are oblgaţia de a asigura un serviciu de calitate,
în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunrea lor în practică. De
asemenea funcţionarii publici au obligatia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura
transparenţă administrativă pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea,
imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. în conformitate cu atribuţiile care le revin
şi cu respectarea eticii profesionale, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta şi a fi loiali Constituţiei
României, loiali faţă de autorităţile statului şi instituţiile publice.
Lăsând la o parte ceea ce este scris pe hârtie rămâne credinţa oamenilor care sunt în definitiv
funcţionari publici, şi anume regulile în care aceştia cred, cultura care le-a fost administrată până la
această oră, propria nemulţumire faţă de “sistem”, stresul la care sunt supuşi în căminul propriu, condiţiile
de la serviciu, presiunile la care sunt supuşi la locul de muncă şi aşa mai departe! În aceeaşi măsură un rol
decisiv îl joacă gradul de cultură, luat la propriu. Adevărul este că cea mai mare parte a funcţionarilor
publici nu au acea pregătire specială pe care ar trebui să o aibă. Vârsta joacă de asemenea un rol
important în comportamentul funcţionarilor cărora le este destul de greu să se dezobişnuiască de sistemul
trecut şi să îmbraţişeze noul sistem. Aceştia nu conştientizează locul lor în societatea românească,
menirea pe care o au, şi anume de a deservi cetăţeanul. Chiar dacă acestea sunt prevederi ale unei legi,
funcţionarii par să nu fie deranjaţi de faptul că cetăţenii sunt de cele mai multe ori dezamăgiţi de serviciile
publice. Calitatea lor este dată de felul în care sunt primiţi de funcţionari la ghişeuri, de starea de spirit pe
care aceştia o generează, de felul în care primesc contribuabilii, funcţionari care sunt de cele mai multe
ori plictisiţi şi gata sa plece lăsându-ne cu problemele noastre.
Nimeni nu spune că funcţionarii publici nu trebuie să aibă probleme sau nu ar trebui să simtă stres,
supărare, nemulţumire, dar înţelegând rolul pe care aceştia îl joaca în viaţa civilă, rol care este extrem de
important. Aceştia ar trebui să calmeze, să fie sprijin pentru cei care le plătesc onorariul, nu să fie izvor şi
cauză de stres.
Altă părere ar fi că tocmai pentru că îşi înţeleg rolul şi puterea pe care o au, funcţionarii publici
abuzează de aceasta în nenumarate feluri. Cel mai des utilizat fel este modalitatea lentă de a rezolva
problemele cetăţenilor, sau modul deficitar şi lacunar de rezolvare.
Funcţionarul ideal ar trebui să fie prietenos, deschis conversaţiilor cu publicul în probleme care ţin
de competenţa sa, ar trebui să răspundă prompt cererilor cetăţenilor în vederea eficientizării serviciilor
publice şi a creşterii încrederii în acest serviciu. Funcţionarilor publici le este interzis să se implice în
14
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
viaţa politică de orice natură. Aceştia ar tebui să se comporte respectuos faţă de cetăţeni atât ca oameni,
cu atât mai mult ca funcţionari care deservesc interese publice şi care sunt strict în serviciul
contribuabilului, care de altfel, cum am amintit, este plătit de către cel pe care ar trebui să îl deservească
impecabil.
Remuneraţia funcţionarului public ar trebui să fie un factor important în modelarea
comportamentului acestuia. Acesta ar trebui să fie pe măsura muncii şi efortului depus în soluţionarea
problemelor de serviciu. Salariile în sectorul public nu sunt nici pe departe stimulante, şi de aceea în
sectorul privat, unde salariile sunt cu mult mai mari, vom găsi o servire incomparabilă cu cea din sectorul
public.
Etica în activitatea serviciului public dă eficienţă acestui sector. Codul deontologic conţine
prevederi mai mult decât de ajuns pentru a crea o activitate etică. Tot ceea ce este necesar este voinţă şi
deschiderea funcţionarilor de a permite schimbarea. Toate aceste aspecte sunt deja implementate noilor
generaţii de funcţionari publici, pe care noi le reprezentăm, care învaţă înca de pe băncile şcolii că
bunăstarea cetăţeanului este bunăstarea şi mulţumirea unei naţiuni. Şi dacă acest lucru stă în mâna a
câtorva sute de oameni, şi daca acesti oameni suntem noi, de ce să nu realizăm acest lucru? De ce să nu
fim veriga în acest lanţ? De ce să nu lăsăm la o parte interesele personale egoiste în favoarea intereselor
generale ale societăţii care oricum ne va recompensa într-un fel sau altul?
dezvăluirea de secrete de serviciu, de informaţii care ar putea prejudicia instituţia reprezentată sau pe
orice altă persoană implicată sau nu.
Waldo este un teoretician al eticii în administraţie care vrea sa explice acest fenomen complex fără
a construi însa nişte reguli clare de urmat în acest domeniu. El conştientizează faptul că cele mai multe
dileme etice din administraţie sunt de cele mai multe ori conflicte între diferitele coduri etice.
16
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
În concluzie drepturile omului, interesul public, cerinţele profesionale sunt norme de care
lucrătorii publici trebuie să ţină cont în desfăşurarea activităţii lor şi nu trebuie să se lase influenţaţi de
nici o formă de manipulare sau presiune exercitată asupra lor spre a fi apţi de a lua decizii corecte din
punct de vedere etic.
Astfel, în realiatea administraţiei publice nu tot ceea ce e legal este şi etic. Fie că ne place sau nu,
funcţionarii publici lucrează cu anumite norme legale care nu sunt neapărat etice în criteriu general.
17
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
se face că profesionalizarea, în sensul instituirii unui învaţământ de specialitate, s-a produs încă din
perioada justiţiei regale, şi odată cu cristalizarea concepţiei moderne privind magistratura au apărut
corpurile de Magistraţi şi regulile de conduită specifice.
La ora actuală magistratura este organizată în mod detaliat, atât prin tratate internaţionale (Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene etc.), cât şi prin legi naţionale. De
asemenea există coduri deontologice amănunţite, adoptate atât de organizaţiile internaţionale ale
Magistraţilor, cât şi de cele naţionale. Corpul Magistraţilor posedă un drept deontologic consistent şi
organelor profesiunii le este recunoscută competenţa de a sancţiona încălcarea normelor deontologice.
Valorile universale ale activităţii judiciare au generat principiile specifice ale deontologiei
judiciare. Potrivit lui N. Cochinescu3, acestea sunt:
1. Magistratul trebuie să apere suprematia legii;
2. Magistratul trebuie să apere independenţa puterii judecătoreşti;
3. Magistratul trebuie să apere prestigiul puterii judecătoreşti;
4. Magistratul trebuie să promoveze imparţialitatea justiţiei;
5. Magistratul trebuie să apere egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
6. Magistratul trebuie să respecte şi să apere demnitatea justiţiabililor;
7. Magistratul trebuie să asigure exercitarea dreptului de apărare al justiţiabililor;
8. Magistratul trebuie să apere respectarea prezumţiei de nevinovăţie;
9. Magistratul trebuie să promoveze proporţionalitatea măsurilor coercitive, privative sau restrictive de
drepturi, pe care le ia în virtutea legii;
10. Magistratul trebuie să promoveze celeritatea procedurilor pentru restabilirea cât mai grabnică a ordinii
de drept încălcate.
Din cele prezentate rezultă că, în cazul Magistraţilor, suntem în prezenţa unei deontologii, în
sensul strict al termenului, deoarece: profesiunea este organizată prin lege; organelor profesiunii le este
recunoscută capacitatea de a stabili reguli deontologice şi de a sancţiona încălcarea lor; există un drept
deontologic.
Caracteristic pentru deontologia Magistraţilor este reglementarea strictă a obligaţiilor profesionale
şi exigenţa deosebită faţă de conduita membrilor acestei profesiuni.
3
N. COCHINESCU, Introducere în deontologia judiciara, DREPTUL Nr.4/1995, p.6.
18
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
4
art.124 alin.3
5
art. 125 alin.1
6
art.125 alin.2
7
art.125 alin.3
8
art.art.40 alin.3
9
A.B. TRIF, V. ASTARASTOAE, Responsabilitatea juridica medicala în România – Premise pentru un
viitor drept medical, Ed. POLIROM, Iasi-2000, pp.13 – 19.
10
Rege al Babilonului între 1793 – 1750 î.e.n.
19
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
stabili fără participarea medicilor, în calitate de experţi. Nu se practica legea talionului. Responsabilitatea
medicului era de natură civilă.
În India antică Legile lui Manu, redactate cu puţin înaintea erei creştine, prevedeau amenzi pentru
tratamentele nereuşite, al căror cuantum depindea de casta căreia îi aparţinea bolnavul.
În dreptul roman Lex Aquillia, din sec.III î.e.n., prevedea pedeapsa capitală pentru provocarea
morţii unui om liber de către un medic, prin nepricepere, şi despăgubiri civile pentru moartea unui sclav.
Pe parcursul evului mediu sunt menţinute sancţiunile de natură civilă şi penală pentru culpa
medicală, un exemplu în acest sens fiind Constituţia Carolina, din 1532, a lui Carol Quintul11. Aceasta
conţinea texte care sancţionau medicul care a cauzat moartea bolnavului din neglijenţă sau nepricepere,
dacă se constata că a folosit în mod imprudent medicamentele sau a utilizat remedii neautorizate sau
interzise de profesiunea medicală.
Dupa Revoluţia franceză accentul responsabilităţii medicale a căzut pe despăgubirile civile.
În fine sec.XX marchează organizarea prin lege a profesiunii medicale. Legea de organizare a
profesiunii stabileşte condiţiile de acces în profesiune şi principalele obligaţii ale medicilor reglementează
organizarea şi funcţionarea organelor profesiunii şi le recunoaşte acestora puterea de a elabora coduri
deontologice şi de a aplica sancţiuni disciplinare; stabileşte sancţiunile disciplinare şi procedura de
aplicare a acestora. Rezultă de aici că deontologia medicală actuală, în sensul strict al termenului, are
următoarele elemente constitutive: organizarea profesiunii prin lege; profesiunea posedă organe proprii cu
puterea de a impune codul deontologic; stabilirea prin lege a sancţiunilor disciplinare, a procedurii de
aplicare a acestora, a instanţelor disciplinare din cadrul profesiei şi a căilor de atac. Din punct de vedere
juridic toate acestea alcătuiesc dreptul deontologic al profesiunii.
11
Carol Quintul (1500 – 1558) – Împarat al Sfântului Imperiu Romano-German.
12
B. DUTESCU, op.cit., pp.49,50
20
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
21
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acţiunilor administrative. Acest principiu este cât se poate de
firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este legea;
- Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al superiorului ierarhic, concomitent
cu obligaţia de supunere a subordonatului;
- Principiul imparţialităţii sau al egalităţii de tratament, care semnifică obligaţia administraţiei publice de
a nu opera nici o discriminare, interzisă de lege, atât în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică, cât şi în
exerciţiul funcţiei publice. Acest principiu urmăreşte excluderea partizanatului de orice fel şi a
favoritismului din activitatea administraţiei publice;
- Principiul transparenţei care impune administraţiei să-şi motiveze actele şi să informeze publicul cu
privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului social, pentru a se
garanta conformitatea activităţii administrative cu interesul general;
- Principiul asigurării continuităţii activităţii care reflectă necesitatea, determinată de derularea natural-
continuă a vieţii sociale, ca serviciile publice prestate de administraţie să aibă un caracter continuu,
neîntrerupt;
- Principiul competenţei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea şi avansarea funcţionarilor
publici să se faca pe bază de concurs organizat pe criteriul capacităţii profesionale, iar pe de alta, să existe
în cadrul administraţiei un sistem specializat de perfecţionare profesională continuă.
Trebuie să precizăm că fiecare corp de funcţionari publici serveşte o anumită colectivitate, într-un
anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de exprimare a principiilor
deontologice comune, precum şi a principiilor deontologice specifice corpului respectiv.
În fine menţionăm că, după cel de-al doilea război mondial, s-a generalizat instituirea comisiilor
paritare, care funcţionează la nivelul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. Acestea sunt
compuse din reprezentanţi ai funcţionarilor şi din reprezentanţi ai conducerii administraţiei respective, şi
au ca scop ameliorarea activităţii administraţiei, inclusiv sub aspect deontologic, precum şi îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă.
24
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Pe baza celor învederate, putem afirma că funcţia publică posedă o deontologie proprie, în
sensul strict al termenului, pe care o vom denumi, după autorii francezi, Deontolgie administrativă. Ea
prezintă următoarele caracteristici:
I. Deontologia administrativă aparţine unei profesiuni heterogene, în sensul că include o multitudine de
subgrupuri cu roluri şi specializări profesionale diferite.
II. În pofida diversităţii corpurilor de funcţionari publici şi a specializărilor profesionale, accesul în
funcţia publică, cariera şi conduita funcţionarilor publici respectă anumite condiţii şi principii
deontologice comune. La acestea se adaugă condiţii şi reguli deontologice specifice diferitelor corpuri de
funcţionari.
III. Organele profesiunii au o competenţă limitată. Ele sunt consultate cu privire la regulile deontologice
şi participă la aplicarea sancţiunilor disciplinare, dar decizia aparţine administraţiei din care fac parte. De
aceea putem afirma că deontologia administrativă este autoritară, spre deosebire de deontologia
profesiunilor libere care este democratică. În final, trebuie să precizăm că elementele prezentate formează
latura obiectivă a deontolgiei administrative. Ca şi în cazul celorlalte profesiuni, pentru a ne
afla în prezenţa unei deontologii reale, trebuie să existe şi latura subiectivă. Aceasta nu se poate realiza
decât printr-un învăţământ adecvat şi prin promovarea unei culturi corespunzătoare în cadrul
administraţiei publice.
Studii de caz
Fostul prefectul de Iaşi, Radu Prisăcaru, împreună Crin Antonescu, Relu Fenechiu şi Cristian
Adomniţei au realizat illegal o tranzacţie de 3 hectare.
Pe durata procesului au fost puse capete de acuzare pe numele celor patru suspecţi, dar, la cererea
domnului Radu Prisăcaru Flavius Ioniţă, Cristian Maftei şi Toni Baltag, puşi anterior sub acuzare au fost
eliberaţi de sub acuzare. Radu Prisăcaru, Împreună cu avocaţii dânsului susţin că pe laptopul acestuia s-ar
afla dovezi incriminatoare pentru cei trei, dar acest aparat nu a fost desigilat şi cercetat la data fixată de
25
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Tribunalul Bucureşti. Părerea domnului Prisăcaru este că există o legatură între cei trei suspecţi si acest
eveniment, dar nu are puterea necesară dovedirii acestui lucru.
Judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au decis: nici unul dintre inculpaţii din dosarul "Mită la
Prefectură" nu poate fi lăsat în libertate. Pe 2 septembrie, Tribunalul Bucureşti emisese mandate de
arestare preventivă pentru 29 zile pe numele fostului prefect Radu Prisăcaru, ex-şefului ADS Iaşi, Flavius
Ioniţă, afaceristului Cristi Maftei şi avocatului Toni Baltag, sub acuzaţiile de luare de mită şi complicitate
la luare de mită. Potrivit oamenilor legii, Prisăcaru şi Ioniţă ar fi condiţionat un schimb de terenuri pentru
Norina Forna de primirea a 3 hectare, iar Maftei şi Baltag ar fi intermediat această afacere. Ieri, la
judecarea recursului, fostul prefect a declarat că nu este vinovat şi nu a făcut nimic rău. "Nu înţeleg cum
din prefectul numărul 1 am ajuns, împreună cu echipa mea, pericolul public numărul 1", le-a spus el
judecătorilor. Radu Prisăcaru a mai spus că e un om credincios şi a cerut ca măcar ceilalţi trei să fie lăsaţi
în libertate. La rîndul lor, Flavius Ioniţă, Cristian Maftei şi Toni Baltag şi-au păstrat declaraţiile date
iniţial.
Fostul prefect a menţionat şi numele deputaţilor liberali Crin Antonescu, Relu Fenechiu şi Cristian
Adomniţei, care ar figura în aceleaşi declaraţii considerate incriminatoare la adresa lui. El a cerut
tratament egal cu cei trei. "Aşa cum eu am fost arestat abuziv, pe baza a două declaraţii, mă tem că şi
aceştia pot fi arestaţi oricînd", a mai spus Prisăcaru. Preşedintele Organizaţiei Judeţene Iaşi a PNL, Relu
Fenechiu, neagă însă orice implicare în acest dosar. "Să vă spun sincer, informaţia a ajuns la mine în zece
feluri. Printre altele, s-a spus că Radu Prisăcaru mă are înregistrat pe laptop sau că aş fi menţionat în
reclamaţia lui Forna, deşi nu-l cunosc deloc pe acest domn. La fel, a apărut şi informaţia că m-a reclamat
avocatul Baltag. De fapt, Radu Prisăcaru a spus că se simte la fel de nevinovat ca şi alţi oameni politici
implicaţi în diverse speţe, exemplificînd, fără nici o legătură, cu Relu Fenechiu, Cristian Adomniţei sau
Crin Antonescu", susţine dl Fenechiu. Acesta nu se simte "nici vizat, nici lezat" în vreun fel de
declaraţiile ex-prefectului. "Am mai declarat nu numai că nu sînt implicat, dar nici nu am ştiut nimic
despre respectiva tranzacţie şi nu l-am văzut în viaţa mea pe acest domn Forna. Dorm foarte liniştit
noaptea, din acest punct de vedere", a completat dl Fenechiu. Şi ceilalţi doi politicieni au negat orice
amestec în această afacere. Ciudat este faptul că, deşi procurorii DNA programaseră pentru ieri dimineaţă
desigilarea laptopului fostului prefect, acest lucru nu s-a întîmplat. Or, potrivit unuia dintre apărătorii lui
Prisăcaru, Gheorghiţă Mateuţ, înregistrarea din laptop "s-ar putea să conţină chiar proba de care are
nevoie fostul prefect pentru răsturnarea oricăror bănuieli privind săvîrşirea unor fapte penale", aceasta
demonstrînd că şi-a îndeplinit atribuţiile. După vizita la instanţă, Prisăcaru a plecat spre DNA. Decizia
Curţii de Apel Bucureşti i-a dezamăgit pe avocaţi. "Asta este. Urmărirea penală va continua cu cei patru
în arest. Probele DNA nu sînt de natură să susţină acuzarea şi nu motivează starea de arest preventiv.
Vinovăţia nu este stabilită şi sînt neconcordanţe în declaraţiile lor. Peste toate astea, judecătorii au
26
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
deliberat timp de trei ore, dacă asta au făcut într-adevăr. Nu putem decît să sperăm că urmărirea penală se
va termina repede. Procurorii nu au mai aduse probe noi. Avocatul Toni Baltag şi-a menţinut declaraţia,
însă spune că faptele săvîrşite de el în acest caz nu au caracter penal", a comentat avocatul Tudorel
Toader.
Procesul este încă în curs, dar Radu Prisăcaru susţine că nu este singurul vinovat si speră să se
dovedească vinovăţia tuturor celor implicaţi în tranzacţia de faţă.
27
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
nu mai erau incidente prevederile articolului 7 din Legea numărul 554/2004 a contenciosului
administrativ ce reglementează procedura prealabilă.
Tribunalul Iaşi a admis excepţia neefectuării procedurii prealabile prevăzute de articolul 7 din
Legea numărul 554/2006 şi a respins acţiunea promovată de reclamantul F. L. în contradictoriu cu
A.J.O.F.M. Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost salariatul pârâtei până
la data de 3 mai 2005, când a demisionat. Prin decizia atacată I s-a imputat suma de 30.526.450 lei.
Decizia de imputare este nelegală, întrucât la data emiterii acesteia reclamantul nu mai avea calitatea de
salariat al pârâtei; prin urmare, pârâta putea să îşi valorifice pretenţiile numai pe calea dreptului comun,
cu atât mai mult cu cât Codul Muncii nu mai reglementează decizia de imputare ca modalitate de
angajare a răspunderii materiale a angajatului.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii pentru neefectuarea procedurii prealabile, instanţa a
constatat că aceasta este întemeiată. Articolul 7 alineatul (1) din Legea numărul 554/2004 prevede că:
“înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să
solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în
tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă
acesta există”. Singurele excepţii pe care legea le prevede de la obligativitatea efectuării procedurii
prealabile sunt cele prevăzute în alineatul (5) al aceluiaşi articol, respectiv acţiunile formulate de prefect,
Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici sau acţiunile celor
vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, acţiuni pentru care procedura prealabilă nu este
obligatorie. Reclamantul nu se află în situaţiile prevăzute în mod expres de articolul 7, alineatul (2) din
Legea numărul 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici prevede că: “împotriva ordinului sau
dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ”.
Statutul funcţionarilor publici nu cuprinde reguli de procedură aplicabile litigiilor în cadrul cărora se
contestă deciziile de imputare, pentru a putea fi considerată lege specială în raport cu dispoziţiile legii
contenciosului administrativ.prin urmare, un astfel de litigiu nu poate fi soluţionat decât în condiţiile
stabilite de dreptul comun în materie, respectiv de Legea contenciosului administrativ numărul 554/2004.
Curtea a constatat că recursul reclamantului este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul-recurent a avut, în perioada în care s-a produs pretinsul fapt cauzator a prejudiciului
pentru a cărui recuperare a fost emisă decizia de imputare numărul 4076 din 3 iunie 2005, statut de
funcţionar public.
28
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
În atare situaţie, regimul său juridic, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru
pagubele produse patrimoniului instituţiei publice în care a funcţionat, este cel consacrat de Legea
numărul 188/1999, şi nu cel prevăzut în Codul muncii, pentru exercitarea dreptului de a obţine repararea
pagubelor aduse A.J.O.F.M. Iaşi neinteresând dacă la data emiterii deciziei sau la data soluţionării
litigiului raportul de serviciu mai era sau nu în fiinţă, competenţa instanţei stabilindu-se în funcţie de
situaţia actuală a uneia sau alteia dintre părţi.
Curtea a constatat că în mod justificat Tribunalul Iaşi, ca primă instanţă în materia contenciosului
administrativ, s-a considerat competent a soluţiona pricina, raportat la dispoziţiile articolului 73 alineatul
(2) din Legea numărul 188/1999, care statuează că împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare
funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Legea numărul 188/1999, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nu arată însă şi condiţiile în care
funcţionarul public poate sesiza instanţa de contencios administrativ.
În lipsa acestor precizări, prima instanţă trebuia să observe că, potrivit articolului 93 din Legea
numărul 188/1999, dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi
cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, în măsura în care nu contravin
legislaţiei specifice funcţiei.
Având în vedere că, pentru rezolvarea altor situaţii litigioase născute din executarea raportului de
serviciu, cum este cel menţionat la articolul 89 din Legea numărul 188/1999, legiuitorul a prevăzut că
funcţionarul public poatee cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ în
termen de 30 de zile de la comunicare, era evident că, pentru identitate de tratament, trebuiau aplicate
prevederile Codului muncii, raporturile de serviciu, prein specificitatea lor, având numeroase asemănări
cu raporturile de muncă.
Or, dispoziţiile cuprinse în Codul muncii referitoare la jurisdicţia muncii nu instituie condiţii
prealabile pentru sesizarea instanţei, astfel că, din moment ce nici Legea numărul 188/1999 nu adoptă alte
principii în această materie decât codul muncii şi consacră doar termenul limită în care acţiunea poate fi
introdusă la instanţă, nu era permis a se adăuga la lege, facându-se trimitere la prevederile articolului 7
din Legea numărul 554/2004, întrucât persoana vătămată, la care face referire articolul 1 din acest din
urmă act normati, nu este totuna cu partea din raportul de serviciu care contestă o măsură administrativă
luată împotriva sa de instituţia publică în cadrul căreia funcţionează.
29
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Concluzii
Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit
teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieţii
economice, sociale şi politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerinţelor venite în număr tot mai
mare din partea societăţii s-au concretizat în creşterea volumului şi a complexităţii funcţiilor sale, în
multiplicarea atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara considera că
„realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“
13
. Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în asigurarea
suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească nu pot fi realizate decât
prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe
corespunzătoare. Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii publice, care, la rândul
lor, sunt înzestrate cu funcţii publice – atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care
acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii.
La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcţiei publice, fără a se
confunda tradiţiile privitoare la funcţia publică cu apariţia unui statut general. Funcţia publică exista cu
siguranţă cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcţiei publice, în
Spania anului 1852. În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost
realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător
al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din
1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al
funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia
ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat
societatea românească de pe calea unei democraţii autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a
istoricului reglementării funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul
acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999.
Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii funcţiei
publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada istorică şi de
realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de
impunere a unor concepţii politice. Asupra naturii juridice a funcţiei publice s-au exprimat diferite puncte
de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului
legal. Prima teorie a încercat definirea funcţiei publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil
13
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Bucureşti, vol. II, 1930, p. 16
30
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
(contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul
administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual de muncă)
pentru a explica natura juridică a funcţiei publice. Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul
contractual al funcţiei publice şi o înţelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de autoritate,
concepţie care, aşa cum vom arăta, este preluată şi de legiuitorul nostru constituant. Dintr-o asemenea
perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea uşoară. În doctrina interbelică, funcţia
publică a fost înţeleasă ca fiind „complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea
unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană
fizică care, executând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost
creată funcţiunea“14. Într-o definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată „situaţia juridică a
persoanei fizice – învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă
în ansamblul drepturilor şi obligaţilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică
respectivă şi organul care l-a investit“15. Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă în materie nu a
avut pretenţia de epuizare a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de funcţie publică, cu atât mai
mult cu cât potrivit definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public,
art. 3 şi în actele normative care îşi au temeiul în această Lege, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor
şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării
competenţelor sale. 3. După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice şi a
principalelor probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce priveşte natura juridică şi
definirea noţiunii de funcţie publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de vedere asupra
semnificaţiei unor prevederi ale Constituţiei României în legătură cu funcţia publică.
Cele mai importante prevederi ale Constituţiei privind funcţia publică se întâlnesc în art. 16 alin.
(3) şi art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituţia României din 1991, modificată în 2003, se consacră
principiul potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condiţiile
legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea
de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. Prin legea de revizuire a
Constituţiei a fost eliminată condiţia de avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau
funcţii publice, fiind aşadar posibilă ocuparea de funcţii publice şi de către persoanele care au dublă
cetăţenie, fapt mai apropiat de spiritul reglementărilor europene. Art. 73 alin. (3) din Constituţie, care
statuează categoriile de legi pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt
reglementate prin lege organică, menţionează statutul funcţionarilor publici la litera j) şi, separat, la lit. p)
14
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul de Arte Grafice Bucureşti, 1934,
p. 522.
15
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, Editura All Beck, 2001, p. 554.
31
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Semnificaţia
acestei prevederi este diferenţierea între regimul statutar al funcţionarilor publici şi regimul contractual al
celorlalte categorii de salariaţi, pentru că, în concepţia legiuitorului constituant român, funcţionarul public
aparţine ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul
de reglementare a statutului funcţionarului public este cel al legii organice, este subliniată şi importanţa
deosebită pe care funcţia publică şi funcţionarul public le au în sistemul constituţional şi legal. O discuţie
interesantă este legată de determinarea funcţiilor publice şi implicit a categoriilor de funcţionari publici.
Interpretarea art. 40 alin (3) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie, în coroborare cu prevederile altor articole
din Constituţie care fac referire la alte categorii de funcţii publice, ne îndreptăţesc să considerăm că au
calitatea de funcţionari publici nu doar persoanele care ocupă o funcţie publică în autorităţile sau organele
administraţiei publice, ci şi judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii, cadrele active ale armatei,
poliţiştii, personalul didactic (din învăţământul de stat), personalul vamal, personalul silvic. Categoriilor
de funcţionari amintite li se aplică prevederile unor legi speciale, alături, desigur, de dispoziţiile generale
din materie ale Constituţiei şi ale Statutului funcţionarului public. Mai amintim faptul că funcţia de
demnitate publică, menţionată de Constituţie în art. 16 alin. (3) nu presupune a fi exercitată de către un
funcţionar public, existând diferenţe semnificative între funcţionarul public şi demnitarul public
(preşedintele României, deputaţii şi senatorii, miniştrii, preşedintele consiliului judeţean, consilierii
consiliului judeţean, prefectul, primarul, consilierii locali). Legea 188/1999 în art. 5 face precizarea că
persoanele numite sau alese în funcţie de demnitatea publică nu intră sub incidenţa dispoziţiilor ei, iar un
alt act normativ, Legea 154/1998, defineşte, în art. 3, funcţia de demnitate publică ca fiind acea funcţie
publică care se ocupă prin mandat direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Stadiul actual al evoluţiei legislaţiei româneşti nu oferă o unitate de concepţie asupra problematicii
funcţiei publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor diferitelor
categorii de acte normative şi pentru aşezarea acestora la temelia unor raporturi juridice viabile. Ne
exprimăm speranţa că evoluţia procesului integrării europene, pus uneori sub semnul incertitudinii, va
însemna şi o reaşezare a realităţilor juridice, a reconsiderării funcţiei publice.
Bibliografie selectivă
32
Etica şi deontologia funcţionarilor publici
_____________________________________________________________________________________
Legislaţie
1. Constituţia României
2. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
3. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici
4. Legea nr.554 din 2 decembrie 2004 privind Contenciosul administrative, reactualizată în
02.08.2007
5. Codul penal
6. Codul de procedură penală
7. Codul de conduită al magistraţilor
33