Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
comportamentul agenţilor economici primari (individuali) pe diferite tipuri de pieţe şi care are
ca obiective principale formularea răspunsurilor la întrebările: cum se formează preţurile
bunurilor; ce se produce în societate; cum se distribuie veniturile participanţilor; b)
macroeconomia, care reprezintă partea din teoria economică referitoare la ansamblul unei
economii naţionale şi care încearcă să explice fluctuaţiile agregatelor macroeconomice de-a
lungul timpului; c) mondoeconomia, cercetează legăturile, interdependenţele dintre
economiile naţionale, care apar ca verigi primare, privite la scară planetară.
În plan orizontal, analiza structurii economiei naţionale este efectuată atât pentru a
surprinde structurile tehnologice, de ramură şi cele teritoriale ale acesteia, cât şi pentru
elaborarea soluţiilor vizând corectarea disproporţiilor şi decalajelor existente.
Omul desfăşoară activitatea economică de producţie într-un cadru istoriceşte
determinat în condiţiile utilizării unor resurse limitate. Apare astfel necesar ca activitatea
economică să fie analizată atât în funcţie de amploarea sa, cât şi din perspectiva finalităţii
scontate. Scopurile propuse trebuie ierarhizate pe diferite perioade, iar comportamentul omului
se impune a fi evaluat în relaţia sa cu tehnica şi societatea.
Acţiunea economică are astfel ca subiect agentul economic, omul considerat
individual şi în colectiv, iar ca obiect raporturile dintre nevoi şi resurse, acestea din urmă
având o determinare obiectivă. Dezvoltarea societăţii nu este posibilă decât în condiţiile
respectării unor corelaţii cu volumul, structura şi dinamica resurselor. Totodată, raporturile
respective au o determinare subiectivă în sensul că prin voinţă, pasiune, motivaţie, mod de
înţelegere, psihologie etc., agentul economic îşi pune amprenta asupra lor. Cu alte cuvinte,
este vorba aici de relaţia dintre nişte nevoi nelimitate şi nişte resurse disponibile pentru
satisfacerea lor limitate. Caracterul limitat al resurselor este cel care face necesară teoria
economică. Dacă resursele ar fi fost nelimitate, teoria economică nu ar mai fi existat.
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în
activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele. Acestea sunt suportul consumului.
Volumul şi calitatea resurselor condiţionează în mod esenţial gradul în care omul îşi satisface
nevoile, atât la nivel individual, cât şi social.
3
între oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea
realităţii economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar
ceea ce este denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi
judecăţi de valoare cu privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă
probleme putând fi rezolvate atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin
utilizarea instrumentelor specifice analizei economice.
preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu
alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un
singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte, atunci costul de oportunitate al laptelui
este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii reprezintă cea mai bună alternativă). De
multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul
monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta costului de oportunitate este
curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor
combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y
- ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă,
pământ, capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.
X
M
P
N
Y
Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.
de oportunitate, în sensul că, pentru a realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să
renunţe la a mai produce o anumită cantitate din X.
După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile
de producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ.
Înainte însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii
unui bun atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme,
indivizi). Fie de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe
care o poate realiza fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:
X Y
A 6 3
B 4 8
A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că
fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul
nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul
pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea
acelui bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin
comerţ, anumite cantităţi din bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în
producerea ambelor bunuri:
X Y
A 6 3
B 4 1
După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă
acesta ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi
X şi Y, deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor
specializa în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
9
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,
individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a
produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ
(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o
bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a
produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În
consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a
constituit baza principiului avantajului comparativ.
Fenomenele economice sunt ordonate, rânduite şi legate între ele prin raporturi cauzale
sau funcţionale care se constituie în legi economice a căror descoperire este sarcina ştiinţei
economice. Legea economică este expresia teoretică, abstractizată a unor raporturi
esenţiale, cauzale, funcţionale din interiorul fenomenelor economice, ca şi dintre acestea,
raporturi caracterizate printr-o relativă constanţă si repetabilitate în cadrul unor
condiţii date.
Apare necesară o distincţie care trebuie făcută între legile economice - pe de o parte şi
legile juridice şi cele ale naturii, pe de altă parte. Astfel, legile juridice desemnează reguli de
drept promulgate de autoritatea care reprezintă şi guvernează o societate. De asemenea, legile
economice nu trebuie opuse, dar trebuie distinse de legile naturii. În concluzie, obiectul
cunoaşterii legilor economice îl constituie fenomenele economico-sociale care rezultă din
întrepătrunderea unor acte individuale, raţionale şi voite. Legile economice au specificitatea că
acţionează prin intermediul oamenilor, aceasta presupunând existenţa anumitor scopuri. În
sfârşit, legile economice acţionează numai în anumite condiţii. Schimbarea acestor condiţii,
este un fapt care stă în puterea omului, care modifică şi forma de manifestare şi consecinţele
acţiunii legilor economice.
Pentru desfăşurarea unei activităţi economice raţionale şi eficiente, capabile să
satisfacă trebuinţele oamenilor, cunoaşterea şi utilizarea legilor economice are o deosebită
însemnătate atât teoretică, cât şi practică. Dacă am admite că legile economice nu există,
atunci măsurile şi deciziile de ordin economic ar putea fi adoptate şi realizate la întâmplare,
ceea ce ar duce la un grad mare de incertitudine a consecinţelor acţiunii lor. Legile economice
ne informează mai mult sau mai puţin asupra consecinţelor probabile ale unui anumit fenomen
economic sau ale unei anumite măsuri legislative, iar aproximarea va fi cu atât mai exactă cu
cât condiţiile reale se vor apropia mai mult de cele ipotetice pentru care legea a fost formulată.
Legile economice ne permit în acest mod să prevedem tendinţele, liniile de conduită probabilă
pe care agenţii economici le pot adopta în condiţiile economiei de piaţă. Mai mult, ţinând
seama de faptul că legile economice acţionează numai în anumite condiţii date, agenţii
economici pot crea câmpul de acţiune al unei legi sau alteia, potrivit intereselor lor, evitând
astfel efectele negative şi stimulându-le pe cele pozitive.
12
În decursul evoluţiei ştiinţei economice, noţiunii de interes personal i s-au dat mai
multe înţelesuri. Astfel, la clasici, acesta avea caracter de lege naturală, era subordonată
principiului minimului de efort. De pildă, Adam Smith considera că singurul impuls al
activităţii economice este interesul particular al individului, premisă pe care el o socoteşte
axiomatică. Acesta era considerat corespunzând "naturii omeneşti" şi reprezintă - ca atare - un
adevăr universal şi neschimbător. În concepţia clasică, însemnătatea interesului individual
rezidă în aceea că el se constituie ca regulator al întregii activităţii economice, ca armonizator
al intereselor individului cu cel general.
În concepţia neoclasicilor, interesul personal, care este şi fundamental, devine ceea ce
astăzi numim principiul hedonist (de la grecescul "hedone" - plăcere), conform căruia orice
om caută să obţină plăcerea şi să evite truda, vizând în orice circumstanţă să obţină maxim de
plăcere cu minim de efort.
În orice împrejurare, interesul slujeşte drept motiv pentru anumite acţiuni ale omului
îndreptate spre realizarea unor scopuri. Astfel, lanţul trebuinţe - interese trebuie completat:
trebuinţe - interese - scopuri - acţiuni.
În ceea ce priveşte acţiunea socială, în interpretarea uzuală ea constă în trecerea de la
o stare iniţială la o altă stare prin participarea oamenilor asociaţi, organizaţi într-o formă de
colectivitate umană. Acţiunea socială presupune, pe lângă existenţa oamenilor ca subiecţi
(agenţi) ai acţiunii, mijloacele de realizare, interesele, scopurile şi motivaţiile acţiunii sociale.
Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor economici formează comportamentul economic, în
care se manifestă în mod concret şi dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul
gândirii fenomene şi procese economice existente, dezirabile sau presupuse, reprezintă
ceea ce numim teorie economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice (concepte sau
categorii economice), enunţuri sau teze economice ierarhizate şi corelate între ele, precum şi
din principii şi legi economice.
Dacă prin voinţa lor, oamenii acţionează în domeniul economicului pentru atingerea
unor scopuri, această acţiune este un rezultat şi al ideilor şi concepţiilor economice. Teoriile
economice devin, deci, instrumente ale acţiunii sociale.
14
În condiţiile economiei de piaţă, ralierea la o teorie economică sau alta trebuie să dea
răspuns la problemele întrebuinţării resurselor rare, ale costului unor decizii comparativ cu
altele etc. În particular, sarcina principală a teoriilor economice în condiţiile economiei de
piaţă este aceea ca, în funcţie de scopurile stabilite şi de condiţiile existente, să elaboreze
soluţiile de utilizare optimală a resurselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării.
Dezvoltarea economică a societăţii a determinat apariţia încă din cele mai vechi
timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice,
de a formula legităţile care guvernează viaţa economică, astfel punându-se bazele constituirii
teoriei economice, ale formării ştiinţei economice ca domeniu de sine stătător al cunoaşterii.
Economiei i-a trebuit însă mult timp pentru a se constitui ca ştiinţă.
Astfel, cel mai vechi cod de legi cunoscut la ora actuală, „Codul lui Hamurabi”1,
stabilea anumite reguli în privinţa drepturilor de proprietate, împrumuturilor, dobânzii,
salariului şi chiar a duratei muncii.
Biblia conţine o serie de prescripţii în favoarea săracilor (care azi ar fi elemente ale
politicii de protecţie socială), cum ar fi, de exemplu, obligaţia de a lăsa o parte din recoltă la
marginea câmpului. Este prezentă de asemenea şi ideea de ciclu economic, sub forma
cunoscutului vis în care apar şapte vaci grase, urmate de şapte vaci slabe, adică şapte ani de
recolte foarte bune (deci de creştere economică, în termenii de azi), urmaţi de şapte ani de
recolte slabe (recesiune economică), când oamenii vor trebui să supravieţuiască pe baza
economiilor pe care le-au făcut în anii anteriori.
Gândirea economică din Grecia antică îşi aduce contribuţia sa la evoluţia teoriei
economice prin concepţiile filozofilor Xenofon (430 – 355 î. e. n.) şi Aristotel (384 – 322 î. e.
n.) care au încercat să formuleze o definire a “economiei” ca ştiinţă, să elaboreze o definire
economică a bunurilor, să analizeze diviziunea socială a muncii, în legătură cu care este
1
Colecţie de legi şi edicte ale regelui babilonian Hamurabi (1792-1750 î.Ch.). O copie a codului, gravată pe un
bloc de piatră de 2,4 m., a fost dezgropată de o echipă de arheologi francezi la Susa, în Irak în 1901-1902 şi se
găseşte în prezent la muzeul Luvru.
15
formulată teza dependenţei directe a acesteia de dimensiunile pieţei (la Xenofon). Au încercat
definirea obiectului şi trăsăturilor economiei politice, demonstrarea necesităţii marelui comerţ
maritim cu regiuni îndepărtate, stabilirea faptului că legea schimbului de mărfuri este
echivalenţa după un anumit criteriu a mărfurilor care se schimbă, sau, demonstrarea tezei
potrivit căreia apariţia banilor decurge direct din schimbul de produse şi intuirea procesului
obiectiv al folosirii banilor în calitate de capital (toate aceste din urmă idei aparţinând lui
Aristotel). Cu toate acestea, evident, economia la vremea respectivă era total diferită de cea pe
care o cunoaştem astăzi: întreprinderea avea dimensiuni artizanale, multe prestaţii erau
obligatorii, iar prezenţa pieţei nu era întotdeauna necesară.
În evul mediu, ecxonomia rămâne subordonată moralei şi de aceea dorinţa de câştig
sau de bogăţii materiale sunt respinse de ideologia dominantă în epocă. Abia spre sfârşitul
evului mediu se conturează procesul de emancipare a gândirii economice faţă de biserică, de
morala creştină şi de concepţiile medievale. Este proclamată autonomia puterii de stat faţă de
cea religioasă şi se dezvoltă un prim curent de gândire economică - mercantilismul. Acesta a
cunoscut răspândire în Europa între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVII-lea şi a constituit suportul teoretic al politicii de acumulare a capitalului practicate de un
şir de state. Mercantilismul are două caracteristici esenţiale: prima dintre ele are în vedere că
ramura importantă în economie este comerţul, iar cea de a doua susţine implicarea statului în
economie, prin practicarea unor politici intervenţionist-protecţioniste.
Reprezentanţii acestui curent consideră comerţul ca izvor nemijlocit al avuţiei, iar
comerţul exterior ca factor unic care contribuie la sporirea cantităţii de bani dintr-o ţară.
Mercantiliştii, susţinători ai rolului statului în economie, au abordat pentru prima oară
categoria economică de profit şi, de asemenea, au acordat o atenţie deosebită problemei
importului de mărfuri străine, cu ajutorul politicii vamale. Unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de Montchréstien -, foloseşte pentru
prima dată, în anul 1616, termenul de economie politică pentru a denumi ştiinţa economică,
termenul având o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia = cetate,
oraş, societate). Recomandările lor de politică economică vizează interzicerea ieşirii din ţară a
materiilor prime necesare industriei naţionale, limitarea intrărilor de produse manufacturate,
16
necesitatea ca doar cetăţenii ţării respective să practice comerţul sau necesitatea înfiinţării unor
manufacturi de stat.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se afirmă doctrina economică fiziocrată.
Aceasta reduce economia la agricultură, singura ramură considerată capabilă să creeze
« produs net » şi, pe de altă parte, promovează teza existenţei unei « ordini naturale » şi prin
urmare, a necesităţii descoperirii legilor obiective care guvernează funcţionarea societăţii.
Concepţia fundamentală a fiziocraţilor este sintetizată în celebra lucrare « Tabloul
economic » (1758), elaborată de francezul François Quesnay (1694-1774), considerat în
istoria gândirii economice drept autorul primei reprezentări a circuitului macroeconomic. De
asemenea, fiziocraţii au formulat în mod lapidar cunoscuta lozincă a liberalismului economic
« laissez-faire, laissez-passer » (lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc). Cu alte cuvinte,
doctrina fiziocrată apare în opoziţie cu politica intervenţionistă preconizată de mercantilişti,
susţinând importanţa concurenţei şi a mecanismului liber al preţurilor.
Trecerea de la producţia manufacturieră la cea maşinistă (revoluţia industrială) şi
dezvoltarea tendinţelor liberale care triumfă la începutul secolului al XIX-lea au impulsionat
dezvoltarea gândirii economice concretizată într-un nou demers ştiinţific reprezentat de teoria
economică clasică (şcoala clasică de economie politică).
Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai economiei politice clasice pot fi menţionaţi:
Adam Smith (1723–1790) – economist şi filozof britanic, considerat adesea
“părintele” economiei politice moderne, datorită în primul rând lucrării “O cercetare asupra
naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” – 1776, în care argumentează că munca este izvorul
tuturor avuţiilor. De asemenea, Smith s-a impus prin analiza riguroasă a diviziunii muncii, prin
abordarea sistematică a teoriei valorii, a preţurilor şi monedei, mergând până la creşterea
economică, cât şi prin viziunea sa optimistă asupra evoluţiei economiei de piaţă.
David Ricardo (1772–1823) – cunoscut prin lucrarea “Despre principiile
economiei politice şi impunerii” – 1817. În doctrina sa, Ricardo a adus contribuţii marcante la
teoria valorii, a preţului, repartiţiei, emisiunii monetare, precum şi în teoria rentei şi a
schimburilor economice internaţionale.
17
Vilfredo Pareto (1848 - 1923) - economist şi sociolog italian. Spre deosebire de teoreticienii
clasici şi de gândirea marxistă, care explicau originea valorii prin munca concretizată în
bunuri, marginaliştii văd originea valorii în om, în dorinţele şi nevoile sale. Dacă economiştii
clasici au fost creatorii teoriei obiective despre valoare, marginaliştii au întemeiat teoria
subiectivă despre valoare.
În gândirea economică, marginaliştii s-au remarcat nu atât prin teoria lor despre
valoare, ci prin analiza efectuată asupra mecanismului economiei de piaţă. Demersul lor
ştiinţific porneşte de la ideea unei economii pure, abstracte, impunând conceptul de
"concurenţă perfectă". În acest cadru, ei au urmărit comportamentul unui agent economic
izolat, ipotetic atât în calitatea sa de producător ofertant, cât şi în cea de consumator, iar modul
de abordare a problemelor economice este împrumutat din ştiinţele exacte şi se bazează în
special pe calculul marginal, pe împletirea analizei economice cu instrumentarul matematic.
Întregul orizont al activităţii economice este analizat prin prisma agentului economic, ceea ce
face ca demersul lor să fie, prin excelenţă, microeconomic. Concentrându-se asupra studiului
pieţei şi al economiei de piaţă, marginaliştii sunt consideraţi a fi apologeţii acestei economii,
neacordând atenţie problemelor acumulării şi dezvoltării în perspectivă a activităţii
economice. Aceste teorii sunt dominante la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul
secolului XX.
Pe această filiaţie se impune gândirea neomarginalistă, având ca reprezentanţi de
seamă pe Ludwig von Mises (1881 - 1973), F. A. von Hayek (1899 - 1992, laureat al
premiului Nobel în 1974) şi J. R. Hicks (1904 - 1989, premiul Nobel în 1972). De asemenea,
se impune şi efortul de sinteză între punctele de vedere marginaliste şi cele neomarginaliste
(şcoala de la Cambridge) datorat lui Alfred Marshall (1842 - 1924). Neomarginaliştii, având
în vedere restricţiile cărora trebuie să le facă faţă agentul economic, substituie conceptul de
valoare-dorinţă cu cel de opţiune (alegere). Pe ce se bazează opţiunea? Pentru bunurile de
producţie - pe însuşirile lor fizice, deci, obiective, iar pentru bunurile de consum - pe
psihologia consumatorului, deci, pe criterii subiective. Neomarginaliştii efectuează analizele
lor pornind de la agentul economic, adică predominant la nivel microeconomic. Chiar şi
problematica echilibrului economic general este abordată prin extinderea cererii
19