Вы находитесь на странице: 1из 87

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

CONF. UNIV. DR. GHEORGHE T. ZAHARIA


DRAGOŞ DUMITRACHE

DREPT ADMINISTRATIV ŞI
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

- NOTE DE CURS -

- 2005 –

1
CUPRINS

CAPITOLUL 1
STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICÃ
1. Elementele constitutive ale statului...........................................................................................1
2. Principiul separaţiei puterilor în stat.........................................................................................2
3. Statul de drept...........................................................................................................................3
4. Accepţiunile noţiunii de “administraţie” şi definiţia administraţiei publice.............................3
5. Raporturile administraţiei cu autoritãţile publice......................................................................4
6. Dreptul aplicabil administraţiei publice....................................................................................4

CAPITOLUL 2
DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
1. Apariţia fenomenului juridic şi definiţia dreptului..................................................................6
2. Drept public şi drept privat. Trãsãturile şi definiţia dreptului administrativ...........................6
3. Normele de drept administrativ – definiţie, clasificare, structurã...........................................7
4. Izvoarele dreptului administrativ.............................................................................................8
4.1. Legea şi celelalte acte juridice normative.....................................................................8
4.2. Tratatele şi convenţiile internaţionale...........................................................................9
4.3. Obiceiul juridic (cutuma), practica judiciarã, doctrina juridicã ..................................9
5. Raporturile de drept administrativ...........................................................................................9
6. Ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ........................................................10

CAPITOLUL 3
EVOLUŢIA STATAL-ADMINISTRATIVÃ ŞI A DREPTULUI ADMINISTRATIV PE
TERITORIUL ROMANESC
1. Perioada anticã. ....................................................................................................................11
1.1. Organizarea administrativã a statului dac....................................................................11
1.2. Organizarea administrativã în Dacia romanã..............................................................11
2. Perioada medievalã...............................................................................................................12
3. Perioada modernã..................................................................................................................13
4. Perioada contemporanã.........................................................................................................15

CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVÃ A TERITORIULUI ŞI AUTORITÃŢILE
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Consideraţii privind organizarea administrativã a teritoriului şi administraţia publicã........17
2. Structura şi trãsãturile administraţiei publice potrivit Constituţiei României.......................17
3. Preşedintele României...........................................................................................................18
3.1. Alegerea şi învestirea Preşedintelui României............................................................18
3.2. Atribuţiile Preşedintelui României..............................................................................19
3.3..........................................................................Actele Preşedintelui României 20
3.4. Rãspunderea politicã şi rãspunderea juridicã a Preşedintelui României.....................20
4. Guvernul României...............................................................................................................20
4.1. Guvernul României – potrivit noilor reglementãri legislative....................................20
4.2. Atribuţiile Guvernului.................................................................................................21
4.3. Actele juridice ale Guvernului....................................................................................22
4.4. Rãspunderea Guvernului.............................................................................................23
4.5. Primul-ministru. Poziţie juridicã şi atribuţii................................................................24
4.6. Membrii Guvernului....................................................................................................24
5. Administraţia publicã centralã de specialitate........................................................................25
5.1. Ministerele. Organizare, atribuţii, acte, rãspundere....................................................25
5.1.1. Ministerul Administraţiei şi Internelor............................................................25
5.2. Alte autoritãţi centrale de specialitate ale administraţiei publice................................26
5.3. Autoritãţile autonome ale administraţiei publice centrale...........................................26
6. Administraţia publicã localã................................................................................................27
6.1. Consideraţii cu privire la organizarea administraţiei publice locale..........................27
6.2. Principiile de bazã ale organizãrii şi funcţionãrii administraţiei publice locale.........27
6.2.1. Principiul autonomiei locale..........................................................................27

2
6.2.2. Principiul descentralizãrii...............................................................................28
6.2.3. Principiul deconcentrãrii serviciilor publice..................................................29
6.2.4. Principiul eligibilitãţii....................................................................................30
6.2.5. Principiul legalitãţii........................................................................................30
6.2.6. Principiul consultãrii cetãţenilor în problemele locale de interes deosebit....31
7. Autoritãţile deliberative comunale şi orãşeneşti – consiliile locale.....................................31
7.1. Consiliul local. Consideraţii generale..........................................................................31
7.2. Alegerea consiliului local............................................................................................31
7.3. Constituirea consiliilor locale......................................................................................34
7.4. Atribuţiile consiliilor locale.........................................................................................35
7.5. Funcţionarea consiliilor locale....................................................................................35
8. Primarul şi viceprimarul......................................................................................................36
8.1. Alegerea, validarea şi mandatul primarului..................................................................36
8.2. Atribuţiile primarului....................................................................................................38
8.3. Actele primarului..........................................................................................................39
9. Secretarul, serviciile publice locale şi aparatul propriu de specialitate...............................39
9.1. Secretarul......................................................................................................................39
9.2. Serviciile publice locale şi aparatul propriu de specialitate al autoritãţilor administraţiei
publice locale...............................................................................................................40
10. Consiliul judeţean ...............................................................................................................41
10.1. Componenţa şi constituirea consiliului judeţean.......................................................41
10.2. Atribuţiile consiliului judeţean..................................................................................42
10.3. Funcţionarea consiliului judeţean..............................................................................42
10.4. Preşedintele consiliului judeţean...............................................................................43
10.5. Secretarul general al judeţului...................................................................................43
10.6. Aparatul propriu al consiliului judeţean şi serviciile publice ale judeţului
......................................................................................................................................44
11. Prefectul, subprefectul şi comisia judeţeanã consultativã..................................................44
11.1. Consideraţii cu privire la instituţia prefectului..........................................................44
11.2. Subprefectul şi aparatul de specialitate al prefectului...............................................46
11.3. Comisia judeţeană consultativă.................................................................................46

CAPITOLUL 5
COLECTIVITÃŢILE LOCALE ŞI MIJLOACELE DE ÎNFÃPTUIRE A
AUTONOMIEI LOCALE
1. Concepţii asupra colectivitãţilor locale................................................................................48
2. Domeniul public şi domeniul privat ale statului şi ale unitãţilor administrativ-teritoriale..49
3. Administrarea patrimoniului statului şi a unitãţilor administrativ teritoriale......................52
3.1.................................................................................................Darea în administrare 52
3.2.............................................................................................................Concesionarea 53
3.3...................................................................................................................Închirierea 55
3.4.......................................................................................................Darea în folosinţã 55
4. Bunuri şi lucrãri...................................................................................................................55
4.1. Administrarea bunurilor..............................................................................................55
4.2. Lucrãrile publice..........................................................................................................56
4.2.1. Consideraţii generale.......................................................................................56
4.2.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul.............................................................56
4.2.3. Organizarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã................................57
5. Finanţele publice locale.......................................................................................................58
5.1. Consideraţii generale...................................................................................................58
5.2. Veniturile bugetelor locale..........................................................................................58
5.3. Cheltuielile bugetelor locale........................................................................................59
5.4. Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor locale.................................................60
5.5. Finanţele instituţiilor şi serviciilor publice..................................................................60
6. Activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice.....................................................................60
6.1. Evidenţa funciarã.........................................................................................................61
6.2. Serviciile publice comunitare de evidenţã a persoanelor ...........................................61
6.3. Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor.................62
6.4. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã.............................................63
6.5. Asigurarea ordinii şi liniştii publice............................................................................63
6.6. Atribuţiile notariale.....................................................................................................64
6.7. Atribuţiile de autoritate tutelarã şi de protecţie a copilului.........................................64

3
6.8. Soluţionarea petiţiilor..................................................................................................66

CAPITOLUL 6
SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICÃ ŞI FUNCŢIONARII
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Noţiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului public....................................67
2. Clasificarea serviciilor publice şi principiile fundamentale ale serviciului public..............68
3. Regimul juridic al funcţiei publice......................................................................................69
3.1..................................................Coordonatele constituţionale ale funcţiei publice 69
3.2. Concepţia noului Statut al funcţionarilor publici........................................................69
3.3. Condiţii de acces într-o funcţie publicã.......................................................................70
3.4. Formarea, modificarea şi încetarea raportului de funcţie............................................70
4. Probleme de personal: selectarea şi formarea funcţionarilor publici..................................73
4.1........................................................................Selectarea funcţionarilor publici 73
4.2. Pregãtirea profesionalã a funcţionarilor publici..........................................................74
5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public....................................................................75
5.1. Drepturile funcţionarului public..................................................................................75
5.2. Îndatoririle funcţionarului public................................................................................77

CAPITOLUL 7
ACTELE ADMINISTRATIVE ŞI CELELALTE FORME DE ACTIVITATE A
AUTORITÃTILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Formele de activitate a autoritãţilor administraţiei publice.................................................79
2. Trãsãturile, definiţia şi clasificarea actelor administrative de autoritate.............................79
3. Regimul juridic al actelor administrative de autoritate.........................................................81
3.1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative....................................................81
3.2. Efectele juridice ale actelor administrative.................................................................83
3.2.1. Producerea efectelor juridice ale actelor administrative..................................83
3.2.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative.....................................83
3.2.3. Suspendarea actelor administrative..................................................................84
3.2.4. Revocarea actelor administrative.....................................................................84
3.2.5. Anularea şi inexistenţa actelor administrative.................................................84
3.2.6. Modificarea, completarea, rectificarea, republicarea şi alte evenimente referitoare la
actele administrative normative......................................................................85
4. Celelalte forme de activitate a autoritãţilor administraţiei publice.......................................85
4.1. Contractul administrativ (actul administrativ de gestiune).........................................85
4.2. Actele administrative jurisdicţionale...........................................................................86
4.3. Actele civile şi de drept al muncii încheiate de autoritãţile administraţiei publice.....86
4.4. Faptele materiale juridice............................................................................................87
4.5. Operaţiunile tehnice materiale ale autoritãţilor administraţiei publice.......................87
4.6. Actele exclusiv politice ale autoritãţilor administraţiei publice..................................88

CAPITOLUL 8
RÃSPUNDEREA ADMINISTRATIVÃ
1. Consideraţii generale...........................................................................................................89
2. Rãspunderea administrativ-disciplinarã...............................................................................89
2.1. Noţiune şi trãsãturi caracteristice ...............................................................................89
2.2. Abaterea disciplinarã şi sancţiunea disciplinarã .........................................................90
2.3. Constatarea abaterilor şi aplicarea sancţiunilor disciplinare ......................................91
3. Rãspunderea administrativ-contravenţionalã.......................................................................91
3.1. Contravenţia – definiţie, trãsãturi şi conţinut..............................................................91
3.2. Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei...........................................93
3.3. Sancţiunile contravenţionale.......................................................................................93
3.3.1. Generalitãţi.......................................................................................................93
3.3.2. Sancţiunile contravenţionale principale ..........................................................93
3.3.3. Sancţiunile contravenţionale complementare .................................................94
3.4. Procedura contravenţionalã ........................................................................................96
3.4.1. Constatarea contravenţiei ................................................................................96
3.4.2. Aplicarea sancţiunilor contraventionale .........................................................97
3.4.3. Cãile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor ....................97

4
3.4.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale........................................................98
4. Rãspunderea administrativ-patrimonialã ............................................................................99
4.1. Principii generale ........................................................................................................99
4.3. Condiţii specifice aplicabile rãspunderii administrativ-patrimoniale .........................99

CAPITOLUL 9
CONTROLUL ACTIVITÃŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Controlul parlamentar asupra activitãţii administrative........................................................100
1.1. Controlul exercitat de Parlament asupra activitãţii Preşedintelui României............100
1.2. Controlul Parlamentului asupra activitãţii Guvernului.............................................101
1.3. Controlul Parlamentului asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura
Guvernului...............................................................................................................101
1.4. Controlul Parlamentului asupra administraţiei publice prin instituţia Avocatul Poporului 102
2. Controlul administrativ......................................................................................................102
2.1. Controlul administrativ intern...................................................................................102
2.2...........................................................................Controlul administrativ extern 103
3. Controlul judecãtoresc asupra legalitãţii actelor administrative........................................105
3.1. Caracterizare generalã...............................................................................................105
3.2. Contenciosul administrativ ....................................................................................... 105

5
CAPITOLUL 1

STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu


determinat, asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică. Este nevoie,
aşadar, pentru constituirea unui stat să fie întrunite trei elemente: teritoriul, populaţia
şi autoritatea politică suverană (autoritatea publică) 1. El se deosebeşte de
alte organizaţii umane cu aceleaşi caracteristici prin natura activităţilor sale fundamentale,
desemnate prin termenul de “funcţii ale statului”: funcţia legislativă, funcţia executivă,
funcţia judecătorească. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Teritoriul
statului este acea parte a globului pământesc cuprinzând solul, subsolul, apele şi
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită
suveranitatea. Potrivit legilor în vigoare, teritoriul statului român prezintă următoarele
caractere juridice: inalienabilitatea (art. 3 alin. 1 din Constituţie) – frontierele nu
pot fi modificate altfel decât prin Constituţie şi nici un alt stat nu poate avea atribuţii de
putere pe teritoriul statului român şi indivizibilitatea. România este un stat unitar şi
indivizibil (art. 1, alin.1 din Constituţie). Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu
poate fi divizat sau încorporat în alte entităţi statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca,
pentru o mai bună administrare a teritoriului şi o mai eficientă satisfacere a necesităţilor
colectivităţilor locale, statul să recurgă la organizarea administrativă a teritoriului.
Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe.
În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.3 din Constituţie). Cât
priveşte populaţia, cuprinde două mari categorii: cetăţeni ai statului
respectiv şi locuitorii care nu au aceeaşi cetăţenie. În cea de-a doua
categorie intră cetăţenii altor state şi apatrizii (persoanele care nu au nici o cetăţenie).
Cetăţeanul este individul care este legat de stat printr-o anumită situaţie juridică.
Cetăţenia română este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice,
ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin plenitudinea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi 2.
Autoritatea publică exprimă ideea că, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe
exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, în condiţii care exclud
subordonarea lui faţă de o autoritate superioară sau concurentă. “Autoritatea publică”
nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există “organe” sau “autorităţi”
(Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti ş.a.) competente să emită, în mod
unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în
1
Asupra denumirii acestui de al treilea element, în literatura de specialitate existã mai multe opinii,
toate însã desemnând aceeaşi realitate: autoritatea politicã exclusivã sau suveranã eIon Deleanu, op.cit.,
vol. II, p.13), puterea de stat sau autoritatea publicã eTudor Drãganu, op.cit., vol. I, p.203), puterea
politicã suveranã eCristian Ionescu, op.cit., vol.I, p.58), puterea politicã eGenoveva Vrabie, Drept
constituţional şi instituţii politice, Iaşi, Editura “Cugetarea”, 1997, vol. I, p. 68).
2
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti,1996,
vol. II, p.24

6
mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea
sistemului politic, raporturile dintre stat şi cetăţean, raporturile patrimoniale dintre
indivizi ş.a., prin intermediul normelor juridice. În interiorul frontierelor sale, statul
exercită o putere exclusivă; el deţine puterea de a comanda, de a controla şi de a sancţiona
în mod suveran3.

2. Principiul separaţiei puterilor în stat

Statul modern are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: legislativă - edictarea


regulilor generale; executivă - aplicarea acestor reguli; jurisdicţională –
rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi
corespunde o “putere”: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin
reglementarea judicioasă a atribuţiilor şi modalităţilor de control reciproc, eliminând ,
astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmăreşte aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat. Prima formulare a acestui principiu, îi aparţine lui Aristotel,
în lucrarea „Constituţia Atenei”. Montesquieu, în lucrarea l’Esprit des lois (1748), a
conceput cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, ca trei forţe egale,
încredinţate unor categorii de organe distincte, fiecare având rolul unei supape de
siguranţă pentru celelalte două, spre a preveni astfel samavolnicia şi arbitrariul. Funcţiile
puterii interacţionează. O funcţionare coerentă a organelor nu este posibilă dacă nu există
anumite relaţii între ele. Există, în consecinţă, aşa-numitele “zone mixte” între organele
statului (de exemplu, iniţiativa legislativă, ordonanţele Guvernului, contenciosul
administrativ, etc.). Principiul (teoria) separaţiei puterilor în stat semnifică interdicţia
cumulului funcţiilor fundamentale în stat. Constituţia României, revizuită în anul 2003,
prevede în mod expres acest principiu la art. 1 alin. 4: "Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească
– în cadrul democraţiei constituţionale.”

3. Statul de drept

Conceptul de “stat de drept” evocă faptul că organele statului nu se pot sustrage, în


activitatea lor, exigenţelor dreptului. Punerea în practică a teoriei statului de drept se
face cu ajutorul următoarelor mecanisme juridice: Controlul politic al
Parlamentului asupra executivului (prin moţiuni de cenzură, întrebări şi
interpelări adresate membrilor guvernului, acceptarea programului de guvernare şi
acordarea votului de încredere etc.), controlul administrativ, declanşat la iniţiativa
organelor administrative sau a cetăţenilor, controlul jurisdicţional asupra
legalităţii actelor administrative, realizat de puterea judecătorească (prin instanţe
de drept comun sau specializate), care soluţionează litigiul printr-o hotărâre susceptibilă
de executare silită, controlul constituţionalităţii legilor, care presupune verificarea
conformităţii cu Constituţia a legilor ordinare, controlul exercitat prin
intermediul instituţiei Avocatului Poporului, care apără drepturile şi libertăţile
cetăţeanului în relaţia acestuia cu organele administraţiei publice.

4. Accepţiunile noţiunii de “administraţie” şi definiţia


“administraţiei publice”

3
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, vol.
I, p.58

7
Termenul de “administraţie” provine din limba latină, “administer”, traducându-se
prin: agent ajutător sau, într-un alt sens, instrument. Există două concepţii asupra
administraţiei: concepţia tradiţională, conform căreia administraţia este un instrument în
mâna guvernanţilor pentru punerea în practică a politicilor acestora şi concepţia modernă,
conform căreia administraţia reprezintă un aparat care furnizează anumite servicii
cetăţenilor, funcţionând în slujba lor. Noţiunea de “administraţie” are, în principal, trei
accepţiuni. Prima, în sens material, desemnează activitatea de a administra, de a realiza
administraţia. Cea de-a doua, în sens organic, are în vedere structura indispensabilă în
înfăptuirea administraţiei. Cea de-a treia, Administraţia ca instituţie, scrisă cu majusculă,
cuprinde deopotrivă structura şi activitatea sa şi are drept scop îndeplinirea sarcinilor
primite de la puterea politică, precum şi satisfacerea intereselor generale, cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor4. Primele două accepţiuni pot face
referire la orice formă de administraţie, inclusiv la cele din domeniul privat, ultima are în
vedere exclusiv administraţia publică. Conform criteriului organic de definire a
administraţiei publice, autorităţile care realizează administraţia publică sunt: a)
Preşedintele României; b) Guvernul României; c) ministerele şi alte organe centrale
subordonate Guvernului; d) organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea
Guvernului; e) prefectul; f) comisia judeţeană consultativă; g) organele locale de
specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect; h) organele autonome locale
(consiliul judeţean, consiliul local, primarul); i) după caz, structurile subordonate tuturor
autorităţilor de mai sus. Administraţia publică este activitatea desfăşurată de
anumite autorităţi publice, prin intermediul căreia sunt conduse şi rezolvate, în regim de
putere publică, în condiţii de transparenţă şi potrivit unei etici specifice, treburile
publice.

5. Raporturile administraţiei cu autorităţile publice


Executivul şi, în special, Guvernul, este plasat în fruntea administraţiei. Parlamentul
însă, joacă şi în acest caz un rol esenţial: activitatea legislativă cuprinde şi legile care dau
administraţiei structura, scopurile şi mijloacele5. În acelaşi timp, prin controlul exercitat
asupra guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, Parlamentul
determină o conduită a acestora în ceea ce priveşte realizarea administraţiei. În legătură
cu relaţia dintre administraţie şi activitatea judecătorească, dreptul constituie pentru
administraţie o limită şi nu un scop. Administraţia se desfăşoară în cadrul dreptului, dar
nu numai pentru a face să fie respectat dreptul: scopul său este satisfacerea necesităţilor
publice6.

6. Dreptul aplicabil administraţiei publice


În întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice,
însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii
acestora7. Administraţia publică are drept scop satisfacerea interesului general. În
stabilirea legăturii dintre administraţia publică şi apariţia unui drept administrativ, se ţine
cont de criteriul interesului. Constituţiile din epoca modernă reglementează întreaga
organizare a puterilor publice prin norme de drept public. Deşi apariţia normelor juridice
care se referă la administraţia publică este asociată cu însăşi apariţia statului, numai în
statele moderne sunt întrunite condiţiile pentru apariţia unei ramuri de drept distincte, prin

4
Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996, p. 25
5
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. I, p.28
6
Jean Rivero, Op.cit., p. 15
7
Ioan Alexandru, Op.cit., p. 56

8
desprinderea dreptului administrativ din dreptul public. Acest fenomen are loc în
majoritatea ţărilor Europei continentale, în secolul al XIX-lea.

CAPITOLUL 2

DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

1. Apariţia fenomenului juridic şi definiţia dreptului

O normă socială devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau
încălcarea ei este urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei
forţe fizice, exercitate de un individ sau de un grup, ca un privilegiu socialmente
recunoscut al acestuia8. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei evoluţii care implică existenţa
unor guvernanţi, diferiţi de guvernaţi, precum şi deţinerea de către primii, în mod
legitim, a mijloacelor de constrângere necesare asigurării respectării normelor de
conduită. O dată ce puterea politică ia forma puterii de stat, putem vorbi despre drept ca
despre o entitate definitiv conturată şi desprinsă de alte tipuri de norme, altfel spus, despre
drept ca ordine juridică. În acelaşi context apare, alături de normele juridice cutumiare,
dreptul scris. Celsus afirmă că dreptul este arta binelui şi a echităţii. Ulpian a căutat să
definească dreptul prin formularea principiilor sale fundamentale: a trăi onest, a nu
dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine. Juristul Jean Louis Bergel, arată că dreptul
este ansamblul regulilor de conduită care reglementează într-o societate raporturile
sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângerea publică9.

2. Drept public şi drept privat.


Trăsăturile şi definiţia dreptului administrativ

DREPTUL PUBLIC însumează ansamblul normelor juridice care reglementează


modul de organizare şi de funcţionare a instituţiilor statului, atribuţiile acestora,
raporturile dintre stat şi supuşii săi, precum şi raporturile dintre state. Dreptul public este
format din: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,
dreptul internaţional public. DREPTUL PRIVAT cuprinde ansamblul normelor
juridice care reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice private şi
definesc raporturile dintre ei. Dreptul privat este format din: dreptul civil, dreptul familiei,
dreptul muncii ş.a. Dreptul public se distinge de dreptul privat prin două caracteristici : 1)
în raporturile de drept public, întotdeauna unul dintre subiecte este statul, pe când în
raporturile de drept privat pot fi şi două persoane private ; 2) în raporturile juridice de
drept public se urmăreşte interesul general al societăţii, în timp ce într-un raport juridic de
drept privat, fiecare parte urmăreşte un interes personal. Trăsăturile esenţiale ale
8
Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954, p. 208
9
Theorie generale du droit, Dalloz, Paris 1989, p. 18

9
dreptului administrativ sunt : a) un pronunţat caracter de mobilitate (normele de drept
administrativ sunt foarte dinamice, modificându-se, de regulă, la scurt timp după
apariţie) ; b) subiectele raportului de drept administrativ se află, de obicei, în raporturi de
subordonare ; c) soluţionarea de către organele proprii ale administraţiei publice a unor
conflicte juridice apărute între organele administraţiei publice şi particulari (persoane
fizice şi juridice) ; d) activitatea organelor administraţiei publice, sub formă de acte şi
fapte de drept administrativ, este supusă atât controlului ierarhic propriu, cât şi controlului
organelor puterii judecătoreşti şi al altor factori care contribuie la înfăptuirea
administraţiei publice. Dreptul administrativ este o ramură distinctă a sistemului
de drept, cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale
ce apar în cadrul desfăşurării activităţii executive de către autorităţile administraţiei
publice. Obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturi sociale care
reprezintă obiectul activităţii autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
respectiv acele raporturi în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea
executivă, fiind purtătoare ale autorităţii publice.

3. Normele de drept administrativ – definiţie, clasificare,


structură

Normele de drept administrativ sunt acele norme juridice care reglementează


raporturile sociale apărute în cadrul activităţii autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale. CLASIFICARE : În funcţie de criteriul obiectului de reglementare,
normele de drept administrativ pot fi împărţite în: a) norme care reglementează
organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale şi locale; b) norme
care reglementează funcţionarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale
şi locale; c) norme care reglementează relaţiile persoanelor fizice, persoanelor juridice şi
ale altor organisme nonguvernamentale, cu autorităţile administrative. În funcţie de sfera
de cuprindere : a) norme generale ; b) norme speciale ; c) norme excepţionale. După
criteriul caracterului conduitei pe care o prescriu : a) norme onerative - prescriu în mod
expres obligaţia de a săvârşi o acţiune; b) norme prohibitive - interzic săvârşirea unei
acţiuni; c) norme permisive - fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune,
prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, cu respectarea ordinii de
drept. Normele dreptului administrativ, ca orice norme juridice, cuprind cele trei
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza cuprinde condiţiile, împrejurările sau
faptele în raport cu care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia, precum şi alte
elemente care contribuie la înţelegerea prevederilor normei: principii, scopuri, înţelesul
unor termeni. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice şi se referă la
conduita pe care trebuie să o aibă cei cărora li se adresează. Dispoziţia prevede fie
obligaţia de a înfăptui unele acţiuni, fie obligaţia de a se abţine de la înfăptuirea anumitor
acţiuni, după cum poate să le permită, să le recomande sau să le stimuleze. Sancţiunea
normei de drept administrativ cuprinde urmările juridice care decurg în cazul
nerespectării normei.

4. Izvoarele dreptului administrativ

Prin izvoare formale ale dreptului înţelegem formele de exprimare a dreptului, adică
modalitatea de instituire sau de recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice
în procesul de creare a dreptului.
4.1. Legea şi celelalte acte juridice normative
În sistemul de drept românesc, izvoarele scrise ale dreptului administrativ se împart
în : a) LEGI ; b) ACTE NORMATIVE EMISE PE BAZA ŞI ÎN VEDEREA
EXECUTĂRII LEGILOR . LEGEA este actul normativ elaborat de către Parlament,
organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legislativă a ţării,
care, reglementând cele mai importante relaţii sociale, dispune de o forţă juridică

10
superioară celorlalte acte normative, ce i se conformează. Legea poate fi constituţională,
organică sau ordinară. Constituţia reprezintă sursa directă sau indirectă a tuturor
prerogativelor de administraţie publică. O mare parte a legilor organice vizează
administraţia publică: organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; sistemul
electoral, organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune, organizarea autorităţilor
administrative centrale autonome, structura sistemului naţional de apărare, organizarea
armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi
statutul cadrelor militare organizarea şi funcţionarea celorlalte componente ale forţelor
armate ş.a. În ceea ce priveşte legile ordinare, ele sunt izvoare de drept administrativ
numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei
publice. ACTELE NORMATIVE EMISE PE BAZA ŞI ÎN VEDEREA
EXECUTĂRII LEGII sunt: a) Hotărârile Guvernului: sunt acte normative pe care acesta
le emite pentru organizarea executării legilor; b) Ordonanţele Guvernului emise în baza
unor legi speciale de abilitare a Parlamentului şi care pot interveni numai în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta; c) Decretele prezidenţiale cu caracter normativ, emise de
Preşedintele României în situaţiile prevăzute de Constituţie: cu ocazia declanşării
mobilizării, a instituirii stării de urgenţă, a stării de asediu, ori a declanşării războiului; d)
acte normative (ordine, instrucţiuni ş.a.) ale administraţiei publice centrale (ministere, alte
organe centrale de specialitate subordonate Guvernului, organe administrative centrale
autonome) ; e) ordinele prefectului; f) hotărârile Consiliului judeţean; g) hotărârile
Consiliului local; h) dispoziţiile primarului.
4.2. Tratatele şi Convenţiile internaţionale
Tratatele internaţionale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern. Aşadar, acestea pot constitui izvoare ale dreptului administrativ dacă îndeplinesc
două condiţii: 1) sunt ratificate conform dispoziţiei Constituţiei României; 2) cuprind
reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.
4.3. Obiceiul juridic (cutuma), practica judiciară şi doctrina
juridică
Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare a aplicării ei
repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană10.
Obiceiurile care sunt recunoscute şi dobândesc forţă juridică devin obiceiuri juridice
(cutume) şi sunt izvoare de drept. În dreptul nostru, cutuma are astăzi o valoare redusă. Ea
mai poate fi întâlnită în dreptul maritim, sub formă de uzanţe portuare, şi în dreptul civil,
în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate, de uzufruct, de executare a contractelor şi
de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune. Practica judecătorească este
alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe, indiferent de
grad. În sistemul nostru de drept, practica judiciară nu este considerată izvor de drept.
Doctrina juridică cuprinde analizele, interpretările şi teoriile pe care specialiştii le emit
în cadrul studiului fenomenului juridic. În dreptul românesc, doctrina nu este recunoscută
ca izvor de drept.

5. Raporturile de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi juridice care iau naştere
prin reglementarea de către normele dreptului administrativ a raporturilor sociale care
intervin în rezolvarea sarcinilor administraţiei publice de către autorităţile acesteia.
Orice raport juridic este constituit din următoarele elemente: subiect, conţinut, obiect.
Având în vedere că activitatea administrativă este îndeplinită de autorităţile administraţiei
publice, cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic administrativ este învestit cu
putere publică. În funcţie de subiectele participante, raporturile juridice administrative se
pot clasifica în două categorii : 1) raporturile juridice administrative în care ambele
subiecte sunt autorităţi ale administraţiei publice ; 2) raporturile juridice administrative,

10
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Op.cit., p. 53

11
în care un subiect aparţine sistemului administraţiei publice, iar celălalt subiect este o
persoană fizică sau juridică din afara sistemului.
Obiectul raportului juridic administrativ, ca şi în cazul altor raporturi
juridice, îl constituie conduita părţilor, adică acţiunea şi inacţiunea subiecţilor.
Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează drepturile şi obligaţiile
părţilor, cu particularitatea conform căreia organul administrativ, în calitate de subiect al
raportului juridic administrativ, nu are facultatea, ci obligaţia de a le exercita, aceasta
fiind asigurată, la nevoie, prin puterea publică a statului.

6. Ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ

Spre deosebire de dreptul administrativ, obiectul ştiinţei administraţiei constă în a


răspunde la întrebarea de ce raporturile juridice din administraţie se înfăţişează într-un
anumit mod şi nu altfel, recomandând cum trebuie să fie folosite posibilităţile pe care le
stabileşte dreptul, în vederea obţinerii unor rezultate maxime, economice şi sociale11.
Dreptul administrativ este o disciplină autonomă, care nu poate să înglobeze sau să
substituie ştiinţa administraţiei. Pe de altă parte, ştiinţa administraţiei este o disciplină
autonomă, care nu poate să includă dreptul administrativ sau celelalte discipline care
cercetează administraţia fragmentar, din punct de vedere al specialităţii lor. Fiecare dintre
aceste două discipline este distinctă, având un obiect şi metode de cercetare proprii,
colaborând.

11
Mihai T. Oroveanu, Op.cit., p. 174

12
CAPITOLUL 3

EVOLUŢIA STATAL-ADMINISTRATIVÃ ŞI A DREPTULUI


ADMINISTRATIV PE TERITORIUL ROMÂNESC

1. Perioada anticã
1.1. Organizarea administrativã a statului dac
Procesul trecerii de la societatea gentilicã la organizarea politicã s-a încheiat în
vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac. Forma de stat la
daci în timpul lui Burebista, ca şi al lui Decebal, mai târziu, a fost monarhia, cu o
autoritate centralã puternicã (monarhul), care a concentrat în mâinile sale întreaga
conducere. Din timpul domniei lui Burebista, aşezãrile cu caracter urban (dave) au
cunoscut o dezvoltare intensã. În jurul acestor dave gravitau satele şi obştile vicinale,
formând adevãrate regiuni, care se constituiau într-un centru tribal. Aceste unitãţi
teritoriale erau conduse de un “şef de regiune”. Statul geto-dac din timpul lui Burebista şi
Decebal era condus pe bazã de norme religioase coroborate cu reguli laice cutumiare.
1.2. Organizarea administrativã în Dacia romanã
De-a lungul existenţei sale ca provincie romanã, Dacia a cunoscut mai multe
organizãri şi reorganizãri, înfãptuite în vremea şi de cãtre împãraţii Traian, Hadrian şi
Marcus Aurelius. Dacia înfiinţatã de împãratul Traian, dupã înfrângerea
rezistenţei dacilor (106) şi pânã la moartea sa (117), a fost organizatã din punct de vedere
administrativ ca o provincie imperialã, fiind condusã de un guvernator cu rang consular.
Provincia a fost declaratã imperialã, subordonatã direct împãratului. Marcus Aurelius
(161-180) reorganizeazã Dacia în trei subdiviziuni : Dacia Malvensis, Dacia Apulensis şi
Dacia Porolissensis. Principalele organe de conducere ale administraţiei Daciei erau:
guvernatorul, principalul organ al administraţiei centrale; adunarea provincialã a
celor trei Dacii ca organ colectiv de conducere centralã ; organul suprem de
comandã al armatei ; organele administrative locale: magistri şi prefecţi la oraşe şi
primari în administraţiile rurale. Din punct de vedere administrativ-teritorial, Dacia
era împãrţitã în subunitãţi administrativ urbane: colonii şi municipii, precum şi
subunitãţi administrativ rurale: sate şi cãtune, la care se adaugã ţinuturile, formate
din teritoriile din jurul municipiilor şi dependente de ele, toate având în frunte organe
administrative12. Dreptul roman a fost introdus în noua provincie încã din timpul
împãratului Traian.

2. Perioada medievalã
O dată cu părăsirea Daciei de către romani (între 271 şi 275), a avut loc încetarea
activitãţii organelor administrative şi retragerea peste Dunãre doar a funcţionarilor
superiori. Mulţimea funcţionarilor a rãmas pe loc, ca şi coloniştii şi urmaşii veteranilor,
care, împreunã cu autohtonii, formau masa daco-romanilor. Şi-au continuat existenţa şi
anumite oraşe, puţine la numãr. Satul devine acum o unitate administrativă. Satul lua
forma obştii teritoriale, fundamentul sãu fiind stãpânirea în comun a teritoriului.
Organele de conducere ale obştii erau: adunarea megieşilor, oamenii buni şi bãtrâni,
juzii. Se formează uniunile de obşti, proces care va conduce la constituirea unor
formaţiuni politice şi la modificãri de ordin administrativ. Se trece de la comunitãţile de

12
Maria Dvoracek, Op. cit., p. 72.

13
obşti sãteşti la formaţiuni politice, reunind un numãr de obşti cu denumirea de “ţãri” ori
“codri”. Aceste comunităţi se conduceau după norme juridice proprii. Ulterior se trece
într-o nouă fază, aceea a cnezatelor şi a voievodatelor, şi a apariţiei cnejilor, juzilor,
ducilor, voievozilor, care transformã autoritatea cu care au fost învestiţi în putere politicã.
Statele medievale româneşti Moldova şi Ţara Româneascã s-au format prin unirea
cnezatelor şi a voievodatelor în jurul unui mare voievod, care purta numele de Domn al
ţãrii. Domnia devine o instituţie centralã, supremã în organizarea statalã. Domnul era
conducãtorul suprem al administraţiei. El edicta normele cu caracter general, cu acordul
Sfatului domnesc. Sfatul domnesc era alcãtuit din boieri. La sfârşitul sec. al XV-lea va fi
format numai din dregători - înalţi demnitari ai statului, numiţi de cãtre domn, care
exercitau atribuţii în cadrul curţii, precum şi în plan administrativ, judiciar şi militar. Ca
organe locale, în Ţara Româneascã şi Moldova au fost organizate mai intâi dregãtorii
teritoriale apoi judeţele şi, respectiv, ţinuturile, conduse de marii vãtafi şi de pârcãlabi
înlocuiţi apoi de cãpitani de ţinut. Satele se împãrţeau în douã categorii: sate libere şi
sate aservite de domnie, boieri şi mãnãstiri.
Organizarea administrativ-centralã a Transilvaniei a cunoscut mai multe perioade : în
perioada stãpânirii ungare, conducerea este exercitatã de un voievod numit de regele
Ungariei. În perioada suveranităţii turceşti asupra Transilvaniei aceasta era un
principat. Conducerea era exercitatã de un principe, ales de dietã şi confirmat de sultan.
În timpul stăpânirii habsburgice, împãratul de la Viena era în acelaşi timp şi
principe al Transilvaniei. Ca locţiitor al sãu în Transilvania, împãratul desemna un
guvernator, ales dintre nobilii ţãrii.

3. Perioada modernã
Regulamentele Organice introduse în 1831 în Ţara Româneascã şi în 1832 în
Moldova, menite sã punã în practicã prevederile Tratatului de la Adrianopol (încheiat în
1829 ca urmare a rãzboiului ruso-turc), prevedeau: un buget anual de venituri şi cheltuieli
votat de Obşteasca Adunare, limitarea drepturilor Domnului la o singurã listã civilã şi
reducerea impozitelor directe la douã categorii, înfiinţarea sistemului lefurilor şi a
pensiilor pentru slujitorii statului. În Regulamentele Organice era prevãzutã separarea
puterilor în stat: puterea executivã, ce era deţinutã de domn (ales pe viaţã), împreunã cu
departamentele (ministerele); puterea legislativã, care aparţinea domnului şi Adunãrii
Obşteşti, alcãtuitã din boieri; puterea judecãtoreascã, ce revenea anumitor instanţe
judecãtoreşti, acum constituindu-se pentru prima datã tribunalele judeţene şi instanţelor
de apel, corpul de avocaţi, procuratura şi instanţa supremã de judecatã, Înaltul Divan
Domnesc (conferea autoritatea lucrului judecat, astfel încât o cauzã nu putea fi reluatã
la infinit); puterea administrativã, prin crearea departamentelor şi stabilirea unui organ
de conducere administrativã, numit Sfat administrativ. Prin Regulamentele Organice se
recunoaşte dreptul la autonomie al oraşelor. Ele aveau în frunte sfaturi orãşeneşti. La
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, distincţia dintre dreptul
public şi cel privat se accentueazã. Apar primele elemente ale dreptului constituţional şi
se contureazã dreptul civil, dreptul comercial şi dreptul penal. Concomitent, are loc o
separare a instanţelor comune de cele administrative. Apare învăţământul juridic. Evoluţia
dreptului administrativ şi a administraţiei publice, în aceastã perioadã este marcatã de
aplicarea, tot mai intensã, a unor reguli specifice, deosebite de cele ale dreptului comun,
impunându-se şi ca diciplinã ştiinţificã în învãţãmânt.
Convenţia de la Paris, semnatã la 7 august 1858, înlocuia Regulamentele Organice şi
prevedea o unire parţialã, cele douã ţãri având guverne şi adunãri separate, dar şi o
Comisie centralã, care sã alcãtuiascã legile de interes comun, precum şi o Curte de
Casaţie pentru ambele ţãri. Acest act reprezenta o lege fundamentalã pentru Principatele
Unite, având “un caracter de constituţie”13. În anul 1864, Al. I. Cuza supune ratificãrii
poporului, prin plebiscit, Statutul Dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris din 7 august 1858.
Al.I. Cuza a obţinut recunoaşterea Statutului Dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris,
13
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini şi pânã în zilele noastre, ediţia a IV-a, Editura
Humanitas, 1995

14
definirea principiului autonomiei legislative a Principatelor Unite. Puterea legislativã
era încredinţatã domnului şi celor douã camere. Domnul avea iniţiativã legislativã, el
pregãtind proiecte de legi cu ajutorul miniştrilor şi al Consiliului de Stat. În aceastã
perioadã, pentru prima datã la noi, Guvernul apare sub aceastã titulaturã. Tot acum este
folosit pentru prima oară termenul de prim-ministru, funcţie deţinută pentru întâia oarã de
Mihail Kogãlniceanu. Tot din această perioadă datează organizarea modernă a
ministerelor. Alte reforme importante din timpul lui Al. I. Cuza au fost Legea electoralã,
Legea agrarã, legi privitoare la învãţãmânt, pensii şi la organizarea judecãtoreascã.
Pentru prima datã se creeazã un sistem judiciar modern, cu judecãtori de plasã, tribunale
judeţene, curţi de apel, curti cu juri şi o Înaltã Curte de Casaţie şi Justiţie. Au fost
elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedurã civilã şi Codul de procedurã
penalã, prin care se poate spune cã s-a “constituit, în linii generale, sistemul de drept
modern, democratic”. Cât priveşte administraţia locală, s-au adoptat Legea comunalã şi
Legea pentru înfiinţarea Consiliilor Judeţene.
În anul 1866 este adoptată o nouă Constituţie, care introduce oficial denumirea de
România, în loc de Principatele Române Unite, şi nu mai menţiona dependenţa acesteia
faţã de Imperiul Otoman. Aceastã Constituţie a stabilit o serie de principii extrem de
importante privitoare la organizarea modernã a statului, precum cele ale suveranitãţii
naţionale, separaţiei puterilor în stat, guvernãmântului reprezentativ, monarhiei
ereditare, responsabilitãţii ministeriale sau al supremaţiei Constituţiei faţã de celelalte
legi. Dreptul administrativ a fundamentat, în aceastã perioadã, reglementarea sistemului
administrativ al ţãrii pe baza principiului centralizãrii excesive şi al celui de
descentralizare redusã. Şeful statului, domnul (din 1881 regele), avea
prerogative foarte largi: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul; putea
iniţia orice proiect de lege; numea şi revoca miniştrii care erau rãspunzãtori de activitatea
ministerelor respective; putea trimite în judecatã pe miniştrii vinovaţi; numea şi confirma
toate funcţiile publice ş.a. Guvernul era numit de rege, alcãtuit din miniştri şi prezidat
de ministrul însãrcinat special de rege cu formarea lui. Reprezentanţa
Naţionalã cuprindea douã adunãri: Camera (Adunarea Deputaţilor) şi Senatul.
Împreunã cu domnul, Reprezentanţa Naţionalã exercita puterea legislativã; pentru ca
legea sã fie supusã aprobãrii domnului, ea trebuia sã fi fost în prealabil discutatã şi
aprobatã de majoritatea membrilor celor douã camere. Puterea executivã era exercitatã de
domn prin şi cu ajutorul Guvernului. Puterea judecãtoreascã era încredinţatã
judecãtorilor, iar instanţa cea mai înaltã era Curtea de Casaţie.
Dupã realizarea Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918 este adoptată Constituţia României
Mari, din 1923. Aceastã nouã Constituţie a reprezentat principalul fundament juridic în
baza cãruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României Mari, conferind statului
român forma de guvernãmânt monarhicã, întemeiatã însã pe un regim democratic
parlamentar-constituţional. În iunie 1925 a intrat în vigoare legea pentru unificarea
administrativã, prin care teritoriul ţãrii era organizat, într-un sistem unitar, în judeţe şi
comune, teritoriul judeţelor - în circumscripţii numite plãşi, iar teritoriul comunelor
urbane - în circumscripţii numite sectoare. Încã din 1923, funcţionarii publici au
beneficiat de un statut propriu, prin care li se asigura stabilitatea în funcţie, sistemul
salarizãrii, acordarea pensiilor şi diverse avantaje comparativ cu ceilalţi funcţionari ori
salariaţi, în general.
La 20 februarie 1938 regele Carol al II-lea a supus poporului român “spre bunã
ştiinţã şi învoire”, dar “nu spre aprobare”, o nouã Constituţie, fãrã respectarea
prevederilor de revizuire a Constituţiei în vigoare, pe care şi jurase. Deşi Constituţia din
1938 pãstra formal principiul conform cãruia toate puterile statului emanã de la “naţiunea
românã”, prin ansamblul dispoziţiilor ei se asigura conducerea autoritarã a regelui şi
supremaţia executivului, elementele democratice parlamentare şi rolul instituţiilor
corespunzãtoare fiind simţitor reduse. Regele era declarat “capul statului”, prerogativele
sale nemaifiind în nici un fel limitate. Miniştrii au devenit funcţionari ai regelui, care-i
numea ori îi îndepãrta dupã bunul sãu plac, ei având rãspundere numai faţã de rege şi
nicidecum faţã de Parlament. Parlamentul avea un rol strict decorativ, fiind lipsit de
principalele sale atribuţii. A fost elaboratã o nouã lege administrativã, promulgatã la 14
august 1938. Unitãţile administrativ-teritoriale cu personalitate erau comuna şi ţinutul.
Judeţele au fost menţinute ca unitãţi administrative şi de control. Ele erau conduse de un

15
prefect. Judeţele erau împãrţite în plãşi, formate din mai multe comune. Ţinutul era
alcãtuit din mai multe judeţe.14 Ţinutul era administrat de un rezident regal, cu drepturi
largi, care era numit pe 6 ani, prin Decret regal.
În perioada regimului instaurat de generalul Ion Antonescu (în anul 1940),
administraţia a fost organizatã pe baza principiului “comandamentului unic”, potrivit
cãruia subalternii Conducãtorului Statului, pe plan central şi local, erau învestiţi cu puteri
depline, specifice postului deţinut, ei neavând a rãspunde decât faţã de conducãtor.
Legislaţia din perioada 1940 - 1941 stabilea existenţa a douã unitãţi de administraţie
localã, comuna şi judeţul, ambele având personalitate juridicã, patrimoniu şi un buget
propriu. Comunele erau urbane şi rurale. Şeful administraţiei comunale şi al consiliului
comunal era primarul. Plasa era o subdiviziune a judeţului, care se compunea din mai
multe comune, fiind administratã de un pretor, care reprezenta Guvernul. În fruntea
judeţului era un prefect numit prin Decret regal, ca reprezentant al guvernului în judeţ, el
fiind şi şeful funcţionarilor Ministerului de Interne.

4. Perioada contemporanã
Începând cu 30 decembrie 1947, se încheie perioada monarhicã a României şi începe perioada republicanã. Este o perioadã
a continuãrii tranziţiei spre modelul sovietic de administraţie şi, apoi, de fundamentare a noului sistem de drept, socialist. Marea
Adunare Naţionalã a adoptat, la 13 aprilie 1948, o nouã Constituţie, fiind inspiratã de Constituţia U.R.S.S. din anul 1936.
Aceasta consfinţea cã “întreaga putere emanã de la popor”, în fapt, impunea sistemul monopartinic în România şi înlãtura
15
principiul separaţiei puterilor în stat cu cel al “unitãţii depline a puterii de stat” . Organul suprem al puterii în stat a devenit
Marea Adunare Naţionalã, faţã de care rãspundeau toate celelalte organe ale statului. Ea era o instituţie unicameralã fiind
singurul organ legislativ cu competenţe în privinţa numirii Guvernului, votãrii bugetului, înfiinţãrii, contopirii sau desfiinţãrii
unor ministere, adoptãrii deciziilor privind problemele rãzboiului şi pãcii, acordãrii amnistiei etc. Guvernul era organul suprem
executiv şi administrativ, fiind format din prim-ministru, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi miniştri. Se menţine vechea
împãrţire administrativ-teritorialã în comune, plãşi şi judeţe, dar prevedea introducerea unor noi unitãţi administrativ-teritoriale
de inspiraţie sovieticã (regiunea şi raionul). Noua reglementare instituţionaliza, totodatã, consiliile populare, ca organe ale
puterii de stat. Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 dispune noua organizare administrativ-teritorialã dupã modelul sovietic,
16
împãrţind teritoriul în regiuni, raioane, oraşe şi comune . Vor fi desfiinţate Contenciosul administrativ şi Curţile administrative.
În 1949 va fi abrogat Statutul funcţionarilor publici. La 21 august 1965 a fost promulgatã o nouã Constituţie, care consacra
generalizarea relaţiilor socialiste, proclamând Republica Socialistã România. În baza noii Constituţii, în fruntea statului a fost
17
promovat Nicolae Ceauşescu . În scurt timp, acesta ajunge sã cumuleze majoritatea funcţiilor importante în stat. Constituţia din
1965 a accentuat centralizarea conducerii în toate domeniile de activitate, întãrind rolul Partidului Comunist, ca partid unic de
guvernãmânt, care reprezenta “forţa politicã conducãtoare” a întregii societãţi româneşti. În anul 1968 au fost aduse mai multe
modificãri Constituţiei din 1965, îndeosebi în ceea ce priveşte organizarea administrativã a teritoriului României. Astfel s-a
revenit la formula tradiţionalã a judeţelor, înlocuindu-se regiunile şi raioanelor. Era prevãzut faptul cã oraşele, cu peste un
anumit numãr de locuitori, puteau deveni municipii. Bucureştiul a fost denumit municipiu şi împãrţit în sectoare.

14
Ţinuturile nu erau o noutate în organizarea administrativ-teritorialã a ţãrii. Ideea era preluatã din
Legea administraţiei locale din 1929, în care erau cunoscute sub numele generic de "directorate
ministeriale". Prin Legea administraţiei din august 1938, au fost create 10 ţinuturi, şi anume Olt – cu
capitala la Craiova, Bucegi-Bucureşti, Marea-Constanţa, Dunãrea de jos-Galaţi, Nistru-Chişinãu, Prut-
Iaşi, Suceava-Cernãuţi, Mureş-Alba-Iulia, Someş-Cluj şi Timiş-Timişoara. Vezi Al. Herlea, Studii de
istoria dreptului. Organizarea de Stat., Cluj-Napoca, Editura "Dacia", 1983, p. 304.
15
V.M. Zaberca, Op.cit., pp. 116 - 117.
16
Vezi şi M. Preda, Constantin Voinescu, Drept administrativ. Partea generalã, 1992, pp. 246- 247.
17
În martie 1965, în urma încetãrii din viaţã a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

16
CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVÃ A TERITORIULUI ŞI


AUTORITÃŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Consideraţii privind organizarea administrativã a


teritoriului şi autoritãţile administraţiei publice

În prezent, organizarea administrativã a teritoriului României este reglementatã prin


Legea nr. 2/1968, care a suferit în timp mai multe modificãri. Comuna este unitatea
administrativ-teritorialã care cuprinde populaţia ruralã, unitã prin comunitate de
interese şi tradiţii, fiind alcãtuitã din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile
economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediul
consiliul local al comunei sunt sate-reşedinţã. Oraşul este centrul de populaţie mai
dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodãresc. În ţara
noastrã sunt organizate un numãr de 181 oraşe. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi
declarate municipii. Municipiul este localitatea urbanã cu un numãr mai mare de
locuitori şi cu o însemnãtate deosebitã în viaţa social-politicã şi cultural-ştiinţificã a
ţãrii. municipiul Bucureşti este organizat în şase subdiviziuni administrativ-teritoriale,
numite sectoare. Judeţul este alcãtuit din oraşe şi comune. În funcţie de condiţiile
geografice, economice şi social-politice, etnice şi de legãturile culturale şi tradiţionale ale
populaţiei. consiliile locale şi cele judeţene se pot asocia liber, hotãrând ca zona ce
cuprinde judeţele în cauzã sã fie declaratã regiune de dezvoltare18. Aceasta nu este
o unitate administrativ-teritorialã nouã cu o sferã de cuprindere superioarã judeţului şi, ca
atare, nu are nici personalitate juridicã. Organizarea administraţiei şi realizarea în concret
a legii şi a celorlalte acte bazate pe lege, în unitãţile administrativ-teritoriale, se asigurã
prin autoritãţile administraţiei publice locale, care sunt create şi funcţioneazã în comune,
oraşe, municipii şi judeţe, în scopul de a conduce şi administra problemele acestor
colectivitãţi.

2. Structura şi trãsãturile administraţiei publice potrivit


Constituţiei României
Administraţia publicã este o structurã organizaţionalã care, conform
Constituţiei şi Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, are ca principale sarcini
executarea legii sau prestarea serviciilor publice prevãzute de lege. Structura actualã a
administraţiei publice cuprinde: 1.Administraţia centrală: a) Preşedintele României şi
Guvernul României, ca organe supreme ale administraţiei publice; b) ministerele şi alte
autoritãţi centrale de specialitate ale administraţiei publice ; c) autoritãţile autonome ale
administraţiei publice centrale ; d) instituţiile centrale subordonate ministerelor sau
autoritãţilor autonome, regiile autonome sau societãţile comerciale de interes public
naţional ; 2) Administraţia publică din teritoriu : a) prefectul, ca organ de tutelã
administrativã; b) comisia judeţanã consultativã; c) serviciile publice deconcentrate în
teritoriu ale ministerelor sau ale celorlalte autoritãţi centrale; 3) Administraţia publică
locală: a) consiliul judeţean; b) consiliul municipal, orãşenesc sau comunal ; c) primarul
municipiului, oraşului sau comunei; d) instituţiile bugetare, regiile autonome şi societãţile
comerciale subordonate autoritãţilor locale. Autoritãţile administraţiei publice înfãptuiesc
activitatea puterii executive a statului, în interesul acestuia, a unitãţilor administrativ-
teritoriale şi a particularilor (persoane fizice sau juridice).

18
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionalã a României (M.Of. nr. 256/1998).

17
TRĂSĂTURILE AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE: sunt
autoritãţi publice ale statului şi pot recurge la forţa publicã în scopul îndeplinirii
sarcinilor specifice; sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, ceea ce le învesteşte cu
autoritate publicã ; activitatea lor se desfãşoarã în temeiul şi pentru executarea legii;
actele juridice adoptate sau emise sunt supuse unui control de legalitate prevãzut de lege ;
activitatea este realizatã de un personal de specialitate, format din funcţionari publici.
3. Preşedintele României

3.1. Alegerea şi învestirea Preşedintelui României


Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat19. Accesul la funcţia de Preşedinte al României aparţine, în principiu,
fiecãrui cetãţean român, care îndeplineşte condiţiile prevãzute de Constituţie şi de
Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României20: a) sã aibã drept de vot ;
b) sã aibã cetãţenia românã şi domiciliul în ţarã; sã nu intre în categoria persoanelor care
nu pot face parte dintr-un partid politic; c) sã fi împlinit, pânã în ziua alegerilor, inclusiv,
vârsta de cel puţin 35 de ani; d) sã nu fi îndeplinit, anterior, douã mandate în funcţia de
Preşedinte al României. Funcţia de Preşedinte al României este incompatibilă cu : orice
altã funcţie publicã, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita aceasta şi natura
funcţiei; calitatea de membru al vreunui partid politic ; orice funcţie privatã. În urma
scrutinului, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur, majoritatea de
voturi ale alegãtorilor înscrişi în listele electorale (Legea nr. 69/1992 privind alegerea
Preşedintelui României). În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceastã
majoritate, se organizeazã al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare numãr de voturi.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţionalã. Candidatul a cãrui alegere a fost validatã depune jurãmântul în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, convocate în şedinţã comunã. Mandatul Preşedintelui
României este de 5 ani şi se exercitã de la data depunerii jurãmântului, pânã la depunerea
jurãmântului de preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi
prelungit, prin lege organicã, numai în caz de rãzboi sau de catastrofã. Nici o persoanã nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult douã mandate.
Acestea pot fi şi succesive. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de
demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivã a exercitãrii atribuţiilor sau
de deces.

3.2. Atribuţiile Preşedintelui României


Preşedintele îndeplineşte o serie de funcţii specifice: a) Funcţia de
reprezentare presupune ca, în calitate de şef al Statului, Preşedintele sã fie primul
reprezentant al statului român atât pe plan intern, cât şi pe cel extern ; b) Preşedintele
României este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii
teritoriale a ţãrii, de unde şi cerinţa ca acesta sã fie “comandantul forţelor armate” şi
“preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii” ; c) funcţia de mediere :
Preşedintele este solicitat sã realizeze un “arbitraj” între “puterile statului” sau între
“stat şi societate”. Preşedintele României are o serie de importante atribuţii în raport cu
Parlamentul, Guvernul, alte autoritãţi ale administraţiei publice centrale autonome, în
raport cu puterea judecãtoreascã şi Curtea Constituţională, în politica externă precum şi
în situaţii excepţionale : Preşedintele României poate adresa mesaje Parlamentului
referitoare la principalele probleme politice ale ţării, convoacă Parlamentul rezultat din
alegeri, în termen de maxim 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Preşedintele mai
poate cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcţiune, numai în
anumite condiţii, desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; numeşte
19
Constituţia României revizuitã, art. 81, al. 1, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
767/2003. Vezi şi Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României.
20
pentru detalii, vezi M. Preda, Autoritãţile administraţiei publice, Bucureşti, 1999, pp. 42 – 43 şi
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, p.
319.

18
Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocă şi numeşte unii
membri ai Guvernului, în caz de remaniere; Preşedintele României promulgă legile. Poate
sesiza şi Curtea Constituţionalã, dacã aprecieazã cã legea, în ansamblu, sau o dispoziţie a
ei sunt neconstituţionale. Poate participa la şedinţele Guvernului (atunci când participă le
şi conduce). Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii,
convoacă lucrările acestuia, coordonează şi-i îndrumă activitatea. Propune numirea unor
importanţi funcţionari ai administraţiei publice (directorul general al Serviciului Român
de Informaţii, judecãtorii şi procurorii financiari din cadrul Curţii de Conturi, doi din
membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului). Numeşte judecãtorii şi a procurorii, cu
excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Poate declara,
cu aprobarea prealabilã a Parlamentului, mobilizarea parţialã sau generalã a forţelor
armate (numai în cazuri excepţionale, aceastã hotãrâre se supune ulterior aprobãrii
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare). Poate institui, în condiţiile legii, starea
de asediu sau starea de urgenţã, în întreaga ţarã sau în unele localitãţi, situaţie în care este
necesarã o aprobare ulterioarã a Parlamentului, în termen de cel mult 5 zile de la
adoptare, încheie, în numele României, tratatele internaţionale ş.a.

3.3. Actele Preşedintelui României

Preşedintele României emite decrete (ca acte juridice). Acestea pot avea caracter
normativ sau individual. De asemenea, Preşedintele României poate adresa Parlamentului
mesaje, poate face declaraţii, apeluri, poate adresa scrisori, acestea fiind, prin efectele
lor, acte politice. Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial iar unele dintre
ele se contrasemnează de primul-ministru.

3.4. Rãspunderea politicã şi rãspunderea juridicã a


Preşedintelui României

Preşedintele României este supus unor rãspunderi exprese, neîndeplinirea,


nesocotirea sau încãlcarea unora dintre acestea putând sã atragã, dupã caz, rãspunderea
politicã, respectiv administrativã sau penalã.

4. Guvernul României

4.1. Guvernul României - potrivit noilor reglementãri


legislative

Guvernul României este organizat şi funcţionează în baza Legii nr. 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor21, modificatã şi
completatã prin O.U.G. nr. 64/2003 şi Legea nr. 23/200422. Conform Constituţiei,
“Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare, acceptat de Parlament, asigurã
realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a
administraţiei publice”. Guvernul are, totodatã, şi sarcina de conducere generalã a
administraţiei publice, în calitatea sa de autoritate centralã cu competenţã materialã
generalã. Aceastã atribuţie presupune existenţa unor raporturi de drept administrativ între
Guvern şi celelalte autoritãţi publice. Guvernul este alcãtuit din prim-ministru, miniştri,
miniştri-delegaţi, cu însãrcinãri speciale pe lângã primul-ministru, prevãzuţi în lista
Guvernului prezentatã Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Desemnarea
candidatului pentru funcţia de prim-ministru este de competenţa Preşedintelui României,
în urma consultãrii partidului care a dobândit majoritatea absolutã în Parlament. În cazul
în care nu existã un asemenea partid, desemnarea se va face în urma consultãrii cu toate
partidele politice parlamentare. Candidatul la funcţia de prim-ministru are consultãri
politice cu partidul sau gruparea de partide politice care a susţinut desemnarea sa, în
vederea alcãtuirii noului Guvern şi a programului de guvernare. Candidatul la funcţia de
21
vezi Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001.
22
vezi Monitorul Oficial nr. 187 din 3 martie 2004.

19
prim-ministru are 10 zile la dispoziţie pentru negocierea listei ministeriabililor, cât şi
pentru redactarea programului de guvernare. În urmãtoarea etapã a procedurii de
învestiturã are loc dezbaterea pentru acordarea votului de încredere. Programul de
guvernare este un document politic, care aparţine în exclusivitate Guvernului şi care, dacã
este acceptat, are ca efect acordarea încrederii Parlamentului, pentru realizarea
obiectivelor cuprinse în acest act. În cazul neacordãrii votului de încredere, procedura de
învestiturã se reia. Dupã obţinerea votului de încredere, Preşedintele României numeşte
Guvernul. Guvernul şi primul-ministru vor rãspunde politic exclusiv în faţa
Parlamentului. Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercitã
urmãtoarele funcţii: funcţia de strategie ; funcţia de reglementare; funcţia de administrare
a proprietãţii statului; funcţia de reprezentare; funcţia de autoritate de stat. Şedinţele
Guvernului se convoacã şi sunt conduse de primul-ministru. Preşedintele României poate
lua parte la şedinţele Guvernului (pe care le şi conduce) în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externã, apãrarea ţãrii, asigurarea ordinii publice şi, la
cererea primului-ministru, în alte situaţii. Guvernul se întruneşte sãptãmânal sau ori de
câte ori este nevoie.

4.2. Atribuţiile Guvernului

Guvernul exercitã conducerea generalã a autoritãţilor administraţiei publice. Ca


urmare, Guvernul efectueazã acte de execuţie şi realizeazã conducerea, în ansamblu, a
administraţiei publice. Guvernul asigurã executarea de cãtre organele administraţiei
publice a legilor şi a celorlalte acte normative, date în aplicarea acestora. Atunci când
se impune, Guvernul poate el însuşi sã adopte hotãrâri (norme obligatorii) pentru
executarea unor legi. Guvernul are nu numai obligaţia de îndrumare, coordonare şi
control a autoritãţilor subordonate pe scarã ierarhicã, ci şi pe aceea de anulare a actelor
neconforme cu legea, emise de acestea. Exercitarea acestui drept este înfãptuit de Guvern
în mod nemijlocit, dar şi prin reprezentanţii sãi în judeţe şi în municipiul Bucureşti,
respectiv prin prefecţi, care conduc în teritoriu serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale administraţiei publice centrale. Exercitarea
dreptului de control al Guvernului prin prefecţi este limitat numai la activitatea
autoritãţilor administraţiei publice locale autonome alese şi la actele emise de aceste
autoritãţi, prefectul având dreptul sã atace, în instanţa de contencios administrativ, orice
act pe care îl considerã ilegal. Anularea propriu-zisã a actului ilegal, nu este de
competenţa prefectului, ci numai a instanţei de contencios administrativ. Guvernul este
cel care are, în primul rând, iniţiativa legislativă. Elaborează proiectele de lege a
bugetului de stat şi a bugetului asigurãrilor sociale de stat. Asigură administrarea
proprietãţii publice şi private a statului. Are atribuţii importante cât priveşte apãrarea
ordinii de drept, a liniştii publice şi a siguranţei cetãţeanului, precum şi a drepturilor şi
libertãţilor cetãţeneşti, securitatea persoanelor şi a bunurilor acestora, este obligat sã
realizeze mãsurile privitoare la apãrarea ţãrii, la organizarea generalã a forţelor armate,
trebuie să asigure buna desfãşurare a alegerilor de la toate nivelurile, negociază tratate,
acorduri internaţionale care angajează statul român ş.a.

4.3. Actele juridice ale Guvernului

Pentru exercitarea atribuţiilor sale, pe baza şi în vederea executãrii legilor, Guvernul


adoptã o serie de acte normative şi individuale. Guvernul este abilitat sã adopte
hotãrâri şi ordonanţe. Hotãrârea - care poate fi normativã sau individualã - este actul
prin care Guvernul îşi îndeplineşte rolul sãu constituţional, privind conducerea generalã
a administraţiei publice. Hotãrârea reglementeazã relaţiile sociale care, prin natura lor,
sunt inferioare ca importanţã faţã de cele reglementate prin lege. Ordonanţa nu poate fi
emisã decât prin delegarea de putere, respectiv, ca urmare a unei legi speciale adoptate de
Parlament, de regulã, cu caracter excepţional şi numai pe termen strict delimitat (de
exemplu, în perioada vacanţelor parlamentare). Unele dintre ordonanţele care se emit pe
baza unei legi speciale de abilitare se supun aprobãrii ulterioare a Parlamentului, în timp
ce altele nu mai impun o asemenea mãsurã. În general, vor fi supuse aprobãrii ulterioare a

20
Parlamentului numai acele ordonanţe pentru care legea de abilitare o cere în mod expres.
În acelaşi context, sã mai subliniem cã Parlamentul nu poate delega competenţa sa
legislativã din domeniul legilor organice, ci numai din cel al legilor ordinare.
Ordonanţa de urgenţã este emisã de Guvern în situaţii cu totul deosebite, când,
din motive absolut obiective, nu a fost posibilã adoptarea unei legi în procedurã de
urgenţã şi nici a uneia de abilitare (art. 115, alin. 4 din Constituţie). Dar şi în aceste
situaţii, ea poate sã intre în vigoare numai dupã depunerea acesteia spre dezbatere în
procedurã de urgenţã la Camera competentã sã fie sesizatã şi dupã publicarea ei în
Monitorul Oficial. Ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã. În cazul respingerii, efectele
ordonanţei de urgenţã înceteazã o datã cu publicarea legii de respingere. Atunci când
Parlamentul o aprobã, ordonanţa de urgenţã intrã în categoria legilor. Atât hotãrârile de
Guvern, cât şi ordonanţele adoptate de acesta sunt semnate de primul-ministru,
contrasemnate de cãtre miniştri, care au obligaţia punerii lor în executare, şi se publicã în
Monitorul Oficial.

4.4. Rãspunderea Guvernului

Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.


Fiecare membru al Guvernului rãspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru
activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Sancţiunea corespunzãtoare rãspunderii
politice a Guvernului constã în demiterea sa, ca efect al retragerii încrederii acordate la
învestiturã, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi
senatorilor (art. 113 alin. 1 din Constituţie). Cât priveşte rãspunderea juridicã a
membrilor Guvernului, dacã în cazul rãspunderii politice a membrilor
Guvernului, rãspunderea este solidarã, în cazul rãspunderii penale, aceasta este
individualã, afectând numai pe acel membru al Guvernului care a comis o infracţiune în
timpul exercitãrii funcţiei sale. Procedura de sesizare şi prevederile referitoare la
pedepsele complementare, graţierea şi prescripţia pentru infracţiunile comise de membrii
Guvernului în exerciţiul funcţiei sunt distincte faţã de infracţiunile prevãzute de legea
penalã. Sesizãrile în vederea începerii urmãririi penale, vor fi depuse la Comisiile de
specialitate ale Camerei Deputaţilor sau Senatului, în cazul în care miniştrii sunt deputaţi
sau, respectiv, senatori, iar pentru cei care nu sunt parlamentari, la Comisia special
constituitã de Preşedintele României. În cazul aprobãrii cercetãrii penale, dosarul va fi
trimis, de îndatã, ministrului Justiţiei sau, dupã caz, primului-ministru, pentru a proceda
potrivit legii. Urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru faptele sãvârşite în
exerciţiul funcţiei, se efectueazã de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, iar judecarea acestora, de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii.
În condiţiile în care membrii Guvernului au sãvârşit alte fapte infracţionale decât cele
comise în exerciţiul funcţiei, ei rãspund potrivit dreptului comun, iar sesizãrile vor fi
adresate Procurorului general al Parchetului General de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Acesta, la rândul sãu, dupã ce constatã dacã sesizarea este întemeiatã, o va
înainta, dupã caz, fie Preşedintelui Camerei Deputaţilor sau al Senatului, fie Preşedintelui
României. Cât priveşte rãspunderea patrimonialã a Guvernului şi a miniştrilor, atât
Guvernului, în ansamblu, cât şi miniştrilor, ca autoritãţi ale administraţiei publice, li se
aplicã regimul dreptului comun al contenciosului administrativ, când paguba este cauzatã
printr-un act administrativ ilegal sau printr-un refuz nejustificat23.

4.5. Primul-ministru. Poziţie juridicã şi atribuţii

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordoneazã activitatea membrilor acestuia,


respectând atribuţiile ce-i revin fiecãruia. De asemenea, primul-ministru prezintã
23
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 432

21
Parlamentului declaraţii şi rapoarte cu privire la politica Guvernului şi rãspunde la
întrebãrile ori interpelãrile care îi sunt adresate de cãtre deputaţi şi senatori. Atribuţiile
primului –ministru sunt detaliate în Legea 90/2001, modificatã şi completatã, cu privire la
organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor: reprezintã Guvernul în relaţiile
cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea
Constituţionalã, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte
autoritãţi şi instituţii publice, cu partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte
organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale; convoacã şi conduce
şedinţele Guvernului, cu excepţia situaţiilor prevãzute de lege24; este vicepreşedintele
Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii şi exercitã toate atribuţiile care derivã din
aceastã calitate; poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete
interministeriale, pentru rezolvarea unor probleme operative; semneazã hotãrârile şi
regulamentele adoptate de Guvern şi contrasemneazã decretele emise de Preşedintele
României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnãrii acestora
ş.a.

4.6. Membrii Guvernului

Guvernul este un organ colegial (format din mai multe persoane – membrii
Guvernului). Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetãţenia românã şi
domiciliul în ţarã, se bucurã de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit
condamnãri penale şi nu se gãsesc în unul din cazurile de incompatibilitate prevãzute de
Legea nr. 161/200325 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei. Guvernul este alcãtuit, în afara primului-ministru, din
miniştri şi din alţi membri stabiliţi prin lege organicã (de organizare a Guvernului).
Este vorba de miniştri-delegaţi, cu însãrcinãri speciale pe lângã primul-ministru,
precum şi de miniştrii de stat. Guvernul, cu avizul Curţii de Conturi, poate înfiinţa
organe de specialitate (subsecretariate şi secretariate de stat) în subordinea sa.

5. Administraţia publicã centralã de specialitate

5.1. Ministerele. Organizare, atribuţii, acte.


Responsabilitatea ministerialã

Ministerele reprezintã o categorie distinctã de organe, în cadrul sistemului


autoritãţilor administraţiei publice, având rolul de a organiza exercitarea şi a executa în
concret legile în anumite domenii şi sectoare de activitate, fiind, prin aceasta, organe de
specialitate de resort. Ministerele şi miniştrii se aprobã de cãtre Parlament, prin acordarea
votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la
învestiturã. Responsabilitatea ministerelor se “întinde” pe întreg teritoriul ţării, fapt pentru
care ministerele sunt autoritãţi centrale ale administraţiei publice. Ministerele sunt
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, care realizeazã politica
guvernamentalã în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele se organizeazã şi
funcţioneazã numai în subordinea Guvernului. Ministerele cuprind, de regulã, în structura
lor organizatoricã urmãtoarele compartimente: birouri, servicii, direcţii, direcţii
generale şi departamente. Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de
specialitate şi pot avea în subordine servicii publice deconcentrate, care funcţioneazã în
unitãţile administrativ – teritoriale. Conducerea ministerelor se exercitã de cãtre
miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Atribuţiile
miniştrilor : organizarea, coordonarea şi controlul aplicãrii legilor, ordonanţelor şi
hotãrârilor Guvernului, cu aplicarea limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei
locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici; iniţierea şi avizarea unor proiecte
24
Alineatul respectiv are în vedere situaţia când la şedinţa Guvernului participã Preşedintele României
şi acesta prezideazã şedinţa.
25
publicatã în Monitorul Oficial nr. 279 din 21.04.2003

22
de acte normative; fundamentarea şi elaborarea propunerilor pentru bugetul anual,
înaintarea acestora Guvernului României ş.a. Ministrul îşi exercitã atribuţiile de
conducere prin instrucţiuni şi ordine. Miniştrii, în calitatea lor de membri ai Guvernului,
rãspund atât politic, dar şi civil, contravenţional, disciplinar sau penal, dupã caz, potrivit
dreptului comun.

5.1.1. Ministerul Administraţiei şi Internelor

Conducerea M.A.I. se exercitã de cãtre ministru, iar activitãţile în domeniul


administraţiei publice sunt coordonate de ministrul delegat. Principalele atribuţii ale
ministerului în domeniul administraţiei publice sunt urmãtoarele: îndrumã şi controleazã
activitatea prefectului pentru îndeplinirea Programului de guvernare; iniţiazã proiecte de
acte normative în domeniul serviciilor publice deconcentrate; îndrumã şi sprijinã
autoritãţile publice locale şi aparatul propriu al acestora în aplicarea prevederilor legale şi
îndeplinirea atribuţiilor; în colaborare cu autoritãţile administraţiei publice locale,
elaboreazã şi monitorizeazã strategii şi programe de dezvoltare a infrastructurii urbane şi
a serviciilor de gospodãrie comunalã ş.a. M.A.I. îndeplineşte atribuţii în domeniul ordinii
şi siguranţei publice.

5.2. Alte autoritãţi centrale de specialitate ale


administraţiei publice

În sistemul administraţiei publice existã şi organe centrale de specialitate, altele


decât ministerele (secretariate, agenţii, autoritãţi, comisii, oficii, institute, birouri
etc.), care sunt organizate şi funcţioneazã în subordinea Guvernului 26 sau a ministerelor ca
instituţii publice, cu personalitate juridicã. Se înfiinţează prin hotãrâri ale Guvernului şi
au o structurã proprie, iar conducãtorii lor sunt asimilaţi, dupã caz, cu secretarii de stat,
subsecretarii de stat sau directorii generali din ministere. Conducãtorii organelor centrale
specializate, altele decât ministerele, emit ordine, instrucţiuni, norme metodologice.
Aceste autorităţi îşi desfãşoarã activitatea pe întreg teritoriul ţãrii, prin servicii
deconcentrate. Exemple : Autoritatea Naţionalã de Reglementare în Domeniul Energiei,
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spãlãrii Banilor, Agenţia Nuclearã, Agenţia
Naţionalã a Funcţionarilor Publici ş.a.

5.3. Autoritãţile autonome ale administraţiei publice


centrale

Autoritãţile administrative autonome pot fi constituite numai prin legi organice,


fiind exceptate acele autoritãţi înfiinţate direct prin Constituţie (Consiliul Suprem de
Apãrare a Ţãrii, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul
Poporului, Serviciile Publice de Radio şi Televiziune şi Consiliul Legislativ). Între
autoritãţile centrale autonome, înfiinţate prin legi organice, menţionãm Consiliul
Naţional al Audiovizualului, Banca Naţionalã, Fondurile Proprietãţii Private etc.
Autorităţile de mai sus sunt organe executive, pentru că activitatea lor se desfăşoară se
desfãşoarã pe baza legii şi în vederea executãrii ei.

6. Administraţia publicã localã

6.1. Consideraţii cu privire la organizarea administraţiei


publice
locale

26
vezi Mircea Preda, Op. cit., p. 182.

23
Administraţia publică locală este totalitatea autoritãţilor cu competenţã
generalã sau specialã, chemate sã satisfacã cerinţele şi interesele generale ale populaţiei
unei unitãţi administrativ – teritoriale (judeţ, comunã, oraş). Administraţia publică locală
este organizată şi funcţionează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale ale României :
comune, oraşe27 şi judeţe. Administraţia publicã localã - în cadrul unitãţii administrativ –
teritoriale -, îşi realizeazã sarcinile prin servicii proprii sau deconcentrate cu atribuţii
corespunzãtoare la nivelul comunei, oraşului şi al judeţului. Între administraţia publică
centrală şi cea locală există unele delimitări determinate de PRINCIPIUL
AUTONOMIEI LOCALE. În comune şi oraşe, administraţia publicã localã se
realizeazã prin consiliile locale şi primarii aleşi conform legii, aceste instituţii alcãtuind
autoritãţile administraţiei publice locale, prin care se realizeazã autonomia localã. La
nivelul judeţelor, consiliile judeţene, în calitate de autoritãţi ale administraţiei publice,
realizeazã autonomia localã în judeţe. Din cele de mai sus rezultă că prin administraţie
publicã înţelegem activitatea pe care o desfãşoarã autoritãţile administrativ – teritoriale
organizate pe baza principiului autonomiei locale.

6.2. Principiile de bazã ale organizãrii şi funcţionãrii


administraţiei publice locale

Din prevederile corelate ale Constituţiei, Legilor nr. 215/2001 a administraţiei


publice locale şi 67/2004, rezultă că organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale are la bazã urmãtoarele principii: 1. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE ;
2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZÃRII ; 3. PRINCIPIUL DECONCENTRÃRII
SERVICIILOR PUBLICE ; 4. PRINCIPIUL ELIGIBILITÃŢII
AUTORITÃŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ; 5. PRINCIPIUL
LEGALITÃŢII ; 6. PRINCIPIUL CONSULTÃRII CETÃŢENILOR ÎN
SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR LOCALE DE INTERES DEOSEBIT.
6.2.1. Principiul autonomiei locale. Ca o consecinţã a aplicãrii principiului
autonomiei locale (consacrat expres de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001), autoritãţile
comunale/orãşeneşti nu sunt subordonate faţã de vreo autoritate judeţeanã sau
centralã. Între consiliul local, respectiv primar, pe de o parte, şi consiliul judeţean, pe
de altã parte, nu este nici un raport de subordonare. Nu existã raporturi de
subordonare nici între consiliul local/primar, pe de o parte, şi prefect, minister,
departament central, pe de altã parte. În relaţiile cu organele locale, organelor centrale,
respectiv judeţene, le revin doar urmãtoarele drepturi: de a le organiza activitatea; de a le
da îndrumãri; de a executa controlul general asupra diferitelor activitãţi cu caracter
economico-financiar, juridic, organizatoric, cultural etc.; de a solicita anularea actelor
ilegale.Conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, autonomia locală este
dreptul şi capacitatea efectivã a autoritãţilor administraţiei publice locale de a soluţiona
şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivitãţilor locale pe care le reprezintã,
treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercitã de cãtre consiliile locale şi
primari, precum şi de cãtre consiliile judeţene, autoritãţi ale administraţiei publice locale
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Colectivitatea localã
reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorialã. Autonomia locală
este numai administrativă şi financiară şi este exercitată pe baza şi în limitele prevăzute
de lege. Autonomia localã conferã autoritãţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în
limitele legii, sã aibã iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date, în
mod expres, în competenţa altor autoritãţi publice. Pentru realizarea autonomiei locale,
autoritãţile administraţiei publice din comune, oraşe şi judeţe elaboreazã şi aprobã
bugete de venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în condiţiile legii, sã instituie şi sã
perceapã impozite şi taxe locale. Autonomia localã reprezintã atât un drept, cât şi o
obligaţie pentru autoritãţile reprezentative ale colectivitãţilor locale, care au misiunea de a
gestiona şi rezolva toate problemele populaţiei din raza lor administrativ-teritorialã.

27
În condiţiile legii, unele oraşe au fost declarate municipii, pe baza unor criterii speciale.

24
6.2.2. Principiul descentralizãrii. Descentralizarea se caracterizeazã prin aceea cã
rezolvarea problemelor de interes local nu se face de funcţionari numiţi de la centru, ci
de cãtre cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de aceştia28. Autoritãţile locale nu
sunt subordonate ierarhic celor centrale, iar actele lor, chiar dacã nu sunt conforme cu
legea, nu pot fi anulate de acestea din urmã (în cadrul sistemului administrativ), ci de
cãtre autoritãţi din afara acestuia – din sfera puterii judecãtoreşti, ori în cadrul unui sistem
jurisdicţional special constituit. Descentralizarea administrativã constã în recunoaşterea
personalitãţii juridice unitãţilor administrativ-teritoriale, existenţa autoritãţilor publice
care le reprezintã şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, dar
care sunt supuse unui control special (tutelã administrativã). Elementele specifice
descentralizãri administrative care caracterizeazã administraţia publicã din România sunt
urmãtoarele29: rezolvarea problemelor locale care intereseazã comuna, oraşul sau judeţul
este datã în competenţa autoritãţilor administraţiei publice locale; persoanele care
alcãtuiesc aceste autoritãţi (consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii) sunt aleşi de
cãtre locuitorii localitãţii sau judeţului, iar ceilalţi funcţionari publici, din serviciile
publice ale acestor autoritãţi sunt desemnaţi de cãtre respectivele autoritãţi; raporturile
dintre autoritãţile administraţiei publice locale din comune şi oraşe şi autoritãţile
administraţiei publice la nivel judeţean se bazeazã pe principiile autonomiei, legalitãţii,
responsabilitãţii, cooperãrii şi solidaritãţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. În
relaţiile dintre autoritãţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o
parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altã, nu existã raporturi de
subordonare; între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile
judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altã parte, nu existã raporturi de
subordonare; imposibilitatea autoritãţii centrale de a anula actele (chiar şi cele ilegale) ale
autoritãţilor locale descentralizate. În acest sens, nici o autoritate a administraţiei publice
centrale (Guvern, ministere) nu are competenţa sã anuleze, sã modifice sau sã suspende
un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul judeţean sau de primar, aşa cum ar
putea-o face, de pildã, Guvernul cu un act emis de un ministru sau de prefect. La rândul
sãu, nici prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care are rolul sã “vegheze
ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor
consiliilor judeţene sã se desfãşoare în conformitate cu prevederile legii”, nu poate anula
sau suspenda un act adoptat sau emis de autoritãţile administraţiei publice locale, ci cel
mult sã solicite acest lucru unei autoritãţi din sfera altei puteri a statului – instanţei
judecãtoreşti; fiecare dintre unitãţile administrativ-teritoriale (comunã, oraş, municipiu,
judeţ) dispune de un patrimoniu propriu, distinct de cel al statului şi de un buget propriu,
pe care le gestioneazã în condiţiile legii, în vederea satisfacerii intereselor şi trebuinţelor
locale.
6.2.3. Principiul deconcentrãrii serviciilor publice. Deconcentrarea administrativă
este o treaptã, situatã între centralizare şi descentralizare administrativã, fiind o
“centralizare atenuatã” sau “o slabã descentralizare”.30 Conducãtorii instituţiilor
deconcentrate sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din
domeniul respectiv care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei
sunt supuse controlului administrativ ierarhice. Numirea sau eliberarea din funcţie a
conducãtorilor acestor servicii se face numai cu avizul consultativ al prefectului.
Deconcentrarea serviciilor publice nu vizeazã în mod obligatoriu transferarea tuturor
activitãţilor de la nivel central, la cel judeţean sau local (ceea ce nu este nici necesar nici
oportun). La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale sunt organizate servicii publice ale
organelor centrale, care au, de regulã, dublã subordonare: pe verticalã - organului central,
iar pe orizontalã - prefectului. În categoria acestora intrã direcţiile sanitare, direcţiile de
statisticã, inspectoratele şcolare ş.a.m.d. Autoritãţile administraţiei publice locale, care
presteazã servicii de interes local, sunt consiliile locale şi primarii, ca unitãţi autonome,
precum şi consiliile judeţene. Sunt şi o seamã de instituţii publice care presteazã servicii

28
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generalã Casa Editorialã “Calistrat Hogaş”,
Bucureşti, 1995, p. p. 287-288
29
Mircea Preda, ibidem, p. p. 298-301
30
Mircea Preda, op. cit., 1995, p. 301

25
cãtre populaţie. Ele se înfiinţeazã prin lege sau potrivit legii, de Parlament, Guvern,
ministere şi alte autoritãţi de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de
cãtre consiliile judeţene sau locale. În aceastã categorie intrã, între altele, instituţii de
învãţãmânt, dispensare, policlinici, spitale, biblioteci etc. Alte tipuri de servicii publice
sunt cele prestate de regiile autonome de construcţii, transport, comunicaţii,
salubritate etc. şi care se înfiinţeazã prin hotãrâri de Guvern sau ale consiliilor judeţene
sau locale. În sfârşit, unele asociaţii şi fundanţii, care pot fi înfiinţate şi de persoane
particulare, fãrã scop lucrativ sau non-profit, intrã, de asemenea, în cadrul unitãţilor care
presteazã unele servicii publice.
6.2.4. Principiul eligibilitãţii. Acest principiu nu este formulat expres de Constituţie
dar este cuprins în prevederile Legilor nr. 215/2001 şi nr. 67/2004, care privesc
administraţia publicã localã şi respectiv alegerea autoritãţilor administraţiei publice
locale. Dat fiind natura lor juridicã, aceste autoritãţi nu sunt ale statului şi, ca urmare, nu
exercitã nici una din puterile statului. Raţiunea de a fi a consiliilor locale şi judeţene
precum şi a primarilor constã numai în a administra/gestiona treburile unităţilor
administrativ – teritoriale în care sunt alese, de a sluji şi rezolva interesele colectivitãţilor
respective, într-un cuvânt, ale electoratului. Aşadar, puterea lor nu este determinatã de
puterea statului, nu derivã din aceasta, ci din mandatul ce le-a fost încredinţat de
alegãtori, în numele cãrora acţioneazã şi pe care-i reprezintã. Pentru ca acţiunile
autoritãţilor alese sã fie eficiente şi sã producã efecte juridice, acestea trebuie recunoscute
de stat - în calitatea sa de reprezentant al întregii naţiuni. În virtutea recunoaşterii lor de
cãtre stat, recunoaştere care este condiţionatã de valabilitatea scrutinului electoral,
primarii, consiliile comunale şi judeţene sunt încadrate în ordinea juridicã a statului,
acţiunile lor fiind considerate a fi în conformitate cu legea.
6.2.5. Principiul legalitãţii. Legalitatea înseamnã respectarea cu stricteţe a unei
norme de drept. La starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziţii
legale de bunãvoie, fie prin aplicarea silitã a legii de cãtre forţa de constrângere a
puterii publice. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale prevede, în mod expres
principiul legalitãţii, cãruia trebuie sã i se subordoneze organizarea şi funcţionarea tuturor
autoritãţilor administraţiei publice locale. Principiul legalitãţii se aplicã în administraţia
publicã localã, privitã în toatã complexitatea sa. În consecinţã, toate aspectele
organizatorice şi funcţionale, respectiv consacrarea structurilor organizatorice ale
autoritãţilor administraţiei publice locale, componenţa, modul de constituire, atribuţiile,
competenţele şi modul lor de funcţionare, la care se adaugã actele pe care le emanã, ca şi
raporturile şi relaţiile lor cu alte autoritãţi publice sau structuri organizatorice din ţarã şi
strãinãtate, trebuie sã fie în strictã conformitate cu legea (cu prevederile Constituţiei,
dar şi cu cele ale legilor şi ale celorlalte acte normative în vigoare).
6.2.6. Principiul consultãrii cetãţenilor în soluţionarea problemelor de
interes deosebit. Legea administraţiei publice locale obligã la consultarea locuitorilor,
prin referendum, în situaţia oricãror modificãri ale limitelor teritoriale ale judeţului.
Problemele de interes deosebit din unitãţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condiţiile legii, aprobãrii
locuitorilor, prin referendum local. Referendumul local se poate organiza în toate satele
şi localitãţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În
cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfãşura în toate comunele şi
oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. De regulã,
referendumul are un caracter consultativ, de aceea rezultatul sãu nu este obligatoriu ci
doar orientativ. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale
sau judeţene, dupã caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului
judeţean.

7. Autoritãţile deliberative comunale şi orãşeneşti – consiliile


locale

7.1. Consiliul local. Consideraţii generale

26
Constituţia României, precum şi dispoziţiile Legii nr. 215/2001 privind administraţia
publicã localã, stipuleazã cã autoritãţile administraţiei publice locale prin care se
realizeazã autonomia în oraşe şi comune sunt consiliile locale şi primarii aleşi în
condiţiile legii.

7.2. Alegerea consiliului local


Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale31
reglementeazã regimul alegerilor atât pentru consiliile locale şi judeţene, cât şi pentru
primari, astfel cã prevederile referitoare la consiliile locale, pe care le tratãm în prezenta
secţiune, sunt valabile şi celorlaltor douã categorii de autoritãţi ale administraţiei publice
locale. Consiliile locale se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
numãrul membrilor fiecãrui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie
de populaţia comunei sau a oraşului, raportatã de Institutul Naţional de Statisticã şi Studii
Economice, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. Potrivit Constituţiei şi Legii
nr. 67/2004, o persoanã fizicã trebuie sã îndeplineascã, cumulativ, urmãtoarele condiţii
pentru a fi ales consilier: sã aibã drept de vot; vârsta de cel puţin 23 de ani; cetãţenia
românã; domiciliul în comuna respectivã sau în respectivul oraş; sã nu le fie interzisã
asocierea în partide politice; dacã candideazã independent, trebuie sã îndeplineascã şi
condiţia listei de susţinãtori. Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei prevede incompatibilitatea funcţiei de
consilier cu alte funcţii sau calităţi : funcţia de primar sau viceprimar; funcţia de prefect
sau subprefect; calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncã în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al
consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv; funcţia de preşedinte,
vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al
consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societãţile comerciale de
interes local, înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean
respectiv sau la regiile autonome şi societãţile comerciale de interes naţional care îşi au
sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ- teritorialã respectivã ş.a. O persoanã
nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier
judeţean. Starea de incompatibilitate intervine dupã validarea celui de-al doilea mandat.
Propunerile de candidaţi pentru consilierii locali (şi primari) se fac pe circumscripţii
electorale de cãtre partidele politice sau alianţele politice (instituite potrivit legii
partidelor politice), alianţele electorale sau organizaţiile cetãţenilor aparţinând
minoritãţilor naţionale, care participã la alegeri, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de
data alegerilor. Acestea pot propune o listã de candidaţi în fiecare circumscripţie
electoralã pentru consiliul local (şi consiliul judeţean). Se pot propune şi candidaturi
independente, în condiţiile Legii pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale
însã, nu se admit liste de candidaţi independenţi pentru funcţia de consilier. Candidaţii
independenţi pentru funcţia de consilier trebuie sã fie susţinuţi de minim 1% din numãrul
total al alegãtorilor înscrişi în listele electorale permanente. Biroul electoral de
circumscripţie examineazã întrunirea condiţiilor prevãzute de lege atât pentru lista de
candidaturi, cât şi pentru candidaţi, înregistrându-le pe cele care sunt legale. Campania
electoralã începe cu 30 de zile înainte de data desfãşurãrii alegerilor, şi se încheie în ziua
de sâmbãtã care precedã data alegerilor, la ora 7.00. Nerespectarea regulilor cu privire la
desfãşurarea campaniei electorale reprezintã contravenţie. În campania electoralã,
candidaţii, formaţiunile politice, alianţele şi cetãţenii au dreptul sã-şi exprime opiniile în
mod liber şi fãrã nici o discriminare, prin mitinguri, adunãri, utilizând televiziunea,
radioul, presa şi celelalte mijloace de informare în masã. În timpul campaniei electorale
se asigurã candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzãtoare pentru a se
întâlni cu alegãtorii. Primarii sunt obligaţi ca, pânã la declanşarea campaniei electorale, sã
stabileascã, prin dispoziţii, locurile speciale pentru afişaj electoral. Aceste locuri vor fi
situate în zone frecventate de cetãţeni, fãrã stânjenirea circulaţiei pe drumurile publice şi a

31
Legea nr. 67/2004, pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale, publicatã în M.Of. nr.
271/2004.

27
celorlalte activitãţi din localitãţile respective. Mijloacele folosite în campania electoralã
nu pot contraveni ordinii de drept.
Votarea are loc într-o singurã zi, ea începe la ora 7 şi se terminã la ora 21. La
desfãşurarea operaţiunilor de votare pot asista observatori strãini şi observatori interni,
acreditaţi în acest sens. Alegãtorii vor vota numai la secţia unde au fost înscrişi în listele
electorale. Dupã încheierea votãrii, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare
procedeazã la anularea buletinelor de vot rãmase neîntrebuinţate şi la deschiderea urnelor,
în prezenţa membrilor biroului. Preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea fiecãrui
buletin, lista de candidaţi care a fost votatã sau, dupã caz, numele şi prenumele
candidatului independent sau al candidatului pentru funcţia de primar votat şi va arãta
buletinul de vot celor prezenţi. Buletinele nule (care nu poartã ştampila de control a
secţiei de votare, buletinele de alt model decât cel legal aprobat, buletinele care nu au
ştampila “votat” sau la care ştampila este aplicatã pe mai multe patrulatere sau în afara
acestora) nu intrã în calculul voturilor exprimate. Dupã numãrarea voturilor, preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare încheie câte un proces–verbal, în douã exemplare.
Procesele - verbale se vor semna de preşedinte şi membrii biroului electoral al secţiei de
votare şi vor purta ştampila acesteia Pentru consiliul local, consiliul judeţean şi pentru
primar se întocmeşte câte un dosar care va cuprinde: procesele-verbale şi contestaţiile
privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele
contestate. Dosarele sigilate şi ştampilate se vor înainta biroului electoral de
circumscripţie de cãtre preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu pazã
militarã, în cel mult 24 de ore de la încheierea votãrii. biroul electoral de circumscripţie
procedeazã la totalizarea voturilor exprimate şi la atribuirea de mandate. În acest scop,
biroul electoral de circumscripţie consemneazã, pe întreaga circumscripţie, separat pentru
fiecare listã de candidaţi sau candidaţi independenţi, numãrul de voturi obţinute. Alegerile
pentru consilieri (cât şi pentru primari) sunt valabile, indiferent de numãrul alegãtorilor
care au participat la vot. Atribuirea mandatelor se face de cãtre biroul electoral de
circumscripţie în ordinea înscrierii candidaţilor pe listã şi începe cu lista de candidaţi
pentru care au fost exprimate cele mai multe voturi. Candidaţii înscrişi pe liste, care nu au
fost aleşi sunt declaraţi supleanţi în listele respective. În caz de vacanţã a mandatelor de
consilieri aleşi, supleanţii vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea în care au fost
înscrişi pe liste. Biroul electoral de circumscripţie încheie un proces-verbal pentru
consiliul local, privind toate operaţiunile electorale, centralizarea voturilor şi constatarea
rezultatelor alegerilor. Procesele-verbale se semneazã de cãtre preşedinte şi ceilalţi
membri ai biroului electoral de circumscripţie şi vor purta ştampila acesteia. Procesul-
verbal, împreunã cu întâmpinãrile, contestaţiile şi procesele-verbale pentru care au avut
loc alegerile, primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, formând câte un
dosar încheiat, sigilat şi semnat de membrii biroului electoral de circumscripţie, se
înainteazã consiliului local, în vederea validãrii, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001,
cu modificãrile ulterioare.

7.3. Constituirea consiliilor locale


Constituirea va avea loc în termen de 20 de zile de la data alegerilor32. Convocarea
consilierilor pentru şedinţa de constituire se face de cãtre prefectul judeţului. La aceasta
participã prefectul sau reprezentantul sãu, precum şi primarul nou ales, chiar dacã
procedura de validare a sa nu a fost finalizatã. Şedinţa este legal constituitã, aşa cum
prevede legea, în condiţiile când consilierii aleşi sunt prezenţi în proporţie de minimum
2/3. Atunci când şedinţa este legal constituitã, este deschisã de prefect sau de
reprezentantul acestuia, iar lucrãrile acesteia sunt conduse de consilierul cel mai în
vârstã, asistat de doi consilieri dintre cei mai tineri. Se constituie grupurile de consilieri
potrivit Statutului aleşilor locali (în funcţie de partidele sau alianţele politice pe ale cãror
liste au fost aleşi), iar secretarul unitãţii administrativ-teritoriale prezintã preşedintelui de

32
În prealabil, dupã stabilirea rezultatului votãrii, respectiv dupã stabilirea numãrului de consilieri
prevãzut de lege pentru consiliul local, sunt eliberate certificate prin care se dovedeşte alegerea fiecãrui
consilier. Dupã îndeplinirea acestei proceduri, este posibilã constituirea consiliului local, ca autoritate,
format din consilieri aleşi.

28
şedinţã şi asistenţilor acestuia, dosarele consilierilor declaraţi aleşi şi pe cele ale
supleanţilor, primite de la biroul electoral de circumscripţie. Se alege o comisie de
validare, formatã din 3 – 5 consilieri, care va funcţiona pe întreaga duratã a mandatului şi
care verificã legalitatea alegerii fiecãrui consilier. Validarea sau invalidarea mandatelor se
face în ordine alfabeticã prin votul deschis al majoritãţii consilierilor prezenţi la şedinţã.
Persoana al cãrui mandat este supus validãrii sau invalidãrii nu participã la vot. Consilierii
care lipsesc motivat de la şedinţa de constituire, pot fi validaţi sau invalidaţi în lipsã.
Consiliul este legal constituit dupã validarea mandatelor a cel puţin douã treimi din
numãrul consilierilor. Dupã validarea mandatelor, consilierii depun jurãmântul. Dupã
depunerea jurãmântului, preşedintele de vârstã, care a condus şedinţa, declarã consiliul
legal constituit şi propune alegerea unui preşedinte de şedinţã, prin votul deschis al
majoritãţii consilierilor în funcţie, pe o perioadã de cel mult 3 luni. Preşedintele de
şedinţã conduce şedinţele consiliului, supune votului hotãrârile în proiect (asigurã
numãrarea voturilor şi anunţã rezultatul votãrii), semneazã hotãrârile adoptate, asigurã
menţinerea ordinii şi respectarea regulamentului de desfãşurare a şedinţelor, supune
votului orice problemã care intrã în competenţa de soluţionare a consiliului, iar, dacã
este cazul, aplicã sau propune consiliului aplicarea sancţiunile prevãzute de Statutul
aleşilor locali. Consiliul local alege din rândul membrilor sãi pe viceprimar
(viceprimari), prin vot secret, în baza propunerilor de candidaţi fãcute de grupurile de
consilieri sau de cãtre primar. Dupã constituire, consiliul local îşi organizeazã comisii de
specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestor comisii numai
consilierii. Consilierii locali, ca şi ceilalţi aleşi locali (primarul şi consilierii judeţeni),
îndeplinesc o funcţie de autoritate publicã şi sunt în serviciul colectivitãţii locale.
Consilierii rãspund dupã caz, civil, administrativ sau penal, pentru faptele sãvârşite în
exercitarea atribuţiilor ce le revin.

7.4. Atribuţiile consiliilor locale


Alege viceprimarul sau viceprimarii, dupã caz, din rândul consilierilor; aprobã
bugetul local, împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a rezervei
bugetare; stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii ;
administreazã domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului; hotãreşte
darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã a
comunei sau oraşului, dupã caz, precum şi a serviciilor publice de interes local;
hotãrãşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privatã a
comunei sau oraşului; înfiinţeazã instituţii publice, societãţi comerciale şi servicii
publice de interes local; asigurã condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna
funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sãnãtate, culturã, tineret şi
sport, apãrarea ordinii publice, apãrarea împotriva incendiilor şi protecţia civilã, de sub
autoritatea sa, urmãreşte şi controleazã activitatea acestora; hotãrãşte cu privire la
asigurarea ordinii publice; înfiinţeazã şi organizeazã târguri, pieţe, oboare, locuri şi
parcuri de distrac-ţie, baze sportive şi asigurã buna funcţionare a acestora ş.a.

7.5. Funcţionarea consiliilor locale


Consiliul local îşi exercitã mandatul pentru o perioadã de 4 ani, de la data constituirii
pânã la data declarãrii ca legal constituit a noului consiliu ales (perioadă care se poate
prelungi, în caz de război sau catastrofă). Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare
lunar, la convocarea primarului, sau în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a
cel puţin o treime din numãrul membrilor consiliului. Consiliul poate fi convocat de
îndatã, în caz de forţã majorã şi de maximã urgenţã, pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor comunei sau oraşului. Şedinţa este principala formã de lucru a consilierilor
şi reprezintă forma juridicã prin care consiliile locale realizeazã atribuţiile ce le revin
prin lege, în calitatea lor de autoritãţi administrative, autonome şi deliberative. Şedinţele
consiliului local sunt, de regulã, publice. În cazuri cu totul deosebite, prin votul
majoritãţii consilierilor, este posibil ca desfãşurarea unor şedinţe sã aibã loc cu uşile
închise. Dezbaterile din şedinţele de consiliu se consemneazã într-un proces – verbal
semnat de consilierul care conduce şedinţele de consiliu şi de secretarul unitãţii
administrativ-teritoriale.

29
În executarea atribuţiilor ce la revin, consiliile locale adoptã hotãrâri care, fiind acte
administrative, sunt obligatorii şi executorii, în mãsura în care respectã legea. Hotãrârile
consiliilor locale sunt normative sau au caracter individual. Hotãrârile cu caracter
normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã,
iar cele individuale, de la data comunicãrii. Hotărârile se adoptã, de regulã, cu votul
majoritãţii membrilor prezenţi, în afarã de cazurile în care legea sau regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului cere o altã majoritate.
Un consiliu local poate fi dizolvat dacã, într-un interval de cel mult 6 luni, a adoptat
cel puţin 3 hotãrâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin
hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi irevocabilã. Dizolvarea consiliului local se
dispune prin hotãrâre de Guvern, la propunerea motivatã a prefectului, bazatã pe
hotãrârile judecãtoreşti rãmase definitive şi irevocabile. Consiliul local se poate dizolva
şi de drept, în cazul în care nu se întruneşte timp de trei luni consecutiv sau nu a adoptat
în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotãrâre, precum şi în situaţia în care numãrul
consilierilor se reduce sub jumãtate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi.
Suspendarea de drept a mandatului de consilier intervine numai în cazul în care acesta
a fost arestat preventiv. Încetarea de drept a mandatului de consilier se constatã de
consiliul local, prin hotãrâre, la iniţiativa primarului sau a oricãrui consilier, în
urmãtoarele cazuri: demisie; schimbarea domiciliului într-o altã unitate administrativ-
teritorialã; imposibilitatea exercitãrii mandatului pe o perioadã mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege; constatarea cã alegerea s-a fãcut
prin fraudã electoralã sau prin orice altã încãlcare a legii; condamnarea la o pedeapsã
privativã de libertate, prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã; punerea sub
interdicţie judecãtoreascã; pierderea drepturilor electorale; lipsa nemotivatã de la 3
şedinţe ordinare ale consiliului; deces.

8. Primarul şi viceprimarul

8.1. Alegerea, validarea şi mandatul primarului

Primarii, autoritãţi executive, prin care se realizează autonomia localã în comune şi


oraşe, sunt aleşi conform Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei
publice locale. Mandatul primarului, care este de 4 ani, poate fi prelungit, prin lege
organicã, pe timp de rãzboi sau catastrofã. În vederea alegerii primarului se depun
candidaturi separate de cãtre partide, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţiile
cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale, ori candidaturi independente. Pentru funcţia
de primar, candidaţii independenţi trebie sã prezinte o listã de susţinãtori, care trebuie sã
cuprindã minimum 2% din numãrul total al alegãtorilor înscrişi în listele electorale
permanente. Centralizarea rezultatelor votãrii pentru funcţia de primar se face de biroul
electoral de circumscripţie, candidatul care a întrunit majoritatea voturilor exprimate
fiind declarat primar. Dacã nici unul dintre candidaţi n-a întrunit majoritatea, în cel mult
douã sãptãmâni se organizeazã un nou tur de scrutin, la care participã doar candidaţii
clasaţi pe primele douã locuri. Învingãtor în acest tur de scrutin este declarat candidatul
care a obţinut cel mai mare numãr de voturi. În caz de paritate de voturi a cel puţin doi
candidaţi la funcţia de primar, se declarã balotaj şi se organizeazã noi alegeri, în acelaşi
termen – de douã sãptãmâni –, la care vor participa candidaţii care s-au aflat în situaţia de
balotaj. Chiar dacã alegerile pentru funcţia de primar au loc concomitent cu cele pentru
consiliul local, biroul electoral de circumscripţie încheie procese-verbale separate, în care
consemneazã rezultatul alegerilor pentru consiliul local şi, respectiv, pentru primar.
Biroul electoral de circumscripţie, funcţie de rezultatul votului, elibereazã
certificatul doveditor al alegerii primarului; procesul-verbal, încheiat de acelaşi birou care
consemneazã acest fapt, se înainteazã, pentru validare, în cel mult 48 de ore, la
judecãtoria în a cãrei razã teritorialã se aflã localitatea pentru care a fost ales, iar în
cazul primarului general al Capitalei, dosarul se înainteazã la Tribunalul Municipiului
Bucureşti. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data
alegerilor. Rezultatul validãrii se prezintã de cãtre un magistrat sau un delegat al

30
prefectului, în şedinţa de constituire a consiliului local sau, dupã caz, într-o şedinţã
extraordinarã a acestuia. Urmează depunerea jurământului de către primar. Legea nr.
161/2003 prevede funcţii şi calitãţi incompatibile cu funcţia de
primar (aplicabile, în acelaşi timp, viceprimarului, primarului general şi viceprimarului
municipiului Bucureşti, preşedintelui şi vicepreşedintelui consiliului judeţean): funcţia de
consilier local; funcţia de prefect sau subprefect; calitatea de funcţionar public sau
angajat cu contract individual de muncã, indiferent de durata acestuia ş.a. Mandatul
primarului poate înceta de drept şi înainte de termenul stabilit de lege, în urmãtoarele
împrejurãri: deces; demisie; schimbarea domiciliului într-o altã unitate admnistrativ-
teritorialã; imposibilitatea de a-şi exercita funcţia de primar pe o perioadã mai mare de
6 luni consecutiv, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege; constatarea, prin hotãrâre
judecãtoreascã rãmasã definitivã dupã validarea mandatului, cã alegerea s-a fãcut prin
fraudã electoralã sau prin orice altã încãlcare a legii; condamnare definitivã la o
pedeapsã privativã de libertate; punere sub interdicţie judecãtoreascã; pierderea
drepturilor electorale; atunci când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege, a emis
3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de
instanţa de contencios administrativ prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi
irevocabilã ; ca urmare a rezultatului unui referendum local organizat ca urmare a cererii
adresate, în acest sens prefectului de locuitorii comunei sau ai oraşului, ca urmare a
nesocotirii de cãtre primar a intereselor generale ale colectivitãţii locale sau neexercitãrii
atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercitã ca reprezentant al
statului. În cazurile în care primarul a fost arestat preventiv, mandatul acestuia se
suspendã de drept.

8.2. Atribuţiile primarului

Primarul nu-şi exercitã atribuţiile în nume propriu, ci în numele


comunitãţii/colectivitãţii care l-a ales, pe de o parte, şi al statului care l-a abilitat şi i-a
recunoscut drepturile şi obligaţiile ca fiind de interes public, pe de altã parte. Primarii
nu-şi pot exercita atribuţiile ce le sunt recunoscute decât în limitele prevãzute de lege ori
prin hotãrârile consiliilor locale, deoarece natura juridicã a instituţiei primarului este de
autoritate executivã. Toate atribuţiile (competenţa) primarului pot fi exercitate în mod
legal, producând efecte juridice obligatorii numai în limitele unitãţii administrativ-
teritoriale în care a fost ales. Primarul poate delega viceprimarului (dupã caz,
viceprimarilor), prin dispoziţie scrisã, în termen de 30 de zile de la validare, executarea
unor atribuţii. Unele atribuţii nu pot fi delegate viceprimarilor. Toate atribuţiile
(competenţa) primarului pot fi exercitate în mod legal, producând efecte juridice
obligatorii numai în limitele unitãţii administrativ-teritoriale în care a fost ales.
ATRIBUŢII : asigurã executarea hotãrârilor consiliului local. În situaţia în care
apreciazã cã o hotãrâre este ilegalã, în termen de trei zile de la adoptare îl
sesizeazã pe prefect; poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin
referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit şi, pe baza hotãrârii
consiliului local, ia mãsuri pentru organizarea acestei consultãri, în condiţiile legii;
întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, exercitã
funcţia de ordonator principal de credite şi verificã, din oficiu sau la cerere, încasarea şi
cheltuirea sumelor din bugetul local, comunicând, deîndatã, consiliului cele constatate;
ia mãsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localitãţii şi îl supune spre
aprobare consiliului local; asigurã întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice,
proprietate a comunei sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfãşurarea
normalã a traficului rutier şi pietonal; exercitã controlul asupra activitãţilor din târguri,
pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie şi ia mãsuri pentru buna funcţionare a
acestora; rãspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului
public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului; asigurã respectarea drepturilor şi
libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea
în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotãrârilor şi ordonanţelor
Guvernului ; asigurã ordinea publicã şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei,

31
jandarmeriei, poliţiei comunitare, pompierilor şi unitãţilor de protecţie civilã, care au
obligaţia sã rãspundã solicitãrilor sale, în condiţiile legii ş.a.

8.3. Actele primarului

Primarul, în calitate de autoritate executivã şi de reprezentant al persoanei juridice


(comunã sau oraş), emite dispoziţii. Dispoziţiile devin executorii dupã ce sunt aduse
la cunoştinţã publicã sau dupã ce au fost comunicate persoanelor interesate. Dispoziţiile
primarului sunt fie cu caracter normativ, fie cu caracter individual. Actele cu caracter
normativ au o sferã mai redusã, fiind emise în împrejurãri excepţionale (inundaţii,
cutremure, alte catastrofe naturale, epidemii, epizootii, înzãpeziri etc.). Cele mai multe
dispoziţii emise de primar au caracter individual. Prin acestea se rezolvã unul sau mai
multe cazuri concrete de interes local, dar şi de interes general, cu scopul de a crea,
modifica sau stinge, dupã caz, unele drepturi şi obligaţii, ori de a dispune sau interzice o
activitate din aria atribuţiilor ce-i revin primarului, potrivit legii. Dispoziţiile genereazã
efecte juridice doar dupã ce au fost aduse la cunoştinţa persoanelor interesate fie prin
comunicare, fie prin publicare, dupã caz.

VICEPRIMARII :
La comune, oraşe şi sectoarele municipiului Bucureşti sunt câte un viceprimar, iar la
municipiile reşedinţã de judeţ şi la municipiul Bucureşti, 2 viceprimari. În toate situaţiile,
viceprimarii sunt aleşi dintre consilierii locali, cu votul secret al consilierilor în funcţiune.
Mandatul acestora este valabil pe durata mandatului consiliului local, dar poate înceta şi
înainte de termen, în aceleaşi împrejurãri ca şi mandatul primarilor. Schimbarea din
funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivatã a unei
treimi din numãrul consilierilor sau a primarului, prin hotãrâre adoptatã cu votul a 2/3 din
numãrul consilierilor în funcţie. Viceprimarul exercitã atribuţiile ce îi sunt delegate de
primar, în condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001.

9. Secretarul, serviciile publice locale şi aparatul propriu


de specialitate

9.1. Secretarul
Fiecare comunã, oraş sau subdiviziune administrativ-teritorialã a municipiilor are un
secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, oraşului sau al subdiviziunii
administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii
superioare juridice sau administrative. În mod excepţional, în funcţia de secretar al
comunei poate fi numitã şi o persoanã cu alte studii superioare sau cu studii liceale
atestate prin bacalaureat. Numirea secretarului se face de cãtre prefect pe baza
propunerii consiliului local, la iniţiativa primarului, pe bazã de concurs sau de examen.
ATRIBUŢIILE SECRETARULUI : participã, în mod obligatoriu, la şedinţele
consiliului local; coordoneazã compartimentele şi activitãţile cu caracter juridic, de stare
civilã, autoritate tutelarã şi asistenţã socialã din cadrul aparatului propriu de
specialitate al consiliului local; avizeazã proiectele de hotãrâri ale consiliului local,
asumându-şi rãspunderea pentru legalitatea acestora; avizeazã pentru legalitate
dispoziţiile primarului; asigurã comunicarea cãtre autoritãţile, instituţiile şi persoanele
interesate a actelor emise de consiliul local sau de primar, în termenul prevãzut de lege;
legalizeazã semnãturi de pe înscrisurile prezentate de pãrţi şi confirmã autenticitatea
copiilor cu actele originale ; ş.a.
9.2. Serviciile publice locale şi aparatul propriu de
specialitate al autoritãţilor administraţiei publice locale
Aparatul propriu de specialitate al consiliului local este constituit din specialişti şi
personal ajutãtor pentru realizarea hotãrârilor adoptate de consiliul local, ca şi a
atribuţiilor ce le au comisiile sale de specialitate. Funcţiile publice ale aparatului propriu

32
sunt grupate în anumite compartimente organizatorice funcţionale, cu diverse denumiri
(birou, serviciu, direcţie, direcţie generalã, departament, inspecţie sau chiar
compartiment), între acestea existând raporturi juridice de subordonare şi de cooperare,
dupã caz. Toate compartimentele sunt subordonate însã consiliului local, respectiv
primarului.
În unitãţile administrativ-teritoriale existã servicii publice organizate la nivel
naţional (denumite serviciile deconcentrate ale unor ministere, departamente centrale) şi
servicii publice organizate la nivel local şi judeţean. În funcţie de nevoile locale, de
resursele financiare etc., consiliile locale au posibilitatea şi chiar obligaţia de a organiza
servicii publice de interes local, care exprimã, în ultimã instanţã, interesele colectivitãţii
respective (gospodãrie comunalã, de administrare a spaţiului locativ, de transport local, de
întreţinere a drumurilor).
Instituţia primãriei reprezintã o dispoziţie nouã cuprinsã în îmbunãtãţirile aduse
legislaţiei anterioare. În acest sens, se prevede cã “primarul, viceprimarul, respectiv
viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale
a municipiului, împreunã cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie
o structurã funcţionalã cu activitate permanentã, denumitã primãria comunei sau
oraşului, care aduce la îndeplinire hotãrârile consiliului local şi dispoziţiile primarului,
soluţionând problemele curente ale colectivitãţii locale”.

10. Consiliul judeţean


10.1. Componenţa şi constituirea consiliului judeţean

Potrivit Constituţiei României, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei


publice judeţene, organizat la nivel de judeţ pentru coordonarea activitãţii consiliilor
comunale şi orãşeneşti, în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean se compune din consilierii aleşi prin vot direct, universal, egal, secret
şi liber exprimat. Numãrul consilierilor fiecãrui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin
al prefectului, în funcţie de populaţia judeţului existentã la data de 1 iulie a anului care
precede alegerile33. Cazurile de incompatibilitate a calitãţii de consilier al consiliului
judeţean cu alte funcţii publice, sunt aceleaşi cu cele consacrate pentru consilierii locali.
Organizarea alegerilor, cu unele aspecte specifice determinate de nivelul unitãţii
administrativ-teritoriale, este asemãnãtoare cu cea pentru alegerea consiliului local.
Încetarea mandatului de consilier judeţean înainte de termen are loc în aceleaşi cazuri ca
şi pentru consilierii locali. Încetarea mandatului de consilier judeţean se constatã, aşa cum
prevede legea, prin hotãrârea consiliului judeţean. La constituirea consiliului judeţean
se aplicã, în mod corespunzãtor, prevederile de lege referitoare la constituirea consiliilor
locale (incompatibilitãţi, convocarea şedinţei, validarea alegerilor, depunerea
jurãmântului, încetarea mandatului, formarea de comisii etc.). Drepturile şi îndatoririle
consilierilor judeţeni sunt asemãnãtoare cu cele ale consilierilor locali.

10.2. Atribuţiile consiliului judeţean

Prin Legea nr. 215/2001 este determinatã şi competenţa consiliului judeţean, în


funcţie de necesitãţile judeţului, competenţa fiind teritorialã, materialã şi temporalã.
Competenţa consiliului este teritorialã în sensul cã el îşi exercitã atribuţiile numai în
limita unitãţii administrativ-teritoriale în care funcţioneazã. Competenţa materialã, aşa
cum prevede şi legea, este circumscrisã la coordonarea activitãţii consiliilor locale “în
vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean”. Competenţa este deci
generalã, dar limitatã la serviciile publice de interes judeţean. Competenţa este
temporalã, în sensul cã se referã la durata unui mandat stabilit potrivit legii.
ATRIBUŢII : coordoneazã activitãţile consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în
vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean; aprobã bugetul propriu al
33
Pentru judeţele care au o populaţie de pânã la 350.000 de locuitori se aleg 31 de consilieri judeţeni,
între 350.001 şi 500.000 de locuitori – 33 de consilieri, între 500.001 şi 650.000 de locuitori – 35 de
consilieri, iar peste 650.000 de locuitori – 37 de consilieri.

33
judeţului, împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare;
stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotãreşte
repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii ; administreazã domeniul public
şi privat al judeţului; aprobã construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor,
podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând cãilor de comunicaţii de interes
judeţean; ; hotãreşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publicã a judeţului; hotãreşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi
închirierea bunurilor proprietate privatã a judeţului ; asigurã condiţiile materiale şi
financiare necesare în vederea bunei funcţionãri a instituţiilor de culturã, a instituţiilor
şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire socialã şi asistenţã socialã, a serviciilor
publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a altor activitãţi, în condiţiile legii;
ş.a.

10.3. Funcţionarea consiliului judeţean

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin
lege organicã, în caz de rãzboi sau de catastrofã. Consiliul judeţean îşi exercitã mandatul
de la data constituirii pânã la data declarãrii ca legal constituit a consiliului nou ales.
Având un caracter colegial consiliile judeţene îşi realizeazã activitatea într-un cadru
deliberativ. Ca urmare, activitatea lor se desfãşoarã în şedinţe ordinare, care se întrunesc
o datã la douã luni, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. Legea reglementeazã
posibilitatea întrunirii şi în şedinţe extraordinare – care se pot convoca “ori de câte ori
este necesar”, atunci când apar probleme urgente, care nu pot fi amânate pânã la şedinţa
ordinarã, şi care se referã la adoptarea de mãsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau
înlãturarea urmãrilor calamitãţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor,
precum şi pentru apãrarea ordinii şi liniştii publice. Aceste şedinţe se convoacã la cererea
preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numãrul membrilor consiliului sau la
solicitarea prefectului, adresatã preşedintelui consiliului judeţean. Şedinţele consiliului
sunt legal constituite dacã este prezentã majoritatea consilierilor în funcţie. Dispoziţiile
legale aplicabile consiliilor locale în ceea ce priveşte desfãşurarea şedinţelor în limba
oficialã a statului, prezentarea de cãtre secretarul general al judeţului a procesului-verbal
al şedinţei anterioare şi modul de întocmire a dosarului special al şedinţei sunt aplicabile
şi în cazul consiliilor judeţene.
Pentru realizarea sarcinilor ce-i revin, consiliul judeţean aprobã hotãrâri cu votul
majoritãţii membrilor prezenţi. Hotãrârile sunt fie normative, fie cu caracter individual.
Hotãrârile se semneazã de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului
judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemneazã pentru legalitate de secretarul general
al judeţului. Consiliul judeţean se dizolvă de drept dacă : nu se întruneşte timp de 6 luni
consecutiv sau nu a adoptat, în 3 şedinţe ordinare consecutive, nici o hotãrâre, precum şi
în situaţia în care numãrul consilierilor se reduce sub douã treimi şi nu se poate completa
prin supleanţi. Mandatul de consilier judeţean încetează în aceleaşi cazuri ca şi cel de
consilier local.

10.4. Preşedintele consiliului judeţean

Consiliul judeţean alege dintre membrii sãi, pe durata mandatului, preşedintele şi doi
vicepreşedinţi ai consiliului. Preşedintele reprezintã judeţul în relaţiile cu celelalte
autoritãţi publice, persoane fizice şi juridice din ţarã şi din strãinãtate, precum şi în
justiţie. Preşedintele şi vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majoritãţii consilierilor
în funcţie. Eliberarea din funcţie a preşedintelui consiliului judeţean se face prin
votul secret a cel puţin 2/3 din numãrul consilierilor în funcţie, la propunerea a cel puţin
1/3 din numãrul acestora, dacã a emis, în decurs de 3 luni, cel puţin 3 dispoziţii care au
fost anulate irevocabil de instanţa de judecatã, întrucât au contravenit intereselor generale
ale statului ori ale judeţului sau au încãlcat Constituţia şi legile ţãrii. Preşedintele
consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, urmãtoarele atribuţii principale:

34
asigurã respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor
Preşedintelui României, a hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotãrârilor
consiliului judeţean şi a altor acte normative; asigurã aducerea la îndeplinire a
hotãrârilor consiliului judeţean şi analizeazã periodic stadiul îndeplinirii acestora;
conduce şedinţele consiliului judeţean; coordoneazã şi controleazã activitatea
instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea consiliului judeţean; exercitã funcţia
de ordonator principal de credite; întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi
contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean;
emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege ş.a. În
exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu
caracter normativ sau individual, care devin executorii dupã aducerea la cunoştinţã
publicã şi, respectiv, comunicarea lor persoanelor interesate.

10.5. Secretarul general al judeţului

Fiecare judeţ are un secretar general salarizat din bugetul acestuia. Secretarul general
este funcţionar public de conducere şi are studii superioare juridice sau administrative.
Numirea secretarului general al judeţului se face de Ministerul Administraţiei şi
Internelor, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, potrivit legii. Numirea se face
pe bazã de concurs sau de examen, dupã caz. Atât secretarului general al judeţului, cât şi
celui al municipiului Bucureşti, le sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile Legii
nr. 215/2001 privitoare la secretarul comunei ori al oraşului.

10.6. Aparatul propriu al consiliului judeţean şi serviciile


publice
ale judeţului

Pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin prin lege, consiliul judeţean dispune de un
aparat propriu, alcãtuit din personal de specialitate (altul decât consilierii aleşi), şi care
este salarizat de consiliu. În componenţa acestuia intrã funcţionari publici, cu profesii
diferite, ingineri, jurişti, economişti etc., numiţi în funcţiile din organigramã prin
dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean. Aceste funcţii sunt grupate în birouri,
servicii, oficii, direcţii etc. între care sunt statornicite raporturi juridice, toate fiind însã
subordonate consiliului judeţean şi preşedintelui acestuia. Aparatul propriu are rolul de a
pregăti proiectele de hotărâri, de de decizii, de dispoziţii şi alte acte care urmeazã sã fie
supuse aprobãrii consiliului judeţean, delegaţiei permanente ori preşedintelui acestuia.
Spre deosebire de aparatul propriu al consiliului judeţean, „serviciile publice ale
judeţului“ sunt înfiinţate prin hotãrâre, de cãtre consiliul judeţean, în probleme care
intereseazã toate sau unele dintre consiliile locale din judeţ şi cetãţenii acestuia, cum sunt:
serviciile judeţene de drumuri, cele de transport, de construcţii, de termoficare etc.
Asemenea servicii publice de interes judeţean se organizeazã fie sub formã de regii
autonome, fie ca instituţii publice şi au statut juridic specific, stabilit prin lege. Personalul
serviciilor publice de interes judeţean, ca şi aparatul propriu al consiliilor judeţene, sunt la
dispoziţia cetãţenilor din judeţ, în virtutea faptului cã realizeazã un complex de servicii
publice.

11. Prefectul, subprefectul şi comisia judeţeanã


consultativã

11.1. Consideraţii cu privire la instituţia prefectului.

35
Instituţia prefectului este reglementatã, în prezent, de Legea nr. 340/2004
privind instituţia prefectului34. Prefectul este reprezentantul Guvernului
pe plan local, el conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ – teritoriale. Prefecţii în funcţie alcătuiesc Corpul prefecţilor.
Subprefecţii în funcţie alcătuiesc Corpul subprefecţilor (acestea vor fi înfiinţate
începând cu 1 ianuarie 2006). Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi
în municipiul Bucureşti, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
urma unui concurs. Ca regulă, la încetarea exercitării funcţiilor deţinute, prefecţii
şi subprefecţii fac parte din Corpul de rezervă al prefecţilor şi subprefecţilor.
Prefectul este înalt funcţionar public. Pentru a putea ocupa această funcţie,
persoana trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: de vârstă (minim 30 de ani)
de de studii şi vechime în specialitate, de absolvire a unor programe de formare şi
perfecţionare în administraţia publică. O condiţie obligatorie este depunerea
jurământului, în faţa Guvernului, respectiv a primului – ministru. Exercitarea
funcţiei de prefect încetează de drept în caz de: demisie; săvârşirea unor
acte sau fapte de natură să compromită deminitatea lor în funcţie şi societate, sau
participarea la acţiuni politice; intervenire a unuia din cazurile de
incompatibilitate sau conflict de interese prevăzute pentru funcţionarii publici, ori
dacă sunt membri ai unui partid politic (această prevedere se va aplica începând
cu data de 1 ianuarie 2006); imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult
de trei luni consecutiv; condamnare, printr-o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă la o pedeapsă privativă de libertate; pierderea
drepturilor electorale; punere sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii;
destituire; obţinerea calificativului nesatisfăcător; deces. Constatarea încetării de
drept a exercitării funcţiei de prefect se face de către Ministerul Administraţiei şi
Internelor, care propune numirea altei persoane în funcţia vacantă.

ATRIBUŢIILE PREFECTULUI (conform art. 24 din Legea nr. 340/2004): asigură,


la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, realizarea intereselor
naţionale, aplicarea şi respectarea Constitutiei, a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice; acţionează pentru
realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în
Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în
conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii; conduce, prin
compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale; acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială,
menţinerea unui contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o
atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale; stabileşte, împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, priorităţile de dezvoltare teritorială; verifică
legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei
publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune; asigură, împreună cu
autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în condiţiile
stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor
de protecţie civilă; dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor
şi apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate. Prefectul
îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi însărcinările stabilite de Guvern.
Totodată, prefectul, în exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor
administrative ale autorităţilor administraţiei publice, locale ori judeţene, prefectul poate
ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale,
cu excepţia actelor de gestiune. Actul atacat este suspendat de drept. ACTELE
34
Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 658 din 21/07/2004

36
PREFECTULUI: Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu
caracter individual sau normativ, în condiţiile legii. Ordinele cu caracter normativ
emise de prefect se publică, potrivit legii. Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii
normative, devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică. Ordinul
prefectului, cu caracter individual, devine executoriu de la data comunicării către
persoanele interesate. Ministerul Administraţiei şi Internelor poate propune Guvernului
anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.
11.2. Subprefectul şi aparatul de specialitate al prefectului
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor ce îi revin potrivit legii, prefectul este
ajutat de un subprefect. În municipiul Bucureşti prefectul este ajutat de doi subprefecţi.
Numirea şi eliberarea din funcţie a subprefecţilor se fac în condiţiile legii, prin decizie a
primului-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi
Internelor. Ca şi prefectul, subprefectul este înalt funcţionar public. Pentru a putea ocupa
funcţia de subprefect, persoana trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cele cerute
pentru prefect, cu precizarea că vârsta minimă trebuie să fie de 27 de ani. Încetarea de
drept a exercitării funcţiei de subprefect, ca şi constatarea acestei încetări intervin în
aceleaşi cazuri şi modalităţi ca şi pentru prefect. Subprefectul îndeplineşte atribuţiile care
îi sunt date prin acte normative, precum şi cele delegate prin ordin al prefectului, în
principal, în următoarele domenii: integrarea europeană; relaţiile cu sindicatele şi
patronatele; respectarea legilor şi a celorlalte acte normative; asigurarea ordinii publice
şi apărarea drepturilor cetăţenilor. În lipsa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în
numele prefectului, atribuţiile ce îi revin acestuia.
13.3. Comisia judeţeanã consultativã
În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti se organizeazã o comisie
consultativã, care este compusã din: prefect şi preşedintele consiliului judeţean;
subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean; secretarul general al prefecturii şi
secretarul general al judeţului; primarul municipiului reşedinţã de judeţ, respectiv
primarul general, vice-primarii şi secretarul general al municipiului Bucureşti;
primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor mu-nicipiului
Bucureşti; şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
orga-ne centrale organizate la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti; şefii
compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului ju-deţean,
respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti; conducãtorii regiilor
autonome de interes judeţean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes naţional şi
ai societãţilor naţionale din judeţul respectiv sau din municipiul Bucureşti;
conducãtorii altor structuri organizate în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Comisia
consultativã dezbate şi îşi însuşeşte prin consens programul anual orientativ de
dezvoltare economicã şi socialã al judeţului (municipiului Bucureşti), pe baza
Programului de guvernare acceptat de Parlament. În cadrul reuniunilor comisiei
consultative pot fi convenite şi alte acţiuni ce urmeazã sã fie întreprinse de prefect şi
de serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor autoritãţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate organizate în judeţ, pe de o parte, şi de
consiliul judeţean şi serviciile publice de sub autoritatea acestuia, pe de altã parte, în
scopul armonizãrii mãsurilor prevãzute în Programul de guvernare, cu atribuţiile şi
responsabilitãţile locale.

CAPITOLUL 5

37
COLECTIVITÃŢILE LOCALE ŞI MIJLOACELE DE
ÎNFÃPTUIRE A AUTONOMIEI LOCALE

1. Concepţii asupra colectivitãţilor locale


Asupra originii şi rolului colectivitãţilor locale existã douã concepţii diferite 35 : a)
colectivităţile locale sunt nişte comunitãţi naturale, anterioare statului şi bucurându-se
din partea acestuia de recunoaşterea unor drepturi. Aceste colectivitãţi se
autogestioneazã, bucurându-se de o veritabilã autonomie, limitatã doar de controlul
statului. Guvernul rezolvã problemele cu relevanţã la nivel naţional, iar colectivitãţile
locale se pot ocupa de problemele care sunt esenţiale pentru viaţa comunitãţii respective.
Exemplu: administrarea localã britanicã; b) colectivităţile locale sunt circumscripţii
teritoriale, rezultate din necesitatea împãrţirii teritoriului statului pentru o mai bunã
administrare. Puterea centralã exercitã o strictã supraveghere asupra acestor entitãţi, prin
instituirea unei tutele administrative. Conducerea organelor locale este asiguratã de
funcţionarii numiţi de la centru sau, dacã aceştia sunt substituiţi de aleşii locali, puterile
acestora din urmã sunt limitate. Exemplu : organizarea francezã.
Organizarea sistemului administraţiei publice în România, centratã pe raporturile
dintre autoritãţile centrale şi cele locale, combinã elementele corespunzãtoare mai multor
regimuri administrative: 1) Regimul de centralizare administrativã, decurgând din
caracterul unitar şi suveran al statului, se reflectã în organizarea autoritãţilor
administraţiei publice centrale (Guvern, ministere şi alte organe de specialitate) şi a
serviciilor desconcentrate ale acestora. Atât la nivel central, cât şi judeţean existã
autoritãţi organizate potrivit principiului subordonãrii ierarhice. Guvernului i se
subordoneazã direct ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
centrale, precum şi prefectul, iar ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei centrale li se subordoneazã serviciile lor desconcentrate în unitãţile
administrativ-teritoriale. Conducãtorii acestor servicii se subordoneazã la nivel judeţean şi
prefecţilor, ca reprezentanţi ai Guvernului. 2) Regimul de descentralizare administrativã
este consacrat prin prevederea constituţionalã conform cãreia administraţia publicã, în
unitãţile administrativ-teritoriale, se întemeiazã pe principiile descentralizãrii, autonomiei
locale şi deconcentrãrii serviciilor publice (art. 120 din Constituţie) 36. Autoritãţile
administraţiei publice, prin care se realizeazã autonomia localã în comune şi oraşe, sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii
funcţioneazã în condiţiile legii, ca autoritãţi administrative autonome şi rezolvã treburile
publice din comune şi din oraşe (art. 121). Consiliul judeţean este autoritatea
administraţiei publice pentru coordonarea activitãţii consiliilor comunale şi orãşeneşti, în
vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales şi
funcţioneazã în condiţiile legii (art. 122). 3) Regimul de deconcentrare administrativã
presupune cã unii dintre reprezentanţii autoritãţilor centrale la nivelul local au competenţe
sã ia decizii fãrã aprobarea acesteia, fiind totuşi supuşi controlului ei. În sistemul nostru
administrativ, într-o astfel de situaţie se gãsesc serviciile ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei centrale. Conducãtorii acestora sunt numiţi de
cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din domeniul respectiv, care apar în
unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului
administrativ ierarhic. 4) Regimul de tutelã administrativã semnificã controlul exercitat
de autoritãţile centrale asupra celor locale, şi urmãreşte sã alinieze politicile locale celor
naţionale, de ansamblu, pentru ca interesele regionale sã nu afecteze interesele generale.
Acest control este compatibil cu principiul autonomiei locale. Guvernul exercitã
conducerea generalã a administraţiei publice (art. 102 din Constituţie). În acest scop, în
cadrul sãu s-au instituit structuri adecvate (Ministerul Administraţiei şi Internelor), care
exercitã şi atribuţii de control asupra activitãţilor autoritãţilor locale. Totodatã, prefectul,
35
Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol. I, p. 182.
36
vezi Constituţia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

38
ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti, poate exercita un
control asupra legalitãţii actelor administrative adoptate sau emise de autoritãţile
administraţiei publice locale şi judeţene, prin sesizarea instanţei de contencios
administrativ.

2. Domeniul public şi domeniul privat ale statului şi ale


unitãţilor administrativ-teritoriale

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul


dreptului de proprietate publicã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale,
bunuri care, potrivit legii sau prin natura ori destinaţia lor, sunt de uz sau interes public.
Prin bunuri de uz public se înţeleg bunurile de folosinţã generalã, adicã bunurile care
pot fi folosite în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii societãţii
(drumurile şi parcurile publice, spre exemplu). Bunurile de interes public sunt cele
destinate funcţionãrii serviciilor publice (clãdiri, instalaţii, echipamente ş.a.) ori cele
care, prin importanţa social-economicã, valoarea culturalã sau istoricã etc. (resursele
naturale, muzeele, colecţiile de artã. monumentele ş.a.) fac parte din avuţia naţionalã şi
servesc intereselor generale ale societãţii sau pe cele ale colectivitãţii locale 37. În mod
generic, sfera bunurilor proprietate publicã este stabilitã de art. 3 din Legea nr.
213/199838. Potrivit dispoziţiilor alin. 1 ale acestui articol: “Domeniul public este alcãtuit
din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie39, din cele stabilite prin anexa
care face parte integrantã din prezenta lege40 şi din oricare alte bunuri care, potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de
unitãţile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege”. Subiectele
dreptului de proprietate publicã, conform art. 136, alin. 2 din Constituţie,
sunt: statul sau unitãţile administrativ-teritoriale. Prin urmare, persoanele fizice şi
celelalte persoane juridice nu pot deţine, cu acest titlu, bunuri care, potrivit legii, naturii
sau destinaţiei lor, sunt de utilitate publicã. Bunurile proprietate publicã de stat sunt date
Guvernului în administrare generalã, iar, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate
asupra acestor bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia
cazurilor când prin legi speciale s-ar dispune altfel. În calitate de persoane juridice,
comunele, oraşele şi judeţele au în proprietate publicã, potrivit legii, bunurile de uz sau
interes public local sau judeţean, dupã caz (art. 3 din Legea nr. 213/1998). Aceste bunuri
se aflã în administrarea generalã a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Consiliile locale sau judeţene reprezintã unitãţile administrativ-
teritoriale în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, putând da,
în acest scop, mandat scris primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, pentru
fiecare caz în parte. La rândul sãu, acesta poate desemna un alt funcţionar sau un avocat
care sã-l reprezinte în faţa instanţei. În toate litigiile privitoare la dreptul de administrare,
în instanţã, titularul acestui drept va sta în nume propriu. Acesta rãspunde, în condiţiile
legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea,
neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În funcţie de subiectul dreptului de proprietate publicã, domeniul public poate fi:
naţional, judeţean şi local. Domeniul public naţional (al statului) este
alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la
punctul 1 din Anexã, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate

37
Marian Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul
juridic al acesteia, “Dreptul” nr. 6/1999, p. 8.
38
vezi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, publicatã în M.O.
nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
39
“Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil,
de interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii
publice”.
40
În anexã se precizeazã cã enumerarea bunurilor pe care aceasta o conţine are un caracter
exemplificativ.

39
ca atare prin lege. Domeniul public judeţean este alcãtuit din bunurile stabilite
la punctul II din Anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, dacã sunt
declarate ca atare prin hotãrârea consiliului judeţean, dacã nu sunt declarate prin lege
bunuri de uz sau de interes public naţional. Spre deosebire de bunurile din domeniul
public al statului, care pot fi declarate ca aparţinând proprietãţii publice de stat numai prin
lege (deci, nu şi prin act administrativ, cum ar fi o hotãrâre de Guvern), în cazul
domeniului public de interes judeţean pot intra bunuri ca urmare a unei hotãrâri a
consiliului judeţean. Domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi
municipiilor) este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul III din Anexã şi din alte
bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local,
dacã nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau judeţean.
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI
PUBLIC: Pe lângã caracterele juridice ale dreptului de proprietate indiferent de forma sa
– drept complet, exclusiv, absolut şi perpetuu – dreptul de proprietate publicã prezintã şi
caractere juridice specifice : INALIENABILITATEA, IMPRESCRIPTIBILITATEA,
INSESIZABILITATEA. Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, neputând fi
înstrãinate şi nici grevate de sarcini reale. Ele pot fi date în administrare, concesionate sau
închiriate în condiţiile legii. Aceste bunuri nu pot fi dobândite de cãtre alte persoane prin
uzucapiune şi nici prin efectul posesiunii de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile, nu
pot face obiectul executãrii silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale. Toate
actele juridice încheiate cu încãlcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public –
inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate – sunt lovite de nulitate absolutã.
CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ : Conţinutul
dreptului de proprietate publică este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998:
“Statul sau unitãţile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : Potrivit art. 7
din Legea nr. 213/1998, acestea sunt urmãtoarele: pe cale naturalã ; prin achiziţii
publice efectuate în condiţiile legii (Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993); prin expropriere
pentru cauzã de utilitate publicã (Legea nr. 33/1994); prin acte de donaţie sau legate
acceptate, în condiţiile legii, dupã caz, de Guvern, consiliul judeţean sau consiliul local,
dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public (Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile
fãcute statului); prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al
unitãţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de
utilitate publicã prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local;
prin alte moduri prevãzute de lege, cum ar fi: prin lege (art. 645 C. civil); este cazul
bunurilor prevãzute de art. 135, alin. 4 din Constituţie sau al bunurilor culturale mobile
descoperite ca rezultat al cercetãrilor arheologice sau în mod fortuit şi care sunt ale
proprietãţii publice, indiferent de regimul de proprietate asupra terenurilor din care
acestea au fost recuperate (Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994); prin contracte civile sau
comerciale, cum sunt vânzarea sau schimbul, când sunt fãcute pentru cauze de utilitate
publicã (art. 55 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 republicatã); prin accesiune sau
încorporare (art. 448 şi urmãtoarele din Codul civil); prin trecerea bunului din domeniul
public al statului în domeniul public al unei unitãţi administrativ-teritoriale sau invers
(art. 9 din Legea nr. 213/1998).
MODALITĂŢILE DE ÎNCETARE A PROPRIETĂŢII PUBLICE : prin
pieirea bunului; prin trecerea acestuia în domeniul privat, care se face dupã
caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, dacã prin
Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Domeniul privat cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul
dreptului de proprietate privatã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale,
bunuri care nu fac parte din domeniul public (art. 4 din Legea nr. 213/1998). Subiectele
dreptului de proprietate privatã asupra bunurilor ce aparţin domeniului privat sunt: statul
şi unitãţile administrativ-teritoriale. Potrivit art. 44, alin 2 din Constituţie, proprietatea
privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Dreptul de
proprietate al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din

40
domeniul lor privat este supus regimului juridic de drept comun, dacã legea nu dispune
altfel (art. 5 din Legea nr. 213/1998).

3. Administrarea patrimoniului statului şi a unitãţilor


administrativ-teritoriale
Bunurile aparţinând domeniului public, nu sunt utilizate sau exploatate în mod direct
de cãtre titularii lor, dar, potrivit articolului 136, alin. 4 din Constituţie, deşi sunt
inalienabile, pot fi, în condiţiile legii, date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice, ori pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date
în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã.
3.1. Darea în administrare a bunurilor domeniului public.
Darea în administrare se face prin acte administrative cu caracter individual,
dupã caz, hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, în funcţie
de apartenenţa bunurilor care fac obiectul dãrii în administrare (art. 12, alin. 1 din Legea
nr. 213/1998). Potrivit legii, pot fi date în administrare bunuri din domeniul public
regiilor autonome, prefecturilor, autoritãţilor administraţiei publice centrale şi locale ori
altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Dreptul de administrare nu
poate avea ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat. Dreptul de
administrare poate avea ca obiect orice bunuri care fac parte din domeniul public naţional,
judeţean sau local. Titularul acestui drept poate sã posede, sã foloseascã bunul şi sã
dispunã de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Ca
drept real, dreptul de administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dreptului de
proprietate. În condiţiile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate
deţine şi folosi bunul, poate sã culeagã în deplinã proprietate fructele şi productele acelui
bun. Titularul unui astfel de drept poate chiar dispune, în anumite limite, de bunul dat în
administrare. De exemplu, pot fi transmise fãrã platã bunuri aflate în stare de funcţionare
(cu excepţia clãdirilor) şi care nu mai sunt necesare instituţiei publice care le are în
administrare, însã pot fi folosite în continuare de altã instituţie publicã. Modurile de
încetare ale dreptului de administrare sunt : revocarea dreptului de administrare, dacã
titularul sãu nu-şi exercitã drepturile sau nu-şi executã obligaţiile nãscute din actul de
transmitere ; transmiterea, fãrã platã, a bunului în administrarea altuia, dacã folosinţa
sa nu mai este necesarã administratorului central (art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr.
841/1995); trecerea bunului în administrarea altuia se face prin hotãrâre a Guvernului, a
consiliului judeţean sau a consiliului local.
3.2. Concesionarea bunurilor domeniului public. Regimul general
al concesiunilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998, ce a fost modificată prin Legea
nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002
privind contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor. Conform acestor reglementări, pot constitui obiectul concesiunii:
a)activitati si servicii publice de interes national sau local, in schimbul unei redevenţe;
b) alte servicii, in schimbul unei remuneraţii; c) bunuri proprietate publica ori privata
a statului, judetului, orasului sau comunei, in schimbul unei redevenţe , cu exceptia
concesiunii de lucrari, asa cum este ea reglementata de Ordonanta Guvernului nr.
16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat cu modificările şi completările
ulterioare. Atribuirea concesiunii de activitati si servicii publice de interes national si
local si de bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau
comunei (este vorba de categoriile menţionate la literele a şi c) se face in baza unui
contract prin care o persoana, denumita concedent, transmite pentru o perioada
determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumita concesionar, care
actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare sau de
efectuare a unei activitati ori a unui serviciu public de interes national sau local ori a
unui bun in schimbul unei redevenţe. Atribuirea concesiunii de servicii (este vorba de
cele menţionate la litera b) se face in baza unui contract prin care o autoritate publica,
denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unui
investitor privat, denumit concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa,
dreptul si obligatia de a presta servicii in numele sau, remunerarea pentru serviciile

41
prestate constand fie din sumele obtinute din dreptul de exploatare a serviciilor, fie din
acest drept insotit, in completare, de remuneraţie. Principiile care stau la baza
selectarii ofertantilor si a incheierii contractelor de concesiune sunt:
transparenţa, tratamentul egal pentru toti ofertanţii, proporţionalitatea,
nediscriminarea, libera concurenţă. Initierea concesionarii are la baza un studiu de
oportunitate efectuat, in prealabil, de catre concedent. In baza studiului de oportunitate
se elaboreaza caietul de sarcini al concesiunii. Atribuirea concesiunii unui bun, a unei
activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica, prin negociere
directa sau dialog competitiv. Titularul dreptului de concesiune poate sã posede, sã
foloseascã bunul şi sã dispunã de acesta, în condiţiile legii şi ale contractului de
concesiune41. Încetarea contractului de concesionare are loc în urmãtoarele
situaţii: a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; b) în cazul în care
interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilateralã de cãtre concedent, cu
plata unei juste şi prealabile despãgubiri în sarcina concedentului; c) în cazul
nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concesionar, prin rezilierea unilateralã
de cãtre concedent, cu plata unei despãgubiri în sarcina concesionarului; d) în cazul
nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concedent, prin rezilierea unilateralã de
cãtre concesionar, cu plata de despãgubiri în sarcina concedentului ; e) în cazul
dispariţiei, din cauzã de forţã majorã, a bunului concesionat sau în cazul imposibilitãţii
obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fãrã plata unei despãgubiri.
Sumele încasate din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la
bugetul de stat sau la bugetele locale. Contractul de concesiune cuprinde douã pãrţi:
partea legalã sau reglementarã, alcãtuitã din clauzele stabilite în mod unilateral, prin lege
sau de cãtre concedent, şi care sunt prevãzute în caietul de sarcini, şi partea negociatã,
alcãtuitã din clauzele convenite de pãrţi în completarea celor din caietul de sarcini şi fãrã
a contraveni obiectivelor concesiunii, stabilite prin caietul de sarcini. Calitatea de
concedent o au, în numele statului, ministerele sau organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publicã a statului, iar în
numele judeţului, oraşului sau comunei, consiliul judeţean, consiliul local sau instituţiile
publice de interes local, pentru bunurile proprietate publicã a judeţului, oraşului sau
comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã
juridicã de drept privat, românã sau strãinã. Actele emise cu încălcarea prevederilor legale
referitoare la concesiune pot fi atacate pe cale administrativa şi/sau in justiţie. Autoritatea
contractantă este competenta sa solutioneze contestatiile inaintate pe cale administrativă.
Acţiunea in justitie se introduce la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a
cărui circumscripţie se afla sediul autoritatii contractante, împotriva hotararii
tribunalului se poate declara recurs la sectia de contencios administrativ a curtii de apel.
La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat sa restituie, în deplina
proprietate, liber de orice sarcina, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, in
conformitate cu prevederile contractului de concesiune.
3.3. Închirierea bunurilor din domeniul public. Închirierea
bunurilor proprietate publicã se face prin licitaţie publicã şi se aprobã, dupã caz, prin
Hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local. Contractul de
închiriere trebuie sã cuprindã clauze de naturã sã asigure exploatarea bunului închiriat
potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu orice
persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de
proprietate sau de administrare. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de
stat sau la bugetele locale, dupã caz. În situaţia în care contractul de închiriere se încheie
de cãtre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o
cotã-parte, între 20-50%, stabilitã prin actul de aprobare a închirierii.
3.4. Darea în folosinţã gratuitã a bunurilor din domeniul
public. Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în
folosinţã gratuitã, pe termen limitat, persoanelor juridice fãrã scop lucrativ, care
desfãşoarã activitãţi de binefacere sau de utilitate publicã, ori serviciilor publice. Cât

41
Marian Nicolae, Op.cit., p. 18.

42
priveşte modalitatea concretã de realizare a acestui drept de folosinţã, şi regimul sãu
juridic, se aplică regulile referitoare la drepturile de administrare42.
PRECIZĂRI PRIVITOARE LA BUNURILE APARŢINÂND DOMENIULUI
PRIVAT AL STATULUI ŞI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE:
Domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile aflate
în proprietatea acestora şi care nu fac parte din domeniul public. Bunurile aparţinând
domeniului privat se aflã în circuitul civil, ele sunt supuse dreptului comun, dacã legea nu
prevede altfel. În consecinţã, aceste bunuri pot fi concesionate, închiriate sau date în
locaţie de gestiune în modalitãţile şi condiţiile prevãzute de lege. Bunurile ce fac parte din
domeniul privat, de interes local sau judeţean, pot face obiectul cumpãrãrii şi vânzãrii,
numai în baza hotãrârii consiliilor locale sau judeţene. Vânzarea, ca şi concesionarea,
închirierea şi locaţia gestiunii se fac prin licitaţie publicã, organizatã în condiţiile legii.

4. Bunuri şi lucrãri

4.1. Administrarea bunurilor


Constituie patrimoniul unitãţilor administrativ-teritoriale bunurile mobile şi
imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniului privat al acestora,
precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În calitatea lor de
persoane juridice, unitãţile administrativ-teritoriale au un patrimoniu distinct, ceea ce le
conferã posibilitatea de a participa, în nume propriu, la raporturile juridice civile şi, în
acelaşi timp, de a dispune de o bazã materialã corespunzãtoare, în scopul rezolvãrii
problemelor şi gestionãrii treburilor publice ale colectivitãţilor locale. Bunurile mobile şi
cele imobile formeazã obiectul patrimoniului unitãţii administrativ-teritoriale, în mãsura
în care acestea aparţin domeniului public, respectiv domeniului privat de interes local.
Unitãţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, sunt
proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local sau judeţean, iar ca
persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat. Legea nr. 215/2001
reglementeazã competenţa de “a dispune” ce aparţine unitãţii administrativ-teritoriale, ca
titular al dreptului de proprietate, prin reprezentantul sãu, consiliul local sau judeţean.
Consiliul local sau judeţean este autoritatea deliberativã care administreazã domeniul
public şi privat al comunei, oraşului, judeţului, iar primarul, respectiv preşedintele
consiliului judeţean, în calitate de autoritate executivã, exercitã drepturile şi asigurã
îndeplinirea obligaţiilor ce revin unitãţii administrativ-teritoriale în calitate de persoanã
juridicã civilã. Actul de administrare se emite cu privire la un bun sau la patrimoniu în
întregul sãu, în scopul folosirii sau întrebuinţãrii lui.

4.2. Lucrãrile publice


4.2.1. Consideraţii generale
Consiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin licitaţie efectuarea de
lucrãri şi servicii de utilitate publicã, în limita sumelor aprobate prin bugetul local,
respectiv judeţean. Lucrãrile de construcţii şi reparaţii de interes public, finanţate din
bugetele comunelor, oraşelor sau judeţelor se executã numai pe baza unor documentaţii
tehnico-economice avizate sau aprobate, dupã caz, de consiliul local sau de consiliul
judeţean şi numai în baza unei licitaţii publice, în limitele şi în condiţiile prevãzute de
lege. Expresia “lucrãri de construcţie şi reparaţii de interes public”
poate fi definitã ca o activitate în care sunt incluse lucrãri de construire, reconstruire,
consolidare, modificare, extindere, reparare sau desfiinţare a construcţiilor; lucrãri de
construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrãri ce
urmeazã a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente istorice, arheologice, de
arhitecturã, lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere,
reparare privind cãile de comunicaţie, parcuri, pieţe etc
42
Marian Nicolae, Op.cit., p. 29.

43
4.2.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul
Prin “amenajare” înţelegem un ansamblu de lucrãri prin care elementele unui
sistem tehnic sunt dispuse şi utilizate astfel încât sistemul sã corespundã, în condiţii cât
mai bune, scopului pentru care a fost realizat. Scopul de bazã al amenajãrii teritoriului îl
constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale,
ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în
dezvoltarea diferitelor zone ale ţãrii, urmãrindu-se creşterea coeziunii şi integrãrii
spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Urbanismul are o strânsã legãturã cu
amenajarea teritoriului. Cuvântul urbanism vine de la latinescul urb, urbis, care înseamnã
oraş şi reprezintă întreaga activitate de construire a centrelor populate, de la datele
planificate şi elaborarea schiţelor şi detaliilor, a documentaţiilor tehnico-economice
pentru investiţii, pânã la realizarea şi controlul aplicãrii actelor respective. Scopul principal
al urbanismului îl constituie stimularea evoluţiei complexe a localitãţilor, prin realizarea
strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Consiliul local aprobã, în
condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism a localitãţilor,
stabilind mijloacele şi mãsurile necesare realizãrii acestora. Documentaţiile de urbanism
şi amenajare a teritoriului privind comuna, oraşul şi judeţul cuprind un complex de acte,
respectiv: planul de amenajare a teritoriului ; planul urbanistic general ; Planul
urbanistic zonal ; Planul urbanistic de detaliu ; Regulamentul general şi regulamentul
local de urbanism. Autorizarea executãrii construcţiilor se face de cãtre consiliile
judeţene sau locale, dupã caz, în funcţie de categoria de lucrãri şi tipurile de construcţii,
cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului.

A. 4.2.3. Organizarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã


Serviciile publice de gospodãrie comunalã reprezintã ansamblul
activitãţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interea local, desfãşurate sub autoritatea
administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publicã,
prin care se asigurã: alimentarea cu apã; canalizarea şi epurarea apelor uzate şi
pluviale; salubrizarea localitãţilor ; alimentarea cu energie termicã produsã centralizat ;
alimentarea cu gaze naturale ; alimentarea cu energie electricã ; transportul public
local ; administrarea fondului locativ public ; administrarea domeniului public.
Activitatea de exploatare a reţelelor tehnico-edilitare, care presupune supraveghere,
întreţinere, reparaţii, modernizãri etc., este organizatã în cadrul regiilor autonome şi a
societãţilor comerciale. În funcţie de necesitãţi, prin hotãrârea consiliului local
(judeţean), se pot înfiinţa şi alte servicii publice de gospodãrie comunalã, având ca obiect
alte activitãţi decât cele prevãzute mai sus. La organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea
serviciilor publice de gospodãrie comunalã, interesul general al cetãţenilor este prioritar.
Aceste servicii se realizeazã prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii
tehnologice, echipamente funcţionale şi dotãri specifice, denumite sisteme publice
de gospodãrie comunalã.

5. Finanţele publice locale


5.1. Consideraţii generale
Finanţele publice locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor cuprind relaţiile
financiare privind formarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice
locale, precum şi responsabilitãţile autoritãţilor administraţiei publice locale şi ale
instituţiilor publice implicate în acest domeniu. Atribuţiile consiliului local şi ale celui
judeţean, cu privire la finanţele publice ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, se
realizeazã prin compartimentul propriu al acestuia, respectiv serviciul (sau biroul) de
buget finanţe, care are o serie de atribuţii şi sarcini de naturã a înlesni autoritãţii
deliberative – consiliul – sã-şi exercite în mod corespunzãtor atribuţiile în materie,
conferite de lege. Finanţele locale sunt administrate conform principiului
autonomiei locale, consacrat de Carta Europeană a autonomiei locale şi de

44
Constituţia României. Aplicarea în practicã a acestui principiu se realizeazã prin
capacitatea efectivã a colectivitãţilor locale de a avea resurse financiare proprii şi de a
dispune de ele, în interesul lor. Autonomia localã, în concret cea financiarã, presupune
o preocupare mai mare din partea administraţiilor publice locale şi judeţene, pentru
asigurarea unui grad de autofinanţare ridicat, pentru obţinerea unor resurse proprii,
suficiente şi pentru identificarea de noi surse de venituri. Resursele financiare ale
unitãţilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite, taxe şi alte venituri
fiscale, venituri nefiscale, venituri de capital, cote şi sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat
şi venituri cu destinaţie specialã. Bugete locale reprezintã bugetele de venituri şi
cheltuieli ale unitãţilor administrativ-teritoriale. Fiecare comunã, oraş, municipiu,
sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte
bugetul local, în condiţii de autonomie, potrivit legii. Între aceste bugete nu existã
relaţii de subordonare.
5.2. Veniturile bugetelor locale
Veniturile bugetelor locale se formeazã din impozite, taxe, alte venituri şi din
venituri cu destinaţie specialã, precum şi din cote şi sume defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetelor locale şi din transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat.
Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale a fost abrogată de
Codul Fiscal pentru anul 2003, cu modificările ulterioare, care conţine un titlu special
dedicat impozitelor şi taxelor locale. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale sau
judeţene create în interesul locuitorilor, consiliile locale şi judeţene stabilesc taxe
speciale, potrivit legii. Cuantumul taxelor speciale se stabileşte pentru a acoperi cel puţin
sumele investite şi cheltuielile curente de întreţinere a acestor servicii (art. 38 din Legea
nr. 215/2001). Taxele speciale se încaseazã numai de la locuitorii care se folosesc de
serviciile speciale prestate. Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul
fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, se alocã lunar o cotã de 36% la bugetele locale
ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cãrora îşi desfãşoarã activitatea
plãtitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17% într-un cont distinct,
deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţului. Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat şi transferurile cu destinaţie specialã din bugetul de stat se aprobã anual, prin
Legea bugetului de stat, pe ansamblul oricãrui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, aprobate anual, o cotã de
pânã la 25% se alocã bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizeazã pe
comune, oraşe şi municipii, de cãtre consiliul judeţean, prin hotãrâre, dupã consultarea
primarilor. Sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparţinând
domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie venituri ale
bugetelor locale. Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat
al unitãţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele
încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul local, în funcţie de
subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii, după
deducerea cheltuielilor legate de activitatea de valorificare. Cât priveşte impozitele
locale, conform Codului fiscal pentru anul 2003 cu modificările ulterioare, acestea sunt:
impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole.
5.3. Cheltuielile bugetelor locale

Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din


fondurile publice locale ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, dupã caz, şi ale
instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare judeţeanã şi localã care se finanţeazã,
potrivit legii, prin bugetele locale şi din împrumuturi, se cuprind în proiectele de buget, în
baza programului de investiţii publice al fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, întocmit

45
de ordonatorii principali de credite, care se reprezintã ca anexã la bugetul iniţial şi,
respectiv, rectificat şi se aprobã de cãtre consiliul local, judeţean şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, dupã caz. Consiliile locale, judeţene şi C.G.M.B. pot aproba
contractarea sau garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi
lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea
datoriei publice locale. Împrumuturile externe se vor contracta direct sau se vor garanta
de cãtre autoritãţile administraţiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a
acestor împrumuturi, ale cãror componenţã şi funcţionare se aprobã prin hotãrâre a
Guvernului. Autoritãţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi
externe contractate sau garantate de stat, în condiţiile legii.
5.4. Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor locale
Proiectele bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale şi proiectele
bugetelor instituţiilor publice finanţate de la bugetele locale se întocmesc de către
ordonatorii principali de credite. După întocmirea proiectului de buget local sau judeţean,
acesta este publicat în presa locală. În termen de 15 zile de la publicare se pot face
contestaţii la proiectul de buget. După expirarea acestui termen, proiectul de buget se
supune aprobării Consiliului local sau judeţean după caz, în prima şedinţă a acestuia,
însoţit de raportul primarului sau al preşedintelui Consiliului judeţean şi de eventualele
contestaţii înregistrate. Forma finală a proiectului de buget se adoptă prin votarea pe
articole. Proiectele de buget se adoptă în termen de maxim 45 de zile de la data publicării
în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat.

5.5. Finanţele instituţiilor şi serviciilor publice


Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local se asigurã: a) integral din bugetul local, în funcţie de subordonare; b) din
veniturile extrabugetare şi din subvenţii acordate de la bugetul local, în funcţie de
subordonare ; c) integral din veniturile extrabugetare. Pentru funcţionarea unor servicii
publice locale, create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene
şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupã caz, stabilesc taxe speciale.
Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual iar veniturile obţinute din acestea se
utilizeazã integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor
publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a
acestora. Taxele speciale se încaseazã numai de la persoanele fizice şi juridice care se
folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

6. Activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice

Spre deosebire de sarcinile cu caracter general ale administraţiei publice (pe care le
gãsim la toate autoritãţile administraţiei luate individual, sarcini de concepţie şi sarcini de
direcţie)43, mai existã şi sarcini specifice, cu un obiectiv precis privind organizarea unor
servicii prin care se urmãreşte satisfacerea unor nevoi de care beneficiazã membrii
colectivitãţilor locale în domeniile social, cultural, educativ etc., dintre care putem
menţiona atribuţiile în domeniile evidenţei funciare, ale stãrii civile, autoritãţii tutelare,
asistenţei sociale, cele notariale, de asigurare a ordinii şi liniştii publice etc. Toate aceste
servicii, aflate în beneficiul populaţiei, sunt denumite în mod curent activitãţi tradiţionale
ale administraţiei publice, deoarece sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri şi au sfera
de cuprindere cea mai mare din totalul atribuţiilor existete la nivelul unitãţilor
administrativ-teritoriale.
6.1. Evidenţa funciarã. În baza Legii cadastrului şi a publicitãţii imobiliare nr.
7/199644 şi a O.G. nr. 1/1992, elaboratã în temeiul Legii nr. 68/1991 privind registrul
agricol, sunt aplicabile în România urmãtoarele mijloace de evidenţã funciarã:

43
Alexandru Negoaţã, ªtiinţa administraţiei, Bucureşti, p. P. 56-58.
44
publicatã în M.O. nr. 61/1996, modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 41/2004 (M.O. nr.
509/2004).

46
cadastrul funciar general; cartea funciarã; registrul agricol. Cadastrul
funciar general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţã tehnicã, economicã şi
juridicã, prin care se realizeazã identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hãrţi şi
planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe
întreg teritoriul ţãrii, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Cadastrul general se
organizeazã la nivelul fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale: comunã, oraş, municipiu,
precum şi la nivelul întregii ţãri. La nivelul fiecãrui judeţ şi al municipiului Bucureşti se
organizeazã oficii de Cadastru şi publicitate imobiliarã. Cartea funciarã este alcãtuitã
din trei pãrţi: descrierea imobilelor; înscrierile privind dreptul de proprietate; înscrierile
privind dezmembrãrile dreptului de proprietate şi sarcini. Dreptul de proprietate şi celalte
drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciarã pe baza actului prin care
s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Publicitatea imobiliarã, întemeiatã pe
sistemul de evidenţã a cadastrului general, are ca obiect înscrierea în cartea funciarã a
actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Aceastã
activitate, este îndeplinită de Agenţia Naţionalã de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã şi
oficiile organizate în teritoriu. Registrul agricol este docmentul oficial de evidenţã
primarã unitarã, cu caracter tehnico-operativ, în care se înscriu date pentru fiecare
gospodãrie a populaţiei care posedã teren sau animale în localitatea respectivã, indiferent
de domiciliul pe care îl are.
6.2. Serviciile publice comunitare de evidenţã a persoanelor.
Starea civilã constituie ansamblul elementelor care determinã capacitatea juridicã a
unei persoane fizice, în societate, stat şi familie. Constatarea oficialã a evenimentelor care
intervin în timpul existenţei omului se face prin actele de stare civilã.45 Evenimentele care
pot caracteriza starea civilã a unei persoane se înfãţişeazã ca fapte juridice intervenite
independent de voinţa persoanei (naşterea şi decesul), sau ca acte juridice executate cu
voinţã, subiectul exprimându-şi şi consimţãmântul sãu în acest sens (cãsãtoria46,
adopţia47). Actul de stare civilã poate avea atât înţelesul de manifestare de vonţã a
persoanei fizice, cât şi de înscris autentic, întocmit în scopul dovedirii stãrii civile. Sunt
cunoscute trei categorii de acte de stare civilã: de naştere, de cãsãtorie şi de deces. Toate
aceste categorii de acte de stare civilã sunt acte autentice. Pentru ca o persoanã fizicã sã
aibã o stare civilã, aceasta trebuie sã fie înregistratã în registrele de stare civilã. Ţinând
seama de necesitatea activitãţii permanente a serviciilor de stare civilã, primarul asigurã
funcţionarea acestora, în condiţii optime. Legea desemneazã calitatea primarului ca ofiţer
de stare civilã. Operaţiunile care se efectueazã în cadrul instituţiei de stare civilã sunt
urmãtoarele: înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilã (naştere, cãsãtorie, deces);
înscrierea menţiunilor de stare civilã (pe marginea actelor de naştere, cãsãtorie şi deces)
cu privire la modificãrile intervenite în starea civilã a persoanei; eliberarea certificatelor
de stare civilã, pe baza înregistrãrilor şi a menţiunilor înscrise în registrele de stare civilã;
reconstituirea şi întocmirea ulterioarã a actelor de stare civilã; anularea, modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor. În subordinea
consiliilor locale se înfiinţează servicii publice comunitare de evidenţã a persoanelor. De
asemenea, se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, servicii publice comunitare
judeţene de evidenţã a persoanelor. Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor
publice comunitare se asigurã, în mod unitar, de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor. La nivel local, activitatea acestor servicii publice comunitare este coordonatã
de secretarul general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, respectiv de secretarul
municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului şi comunei.

45
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilã (M.O. nr. 282/1996) modificatã şi completatã
prin Legea nr. 23/1999 (M.O. nr. 35/1999) şi Legea nr. 94/2004 (M.O. nr. 326/2004); Metodologia
pentru aplicarea dispoziţiilor acesteia (M.O. nr. 318 bis/1997).
46
Gabriela Lupşan, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996, p.p. 14-
51.
47
Ibidem, p. P. 124-149.

47
6.3. Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi
evidenţa paşapoartelor. În cadrul aparatului propriu a prefecturilor judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti funcţionează serviciile publice comunitare pentru
eliberarea şi evidenţa paşapoartelor.48 Acestea asigurã întocmirea, pãstrarea, evidenţa şi
eliberarea paşapoartelor simple. Pentru eliberarea paşapoartelor respective, serviciile
publice comunitare din cadrul prefecturilor trebuie sã conlucreze permanent cu serviciile
publice comunitare locale de evidenţã a persoanelor. Paşapoartele diplomatice şi cele de
serviciu se elibereazã numai anumitor persoane, având calitãţi speciale.
6.4. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã.
Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã, se organizeazã în subordinea
consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului
Bucureşti.49 Aceste servicii publice se împart în douã categorii: a) Serviciile publice
profesioniste se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, a C.G.M.B. şi ale
consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la fostul Minister de Interne a
structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilã, a grupurilor şi brigãzilor de
pompieri militari; b) Serviciile publice voluntare se organizeazã în subordinea consiliilor
locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiunilor de protecţie
civilã din subordinea acestora. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã
sunt supuse unei duble subordonãri: faţã de administraţia publicã localã, coordonarea
activitãţii acestora fãcându-se de cãtre preşedintele consiliului judeţean şi de primarul
general al municipiului Bucureşti, respectiv de primarii localitãţilor; faţã de administraţia
publicã centralã, coordonarea acestor servicii publice se face de cãtre Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţã.
6.5. Asigurarea ordinii şi liniştii publice. a) Atribuţiile autoritãţilor
administraţiei publice locale şi ale prefectului. Consiliul local (comunal,
orãşenesc) are iniţiativa şi hotãrãşte, cu respectarea legii, în probleme de interes local,
cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autoritãţi publice. Printre
atribuţiile principale ale consiliului local se numãrã şi asigurarea ordinii publice şi a
respectãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor. Consiliul local are
obligaţia de a asigura apãrarea ordinii publice prin adoptarea de mãsuri care sã conducã la
o normalã funcţionare a aparului propriu, a instituţiilor şi agenţilor economici care
funcţioneazã sub autoritatea lor, la menţinerea liniştii cetãţenilor şi la respectarea
drepturilor acestora. Primarul unitãţii administrativ-teritoriale, în calitate de autoritate
executivã, este cel care asigurã ordinea şi liniştea locuitorilor, prin intermediul Poliţiei
comunitare şi cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi protecţiei civile, care au
obligaţia sã rãspundã solicitãrilor sale, în condiţiile legii. Prefectul, ca reprezentant al
Guvernului, are ca principalã atribuţie şi asigurarea realizãrii intereselor naţionale,
respectarea legilor şi a ordinii publice. În oraşe, municipii şi în sectoarele municipiului
Bucureşti, prefectul desemneazã împuterniciţii care pot constata contravenţiile prevãzute
ca urmare a încãlcãrii ordinii şi liniştii publice. b) Atribuţiile specifice organismelor de
specialitate. 1) Jandarmeria. La nivel local, serviciile publice deconcentrate ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin organele de poliţie şi, în special, ale
jandarmeriei, sunt cele care au obligaţia concretã de a pune în aplicare mãsurile privind
asigurarea ordinii şi liniştii publice. Prin adoptarea Legii privind organizarea şi
funcţionarea Jandarmeriei Române, rolul principal în asigurarea ordinii şi liniştii publice
revine unitãţilor de jandarmi, din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Principalele atribuţii ale Jandarmeriei Române sunt: asigurã, împreunã cu alte autoritãţi
publice abilitate, ordinea cu ocazia întrunirilor şi manifestaţiilor; asigurã, împreunã cu
poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, restabilirea ordinii
publice în cazuri de tulburare gravã a acesteia ş.a. 2) Poliţia Comunitară.
48
Anton Trãilescu, op. cit., p. p. 98-99.
49
Anton Trãilescu, op. cit., p.p. 99-100.

48
Organizarea şi funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 371/2004. Poliţia
comunitară pentru ordine publică este înfiinţată prin reorganizarea Corpului
gardienilor publici, ca serviciu public local specializat, la nivelul comunelor, oraşelor,
municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti. Poliţia comunitară îşi desfăşoară
activitatea în baza unui Regulament-cadru de organizare şi funcţionare, se înfiinţează prin
hotărâre a Consiliului local şi se subordonează primarilor. ATRIBUŢIILE POLIŢIEI
COMUNITARE: asigură ordinea şi liniştea publică în zonele şi locurile stabilite în
planul de pază şi ordine publică; asigură paza obiectivelor şi bunurilor de interes public
şi privat stabilite de Consiliul local; supraveghează parcările auto, şcolile, zonele
comerciale şi de agrement, pieţele, cimitirele; constată contravenţii şi aplică sancţiuni
contravenţionale în caz de tulburare a liniştii publice sau de încălcare a prevederilor
legale referitoare la curăţenie, comerţ stradal, protecţia mediului; asigură ordinea cu
ocazia adunărilor publice, mitingurilor; ş.a. Personalul Poliţiei comunitare se compune
din: funcţionari publici – cărora li se aplică Statutul funcţionarilor publici; personal
contractual- căruia i se aplică legislaţia muncii.
6.6. Atribuţiile notariale. Constatarea raporturilor juridice civile sau
comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor în
conformitate cu legea, este asiguratã persoanelor fizice şi juridice prin activitatea
notarialã. În prezent, aceastã activitate este reglementatã de Legea notarilor publici şi a
activitãţilor notariale nr. 36/199550, potrivit cãreia, activitatea notarialã se realizeazã de
notarii publici, prin acte notariale şi consultaţii publice notariale, în condiţiile acestei legi.
Actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevãzute de lege. Secretarii
comunelor şi ai oraşelor unde nu funcţioneazã birouri ale notarilor publici vor îndeplini,
la cererea pãrţilor, urmãtoarele acte notariale: legalizarea semnãturilor de pe înscrisurile
prezentate de pãrţi; legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia celor sub semnãturã
privatã.
6.7. Atribuţiile de autoritate tutelarã şi de protecţie a
copilului.
A. Atribuţii de autoritate tutelarã. Constituţia României, Codul familiei şi
convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, stipuleazã cã, în toate deciziile care îi
privesc pe copii, interesele acestora trebuie sã fie luate în considerare cu prioritate.
Legislaţia noastrã stabileşte mãsuri şi pentru ocrotirea persoanelor majore, puse sub
interdicţie, ori care nu sunt pe deplin capabile de a-şi apãra interesele şi de a-şi administra
personal patrimoniul. Normele legale de ocrotire a acestor categorii de persoane fizice,
minore sau majore, se pun în aplicare de serviciile de autoritate tutelarã, de a cãror
bunã funcţionare rãspund autoritãţile administraţiei publice locale. Prin autoritate
tutelarã se înţelege un ansamblu de atribuţii, o funcţie a autoritãţilor executive ale
administraţiei publice locale. Atribuţiile de autoritate tutelarã se exercitã de cãtre
primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor. Aceştia asigurã funcţionarea seviciilor de
autoritate tutelarã din cadrul primãriilor. Formele prevãzute de Codul familiei, prin care
se realizeazã ocrotirea unor categorii de persoane sunt: ocrotirea pãrinteascã; tutela
minorului; ocrotirea interzisului prin tutelã; curatela minorului; curatela persoanei
majore. Responsabilitatea în acest sens, aparţine autoritãţii tutelare.
B. Mãsuri de protecţie a copilului. Cadrul legal pentru respectarea, promovarea şi
garantarea drepturilor copilului este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului51. principiul interesului superior al
copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de
autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate
de instantele judecatoresti. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv
50
publicatã în M.O. nr. 92/1995.
51
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/23.06.2004

49
în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti
legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal. De
asemenea, orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordoneaza
cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Legea reglementează o
protecţie specială pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
parintilor sai. INSTITUTII SI SERVICII CU ATRIBUTII ÎN PROTECTIA
COPILULUI: Institutii la nivel central: Autoritatea Nationala pentru Protectia
Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu
personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si
Familiei; Avocatul Poporului, care realizează Apararea drepturilor si libertatilor
copilului în raporturile acestuia cu autoritatile publice cu scopul de a promova si de a
îmbunatati conditia copilului. Institutii si servicii la nivel local: în subordinea
consiliului judetean si, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucuresti functioneaza Comisia pentru protectia copilului, ca organ de specialitate al
acestora, fara personalitate juridică; Directia generala de asistenta sociala si protectia
copilului, institutie publica cu personalitate juridica, înfiintata în subordinea consiliului
judetean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti.
6.8. Soluţionarea petiţiilor. Aceastã activitate este reglementatã prin
Legea nr. 23/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activitãţii de
soluţionare a petiţiilor. Autoritãţile şi instituţiile publice centrale şi locale sunt obligate sã
organizeze un compartiment distinct pentru relaţii cu publicul, care sã primeascã, sã
înregistreze, sã se îngrijeascã de rezolvarea petiţiilor şi sã expedieze rãspunsurile cãtre
petiţionari. Indiferent dacã soluţia este favorabilã sau nefavorabilã, termenul de
comunicare a rãspunsului este de 30 de zile de la data înregistrãrii (care poate fi prelungit
de conducãtorul autoritãţii sau instituţiei, cu cel mult 15 zile, dacã sunt necesare cercetãri
amãnunţite). Funcţionarii publici sunt obligaţi sã rezolve numai petiţiile care le sunt
repartizate.

50
CAPITOLUL 6

SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICÃ ŞI


FUNCŢIONARII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Noţiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului


public.

Administraţia publicã poate fi consideratã o totalitate de servicii publice menitã sã


satisfacã nevoile cetãţenilor şi ale societãţii, în ansamblu. Administraţia îşi propune sã
rãspundã unor nevoi variate, în domenii în care considerã cã iniţiativa particularã nu
satisface aceste nevoi într-un mod suficient, din punct de vedere cantitativ, sau
corespunzãtor, din punct de vedere calitativ. Cea care trebuie sã identifice domeniile care
vor face obiectul acţiunii administraţiei este puterea politicã. Lista necesitãţilor populaţiei
cãrora trebuie sã li se gãseascã o rezolvare prin intervenţia administraţiei publice variazã
în funcţie de concepţia forţelor politice aflate la guvernare, de situaţia economicã şi
socialã, de posibilitãţile financiare şi tehnice. Sintagma “serviciu public” este
folositã în trei accepţiuni diferite52: în sens organic desemneazã un ansamblu de agenţi şi
de mijloace pe care o persoanã publicã (o persoanã juridicã de drept public) le afecteazã
pentru îndeplinirea unei anumite sarcini; în sens material sau funcţional ea se referã la
o activitate de interes general, pe care administraţia este chematã sã o desfãşoare. La
aceste douã sensuri se adaugã încã unul, acela care asociazã o activitate ce reprezintã un
serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul
public este chemat sã satisfacã un interes public şi, trebuind sã rãspundã altor exigenţe
decât activitãţile private, este supus unui regim de drept public (administrativ). Din cauza
creşterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, cãreia statul nu i-a putut
face faţã, acesta s-a vãzut nevoit sã încredinţeze organizarea şi funcţionarea unor astfel de
servicii unor persoane private. Aceastã situaţie a avut drept consecinţã, pe de o parte,
faptul cã activitatea statului, în realizarea serviciilor publice industriale şi comerciale, este
supusã dreptului privat, civil şi comercial; pe de altã parte, o datã cu recunoaşterea de
cãtre stat a drepturilor organizaţiilor private de a exercita servicii publice, acestea cad sub
incidenţa regulilor de drept privat. Unele servicii publice (apãrarea naţionalã, ordinea
publicã, reprezentarea internaţionalã ş.a.) nu pot fi realizate însă decât prin intermediul
unor organisme statale. În concluzie, relaţia dintre regimul juridic al serviciului public şi
dreptul administrativ a suferit modificãri. În mod tradiţional, cadrul de organizare şi de
funcţionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept administrativ.
Astãzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplicã doar în cazul
“serviciilor administrative”, acele servicii care posedã în cel mai înalt grad caracterul de
serviciu public53, în mod excepţional şi ocazional fiind înlocuit de regimul juridic
corespunzãtor procedeelor de gestiune private (contracte civile sau comerciale).

2. Clasificarea serviciilor publice şi principiile fundamentale


ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare, organizaţiile care presteazã


servicii publice pot fi grupate în trei categorii: organe ale administraţiei publice,
instituţii publice şi regii autonome de interes public54. Activitatea organelor
administraţiei publice se caracterizeazã mai ales prin emiterea de acte administrative, în

52
Jean Rivero, Op.cit., p. 553.
53
Lamarque, L’application du droit prive aux services publics administratifs, 1960; cf. Jean Rivero,
Op.cit., p. 561.
54
Ioan Alexandru, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 292.

51
timp ce în cazul instituţiilor publice aceasta este mai redusã, activitatea lor fiind
preponderent de naturã intelectualã, iar în privinţa regiilor autonome, emiterea de acte
administrative este şi mai redusã, acestea funcţionând în scopuri economice. Mijloacele
financiare necesare desfãşurãrii activitãţii organelor administraţiei publice şi a instituţiilor
publice se asigurã de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îşi asigurã
mijloacele bãneşti din veniturile obţinute prin activitatea proprie. Organele administraţiei
publice şi instituţiile publice îşi desfãşoarã activitatea, de regulã, în mod gratuit, în timp
ce regiile autonome, de regulã, contra cost. Dupã natura lor, serviciile publice pot fi
împãrţite în trei categorii: tehnico-administrative, economice (industriale şi
comerciale) şi socio-culturale55. Dupã gradul de extensie, distingem servicii naţionale
(care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu naţional) şi servicii locale (care pot fi
judeţene, orãşeneşti şi comunale). Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul
privat, deosebim: servicii monopolizate de stat; servicii pe care administraţia
publicã le exercitã în paralel cu persoanele particulare autorizate; servicii publice
exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autoritãţi a
administraţiei publice. În funcţie de modul de gestionare, serviciile publice iau
urmãtoarele forme: administrarea printr-o regie autonomã sau printr-o instituţie
publicã; contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate
publicã, pentru efectuarea de lucrãri publice sau pentru satisfacerea altor nevoi
colective; locaţia în gestiune; contractul civil; contractul comercial56. Principiile
fundamentale ale serviciului public sunt: continuitatea serviciului public,
egalitatea tuturor în faţa serviciului public, adaptarea acestuia
la cerinţele sociale.

3. Regimul juridic al funcţiei publice

3.1. Coordonatele constituţionale ale funcţiei publice


Textul constituţional ne oferã câteva puncte de reper importante pentru conturarea
cadrului legislativ ce are ca obiect funcţia publicã. Articolul 41 consacrã dreptul la
muncã şi protecţie socialã, precum şi libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3
sunt enumerate domeniile care vor fi reglementate prin lege organicã şi unde regãsim la
litera j “Statutul functionarilor publici”, iar la litera p, “Regimul general privind
raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã”. Articolul 41 face
referire, fãrã îndoialã, la toate categoriile de persoane încadrate în muncã. Din cauza
folosirii însã a termenului de “salariaţi” la alineatul 2 al acestui articol, au apãrut opinii
potrivit cãrora textul respectiv nu ar privi şi pe funcţionarii publici. O asemenea
interpretare este exageratã, în condiţiile în care dreptul la muncã a devenit, dupã cel de-al
doilea Rãzboi Mondial, unul dintre constantele actelor constituţionale şi a fost consacrat
ca unul din drepturile fundamentale ale cetãţeanului. Pe de altã parte, distincţia conţinutã
de articolul 73 relevã faptul cã legiuitorul nostru constituant a vãzut în raportul de funcţie
publicã altceva decât în raportul de muncã. Ea vine sã arate cã natura juridicã şi, în
consecinţã, regimul juridic este diferit în cazul funcţionarilor publici, respectiv al
salariaţilor. În cazul primilor suntem în prezenţa unui regim juridic unilateral de drept
public, în timp ce salariaţii sunt supuşi unui regim contractual de drept privat.
3.2. Concepţia noului Statut al funcţionarilor publici
Principiile care stau la baza exercitãrii funcţiei publice, potrivit Statutului
funcţionarilor publici - Legea nr. 188/199957 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate,
imparţialitate şi obiectivitate; transparenţã; eficienţã şi eficacitate; responsabilitate, în
conformitate cu prevederile legale; orientare cãtre cetãţean; stabilitate în exercitarea
funcţiei publice; subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, funcţia
publicã reprezintã ansamblul atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite în temeiul
legii, în scopul realizãrii prerogativelor de putere publicã, de cãtre administraţia publicã
55
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.
56
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.
57
Modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 82/2000 (M.Of.nr.293/28.06.2000), O.U.G. nr. 284/2000
(M.Of.nr.706/2000) şi Legea nr. 161/2003 (M.Of.nr.279/21.04.2003), republicatã în M.Of. nr.
251/2004.

52
centralã şi localã. Funcţionar public este persoana numitã într-o funcţie publicã.
Funcţiile publice sunt prevãzute în anexa la aceastã lege. Anexa inventariazã funcţiile
publice generale şi pe cele specifice. La finalul anexei, se precizeazã cã funcţiile publice
generale altele decât cele prevãzute se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, iar funcţiile publice specifice, altele decât cele menţionale în
anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãţile şi instituţiile publice.
3.3. Condiţii de acces într-o funcţie publicã
Noul Statut al funcţionarilor publici, la art. 50, reţine cã poate ocupa o funcţie publicã
peroana care îndeplineşte urmãtoarele condiţii generale: a) are cetãţenia românã şi
domiciliul în România; b) cunoaşte bine limba românã scris şi vorbit; c) are vârsta de
minimum 18 ani împliniţi; d) are capacitate deplinã de exerciţiu (nu au capacitate de
exerciţiu deplină persoanele care nu au împlinit 18 ani precum şi alenaţii sau debilii
mintali puşi sub interdicţie judecătorească); e) are o stare de sãnãtate corespunzãtoare
funcţiei publice pentru care candideazã, atestatã pe bazã de examen medical de
specialitate; f) îndeplineşte condiţiile de studii prevãzute de lege pentru funcţia publicã;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost
condamnatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau
contra autoritãţii, de serviciu sau în legãtura cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie,
care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care
a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituitã dintr-o funcţie publicã în ultimii 7 ani; j)
nu a desfãşurat activitate de poliţie politicã astfel cum este definitã prin lege. Se admite,
totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o funcţie publicã sã fie condiţionatã şi de
îndeplinirea unor cerinţe speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstã, aptitudini sau
efectuarea unui stagiu de specialitate. Reţinem, totodatã, cã Statutul preconizeazã
obligaţia declarãrii averii la numirea şi la eliberarea dintr-o funcţie publicã, declaraţia
fãcându-se în condiţiile legii58.
3.4. Formarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de funcţie
O datã întrunite condiţiile generale şi speciale ale ocupãrii funcţiei publice urmeazã
învestitura, constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ
de stat prin care unei persoane i se încredinţeazã spre exercitare o funcţie publicã în
cadrul unei autoritãţi. Învestirea nu reprezintã un acord de voinţã, chiar dacã titularul
funcţiei ar fi formulat o solicitare în vederea ocupãrii funcţiei, ci, dimpotrivã, este o
manifestare de voinţã exclusiv a autoritãţii competente. În cazul funcţionarilor publici
obişnuiţi, de care se ocupã în primul rând capitolul de faţã, învestirea se face prin numire.
În cazul înalţilor funcţionari publici, numirea se face de cãtre Guvern, primul-ministru,
ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãţii ori instituţiei
publice. Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare,
transfer, redistribuire şi concurs. Numirea în funcţiile publice pentru care se
organizeazã concurs, se face prin actul administrativ emis de cãtre: conducãtorii
autoritãţilor sau instituţiilor publice din administraţia publicã centralã şi localã, la
propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţiile de conducere sau,
dupã caz, conducãtorii acestor autoritãţi sau instituţii, în situaţia funcţiilor de şef birou,
sef serviciu şi a funcţiilor de execuţie.
Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detaşare,
transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice sau
execitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere. Delegarea se
dispune în interesul autoritãţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul
public, pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an (pentru cel mult 90
zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei mãsuri,
funcţionarul în cauzã îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul. Detaşarea se dispune în
58
vezi Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor
persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, modificatã şi completatã prin
Legea nr. 161/2003 (M.of.nr.279/2003).

53
interesul autoritãţii (instituţiei) publice în care urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea
funcţionarul public, pentru o perioadã de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic
(mai mult de 6 luni, numai cu acordul sãu scris). Pe aceastã perioadã funcţionarul public
îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul (dacã salariul corespunzãtor funcţiei pe care este
detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu). Transferul poate avea loc între
autoritãţile (instituţiile) publice, în interesul serviciului (numai cu acordul scris al
funcţionarului în cauzã) sau la cererea funcţionarului public. Mutarea în cadrul altui
compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice poate fi definitivã (cu acordul scris al
funcţionarului public) sau temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni într-un an, cu
respectarea pregãtirii profesionale şi a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter
temporar a unei funcţii publice de conducere vacante se realizeazã prin promovarea
temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni) a unui funcţionar care îndeplineşte
condiţiile specifice ocupãrii acestei funcţii, şi se dispune de conducãtorul autoritãţii
(instituţieii) publice, cu avizul A.N.F.P.
Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitãţii
funcţionarului public, de drept sau la iniţiativa acestuia, cu obligaţia autoritãţii
(instituţiei) publice de a rezerva pe aceastã perioadã, postul aferent funcţiei publice.
Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadã determinatã, de un funcţionar public din
corpul de rezervã sau, în cazul în care nu existã un astfel de funcţionar care sã
îndeplineascã cerinţele specifice, în baza unui contract individual de muncã pe o perioadã
egalã cu perioada suspendãrii raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendã
de drept atunci când funcţionarul public se aflã în una din urmãtoarele situaţii: este
numit sau ales într-o funcţie de demnitate publicã, pentru perioada respectivã; este
încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de autoritatea (instituţia) publicã sã
desfãşoare activitãţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori a unor
organisme sau instituţii internaţionale; desfãşoarã activitate sindicalã pentru care este
prevãzutã suspendarea în condiţiile legii; efectueazã stagiul militar, serviciul militar
alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectueazã tratament
medical în strãinãtate; se aflã în concediu pentru incapacitate temporarã de muncã;
carantinã, concediu de maternitate, forţã majorã; este dispãrut (mãsurã constatatã prin
hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã); alte cazuri expres prevãzute de lege. In termen de 5
zile calendaristice de la data încetãrii motivului de suspendare de drept, funcţionarul
public este obligat sã informeze în scris conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice
despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendã la iniţiativa funcţionarului
public (în baza cererii scrise fãcute cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data
cînd se solicitã suspendarea) în urmãtoarele situaţii: concediu pentru creşterea copilului în
vârstã de pânã la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea
copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru
afecţiunile intercurente); desfãşurarea unei activitãţi în cadrul unor organisme sau
instituţii internaţionale, altele decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (instituţia)
publicã, în cadrul misiunilor diplomatice ori a organismelor sau instituţiilor internationale
(când suspendarea are loc de drept); pentru participarea la campania electoralã; pentru
participarea la grevã, în condiţiile legii.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în
urmãtoarele situaţii: a) de drept; b) acordul pãrţilor, consemnat în scris; c) eliberarea din
funcţie; d) destituirea din funcţie; e) demisie; Raportul de serviciu înceteazã de drept: 1)la
data decesului funcţionarului public; 2)la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii
judecãtoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; 3)dacã funcţionarul public nu
mai îndeplineşte una din condiţiile prevãzute de art. 50 din lege, referitoare la cetãţenia
românã şi domiciliul în România, capacitatea deplinã de exerciţiu şi studiile prevãzute de
lege pentru funcţia respectivã; 4)la data comunicãrii deciziei de pensionare pentru limitã
de vârstã ori invaliditate; 5)ca urmare a constatãrii nulitãţii absolute a actului
administrativ de numire în funcţia publicã, de la data la care nulitatea a fost constatatã
prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã; 6)când funcţionarul public a fost condamnat
printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau

54
contra autoritãţii, de serviciu sau în legaturã cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie,
care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a
intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de
libertate, la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii
exercitãrii profesiei sau a funcţiei, ca mãsurã de siguranţã ori ca pedeapsã complementarã
(de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti); 8)la data expirãrii termenului pe
care a fost exercitatã, cu caracter temporar, funcţia publicã. Eliberarea din funcţia
publicã se dispune de conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice, prin act administrativ,
care se comunicã funcţionarului public (în termen de 5 zile lucrãtoare de la emitere),
pentru motive neimputabile acestuia, în urmãtoarele cazuri: autoritatea (instituţia) publicã
şi-a încetat activitatea ori a fost mutatã într-o altã locatitate, iar funcţionarul public nu este
de acord sã o urmeze; autoritatea (instituţia) publicã îşi reduce personalul ca urmare a
reorganizãrii activitãţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a
admiterii cererii de reintegrare în funcţia publicã ocupatã de cãtre funcţionarul public, a
unui alt funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate;
pentru incompetenţã profesionalã în cazul obţinerii calificativului „nesatisfãcãtor” la
evaluarea performanţelor profesionale individuale; funcţionarul public nu mai
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; starea sãnãtãţii, fizice
sau (şi) psihice, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, nu
îi mai permite funcţionarului public sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare
funcţiei publice deţinute. Destituirea din funcţie se dispune pentru motive imputabile
funcţionarului public, ca sancţiune disciplinarã aplicatã pentru sãvârşirea repetatã a unor
abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave, precum şi
dacã s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul în cauzã nu acţioneazã
pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii
cazului respectiv. Funcţionarul public poate sã comunice încetarea raporturilor de serviciu
prin demisie, notificatã în scris, conducãtorului autoritãţii (instituţiei) publice. Demisia nu
trebuie motivatã şi produce efecte dupã 30 de zile calendaristice de la înregistrare.
4. Probleme de personal: selectarea şi formarea
funcţionarilor
publici
4.1. Selectarea funcţionarilor publici
Actualul Statut al funcţionarilor publici prevede cã are calitatea de funcţionar public
persoana numitã într-o funcţie publicã şi menţioneazã posibilitatea ca unele funcţii
publice sã poatã fi ocupate prin contract individual de muncã, situaţie în care persoana
care le ocupã nu mai are calitatea de funcţionar public. Doctrina de specialitate trateazã
expres douã din procedeele de recrutare într-o funcţie sau demnitate publicã: numirea
şi alegerea. Numirea în funcţii publice a funcţionarilor publici, se face în funcţie
de categoria în care se încadreazã (înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de
conducere sau funcţionari publici de execuţie). Înalţii funcţionari publici sunt numiţi de
cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau
conducãtorul autoritãţii ori instituţiei publice. Numirea în funcţiile publice pentru care se
organizeazã concurs se face de cãtre conducãtorii autoritãţilor (instituţiilor publice) din
administratia publicã centralã şi localã. De asemenea, promovarea într-o funcţie publicã
superioarã vacantã se face prin concurs sau examen. Alegerea este cel de-al
doilea mod de recrutare consacrat de doctrinã, care face referire la noţiunea de funcţionari
publici, în sens general. Categoriile de funcţionari publici aleşi exced însã preocupãrilor
prezentului curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci
funcţionarul public de carierã din administraţie aleşi exced însã preocupãrilor prezentului
curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci funcţionarul public de
carierã din administraţie, în accepţiunea pe care o consacrã şi actuala reglementare cadru,
în domeniu. Ocuparea funcţiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer,
redistribuire şi concurs. Principiile care stau la baza desfăşurării concursurilor şi
examenelor sunt: competiţia deschisã (asigurarea accesului liber a oricãrei persoane care

55
îndeplineşte condiţiile cerute de lege), selecţia dupã merit, asigurarea transparenţei,
tratamentul egal şi confidenţialitatea (datelor personale ale candidaţilor). Candidaţii
reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, durata perioadei de stagiu
fiind în funcţie de clasa în care se încadreazã: 12 luni pentru funcţionarii publici de
execuţie din clasa I (studii superioare de lungã duratã); 8 luni pentru cei din clasa a II-a
(studii superioare se scurtã duratã); 6 luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale).
Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai dupã terminarea perioadei de
stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsã între data numirii ca funcţionar public
debutant, în urma promovãrii concursului şi data numirii ca funcţionar public definitiv şi
se desfãşoarã sub îndrumarea unui funcţionar public definitiv din cadrul aceluiaşi
compartiment.
4.2. Pregãtirea profesionalã a funcţionarilor publici
Una dintre problemele principale de care se ocupã ştiinţa administraţiei o reprezintã
formarea funcţionarilor publici. Înfiinţarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative, ca instituţie de învãţãmânt postuniversitar de 2 ani, a fost urmatã de
apariţia a numeroase facultãţi şi secţii în noul profil „ştiinţe administrative”, atât în
învãţãmântul de stat, cât şi în cel privat. Realizarea acestor cerinţe a determinat şi
constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al funcţionarilor
publici, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici59. Aceasta este condusã de un
preşedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finanţatã de la
bugetul de stat. Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici are urmãtoarele atribuţii: a)
elaboreazã politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici; b) elaboreazã şi avizeazã propuneri de acte normative privind
funcţia publicã şi funcţionarii publici; c) monitorizeazã şi controleazã modul de aplicare a
legislaţiei privind funcţia publicã şi funcţionarii publici în cadrul autoritãţilor şi
instituţiilor publice; d) stabileşte criteriile pentru evaluarea activitãţii funcţionarilor
publici; e) centralizeazã propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca
urmare a evaluãrii performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici(s.n.); f) coloboreazã cu I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de
formare specializatã în administraţia publicã şi de perfecţionare a funcţionarilor publici
(s.n.); g) întocmeşte şi administreazã baza sa de date cuprinzând evidenţa funcţiilor
publice şi a funcţionarilor publici; h) aprobã condiţiile de participare şi procedura de
organizare a selecţiei şi recrutãrii pentru funcţiile publice generale, avizeazã şi
monitorizeazã recrutarea pentru funcţiile publice specifice (s.n.) ş.a. În subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat Institutului Naţional de
Administraţie (I.N.A.), care elaboreazã strategia şi asigurã formarea şi perfecţionarea
pregãtirii profesionale specializate în administraţie, pentru funcţionarii publici şi
personalul angajat cu contract individual de muncã în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor
publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publicã sau asimilate
acestora, din administraţia publicã centralã şi localã, precum şi pentru alte persoane
interesate.
5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public
5.1. Drepturile funcţionarului public
A. Dreptul la carierã al funcţionarului public. Noul Statut prevede cã
funcţionarul public se bucurã de stabilitate în exercitarea funcţiei publice, el neputând fi
suspendat sau eliberat din funcţie decât în condiţiile prevãzute de Statut sau de alte legi
organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezintă acel drept prin care i se garanteazã
funţionarului public cã nu va fi suspendat sau revocat decât pentru motive şi dupã o
procedurã disciplinare, şi cã nu va putea fi transferat decât în interes de serviciu, într-o
funcţie echivalentã în grad şi în salariu. Un alt element al carierei funcţionarului public îl
reprezintã avansarea. Aceasta este determinatã de faptul cã organizarea serviciilor
publice presupune o ierarhizare a personalului acestora. Funcţionarul public beneficiazã
59
Vezi şi H.G. nr. 109/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici (M. of. Nr. 68/16.02.2000).

56
de dreptul de a promova în funcţia publicã şi de a avansa în gradele de salarizare.
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii
superioare vacante şi se face prin concurs sau examen. Evaluarea performanţelor
profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, finalizându-se cu
acordarea unuia dintre urmãtoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”,
„satisfãcãtor”, „nesatisfãcãtor”. B. Drepturile materiale ale funcţionarului public.
Funcţionarului public îi sunt recunoscute şi garantate anumite drepturi de naturã materialã
care, prin conţinutul şi semnificaţia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadratã cu
contract de muncã înseamnã drepturile ei salariale. Retribuţia cuvenitã funcţionarului are
o naturã juridicã şi caractere proprii, fundamentele distincţiei fiind urmatoarele60: 1)
Salariul reprezintã contravaloarea muncii prestate, determinându-se prin acord de voinţã,
între patron şi salariat. El este influenţat de legea cererii şi ofertei, de felul muncii
prestate, de cantitatea şi calitatea acesteia ş.a., factori obiectivi şi subiectivi. Retribuţia
funcţionarului public nu este stabilitã în considerarea unei anumite persoane, ci în mod
general şi impersonal, nefiind supusã unei negocieri; 2) Retribuţia nu corespunde, spre
deosebire de salariu, ideii unei contraprestaţii la munca prestatã, ci a preocupãrii de a
permite funcţionarului sã aibã un standard de viaţã corespunzãtor funcţiei sale. Actualul
Statut precizeazã cã funcţionarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de
bazã, sporul pentru vechime în muncã, suplimentul postului şi suplimentul gradului.
Funcţionarii publici beneficiazã de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
Dupã încetarea raportului de funcţie publicã, funcţionarii publici au dreptul la pensie
(unul din drepturile constituţionale ale cetăţenilor români). C. Dreptul la asociere
sindicalã. Acest drept este recunoscut tuturor cetãţenilor, salariaţi sau funcţionari pulici,
fãrã nici o deosebire. D. Dreptul la grevã. Actualul Statut recunoaşte funcţionarilor
publici exercitarea dreptului la grevã, care trebuie sã se facã însã în condiţile legii.
Dreptul la grevã trebuie sã se exercite în condiţiile asigurãrii normalei funcţionãri a
serviciului public (cu respectarea principiului continuitãţii şi celeritãţii serviciului
public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constituţie, intitulat
„Libertatea de exprimare”, şi este primul dintre drepturile garantate funcţionarilor publici,
prin articolul 25 din Statut. Funcţionarul, chiar în viaţa privatã, nu trebuie sã-şi exprime
opiniile într-un mod care ar putea aduce prejudicii unei autoritãţi publice sau
reprezentanţilor acestora, iar, pe de altã parte, nu trebuie sã facã din funcţie un instrument
de propagandã. F. Dreptul la protecţie socialã. Acest drept este în strânsã legãturã cu
dreptul la muncã, dupã cum rezultã şi din prevedrile constituţionale. Statutul stabileşte
durata zilei de muncã, dreptul la diferite categorii de concedii; dreptul la condiţii
normale de muncã şi igienã, dreptul la asistenţã medicalã, proteze şi medicamente, în
condiţiile legii. În cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice se constituie comisiile
paritare, în alcãtuirea cãrora intrã un numãr egal de reprezentanţi desemnaţi de
conducãtorul autoritãţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al
funcţionarilor publici. Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de cãtre
autoritãţile (instituţiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau reprezentanţii
funcţionarilor publici), participã la stabilirea mãsurilor de îmbunãtãţire a activitãţii
autoritãţilor (instituţiilor) publice, urmãresc permanent realizarea acordurilor stabilite
între sindicate (reprezentanţii funcţionarilor publici) şi respectivele autoritãţi (instituţii).
G. Dreptul la perfecţionarea pregãtirii profesionale. Funcţionarul public trebuie sã
urmeze cursuri de perfecţionare, beneficiind, pe durata acestora, de salariu şi alte drepturi.

5.2. Îndatoririle funcţionarului public


E) Încãlcarea de cãtre funcţionarii publici, cu vinovãţie, a îndatoririlor de
serviciu, atrage rãspunderea disciplinarã, contravenţionalã, civilã sau penalã, dupã caz.
A. Obligaţia de îndeplinire a sarcinilor. Este cea mai importantă îndatorire a
funcţionarului public. Constă în aceea de a-şi consacra activitatea profesionalã îndeplinirii
atribuţiilor ce îi revin potrivit funcţiei încredinţate. Realizarea acestei obligaţii are douã
finalitãţi: realizarea obiectivelor serviciului public şi satisfacerea intereselor publicului. B.
60
E.D.Tarangul, Op. cit., p. 327 ş.u.

57
Obligaţia de discreţie profesionalã. Aceastã obligaţie vizeazã toate faptele, informaţiile
sau documentele de care funcţionarul are cunoştinţã şi care au legãturã cu serviciul sãu.
Funcţionarul public este obligat să pãstreze secretul de serviciu, precum şi
confidenţialitatea cu privire la faptele, informaţile şi documentele de care ia cunoştinţã în
exercitarea sau cu ocazia exercitãrii funcţiei. C. Obligaţia de rezervã. Funcţionaru public
este obligat, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, sã dea dovadã de rezervã în exprimarea
opiniilor politice, care nu trebuie sã influenţeze în nici un fel imparţialitatea în exercitarea
atribuţiilor ce îi revin (sã se abţinã de la exprimarea sau manifestarea publicã a
convingerilor şi preferinţelor lor politice, sã nu favorizeze vreun partid politic şi sã nu
participe la activitãţi politice în timpul programului de lucru). D. Obligaţia de
imparţialitate. În articolul 16 din Legea fundamentalã se prevede cã „cetãţenii sunt egali
în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi discriminãri.” Astfel, funcţionarului
public îi revine obligaţia de a manifesta imparţialitate în exercitarea atribuţiilor sale, astfel
încât sã trateze la fel pe toţi cei care apeleazã la serviciul public respectiv. E. Obligaţia
de subordonare faţã de superiorul ierarhic. Aceastã obligaţie rezultã din organizarea
funcţiei publice, care este bazatã pe ierarhie. Funcţionarul fiind plasat în aceastã ierarhie,
el poate primi de la superiorii sãi ordine pe care trebuie sã le execute, în caz contrar fiind
pasibil de sancţiuni disciplinare. Actualul Statut prevede urmãtorul regim juridic al
acestei obligaţii: a) principiul cã funcţionarul este obligat sã se conformeze dispoziţiilor
date de cei ce ocupã funcţii publice de conducere; b) excepţia care intervine în cazul
unor dispoziţii vãdit ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care
funcţionarul a primit o dispoziţie cu caracter ilegal, şi anume: sesizarea superiorului
ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini; dacã superiorul stãruie în executarea
dispoziţiei ilegale, va trebui sã o formuleze în scris; în aceastã situaţie, funcţionarul este
obligat sã o ducã la îndeplinire, cu excepţia cazului în care este vãdit ilegalã; funcţionarul
va aduce la cunoştinţã situaţia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia. F.
Obligaţia de loialitate. Funcţionarul public trebuie să se abţină de la faptele care ar putea
sã aducã prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor
publici. G. Obligaţia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligaţia de
dezinteresare în aşa fel încât acoperã toate posibilitãţile prin care se poate ajunge la
satisfacerea unui interes (a solicita, a accepta sau a face sã i se promitã). Totodatã,
prevede ca destinatar atât pe funcţionar, cât şi alte persoane cu care acesta are legãturã,
iar, din punct de vedere al materializãrii, poate viza daruri, dar şi alte avantaje. În scopul
asigurãrii unui control eficient în privinţa respectãrii acestei obligaţii, la numirea, precum
şi la eliberarea din funcţie, funcţionarul public este obligat sã prezinte, în condiţiile legii,
declaraţia sa de avere, conducãtorului autoritãţii sau instituţiei publice. H. Aceastã
obligaţie face parte din categoria celor ce privesc viaţa privatã a funcţionarului public.
Moralitatea vieţii private a funcţionarului public nu trebuie sã fie dominatã de scandaluri
sau de o conduitã necorespunzãtoate notorie.

CAPITOLUL 7

58
ACTELE ADMINISTRATIVE ŞI CELELALTE FORME DE
ACTIVITATE A AUTORITÃŢILOR ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE

1. Formele de activitate a autoritãţilor administraţiei publice

În cadrul formelor de activitate a administraţiei publice putem distinge douã mari


categorii: 1) formele producãtoare de efecte juridice, cele care dau naştere, modificã sau
sting raporturi juridice : actele administrative (de autoritate) ; contractele
administrative (sau actele administrative de gestiune) ; actele
administrative jurisdicţionale ; actele juridice efectuate de organele
administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept
privat (drept civil, drept comercial, dreptul muncii) ; faptele materiale
juridice ; 2) formele de activitate care nu produc efecte juridice proprii, respectiv :
operaţiunile tehnice materiale ; actele exclusiv politice ale organelor
administraţiei publice

2. Trãsãturile, definiţia şi clasificarea actelor administrative de


autoritate

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voinţã fãcute


în scopul naşterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã
producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezenţa unui act administrativ, acesta
trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic. Actele administrative
reprezintã manifestãri unilaterale de voinţã. Astfel se disting de alte
acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voinţã a douã pãrţi, dintre care una este
reprezentatã de un organ al administraţiei publice. Actele administrative sunt
emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor
administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii şi executorii. Actele administrative
sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate.
Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãşoarã
o activitate care cade sub incidenţa prevederilor lor. În al treilea rând, actele
administrative sunt obligatorii şi pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic
celor emitente. În aceastã privinţã, trebuie făcută distincţia între actele administrative
normative şi cele individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este
obligatoriu pentru organul superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act
normativ cu un conţinut contrar celui al actului normativ emis de organul inferior.
Deoarece noul act normativ are forţã juridicã superioarã, el îl abrogã pe cel al organului
inferior. În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul
superior. Cât timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte.
Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înţelege cã acestea se executã din
oficiu, fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanţa judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu
executoriu. Prin intermediul actelor administrative se organizeazã
executarea şi se executã în concret legile. Aceastã trãsãturã decurge
din împãrţirea clasicã a funcţiilor statului (legislativã, executivã, judecãtoreascã).
Dacã organul ce îndeplineşte funcţia legislativã edicteazã reguli de aplicare generalã –
legile (Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţãrii – art. 61, alin. 2 din
Constituţie), organele ce îndeplinesc funcţia executivã asigurã aplicarea acestor reguli
(Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã
realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a
administraţiei publice). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, organele executive
desfãşoarã o activitate în baza legii şi pentru executarea legii, care îmbracã o formã
juridicã specificã – actele administrative. Consecinţa o reprezintã forţa juridicã
inferioarã a actelor administrative faţã de cea a legilor. Actele administrative

59
reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii organelor
administraţiei publice şi au un regim juridic specific. Actele
administrative reprezintã forma juridicã specificã prin intermediul cãreia se realizeazã
activitatea organelor administraţiei publice şi de aceea ele sunt supuse unui regim juridic
specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ şi conţinând reguli
specifice privind forma, procedura de emitere, condiţiile de valabilitate şi controlul
actelor administrative.
Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul
juridic unilateral, emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea şi
se executã în concret legile, care reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii
autoritãţilor administraţiei publice.
CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE DE AUTORITATE :
Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, actele administrative pot fi
normative sau individuale. Actele normative conţin reguli generale de conduitã,
impersonale şi de aplicabilitate repetatã, care privesc un numãr nedeterminat de subiecţi.
Actele individuale reprezintã manifestãri de voinţã ale organului competent care
creeazã, modificã sau stinge drepturi subiective sau obligaţii pentru una sau mai multe
persoane determinate. În funcţie de conţinutul lor, actele administrative individuale
pot fi grupate în patru categorii: acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii
determinate pentru subiectul cãruia i se adreseazã (ex., autorizaţia de construcţie),
acte prin care se conferã un statut personal beneficiarilor (ex., diploma şcolarã,
decizia de pensionare etc.), acte administrative de sancţionare, acte administrative
jurisdicţionale. În funcţie de organul de la care emanã: Preşedintele Republicii
emite decrete care pot fi normative sau individuale, Guvernul emite ordonanţe, care au
caracter normativ, şi hotãrâri, care pot fi normative sau individuale, Miniştrii şi
conducãtorii altor organe centrale de specialitate emit instrucţiuni, care au caracter
normativ, şi ordine, cu caracter normativ sau individual, Consiliile judeţene şi locale
adoptã hotãrâri normative sau individuale, preşedinţii Consiliilor judeţene emit dispoziţii
cu caracter individual, prefecţii emit ordine, normative sau individuale, primarul emite
dispoziţii, cu caracter normativ sau individual.

3. Regimul juridic al actelor administrative de autoritate

3.1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative


I. Actul administrativ trebuie sã fie emis de organul competent în limitele
atribuţiilor sale. Noţiunea de competenţã a unui organ administrativ desemneazã
ansamblul atribuţiilor sale şi limitele exercitãrii lor. Atribuţiile organelor administrative
reprezintã învestirea legalã cu anumite prerogative61. Competenţa organelor
administrative este de mai multe feluri. Competenţa materialã se referã la sfera atribuţiilor
unui organ administrativ. Aceasta este stabilitã prin lege şi, în funcţie de competenţa
materialã, organele administrative pot fi organe cu competenţã generalã şi organe de
specialitate. Competenţa teritorialã are în vedere limitele teritoriale în care pot fi
exercitate atribuţiile conferite de lege. Organele centrale îşi desfãşoarã activitatea pe
întreg cuprinsul ţãrii, organele locale numai într-o unitate administrativ-teritorialã sau în
alte limite stabilite de lege. Competenţa temporalã desemneazã perioada de timp în care
organul administrativ poate sã-şi exercite atribuţiile legale. II. Actul administrativ
trebuie sã fie în conformitate cu conţinutul legilor şi al actelor normative cu forţã
juridicã superioarã. Actul administrativ trebuie sã fie conform cu conţinutul normelor
juridice cuprinse în aceste acte normative. Orice normã juridicã cuprinde o ipotezã, o
dispoziţie şi o sancţiune. Organul administrativ trebuie sã emitã actul dacã sunt întrunite
condiţiile de fapt prevãzute de ipoteza normei juridice sau sã se abţinã de la emiterea
actului în absenţa acestora. Acesta trebuie sã adopte conduita corespunzãtoare dispoziţiei,
aşa cum este prevãzutã în norma juridicã. Organul administrativ are obligaţia sã aplice
sancţiunea respectând scopul, conţinutul şi modul de determinare ale acesteia, conform
legii. III. Actul administrativ trebuie sã fie emis în forma şi cu respectarea procedurii

61
Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol. I, p. 38.

60
prevãzutã de lege. Se au în vedere prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative (M.Of. nr. 139/31 martie 2000).
Pãrţile constitutive ale actului normativ sunt: titlul, formula introductivã şi, dacã este
cazul, preambulul, partea dispozitivã, formula de atestare a autenticitãţii actului .
Elementele structurale ale pãrţii dispozitive sunt articolul, alineatul şi enumerãrile din
text, identificate prin utilizarea literelor alfabetului românesc. Sistematizarea conţinutului
actului normativ presupune urmãtoarea ordine de prezentare a ideilor (art. 47): dispoziţii
generale sau principii generale; dispoziţii privind fondul reglementãrii; dispoziţii
tranzitorii; dispoziţii finale. Stilul de redactare al actelor normative trebuie sã fie concis,
sobru, clar şi precis, care sã excludã orice echivoc, cu respectarea strictã a regulilor
gramaticale şi de ortografie. În limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimã numai prin
aceiaşi termeni, iar exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face
numai prin explicitare în text, la prima folosire. Forma scrisã a actelor administrative
normative este o condiţie de valabilitate, ori de câte ori legea prevede obligaţia publicãrii
lor. Actele administrative individuale pot îmbrãca fie forma scrisã, fie cea oralã. În unele
cazuri însã, legea condiţioneazã valabilitatea actelor administrative individuale de forma
scrisã. Condiţiile procedurale ce determinã valabilitatea actelor administrative sunt
manifestãri de voinţã care nu produc efecte juridice proprii. În funcţie de momentul
emiterii actului administrativ, ele se pot împãrţi în: anterioare, concomitente sau
posterioare. Condiţiile procedurale anterioare sunt: avizarea, obţinerea acordului
prevãzut de lege din partea altui organ, întocmirea unor rapoarte sau a altor acte de
iniţiere a actelor administrative. Avizele reprezintã puncte de vedere fundamentate, pe
care organul care vrea sã emitã un act le cere altui organ, compartiment sau funcţionar.
Avizele pot fi: facultative, consultative şi conforme. Avizele facultative se caracterizeazã
prin aceea cã organul care emite actul este liber sã cearã un aviz, iar dacã l-a cerut, este
liber sã se conformeze sau nu acestuia. Avizele consultative sunt acelea în cazul cãrora
organul emitent este obligat sã cearã avizul, dar nu este obligat sã se conformeze acestuia.
Avizele conforme trebuie cerute de organul care vrea sã emitã un act administrativ, iar
opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Acordul reprezintã consimţãmântul unui organ
administrativ, dat în vederea emiterii unui act administrativ de cãtre un alt organ. Organul
emitent nu poate emite actul fãrã acordul prevãzut de lege. Condiţiile procedurale
concomitente emiterii actului administrativ sunt : cvorumul, majoritatea cerutã de lege
pentru adoptarea actului şi motivarea. Cvorumul reprezintã numãrul membrilor prezenţi,
necesar pentru ca organele colegiale sã poatã lucra valabil. De regulã, pentru a se
desfãşura valabil şedinţa organului colegial, trebuie sã fie prezenţi cel puţin jumãtate plus
unu din numãrul membrilor. Majoritatea cerutã de lege pentru adoptarea actului poate
fi: relativã (jumãtate plus unu din numãrul membrilor prezenţi), absolutã (jumãtate plus
unu din numãrul total al membrilor ce compun organul administrativ) şi calificatã (o
majoritate mai mare decât cea absolutã, de regulã, de douã treimi din numãrul membrilor
organului administrativ). Condiţiile procedurale posterioare emiterii actelor
administrative: aprobarea, confirmarea, comunicarea sau publicarea. Aprobarea
reprezintã o manifestare de voinţã a unui organ superior, prin care acesta se declarã de
acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, fãrã aceastã manifestare de voinţã
posterioarã lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice 62. Confirmarea, în dreptul
administrativ, are trei accepţiuni63: în primul rând, ea desemneazã înştiinţarea persoanei
interesate în legãturã cu faptul cã organul emitent al unui act îşi menţine punctul de
vedere exprimat anterior. În acest caz, confirmarea nu produce nici un efect şi nici nu
condiţioneazã valabilitatea actului emis anterior; în al doilea rând, confirmarea poate
acoperi un viciu al actului emis anterior. Aceastã confirmare reprezintã un act
administrativ distinct de cel confirmat. În al treilea rând, confirmarea are semnificaţia
unei forme procedurale, atunci când fãrã ea actul administrativ nu poate fi pus în
executare. Publicarea actelor normative şi comunicarea actelor individuale constituie şi
ele forme procedurale ulterioare emiterii actelor administrative, reprezentând modalitãţi
de aducere la cunoştinţa celor interesaţi a conţinutului actului juridic. Actele individuale

62
Tudor Drãganu, Op.cit., p. 45.
63
Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol.I, p. 45.

61
se comunicã celor interesaţi. Actele administrative cu caracter normativ devin obligatorii
de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã.
IV. Actul administrativ trebuie sã fie oportun. Oportunitatea se apreciazã în funcţie
de câteva criterii: momentul adoptãrii actului, împrejurãrile în care urmeazã sã se aplice,
mijloacele materiale pe care le antreneazã aplicarea, conformitatea cu scopul legii2.

3.2. Efectele juridice ale actelor administrative


3.2.1. Producerea efectelor juridice ale actelor administrative
Regula este cã actele administrative produc efecte din momentul publicãrii sau
comunicãrii. Ea cunoaşte douã excepţii. Prima este aceea a actelor cu efecte retroactive
(cea mai importantã categorie o reprezintã actele administrative declarative, care nu
creeazã drepturi şi obligaţii, ci constatã existenţa unor drepturi şi obligaţii nãscute
anterior). A doua excepţie este constituitã de actele care intrã în vigoare la o datã
ulterioarã, în baza unei dispoziţii a legii, în baza voinţei organului emitent (caz în care
actul prevede data la care intrã în vigoare) sau în baza procedurii specifice a emiterii
actului (actele administrative supuse aprobãrii sau confirmãrii).
3.2.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
Actele administrative produc efecte juridice pânã în momentul scoaterii lor din
vigoare de cãtre organul emitent, organul ierarhic superior al acestuia, instanţa de
judecatã sau Parlament, prin acte juridice. De asemenea, un act administrativ poate sã
înceteze a mai produce efecte juridice din cauza unor fapte materiale, de producerea
cãrora legea leagã o astfel de consecinţã (moartea subiectului de drept, scurgerea
timpului, executarea materialã a acţiunii prevãzutã de actul administrativ ş.a.). Legea nr.
24/2000 precizeazã ca element legislativ, abrogarea (scoaterea din vigoare) actelor
normative sau a unor prevederi cuprinse în acestea, atunci când sunt contrare unei noi
reglementãri de acelaşi nivel sau de nivel superior. Abrogarea poate fi totalã sau parţialã
şi are totdeauna caracter definitiv.
3.2.3. Suspendarea actelor administrative
Suspendarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care înceteazã temporar efectele
juridice ale actului administrativ. Suspendarea poate interveni în temeiul legii sau poate
fi dispusã printr-un act juridic. Suspendarea prin act juridic poate fi dispusã de organul
emitent sau de organul ierarhic superior. Instanţa de judecatã poate dispune suspendarea
unui act administrativ, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
3.2.4. Revocarea actelor administrative
Revocarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care organul emitent sau organul
ierarhic superior desfiinţeazã un act administrativ. Cauza revocãrii poate fi ilegalitatea
sau inoportunitatea actului administrativ. Spre deosebire de suspendare, care determinã
încetarea temporarã a efectelor actelor administrative, revocarea duce la încetarea lor
definitivã. Totodatã, în timp ce suspendarea se hotãrãşte, de regulã, când existã îndoieli în
privinţa legalitãţii sau oportunitãţii actului, revocarea se dispune atunci când existã
certitudinea cã acesta este ilegal. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL REVOCABILITÃŢII
ACTELOR ADMINISTRATIVE : actele administrative jurisdicţionale, actele
administrative de sancţionare, actele administrative pe baza cãrora s-au nãscut raporturi
juridice civile, de muncã sau procesuale, actele care au generat drepturi subiective
garantate de lege prin stabilitate, actele administrative care au fost realizate material.
3.2.5. Anularea şi inexistenţa actelor administrative
Anularea reprezintã operaţiunea juridicã ce constã în manifestarea de voinţã a unui
organ, care determinã încetarea efectelor juridice ale unui act administrativ. Anularea
poate fi pronunţatã de organele superioare ale administraţiei publice şi de organele
judecãtoreşti. Organele administrative superioare au drept de anulare ca o consecinţã a
dreptului de control general. Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze
anterioare sau concomitente emiterii lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât
ea desfiinţeazã efectele juridice ale actului şi se considerã cã el nu a existat. Orice act
administrativ, datoritã faptului cã emanã de la o autoritate înzestratã cu atribuţii de putere
publicã, se bucurã de prezumţia de legalitate, pânã la proba contrarie. Existã însã situaţii
când prezumţia de legalitate nu poate sã opereze, fiindcã încãlcarea legii este atât de
2
cf. Ibidem, pp. 50-51.

62
evidentã, încât oricine o poate sesiza. Astfel de acte, lovite de o nulitate care înlãturã orice
aparenţã de legalitate şi care nu beneficiazã de prezumţia corespunzãtoare, sunt numite
acte inexistente. În cazul actelor inexistente, oricine poate refuza executarea lor fãrã vreo
consecinţã juridicã.

3.2.6. Modificarea, completarea, rectificarea, republicarea actelor


administrative normative
Modificarea unui act normativ constã în schimbarea expresã a textului unora sau
mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o noua formulare.
Completarea actului normativ constã în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând
soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugã elementelor
structurale existente . Rectificarea actului normativ intervine în cazul în care, dupã
publicarea sa, se descoperã erori materiale în cuprinsul sãu şi se procedeazã la
publicarea unei note cuprinzând rectificãrile necesare. Republicarea intervine atunci
când actul normativ a fost modificat sau completat în mod substanţial şi are la bazã
dispoziţia cuprinsã în actul de modificare, respectiv de completare. Interpretarea legalã
presupune intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale şi se
realizeazã printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin
dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ, sau prin modificarea dispoziţiei
al cãrei sens trebuie clarificat.

4. Celelalte forme de activitate a autoritãţilor administraţiei


publice

4.1. Contractul administrativ (actul administrativ de


gestiune)

Contractul administrativ reprezintã un act juridic specific dreptului administrativ,


distinct faţã de actul administrativ, cât şi de actele juridice încheiate de organele
administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Se numeşte şi
act administrativ de gestiune, pentru că una din pãrţi este un serviciu public (organ al
administraţiei publice, instituţie publicã sau regie autonomã de interes public) şi prin
încheierea acestuia se urmãreşte utilizarea şi dezvoltarea proprietãţii publice a statului,
judeţului sau comunei. Fiind un act juridic încheiat între douã pãrţi - un serviciu public şi
un particular -actul administrativ de gestiune "are figura juridicã a unui contract" însã,
spre deosebire de contractele de drept civil sau de drept comercial, pãrţile nu sunt egale.
De aceea, în literatura de specialitate se foloseşte şi noţiunea de contract administrativ64.
Contractul administrativ reprezintã un acord de voinţã, între organele administraţiei
publice şi o persoanã fizicã sau juridicã de drept privat. Va conţine o parte reglementarã
stabilitã printr-un act normativ (caietul de sarcini aprobat de organul administrativ), şi o
parte negociatã. Organul administrativ va putea modifica în mod unilateral partea
reglementarã a contractului, pentru motive excepţionale legate de satisfacerea interesului
public. Prin încheierea de contracte administrative, organele administraţiei publice
urmãresc realizarea unui interes general, prin intermediul prestaţiei unui particular, care
primeşte în schimb o redevenţã. Concret, obiectul contractelor administrative poate consta
în: concesionarea unor servicii publice, unitãţi de producţie ale unor regii autonome sau
terenuri, diverse prestãri de servicii, executarea unor lucrãri de construcţii-montaj de
interes public, achiziţii guvemamentale, închirieri de bunuri sau servicii publice,
împrumut de stat (public). Spre deosebire de contractele civile sau comerciale, unde, în
caz de reziliere a acestora în mod unilateral, partea care reziliazã datoreazã daune
celeilalte pãrţi, contractele administrative prezintã particularitatea cã serviciul public este
cel care precizeazã, încã în momentul încheierii actului, cazurile în care acesta (serviciul
public) poate rezilia contractul în mod unilateral, fãrã sã suporte daune. Litigiile nãscute
din interpretarea şi executarea contractelor administrative sunt de competenţa instanţelor
de contencios administrativ.
4.2. Actele administrative jurisdicţionale

64
A se vedea şi Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ, 1996, pag. 250.

63
Este vorba de actul juridic emis de un organ cu atribuţii jurisdicţionale, anume
abilitat de lege, care funcţioneazã în cadrul sau pe lângã o autoritate a administraţiei
publice şi care soluţioneazã, pe baza unei anumite proceduri, un conflict juridic în care
una din pãrţi este un serviciu public administrativ65. TRĂSĂTURI : este un act emis
numai de autoritãţi ale administraţiei publice ; poate fi emis numai în situaţiile expres
prevãzute de lege ; are ca scop (finalitate) soluţionarea unor litigii în care una din pãrţi
este un serviciu public ; emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care include
şi principiile independenţei autoritãţii care îl emite faţã de pãrţile aflate în conflict,
precum şi cel al contradictorialitãţii ; este exceptat de la principiul revocabilitãţii
(retractãrii) actelor administrative ; poate fi atacat în contenciosul administrativ general,
dupã epuizarea cãilor administrativ-jurisdicţionale.
4.3. Actele civile şi de drept al muncii încheiate de
autoritãţile administraţiei publice

Actele civile (ca şi cele comerciale) ale organelor administraţiei publice sunt emise
de acestea în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Cele mai importante acte
civile ale administraţiei publice sunt contractele. Aceste acte sunt încheiate de organele
administraţiei publice cu persoane fizice sau juridice de drept privat şi cad sub incidenţa
reglementãrilor dreptului comun în materie, Încheierea acestor acte se poate face numai
de cãtre organul persoanei juridice, potrivit prevederilor Decretului nr. 31/1954. În cadrul
contractelor civile, se respectã întru totul principiile egalitãţii pãrţilor şi acordului de
voinţã. Dacã apar litigii legate de aceste acte juridice, rezolvarea lor este de competenţa
instanţelor de drept comun. Actele de drept al muncii sunt emise de autoritãţile publice în
calitatea lor de pãrţi ale raportului de muncã. Cel mai caracteristic şi frecvent act de acest
gen este contractul de muncã pe care un organ al administraţiei publice îl încheie cu o
persoanã fizicã pentru prestarea unei activitãţi remunerate. Ori de câte ori un organ din
sistemul administraţiei publice emite sau participã la adoptarea unui act juridic ca parte a
unui raport juridic de muncã şi nu ca autoritate învestitã cu atribuţii de putere, acel act
este un act de drept al muncii şi nu un act administrativ .

4.4. Faptele materiale juridice

Faptele materiale juridice (faptele administrative) reprezintã acele fapte de a


cãror existenţã legea leagã efecte juridice, dând astfel naştere, modificând sau
stingând raporturi juridice, deşi faptele respective nu sunt expresia unei manifestãri
de voinţã în scopul creãrii acestor efecte juridice. Dupã criteriul conformitãţii sau
neconformitãţii lor cu legea pot fi licite sau ilicite. Faptele materiale juridice Iicite
"sunt acele acţiuni sau inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite de un funcţionar public sau de
un particular în executarea unei legi sau a unui act administrativ de autoritate" 66.
Acestea se caracterizeazã prin aceea cã, nefiind în contradicţie cu interesele generale ale
societãţii, apar ca acţiuni permise. De pildã, distrugerea unei împrejmuiri de cãtre o
echipã de pompieri pentru a stinge un incendiu este un fapt material juridic, ce produce o
transformare în realitatea obiectivã, dar, fiind de importanţã minorã în raport cu interesul
salvãrii imobilului incendiat, trebuie considerat ca fapt licit67. Faptele materiale juridice
ilicite "sunt acele acţiuni sau inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite, contra legii, atât de
funcţionarii publici, cât şi de particulari, care produc efecte juridice de drept
administrativ"68. Aceste fapte atrag rãspunderea administrativã a celui care le-a sãvârşit,
precum şi obligarea de a suporta paguba produsã unui terţ prin aceste fapte. Soluţionarea
litigiilor izvorâte din fapte materiale juridice ilicite a particularilor, persoane fizice sau
juridice, este de competenţa instanţelor judecãtoreşti de drept comun. Cazul tipic în acest
sens, este sãvârşirea unei contravenţii.

65
Mircea Preda, Op. cit., p. 132.
66
Ibidem.
67
Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 87-88.
68
Ibidem, p. 283.

64
4.5. Operaţiunile tehnice materiale ale autoritãţilor
administraţiei publice.

Operaţiunile tehnice materiale sunt acele forme de activitate ale organelor


administraţiei publice desfãşurate în vederea îndeplinirii de cãtre acestea a atribuţiilor
conferite de lege, care nu produc efecte juridice proprii. Operaţiunile tehnice materiale
sunt de o varietate infinitã sub aspectul continutului69. Spre exemplificare, o formã pe care
o iau operaţiunile tehnice materiale este şi aceea a instrumentelor de prezentare şi
motivare.

4.6. Actele exclusiv politice ale autoritãţilor administraţiei


publice.

Aceste acte sunt manifestãri de voinţã ale autoritarilor administrative, dar ele nu sunt
fãcute în scopul de a produce efecte juridice şi, de aceea, nu sunt susceptibile de asigurare
a respectãrii lor prin forţa de constrângere a statului70. Actele cu caracter exclusiv politic
sunt deosebit de variate: declaraţii, apeluri, moţiuni, mesaje, scrisori, declaraţii-apeluri
etc., în raport de obiectul actului, de destinatar şi de scopul urmãrit.

CAPITOLUL 8

RÃSPUNDEREA ADMINISTRATIVÃ

1. Consideraţii generale

Rãspunderea juridicã este acea formã a rãspunderii sociale constând în


complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a
69
cf. Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 89-91.
70
Ilie Iovãnaş, op. cit., p. 89.

65
producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul în care se aplicã şi se executã
sancţiunile juridice menite sã asigure restabilirea ordinii de drept. Răspunderea
juridică administrativă, în urma încãlcãrii normelor de drept administrativ, poate fi:
rãspunderea administrativ-disciplinarã, rãspunderea administrativ-
contravenţionalã şi rãspunderea administrativ-patrimonialã.

2. Rãspunderea administrativ-disciplinarã
2.1. Noţiune şi trãsãturi caracteristice

Rãspunderea administrativ-disciplinarã este „situaţia juridicã


care constã în complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor
juridice sancţionatorii, stabilite, de regulã, între un organ al administraţiei publice
sau, dupã caz, un funcţionar public, şi autorul unei abateri administrative71.
Trãsãturile caracteristice rãspunderii administrativ-disciplinare sunt: intervine, de
regulã, ca urmare a încãlcãrii unui raport de drept administrativ;
presupune, în mod obligatoriu, vinovãţia fãptuitorului; subiect activ
este întotdeauna o autoritate publică, de regulã, un organ al
administraţiei publice; subiecte pasive pot fi atât persoane juridice,
cât şi persoane fizice. Cele mai frecvente situaţii de angajare a răspunderii
administrativ-disciplinare se întâlnesc în cazul funcţionarilor publici. Rãspunderea
administrativ-disciplinarã a funcţionarilor publici se angajeazã atunci când aceştia nu-
şi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din calitatea lor de funcţionari publici, învestiţi
printr-un act administrativ; sancţiunile aplicabile nu pot fi privative de
libertate;

2.2. Abaterea disciplinarã şi sancţiunea disciplinarã

abaterea disciplinarã, adică încãlcarea cu vinovãţie de cãtre funcţionarii publici


a îndatoririlor corespunzãtoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de
conduitã profesionalã şi civicã prevãzute de lege. Poate consta în neîndeplinirea (o
inacţiune) sau îndeplinirea necorespunzãtoare (o acţiune) a obligaţiilor în raporturile de
drept administrativ. În cazul funcţionarilor publici, constituie abateri disciplinare:
întârzierea sistematicã în efectuarea lucrãrilor; neglijenţa repetatã în rezolvarea lucrãrilor;
absenţe nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialitãţii lucrãrilor cu acest caracter;
manifestãri care aduc atingere prestigiului autoritãţii sau instituţiei publice în care îşi
desfãşoarã activitatea; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; încãlcarea prevederilor
legale referitoare la îndatoriri, incompaibilitãţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite
prin legi pentru funcţionarii publici ş.a. Legislaţia noastrã nu admite cumulul
sancţiunilor disciplinare (în sensul cã pentru o abatere disciplinarã, chiar dacã au fost
încãlcate mai multe îndatoriri de serviciu, se poate aplica numai o singurã sancţiune
disciplinarã), însã, permite cumulul sancţiunilor de naturã diferitã (disciplinarã şi
penalã, disciplinarã şi materialã), dacã fapta sãvârşitã are relevanţã pe plan disciplinar,
penal şi material, în acelaşi timp. La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine
seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurãrile în care aceasta a fost
sãvârşitã, gradul de vinovãţie şi consecinţele abaterii, comportarea generalã în serviciu a
funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni
care nu au fost radiate, în condiţiile prevãzute de lege. Sancţiunile disciplinare care pot fi
aplicate funcţionarilor publici sunt urmãtoarele: a) mustrarea scrisã intervine în cazurile
în care funcţionarii publici sãvârşesc o primã abatere disciplinarã, fãrã intenţie, încãlcând
o normã ce reglementeazã atribuţiile de serviciu sau o anumitã regulã de comportare în
unitate, neaducând şi neputând sã aducã vreo pagubã materialã acesteia; b) diminuarea
71
Antonie Iorgovan, Op. cit., 2002, p. 362.

66
drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadã de pânã la 3 luni reprezintã o sancţiune
disciplinarã cu caracter precumpãnitor patrimonial, determinatã de comiterea unor abateri
disciplinare care au avut drept consecinţã producerea unor pagube materiale unitãţii în
care este încadrat funcţionarul public; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele
de salarizare sau, dupã caz, de promovare în funcţia publicã pe o perioadã de 1-3
ani se aplicã acelor funcţionari care repetã, cu intenţie, abateri grave de la ordinea
disciplinarã din unitate, aducându-i acesteia prejudicii deosebite, în împrejurãri şi cu
antecedente disciplinare ce indicã un grad ridicat de periculozitate; d) trecerea într-o
funcţie inferioarã pe o perioadã de pânã la un an, cu diminuarea corespunzãtoare a
salariului, se aplicã pentru abateri cu un grad foarte ridicat de periculozitate şi eventual,
grave prejudicii cauzate unitãţii; e) destituirea din funcţie este mãsura sancţionatoare
extremã, cu caracter de excepţie, care se ia numai atunci când continuarea raportului
juridic de funcţiune cu funcţionarul public care a sãvârşit o abatere disciplinarã nu mai
este posibilã şi care are ca efect direct încetarea raportului de serviciu al celui în cauzã. Ea
se aplicã funcţionarilor care, cu intenţie, sãvârşesc o abatere gravã sau încalcã în mod
repetat obligaţiile de serviciu, inclusiv normele de comportare în unitate.

2.3. Constatarea abaterilor si aplicarea sanctiunilor


disciplinare

Constatarea sãvârşirii unei abateri disciplinare de cãtre un funcţionar public se poate


face din oficiu sau ca urmare a sesizãrii fãcute de un alt funcţionar public, de un organ al
administraţiei publice, de un alt organ de stat sau de un cetãţean oarecare. Procedura
propiu-zisã de constatare a faptei ce constituie abatere disciplinarã, denumitã şi cercetare
prealabilã, începe prin dispoziţia datã de conducãtorul instituţiei privind cercetarea
cauzelor şi împrejurãrilor procedurii încãlcãrii obligaţiilor de serviciu. De regulã,
cercetarea o face şeful ierarhic al funcţionarului care a sãvârşit abaterea, însã aceasta
poate fi încredinţatã şi unuia cu o funcţie superioarã sau oricãrui salariat desemnat în
acest scop. Procedura presupune: ascultarea funcţionarului public care a comis abaterea
disciplinarã; verificarea motivaţiei acestuia; analiza împrejurãrilor în care a fost comisã
fapta ilicitã; clarificarea cauzelor determinante; luarea în considerare a antecedentelor
disciplinare; stabilirea gravitãţii faptei; precizarea consecinţelor acesteia, inclusiv a
eventualelor pagube aduse instituţiei; încheierea unui proces-verbal de ascultare sau de
refuz a persoanei vinovate de a da relaţii în legãturã cu abaterea disciplinarã pe care a
sãvârşit-o; consemnarea rezultatelor cercetãrii într-un referat sau raport de cercetare
care, atunci când este cazul, se încheie cu propunerea de aplicare a unei anumite
sancţiuni disciplinare. Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât dupã cercetarea
prealabilã a faptei sãvârşite şi dupã audierea funcţionarului public în cauzã.

3. Rãspunderea administrativ-contravenţionalã
3.1. Contravenţia –definiţie, trãsãturi şi conţinut

Constituie contravenţie fapta sãvârşitã cu vinovãţie, stabilitã şi sancţionatã


prin lege, ordonanţã, prin hotãrâre a Guvernului sau, dupã caz, prin hotãrâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti. Trãsãturile caracteristice care rezultã din definiţia contravenţiei sunt
urmãtoarele: fapta este sãvârşitã cu vinovãţie; fapta este stabilitã şi sancţionatã prin

67
lege sau alte acte normative expres prevãzute de legea-cadru. Legea sancţioneazã
faptele sãvârşite cu oricare dintre formele vinovãţiei prevãzute de dreptul comun:
intenţia (directã sau indirectã) ori culpa (prin uşurinţã sau neglijenţã). În cazul
persoanelor juridice de drept public, stabilirea vinovãţiei se face în funcţie de
competenţa stabilitã prin lege (drepturi şi obligaţii). Vinovãţia persoanei juridice de
drept privat se determinã în funcţie de atitudinea reprezentantului legal, faţã de
atribuţiile care revin societãţii comerciale (organizaţiei, fundaţiei etc.) respective, prin
actul legal de constituire (Statutul). Pericolul social al contravenţiei este mai redus
decât în cazul infracţiunii. Conţinutul constitutiv al contravenţiei are în vedere:
obiectul juridic, latura obiectivã, subiectele şi latura subiectivã72.
Obiectul juridic al unei contravenţii este valoarea socialã şi relaţiile sociale
create în jurul acestei valori, care sunt vãtãmate sau periclitate prin fapte prevãzute de
lege. Latura obiectivã a contravenţiei poate consta într-o acţiune, într-o
inacţiune sau din fapte comisiv-omisive. Urmãrile unei fapte contravenţionale pot lua
forma unor prejudicii materiale sau pot crea o stare de pericol pentru anumite valori
sociale. Între faptã şi urmarea vãtãmãtoare trebuie sã existe un raport de cauzalitate.
Subiect activ al rãspunderii contravenţionale este întotdeauna autoritatea care
este împuternicitã sã tragã la rãspundere pe cei care încalcã anumite dispoziţii legale.
Avem în vedere statul, mai precis o autoritate de stat sau a autonomiei locale,
persoana juridicã de drept privat care realizeazã, în condiţiile legii, un serviciu
public şi este învestitã cu atribuţii în acest sens, precum şi agentul constatator-
persoanã fizicã ce are o împuternicire în acest sens, potrivit legii, deşi nu deţine o
funcţie publicã. Subiect pasiv al rãspunderii contravenţionale este persoana fizică
sau juridică care a sãvârşit contravenţia. Pentru a rãspunde administrativ-
contravenţional, persoana fizicã trebuie sã aibã împlinitã vârsta de 14 ani. Fapta
sãvârşitã de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie, iar între 14 şi 18 ani
minorul poate fi sancţionat, însã minimul şi maximul sancţiunii se reduc la jumãtate
din minimul şi maximul amenzii stabilite de actul normativ pentru fapta sãvârşitã.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la
prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Latura subiectivã a contravenţiei
constã în vinovãţia fãptuitorului, adicã în atitudinea sa psihicã faţã de faptã şi de
urmãrile acesteia. Fapta prevãzutã ca fiind contravenţie se sancţioneazã indiferent de
forma vinovãţiei fãptuitorului, chiar dacã este sãvârşitã fãrã intenţie, exceptând
cazurile când prin actul normativ se dispune altfel.

3.2. Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al


faptei

Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei sunt acele stãri,


situaţii sau împrejurãri a cãror existenţã face imposibilã realizarea uneia dintre
trãsãturile esenţiale ale contravenţiei-vinovãţia, conducând la inexistenţa acesteia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 180/2002, caracterul
contravenţional al faptei este înlãturat în cazul urmãtoarelor situaţii: legitima
apãrare; starea de necesitate; constrângerea fizicã sau moralã; cazul fortuit;
iresponsabilitatea; beţia involuntarã completã; eroarea de fapt; infirmitatea,
dacã are legãturã cu fapta sãvârşitã. Nu rãspunde contravenţional nici minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani . Toate aceste cauze înlãturã caracterul ilicit
(în cazul de faţã, contravenţional) al faptei comise şi în acelaşi timp are ca efect şi
exonerarea fãptuitorului de rãspunderea contravenţionalã, deşi fapta a fost comisã.
Prescripţia este şi ea o cauzã care înlãturã rãspunderea contravenţionalã şi implicit
caracterul ilicit (contravenţional) al faptei.
3.3. Sancţiunile contravenţionale

72
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. III, Sibiu 1998, pp. 103-104.

68
3.3.1. Generalitãţi
Actuala reglementare cadru, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor face atât distincţia între cele douã principale categorii ale
sancţiunii disciplinare (principale şi complementare). A) Sancţiunile
contravenţionale principale, sunt urmãtoarele: a - avertismentul; b - amenda
contravenţionalã; c - prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii; B)
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a - confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b - suspendarea sau anularea, dupã
caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi; c - blocarea
contului bancar; d - suspendarea activitãţii agentului economic; e - închiderea unitãţii;
f - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitãţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv; g - desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului
în starea iniţialã.
3.3.2. Sancţiunile contravenţionale principale
● Avertismentul constã în atenţionarea verbalã sau scrisã a contravenientului asupra
pericolului social al faptei sãvârşite, însoţitã de recomandarea de a respecta dispoziţiile
legale şi se aplicã numai în cazul în care fapta este de gravitate redusã.
● Amenda contravenţionalã este sancţiunea specificã ce se aplicã contravenientului,
care constã într-o sumã de bani pe care trebuie sã o plãteascã, având un cuantum
determinat între o limitã minimã şi una maximã, în funcţie de gradul de pericol social
al faptei sãvârşite. Amenda are caracter administrativ. Sumele rezultate din amenzi
contravenţionale, se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din
amenzile aplicate în temeiul hotãrârilor autoritãţilor publice deliberative locale sau
judeţene, care se fac venit la aceste din urmã bugete.
● Prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Actualele reglementãri înlocuiesc,
în toate cazurile, sancţiunea închisorii contravenţionale, cu cea a prestãrii unei
activitãţi în folosul colectivitãţii. Sancţiunea prestãrii unei activitãţi în folosul
comunitãţii se aplicã de judecãtoria în a cãrei razã teritorialã a fost sãvârşitã fapta
contravenţionalã. Instanţa de judecatã primeşte procesul-verbal de la agentul
constatator (când acesta apreciazã cã sancţiunea amenzii nu este îndestulãtoare) în
termen de cel mult 48 de ore de la întocmire, pentru aplicarea sancţiunii
corespunzãtoare. Aceastã sancţiune se aplicã prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã
definitivã şi se pune în executare de instanţa care a pronunţat-o. O copie de pe
dispozitivul hotãrârii, însoţitã de mandatul de executare emis în acest scop, se
comunicã primãriei şi unitãţii de poliţie în a cãrei razã teritorialã îşi are domiciliul
contravenientul, precum şi contravenientului. Consiliul local stabileşte prin hotãrâre,
domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenienţii vor presta activitãţi în
folosul comunitãţii. Potrivit prevederilor legii speciale, aceste activitãţi pot fi prestate
în urmãtoarele domenii: întreţinerea parcurilor şi drumurilor, pãstrarea curãţeniei şi
igienizarea localitãţilor, desfãşurarea de activitãţi în folosul cãminelor pentru copii şi
bãtrâni, al orfelinatelor, spitalelor, şcolilor, grãdiniţelor. Primarul cãruia îi revine
obligaţia sã aducã la îndeplinire mandatul de executare, stabileşte de îndatã
conţinutul activitãţii ce urmeazã sã fie prestatã de contravenient, condiţiile în care
acesta executã sancţiunea, precum şi programul de lucru. Supravegherea executãrii
acestei sancţiuni se asigurã de cãtre persoanele împuternicite de primarul localitãţii şi
de poliţişti anume desemnaţi de unitatea de poliţie. În situaţia în care, cu rea-voinţã,
contravenientul nu se prezintã la primar pentru luarea în evidenţã şi executarea
sancţiunii, se sustrage de la executarea sancţiunii dupã începerea activitãţii sau nu îşi
îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la locul de muncã, judecãtoria, la sesizarea
primarului, a unitãţii de poliţie sau a conducerii unitãţii la care contravenientul avea
obligaţia sã se prezinte şi sã presteze activitatea în folosul comunitãţii, poate înlocui
aceastã sancţiune cu sancţiunea amenzii. Legea nu admite cãi de atac împotriva
hotãrârii instanţei judecãtoreşti prin care s-a dispus aceastã sancţiune contravenţionalã.
Existã posibilitatea de a se face plângere numai împotriva mãsurilor luate cu

69
privire la conţinutul activitãţii prestate, la condiţiile în care se realizeazã precum şi
la modul în care se exercitã supravegherea.

3.3.3. Sancţiunile contravenţionale complementare


Persoana împuternicitã sã aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate aceste situaţii, confiscarea
este caracterizatã ca o mãsurã de siguranţã sau o sancţiune contravenţionalã
complementarã care, de regulã, însoţeşte sancţiunea principalã. În procesul-verbal
încheiat, agentul constatator trebuie sã descrie bunurile supune confiscãrii şi sã ia
mãsurile de conservare sau de valorificare prevãzute de lege, fãcând menţiunile
corespunzãtoare în actul de constatare. Atunci când bunurile supuse confiscãrii nu se
gãsesc în naturã, cum ar fi spre exemplu un bun furat şi vândut altei persoane
neidentificate, contravenientul este obligat la plata în lei a contravalorii acestora.
Agentul constatator este obligat sã identifice proprietarul bunurilor confiscate şi dacã
acestea aparţin altei persoane decât contravenientul, va menţiona în procesul-verbal,
dacã este posibil, datele personale a proprietarului sau va preciza motivele pentru care
nu a fost posibilã identificarea acestuia. Suspendarea sau anularea, dupã caz, a
avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi: suspendarea
exercitãrii dreptului de a conduce autovehicule pe timp de 1-3 luni are loc în cazul
sãvârşirii uneia din contravenţiile prevãzute de art. 40 din Decretul nr. 328/1966, cu
modificãrile ulterioare; retragerea ori anularea autorizaţiei reprezintã sancţiuni
complementare ce pot fi aplicate o datã cu sancţiunea amenzii, în situaţia sãvârşirii cu
intenţie sau din culpã, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia din contravenţiile
stabilite de art. 104 din Legea nr. 52/1994 privind valorile şi bursele de valori.
Închiderea unitãţii este o sancţiune contravenţionalã complementarã care se aplicã
atunci când se constatã încãlcãri grave ale normelor reglementate de actele normative
şi a celor de convieţuire socialã. Astfel, în domeniul comercial şi al alimentaţiei
publice şi în general, ori de câte ori se presteazã un serviciu public pe baza unei
autorizaţii prealabile, se poate aplica sancţiunea retragerii autorizaţiei de funcţionare
sau a suspendãrii ori opririi activitãţii întregii unitãţi, a unei secţii sau a unor
instalaţii73. Oprirea activitãţii întregii unitãţi pentru o perioadã nelimitatã o putem
considera ca o închidere a acesteia şi apreciem cã are loc atunci când se dispune
retragerea autorizaţiei de funcţionare. Suspendarea activitãţii agentului economic,
luând spre exemplificare, tot cazul unui local public, se poate dispune pe o perioadã
cuprinsã între 10 şi 30 de zile pentru sãvârşirea unor contravenţii prevãzute de Legea
nr. 61/1991 şi poate sã aparã ca o sancţiune complementarã la sancţiunea principalã a
amenzii contravenţionale. Blocarea contului bancar se referã la dreptul societãţilor
bancare de a proceda la închiderea contului unei persoane juridice, în caz de abateri
repetate. Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, este o sancţiune
contravenţionalã complementarã prevãzutã pentru prima datã de o lege-cadru în
materie. Cazurile şi modalitãţile de aplicare sunt cele reglementate de normele speciale
din domeniul comerţului exterior. Desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului în
starea iniţialã este prevãzutã ca sancţiune complementarã în domeniu, atât de legea-
cadru, cât şi de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executãrii construcţiilor şi unele
mãsuri pentru realizarea construcţiilor (modificatã) ca act normativ cu caracter special.
Această lege prevede că o datã cu aplicarea amenzii, se dispune oprirea executãrii
lucrãrilor sau desfiinţarea contractului nelegal realizate, pentru încadrarea în
prevederile autorizaţiei sau readucerea terenurilor la starea iniţialã, dupã caz, pentru
contravenţiile constatate în condiţiile acestui act normativ.
3.4. Procedura contravenţionalã
3.4.1. Constatarea contravenţiei

73
Mircea Preda, Op. cit. P. 221.

70
Constatarea contravenţiei se face printr-un proces-verbal încheiat de persoanele
prevãzute în actul normativ care stabileşte şi sancţioneazã contravenţia, denumite în
mod generic , agenţi constatatori. agentul constatator este persoana desemnatã prin
actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, cu competenţa de a constata
sãvârşirea unei fapte ilicite, care se încadreazã în aceastã categorie, într-un anumit
domeniu de activitate. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei, trebuie sã
cuprindã: data şi locul unde a fost încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia
din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate,
inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncã al contravenientului;
descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
sãvârşitã, precum şi arãtarea tuturor împrejurãrilor ce pot servi la aprecierea
gravitãţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului
normativ prin care se stabileşte şi se sancţioneazã contravenţia; indicarea societãţii
de asigurãri în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de
circulaţie; posibilitatea achitãrii în termen de 48 de ore a jumãtate din minimul
amenzii prevãzute de actul normativ, dacã acesta prevede o asemenea posibilitate;
termenul de exercitare a cãii de atac şi organul la care se depune plângerea. Când
contravenientul este o persoanã juridicã: denumirea, sediul, numãrul de înmatriculare
în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare ale
persoanei care o reprezintã. Procesul verbal de constatare a contravenţiei este un
act administrativ prin care se individualizeazã fapta ilicitã şi contravenientul, şi
nu un act administrativ jurisdicţional74. Lipsa uneia dintre elementele pe care
trebuie sã le cuprindã procesul-verbal, considerate de lege esenţiale, atrage nulitatea
actului respectiv (care se constatã din oficiu) şi se referã la: numele, prenumele şi
calitatea agentului constatator; numele şi prenumele contravenientului, persoanã fizicã;
lipsa denumirii şi a sediului, în cazul persoanei juridice; fapta sãvârşitã; data comiterii
acesteia; semnãtura agentului constatator; obiecţiunile contravenientului cu privire la
conţinutul actului de constatare. Procesul-verbal se semneazã pe fiecare paginã de
agentul constatator şi de contravenient, iar dacã acesta din urmã nu se aflã de faţã,
refuzã sau nu poate sã semneze, se va face menţiune despre aceastã împrejurare,
confirmatã de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi datele
de identitate şi semnãtura martorului. Prin lege se interzice ca un alt agent constatator
sã aibã calitatea de martor. Procesul-verbal poate fi încheiat şi în lipsa unui martor,
însã se vor menţiona în mod obligatoriu motivele care au condus la aceastã
împrejurare. Greşita încadrare a faptei nu atrage nulitatea procesului-verbal 75.
Procesul-verbal se întocmeşte în douã exemplare, originalul se reţine de agentul
constatator, iar copia se remite contravenientului.
3.4.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale
Dacã agentul constatator aplicã şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la
încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de platã se înmâneazã
contravenientului, pe bazã de semnãturã de primire (fãcându-se menţiune în acest sens,
în procesul-verbal). În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent,
refuzã sã semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia (şi a înştiinţãrii de platã) se
face de cãtre agentul constator în termen de cel mult o lunã de la data încheierii.
Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţãrii de platã se face prin poştã, cu aviz de
primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice
contraveniente; operaţiunea de afişare se consemneazã într-un proces-verbal semnat de
cel puţin un martor. Dacã actul normativ de stabilire a contravenţiilor menţioneazã în
mod expres o asemenea posibilitate, contravenientul poate achita pe loc sau în termen
de 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal, jumãtate din minimul amenzii
prevãzute în actul normativ; plata se face la CEC sau la trezoreria finanţelor publice şi
are drept consecinţã încetarea oricãrei urmãriri. Termenul general de aplicare a

74
I. Iovãnaş, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã, Tezã de doctorat, Cluj-
Napoca, p. 222.
75
Mircea Preda, Op. cit., p. 226.

71
amenzilor contravenţionale (6 luni) curge de la data sãvârşirii faptei, cu excepţia
contravenţiilor continue, când se ia în calcul data constatãrii faptei.
3.4.3. Cãile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor
Exercitarea cãii de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor şi de
aplicare a sancţiunii, constã în plângerea care se poate face împotriva procesului-
verbal întocmit, în termen de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii acestuia,
dupã caz, de cãtre contravenient, dar şi de partea vãtãmatã ori persoana cãreia îi
aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul). Plângerea suspendã
executarea. În toate cazurile, plângerea se depune la organul din care face parte
agentul constatator şi va fi însoţitã de copia procesului-verbal. Acest organ este
obligat sã primeascã plângerea şi sã elibereze depunãtorului o dovadã în acest sens.
Plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, se trimite de îndatã judecãtoriei în a cãrei
circumscripţie teritorialã a fost sãvârşitã contravenţia, care este obligatã sã o
soluţioneze cu precãdere. Judecãtoria fixeazã termen de judecatã, fãrã a depãşi 30 de
zile şi dispune citarea contravenientului sau, dupã caz, a persoanei care a fãcut
plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi, a oricãror alte
persoane în mãsurã sã contribuie la rezolvarea cauzei, precum şi a societãţii de
asigurãri menţionatã în proces-verbal, dacã fapta a avut ca urmare producerea unui
accident de circulaţie. Dupã ce verificã dacã plângerea a fost introdusã în termen,
instanţa ascultã pe cel care a fãcut-o şi pe celelalte persoane citate prezente,
administreazã orice alte probe necesare pentru verificarea legalitãţii şi temeiniciei
procesului-verbal şi hotãrãşte asupra sancţiunii, despãgubirii stabilite şi a mãsurii
confiscãrii. Hotãrârea poate fi atacatã cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare,
la secţiunea de contencios administrativ a tribunalului, motivele de recurs putând fi
susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendã executarea hotãrârii.

3.4.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale


Procesul-verbal neatacat în termenul legal de 15 zile de la data înmânãrii sau
comunicãrii, precum şi hotãrârea judecãtoreascã irevocabilã prin care s-a soluţionat
plângerea, constituie titlu executoriu, fãrã vreo altã formalitate. Avertismentul se
considerã executat prin atenţionarea oralã a contravenientului prezent la constatarea şi
sancţionarea faptei ilicite sau prin comunicarea procesului-verbal în celelalte cazuri.
Amenda contravenţionalã este pusã în executare de cãtre organul din care face
parte agentul constatator (atunci când nu se exercitã calea de atac împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în termenul prevãzut de lege) sau
instanţa judecãtoreascã (în celelalte cazuri). Procesul-verbal de constatare sau, dupã
caz, dispozitivul hotãrârii judecãtoreşti prin care s-a soluţionat plângerea constituie
titluri executorii. În concret, executarea se face asupra veniturilor sau a celorlalte
bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevederilor legale privind executarea silitã
a creanţelor bugetare, dupã cum urmeazã: în cazul persoanelor fizice, prin reţinerea
din salariu pentru contravenientul salariat sau prin înfiinţarea sechestrului asigurãtor
asupra bunurilor şi procedura vânzãrii acestora dacã cel în cauzã nu este salariat; în
situaţia persoanelor juridice, prin decontare bancarã.

4. Rãspunderea administrativ -patrimonialã

4.1. Principii generale


Principii constituţionale care se referã la rãspunderea pentru daunele aduse
persoanelor fizice şi juridice de cãtre stat, autoritãţi publice sau funcţionari publici sunt :
statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare sãvârşite în procesele penale; autoritãţile publice rãspund
patrimonial pentu pagubele cauzate prin acte administrative sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, cu posibilitatea

72
introducerii în cauzã a funcţionarului vinovat de încãlcarea legii;
funcţionarul public împotriva cãruia s-a formulat personal acţiunea în
justiţie, rãspunde solidar cu autoritatea publicã administrativã pentru
pagubele produse în condiţiile precizate.

4.2. Condiţii specifice aplicabile rãspunderii administrativ –


patrimoniale

Rãspunderea administrativ–patrimonialã poate interveni numai în cazul în care sunt


întrunite urmãtoarele condiţii specifice: a) existenţa unui act administrativ ilegal (sau a
refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept). Acţiunea în justiţie
împotriva administraţiei publice nu este posibilã decât pentru un act reclamat a fi ilegal,
instanţa judecãtoreascã fiind singura în mãsurã sã confirme sau nu aceastã presupunere.
Totodatã, acţiunea pentru repararea materialã ori moralã a unui prejudiciu nu este posibilã
decât în situaţia în care paguba respectivã se dovedeşte în instanţã cã a fost creatã în
aceste împrejurãri. Nu poate fi stabilitã rãspunderea administrativ–patrimonialã în
condiţiile în care prejudiciul a fost cauzat printr-un act administrativ exceptat de la
procedura contenciosului administrativ ; b) existenţa unui prejudiciu. În cazul admiterii
plângerii, instanţa va dispune şi în legãturã cu daunele materiale şi morale solicitate ; c)
raportul de cauzalitate între actul administrativ şi prejudiciu. Cercetarea şi analiza
legãturii cauzale reprezintã o operaţie pe care o întreprinde instanţa de judecatã care are
obligaţia sã constate dacã, obiectiv, actul administrativ ilicit a favorizat producerea
prejudiciului reclamat ; d) culpa autoritãţii publice.

CAPITOLUL 9

CONTROLUL ACTIVITÃŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Controlul parlamentar asupra activitãţii administrative

1.1. Controlul exercitat de Parlament asupra activitãţii


Preşedintelui României

73
Se exercitã în trei modalitãţi76: A) controlul de plină competenţă : numai în cazuri
excepţionale Preşedintele Republicii poate declara mobilizarea generalã sau parţialã a
forţelor armate, fãrã aprobarea Parlamentului, dar el este obligat sã supunã ulterior
aceastã hotãrâre aprobãrii, acestui din urmã organ, în cel mult 5 zile de la adoptare. Tot
un control de plinã competenţã este şi cel asupra mãsurilor luate de Preşedintele
României, în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva ţãrii. Dacã Parlamentul nu se
aflã în sesiune, el se convoacã de drept în termen de 24 de ore de la declanşarea
agresiunii, pentru a se pronunţa asupra mãsurilor luate de Preşedinte ; B) sesizarea : în
cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care se încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie, în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi
Senatului. Dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în cel mult 30 de
zile se organizeazã un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Tot un control de
sesizare este exercitat de Parlament şi în ipoteza prevãzutã de art. 84 alin. 3. din
Constituţie. Astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţã comunã, pot hotãrî punerea
sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puţin douã
treimi din numãrul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie Preşedintele este demis de drept la data rãmânerii definitive a
hotãrârii de condamnare ; C) avize sau aprobări prealabile sau ulterioare : Preşedintele
României poate cere corpului electoral sã se pronunţe prin referendum, numai dupã
consultarea Parlamentului. Punctul de vedere al Parlamentului are natura unui aviz
consultativ.

1.2. Controlul Parlamentului asupra activitãţii Guvernului

Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa


activitate”77. Fiecare membru al Guvernului rãspunde “politic, solidar cu ceilalţi membri,
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”. Aceastã rãspundere se poate
stabili, fie la iniţiativa Guvernului, care declarã cã-şi angajeazã rãspunderea politicã în
faţa Parlamentului, fie la iniţiativa organului legiuitor. Principalele procedee de control
parlamentar asupra Guvernului sunt: întrebarea, interpelarea, ancheta parlamentarã şi
moţiunea de cenzurã. Întrebarea vizeazã un aspect concret sau orientarea Guvernului
într-o problemã determinatã a politicii sale. Întrebarea se formuleazã oral, iar cel
chestionat poate rãspunde pe loc sau poate indica ziua când va comunica rãspunsul.
Întrebãrile nu sunt urmate de dezbateri. Interpelarea conţine cererea adresatã Guvernului
pentru a da explicaţii asupra politicii sale într-un domeniu de activitate. Ea se face numai
în scris şi asupra rãspunsului au loc dezbateri, finalizate printr-o moţiune parlamentarã.
Ancheta parlamentarã este organizatã fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, fie al
unei comisii permanente. În prima ipotezã, propunerea de constituire a unei comisii de
anchetã trebuie fãcutã de cel puţin o treime din numãrul membrilor Camerei. Comisia de
anchetã prezintã un raport, care este dezbãtut în Camera Deputaţilor. Ancheta
parlamentarã are întotdeauna un obiectiv determinat, fiind temporarã şi specializatã, în
raport cu mandatul stabilit. Moţiunea de cenzurã urmãreşte angajarea unei dezbateri
parlamentare asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale.
Adoptarea moţiunii de cenzurã atrage retragerea încrederii Parlamentului, ceea ce
echivaleazã cu demiterea Guvernului. Ea se dezbate şi se supune la vot în şedinţa comunã
a camerelor reunite, putând fi adoptatã cu o majoritate absolutã. Conform Constituţiei,
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã
urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei
lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

76
Tudor Drãganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Universitatea Ecologicã “Dimitrie
Cantemir”, Facultatea de Drept, Târgu-Mureş, 1995, pp. 179-185.
77
M.Constantinescu, I.Muraru, op.cit., p. 248.

74
1.3. Controlul Parlamentului asupra unor servicii publice care
nu fac parte din structura Guvernului
Controlul asupra activitãţii Serviciului Român de Informaţii este efectuat de
Parlament în şedinţa comunã a celor douã Camere şi prin comisia parlamentarã
permanentã competentã. Parlamentul, în şedinţa comunã a Camerelor, poate elibera din
funcţie pe directorul Serviciului Român de Informaţii, la propunerea Preşedintelui sau a
cel puţin o treime din numãrul total al deputaţilor şi senatorilor. Consiliul Suprem de
Apãrare a Ţãrii prezintã anual Parlamentului o dare de seamã asupra activitãţii
desfãşurate. În şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului, acesta poate sã
aprobe sau sã dezaprobe raportul Consiliului.

1.4. Controlul Parlamentului asupra administraţiei publice


prin instituţia Avocatul Poporului
Conform Legii nr. 35/1997, instituţia Avocatul Poporului are drept scop apãrarea
drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile lor cu autoritãţile publice. În
activitatea sa, Avocatul Poporului este independent de orice autoritate publicã şi nu se
substituie nici unei autoritãţi. Autoritãţile publice sunt obligate sã comunice şi sã punã la
dispoziţia Avocatului Poporului informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în
legãturã cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru
exercitarea atribuţiilor sale. Numirea Avocatului Poporului se face pe o perioadă de
cinci ani. Avocatul Poporului este numit de cele două camere ale Parlamentului,
reunite în şedinţă comună. Avocatul Poporului are urmãtoarele atribuţii: primeşte şi
repartizeazã cererile fãcute de persoanele lezate prin încãlcarea drepturilor sau libertãţilor
cetãţeneşti de cãtre autoritãţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
urmãreşte rezolvarea legalã a cererilor primite şi cere autoritãţilor sau funcţionarilor
administrativi în cauzã încetarea încãlcãrii drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea
în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei; reprezintã instituţia Avocatul Poporului
în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autoritãţi publice, precum şi în
relaţiile cu persoanele fizice sau juridice ş.a. În cazul în care, în urma cercetãrilor fãcute,
Avocatul Poporului constatã cã plângerea persoanei lezate este întemeiatã, el va cere în
scris autoritãţii administraţiei publice care a încãlcat drepturile acesteia sã reformeze sau
sã revoce actul administrativ şi sã repare pagubele produse, precum şi sã repunã persoana
lezatã în situaţia anterioarã. Dacã autoritatea administrativã sau funcţionarul public nu
înlãturã în termen de 30 de zile ilegalitãţile comise, Avocatul Poporului se va adresa
autoritãţilor administraţiei publice superioare, care trebuie sã-i comunice în termen de 45
de zile mãsurile luate. În cazul în care autoritatea publicã sau funcţionarul public aparţine
administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se adreseazã prefectului, care trebuie sã-
i comunice hotãrârea luatã în termen de 45 de zile. O modificare importantă adusă de
noua lege a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, este aceea că Avocatul Poporului
poate introduce acţiune în contencios administrativ.

2. Controlul administrativ

2.1. Controlul administrativ intern


Controlul administrativ intern se caracterizeazã prin aceea cã se exercitã de cãtre
funcţionari din interiorul organului administrativ, de cãtre conducãtorul acestuia sau de
alţi funcţionari. Controlul intern poate avea un caracter general sau specializat. Controlul
intern general are loc în virtutea subordonãrii ierarhice din interiorul organului
administrativ. Funcţionarul ierarhic superior are drept de control asupra întregii activitãţi
a funcţionarilor inferiori. Este general pentru cã se exercitã atât asupra actelor, cât şi
asupra faptelor subordonaţilor şi urmãreşte atât legalitatea, cât şi oportunitatea mãsurilor
luate de aceştia. Auditul intern este o activitate organizatã independent în structura unei
instituţii publice şi în directa subordonare a conducãtorului acesteia, care constã în
efectuarea de verificãri, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în
scopul evaluãrii obiective a mãsurii în care acesta asigurã îndeplinirea obiectivelor

75
instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi pentru a
raporta conducerii constatãrile fãcute, slãbiciunile identificate şi mãsurile propuse de
corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor sistemului de control intern.
Auditul intern este, deci, tot o formã de control intern, cu caracter general, situându-se
însã, pe o treaptã superioarã controlului intern propriu-zis. Controlul intern specializat
este un control financiar preventiv şi un control de gestiune. Controlul financiar
preventiv este o activitate prin care se verificã legalitatea şi regularitatea operaţiunilor
efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea
acestora. Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie toate actele şi operaţiunile
din care se nasc, se modificã ori se sting drepturi şi obligaţii patrimoniale pentru organe
de stat, instituţii şi alte entitãţi publice78. Controlul financiar preventiv este de competenţa
conducãtorilor direcţiilor, serviciilor sau compartimentelor financiar-contabile din
ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv din cadrul administraţiei publice locale
şi al instituţiilor subordonate lor. Controlul intern de gestiune are ca obiectiv verificarea
respectãrii normelor juridice privitoare la: integritatea, pãstrarea şi paza bunurilor şi
valorilor de orice fel, deţinute cu orice titlu; utilizarea valorilor materiale şi casarea de
bunuri; efectuarea încasãrilor şi plãţilor în lei şi valutã, în numerar sau prin cont bancar;
întocmirea şi circulaţia documentelor de evidenţã primarã tehnico-operativã şi contabilã 79.
Controlul intern de gestiune se exercitã de cãtre un compartiment specializat, subordonat
direct conducãtorului organului administraţiei publice.
2.2. Controlul administrativ extern
Controlul administrativ extern este exercitat de cãtre organe sau funcţionari din
afara celor controlate. În funcţie de raporturile dintre organele de control şi organul
controlat, distingem: controlul ierarhic, controlul tutelar şi controlul extern specializat.
Controlul ierarhic este exercitat de organele ierarhic superioare celor controlate. El
apare ca o consecinţã a raporturilor de subordonare dintre cele douã organe. Dreptul de
control ierarhic, întocmai ca şi cel intern general, nu trebuie prevãzut expres de lege.
Controlul ierarhic se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor subordonate, atât asupra
actelor, cât şi asupra faptelor. De asemenea, el are în vedere atât legalitatea, cât şi
oportunitatea activitãţii organelor inferioare. Controlul tutelar este un control
administrativ exercitat de organele centrale ale administraţiei publice asupra
administraţiei publice descentralizate. Controlul tutelar are anumite trãsãturi
caracteristice, care îl deosebesc de controlul ierarhic: în timp ce controlul ierarhic este
exercitat de organul ierarhic superior, controlul tutelar nu este exercitat de un organ
supraordonat ierarhic, deşi se aflã în sistemul administraţiei publice la un nivel superior
de reprezentare a intereselor generale ale societãţii; tocmai pentru cã, în cazul controlului
ierarhic, între organul de control şi organul controlat existã un raport de subordonare
administrativã, el nu trebuie prevãzut expres de lege, în timp ce controlul tutelar trebuie
expres reglementat prin lege; în timp ce organul de control ierarhic poate revoca sau anula
actele organului inferior controlat, organul de control tutelar poate doar sesiza organul
emitent, Guvernul sau instituţia de contecios administrativ, care se vor pronunţa prin acte
definitive asupra legalitãţii sau oportunitãţii actelor controlate. Guvernul numeşte câte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, iar prefectul exercitã controlul asupra
legalitãţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului
judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean. Ministerul Administraţiei şi
Internelor îndeplineşte printre alte funcţii şi pe acelea de îndrumare, sprijin şi control al
autoritãţilor administraţiei publice locale şi al aparatului propriu al acestora, în aplicarea
corectã a prevederilor legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite de lege. Prin
reorganizarea Corpului de control al primului-ministru din cadrul aparatului de lucru al
primului-ministru, s-a înfiinţat ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, Corpul de
Control al Guvernului, aflat în subordinea Autoritãţii Naţionale de Control (aceasta din
urmã, aflatã, la rândul sãu, în subordinea Guvernului). Sfera de competenţã a acestui
organism de control este: controlul activitãţilor aparatului de lucru al Guvernului, a
ministerelor şi celorlalte organe de specialitate, a autoritãţilor din subordinea acestora.
Controlul administrativ extern specializat se caracterizeazã , întocmai ca şi controlul
78
Ioan Gliga, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, E.D.P., 1992, p. 233
79
A se vedea I.Gliga, Drept financiar public, Bucureşti, Editura ALL, 1994, p. 304.

76
ierarhic şi controlul tutelar, prin aceea cã este exercitat din exteriorul organului controlat.
Spre deosebire de controlul ierarhic însã, controlul extern specializat este efectuat nu de
organe ierarhic superioare, ci de alte organe administrative. De aici decurg douã
importante consecinţe80: acest control nu se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor
controlate, ci numai asupra anumitor aspecte precis determinate şi care se încadreazã în
specificul activitãţii organului de control; dreptul de control nu este subînţeles, ci trebuie
prevãzut expres de lege. . Controlul extern specializat exercitat de organele
administrative ce rãspund de activitatea dintr-un anumit domeniu sau ramurã se
limiteazã la acte şi fapte ale organelor controlate, ce se încadreazã în profilul organului de
control. Controlul extern specializat, exercitat de organe speciale de control, este
înfãptuit de Autoritatea Naţionalã de Control şi Curtea de Conturi.

3. Controlul judecãtoresc asupra legalitãţii actelor


administrative

3.1. Caracterizare generalã


Controlul judecãtoresc se exercitã numai asupra actelor administrative şi a faptelor
asimilate acestora, cu excluderea operaţiunilor tehnico-materiale, a actelor civile,
comerciale sau de dreptul muncii, având în vedere doar acele manifestãri de voinţã în care
organul administrativ apare ca subiect de drept învestit cu atribuţii de putere publicã şi nu
ca persoanã juridicã de drept privat. Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative
constã numai în verificarea legalitãţii, nu şi a oportunitãţii acestora. Controlul
judecãtoresc este un control ulterior adoptãrii sau executãrii actului administrativ, el
verificând legalitatea unor mãsuri deja existente şi nu a unor mãsuri viitoare. Controlul
judecãtoresc asupra actelor administrative are un caracter subsidiar. Faţã de controlul
administrativ, care se exercitã asupra tuturor organelor administrative inferioare, fãrã
excepţie şi fãrã termene, atât în privinţa legalitãţii, cât şi a oportunitãţii mãsurilor
administrative, controlul judecãtoresc nu poate fi înfãptuit decât dupã ce s-a încercat
restabilirea legalitãţii pe cale administrativã a reclamaţiei, sub forma recursului graţios
sau ierarhic. Controlul judecãtoresc al legalitãţii actelor administrative este un control de
plinã jurisdicţie. Aceasta, deoarece instanţele judecãtoreşti au competenţa de a constata
ilegalitatea actelor, de a le anula, de a obliga organul emitent la luarea anumitor mãsuri
administrative, precum şi de a acorda despãgubiri. Controlul judecãtoresc se desfãşoarã în
baza unei proceduri specifice, bazatã pe contradictorialitatea pãrţilor şi independenţa
judecãtorilor, declanşatã prin sesizarea instanţei de judecatã de cãtre partea vãtãmatã în
drepturile sale printr-un act administrativ ilegal.

3.2. Contenciosul administrativ.


Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit.e) din
Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de
soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a
litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut
fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei
legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a
cărui emitere sau încheiere se naşte conflictul dedus instanţei de contencios administrativ
este definit de aceeaşi lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării
legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Autoritatea
publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea
80
Ilie Iovãnaş, op.cit., vol. II, p. l14.

77
unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept
privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să
presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate faţă de
vechea reglementare, competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ cu
privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ,
precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ, cazuri
în care aceste instanţe vor ţine cont de regula conform căreia principiul libertăţii
contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public. Categoriile de acte
care NU pot fi atacate în contenciosul administrativ: actele administrative ale
autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de
comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Cine poate
fi titularul acţiunii în contencios administrativ? Conform art. 1 al Legii nr. 554/2004,
pot fi subiecte de sezină (pot sesiza instanţa de contencios administrativ) următoarele
categorii de persoane: 1) orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri. Această persoană se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; 2)
persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual, adresat altui subiect de drept (este vorba deci despre o acţiune
introdusă de o terţă persoană); 3) Avocatul Poporului, dacă apreciază, ca urmare a
controlului realizat în baza unei sesizări a unei persoane fizice, că ilegalitatea actului sau
excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie.
Instanţa de contencios administrativ sesizată este cea de la domiciliul petentului. Persoana
fizică ce a sesizat Avocatul Poporului dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,
urmând a fi citată în această calitate; 4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării
atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor
şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative
unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere va sesiza instanţa
de contencios administrativ de la domiciliul petentului. La fel ca şi în cazul Avocatului
Poporului, petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în
această calitate; 5) autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să
solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia. Este vorba numai de actele ce nu mai pot
fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice; 6) persoana
vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii
din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios
administrativ în condiţiile legii nr. 554/2004; 7) Prefectul, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici şi orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după
caz, când s-a vătămat un interes legitim (este vorba de un interes legitim de natură
publică).
Tutela administrativă . Tutela administrativă înseamnă dreptul conferit de lege
prefectului de a ataca, într-un anumit termen, în faţa instanţei de contencios administrativ,
actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale. Dacă
este vorba de acte administrative individuale, dreptul prefectului de a le ataca în faţa
instanţei de contencios administrativ se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a
cunoscut existenţa actului nelegal. Pentru motive bine întemeiate, prefectul poate
introduce acţiune şi peste acest termen, însă nu mai târziu de un an de la data emiterii
actului. Dacă însă este vorba de acte administrative normative, acţiunea poate fi introdusă
oricând. De asemenea, şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) poate ataca
în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale
prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a

78
contenciosului administrativ şi ale Statutului funcţionarului public. Actul astfel atacat de
prefect sau de ANFP este suspendat de drept până la soluţionarea cauzei. Excepţia de
nelegalitate. Conform art. 4 alin. 1, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii
interesate. Dacă instanţa va constata că de actul administrativ depinde soluţionarea
litigiului pe fond, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă şi va
suspenda cauza. Aşadar, excepţia de nelegalitate poate fi ridicată în faţa unei alte instanţe
decât cea de contencios administrativ (deci în cadrul unui litigiu civil, comercial etc.) şi
numai dacă de acel act administrativ unilateral depinde soluţionarea pe fond a
respectivului litigiu. Singurul motiv pentru care instanţa în faţa căreia se ridică excepţia
poate refuza sesizarea instanţei competente de contencios administrativ este acela că de
respectivul act administrativ nu depinde soluţionarea fondului cauzei. Instanţa de
contencios administrativ sesizată cu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ
unilateral de către instanţa civilă, comercială etc. în faţa căreia s-a ridicat această
excepţie, se pronunţă asupra ei de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar
soluţia pe care o dă poate fi atacată cu recurs, în 48 de ore de la pronunţare sau de la
comunicare. Dacă instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului,
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona respectivul litigiu fără a ţine seama
de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Procedura prealabilă. Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice care a
emis actul sau organului ierarhic superior (dacă acesta există), în termen de 30 de zile de
la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a actului (aşa-numita plângere
prealabilă). Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate introduce şi peste
termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Poate să
introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în
termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului.
Plângerea prealabilă se soluţionează de către autoritatea publică emitentă sau organul
ierarhic superior (dacă acesta a fost sesizat) în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Procedura prealabilă nu este obligatorie în
cazul: acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici; acţiunilor ce privesc cererile celor vătămaţi prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe; în cazul acţiunilor ce au ca obiect excepţia de
nelegalitate. Obiectul acţiunii în contencios administrativ. Persoana vătămată într-un
drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice
emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii sale (sau în alt termen prevăzut de lege, mai mare de 30 de zile), poate sesiza
instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita: anularea în tot sau în
parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. Se
poate, de asemenea, adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin
refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Instanţa competentă, termenul de introducere a acţiunii, documente ce
trebuiesc anexate acţiunii. Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde de lei sunt de
competenţa tribunalelor administrativ-fiscale. Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi litigiile care privesc taxe
şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde

79
de lei sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel; recursul împotriva sentinţelor pronunţate de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
specială nu se prevede altfel. Reclamantul poate opta între a se adresa instanţei de la
domiciliul său ori instanţei de la domiciliul pârâtului. Cu privire la termenul în care poate
fi introdusă acţiunea, regula este aceea că cererile prin care se solicită anularea unui act
administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate
se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea
prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului de soluţionare a cererii (refuz
considerat nejustificat decătre cel care introduce acţiunea); b) data expirării termenului
legal de soluţionare a cererii (poate fi vorba atât de cererea propriu-zisă cât şi de
plângerea prealabilă); data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii
concilierii, în cazul contractelor administrative. În cazul actului administrativ unilateral,
pentru motive temeinice, acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu
mai târziu de 1 an de la data emiterii actului. Dreptul de a ataca ordonanţele sau acele
dispoziţii din ordonanţe care sunt considerate neconstituţionale, precum şi actele
administrative normative este imprescriptibil (ele pot fi atacate oricând). Reclamantul
trebuie să anexeze la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz,
răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. Dacă
reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii,
certificată prin numărul de înregistrare şi data înregistrării la autoritatea publică şi orice
alt înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
Suspendarea executării actului. Suspendarea executării actului poate interveni în
două modalităţi: 1) în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o
dată cu sesizarea autorităţii publice care a emis actul, în cadrul procedurii prealabile,
persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond. Instanţa sesizată cu cererea
de suspendare va rezolva această cerere de urgenţă, cu citarea părţilor; 2) suspendarea
executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea
adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În
acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la
soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o
dată cu acţiunea principală sau prin acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond
(art. 15 alin.1). Faptul că reclamantul a introdus deja cerere de suspendare în cadrul
procedurii prealabile, conform art. 14, iar această cerere i-a fost respinsă, nu constituie un
impediment pentru a putea să reitereze cererea de suspendare o dată cu introducerea
acţiunii în anulare.
Judecarea cererilor, soluţiile pe care le poate da instanţa, căi de atac. Cererile
adresate instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere. De
asemenea, hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la
pronunţare. În cazul actului administrativ unilateral, instanţa poate, după caz: a) să
anuleze în tot sau în parte actul administrativ; b) să oblige autoritatea publică să emită un
act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris; c) să
oblige la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate, dacă reclamantul a
cerut acest lucru. În cazul contractelor administrative, în funcţie de starea de fapt,
instanţa poate: a) dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte; b) obliga
autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia
din părţi să-şi îndeplinească o anumită obligaţie; d) suplini consimţământul unei părţi,
când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale

80
şi morale. Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de
15 zile de la pronunţare (pentru partea care a fost prezentă la termenul când s-a judecat
fondul şi s-a pronunţat sentinţa) sau de la comunicare (pentru partea care nu a fost
prezentă). Recursul, o dată exercitat, suspendă executarea hotărârii atacate şi se judecă
de urgenţă.
Procedura de executare. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-
au admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor legii contenciosului administrativ,
constituie titluri executorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-
au anulat acte administrative normative, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României sau, după caz, în Monitoarele
oficiale ale judeţelor sau al mun. Bucureşti, la cererea instanţei care a soluţionat fondul
litigiului ori a reclamantului. Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este
obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se
va face: ori în termenul prevăzut în chiar cuprinsul hotărîrii, ori în termen de 30 de zile de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii (în lipsa prevederii, în cuprinsul hotărârii, a unui
astfel de termen). Dacă nu se respectă termenele precizate mai sus, conducătorul
autorităţii publice sau după caz, persoana obligată va fi sancţionată cu o amendă de 20%
din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la
despăgubiri pentru întârziere. Dacă nici după aplicarea amenzii nu se execută sau nu se
respectă hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de
contencios administrativ, se va angaja răspunderea penală a conducătorului autorităţii
publice sau a persoanei obligate, care vor fi sancţionaţi cu închisoare de la 6 luni la trei
ani sau cu amendă de la 25 de milioane la 100 milioane de lei.

81
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL 1

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Chevalier Jacques, Science administrative, Paris, P.U.F, 1986;
● Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
● Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
● Duguit Leon, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, 1927;
● Hall John A., Ikenberry John, Statul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998;
● Durkheim Emile, De la division du travail social, P.U.F., Paris, 1960;
● Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 1, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, Editura Marvan, Bucureşti 1934, vol. I;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Troper Michel, La separation des pouvoirs et l’histoire constitutionnelle francaise, Paris, L.G.D.J,
1980;

B. ACTE NORMATIVE:
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;

CAPITOLUL 2

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Bucureşti, 1996;
● Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generalã a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 1, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Petrescu Narcisa Rodica, Drept administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, vol.I
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Wade E., Bradley A. W., Constitutional and administrative law, Londra-New-York, 1985, 10th ed.;

B. ACTE NORMATIVE:
● Hotărârea Guvernului nr. 542/1995 privind reorganizarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi
Administrative, publ. In M.Of. nr. 166 din 31 iulie 1995 ;

CAPITOLUL 3 :
● Cernea, E.; Molcuţ, E., Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1992.
● Firoiu, D.V., Istoria dreptului şi statului românesc, Iaşi, 1993.
● Vulcãnescu, R., Etnologie juridicã, Bucureşti, 1970.
● Xenopol, A.D., Istoria românilor în Dacia Traianã, Bucureşti, 1925.

CAPITOLUL 4

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1999 ;

82
● Bãlan, Emil, Autonomia localã şi puterea de substituire a statului în rolul autoritãţilor alese, Revista
“Dreptul” nr. 8/1996;
● Dragoş Dacian-Cosmin, Principalele elemente de noutate ale Legii nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale, Revista “Dreptul” nr. 10/2001;
● Ionescu Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
● Ionescu Cristian, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1997 ;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. 2, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ român, vol. I, Partea I, ediţia a III-a, Bucureşti, 1925;
● Oroveanu Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996;
● Preda Mircea, Autoritãţile administraţiei publice, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999 ;
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
● Zaharia, T. Gheorghe, Management şi reformã în administraţia publicã, Sesiune ştiinţificã 18-19 mai
2003, Universitatea "Petre Andrei" Iaşi.

B. ACTE NORMATIVE :
● Legea nr. 215/2001 - Legea administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr. 204/2001),
modificatã şi completatã prin Legea nr. 141/2004 (Monitorul Oficial nr. 396/2004);
● Legea nr. 315/ 2004 privind dezvoltarea regională în România (Monitorul. Oficial nr. 577/
29.06.2004);
● Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr.
271/2004);
● Legea nr. 90/2001 - privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
(Monitorul Oficial nr. 164/2001), modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 64/2003, prin Legea nr.
23/2004 (Monitorul Oficial nr. 187/2004) şi prin O.U.G. nr. 11/2004;
●Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României (Monitorul Oficial nr. 887/29.09.2004);
● Legea nr. 14/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, modificatã
şi completatã prin O.U.G. nr. 52/2003, aprobatã prin Legea nr. 432/2003 (Monitorul Oficial nr. 452 şi
770/2003);
● Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Monitorul Oficial
nr. 279/21 aprilie 2003);
● Legea nr. 94/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Monitorul Oficial nr.
224/1992), modificatã şi completatã prin Legea nr. 77/2002 (Monitorul Oficial nr. 104/2002);
● Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor mãsuri de reorganizare în
cadrul administraţiei publice centrale (Monitorul Oficial nr. 266/2004);
● Legea nr. 115/1999 – privind responsabilitatea ministerialã (Monitorul Oficial nr. 300/1999),
republicatã în Monitorul Oficial nr. 334/2002;
● Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea,
organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi instituţii publice (Monitorul Oficial nr. 10/09.01.2001), modificatã
prin Ordonanţa de urgenţã nr. 64/2003 şi Ordonanţa de urgenţã nr. 11/2004;
● Legea nr. 3/2000 - privind organizarea şi desfãşurarea referendumului (Monitorul Oficial nr.
84/2000), modificată şi completată de O.U.G. nr. 92/2003 şi de Legea nr. 551/2003 (Monitorul Oficial
nr. 922 din 22 decembrie 2003);
● Hotãrârea Guvernului nr. 697/2000 – privind cartea de alegãtor (Monitorul Oficial nr. 397/2000),
modificată de O.G. nr. 84/2001 şi de H. G. nr. 2194/2004;
● Legea nr. 673/2002 privind aprobarea O.G. nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului – cadru
de asigurare şi funcţionare a consiliilor locale;
● Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului (Monitorul Oficial nr. 658 din 21/07/2004);

CAPITOLUL 5

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Adam Ioan, Noţiunile şi natura domeniului public, domeniului privat şi proprietãţii private, Revista
“Dreptul” nr. 8/1994;

83
● Alexandru Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol. I, Bucureşti, 1996 ;
● Filipescu Ion, Domeniul public şi privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale, Revista
“Dreptul” 1995;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Lupşan Gabriela, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996;
● Marian Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul
juridic al acesteia, “Dreptul” nr. 6/1999;
● Pepelea N., Moroşanu C., Iftimie N., Serbina I., Administraţia publicã localã. Atribuţii. Servicii,
Editura “Cronica” Iaşi, 1994;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;
● Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
● Trăilescu Anton, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

B. ACTE NORMATIVE :
● Legea nr. 215/2001 - Legea administraţiei publice locale (Monitorul Oficial nr. 204/2001),
modificatã şi completatã prin Legea nr. 141/2004 (Monitorul Oficial nr. 396/2004);
● Legea nr. 213/1998 – privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia (Monitorul Oficial
nr. 448/1998), modificată de Legea nr. 241/2003, completată de O.U.G. nr. 30/2000 şi O.U.G. nr.
206/2000;
● Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (Monitorul Oficial nr. 459/1998), modificată prin
Legea nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;
● Codul Fiscal 2005;
● Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor (Monitorul Oficial nr. 163/07.08.1991), modificată şi completată de Legea nr. 453/2001,
republicată în Monitorul Oficial nr. 933/13 octombrie 2004 ;
● Legea nr. 7/1996 – Legea cadastrului şi a publicitãţii imobiliare (Monitorul Oficial nr. 61/1996),
modificatã prin O.U.G. nr. 41/2004 ((Monitorul Oficial nr. 509/2004 ), modificată de Legea nr.
499/2004;
● Legea nr. 16/1996 – Legea Arhivelor Naţionale (Monitorul Oficial nr. 71/1996), modificatã şi
completatã prin Legea nr. 358/1996 (Monitorul Oficial nr. 476/1996);
● Legea nr. 18/1996 – privind poza obiectivelor, bunurilor şi valorilor (Monitorul Oficial nr. 75/1996);
● Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (Monitorul Oficial nr. 597/13 august 2002);
● Legea nr. 138/2004 a îmbunătăţirilor funciare (Monitorul Oficial nr. 369/28.04.2004);
● Legea nr. 105/1996 – privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate (Monitorul Oficial nr.
237/1996), modificată şi completată de Legea nr. 134/2003, de OUG nr. 50/2004;
● Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă (Monitorul Oficial nr. 1094/24.11.2004);
● Legea nr. 119/1996 – cu privire la actele de stare civilã (Monitorul Oficial nr. 282/1996) modificatã
şi completatã prin Legea nr. 23/1999 (Monitorul Oficial nr. 35/1999) şi Legea nr. 94/2004 (Monitorul
Oficial nr. 326/2004).
● Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei comunitare pentru
ordine publică, modificată şi completată prin O.U.G. nr.23/2005 şi Legea nr.180/2005;
● Ordonanţa Guvernului nr. 83/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor (Monitorul Oficial nr. 543/1
septembrie 2001), modificată de OUG nr. 50/2004, de Legea nr. 520/2004 şi de OUG nr. 71/2005;
● Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţã (Monitorul Oficial nr. 544/2001), modificatã şi
completatã prin O.U.G. nr. 25/2004 (Monitorul Oficial nr. 39/2004);
● Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale (M.O. nr. 92/1995);
● Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Monitorul Oficial nr. nr.
557/23.06.2004);

CAPITOLUL 6 :

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Alexandru Ioan, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1999 ;

84
● Beligrãdeanu, Şerban, Consideratii teoretice şi practice în legãturã cu Legea nr. 188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici, Revista “Dreptul” nr. 2/2000;
● Ionescu Romulus, Drept administrativ, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1970;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iovănaş Ilie, Dreptul administraţiei şi elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1977
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Prisacaru Valentin I., Funcţionarii publici, Edit. All Beck, Bucureşti, 2004
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990
● Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ român, Cernãuţi, 1944 ;
● Teodorescu Anibal, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a III-a, Bucureşti, 1929;
● Zaharia, T. Gheorghe, Nou şi tradiţional în Statutul funcţionarului public, Conferinţa ştiinţificã
internaţionalã în Administraţia Publicã, Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi, 2001

B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;
● Legea nr. 188/1999 – privind Statutul funcţionarilor publici (Monitorul Oficial nr. 600/1999),
republicatã cu modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial nr. 251/2004;

CAPITOLUL 7 :

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generalã a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1996;
● Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
● Drãganu, T., Drept administrativ şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Bucureşti, 1998.
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iovănaş Ilie, Dreptul administraţiei şi elemente de ştiinţa administraţiei, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 1977
● Petrescu, Rodica-Narcisa, Criterii de distingere între actele administrative de autoritate şi actele de
gestiune ale statului ;
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

B. ACTE NORMATIVE :
● Legea nr. 24/2000 - privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative
(Monitorul Oficial nr. 139/2000), modificatã şi completatã prin Legea nr. 189/2004 (Monitorul Oficial
nr. 463/2004);
● Legea nr. 23/2003 privind transparenţa decizionalã în administraţia publicã (în M. Of. nr. 70/2003);
● H.G. nr. 400 din 18 mai 2000, pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru
pregãtirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative care se înainteazã
Guvernului, precum şi procedurile de supunere spre adoptare a acestora (M.Of. nr. 268 din 14 iunie
2000);
● Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (Monitorul Oficial nr. 459/1998), modificată prin
Legea nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor;

CAPITOLUL 8:

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939
● Eliescu M., Raspunderea civilã delictualã, Bucureşti, Editura Academiei, 1972;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;

85
● Iovănaş Ilie, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã, Tezã de doctorat, Cluj-
Napoca ;
● Lepădătescu M., Natura juridicã a rãspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat
pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, Analele Univer. Bucureşti, 1968
● Preda Mircea, Tratat elementar de drept administrativ, Editura “Lumina Lex”, 1996, Bucureşti ;
● Prisacaru Valentin I., Tratat de drept administrativ român. Partea generalã, ediţia a II-a, Bucureşti,
1996;
● Rivero Jean, Droit administratif, Paris, Dalloz, 1990;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;
● Legea nr. 188/1999 – privind Statutul funcţionarilor publici (Monitorul Oficial nr. 600/1999),
republicatã cu modificările şi completările ulterioare în Monitorul Oficial nr. 251/2004;
● Hotãrârea Guvernului nr. 1210/2003 – privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplinã
şi a comisiilor paritare din cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice (Monitorul Oficial nr. 757/2003);
● Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, , aprobată cu modificări
prin Legea nr. 180/2002 (Monitorul Oficial nr. 268/22 aprilie 2002), modificată prin Legea nr.
526/2004;

CAPITOLUL 9:

A. TRATATE, CURSURI UNIVERSITARE ŞI STUDII DE SPECIALITATE:


● Constantinescu M., Muraru I., Drept parlamentar, Editura Gamar, Bucureşti, 1994
● Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I., Constituţia României,
comentatã şi adnotatã, Regia Autonomã “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;
● Drãganu Tudor, Actele de drept administrativ, Bucureşti, 1959 ;
● Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
● Gliga Ioan, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, E.D.P., 1992;
● Gliga Ioan, Drept financiar public, Bucureşti, Editura ALL, 1994;
● Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.a III-a, vol. II, Edit. All Beck, Bucureşti, 2001;
● Iorgovan Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi explicaţii, Edit. Roata,
Bucureşti, 2004;
● Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca,
2002;

. B. ACTE NORMATIVE :
● Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publ. în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 decembrie 2003;
● Legea nr. 14/1992 – privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, modificatã
şi completatã prin O.U.G. nr. 52/2003, aprobatã prin Legea nr. 432/2003 (Monitorul Oficial nr. 452 şi
770/2003);
● Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în
Monitorul Oficial nr. 844/15 septembrie 2004 ;
● Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 - privind auditul intern şi controlul financiar preventive,
republicată în Monitorul Oficial nr. 799/12.11.2003;
● Legea nr. 90/2001 - privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
(Monitorul Oficial nr. 164/2001), modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 64/2003, prin Legea nr.
23/2004 (Monitorul Oficial nr. 187/2004) şi prin O.U.G. nr. 11/2004;
● Hotãrârea Guvernului nr. 745/2003 – privind organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale de
Control (Monitorul Oficial nr. 496/2003);
● Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154
din 07.12.2004.

86
87