Вы находитесь на странице: 1из 13

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCURESTI

Sectorul public si necesitatea


studierii lui

Studenti: Ichim Bianca Alexandra

Andrei Ioana
Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã
economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã,
direct sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici,
respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea


guvernului.

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã


proprietatea publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi
departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau
distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se
identificã nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care
îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã


elemente: dimensiune şi intensitate.

Intensitatea sectorului public exprimă amploarea acțiunilor statului în domeniu,


acțiuni de reglementare a diferitelor aspecte ale activității economice și vieții sociale, cum
ar fi de exemplu, reglementarea concurenței, a pieței muncii, a pieței monetare, etc.
Manifestarea sectorului public desemnează multitudinea de activități care sunt
desfășurate în sfera proprietății de stat și a celei publice. Distingem din acest punct de
vedere următoarele forme de organizare a activității sectorului public:
a) Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate
publicã constituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic
naţional (industria de armament, industria energeticã, exploatarea minelor
şi gazelor naturale, poştã şi transporturi feroviare, precum şi în unele
domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
b) Administraţia publicã reprezintã totalitatea autoritãţilor care produc
servicii pentru colectivitãţi şi redistribuie veniturile prin diverse
modalitãţi, adicã îndeplinesc sarcini administrative. Administraţia publicã
poate fi centralã sau localã.

c) Fondul funciar reprezintã a treia componentã a domeniului sectorului


public. Aici se includ pe de o parte suprafeţele pe care se aflã instituţiile
aflate în proprietate publicã, fie regii autonome, fie administraţii publice,
iar pe de altã parte terenurile cultivate sau necultivate aflate în
proprietatea publicã. Desigur, unele regii autonome pot funcţiona pe
teritoriu privat, iar unele administraţii publice pot fi organizate în imobile
private şi/sau pe proprietãţi private. Dar aceasta reflectã o laturã a
întrepãtrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângã aspectele
complexe ale bunurilor economice mixte.

Importanţa sectorului public

Activitatea economicã se desfãşoarã prin acţiunile agenţilor economici pe diferite pieţe.


Permanent, ei se regãsesc în ipostaze diferite, de vânzãtori sau cumpãrãtori, furnizori sau
beneficiari, intermediari etc. Dacã se încearcã o simplificare a reprezentãrii activitãţii
economice, se regãsesc douã categorii esenţiale de agenţi: producãtori şi consumatori,
între care fluxurile materiale (fizice) şi cele monetare (bãneşti) exprimã legãturile dintre
aceştia şi piaţa factorilor de producţie şi piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Figura nr. 1 pune
în evidenţã fluxul resurselor şi al bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi
cheltuielilor, pe de altã parte.
În primul rând, (fluxul 1) guvernul obtine venituri din activitatea agentilor economici
producãtori. Este vorba despre impozitele pe profit si alte taxe percepute sub forma unor
plãti publice de genul taxelor de parcare sau plãtilor pentru utilitãti.

În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obtine venituri si din activitatea agentilor
economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale menajelor. De
asemenea, statul asigurã unele bunuri si servicii ca orice ofertant pe piata privatã si obtine
venituri pentru aceastã activitate.

(fluxul 3) Existã o legãturã între stat si agentii economici, prin intermediul sectorului
financiar sau pietei de capital. Desigur, statul obtine venituri în urma tranzactiilor pe
piata capitalurilor, adicã se împrumutã si intrã în relatii de concurentã cu ceilalti
participanti la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plãteste dobândã ca orice debitor.

Sectorul public participã direct la schimburile de pe piata factorilor de productie, la fel


ca un agent privat, atrãgând si cumpãrând resursele necesare, atunci când este producãtor
(fluxul 4).

Statul se aflã si în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri, participând astfel la schimburile


de pe piata mãrfurilor si serviciilor. Pentru plata acestor bunuri, statul foloseste fonduri
acumulate prin taxe si impozite sau împrumuturi. Aceste bunuri cumpãrate de stat sunt
destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie indirect, activitãtii de productie
publicã (fluxul 5).

În al saselea rând, (fluxul 6) guvernul se implicã în economie si prin transferul plãtilor,


de exemplu, prin sistemul asigurãrilor sociale.
Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte anumite funcţii majore:

a) funcţia de alocare

b) funcţia de distribuţie a veniturilor

c) funcţia de stabilizare

Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea


determinãrii tipului şi calitãţii unui serviciu public şi la posibilitãţile de creştere a
veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia.

Desigur, atunci când piaţa asigurã o utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului
este minorã şi constã în acţiuni menite sã încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţã.
Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiţie eficientã şi se manifestã o situaţie de
monopol sau externalitãţi, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea
activitãţii economice. Aceasta se face fie prin producţie publicã directã, fie prin
sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea
producţiei.

În acest sens, se face distincţia între producţia directã de stat în care întreaga activitate
de realizare a unui bun este asiguratã de sectorul public şi producţia publicã indirectã în
care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu,
echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme
private.

Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de


ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza
economicã nu oferã indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile
de echitate socialã şi justã reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a
cheltuielilor publice.
Distribuţia veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor
progresive care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai
mari.

În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri
sau bilete de masã celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai
ieftine.

Stabilizarea reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului


legal ce asigurã şi protejeazã tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum
creşterea ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea economicã se aflã în
centrul politicilor macroeconomice.

Ocuparea forţei de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu
fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o
cerinţã a unei economii de piaţã solide şi prospere şi se asigurã prin controlarea inflaţiei
şi adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflaţiei.

Creşterea economicã este un proces complex care apare ca o consecinţã a consolidãrii


economiei şi se reflectã sintetic, prin creşterea producţiei totale şi pe locuitor, care se
exprimã în creşterea produsului naţional brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi


stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice.
Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea
progresivã poate conduce la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia
de distribuţie fiind astfel, în relaţie conflictualã cu cea de alocare. 

Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate concretiza ea însãşi în


prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales
dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în
vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau
chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale.

Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa


economicã şi echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se
realizeazã în contextul în care alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã
trebuie ignorat rolul sectorului public în viata economicã.

Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfãşoarã prin intermediul funcţionarilor


publici care sunt numiţi de conducãtorul instituţiei publice respective.
Existã mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul
funcționarului public nr. 188/1999 cuprinde funcții publice de conducere și funcții
publice de execuție în mai multe segmente ale sectorului public:
o în aparatul Guvernului și al Parlamentului;
o în aparatul propriu al ministerelor și al celorlalte organe centrale;
o în serviciile descentralizate ale ministerelor si ale altor organe centrale din
unitățile administrativ-teritoriale;
o în aparatul de lucru al prefecturii si al autoritãtilor administratiei publice
locale.
I) Aparatul Guvernului si al Parlamentului

Functii publice de conducere Functii publice de executie


Secretar general al Guvernului Consilier
Secretar general al Senatului Expert
Secretar general al Camerei Deputatilor Consultant
Secretar general adjunct al Guvernului  
Secretar general adjunct al Senatului  
Secretar general adjunct al Camerei Deputatilor  
Sef departament  
Director general  
Director  
Director adjunct  
Sef serviciu  
Sef sector  
Sef birou  

II) Aparatul propriu al ministerelor si al celorlalte organe centrale


Functii publice de conducere Functii publice de executie
Secretar general Consilier, Expert
Secretar general adjunct Consultant
Director general, Inspector-sef Inspector de specialitate
Director general adjunct , Inspector de stat adjunct Referent de specialitate
Director Inspector
Inspector-sef
Director adjunct , Inspector-sef adjunct  
Sef serviciu  
Sef sector  
Sef birou  
III) Servicii descentralizate ale ministerelor si ale altor organe centrale din
unitățile administrativ-teritoriale
Functii publice de conducere Functii publice de executie
Director general, Inspector-sef Consilier, Expert, Consultant
Director general adjunct , Inspector de stat Inspector de specialitate
adjunct Referent de specialitate
Director, Director adjunct Inspector
  Referent

IV) Aparatul de lucru al prefectului și al autorităților administrației publice


locale
Functii publice de conducere Functii publice de executie
Secretarul Județului / Municipiuliu Consilier, expert, consultant
Inspector de specialitate, referent de specialitate:
Secretarul General al Prefecturii gradele II si III
Secretarul municipiului, orașului, comunei Inspector, referent
Sef departament Inginer agronom
Arhitect-șef, arhitect-șef adjunct Medic veterinar
Director general, director general adjunct Perceptor
Director, director adjunct Agent agricol
Sef serviciu, Sef birou, Sef sector  

Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este


impusã de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnã cã implicarea sa este
întotdeauna optimã. Interesele agenţilor economici diferã, ceea ce înseamnã cã niciodatã
nu vor fi satisfãcuţi deplin toţi participanţii la viaţa economicã.
În plus, sentimentul discriminãrii este o caracteristicã umanã care face ca de cele
mai multe ori individul sã se considere dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care
este obligat sã o accepte.

Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului


public:

o implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o


posibilitate;
o formele implicãrii statului diferã de la ţarã la ţarã;
o sectorul public coexistã cu sectorul privat;
o se manifestã relaţii de complementaritate şi/sau concurenţã între sectorul public şi
cel privat;
o funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi
stabilizare economicã;
o alegerea publicã nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-
se prioritate principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţã;
o forma cea mai vizibilã de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri
publice;
o fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar
sau impozitare obligatorie;
o preţurile administrate pot fi limitã minimã sau maximã şi nu reprezintã preţurile
bunurilor publice;
o problematica externalitãţilor impune intervenţia publicã;
o problemele sociale ale securitãţii, inegalitãţii veniturilor, sãrãciei, asistenţei
medicale, impun mãsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;
o coordonatele sectorului public se schimbã în contextul globalizãrii şi integrãrii
economice;
o funcţionarea sectorului public nu este perfectã, ea însãşi înregistrând eşecuri, pe
care societatea le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publicã, fie
printr-o intervenţie privatã, sau mixtã.

Sectorul public în România

România parcurge o etapã dificilã. Tranziţia la economia de piaţã este un proces


mai îndelungat decât şi-a imaginat orice persoanã supusã astãzi costurilor sociale.
Dificultãţile economice se reflectã în plan social şi afecteazã comportamentul indivizilor.

Perceperea acestui proces este diferitã în rândul oamenilor, nu atât din pricina
bunãstãrii individuale, cât mai ales a gradului de optimism de care se bucurã fiecare. În
general, se pot recunoaşte trei categorii de populaţii:

a) Optimiştii care trãiesc o viaţã agitatã, dar recompensatã material. Ei sunt cei care
muncesc la mai multe societãţi fie ca întreprinzãtori, fie ca salariaţi, aleargã toatã ziua,
dar îşi permit luxurile unui concediu sau al cumpãrãrii de bunuri de folosinţã îndelungatã.
Ei sunt convinşii care cred într-o redresare a economiei şi sperã într-o viaţã mai uşoarã.

b) Pesimiştii, care trãiesc o viaţã simplã, chiar foarte modestã şi uneori sub limita
sãrãciei. Ei sunt cei cãrora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii fãrã
speranţa unei noi angajãri sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în ameliorarea
economiei. Ei se complac în aceastã stare şi trãiesc de pe o zi pe alta.

c) Realiştii, care par sã conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplã în jurul lor. Ei îi
recunosc pe bogaţi şi pe sãraci, aspirã la o viaţã mai bunã, dar o considerã un ideal
îndepãrtat. Ei acceptã cã viaţa este plinã de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţã la a o lua
de la capãt, dacã sunt loviţi de soartã. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.

În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formeazã o pãrere cu privire la


fenomenele şi procesele economice, politice, sau de altã naturã care orienteazã sau
modificã comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economicã, un proces extrem de
complex, este perceputã diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagã necesitatea acestui
proces, preocupãrile pentru înţelegerea sau dezbaterea lui cad în sarcina autoritãţilor şi
instituţiilor publice.

Optimiştii sperã însã într-o redresare a economiei mai rapidã decât sumbrele
statistici naţionale sau internaţionale, pentru cã privind propria existenţã, cautã lucrurile
frumoase şi pozitive.

În schimb, pesimiştii sunt total respingãtori de informaţii care nu influenţeazã pe


termen scurt existenţa lor. De aceea ignorã şi manifestã indiferenţã la aspectele
macroeconomice care trateazã şansele României de integrare, fiind sensibilizaţi numai de
cei cu existenţã mai grea decât cea proprie.

Realiştii sunt adepţii integrãrii îndepãrtate şi comentatorii pasionaţi ai stãrii


economiei. Ei cautã informaţie şi o interpreteazã.

Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de


activitate care s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate
face fãrã implicarea sectorului public.

Existenţa sectorului public în economia româneascã nu este nouã. În timp, aceasta


a cunoscut modificãri substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea
acţiunilor cãpãtând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în
România nu este perfect.
Anumite intervenţii ale sale rezolvã dezechilibre importante de piaţã, altele
respectã condiţiile de eficienţã în decizia economicã, altele se orienteazã mai mult dupã
principiile de eticã socialã. În plus, dacã eficienţa este înţeleasã în aceeaşi manierã în
orice sistem economic, etica sau echitatea capãtã interpretãri sau orientãri specifice, în
funcţie de interesele generale ale societãţii, de modul de comportament social, de
tradiţiile în societate. Specificitatea eticii se înţelege mai bine dacã se analizeazã reacţiile
societãţii româneşti cu privire la gratuitatea sau compensarea sub formã de bacşiş.
Bacşişul este apreciat diferit de la o societate la alta.

Оценить