Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Universitatea Babes Bolyai Facultatea de PDF
Universitatea Babes Bolyai Facultatea de PDF
LUCRARE DE LICENŢĂ
1
PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ:
SINDROMUL DE IMPIGMENT
LA JUCĂTORII DE TENIS
I
INTRODUCERE …………………… …………………… …...…………………..………..……………..5
…. ……
II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ …………………………………………………...……..7
2.1. PROFILUL FIZIOLOGIC AL JUCĂTORULUI DE TENIS DE CÂMP………………………...……7
2.2. UMĂRUL………………………………………………………………………..…………….…...…10
2.3.1. ETIO-PATOGENIE………………………………..………………………………….…….19
2
2.3.3. EXAMENUL RADIOLOGIC…………………… ......…….………………………..…..23
…
2.4.2. SIMPTOME………………………………………………………….…………..………….25
2.4.3. CLASIFICARE………………………………………………………….…..………………27
2.4.4. TRATAMENTUL……………………………………………………………………..……..28
2.5.3. STRECHINGUL……………………………………………………..………………...……36
III
STUDIU PRIVIND RECUPERAREA SINDROMULUI DE IMPINGEMENT PRIN
MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE……………………………………………….………..39
3.1. MATERIAL ȘI METODE…………………………………………...………………………………..39
3
IV
REZULTATE…………………………………………………………………………………59
4.1. EALUAREA INIŢIALĂ A PACIENŢILOR………………………………………………………… 59
V
CONCLUZII…………………………………………..………………………………………73
REZUMAT ÎN ENGLEZĂ……………………………………………………………………74
BIBLIOGRAFIE……………………………………………….….……………...….………75
4
I
INTRODUCERE
5
Obiectivele terapeutice:
- Reducerea durerii;
- Să calmeze durerea;
6
II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ
Constituţia fizică sau biotipul morfologic somatic are importanţă mai mare pentru
jucătorul de tenis de câmp, dar relevanţă mai redusă în cazul tenisului de masă.
Biotipul constituţional somatic favorabil pentru jucătorul de tenis de câmp prevede
talia înaltă şi medie, anvergura mare (+8, - +10 cm faţă de talie), diametrul biacromial cu 4-6
cm mai mare decât cel bitrohanterian, diametrul palmar longitudinal mare 22-26 cm, lungimea
labei piciorului de 43-46 cm, dezvoltarea optimă a musculaturii membrelor superioare şi mai
ales a celor inferioare şi spatelui şi integritatea morfologică a analizatorului vizual (Angelescu
2002).
2.1.2. COMPOZIŢIA CORPORALĂ ŞI CALITĂŢILE ANTROPOMERTICE
Un studiu transversal prospectiv, care a evaluat 44 jucători adolescenţi de tenis şi 32 de
martori pentru a determina efectele activităţii fizice, aportului de nutrimente alimentare,
maturării sexuale şi compoziţiei corporale asupra densităţii minerale osoase a evidenţiat că
jucătorii de tenis au avut o masă corporală slabă (medie [SEM] 50,6 [1,6] kg vs. 45,1 [1,7] kg,
p=0,022), o densitate minerală osoasă a trohanterului (1,0 [0,02] g/cm2 vs. 0,9 [0,03] g/cm2,
p=0,032) şi un conţinut mineral osos al antebraţului dominant (173,7 [7,4] g vs. 146,5 [9,3] g)
semnificativ mai mare, dar o densitate minerală osoasă mai mică la nivelul antebraţului
nedominant (0,7 [0,02] g/cm2 vs. 0,8 [0,03] g/cm2, p=0,028). Aportul mediu zilnic de calciu a
fost sub cel recomandat în ambele grupe. Nu s-a constatat nici o corelaţie între densitatea
minerală osoasă şi aportul de calciu şi efort fizic. Masa corporală slabă a fost cel mai bun
indicator al densităţii minerale osoase şi conţinutului mineral osos, atât în cazul jucătorilor de
tenis, cât şi al martorilor. Pe baza acestor rezultate, autorii au concluzionat că masa corporală
slabă este cel mai bun indicator al densităţii minerale osoase şi conţinutului mineral osos la
jucătorii de tenis şi martori. Tenisul exercită un efect local specific, iar antrenamentul trebuie
7
axat pe reducerea acestui efect. Deşi aportul de calciu nu a avut nici un efect asupra densităţii
minerale osoase, alimentaţia pentru tinerii sportivi trebuie centrată pe promovarea unui regim
alimentar echilibrat, care să asigure cantităţi adecvate de energie şi nutrimente (Juzwiak ş.c.
2008).
2.2. UMĂRUL
Umărul (Fig. 1) este cea mai mobilă articulaţie a corpului, având poate cea mai imperfectă
coaptare a suprafeţelor articulare. Acest neajuns morfologic este suplinit printr-un sistem de
structuri capsulotendinoase de mare eficienţă morfofuncţională, care în majoritatea cazurilor
stau la baza disfuncţionalităţii umărului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.402).
8
Fig. 1. – articulatia umrului
Clasic, umărului i se descriu 5 articulaţii, dintre care 3 reale (scapulohumerală,
acromioclaviculară şi sternoclaviculară) şi 2 false (Fig. 2- Fig 3 ), numite şi „suprafeţe de
alunecare" (soapulotoracică şi bursa seroasă subacromio - deltoidiană). Conceptul de „centură
scapulară" înglobează articulaţiile sternoclaviculară, acromioelaviculară şi scapulotoracică.
(Tudor Sbenghe, 1987, p.402).
9
Fig. 3. - articulatii ale umărului
Articulaţia sternoclaviculara (o diartroză) (Fig. 4) permite următoarele mişcări : ridicarea-
coborârea claviculei (trapez, sternocledomastoidian, capul clavicular şi, respectiv, marele
pectoral, deltoid, subclavieular), proiecţia înainte şi înapoi a claviculei (marele pectoral,
deltoid, subclavicular, respectiv trapez şi sternocleidomastoidian) şi circumducţia. (Tudor
Sbenghe, 1987, p.402).
10
Fig. 5. - Articulaţia acromioclaviculară
Articulaţia scapulotoracică face joncţiunea între faţa anterioară a scapulei şi muşchiul
subscapular şi între faţa externă a coastelor şi muşchii intercostali. Între cele două feţe se
întinde marele dinţat, care delimitează spaţiul interseratosubsoapular şi spaţiul
interseratotoracic. Mişcarea pe care o permite această articulaţie este o basculare de 45° a
scapulei : ridicarea scapulei (îndepărtarea de coloana vertebrală) prin trapez, romboid, angular
şi coborârea scapulei (adducţia) prin trapez, dinţatul mare, dorsalul mare. (Tudor Sbenghe,
1987, p.402).
Cavitatea glenoidă este mărită de un burelet glenoidian, dar nici aşa nu acoperă capul
humeral. Capsula, cu întăriturile ei ligamentare (ligamentul coracohumeral, cele trei ligamente
glenohumerale), ca şi tendoanele fuzionate ale subscapularului, supraspinosului şi rotundul
11
mic creează un puternic aparat de suspensie pentru membrul superior. (Tudor Sbenghe, 1987,
p.402).
Fig. 6. - trapezul
12
Pectoralul mare, (Fig. 7) prin capul clavicular, realizează flexia braţului, având un
maximum de activitate la 115°. Capul sternocostal nu participă la flexie, dar este esenţial în
adducţie. In rotaţia internă cu rezistenţă, acţionează tot capul clavicular. (Tudor Sbenghe,
1987, p.403).
Fig. 7. - pectoralul
Deltoidul (Fig. 8) deşi s-a spus că participă la toate tipurile de mişcare, Basmajian şi Colab.
consideră că acest muşchi nu participă deloc la rotaţia internă şi aproape deloc la cea externă.
Fasciculul anterior realizează flexia, participă la ridicarea braţului (peste 90°) şi la abducţie,
fasciculul mijlociii realizează abducţia şi ridicarea braţului, participă la flexie şi extensie,
fasciculul posterior realizează extensia şi participă (inconstant) la abducţia şi ridicarea
braţului. (Tudor Sbenghe, 1987, p.403).
Fig. 8. - deltoidul
13
Bicepsul brahial (Fig. 9) participă la flexia braţului cu rezistenţă (cotul întins). Abducţia cu
rezistenţă activează ambele capete ale bicepsului (Furlani) ; acţionează şi în adducţia cu
rezistenţă, dar numai capul scurt. Nu are rol în rotaţie. Bicepsul menţine braţul în abducţie
dacă acesta este rotat extern, iar antebraţul supinat ; dacă braţul este rotat intern, iar antebraţul
pronat, bicepsul nu poate participa la abducţie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).
14
Marele dorsal (Fig. 11), este un extensor puternic şi un adductor al braţului. Rolul lui de
rotator intern este încă controversat (Basmajian îl consideră rotator în mişcarea liberă, dar
Sousa şi Colab. neagă acest rol). In mişcarea cu rezistenţă este sigur un extensor, adductor şi
rotator intern ; participă şi la cdborârea humerusului (Ito şi colab.). (Tudor Sbenghe, 1987,
p.404).
15
Fig. 12. - Supraspinosul
Subscapularul, subspinosul, rotundul mic — consideraţi muşchi depresori ai humerusului
reprezintă un ,,terţet" funcţional (Inman şi colab) (Fig. 13), care acţionează ca al doilea grup
(inferior) al cuplului de forţe din abducţie şi flexie, mişcări în care aceşti muşchi acţionează
continuu. Subspinosul şi micul rotund îşi cresc activitatea liniar cu progresia abducţiei.
Subscapularul îşi creşte activitatea pînă la abducţia de 90°, apoi activitatea lui scade. (Tudor
Sbenghe, 1987, p.404).
16
Fig. 14. - Supraspinosul, subscapularul, subspinosul şi rotundul mic
Rotaţia scapulei este o importantă funcţie realizată de un grup distinct de muşchi organizaţi
într-un cuplu de forţe. Componenta superioară (partea superioară a trapezului, ridicătorul
scapulei şi digitaţiile superioare ale dinţatului anterior) menţine pasiv scapula printr-o continuă
activitate, ridică scapula crescându-i activitatea şi participă la rotarea ei. Componenta
inferioară (partea inferioară a trapezului şi digitaţiile inferioare ale dinţatului anterior)
participă la rotaţia scapulei. Activitatea acestei ultime componente creşte în timpul ridicării
braţului : partea inferioară a trapezului, în ridicarea prin abducţie ; dinţatul, în ridicarea prin
flexie. (Tudor Sbenghe, 1987, p.404).
Bursa subacromio-deltoidiana constituie normal un spatiu inchis (Fig. 15), la unii bolnavi
cu boli reumatice inflamatorii ea poate comunica cu articulatia glenohumerala. O alta bursa
este cea a tendonului lungii portiuni a bicepsului. Captuşite cu un strat de celule sinoviale,
bursele se pot inflama, participând la realizarea unora dintre tulburarile clinice ale PSH.
(Tudor Sbenghe, 1987, p.405).
17
2.3. PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ
Din punct de vedere clinic, deosebim 4 tablouri, descrise magistral de către de Seze, care
are contribuţii importante în aprofundarea şi mai bună cunoaştere a periartritei
scapulohumerale. Acestea sânt : umărul dureros simplu, umărul dureros acut, umărul blocat şi
umărul pseudoparalitic. (Șt Șuțeanu, 1977, p.418).
Umărul dureros simplu, formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită
dureroasă simplă neanchilozantă, este consecinţa leziunilor degenerative, uneori calcificate,
ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales ale supraspinosului şi bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr, mai ales cu
ocazia unor mişcări (când se îmbracă, când se piaptănă) sau când solicită membrul superior
respectiv prin purtarea unor greutăţi ; durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului,
deoarece ele se intensifică uneori în anumite poziţii.
18
2. Umărul dureros acut
Umărul dureros acut (periartrita scapulohumerală acută) debutează uneori ca atare, în mod
brutal, cu o durere atroce şi impotenţă totală a membrului superior ; alteori, această formă
clinică este continuarea evoluţiei unui umăr dureros simplu. Substratul său anatamopatologic
evoluţia este îndelungată ; în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista
câteva luni ; cu timpul însă, uneori după şase luni, alteori după un an, umărul începe să se
elibereze şi majoritatea bolnavilor îşi recuperează în întregime mobilitatea. (Șt Șuțeanu, 1977,
p.419).
4. Umărul pseudoparalitic
Umărul pseudoparalitic, rezultat din ruptura întinsă, spontană sau traumatică, a tendoanelor
muşchilor rotatori, se traduce clinic printr-o impotenţă a braţului : ridicarea activă la verticală
a braţului este imposibilă, în contrast cu păstrarea mişcărilor pasive. Această impotenţă
funcţională persistă şi după ce durerea, intensă iniţial (mai ales în caz de traumatism), a
diminuat spontan sau în urma tratamentului analgezic şi antiinflamator ; nu este deci vorba de
o limitare dureroasă a mişcărilor, ci de o gravă compromitere a mobilităţii active, datorită rup-
turii calotei rotatorilor. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).
5. Umărul blocat
Umărul blocat constituie o suferinţă frecvent întîlnită, care începe sub formă de dureri
moderate ale umărului cu exacerbări nocturne (se poate diagnostica în acest prim stadiu un
umăr dureros simplu), dar a cărui evoluţie, de obicei lentă, se face către o limitare progresivă a
mişcărilor ; cu timpul, durerea dispare total, dar mobilitatea articulaţiei soapulohumerale este
complet sau aproape complet abolită, realizîndu-se aspectul de umăr blocat; bolnavul are
dificultăţi mari în efectuarea unor gesturi cotidiene (îmbrăcatul, pieptănatul ete.), ca şi în
exercitarea unor profesiuni manuale. (Șt Șuțeanu, 1977, p.421).
22
examenul radiografie trebuie efectuat oricărui bolnav cu periartrită scapulohumerală ; ar fi o
mare greşeală să se înceapă un tratament şi să se efectueze infiltraţii oricărui bolnav cu dureri
ale umărului, înainte de a ne convinge, printrun examen radiologie, de integritatea
extremităţilor omohumerale, exeluzând o artrită sau o artroză. Această integritate este necesară
diagnosticului. (Șt Șuțeanu, 1977, p.420).
Aceste calcifieri sânt ovalare, uneori rotunde şi au un volum variabil (unele sânt mici, altele
sânt foarte voluminoase) ; ele nu au o semnificaţie nosologică, putând fi asimptomatice, atâta
timp cât nu sânt însoţite de procese inflamatoare. Dacă prezenţa caleifierilor tendinoase este
constatată fie în umărul dureros simplu, fie în umărul dureros acut, în cazul acestuia din urmă
se mai pot observa calcifieri ale bursei subacromiodeltoidiene, a cărei inflamaţie acută
constituie deseori substratul morfologic al umărului dureros acut.
23
rotatorilor (Fig. 17).
De obicei este insuficient spaţiu între acromion şi coafa rotatorilor (Fig. 18.), astfel încât
tendoanele să alunece uşor când ridicăm braţul. Tendinopatia coafei rotatorilor apare ca
urmare a unui sindrom de suprasolicitare şi este asociat cu o biomecanică defectuoasă la
nivelul umărului. Această uzură a tendoanelor coafei rotatorilor se numeşte impingement.
2.4.2. SIMPTOME
23
La început, sindromul de impingement cauzează dureri generalizate ale umărului. De
asemenea, este dureroasă ridicarea braţului prin lateral sau prin faţă, persoanele afectate
acuză insomnii cauzate de durerea umărului, mai ales când se rostogolesc pe partea
afectată. Un semn clar de sindrom de impingement este apariţia unei dureri ascuţite când
ducem mâna la buzunarul de la spate.
Pe parcursul înrăutăţirii situaţiei starea de disconfort creşte, iar articulaţia poate deveni mai
imobilă. Inabilitatea de a mai ridica braţul poate indica ruperea tendoanelor coafei
rotatorilor.
Sindromul de impingement (Impingement syndrome)
Este determinat de o suferinţă a tendonului muşchiului supraspinos. Asupra acestuia,
datorită particularitaţilor anatomice, se exercită o presiune („impingere”) care repetată
poate determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura partială şi
chiar totală de manson („coafa”) al rotatorilor.
Dureri recidivante la nivelul umarului, la subiecţi tineri frecvent practicanţi a unor sporturi
ca: aruncare greutaţii, suliţei etc.
Debut insidios, cu o creştere gradată a intensitaţii durerii şi care este accentuată de
activitate.
Durerea are un punct maxim pe faţa antero-laterală a umarului, iradiază pe braţ, este
exacerbată noaptea, in somn, la schimbarea poziţiei şi percepută la ridicarea braţului mai
ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea braţului deasupra capului), la abducţia pasivă şi
rotaţia internă.
Mobilitatea umărului este afectată mai ales pentru mişcările de flexie si rotaţie internă
Semnul „impingement” este pozitiv; dacă se injectează 10 ml xilina 1% imediat sub
acromion durerea se diminueaza (semnul”impingement” se negativează), confirmând
diagnosticul de sindrom de impingement.
Apăsarea marginii anterioare a acromionului produce durere intensă.
Radiografie umar: decelează prezenta de: chisturi, necroza marii tuberozitati a capului
humeral, osteofite pe marginea anterioara şi faţa inferioară a acromionului (Fig. 18-19)
(artroza secundară). O imagine radiologică normală a umarului nu exclude diagnosticul de
PSH.
24
RMN detecteaza un spectru larg de afecţiuni, de la degenerare până la ruptura parţială sau
totală. Mai poate evidenţia leziuni ale tesuturilor moi şi este deosebit de util in urmărirea
evoluţiei postoperatorii.
Ecografia mio-entezo-osteo-articulara poate fi şi ea utilă decelând rupturi medii la nivelul
coafei rotatorilor.
Electromiografia si studiul velocităţii conducerii influxului nervos sunt obligatorii atunci
când o afectare neurologică este suspectată.
2.4.3. CLASIFICARE
25
Clasificarea leziunilor prin impingement subacromial a fost realizata de NEER (1983)
pentru a imbunataţi intelegerea sindromului, diagnosticul si tratamentul. Există 3 stadii ale
sindromului de impingement.
Stadiul I este reprezentat de edem, inflamaţie şi hemoragie. Există mai puţin spaţiu în
regiunea subacromială pentru tendoanele coafei rotatorilor. Bursa subacromială este iritată,
mai puţin compliantă şi creşte fricţiunea în spaţiul subacromial. Acest stadiu apare de obicei la
atleţii tineri, sub 25ani. Modificările sunt complet reversibile şi răspund bine la repaus şi la
evitarea mişcărilor iritative . Nu există modificări radiologice la nivelul osului sau tesuturilor
moi din jurul articulaţiei umărului.
Stadiul II este reprezentat de fibroză şi tendinită, modificări care devin cronice şi sunt
secundare episoadelor repetate de impingement. Stadiul II apare la indivizi activi mai în
vârsta, între 25-40 ani. Bursa nu este numai iritată, ci devine mai groasă şi fibroasă, cu
scaderea complianţei. Există iritaţie, fibroză şi posibilă disocierea fibrelor în coafa rotatorilor,
la nivel superficial. Aceste leziuni nu sunt complet reversibile şi lasă sechele. Şi în acest stadiu
nu există modificări radiologice evidente în majoritatea cazurilor. Uneori pot apăre scleroza,
formarea de mici excrescente la nivelul marii tuberozităţi. Repausul şi tratamentul
conservator nu sunt atât de eficiente în acest stadiu. Studii recente (ELLMAN 1988) indică
faptul că bursectomia şi acromioplastia artroscopică pot fi folositoare în tratamentul acestor
leziuni.
26
Pacienţii tineri prezintă leziuni de stadiul I si II (BIGLIANI 1987), iar cei vârstnici leziuni
de stadiul III. Oricum, vârsta pacientului nu se corelează intotdeauna cu stadiul
impingementului. De exemplu, un pacient de 45 ani, cu un singur episod de durere secundară
impingementului poate avea o leziune de stadiul I. De asemenea, o leziune de stadiul II poate
aparea la un pacient sub 25 ani daca există episoade repetate de impingement. În trecut au
existat confuzii deoarece se credea că vârsta şi stadiul impingementului trebuie să corespundă.
Limitele de vârsta în cazul sindromului de impingement sunt arbitrare.
Virschl (1983) a clasificat tendinita umarului în 3 faze progresive: faza I-inflamatie, faza
II-modificări angiofibroblastice, faza III-modificări angiofibroblastice şi ruptură.
2.4.4. TRATAMENTUL
Tratamentul igieno-dietetic
27
Tratamentul dietetic constă într-un regim alimentar hiposodat ca urmare a
tratamentului cu antiinflamatoare nesteroidiene.
Tratamentul medicamentos
Acesta este util din faza acută şi va consta în antalgice, vitamine, infiltraţii şi la nevoie
antibiotice. La umărul dureros simplu ca medicaţie se aplică aspirină, se fac infiltraţii cu acetat
de hidrocortizon. După cedarea durerilor, la umărul dureros acut se administrează
fenilbutazona sau indometacinul. De asemenea se fac mişcări pentru a se evita anchilooza.
Deci atât în umărul dureros simplu cât mai ales în umărul dureros acut, mobilizarea (activă şi
pasivă) va fi prudentă, treptată.
In umărul blocat în faza iniţială (de infiltraţie activă, insoţită de dureri), este utilă
corticoterapia generală. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul
esenţial este kineziterapia sau balneo-kineziterapia, razele infraroşii (IR), ultrascurtele (US).
Unele intervenţii chirurgicale ( extirparea focarului calcifiat, secţionarea tendonului bicipital,
denervaţia articulară) au indicaţii restrânse şi rezultate greu de apreciat.
Tratamentul profilactic
Profilaxia sindromului de impigement prevede indepărtarea focarelor de infecţie mai ales din
sfere oterino-laringologice şi în acest fel se fac iradierile faringelui cu ultraviolete care alături
de alte măsuri sunt foarte preţioase (CFM, hidro-terapia şi masajul tonifică musculatura şi
aparatul ligamentar prevenind în feul acesta apariţia bolii.
Tratamentul curativ
Tratamentul cu agenţi fizici are un rol important în toate stadiile bolii, acest tratament
cuprinde:
28
- electroterapia
- hidroterapia
- masajul.
Electroterapia
Din procedurile de electroterapie sunt foarte utile în această boală curenţii diadinamici,
curentul galvanic asociat, ionoterapia medicamentoasa (novocaina, calciu), băi galvanice
bicelulare, ultraviolete în doză mică.
Hidroterapia
Studiul aplicaţiei interne a apei privind toate procesele vitale a trecut mai târziu în
domeniul terapiei balneare, iar hidroterapia s-a marginit mai mult în aplicaţia externă.
Hidroterapia în aplicaţia externă acţionează nu numai prin temperatura apei şi manipulaţiile
mecanice cu care se asociază aproape întotdeauna.
– dusul cu aer cald – aplicat după ce fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul
termoterapiei cu o durata de 6-8 minute;
29
– baile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;
Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj şi CFM. Tot în sindromul de impingement mai
sunt indicate proceduri termale ca: aerul cald, lumina, nămolul, proceduri a caror tehnică de
aplicare, este în strânsă legatură cu procedurile hidrice, intra deasemenea în cadrul
hidroterapiei, căpatând denumirea corectă de hidrotermoterapie.
Masajul
Tratamentul chirurgical
30
împingement subacromial ce include un acromion tip III Bigliani şi o leziune parţială a coafei,
care poate fi debridată stimulând astfel vindecarea tendoanelor.
Mobilitatea este limitată genetic de structurile osoase şi are o mare variabilitate individuală
în privinţa potenţialului de dezvoltare. Este singura dintre principalele forme de solicitare
motrică ce atinge nivelul maxim de dezvoltare în perioada de trecere de la copilărie la
adolescenţă, după care descreşte treptat.
31
- influenţă negativă asupra dezvoltării forţei, vitezei şi coordonării;
- limitarea performanţei.
Amplitudinile de mişcare pot suferi următoarele modificări: limitare, exces sau pierdere.
Pentru dezvoltarea mobilităţii se poate folosi una dintre următoarele metode, asupra cărora
există păreri diferite:
Metoda activă este o tehnică prin care se obţine o mobilitate maximă a articulaţiei prin
activarea musculară. Această metodă se referă la gradul de flexie a muşchiului agonist,
precum şi la relaxarea şi cedarea la o astfel de forţă de către muşchii antagonişti.
33
Metoda pasivă
Metoda pasivă permite dobândirea unei mobilităţi maxime cu ajutorul unor exerciţii cu
partener sau prin folosirea de greutăţi, fără implicarea activă a subiectului. Această metodă
poate fi aplicată în tenis pentru umeri şi încheietara mâinii.
Metoda combinată
Metoda combinată solicită sportivul să flexeze activ segmentul până la limita articulaţiei,
după care să execute o contracţie izometrică maximă la rezistenţa opusă de un partener.
34
2.5.3. STRECHINGUL
Orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat crescând amplitudinea de
mobilitate articulară este numită „stretching" (întindere).
Sbenghe (2005, pag. 147), citându-l pe Adler, enumeră următoarele avantaje ale
stretchingului:
Stretching-ul aplicat asupra unui muşchi determină alinierea fibrelor muşchiului pe direcţia
tensiunii, având o acţiune importantă asupra fibrelor musculare 'cicatrizate' în urma
antrenamentului, ajutând la reabilitarea tesutului deteriorat. (Sbenghe, 2005, pag. 148).
După cum arătam mai sus există 2 metode kinetice pentru refacerea AM compromisă de
contractura musculară: stretchingul şi inhibiţia activă.
Inhibiţia activă se aplică bineânţeles numai ţesutului contractil, având la bază inducerea
relaxării reflexe musculare prin intermediul unor tehnici speciale care fac parte din grupul
mare al tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă (PNF). Din acest motiv, IA nu se aplică
decât muşchiului normal inervat şi sub control voluntar normal. Deci aceste tehnici nu-şi au
35
locul în situaţii clinice ca: slăbire musculară accentuată, paralizii, spasticitate piramidală,
miopatii severe.
Pentru a realiza creşterea mobilităţii, IA se asociază cu stretchingul, ea având rolul să
pregătească muşchiul, relaxându-1 pentru a putea fi întins şi ţesutul conjunctiv al muşchiului.
Ţesutul contractil fiind decontractat prin IA, stretchingul va reuşi cu uşurinţă să facă să
cedeze sarcomerii.Există 3 tehnici utilizate obişnuit pentru obţinerea IA: tehnica hold- relax
(contracţie-relaxare), tehnica hold-relax-contraction (contracţie-relaxare- contracţie) şi ca o
variantă tehnica contracţiei agonistului. (Sbenghe, 2005, pag. 150).
III
Recuperarea pacienților sa facut in perioada 1 ianuarie 2013 – mai 2013, în cadrul spitalului de
recuperare Sebeş, judeţul Alba, sub îndrumarea doctorului Damian Dorina. Lotul de subiecți din
programul de recuperare este format din 6 subiecţi cu vârste de 29 - 35 ani, 5 băieţi şi o fată, de
profesie jucători de tenis de câmp.
37
3.1.2. METODE DE CERCETARE
1. Studiul bibliografic l-am realizat din cărțile de specialitate în care a fost tratată problema
cercetarii.
2. Metoda observației a fost folosită în scopul alcătuirii unei descrieri și caracterizări
complexe a subiecțiilor precis și obiectiv.
Observarea simplă, directă întamplătoare a pacienților în condiții nespecifice și nepregătite
urmărind postura întregului corp, caracteristicile mersului și echilibrului.
Pe baza unei observații sistematice am cules date ce privesc deformațiile
articulare,culoarea tegumentelor, edemul la nivelul segmentului,troficitatea, temperatura
tegumentelor, blocaje articulare.
3. Metoda de măsurare (exploarare si evaluare) a urmărit obtinerea unor date exacte asupra
gradelor de mobilitate și forța musculară a genunchiului, şoldului, umarului, cotului. Am
folosit goniometria ca metodă de măsurare a amplitudinilor de mișcare în articulație,
măsurători comparative ale perimetrului genunchilor, gambelor, coapselor.
4. Metoda anchetei
Aceasta metodă ne furnizează date privind cunoașterea subiecților în dinamica evolutiei
lor, cunoașterea condițiilor și cauzelor ce au generat afecțiuni și sechelele aferente,
cunoaşterea elementelor de genetică ce pot contura un tablou complet asupra datelor și
aspectelor subiective și obiective legate de subiecți și perspectiva acestora în timp.
5. Inregistrarea, prelucrarea și reprezentarea grafică a datelor:
În urma colectării tuturor datelor necesare la începutul cercetării și aplicării programelor
de recuperare, a urmăririi permanente a programelor realizate de pacienți, în final, s-a făcut
analiza rezultatelor și s-a folosit metoda grafică pentru a scoate în evidență cât mai clar
nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evoluția sa ulterioară.
- combaterea durerii.
- menținerea / creșterea amplitudinii de mișcare.
- refacerea forței musculare
- respectarea regulilor de profilaxie secundară a umărului
38
3.1.3. EVALUAREA INIŢIALĂ A SUBIECŢILOR
5. Teste de mobilitate
Ex.1. Sistemul HETTINGER : Din stând: îndoirea răsucită a bratului stâng până se
ajunge cu fata dorsală a mâinii în contact cu spatele, caută să atingă (cu degetele
orientate în sus) degetele de la braţul drept care este ridicat, îndoit şi răsucit astfel încât
palma să atingă spatele; antebratul drept ranversat peste umăr la spate(Fig. 18).
Ex.2. Din decubit ventral, bastonul apucat la capete, inapoia bazinului, se ridică
bastonul înapoi sus cât permite mobilitatea umarului (Fig. 19).
39
Ex.3. Din decubit ventral cu bratele sus, bastonu apucat la capete, la semnal se executa
flexia braţelor pană la amplitudinea maximă de mişcare (Fig. 20).
40
3.1. PROGRAM TERAPEUTIC
Refacerea mobilităţii:
In flexie :
41
Exerciţiul 1 — Pacientul în decubit dorsal, cu braţul ridicat. în flexie maximă (pe lângă urechi)
şi genunchii (G) flectaţi : cu o greutate în mână menţine în această postură 2 min — cotul
întins (Fig. 22). Dozare 5x15 sec.
în extensie :
42
Fig. 24.- exercițiu pentru refacerea mobilității
In abducţie :
Exerciţiul 4 — Stând costal la spalier, se așează brațul pe o șipcă , cât mai, cotul fiind flectat
la 90° (braţul abdus) (Fig. 25). Dozare 5x5 sec.
D. In rotaţie:
Exerciţiul 5 — în decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută, să-şi coboare cotul .pe
planul patului (rotaţie externă) (Fig. 26). Dozare 5x5 sec.
43
Fig. 26.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 6 — Subiectul, şezând pe un taburet, caută să-şi ducă antebraţul la spate (rotaţie
internă) (Fig. 27). Dozare 5x5 sec.
Exerciţiul 7 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul duce braţul sus, prin lateral
până la pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul
din partea medială şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensionează
articulaţia umărului 5 secunde (Fig. 28). Dozare 5x5 sec.
44
Fig. 28.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 8 — Din decubit dorsal mâinile pe lângă corp. Subiectul flexează braţul până la
pragul de limitare a amplitudinii de mişcare. Kinetoterapeutul apucă cu o mână cotul din
partea posterioară şi cu cealaltă mâna blocând din partea laterală scapula tensioniază
articulaţia umărului 5 secunde (Fig. 29). Dozare 5x5 sec.
45
Fig. 30.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 13 — Din decubit dorsal, pe un rulou aflat sub nivelul omoplaţilor. Subectul
flectează braţele la 90 grade, antebraţele la 90 grade, mâinile prinse la ceafă, şi executa
extensia trunchiului tragând puternic din braţe spre înapoi , kinetoterapeutul îl ajută să
tensioneze articulația (Fig 33). Dozare 5x.
47
Fig. 33.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 15 — Din stând cu braţele în abducţie la 90 grade, coatele fixate anterior pe tocul
uşii. Subiectul apleacă trunchiul spre înainte, tensionând umărul (Fig 35). Dozare 5x5 sec.
Exerciţiul 17 — Din stand, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele flectate la 150
grade, antebraţele flexate pe brat, mâinile apucate la ceafă. Subiectul trece în sprijin stând,
coatele sprijinite pe perete, menţine 15 secunde (Fig 38). Dozare 7x.
49
Exerciţiul 18 — Din decubit dorsal, bastonul jos, apucat cu mâinile în pronaţi la nivelul
umerilor. Subiectul execută flexia braţului până în punctul maxim al amplitudinii de mişcare,
menţine 5 secunde (Fig 39). Dozare 10x.
Exerciţiul 19 — Din stând costal la perete, o mână pe şold cealaltă sus, sprijinită pe perete.
Subiectul face întoarceri la dreapta şi la stânga, fără să desprindă mâna de pe perete, atât cât ii
permite mobilitatea umărului (Fig 40). Dozare 5x10.
50
Fig. 41.- exercițiu pentru refacerea mobilității
.
Exerciţiul 21 — Din decubit ventral, bastonul jos, mâinile în pronaţie ţin bastonu la nivelul
umerilor. Subiectul execută extensia antebraţelor până în punctul maxim al amplitudinii de
mişcare, menţine 5 secunde (Fig. 42). Dozare 5x.
Exerciţiul 22 — Din stând, mâinile pe lânga corp, subiectul flectează la 90 grade şi adduce la
45grade braţul, cealaltă mână apucă braţul şi il trage spre piept (Fig 43). Dozare 5x5 sec.
Exerciţiul 24 — Din stând braţele lângă corp, subiectul duce un braţ sus prin lateral
concomitent cu îndoirea trunchiului în direcţia opusă braţului (Fig 45). Dozare 5x10.
Exerciţiul 25 — Din stând, bastonul jos, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul trece
în ghemuit după care trece în stând cu extensia trunchiului şi braţele în extensie (Fig. 46.- Fig.
47). Dozare 5x10.
52
Fig. 46.- Fig. 47- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 26 — Din stând, bastonul înainte, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul
rasuceşte trunchiul dreapta-stânga (Fig 48.-49). Dozare 5x10.
Exerciţiul 27 — Din stând, bastonul sus, apucat la capete, mâinile în pronaţie. Subiectul
execută îndoiri ale trunchiului dreapta-stânga cu ducerea bastonului până în punctul maxim de
amplitudine de mişcare (Fig. 50.- Fig. 51). Dozare 5x10.
Exerciţiul 29 — Din stând, bastonul jos şi la spate, apucat la capete. Subiectul duce bastonul
în poziţie verticală deasupra umărului alternativ dreapta-stânga (Fig. 53.- Fig. 54).
Dozare 5x10.
.
Fig. 53.- Fig. 54.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 30 — Din stând, basotul apucat la mijloc, mâinile lângă corp, subiectul execută
răsucirea bastonului în plan sagital pe deasupra umărului (Fig. 54.- Fig. 55).
Dozare 5x10.
54
Fig. 54.- Fig. 55.- exercițiu pentru refacerea mobilității
Exerciţiul 31 — Din stând, basotul apucat la mijloc, mâinile la spate, subiectul execută
ridicarea basotului în sus pe lânga corp (Fig. 56.- Fig. 57). Dozare 5x10.
Exerciţiul 34 — Din stând costal stânga la spalier cu elasticu în mână, subiectul execută
tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 60). Dozare 5x10.
56
Exerciţiul 35. — Din stând facial la spalier cu mâna stângă sprijinită pe spalier și elasticu în
mâna dreaptă, subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 61).
Dozare 5x10.
Exerciţiul 36 — Exerciţiul 35. — Din stând dorsal la spalier cu elasticu în mâna dreaptă,
subiectul execută tracțiuni în plan orizontal cu mâna dreaptă (Fig. 62).
Dozare 5x10.
57
IV
REZULTATE
ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA
Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă
Iniţiale Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal
subiect 180˚ 50-60˚ 180˚ 180˚ 80-90˚ 90-95˚
Valoare Valoare Valoare Valoare Valoare Valoare
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
masurata masurata masurata masurata masurata masurata
Z. O. 170˚ 10˚ 47˚ 13˚ 166˚ 14˚ 155˚ 15˚ 76˚ 14˚ 75˚ 20˚
B. T. 168˚ 12˚ 46˚ 14˚ 169˚ 11˚ 157˚ 13˚ 79˚ 11˚ 79˚ 16˚
M. V. 160˚ 20˚ 38˚ 22˚ 160˚ 20˚ 165˚ 15˚ 80˚ 10˚ 80˚ 15˚
T. A. 165˚ 15˚ 46˚ 14˚ 167˚ 13˚ 166˚ 14˚ 79˚ 11˚ 80˚ 15˚
S. C. 164˚ 16˚ 45˚ 15˚ 166˚ 14˚ 154˚ 16˚ 71˚ 19˚ 78˚ 17˚
H. A. 169˚ 11˚ 38˚ 22˚ 168˚ 12˚ 165˚ 15˚ 77˚ 13˚ 82˚ 13˚
180 10 12
20 15 16 11
160
Gradele de mișcare
140
120
100
170 168
80 160 165 164 169
60 13 14 14
40 22 15 22
20 47 46
38 46 45 38
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
58
adductie abductie deficit
200
14 11 15
15 20 13 14
Gradele de mișcare 150
13 14
16
12 15
100
166 155 169 165
157 160 167 166 166 168
154 165
50
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
80 11 17 13 13
19
60
40 76 75 79 79 80 80 79 80
71 78 77 82
20
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA
Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă
Iniţiale Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal
180˚ 50-60˚ 180˚ 180˚ 80-90˚ 90-95˚
subiect
masurata
masurata
masurata
masurata
masurata
masurata
Valoare
Valoare
Valoare
Valoare
Valoare
Valoare
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
Deficit
59
flexie extensie deficit
200
5 0 0 2
Gradele de mișcare 3 0
150
100 0
175 180 1 180 0 178 2 177 1 180 1
50 90 89 90 88 89 89
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
În urma analizei evaluării iniţiale şi cea finală s-a observant că programul kinetoterapeutic a
imbunătăţit starea pacienţilor aducând modificări importante în starea medicală a pacienţilor.
Am observat că sa marit considerabil amplitudinea de mişcare în articulaţia scapulo-humerală:
cu o medie de 12,3˚ pentru flexie, cu o medie de 15,83˚ pentru extensie, cu o medie de 13,16˚
pentru adducţie, cu o medie de 12˚ pentru abducţie, cu o medie de 8,16˚ pentru rotaţie externă
şi cu 13,83˚ pentru rotaţie internă. Nivelul de creştere a amplitudinii de mişcare este prezentat
în (tabeul 16) și (graficele 17, 18, 19).
ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA
Iniţiale Flexie Extensie Adducţie Abducţie Rotaţie externă Rotaţie internă
subiect Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal Valoare Normal
180˚ 50-60˚ 180˚ 180˚ 80-90˚ 90-95˚
Z. O. 5 13 13 14 6 14
60
B. T. 12 13 10 11 5 14
M. V. 20 22 20 11 5 14
T. A. 13 12 11 13 11 13
S. C. 13 14 13 14 16 15
H. A. 11 21 12 9 6 13
flexori extensori
25 22
20 21
20
Gradele de mișcare
13 12 13
15 13 12 13 14
11
10
5
5
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
20 adductori abductori
20
14
13
Gradele de mișcare
15 13 14
13
11 11 11 12
10
10 9
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
61
rotație internă rotație exteră
20
14 16
14 14 15
Gradele de mișcare
15 13 13
11
10
6
5 5 6
5
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
4 4 4
4
3 3
Gradele de mișcare
3
2
2
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
62
Mobilitatea scapulo-humerale conform ex. 1 din sistemul Hettinger s-a mărit în medie cu
11cm pentru brațul drept în flexie și o medie de 16,1cm pentru brațul drept în extensie.
Valorile de creştere a mobilităţii sunt prezentate în (tabelul 18) şi (graficul 21).
14 15 15 16
15 12 14
11 12
10 8
5
5
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
63
extensie
14 13 13
12
11 12
12
Gradele de mișcare 10
10
8
6
4
2
0
Z. O. B. T. M. V. T. A. S. C. H. A.
subiecți
64