Dezvoltare Teritoriala - Suport de curs

La 19.02.2018, Guvernul Romaniei a hotarat ca Ministerul Dezvoltarii Regionale si

Administratiei Publice sa devina organ de specialitate al Administratiei Publice
centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului, infiintat prin
reorganizarea Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice si
Fondurilor Europene.
Astfel:
MDRAP este autoritatea pentru:
- dezvoltarea regionala,
- coeziune si dezvoltare teritoriala, cooperare transfrontaliera,
transnationala si interregionala,
- disciplina in constructii,
- amenajarea teritoriului, urbanism si arhitectura,
- amenajarea spatiului maritim,
- mobilitate urbana, locuire, locuinte, cladiri de locuit,
- reabilitarea termica a cladirilor,
- gestiune si dezvoltare imobiliar-edilitara,
- lucrari publice, constructii,
- descentralizare,
- reforma si descentralizare administrativ-teritoriala,
- fiscalitate si finante publice locale,
- dezvoltarea serviciilor comunitare de utilitati publice,
- parcuri industriale,
- programarea, coordonarea, monitorizarea si controlul utilizarii asistentei
financierii nerambursabile acordate Romaniei de catre UE, pentru programele din
domeniile sale de activitate.
MDRAP exercita in domeniile sale de activitate urmatoarele functii:
- de planificare strategica
- de reglementare si avizare
- de reprezentare
- de autoritate de stat in domeniile sale de activitate
- de administrare
- de implementare si gestionare a programelor finantate din fonduri europene, nationale si
din alte surse legal constituite
- de monitorizare si control
- de coordonare
- de certificare pentru programele de cooperare transfrontaliera 2014-2020.
 1. Amenajarea teritoriului şi urbanismul

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt domenii înrudite, fiind

considerate ramuri ale aceluiaşi trunchi, al cărui domeniu de referinţă
îl reprezintă spaţiul.
Gestionarea spaţială a teritoriului constituie o activitate obligatorie şi
continuă, desfăşurată în interesul colectivităţilor, în concordanţă cu valorile
şi aspiraţiile societăţii. În acelaşi timp această activitate asigură indivizilor şi
colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi în acelaşi timp
responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului. Gestionarea se
realizează, în principal, prin intermediul activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.
Pe de altă parte, urbanismul şi amenajarea teritoriului constituie
un complex de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice care
serveşte la satisfacerea unor necesităţi obiective ale colectivităţilor
umane ( atât indivizi cât şi grupuri).
Urbanismul şi amenajarea teritoriului au în vedere amenajarea
( proiectarea, construcţia, utilizarea, întreţinerea) atât a mediului natural
(apă, aer, sol, faună, floră, zgomote şi vibraţii - produse în mod natural sau
artificial), cât şi a mediului antropic (material sau construit) - mediul
modificat de acţiunea oamenilor, care se compune din localităţi, cu tot ce
este construit şi amenajat în interiorul şi în afara lor (transport, locuire,
exploatare resurse, culturi agricole, păduri plantate de om).
Atât noţiunea de teren cât şi cea de populaţie este indisolubil legată
de urbanism şi amenajarea teritoriului.
Cele două domenii se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar
depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, culturali şi
de mediu, aşa cum reiese şi din Figura 1, de mai jos.

2
Figura 1 - Actiunea factorilor de influenta asupra activitatii de ATU

Pentru urbanism şi amenajarea teritoriului domeniul de referinţă îl

reprezintă spaţiul. Astfel, amenajarea teritoriului şi urbanismul
reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială. Ele se înrudesc
pe de o parte cu geografia, iar pe de alta cu arhitectura.
Se poate spune că amenajarea teritoriului şi urbanismul este o
disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele sociale (referindu-se la
problemele populaţiei, ale societăţii umane). În practică, specialiştii în
amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează împreună cu geografii,
sociologii, economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de construcţii civile şi
reţele, istoricii, igieniştii, antropologii şi depind foarte mult de politicieni.
O definiţie des invocată este cea formulată de miniştrii ce
coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană, din ţările Uniunii Europene:
amenajarea teritoriului este expresia spaţială a patru tipuri de politici:
economice, sociale, ecologice şi culturale.

3
 Amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un ansamblu de
activităţi complexe care au drept scop organizarea fizică a spaţiului. Această
definiţie sugerează intervenţia voluntară a omului asupra mediului (natural,
într-o primă fază, apoi şi construit) în vederea modelării acestuia şi
condiţiilor necesare pentru existenţa comunităţilor umane.
Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în
care (de cele mai multe ori ) domină mediul natural. Amenajarea
teritoriului (Regional Planning) se ocupă de coordonarea activităţilor din
teritoriu, necuprins în localităţi, adică teritoriul propriu-zis dintre localităţi
(incluzându-l parţial sau total şi pe cel din localităţi) caracterizat de densităţi
relativ mici ale populaţiei.
Urbanismul (Urban Planning) se ocupă cu aşezările umane
propriu-zise (urbane sau rurale), în care domină spaţiul construit,
artificial, puternic antropizat şi coordonează activităţile din interiorul
acestor localităţi, caracterizate printr-o densitate mare a populaţiei.
Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca
elemente ale unui sistem, în urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi
de care acesta se ocupă. Ca urmare, există grade de detaliere spaţială
diferite, între amenajarea teritoriului şi urbanism.
Se poate spune că urbanismul este parte a amenajării teritoriului,
având problematică şi caracteristici specifice. Ceea ce trebuie subliniat
este însă complexa interdependenţă, de netăgăduit, între urbanism şi
amenajarea teritoriului.
Amenajarea teritoriului, în accepţiunea modernă a cuvântului a
apărut mult mai târziu decât Urbanismul, după al II-lea Război Mondial, ca
urmare a problemelor de tranziţie şi restructurare economică cu care s-au
confruntat ţările occidentale.
Amenajarea teritoriului, spre deosebire de Urbanism (care studiază
amplasarea fizică a clădirilor), are un profund conţinut economic. Astfel,
amenajarea teritoriului studiază:
 amplasarea zonelor de locuit în raport cu industria;
 distribuţia în teritoriu a activităţilor productive;
 amplasarea reţelelor de transport şi stradale;
 amplasarea locurilor de muncă în raport cu locuirea,
ceea ce determină, implicit, costuri mult mai mari decât cele suportate de
Urbanism.
Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism
constau în transpunerea la nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor,
politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil spaţial, precum şi

4
urmărirea aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate
legal aprobate.

Problemele majore pe care le abordează urbanismul şi

amenajarea teritoriului sunt următoarele:

Urbanism Amenajarea teritoriului

Funcţiuni urbane (locuire, producţie, Funcţiuni teritoriale (zone
recreere, educaţie, circulaţie) economice, centre de polarizare, rol
administrativ, nod funcţional)
Caracteristici demografice locale, Demografie regionalǎ şi mari
sociologie şi psihologie urbanǎ mişcǎri de populaţie/ mobilitatea
populaţiei
Micro-economie, dezvoltare localǎ, Macro-economie, structuri
echiparea zonelor de producţie regionale, sectoare de activitate
economicǎ, localizarea activităţilor
Echipamente tehnico-edilitare Echipare majorǎ a teritoriului,
gospodǎrirea apelor, amenajǎri
hidrotehnice
Circulaţie şi transport local Magistrale/ coridoare de transport
Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor
oraşe
Amenajarea ansamblurilor de locuit Localizarea ariilor de dezvoltare
rezidenţialǎ
Esteticǎ urbanǎ, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj
(peisajelor culturale)
Valoarea terenului, piaţa imobiliarǎ Costul poluǎrii, exploatarea
resurselor
Aspecte microclimatice Fenomene macro-geografice

Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la

nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi
culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în
dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi
eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. 
Principalul scop al urbanismului constă în stimularea evoluţiei complexe
a localităţilor, prin elaborarea şi implementarea unor strategii de dezvoltare
pe termen scurt, mediu şi lung.
Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea,
pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu.

5
În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi
urbanismului, ele pot fi definite în prezent în România, în raport cu politica
naţională în domeniu exprimată în cuprinsul Legii Amenajării Teritoriului şi
Urbanismului nr. 350/2001.
Astfel, obiectivele principale ale activităţii de amenajare a teritoriului
sunt:
- dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi
zonelor, cu respectarea specificului acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor
umane;
- gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia
mediului ;
- utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
- protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere
ecologic;
- evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor
catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a
teritoriului, trebuie să fie:
- □ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-
un ansamblu integrat;
- □ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele
comune prezente în cadrul natural şi construit al teritoriului respectiv;
- □ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen
lung;
- □ demografică – asigură participarea populaţiei şi a
reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor;

Conceptul de amenajare a teritoriului în România este racordat la

principalele documente europene din acest domeniu.
Conform Legii 350/2001, activitatea de amenajare a teritoriului si de
urbanism se exercită pe întreg teritoriul României pe baza principiului
ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale la nivel naţional, regional,
judeţean, orăşenesc şi comunal, creând cadrul adecvat pentru dezvoltarea
echilibrată şi utilizarea raţională a teritoriului precum şi gestionarea
responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului.

Urbanismul privit ca ansamblu de activităţi urmǎreşte atingerea

urmǎtoarelor obiective :
 Determinarea structurii funcţionale a localităţilor;

6
 Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi
locuitorii ;
 Crearea condiţiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale
copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
 Utilizarea eficientǎ a terenurilor, necesare funcţiunilor urbanistice în
localităţi;
 Extinderea controlatǎ a zonelor construite;
 Protejarea, conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural
contruit şi natural;
 Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate
localităţile urbane şi rurale ;
 Protejarea populaţiei şi a cadrului natural şi construit împotriva
poluǎrii şi a riscurilor naturale şi tehnologice previzibile.

Amenajarea teritoriului este, deci, un ansamblu de activităţi complexe, cu

caracter global şi interdisciplinar, având ca obiectiv final organizarea fizică
a spaţiului.
Amenajarea teritoriului este o activitate de interes general, cu:
- caracter continuu şi care se desfăşoară, după caz, la nivelul
unui teritoriu regional (intra-naţional), naţional, macro-regional sau
continental.
- caracter prospectiv, întrucât urmăreşte identificarea
trendurilor economice, demografice, a riscurilor ecologice şi sociale etc,
- caracter aplicativ, deoarece fundamentează în mod obiectiv
decizia instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, oferind o anumită
concepţie de organizare/modelare a teritoriului.
De activitatea de amenajare a teritoriului sunt responsabile instituţiile
publice la nivel central şi local (în România: Parlamentul, Guvernul şi
instituţiile centrale specifice, consiliile municipale, judeţene, orăşeneşti şi
comunale).
Finanţarea activităţilor de amenajare teritorială se realizează de obicei din
fonduri publice (bugete naţionale, regionale şi locale).
Participarea sectorului privat la finanţarea studiilor şi cercetărilor de
amenajare teritorială este posibilă, în condiţiile legii.
Activităţile de amenajare teritorială pot fi grupate în două categorii, care se
întrepătrund:
▪ activităţi practice de administrare a unui teritoriu;
▪ activităţi teoretice/suport, de cercetare şi elaborare a planurilor de
amenajare a teritoriului.

7
În noul context european, amenajarea teritoriului devine disciplina care
necesită, în acelaşi timp, acţiune la nivel local şi gândire la nivel global.
Acţiunea la nivel local se dovedeşte necesară datorită creşterii rolului
localităţilor în amenajarea teritoriului. Aceasta datorită faptului că la nivelul
localităţii individul se identifică mai bine, se simte mai legat în procesele de
producţie sau de creaţie.
Gândirea la nivel global este indispensabilă pentru o dezvoltare
armonioasă a teritoriului, pentru o funcţionare coerentă a relaţiilor dintre
localităţi.

2. Scurt istoric al amenajării teritoriale

Începuturile activităţii de amenajare a teritoriului sunt situate în

timpuri străvechi, odată cu primele acţiuni antropice de amploare, precum
amenajările terenurilor agricole pentru irigaţii, indiguirile şi devierile
cursurilor de apă, consolidările de maluri, construcţiile strategice de apărare
(valurile de pământ romane, Marele zid chinezesc etc.), deschiderea
drumurilor comerciale ş.a.

Primele planuri de urbanism datează din sec. XVIII-XIX pentru

Timişoara, Giurgiu, Brăila, Focşani sau pentru oraşe noi precum Turnu
Măgurele, Olteniţa. Primele legi specifice urbanismului apar în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad
este iniţiatorul primelor proiecte de organizare a teritoriului agricol şi
elaborator al primelor monografii judeţene (Dorohoi – 1866, Mehedinţi –
1868, Putna – 1869).

Ca disciplină de sine stătătoare, amenajarea teritoriului este specifică

secolului XX;

În perioada 1918 – 1944, amenajarea teritoriului devine o

preocupare de interes general pe fondul reorganizării administrative de după
“Marea Unire”
- sunt create foruri de avizare şi îndrumare pentru
sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919)
- sunt create primele organisme de specialitate în domeniu.
- este înfiinţat “Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor din
România”
- apar primele publicaţii de specialitate: “Monitorul Uniunii
Oraşelor din România ” (1924-1931) şi revista “Urbanismul” (1932–1943).

8
Cincinat Sfinţescu
- autorul unei vaste opere teoretice, iar cel de-al doilea
remarcându-se prin preocupările deosebite în legătură cu spaţiul rural.
- introduce noţiunea de “Plan superurbanistic”, echivalentul
unui PATN
- propune realizarea de planuri regionale pentru o serie de zone
cu potenţial deosebit de dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea Prahovei şi
Litoralul Mării Negre).
Florea Stănculescu
- preocupari deosebite in legatura cu spatiul rural (Sistematizarea satelor
devine o preocupare importanta in conditiile in care modernizarea
agriculturii si industrializarea incepeau sa isi faca simtite efectele asupra
mediului rural)
După 1920 se dezvoltă şi învăţământul superior în domeniu prin
introducerea cursurilor de urbanism la Facultatea de Arhitectură şi la
Institutul Politehnic.

Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt
marcate de transformări majore de natură politică, administrativă,
economică şi socială, care afectează profund continuitatea conceptelor şi
activităţilor de amenajare a teritoriului din perioada anterioară.

Amplele intervenţii la nivel teritorial, în scopul realizării programelor de

industrializare şi urbanizare rapidă a ţării, au conferit activităţilor de
amenajare a teritoriului un rol important în perioada 1950-1975.
Conform etapizării propuse de D.Cristea şi N. Lascu, după 1944 se disting 4
faze în evoluţia activităţilor specifice amenajării teritoriului:
- prima (1944-1950) a schimbărilor structurale şi a refacerilor;
- a 2-a (1951-1960) a marilor studii regionale şi de reţea;
- a 3-a (1961-1975) a diversificării şi specializării studiilor
teritoriale şi abordării susţinute a mediului rural;
- a 4-a (1976-1989) în care influenţa comenzii politice a devenit
determinantă .

După 1990 se poate vorbi de o perioadă de rapidă racordare la practica

europeană

3. Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism

9
Schema de mai jos arată care sunt zonele specifice urbanismului şi care sunt
cele specifice amenajării teritoriului, precum şi zonele de interferenţă. De
asemenea, explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.

Figura 2 – Zonele specifice urbanismului şi amenajării teritoriului1

Din figura de mai sus se observă că din punct de vedere al nivelurilor

teritoriale, domeniul urbanismului porneşte de la scara unei parcele
(conform reglementărilor în vigoare, cea mai mică parcela construibilă
trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul unei localităţi,
cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care se elaborează
Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi specifice
amenajării teritoriului atunci când sunt grupate mai multe teritorii
administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul
naţional în ansamblul lui.
La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic
de detaliu-PUD şi se rezumă la aspecte de confruntare volumetrică şi
spaţială.

Prin intermediul Planului urbanistic zonal-PUZ, sunt rezolvate

probleme la scara unor părţi de localitate (sau de teritoriu, când este vorba
de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan ).
1
Pascariu G., Curs de Planificare şi dezvoltare spaţială, Curs post-universitar, Bucureşti,
2004.

10
 Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se
întocmeşte Planul urbanistic general, iar pentru mai multe comune, sau
oraşe vecine se poate întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal
(PATZ).

Aşadar, documentaţiile pe baza cărora se poate desfăşura activitatea de

amenajare a teritoriului şi de urbanism, se împart în două mari categorii:
 documentaţii de amenajare a teritoriului (planuri de amenajare a
teritoriului);
 documentaţii de urbanism (planuri şi regulamente de urbanism);
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fundamentează
prin studii şi cercetări de specialitate. În final, ele cuprind prevederi cu
caracter director şi prevederi cu caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter director, întâlnite exclusiv în
documentaţiile de amenajare a teritoriului, stabilesc strategiile şi direcţiile
principale de evoluţie a unui teritoriu, la diverse niveluri de complexitate
(naţional, zonal sau local). Respectarea acestor prevederi este obligatorie
pentru organele administraţiei publice centrale şi locale, care preiau şi
detaliază aceste prevederi în documentaţiile de urbanism, devenind în cea
mai mare parte, prevederi cu caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter de reglementare, cuprinse în
documentaţiile de urbanism, stabilesc reguli care se aplică până la nivelul
unei parcele cadastrale. Aceste prevederi constituie elemente de
fundamentare obligatorii, necesare eliberării certificatelor de urbanism şi a
autorizaţiilor de construire, desfiinţare şi funcţionare.
Prevederile cu caracter director, cuprinse în documentaţiile aprobate
de amenajare a teritoriului, sunt obligatorii pentru toate autorităţile
administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate
persoanele fizice şi juridice.

A) Documentaţiile de amenajare a teritoriului, concret Planurile de

amenajare a teritoriului, sunt:

1. Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)

PATN este suportul dezvoltãrii complexe si durabile inclusiv al dezvoltãrii
regionale a teritoriului si reprezintã contributia specificã a tãrii noastre la
dezvoltarea spatiului european si premiza înscrierii în dinamica dezvoltãrii
economico-sociale europene.

11
Planul de Amenajare a Teritoriului National are caracter director si cuprinde
o viziune globală a dezvoltării în perspectivă a tării; fundamenteazã
programele strategice sectoriale pe termen mediu si lung si determinã
dimensiunile, sensul si prioritãtile dezvoltãrii în cadrul teritoriului
României, în acord cu ansamblul cerintelor europene.
Planul de Amenajare a Teritoriului National – PATN – se elaboreazã pe
sectiuni specializate, care sunt aprobate prin lege de cãtre Parlamentul
României:
- Secţiunea 1 – căi de comunicaţie;
- Secţiunea 2 – apă;
- Secţiunea 3 – zone protejate şi construite;
- Secţiunea 4 – reţeaua de localităţi;
- Secţiunea 5 – arii de risc natural;
- Secţiunea 6 – turismul;
- Secţiunea 7 – dezvoltare rurală;
Prin lege, se pot aproba şi alte secţiuni.
Modul în care se elaborează Planul de amenajare a teritoriului naţional
în România lasă loc unor interpretări variate.Astfel, lipsa unor orizonturi
temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii, zone
protejate) să reprezinte doar o viziune, în timp ce altele (reţeaua de localităţi,
sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un caracter normativ
reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii
de risc).

2. Planul de amenajare a teritoriului zonal (PATZ)

PATZ se întocmeşte pentru părţi din teritoriul naţional – teritorii grupate

într-o zonă cu caracteristici comune geografice, istorice, economice şi/sau
de altă natură care cuprind în întregime sau parţial teritoriul administrativ al
mai multor unităţi administrativ-teritoriale. Acest tip de plan generează
politici teritoriale zonale pe probleme concrete de interes comun. PATZ are
caracter director şi cuprinde o viziune globală asupra dezvoltării tuturor
activităţilor sectoriale de pe teritoriul ce face obiectul PATZ.
Principalul scop al acestei categorii de documentaţii este cooperarea între
teritorii cu administratori diferiţi, dar cu interese comune în amenajarea
teritoriului.
Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal – în funcţie de teritoriul pentru
care se elaboreazã poate fi: regional, interjudeţean, interorãşenesc,
intercomunal, periurban, metropolitan (al municipiilor de rangul 1) şi
frontalier.

12
Aceste planuri definesc cadrul de desfăşurare a activităţilor economice şi
sociale în concordanţă cu planurile de amenajare a teritoriului superioare.
Pe baza acestor planuri se stabileşte profilul socio-economic şi zonificarea
teritoriului în funcţie de posibilităţile de dezvoltare a unităţilor economice
corelate cu disponibilul de forţă de muncă, amplasarea construcţiilor,
dotărilor şi echipărilor, respectând patrimoniul natural, trăsăturile specifice
urbanistice şi utilizarea raţională a terenurilor în cadrul unei organizări
structurale a perimetrului construibil. 
În principiu, Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planurile zonale
tratează următoarele categorii de probleme:
 protejarea şi utilizarea resurselor naturale (sol şi subsol);
 dezvoltarea socio-economică;
 populaţia şi resursele de muncă (structură şi dinamică);
 dezvoltarea reţelei de localităţi;
 echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pentru apărarea naţională;
 protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
 stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
majore de amenajare a teritoriului.
La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune
problema reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care
trebuie protejate ), ci doar al aspectelor cu caracter strategic şi pe termen
mediu şi lung ale dezvoltării spaţiale şi economice. Pentru aceste niveluri
teritoriale se elaborează Planul de amenajare a teritoriului judeţean
(PATJ), sau Planul de amenajare a teritoriului zonal regional (PATZR).
(Vezi Figura 2 de mai sus). Acestea se situează exclusiv în sfera planificării.

3. Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ)

PATJ se întocmeşte pentru teritoriul administrativ al judeţului, are caracter

director şi reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare socio-
economică a judeţului. PATJ are rol de armonizare a dezvoltării durabile a
teritoriului.
Acest plan se corelează cu PATN, PATZ, cu programe guvernamentale
sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare. Având un caracter
director, PATJ face legătura dintre amenajarea teritoriului şi dezvoltarea
urbanistică a localităţilor, cuprinzând un program etapizat de obiective
(termen scurt, mediu şi lung), pentru fiecare domeniu de activitate.
Prevederile PATJ devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a
teritorului şi de urbanism care le detaliază. Fiecare judeţ trebuie să deţină

13
propriul PATJ, pe care îl va reactualiza periodic, la 5-10 ani, în funcţie de
politicile şi programele de dezvoltare ale judeţului.
Elaborarea acestor planuri este o condiţie pentru realizarea Planurilor
Urbanistice Generale ale unităţilor administrativ teritoriale componente.
90% din judeţele ţării au planurile de amenajare a teritoriului judeţean
avizate şi aprobate conform legii.
Planurile de amenajare a teritoriilor zonale – PATZ - şi judeţene - PATJ -
conţin programe de măsuri pe termen scurt, mediu şi lung care privesc
înlăturarea sau ameliorarea disfuncţionalităţilor şi disparităţilor care se
manifestă în acea zonă.

B) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale,

constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea
certificatelor de urbanism. Aceste documentaţii reglementează utilizarea
terenurilor şi condiţiilor de ocupare a acestora cu construcţii, transpunând
propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal
şi judeţean.
Au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se vor aplica
direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea, până la nivelul parcelelor
cadastrale. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
 planul urbanistic general (PUG) şi regulamentul local de urbanism;
 planul urbanistic zonal (PUZ) şi regulamentul aferent acestuia;
 planul urbanistic de detaliu (PUD).

1. Planul urbanistic general (PUG)

PUG este un proiect deosebit de complex care face parte din programul de
amenajare teritorială şi de dezvoltare a localităţilor ce compun unitatea
teritorial-administrativă de bază. Acesta conţine prevederi la scara
întregului oraş şi constituie documentaţia de bază care stabileşte obiectivele,
acţiunile şi măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare
pe o perioadă determinantă, pe baza analizei multicriteriale a situaţiei
existente. Această documentaţie are asociat regulamentul de urbanism al
localităţii respective (Regulamentul Local de Urbanism), care explică şi
detaliază PUG. În acelaşi timp PUG stabileşte norme generale, pe baza
cărora se elaborează în detalii, la scară mai mică, PUZ-urile şi apoi PUD-
urile. PUG împreună cu regulamentul de urbanism aferent, aprobate,
constituie documentaţiile pe baza cărora se eliberează Certificatul de
Urbanism şi Autorizaţia de Construcţie în teritoriul localităţii respective.

14
Perioada de valabilitate a PUG este 5-10 ani, în afara cazurilor când este
necesară o actualizare a documentaţiei, datorită apariţiei unor elemente
importante de dezvoltare care impun actualizarea.

Scopurile principale pentru care se elaborează PUG sunt:

1. stabilirea direcţiilor, priorităţilor şi reglementărilor de amenajare a
teritoriului şi dezvoltare urbanistică a localităţilor;
2. utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor necesare funcţiunilor
urbanistice;
3. creşterea calităţii vieţii, cu precădere în domeniul locuirii şi al
serviciilor;
4. precizarea zonelor cu riscuri naturale;
5. evidenţierea fondului construit valoros şi a modului de valorificare a
acestuia în folosul localităţii;
6. fundamentarea unor investiţii de utilitate publică;
7. asigurarea suportului reglementar pentru eliberarea certificatelor de
urbanism şi a autorizaţiilor de construire;
8. corelarea intereselor colective cu cele individuale în ocuparea
spaţiului.

PUG are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare

localitate trebuie să întocmească PUG (în Figura 3 este prezentat un
exemplu de Plan Urbanistic General) care trebuie aprobat, acesta constituind
baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
Categoriile generale de probleme abordate în cadrul PUG constituie
reglementări pe termen scurt la nivelul întregii unităţi administrativ-
teritoriale de bază şi se referă la:
 optimizarea relaţiilor localităţilor cu teritoriul lor administrativ şi
judeţean;
 delimitarea intravilanului;
 valorificarea potenţialului natural, economic şi uman;
 stabilirea, delimitarea şi modul de utilizare a teritoriului intravilan;
 organizarea şi dezvoltarea căilor de comunicaţie;
 stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
 împărţirea teritoriului localităţilor în zone funcţionale;
 delimitarea zonelor care vor fi reabilitate;
 stabilirea şi delimitarea zonelor de interdicţie temporară sau
permanentă;
 stabilirea şi delimitarea zonelor protejate şi de protecţie a
monumentelor istorice;

15
 modernizarea şi dezvoltarea sistemului de reţele edilitare în corelaţie
cu necesităţile;
 evidenţierea deţinătorilor terenurilor şi a modului de circulaţie
juridică a terenurilor;
 delimitarea suprafeţei pe care se preconizează realizarea obiectivelor
de utilitate publică;
 stabilirea modului de utilizarea a terenurilor şi a condiţiilor de
conformare şi realizare a construcţiilor;
 zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de
circulaţie;
 protecţia mediului, eliminarea surselor de poluare.

Figura 3 – Exemplu de Plan Urbanistic General

16
PUG-ul cuprinde de asemenea prevederi pe termen mediu şi lung cu privire
la:
 evoluţia în perspectivă a localităţii;
 direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
 traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în
planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.

2. Planul Urbanistic Zonal (PUZ)

PUZ este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate existentă

sau viitoare (acoperind toate funcţiunile: locuire, servicii, producţie,
circulaţie, spaţii verzi, instituţii publice etc) şi asigură corelarea dezvoltării
urbanistice complexe a zonei cu prevederile PUG-ului localităţii din care
face parte. Prin această documentaţie se analizează situaţia existentă şi se
precizează elementele necesare pentru eliberarea Certificatului de Urbanism
şi a Autorizaţiei de Construcţie. Prin PUZ se stabilesc obiectivele, acţiunile,
priorităţile, reglementările de urbanism (permisiuni şi restricţii) necesare
pentru a fi aplicate zonei din localitate, pe o perioadă determinată de timp şi
în strânsă corelare cu PUG-ul aprobat. (În Figura 4 este prezentat un
exemplu de Plan Urbanistic Zonal).
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale
obligatorii se face, de regulă, în Planul Urbanistic General. În vederea
aplicării şi detalierii PUZ se întocmeşte regulamentul aferent acestuia.
Categoriile generale de probleme abordate în cadrul PUZ sunt:
 organizarea reţelei stradale;
 zonificarea funcţională a terenului;
 organizarea urbanistic-arhitecturală în funcţie de caracteristicile
structurii urbane;
 dezvoltarea infrastructurii edilitare;
 statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
 delimitarea şi protejarea fondului arhitectural-urbanistic de valoare
deosebită, dacă acesta există în zona studiată;
 menţinerea obiectivelor de utilitate publică;
 măsuri de protecţie a mediului, ca rezultat al programelor specifice;
 reglementări specifice detaliate (permisiuni şi restricţii), incluse în
regulamentul local de urbanism aferent PUZ.

17
 Figura 4 – Exemplu de Plan Urbanistic Zonal

Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul:

 zonelor centrale ale localităţilor;
 zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de
odihnă şi agrement, a parcurilor industriale, a parcurilor;
 altor zone din localităţi, potrivit legii;

3.
 Planul urbanistic de detaliu (PUD)

PUD
 reprezintă documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de amplasare
şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii cu
destinaţie precizată, cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii de
urbanism şi de amenajare a teritoriului. Este acea

18
 documentaţie aferentă PUG şi PUZ, explicând şi detaliind conţinutul
acestor planuri, sub formă de prescripţii şi recomandări, corelate cu
condiţionările din Certificatul de Urbanism, în vederea urmăririi şi aplicării
lor.
PUD este documentaţia prin care se asigură condiţiile de amplasare,
dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor
obiective, pe una sau mai multe parcele adiacente, în vecinătăţile imediate
(se studiază mai multe amplasamente, opţiunea pentru realizarea unei
construcţii compatibile cu funcţiile urbane). Este de fapt documentul
consultat de Comisia de Urbanism atunci când este cerut un Certificat de
Urbanism sau o Autorizaţie de Construire; dacă nu există PUD pe terenul
respectiv, Primăria cere mai întâi întocmirea lui, pe baza PUG şi PUZ. (În
Figura 5 este prezentat un exemplu de Plan Urbanistic de Detaliu)
PUD are caracter exclusiv de reglementare, iar categoriile generale de
probleme abordate se referă la:
1. regimul juridic, economic şi tehnic ale terenului şi
construcţiilor;
2. compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor,
amenajărilor şi plantaţiilor;
3. relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
4. asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
5. permisivităţi şi constrângeri urbanistice, inclusiv ale
volumelor construite şi amenajate;
6. modul de ocupare şi utilizare a terenului, care se referă la
următoarele aspecte:
o procentul de ocupare a terenului (POT), reprezintă
raportul dintre suprafaţa construită (la sol) a tuturor clădirilor din zonă
(suprafaţa totală construită) ( S tc ) şi suprafaţa totală a zonei ( S t )

POT =
S tc

S t *100 (%)

o coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă

raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată a locuinţelor ( S d ) sau a
tuturor clădirilor din zonă şi suprafaţa totală a zonei ( S t ).

CUT =
S d

S t

19
o regimul de înălţime (R) reprezintă raportul dintre
suprafaţa construită desfăşurată ( S d ) şi suprafaţa construită totală la sol (
S ct ):

R=
S d

S ct

7. funcţiunea şi aspectul arhitectural al construcţiei (sau

construcţiilor) şi amenajărilor;
8. integrarea noilor construcţii şi corelarea lor cu cele existente
învecinate;
9. intervenţia, prin realibitarea construcţiilor şi amenajărilor
învecinate, în scopul armonizării cu construcţiile şi amenajările nou propuse
(dacă este cazul);
10. circulaţia carosabilă şi pietonală, corelate cu traficul (accese
pietonale şi auto);
11. parcaje, spaţii de recreere şi de joacă;
12. echiparea edilitară şi impactul asupra reţelelor existente în
zonă (necesitatea de dezvoltări/ modernizări etc);
13. funcţionarea diverselor forme de proprietate juridică a
terenului, circulaţia acestora, dacă este cazul.

20
Figura 5 – Exemplu de Plan Urbanistic de Detaliu

PUD-ul se elaborează în strânsă legătură cu prevederile din PUG şi PUZ,

cuprinzând cele mai multe dintre elementele care stau la baza întocmirii
documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire. După aprobare,
PUG, PUZ şi PUD împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente,
sunt opozabile în justiţie.
Trebuie remarcate următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci când
abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de ilustrare a
modului de ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. Din acest motiv,
ele se situează în sfera designului urban, cu precădere (vezi Figura 2).
Pe de altă parte, PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din
oraşe mari, precum zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector
administrativ al capitalei) au şi un caracter director, respectiv definesc

21
direcţii şi orientări generale de dezvoltare şi utilizare a teritoriului intravilan
sau extravilan.
Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea
spaţială a teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit
a unui proces de planificare. Din acest motiv, PUZ-ul se situează în sfera
planificării spaţiale şi teritoriale.

Documente necesare obţinerii avizului MDRL

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, conform legislaţiei în

vigoare, avizează documentaţiile de urbanism: Planuri urbanistice generale
şi Planuri urbanistice zonale.
Documentele necesare obţinerii avizului din partea ministerului, sunt
prezentate în tabelul de mai jos.

22
Tipul documentaţiei Conţinutul minimal al documentaţiei
Piese scrise Piese desenate
Plan Urbanistic ● Cerere de avizare a Planşe:
General (PUG) pentru: documentaţiei, cu adresă şi ● încadrarea în teritoriul
● municipii telefon de contact administrativ, cu categoria
● municipii, oraşe sau ● Foaie de capăt de folosinţă a terenurilor
comune ce includ ● Memoriu general ● situaţia existentă –
staţiuni balneare/ ● Regulament local de zonificare funcţională,
turistice declarate urbanism disfuncţionalităţi
● Studiu istoric, pentru zonele ● reglementări urbanistice
construite protejate propuse. ● reglementări pentru
● Avize obţinute – în copie echiparea edilitară
● regimul juridic al
terenurilor, obiective de
utilitate publică
● împărţirea în UTR-uri a
intravilanului propus, cf.
Regulamentului local de
urbanism

Plan urbanistic zonal ● Cerere de avizare a Planşe:

(PUZ) pentru:
● Zona centrală a
municipiului
● Zone protejate ori
asupra cărora s-a instituit
un tip de restricţie
documentaţiei, cu adresă şi ● încadrarea în Planul
telefon de contact Urbanistic General
● Foaie de capăt ● situaţia existentă –
● Memoriu general zonificare funcţională,
● Regulament local de disfuncţionalităţi
urbanism ● reglementări urbanistice
● Studiu istoric, pentru zonele ● reglementări pentru
construite protejate echiparea edilitară
● Avize obţinute – în copie ● regimul juridic al
terenurilor, obiective de
utilitate publică
● împărţirea în UTR-uri a
perimetrului reglementat
prin PUZ, cf.
Regulamentului local de
urbanism aferent

23
Metodologia de elaborare a PUG

Pe măsura amplificării gradului de complexitate a localităţilor (mărime,

specificitate) elaborarea PUG devine tot mai dificilă.
Pentru elaborarea unui PUG de calitate, iniţiatorul va încredinţa
lucrarea unei unităţi de proiectare cu experienţă în domeniu, care trebuie să
fie în măsură să efectueze următoarele acţiuni:
 documentarea temeinică, atât pe teren, cât şi în bazele de date;
 întocmirea analizei multicriteriale integrate a tuturor sectoarelor care
intervin în dezvoltarea localităţilor;
 redactarea pe suport topografic cadastral actualizat;
 corelarea reglementărilor propuse cu prevederile rezultate din
planurile de amenajare teritorială;
 emiterea unor propuneri de amenajare şi dezvoltare care să răspundă
programelor iniţiate şi aprobate de către Consiliile Locale.

Elaborarea PUG constă în parcurgerea următoarelor etape:

1. iniţiativa elaborării PUG, pe care o are Consiliul Local (pe
baza obligativităţii prevăzute prin Hotărârea Guvernului României
sau a programului de dezvoltare urbanistică a localităţii, iniţiat de
Consiliul Local) sau persoanele fizice sau juridice interesate în
realizarea unor obiective pe teritoriul localităţii;
2. informarea populaţiei privind intenţia şi scopul elaborării
PUG pentru teritoriul localităţii, pe care o face iniţiatorul elaborării
PUG. Populaţia va fi informată prin mijloacele de comunicare în
masă;
3. desemnarea elaboratorului PUG, care se face prin selecţie sau
prin licitaţie. La desemnarea prin selecţie, elaborarea PUG este
încredinţată unei unităţi alese dintr-un număr minim de trei oferte.
Selecţia se face în funcţie de capabilitate, experienţă în domeniu şi
ofertă financiară. La desemnarea prin licitaţie se recurge în cazul în
care urmează să se elaboreze PUG-ul pentru localităţi mari, atât
datorită complexităţii, cât şi valorii de elaborare mari, care depăşeşte
plafonul legal, stabilit prin acte normative;
4. întocmirea comenzii pentru elaborarea PUG. Comanda se
înaintează elaboratorului desemnat de către iniţiator;
5. întocmirea temei-program se face de către iniţiator sau
împreună cu elaboratorul, dar se poate face şi pe baza unor
reglementări tehnice emise de ministerul de resort. Prin intermediul

24
 temei-program, sunt evidenţiate principalele probleme care trebuie
soluţionale la nivelul localităţii;
6. tarifarea lucrării reprezintă însumarea evaluării fizice şi
financiare a tuturor operaţiunilor efectuate. Pe baza tarifului orar
aprobat al unităţii elaboratoare, exprimarea se face în ore medii
convenţionale, tranformate în lei;
7. întocmirea contractului se realizează de către elaborator, pe
baza comenzii iniţiatorului. Acesta conţine clauzele contractuale,
termenele şi valorile fazelor decontabile. După semnarea
contractului, elaboratorul PUG poate încheia, la rândul lui,
subcontracte de elaborare cu alte unităţi de proiectare sau cu
persoane fizice specializate în domeniu;
8. documentarea presupune culegerea şi interpretarea de
informaţii din diverse surse, cum ar fi:
 Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planuri
de amenajare a teritoriului regional sau judeţean;
 PUZ şi PUD aprobate anterior elaborării PUG;
 Studii de fundamentare pentru PUG-urile elaborate
anterior;
 Proiecte de investiţii elaborate anterior care intervin
hotărâtor în dezvoltarea localităţii;
 Evidenţe statistice privind evoluţia populaţiei, a
activităţilor economice, instituţiilor publice şi de interes general, echiparea
edilitară etc.;
 Anchete şi observaţii locale, informaţii privind
opţiunile populaţiei;
 Date, informaţii şi proiecte aflate în gestiunea unor
instituţii centrale, precum şi gestiunea unităţilor descentralizate ale statului.
Pentru obţinerea informaţiilor care nu se află în banca de date a
iniţiatorului sau a elaboratorului, se pot încheia contracte (contra
cost) sau convenţii (schimb de date) cu persoanele fizice sau juridice
care le deţin;
9. elaborarea studiilor de fundamentare. Acestea se realizează
pe domenii, pentru probleme care necesită analize de specialitate şi
ale căror concluzii intervin hotărâtor în formularea reglementărilor
privind dezvoltarea localităţilor. Elaboratorul PUG alege, împreună
cu beneficiarul, studiile de fundamentare care trebuie realizate.
Numărul şi amploarea acestora depind de mărimea şi complexitatea
localităţii, de problemele specifice ale acesteia, dar şi de existenţa
unor studii de fundamentare anterioare, care trebuie actualizate;

25
10. elaborarea propunerilor preliminare de amenajare şi
dezvoltare – care are loc pe baza rezultatelor analizei situaţiei
exitente, a programului de dezvoltare lansat de Consiliul Local, a
opţiunilor populaţiei şi a concluziilor studiilor de fundamentare;
11. consultările pe parcurs reprezintă o condiţie obligatorie în
elaborarea PUG. Consultările se realizează cu Consiliul Local, care
îşi exprimă punctul de vedere asupra propunerilor enunţate şi cu
compartimentele de specialitate al Consiliului Judeţean, care
coordonează activitatea de urbanism şi de amenajare a teritoriului;
12. realizarea pieselor desenate, în vederea consultării populaţiei;
13. organizarea consultării populaţiei anunţate prin mass-media,
în cadrul unor expoziţii organizate, de regulă la Consiliul Local.
Propunerile populaţiei sunt analizate de către Consiliul Local, iar
populaţia va fi informată asupra deciziilor luate. Propunerile
aprobate vor fi introduse în documentaţie de către elaboratorul PUG;
14. emiterea acordurilor şi avizelor de către organele abilitate
prin lege. Acestea sunt obligatorii pentru definitivarea şi aprobarea
PUG. Părţile scrise şi desenate care formează obiectul cererii de
acord sau aviz se editează de către elaboratorul PUG, într-un singur
exemplar. Beneficiarul înaintează cererea de acord sau aviz, anexând
părţi din PUG – piese scrise şi desenate, cu care se acoperă domeniul
pentru care se solicită acordul sau avizul. Acordurile sau avizele
asupra PUG, de orice natură, se emit fără perceperea unor taxe, în
cel mult 30 zile de la depunerea cererii. În situaţia neprimirii de către
beneficiar, în termen de 30 de zile de la data depunerii
documentaţiilor, a avizelor/ acordurilor solicitate, PUG se consideră
avizat pentru domeniul ce a făcut obiectul cererii de aviz/ acord.
PUG se consideră definitivat prin introducerea observaţiilor din
acorduri şi avize, după ce acestea au fost acceptate de către
beneficiar. În această formă, PUG se predă la beneficiar în două
exemplare complete, având toate piesele scrise şi desenate;
15. aprobarea PUG se face prin Hotărâre a Consiliului Local,
numai după ce s-au obţinut acordurile şi avizele necesare. O dată cu
aprobarea PUG, sarcina elaboratorului (proiectantului) se consideră
încheiată, urmând ca prevederile PUG să fie aplicate de Consiliul
Local prin compartimentele de specialitate, Consiliul Local, având şi
sarcina de a asigura accesul locuitorilor la PUG aprobat. Modificarea
PUG aprobat se face prin respectarea aceleiaşi proceduri de
elaborare – avizare/aprobare, ca la PUG iniţial.

Structura PUG (conţinutul cadru)

26
Din punctul de vedere al problemelor cuprinse, PUG este format din trei
capitole principale:
 studii de fundamentare;
 PUG propriu-zis (inclusiv Regulamentul Local de Urbanism) sau
PUG preliminar;
 documentaţia în vederea obţinerii avizelor/acordurilor;
Conţinutul PUG-urilor este diferit în funcţie de tipul localităţilor. Acestea se
clasifică după mai multe criterii.
Un prim criteriu, ia în considerare mediul, existând astfel localităţi rurale şi
localităţi urbane, considerându-se că există diferenţieri nete între acestea în
ceea ce priveşte gradul de complexitate, activităţile desfăşurate,
infrastructura etc.
A doua clasificare se face în funcţie de numărul de locuitori (dar numai
pentru localităţile urbane), astfel:
 municipii cu peste 100.000 locuitori;
 municipii şi oraşe cu o populaţie cuprinsă între 30.000 şi 100.000
locuitori;
 municipii şi oraşe sub 30.000 locuitori.

a) Studii de fundamentare

Acestea se elaborează în vederea analizării unor probleme care intervin în

susţinerea deciziilor/reglementărilor de amenajare teritorială şi dezvoltare
urbanistică.
Studiile de fundamentare se clasifică după criteriul datei întocmirii faţă de
data elaborării PUG şi în funcţie de specificitate.
Analizând primul criteriu, se poate afirma că există:
 studii, cercetări şi proiecte întocmite înainte de data elaborării PUG,
preluate de către proiectantul general în cadrul unor sinteze anexate la PUG;
 studii şi cercetări întocmite concomitent cu elaborarea PUG de către
colective specializate în domeniu sau de către colectivul PUG, dacă are în
profil astfel de lucrări. Aceste studii se întocmesc pe probleme apreciate de
proiectantul general ca necesar de detaliat.
Studiile de fundamentare nu trebuie să fie mai vechi de doi ani, excepţie
făcând cele ale căror informaţii oferite nu şi-au pierdut valabilitatea. Lista
studiilor de fundamentare va fi întocmită de către elaboratorul şi
beneficiarul PUG, în funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul
localităţii. După specificul lor, studiile de fundamentare pot fi:
 analitice;

27
 consultative;
 prospective;
Studiile de fundamentare cu caracter analitic privesc evoluţia localităţii şi
caracteristicile sale şi urmăresc:
 organizarea circulaţiei şi a transporturilor;
 protecţia şi conservarea mediului;
 tipurile de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
 echiparea majoră edilitară;
 aducerea la zi a suportului topografic cadastral;
 evoluţia localităţii sub aspect istorico-cultural, etnografic şi
urbanistic-arhitectural;
 valorificarea potenţialului turistic şi balnear;
 stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică,
architectural-urbanistică etc).
Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor
cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot
elabora pe baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în
rândul populaţiei, specialiştilor şi a instituţiilor.
Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă prognoze privind
evoluţia populaţiei, a activităţilor, a mişcării în teritoriu etc.
Pentru toate studiile de fundamentare, indiferent de tip, conţinutul minim se
constituie din:
 delimitarea obiectului studiat;
 analiza critică a situaţiei existente;
 evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
 propuneri de eliminare/diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze,
scenarii de dezvoltare a localităţii.

b) PUG propriu-zis

Acesta cuprinde piese scrise şi piese desenate.

 Piesele scrise cuprind:
 memoriul de sinteză, elaborat pentru localităţi mari şi foarte mari, în
care se prezintă pe scurt principalele date şi probleme rezultate din analiza
stadiului actual de dezvoltare, cu evidenţierea disfunţionalităţilor, precum şi
a propunerilor de amenajare teritorială şi dezvoltarea urbanistică;
 memoriul general, obligatoriu pentru toate localităţile, în care se
prezintă în detaliu disfuncţionalităţile rezultate din analiza situaţiilor
propuse pentru eliminarea sau diminuarea acestora;

28
 regulamentul local de urbanism (RLU), care întăreşte şi detaliază sub
formă de prescripţii (permisiuni sau restricţii) reglementările PUG. RLU se
elaborează pe baza prevederilor RGU.
 Piesele desenate
Numărul pieselor desenate depinde de complexitatea şi mărimea
localităţilor. Acestea în general sunt reprezentate pe planşe (la scară
1:25.000), realizate pe suport topografic şi ilustrează principalele categorii
de probleme:
 încadrarea în teritoriul administrativ al localităţii pentru care se
elaborează PUG (plaşe editate pentru economia naţională);
 analiza situaţiei existente, cu evidenţierea disfuncţionalităţilor;
 reglementări urbanistice-zonificare, reglementări edilitare şi echipare
edilitară;
 proprietatea asupra terenurilor şi circulaţia juridică a acestora.
Piesele desenate se redactează în culori transparente şi semne convenţionale
standard.

c) PUG preliminar

PUG preliminar se elaborează atunci când se doreşte reducerea duratei de

elaborare a PUG-ului, precum şi pentru încadrarea în fondurile avute la
dispoziţie de către beneficiar, urmând ca după maximum 3 ani să se
întocmească PUG propriu-zis.
Rolul PUG-ului preliminar este de a răspunde, într-o primă etapă presiunilor
exercitate în domeniul investiţional, prin:
 direcţionarea dezvoltării localităţilor;
 determinarea intravilanului posibil;
 zonificarea funcţională a teritoriului;
 stabilirea zonelor ce se pot autoriza pentru construire;
 enunţarea priorităţilor.
Conţinutul minim al unui asemenea PUG constă din următoarele:
 încadrarea în teritoriu;
 situaţia existentă – disfuncţionalităţile majore;
 reglementările urbanistice;
 regulamentul urbanistic preliminar.
PUG preliminar se supune aceloraşi proceduri de avizare-aprobare ca PUG
propriu-zis. Durata de valabilitate a PUG preliminar este de 3 ani de la data
aprobării sale.

d) Documentaţii pentru obţinerea avizelor/acordurilor

29
 Acestea se întocmesc de către elaboratorul PUG şi se stabilesc împreună
cu beneficiarul, în funcţie de mărimea localităţilor şi complexitatea
problemelor.
Avizele/acordurile necesare aprobării PUG pot fi emise de:
o organisme centrale
o organisme teritoriale

Dintre emitenţii avizelor şi acordurilor organismelor centrale, se

menţionează:
 Ministerul care gestionează activitatea de amenajare a teritoriului
şi urbanism, pentru PUG – municipii şi PUG – unităţi territorial-
administrative de bază care înglobează pe teritoriul lor staţiuni balneare sau
turistice;
 Ministerul care gestionează transporturile, pentru PUG-uri ce
includ propuneri privind căile de comunicaţie majore (autostrăzi, drumuri
expres, drumuri naţionale, căi ferate, căi navigabile sau aeroporturi);
 Ministerul Sănătăţii, precum şi Autoritatea Naţională pentru
Turism, pentru PUG-uri de unităţi teritorial-administrative de bază care
includ funcţiuni balneare, climaterice sau turistice;
 Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi Serviciul Român de Informaţii, pentru toate PUG-urile;
 Alte organisme centrale, pentru PUG-uri cu probleme speciale
(resurse ale subsolului, protejarea unor situri şi monumente cu valoare de
patrimoniu, probleme complexe vizând protecţia mediului).
Dintre emitenţii avizelor/acordurilor organismelor teritoriale
interesate se menţionează:
 Consiliul local, ca autoritate publică locală, gestionar al utilizării
terenurilor şi respectării condiţiilor de conformare şi realizare a
construcţiilor, pentru toate PUG-urile;
 Consiliul judeţean, ca autoritate publică de coordonare a activităţii
de amenajarea teritoriului şi urbanism în cadrul judeţului, pentru toate PUG-
urile;
Consiliul judeţean emite un aviz unic asupra PUG, incluzând
toate activităţile instituţiilor interesate de pe teritoriul
judeţului: amenajarea teritoriului şi urbanism, drumuri
judeţene şi comunale, protecţia mediului, sănătate publică,
apărare civilă, protecţia impotriva incendiilor, echipare
edilitară etc.

30
 Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi Oficiul judeţean
pentru amenajarea teritoriului agricol, privind suprafeţele şi folosinţa
terenurilor din intravilan şi extravilan, pentru toate PUG-urile.
Înaintarea documentaţiilor către emitenţii avizelor/acordurilor este
simultană, cu excepţia avizului Ministerului care gestionează amenajarea
teritoriului şi dezvoltarea urbană, care se solicită ultimul.
Planul urbanistic general şi Regulamentul local de urbanism aprobate de
către Consiliul local devin acte de autoritate ale administraţiei publice
locale, pentru probleme legate de amenajarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor respective.
Din acest moment, PUG si RLU pot fi utilizate pentru:
 Eliberarea certificatelor de urbanism şi emiterea autorizaţiilor de
construire pentru obiective din zone ce nu necesită studii aprofundate;
 Fundamentarea solicitărilor pentru realizarea obiectivelor de
utilitate publică;
 Declanşarea procedurii de declarare a utilităţii publice pentru
realizarea unor obiective ce implică exproprieri;
 Respingerea unor solicitări de construire neconforme cu prevederile
PUG aprobat;
 Declanşarea unor PUZ-uri sau PUD-uri necesare detalierii unor
zone, respectiv amplasamente;
 Alte operaţiuni ale compartimentelor de specialitate ale Consiliilor
locale.
PUG-urile propriu-zise se actualizează periodic, având durata de valabilitate
de până la 10 ani, dacă pe parcurs nu apar elemente importante de
dezvoltare care necesită actualizare.

Parcursul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, până când

ajung să fie aprobate, parcurg următoarele etape:
 iniţiativa elaborării;
 elaborare;
 semnare;
 avizare.
Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi
executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în
amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.

31
 Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism sunt
întocmite/elaborate de instituţiile publice şi societăţile comerciale care au
acest drept stabilit prin acte normative sau statutul de organizare şi
funcţionare.
Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului sunt semnate
de profesionişti calificaţi în domeniu prin licenţă sau studii postuniversitare
de specialitate acreditate (urbanişti), precum şi de alţi profesionişti cu drept
de semnătură. Fac excepţie documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism pentru localităţile rurale, care nu sunt situate în zonele protejate şi
nu sunt declarate staţiuni balneo-climaterice.
Dreptul de semnătură în acest domeniu este stabilit pe baza unui
regulament, elaborat de Ministerul de profil, în colaborare cu Asociaţia
Profesională a Urbaniştilor din România, precum şi cu alte organizaţii
profesionale din acest domeniu.
Specialişti calificaţi în domeniul amenajării teritoriului şi al
urbanismului, care dobândesc dreptul la semnătura, se înscriu în Registrul
urbaniştilor.
În vederea aprobării, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism se avizează de către organisme competente. Precizarea
conţinutului documentaţiilor care se supun avizării precum şi a emitenţilor
de avize pentru fiecare categorie de documentaţii se vor stabili prin ordin al
ministrului. Avizele se emit în termen de 30 zile de la data depunerii
documentaţiei complete în vederea avizării. Avizul necomunicat în termen
de 30 zile se consideră favorabil. Avizele pot conţine condiţii şi
recomandări. Condiţiile sunt dispoziţii obligatorii, dacă se referă la
probleme de competenţa avizatorului. Recomandările sunt dispoziţii
consultative şi vor fi analizate, în mod obligatoriu de către organele
administraţiei publice centrale sau locale, responsabile de elaborarea şi
aprobarea documentaţiei.
În situaţia apariţiei unor divergenţe de ordin tehnic, generate de
nerespectarea condiţiilor sau însuşirea recomandărilor cuprinse în avize, se
recurge în mod obligatoriu la concilierea părţilor în prezenţa organelor
administraţiei publice centrale. Avizarea documentaţiilor de interes general
– toate categoriile din domeniul amenajării teritoriale, precum şi din
domeniul urbanistic (cu excepţia PUD) – se face fără perceperea unor taxe.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se aprobă
de către autorităţile publice competente, prin lege sau prin hotărâre. După
aprobare, aceste documentaţii constituie acte de autoritate ale autorităţilor
publice.

32
 Autorităţile publice care aprobă o documentaţie de amenajare a
teritoriului sunt obligate să o transmită autorităţilor administraţiei publice
interesate.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate,
au caracter public putând fi consultate de către populaţie, cu excepţia celor
care, potrivit legii, au caracter secret.
Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism aprobate se face prin compartimentele de specialitate din aparatul
propriu al consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, după caz,
precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.
Compartimentele de specialitate vor urmări corelarea realizării
programelor de dezvoltare cu prevederile documentaţiilor aprobate.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se finanţează din
bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi din bugetul
de stat, prin Ministerul de profil, precum şi de persoane juridice şi fizice
interesate în dezvoltarea unei localităţi sau a unei zone din cadrul acesteia.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în
bugetele anuale fonduri pentru elaborarea sau actualizarea, după caz, a
planurilor de urbanism şi a studiilor de fundamentare necesare în vederea
elaborării acestora.
Pentru desfăşurarea unor activităţi comune de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, pentru realizarea unor obiective de interes
general, consiliile judeţene se pot asocia, sau, după caz, pot colabora, în
condiţiile legii, cu persoane juridice sau fizice din ţară sau din străinătate în
scopul atragerii de fonduri suplimentare.
Autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea
planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor urbanistice generale care
intră în competenţele de aprobare, precum şi la urmărirea realizării acestora,
potrivit legii.
PUZ-urile şi PUD-urile privind realizarea unor obiective de interes
public, precum şi pentru zone protejate se finanţează din bugetul de stat ori
din bugetele locale.
Finanţarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism
cu caracter deosebit, pentru zone şi localităţi care necesită cercetări şi studii
complexe, se face şi din fonduri destinate cercetării, dezvoltării regionale şi
altele, în condiţiile stabilite de ministere şi alţi factori implicaţi.

Cadrul legislativ

33
Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele
mai vechi timpuri. Numeroasele cerinţe care au fost impuse de-a lungul
timpului au privit activităţile de construcţii.
„Regulamentul oraşului Pergam obliga de exemplu constructorii să respecte
mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a acestora,
autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a
lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării
construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma Antică se constată
existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă
între clădiri, de vedere şi de estetică” 2. Până la mijlocul secolului al IX-lea,
urbanismul şi domeniul juridic nu s-au întâlnit decât punctual, în zona
reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele
reglementări apărute în privinţa spaţiului urban - apărute, uneori, ca şi
adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a
guverna în domeniul amenajării teritoriului, respectiv urbanismului.
Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor
sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în
raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere
a statului în cazul nerespectării lor. Totodată, trebuie subliniat faptul că
exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu
scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea
recunoaşte exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor
personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile
de convieţuire socială.3
Una dintre problemele pe care le ridică activitatea de urbanism şi amenajare
teritorială este modul în care se pot compatibiliza principiile care
guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată,
deoarece în domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte
realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice, se pot uşor
atinge drepturile proprietăţilor solurilor. Codul civil defineşte, în art. 410,
dreptul de proprietate: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura
şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”. Dreptul de proprietate poate să se dovedească
incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile
publice, însă obiectivele de interes general trebuie atinse, astfel încât a
trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu
ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari.

2
Duţu M., Dreptul urbanismului, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
3
Boboş G., Teoria Generală a Dreptului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.

34
Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte,
dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă,
astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti
(dreptul de a construi – ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea
evoluţie). Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a
promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări
semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism,
consultarea administraţiilor pe calea anchetelor publice, lupta contra
arbitrariului etc.
Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de
serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de
amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia
mediului.
Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de
reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând
încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea
obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de
incontestabil interes general.
Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici
activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează
conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de
realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul prevede, la art. 2 al. 3, că „Gestionarea spaţială a teritoriului se
realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care
constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie
la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi
construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile
urbane şi rurale”.
Astfel, cadrul legislativ în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului a
fost susţinut până în anul 2001 prin legea 50/1991 privind autorizarea
construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor şi Ordinul 91/ 1991,
care cuprinde conţinutul cadru al documentaţiilor de amenajare a teritoriului
şi de urbanism, precum şi lista semnelor convenţionale utilizate în cadrul
acestora.

În România cadrul legal de desfăşurare a activităţilor de amenajare a

teritoriului şi de urbanism a fost completat în anul 2001 odată cu
promulgarea Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul (LATU), care stabileşte:
►obiectivele principale ale activităţii de amenajare a teritoriului:

35
1. dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi
zonelor, cu respectarea specificului acestora;
2. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor
umane;
3. gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia
mediului ;
4. utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
5. protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere
ecologic;
6. evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor
catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a
teritoriului, ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind
urbanismul), trebuie să fie:
□ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-un
ansamblu integrat;
□ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele
comune prezente în cadrul natural şi construit al teritoriului
respectiv;
□ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen lung,
luându-se în considerare fenomenele şi intervenţiile economice,
ecologice, sociale şi culturale;
□ demografică – asigură participarea populaţiei şi a reprezentanţilor
ei politici la adoptarea deciziilor;
► obligativitatea desfăşurării activităţilor de amenajarea teritoriului,
în vederea gestionării teritoriului continuu şi de perspectivă, în interesul
colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile
societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european;
► structura instituţională şi atribuţiile în domeniu ale administraţiei
publice centrale, judeţene şi locale;
► categoriile de documentaţii de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism,
competenţele de avizare şi aprobare ale acestora.

Legea Amenajării Teritoriului şi Urbanismului a fost prima post-

decembristă care a reglementat în mod cuprinzător activitatea specifică a
domeniului respectiv. Legea defineşte amenajarea teritoriului şi urbanismul
drept activităţi complexe de interes general, iar gestiunea teritoriului o
activitate continuă şi de perspectivă, de interes comunitar şi importanţă în
perspectivele integrării în UE.

36
Alte legi importante pentru domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului
sunt Legea 18 din 1991 (republicată în 1998) şi Legea 33 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994.

Participarea populaţiei la activităţile de amenajare a teritoriului şi de

urbanism

Autorităţile administraţiei centrale şi locale au obligaţia de a asigura

organizarea şi desfăşurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul
activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de

urbanism se realizează prin:
 informarea populaţiei;
 consultarea populaţiei;
 alte forme de participarea prevăzute de lege.
Cetăţenii pot participa la activitatea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, individual sau prin asociere, în condiţiile legii.

Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice:

a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind amenajarea
teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor;
b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale privind
elaborarea unor documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
precum şi scopul pentru care acestea sunt elaborate;
c) conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism
care urmează să fie supuse aprobării, conform legii.
Acţiunea de informare a populaţiei se poate desfăşura prin:
- afişarea de anunţuri oficiale pentru răspândirea publică a informaţiilor;
- publicarea înştiinţărilor în presă sau difuzarea lor prin alte mijloace de
comunicare în masă;
- asigurarea accesului populaţiei în vederea consultării programelor sau
documentaţiilor, la sediul organelor administraţiei publice centrale sau al
autorităţilor administraţiei publice locale;
- expunerea parţială, integrală sau sub formă de sinteză, a
documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în spaţii publice.
Propunerile sau opiniile cetăţenilor sunt analizate de către organele
administraţiei publice centrale sau autorităţile adminstraţiei publice locale
responsabile de aprobarea documentaţiilor împreună cu autorul acestora, în
vederea preluării, după caz, în cadrul prevederilor documentaţiei.

37
 Sinteza propunerilor sau opiniilor, indiferent dacă au fost sau nu
preluate, face parte integrantă din documentaţie.

Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îşi exprimă opţiunile
şi opiniile privind prevederile programelor de amenajare a teritoriului şi de
dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism, în cadrul procesului
de elaborare şi aprobare a acestora, şi se realizează prin publicarea
procedurii de desfăşurare a consultării, desfăşurarea anchetei publice şi
întocmirea raportului de sinteză.
Raportul de sinteză, ca material care cuprinde opţiunile şi opiniile
populaţiei, este supus dezbaterii autorităţilor publice responsabile cu
elaborarea/aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de
urbanism. Raportul de sinteză, deciziile autorităţilor publice, împreună cu
motivaţia acestora se dau publicităţii.
Consiliile locale responsabile de aprobarea documentaţiilor de urbanism
sunt obligate să răspundă în scris cetăţenilor care şi-au exprimat opţiuni sau
opinii asupra deciziilor luate şi motivarea acestora.
Informarea şi consultarea populaţiei se desfăşoară diferenţiat, în funcţie
de amploarea şi de importanţa documentaţiei de amenajare a teritoriului sau
de urbanism, potrivit procedurilor stabilite de Ministerul de profil.

Gestionarea teritoriului şi a localităţilor

Autorităţile administraţiei publice locale au rolul de a gestiona totalitatea

terenurilor şi a construcţiilor aparţinând domeniului public şi privat. Se
poate spune că ele răspund de realizarea construcţiilor şi a amenajărilor de
utilitate publică.
În acelaşi timp, autorităţile administraţiei publice locale îndeplinesc
următoarele sarcini:
 urmăresc modul în care proprietarii sau deţinătorii gestionează
terenurile şi construcţiile, în conformitate cu documentaţiile de amenajare
teritorială şi de urbanism şi ale altor reglementări privind interesul
colectivităţii;
 organizează bănci de date şi sisteme informaţionale pentru
gestionarea teritoriului şi a localităţilor (datele au caracter confidenţial şi nu
pot fi utilizate decât în interes public);
 instituie servituţi asupra bunurilor imobile (restricţii privind modul
de utilizare a terenurilor şi realizarea construcţiilor) pentru efectuarea unor
lucrări de interes general.

38
 Aceste lucrări, care se mai numesc şi servituţi de utilitate publică sau
lucrări publice, pot fi:
 reţele de energie, apă, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, precum
şi alte categorii de transporturi prin conducte;
 obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport,
protecţie şi asistenţă socială, administraţie publică, justiţie;
 monumente istorice sau ale naturii, precum şi zonele protejate declarate
conform legii;
 căi de comunicaţii;
 aeroporturi şi porturi;
 captări de apă şi lucrări de îndiguiri şi regularizări de râuri sau lacuri de
acumulări;
 explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
 obiective destinate apărării ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

Gestionarea terenurilor

În vederea realizării unor operaţiuni de amenajare a teritoriului sau de

urbanism autorităţile administraţiei publice se preocupă, în primul rând, de
utilizarea terenurilor, recurgând la următoarele:
 Schimburi de terenuri aflate în domeniul privat al statului, judeţului sau
al localităţii cu terenuri aflate în proprietatea unor persoane fizice sau
juridice;
 Treceri din domeniul privat al statului, judeţului sau al localităţii în
domeniul public al statului, respectiv judeţului sau al localităţii;
 Achiziţii de terenuri, direct sau prin exercitarea dreptului de preemţiune
(dreptul unei persoane de a fi preferat, prin lege, în calitate de cumpărător al
unui bun);
 Concesionări de terenuri din domeniul public sau domeniul privat;
 Exproprieri de terenuri, pentru cauza de utilitate publică;
 Alte modalităţi de transmitere a bunurilor imobile prevăzute de lege.

Consiliile locale pot institui interdicţii permanente sau temporare de

construire.
Interdicţia permanenţă de construire se stabileşte pentru unul din
următoarele motive:
- riscuri naturale previzibile: zonă inundabilă, zonă cu pericol de
alunecări de teren, avalanşe, zone situate deasupra unor exploatări miniere,
zone cu condiţii de fundare improprii;

39
- riscuri tehnologice grave: contaminare radioactivă, chimică, pericol de
explozie, pericol de incendiu, nivel ridicat de zgomot, grad înalt de poluare
a aerului, apei sau a solului;
- apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională;
- alte motive, stabilite prin lege.

Interdicţia temporară de construire se stabileşte pentru unul din

următoarele motive:
 Necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism în vederea
stabilirii regulilor de construire pentru zona respectivă;
 Necesitatea realizări în zona respectivă a unor lucrări de utilitate publică
inclusiv lucrări de cercetare arheologică sau de conservare, protejare,
restaurare sau punere în valoare a unor monumente istorice;
 Alte motive stabilite prin lege.
Interdicţia temporară de construire se instituie de către Consiliul local, şi
nu poate fi mai mare de 2 ani pentru elaborarea documentaţiilor de
urbanism, respectiv 3 ani pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică.

Gestionarea construcţiilor
Potrivit Legii Amenajării Teritoriului şi Urbanismului, construcţiile se
clasifică astfel:
- definitive sau provizorii;
- subterane sau supraterane;
- clădiri, construcţii speciale sau amenajări;
Modul de realizare, modificare, utilizare şi desfiinţare a construcţiilor se
stabileşte prin documentaţiile de urbanism, precum şi prin alte acte
normative. Astfel, pe baza PUG şi a PUD, autorităţile administraţiei publice
locale eliberează următoarele documente:
- certificatul de urbanism;
- autorizaţia de construire;
- autorizaţia de funcţionare;
- autorizaţia de schimbare a destinaţiei;
- autorizaţia de postutilizare (demolare);

A) Certificatul de Urbanism (CU)

Aplicarea documentaţiilor de amenajare teritorială şi urbanism aprobate se

asigură prin eliberarea CU. Acesta este documentul premergător obţinerii
autorizaţiei de construire (sau a autorizaţiei de schimbare a destinaţiei), prin
care se informează solicitantul cu privire la principalele caracteristici ale

40
construcţiilor care se pot executa pe un anumit teren. În CU se va menţiona
obligatoriu scopul eliberării acestuia.
Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin
care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute
solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilelor, caracteristicile zonei în care se găseşte imobilul
(amplasamentul), cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite,
precum şi lista avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării
executării lucrărilor de construcţii (Legea 50, Normele metodologice la
legea 50).

În lipsa cadastrului general, respectiv a informaţiilor de Carte funciară, prin

certificatul de urbanism emitentul garantează numai cu privire la
informaţiile privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului,
rezultate din P.U.G. aprobat, în condiţiile legii. Pentru aceeaşi parcelă
(imobil) se pot emite certificate de urbanism mai multor solicitanţi,
indiferent de calitatea acestora în raport cu proprietatea asupra parcelei. În
această situaţie certificatele de urbanism urmează a avea acelaşi conţinut,
bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, cu
caracter de informare (privind regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilului) pentru toţi solicitanţii.
Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică
sau juridică interesată să cunoască informaţii cu privire la un imobil - teren
şi/sau construcţii.
Pentru emiterea certificatului de urbanism nu este necesar ca
solicitantul să deţină un titlu asupra imobilului, actul fiind cu caracter de
informare, cu excepţia unor cazuri speciale.
Certificatul de urbanism se întocmeşte în conformitate cu prevederile
documentaţiilor de urbanism (PUG, PUZ, PUD şi RGU) ori ale planurilor
de amenajare a teritoriului (PATN, PATZ, PATJ), aprobate potrivit legii,
pentru teritoriul pe care se află imobilul, precum şi ale altor reglementări din
domeniu.
În cazul în care scopul declarat de solicitant este autorizarea executării
lucrărilor de construcţii, iar specificul obiectivului (funcţiune, accesibilitate,
relaţii de vecinătate etc.) nu se încadrează în prevederile documentaţiilor de
urbanism şi/sau de amenajare a teritoriului aprobate ori dacă particularităţile
amplasamentului (suprafaţă neconstruibilă ca urmare a unor interdicţii,
servituţi sau a unor zone de protecţie a dotărilor de infrastructură, rezerve de
teren pentru investiţii de interes public etc.) nu permit realizarea investiţiei,
certificatul de urbanism se eliberează cu menţionarea expresă a

41
incompatibilităţilor rezultate, precum şi a imposibilităţii emiterii unei
autorizaţii de construire pentru obiectivul propus.
În situaţii deosebite, în funcţie de condiţiile specifice de amplasament
(poziţia terenului în ansamblul localităţii ori al teritoriului) şi/sau de
importanţa şi complexitatea obiectivului de investiţii şi dacă prevederile
documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului aprobate nu
furnizează suficiente elemente necesare autorizării ori dacă se solicită o
derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism sau de amenajare a
teritoriului aprobate, emitentul poate cere suplimentar, prin certificatul de
urbanism:
a) elaborarea unui plan urbanistic zonal (PUZ) ori de detaliu (PUD),
după caz, urmând ca, după aprobare, prevederile acestuia să fie preluate în
cadrul PUG ori PATJ; în certificatul de urbanism se va face menţiunea că
proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii (PAC) se va
putea întocmi numai după aprobarea documentaţiei de urbanism şi cu
obligativitatea respectării întocmai a prevederilor acesteia;
b) completarea, după caz, a documentaţiilor care însoţesc cererea pentru
eliberarea autorizaţiei de construire cu următoarele studii, avize, expertize:
- studii de specialitate: de circulaţie, istoric, de amenajare
peisagistică, de impact asupra mediului;
- avize de la organismele competente pentru zonele asupra
cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie sau de restricţii de
construire (protecţia zonelor naturale; protejarea monumentelor istorice;
zone cu trafic aerian; vecinătatea construcţiilor şi ansamblurilor cu caracter
militar; drumuri; reţele electrice şi de telecomunicaţii; magistrale de
transport de gaze, de produse petroliere; căi ferate şi navigabile; cursuri de
apă; staţii meteo; surse şi gospodării de apă etc.);
- expertize tehnice.
Pentru lucrări la construcţiile existente (reparaţii, consolidări, schimbări de
destinaţie a spaţiilor interioare etc.), dacă prin acestea nu se aduc
modificări de natură urbanistică clădirilor sau dacă noua funcţiune este
compatibilă cu reglementările urbanistice ale zonei, nu este necesară
întocmirea unui plan urbanistic zonal (PUZ) sau de detaliu (PUD), după
caz.
Certificatul de urbanism se emite pentru autorizarea execuţiei lucrărilor
de construcţii şi a instalaţiilor aferente acestora, precum şi în vederea
desfiinţării construcţiilor.
Potrivit prevederilor legii certificatul de urbanism se mai emite şi
pentru:
- concesionarea de terenuri;
- adjudecarea prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice în faza de

42
"studiu de fezabilitate";
- cereri în justiţie;
- alte scopuri, atunci când operaţiunile respective o impun.
Operaţiunile juridice având ca obiect dezmembrarea prin lotizare sau
împărţeală, alipirea sau dezlipirea de parcele, constituirea unei servituţi de
trecere, precum şi înstrăinarea unui teren destinat construcţiilor se
îndeplinesc numai în formă autentică şi cu obţinerea prealabilă a
certificatului de urbanism. Operaţiunile juridice sus-menţionate,
îndeplinite fără respectarea acestor prevederi, sunt nule de drept.
În certificatul de urbanism se vor înscrie informaţiile cunoscute de
emitent, la data elaborării, privind regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilului, după cum urmează:
a) Regimul juridic:
• situarea imobilului în intravilan sau în afara acestuia;
• natura proprietăţii sau titlul asupra imobilului;
• servituţile care grevează asupra imobilului, dreptul de
preemţiune, zona de utilitate publică;
• includerea imobilului în listele monumentelor istorice şi/sau ale
naturii ori în zona de protecţie a acestora, după caz.
b) Regimul economic:
• folosinţa actuală;
• destinaţia stabilită prin planurile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului aprobate;
• reglementări ale administraţiei publice centrale şi/sau locale cu
privire la obligaţiile fiscale ale investitorului;
• alte prevederi rezultate din hotărârile consiliului local sau
judeţean asupra zonei în care se află imobilul.
c) Regimul tehnic:
• informaţii extrase din documentaţiile de urbanism şi/sau din
regulamentele aferente ori din planurile de amenajare a teritoriului, după
caz, precum şi în situaţia în care asupra imobilului este instituit un regim
urbanistic special (zonă protejată, interdicţii temporare sau definitive de
construire); în funcţie de complexitatea şi de volumul informaţiilor, acestea
se vor putea prezenta şi în anexă la certificatul de urbanism;
• regimul de aliniere a terenului şi construcţiilor faţă de drumurile
publice adiacente;
• retragerile şi distanţele obligatorii la amplasarea construcţiilor
faţă de proprietăţile vecine;
• înălţimea maximă a construcţiilor (totală, la cornişă, la coamă,
după caz) şi caracteristicile volumetrice ale acestora, exprimate atât în
număr de niveluri, cât şi în dimensiuni reale (metri);

43
 • procentul maxim de ocupare a terenului (POT) şi coeficientul
maxim de utilizare a terenului (CUT), raportate la suprafaţa de teren
corespunzătoare zonei din parcelă care face obiectul solicitării;
• echiparea cu utilităţi existente şi necesare (apă, canalizare, gaze,
energie electrică, energie termică, telecomunicaţii, transport urban etc.);
• circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor, accesele auto şi
parcajele necesare;
• dimensiunile şi suprafeţele minime şi/sau maxime ale parcelelor
(în cazul proiectelor de parcelare);
• elemente privind volumetria şi/sau aspectul general al clădirilor
în raport cu imobilele învecinate, precum şi alte prevederi extrase din
documentaţii de urbanism, din regulamentul local de urbanism, din P.U.Z.,
P.U.D. sau din Regulamentul general de urbanism, după caz;
Prin certificatul de urbanism emitentul stabileşte avizele şi acordurile legale
necesare autorizării executării lucrărilor de construcţii, inclusiv pentru
organizarea execuţiei lucrărilor, după cum urmează:
a) Avize şi/sau acorduri obţinute pe plan local, prin grija emitentului
autorizaţiei, pe baza fişelor tehnice şi care se includ în acordul unic
pentru:
a.1) utilităţile urbane, în vederea avizării racordării investiţiei la
utilităţile urbane necesare funcţionării acesteia, inclusiv pentru
organizarea execuţiei lucrărilor: alimentare cu apă, canalizare,
alimentare cu energie electrică, alimentare cu energie termică,
alimentare cu gaze naturale, telefonie, salubritate, transport urban sau
alte utilităţi urbane, în funcţie de existenţa acestora şi de relaţia posibilă
cu investiţia;
a.2) prevenirea şi stingerea incendiilor, apărare civilă, protecţia
mediului şi sănătate publică, după caz, pe bază de documentaţii de
aviz elaborate de proiectant conform reglementărilor legale în vigoare
pentru fiecare cerinţă.
b) Avize şi/sau acorduri obţinute prin grija solicitantului:
b.1) avize specifice:
- avizele necesare pentru situaţii deosebite, ca urmare a condiţiilor
speciale de amplasament sau a funcţionalităţii investiţiei emise de:
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerul
Culturii şi Cultelor, Ministerul Turismului, Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului, Ministerul Apărării Naţionale - Statul Major General,
Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Compania Naţională
"Apele Române" - S.A., Autoritatea Aeronautică Civilă Română sau de alte
organisme ale administraţiei publice centrale sau ale serviciilor

44
descentralizate ale acestora, după caz, conform prevederilor legale în
vigoare, în funcţie de relaţia posibilă cu investiţia;
- avizul expertului tehnic pentru cerinţa de calitate (rezistenţa şi
stabilitatea terenurilor de fundare a construcţiilor şi a masivelor de
pământ;
- avizul comun al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi
Locuinţei şi al Ministerului Culturii şi Cultelor, emis la documentaţiile
de urbanism (PUZ sau PUD) care cuprind monumente, ansambluri ori
situri istorice, inclusiv zonele de protecţie ale acestora, va fi utilizat şi
pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
b.2) acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii pentru:
- intervenţiile asupra construcţiilor, determinate de necesitatea eliminării
efectelor acţiunilor accidentale (naturale), în vederea aducerii acestora la un
nivel corespunzător cerinţelor de calitate a construcţiilor (lucrări de susţineri
provizorii, consolidări, reconstruire integrală sau parţială a construcţiei etc.);
- intervenţiile determinate de acţiuni ale omului asupra construcţiilor, ce
urmează să se efectueze pe baza unor proiecte elaborate ca urmare a unor
expertize tehnice, în vederea schimbării de destinaţie, a prelungirii duratei
de serviciu, a ridicării nivelului performanţelor iniţiale (transformări,
completări sau înlocuiri ale unor părţi de construcţie, extinderi sau
supraetajări, modernizări sau reabilitări);
b.3) avizul proiectantului iniţial al clădirii sau expertiza tehnică
elaborată de un expert tehnic atestat, în cazul lucrărilor care se execută la
construcţii existente;
b.4) acordul vecinilor (exprimat în formă autentică), care se solicită în
următoarele situaţii:
- în cazul construcţiilor noi amplasate adiacent construcţiilor existente sau în
imediata lor vecinătate, numai dacă lucrările noi de construire impun luarea
unor măsuri de intervenţie pentru protejarea imobilelor existente (subzidiri,
consolidări etc.) şi dacă prin proiect se menţine această obligativitate;
- în cazul amplasării de construcţii noi cu alte funcţiuni decât cele ale
clădirilor învecinate şi dacă prin natura activităţilor adăpostite de acestea se
produce poluare de orice fel (noxe,zgomot,vibraţii,etc.);
- pentru lucrări care au ca scop schimbarea destinaţiei clădirilor colective de
locuinţe existente sau a unor părţi din acestea, precum şi a spaţiilor cu altă
destinaţie din aceeaşi clădire, dacă prin natura activităţilor se produce
poluare de orice fel (noxe, zgomot, vibraţii etc.).
În cazul intervenţiilor necesare pentru consolidarea şi/sau reabilitarea
clădirilor colective de orice fel (cu mai mulţi proprietari în acelaşi
imobil), în situaţia în care unii proprietari nu îşi dau acordul, în vederea
urgentării autorizării şi a demarării lucrărilor de consolidare, lipsa

45
 acordului acestora va putea fi suplinită de hotărârea asociaţiei de
proprietari, adoptată în condiţiile legii.
Emitentul certificatului de urbanism stabileşte termenul de valabilitate
pentru un interval de timp cuprins între 6 şi 24 de luni de la data emiterii,
conform legii, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei. Prelungirea
valabilităţii certificatului de urbanism se poate face de către emitent, la
cererea titularului, formulată cu cel puţin 15 zile înaintea expirării, pentru o
perioadă de maximum 12 luni.

CU se întocmeşte după cum urmează:

 De către compartimentul specializat pentru domeniul amenajării
teritoriului şi urbanismului din cadrul primăriei oraşului sau municipiului;
 De către compartimetul specializat din cadrul aparatului propriu al
Consiliului judeţean, în situaţia în care în cadrul primăriei comunei nu este
organizat un compartiment specializat;
 Dacă în cadrul primăriei comunei există un cadru tehnic cu atribuţii în
domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, acesta va întocmi doar
certificatele de urbanism solicitate în vederea executării de lucrări privind
locuinţe sau anexe gospodăreşti ale acestora.
Certificatul de urbanism pentru destinaţii speciale se eliberează în temeiul
şi cu respectarea documentaţiilor aferente obiectivelor cu caracter militar,
elaborate şi aprobate de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerului de
Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii
Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Pază şi
Protecţie, după caz, pe baza avizului Ministerului Lucrărilor Publice,
Transportului şi Locuinţei.
CU are caracter de informare şi nu conferă solicitantului dreptul de
executare a unor lucrări de construcţii, amenajare sau plantare.
Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de
la data înregistrării cererii acestuia.

B) Autorizaţia de construire

Autorizaţia de construire/desfiinţare este actul de autoritate al

administraţiei publice locale-judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale,
în baza căruia se pot executa lucrări de construcţii (potrivit prevederilor
art. 2 din Lege) şi pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu
privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de
investiţii, respectiv pentru dezafectarea construcţiilor şi amenajărilor.
În condiţiile Legii nu se emit autorizaţii provizorii sau cu condiţia

46
îndeplinirii ulterioare a unor cerinţe referitoare la documentaţia
depusă (obţinerea de avize şi acorduri, completări sau modificări în piesele
scrise şi desenate etc.).

Ea se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi

amenajare a teritoriului.
Solicitantul autorizaţiei de construire/desfiinţare poate fi orice persoană
fizică sau juridică deţinătoare a unui titlu asupra imobilului, care atestă
dreptul de proprietate (contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de
donaţie, certificat de moştenitor, act administrativ de restituire, hotărâre
judecătorească etc.), sau a unui contract de concesiune, contract de cesiune,
contract de comodat, ori a unui contract de închiriere (numai pentru
construcţii cu caracter provizoriu, cu acordul expres al proprietarului de
drept).
Odată cu depunerea cererii de eliberare a autorizaţiei de
construire/desfiinţare, solicitantul, deţinător al unui titlu asupra imobilului,
va prezenta o declaraţie pe propria răspundere, din care să rezulte că
imobilul - teren şi/sau construcţii - nu face obiectul unui litigiu aflat pe
rolul instanţei judecătoreşti. În lipsa acestei declaraţii documentaţia nu se
acceptă la autorizare şi se restituie imediat solicitantului.
Acord unic este documentul cu valoare de aviz conform, necesar pentru
elaborarea şi emiterea autorizaţiei de construire/desfiinţare, întocmit în baza
concluziilor şi propunerilor rezultate ca urmare a examinării şi a aprobării
documentaţiilor tehnice depuse în vederea autorizării, însumând condiţiile şi
recomandările formulate prin:
- avizele şi acordurile pentru utilităţi urbane privind racordarea
obiectivului şi a organizării execuţiei lucrărilor la reţelele de utilităţi urbane
(apă/canal, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate,
transport urban);
- avizele şi acordurile specifice obţinute de la Brigada de pompieri,
Comandamentul apărării civile, acordul de mediu, precum şi pentru
sănătatea populaţiei.
Acordul unic se elaborează de structurile de specialitate constituite sub
autoritatea administraţiei publice locale.
Pentru emiterea acordului unic documentaţia verificată se
promovează spre analiză şi avizare în Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.).
Avizarea documentaţiei se face de către Comisia de Acorduri Unice
(C.A.U.) în termen de maximum 15 zile de la primirea documentaţiei şi
cuprinde două etape:
a) Analiza pe specialităţi a fişelor tehnice pentru utilităţile urbane şi de
emitere a avizelor şi a acordurilor.

47
În această etapă membrii Comisiei de Acorduri Unice (C.A.U.) au la
dispoziţie spre analiză fişele tehnice specifice şi proiectul pentru autorizarea
lucrărilor de construcţii (P.A.C., P.A.D., P.O.E., după caz). La solicitarea
membrilor Comisiei de Acorduri Unice (C.A.U.) proiectantul sau
consultantul, după caz, poate fi convocat şi are obligaţia de a se prezenta la
sediul emitentului unde funcţionează Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.),
pentru a furniza eventuale elemente suplimentare necesare avizării şi/sau
pentru a introduce corecţiile necesare în documentaţie;
b) Analiza în plen.
În această etapă Comisia de Acorduri Unice (C.A.U.) este abilitată să emită
acordul unic, dacă se constată că se întrunesc cumulativ toate exigenţele
privind:
- avizarea furnizării utilităţilor urbane potrivit conţinutului-cadru al
proiectului pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
- cerinţele avizelor/acordurilor date de instituţiile descentralizate, obţinute
prin grija emitentului;
- celelalte acorduri şi avize din competenţa de obţinere a solicitantului.
În situaţia în care furnizorul/administratorul de utilităţi nu poate asigura
capacităţile solicitate (conform fişelor tehnice şi proiectului depus
pentru autorizare), acest fapt se va motiva în scris.
Furnizorul/administratorul de utilităţi are obligaţia de a sugera în scris
modalităţile de rezolvare în beneficiul investiţiei.
În baza acordului unic şi a avizului structurii de specialitate se poate
redacta şi emite autorizaţia de construire/desfiinţare.
Emiterea autorizaţiei de construire nu este necesară pentru amplasarea pe sol
a obiectelor de mobilier urban (tonete, tarabe, pupitre acoperite sau închise),
cu suprafaţa desfăşurată de maximum 5 mp, fără fundaţii sau platforme,
precum şi fără racorduri la utilităţi urbane - cu excepţia energiei electrice,
destinate difuzării şi comercializării presei, cărţilor şi florilor.
Autorităţile administraţiei publice locale pot emite autorizaţii de
funcţionare pe perioade determinate, cu avizul prealabil al arhitectului-
şef, pentru obiectele de mobilier urban prevăzute mai sus pe
amplasamentele stabilite în conformitate cu reglementările urbanistice
aprobate, pe baza contractelor de închiriere încheiate conform
regulamentelor proprii de organizare a activităţii economice pe
domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale respective.
În înţelesul Legii se exceptează de la autorizare lucrările pentru:
a) reparaţii şi modificări la instalaţiile interioare ale clădirilor - cu
condiţia respectării caracteristicilor iniţiale (proiectate) ale acestora -
sau, după caz, înlocuirea ori reamplasarea consumatorilor;

48
 b) montarea aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a
consumurilor de utilităţi.

Fişele tehnice
Fişele tehnice sunt actele cuprinzând elementele de aviz (conform datelor
din proiect) - necesare în vederea emiterii acordului unic - pe baza cărora se
eliberează avizul administratorilor/furnizorilor de utilităţi, precum şi al
instituţiilor descentralizate prevăzute de Lege, după caz.
Fişele tehnice completate de proiectant se depun la emitent, împreună cu
proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii (P.A.C.,
P.A.D., după caz), în vederea avizării furnizării de utilităţi urbane (apă,
canalizare, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate,
transport urban, inclusiv pentru restricţiile impuse de reţelele de
transport energetic sau tehnologic din zona de amplasament), precum şi
pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, apărarea civilă, protecţia
mediului şi a sănătăţii populaţiei.
În vederea autorizării, proiectantul are obligaţia de a completa fişele tehnice,
pe propria răspundere, cu datele proiectului şi în conformitate cu cerinţele
fiecărui avizator, precum şi de a le anexa la documentaţia pentru autorizarea
executării lucrărilor de construcţii. Formularele fişelor tehnice se pun la
dispoziţie solicitanţilor, contra cost, o dată cu certificatul de urbanism,
numai în situaţia în care certificatul de urbanism se solicită pentru emiterea
autorizaţiei de construire/desfiinţare.
În vederea emiterii acordului unic, pe lângă avizele de utilităţi urbane,
emitentul are obligaţia să obţină avizele şi acordurile privind prevenirea
şi stingerea incendiilor, apărarea civilă, protecţia mediului şi a sănătăţii
populaţiei.

Avizele uzuale necesare amplasării unei investiţii în condiţii normale (în

afara zonelor de protecţie de orice fel: istorice, naturale, militare, utilităţi
etc.), care însoţesc autorizaţia de construcţie sunt:
I. Avize de amplasare:
- apă-canal;
- electricitate;
- telefonie fixă;
- gaze naturale;
- energie termică;
- administraţia domeniului public;
- după caz, contract depunere deşeuri rezultate din lucrări de
construcţii (pământ, moloz).

49
 II. Avize de racordare (după caz):
- electricitate şi apă-canal;
III. Avize de funcţionare:
- MI, SRI, MapN;
- Sănătate, PSI;
IV. Acord de Mediu.

Autorizaţia de construire se întocmeşte de către compartimentul specializat

pentru amenajarea teritoriului şi urbanismului din cadrul serviciilor publice
ale autorităţilor publice locale.
Pentru construcţiile cu caracter militar, se întocmeşte de către
Ministerul care gestionează lucrările publice şi executarea construcţiilor
împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne,
Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Pază şi
Protocol şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern.

C) Autorizaţia de funcţionare

Acest act generalizează toate documentele emise potrivit legislaţiei de către

autorităţile administraţiei publice care permit funcţionarea contrucţiilor, din
punctul de vedere al domeniului specific de activitate.
Autorizaţia de funcţionare stabileşte condiţiile de utilizare a construcţiei,
din punct de vedere al:
 activităţilor care se desfăşoară în cadrul acelei construcţii, potrivit
funcţiunii sau funcţiunilor premise prin autorizaţie;
 condiţiilor care trebuie respectate în utilizarea construcţiei.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează pentru construcţiile realizate pe
baza autorizaţiei de construire, după încheierea lucrărilor de construcţii şi
efectuarea recepţiei construcţiei, sau pentru construcţii a căror utilizare a
fost suspendată, după înlăturarea cauzelor care au determinat hotărârea de
suspendare.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează şi în situaţia modificării
modului de utilizare a construcţiilor, din punct de vedere al activităţilor
desfăşurate în interiorul lor, care nu implică realizarea de lucrări de
construcţii ce ar face necesară eliberarea unei autorizaţii de construire.
Eliberarea autorizaţiei de funcţionare trebuie solicitată de către titularul
autorizaţiei de construire în termen de 30 zile de la terminarea construcţiei.
În ceea ce priveşte exploatarea construcţiilor, Consiliile locale pot hotărâ
încetarea activităţilor care se desfăşoară în cadrul construcţiilor când:

50
- activităţile contravin sau sunt incompatibile cu prevederile
documentaţiilor de urbanism privind condiţiile de utilizare a terenurilor şi
construcţiilor pentru teritoriul respectiv;
- dacă nu sunt respectate condiţiile de funcţionare stabilite prin
reglementări legale.
În situaţii care pun în pericol sănătatea publică, ordinea publică sau
siguranţa cetăţenilor, primarul poate decide încetarea imediată a activităţilor,
până la luarea hotărârii de către Consiliul local.

D) Autorizaţia de schimbarea a destinaţiei

Acest act se eliberează pentru acele revizuiri ale modului de utilizare a

construcţiilor, din punctul de vedere al activităţilor care se desfăşoară în
cadrul lor, ce nu implică executarea lucrărilor de construcţii pentru care este
necesară eliberarea unei autorizaţii de construcţie, potrivit legislaţiei.

E) Autorizaţia de demolare

Demolarea, dezafectarea sau dezmembrarea parţială sau totală a

construcţiilor şi instalaţiilor aferente, precum şi a oricăror amenajări se face
numai pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinute în prealabil de la
autorităţile administraţiei locale.
Autorizaţia de demolare se emite în aceleaşi condiţii ca şi autorizaţia de
construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale
regulamentelor aferente acestora, potrivit legii.

4. Habitat

Activitatea MDRAP în domeniul habitatului implica realizarea cadrului

strategic, legislativ si metodologic coerent în vederea îmbunatatirea calitatii
locuirii si asigurarii accesului la locuinte decente pentru toti locuitorii în
toate localitatile Romaniei. 

Termenul de habitat, în contextul activitatilor de U si DL, defineste cadrul

si conditiile de viata ale unei populatii/comunitati în general, modul de
structurare/organizare al asezarilor umane, precum si, mai ales în cazul
oraselor, partea unui tesut construit special, destinat locuirii, asociat sau nu
cu alte functii urbane.
Termenului tehnic habitat îi corespunde notiunea de locuire. 

51
Locuirea este un concept care, avand la baza locuinta = ansamblu complex
de necesitati si act. soc-ec. legate direct sau indirect de locuinta, cum sunt :
- infrastructura (retele, drumuri),
- dotari urbane si servicii sociale (învatamant, sanatate, cultura,
comert, transport, agrement),
- caracteristicile si calitatea locuintei (grad de dotare, structura si
grad de ocupare, costuri de întretinere, vecinatati), - mediu.

În vederea identificarii celor mai bune solutii privind accesul la locuinte

adecvate si a promovarii DD a asezarilor umane, în contextul accelerarii
urbanizarii în întreaga lume, problematica locuirii este un subiect de
interes pentru institutiile si organizatiile europene si internationale
- Comisia Economica pentru Europa a Natiunilor Unite;
- Programul Natiunilor Unite pentru Asezari Umane, precum si pentru
reuniunile periodice ale ministrilor responsabili cu dezvoltarea urbana si
locuirea.

5. Dezvoltarea regionala

Dezvoltarea regionala este un concept nou ce urmareste impulsionarea si

diversificarea act. ec, stimularea I., contributia la ↓ somajului →
imbunatatirea nivelului de trai.
Pentru a putea fi aplicata politica de dezvoltare regionala s-au infiintat 8
regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei.
Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judete.
Regiunile de dezvoltare nu sunt UAT, nu au personalitate juridica, fiind
rezultatul unui acord liber intre CJ si cele CL.
Politica de dezvoltare regionala = un ansamblu de masuri planificate si
promovate de autoritatile AP – C/L, in parteneriat cu diversi actori (privati,
publici, voluntari), in scopul asigurarii unei ↑ economice, dinamice si
durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local
►imbunatatirii cond. de viata.

Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt:

- dezvoltarea intreprinderilor,
- piata fortei de munca,
- atragerea investitiilor,
- transferul de tehnologie,
- dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor,
- imbunatatirea infrastructurii,
- calitatea mediului inconjurator,

52
 - dezvoltare rurala,
- sanatate,
- educatie,
- invatamant,
- cultura.
Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala sunt urmatoarele:
• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe
stimularea dezv. echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate
(cu dezvoltare intarziata); preintimpinarea producerii de noi
dezechilibre;
• indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene
si de acces la instrumentele financiare de asistenta pentru tarile
membre (fonduri structurale si de coeziune);
• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare;
stimularea cooperarii interregionale, interne si internationale, care
contribuie la dezv. ec. si care este in conformitate cu prevederile
legale si cu acordurile internationale incheiate de Romania. 

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare

regionala sunt:
1. descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul
central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;
2. parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezv. regionale;
3. planificarea - proces de utiliz. a resurselor (prin programe si
proiecte) in vederea atingerii unor obiective stabilite;
4. cofinantarea - contributia financiara a diversilor actori implicati in
realizarea programelor si proiectelor de dezv. regionala.

53
6. Dezvoltare teritoriala

Dezvoltarea teritoriala este procesul de transformare a geografiei

teritoriilor locuite (elemente fizice:
- infrastructura,
- peisaj,
- orase, dar si
- structura teritoriala
- distributia geografica a populatiei si activitatilor umane).
Dezvoltarea teritoriala este un concept folosit, de asemenea, ca ob. al
politicilor publice:
► nu se urmareste numai cresterea economica in regiunile
respective, ci si durabilitatea, cu aspectele sale ec., soc., de mediu si
culturale.
In actualul context european caracterizat de rate de crestere scazute si
dezechilibre regionale accentuate,
▼

54
 dezvoltarea teritoriala a devenit o prioritate generala in vederea
imbunatatirii serviciilor si gradului de ocupare si in vederea reducerii
dezechilibrelor teritoriale.

La nivelul MDRAP, atributiile in domeniile AT, U si H(L) revin Directiei

Politici si Strategii.
Activitatile derulate urmaresc DD, echilibrata a teritoriului national,
intarirea coeziunii economice, sociale si teritoriale, cresterea policentrica
echilibrata a asezarilor umane, protejarea si promovarea patrimoniului
national, precum si cresterea calitatii locuirii in cadrul asezarilor umane.

PARTENERIATUL NAȚIONAL
PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI

Planificarea dezvoltării României implică, la nivelul teritoriului,

integrarea și relaționarea intersectorială a diverselor aspecte care privesc:
- disfuncțiile,
- pericolele,
- potențialul și
- oportunitățile de valorificare a acestuia,
în beneficiul națiunii, al țării.

Abordarea complexă pe care domeniul DT o presupune are șanse sporite de

reușită prin conlucrarea tuturor categoriilor relevante de actori în procesul
de planificare și dezvoltare a țării:
- APC,
- APL,
- mediul de afaceri și
- mediul tehnic și științific.

► MDRAP a inițiat, în anul 2016, Parteneriatul național pentru dezvoltarea

teritoriului României.
Parteneriatul este cadrul de colaborare structurată, deschisă și transparentă
cu partenerii ministerului – reuniți în 4 platforme de cooperare
intersectorială.

Platformele de Cooperare constituie un cadru de cooperare tematică între

următoarele categorii de parteneri:

55
1. Platforma mediului profesional si stiintific din domeniul U si AT,
formată în principal din asociațiile profesionale ale arhitecților și
urbaniștilor implicați în proiectare/cercetare, asociațiile inginerilor
proiectanți în domeniul construcțiilor, U și AT, universitățile/facultățile de
arhitectură, urbanism, geografie, ingineria mediului, construcții;

2. Platforma APL formată, în principal, din structurile asociative ale APL

(structurile asociative ale primarilor, președinților de CJ, consiliilor
regionale, zonelor metropolitane și sistemelor urbane, Grupurilor de Acțiune
Locală).

3. Platforma APC formată, în principal, din ministerele și instituțiile

publice centrale relevante pentru DT;

4. Platforma mediului de afaceri formată, în principal, din asociațiile

patronatelor/firmelor de construcții, producători, importatori de materiale și
elemente de construcții, ale IMM-urilor din domeniu, ale clusterelor de
activități, camere de comerț și industrie;

Cele 4 Platforme de Cooperare ►dec. 2016,

58 de instituții partenere, din care :
15 instituții din mediul academic și profesional, 15
instituții din APL,
20 de instituții din APC
8 instituții din mediul de business.

56
Strategii integrate de investitii, având o abordare cu caracter strategic
si holistic mai accentuat:

Ca principiu de baza, Fondul european de dezvoltare regional (FEDR) va

trebui sa sprijine dezvoltarea urbana durabila prin intermediul unor strategii
integrate care abordeaza provocarile economice, climatice, sociale si de
mediu din zonele urbane. Statele membre UE va trebui sa caute sa utilizeze
Fondul social european (FSE), în sinergie cu FEDR, pentru a sustine masuri
în materie de
- ocupare a Fm,
- educatie,
- incluziune sociala si
- capacitate institutionala,
concepute si puse în aplicare în cadrul strategiilor integrate.
Rezervarea finantarii pentru dezvoltarea urbana durabila integrata 
Cel putin 5 % din resursele FEDR alocate fiecarui stat membru vor fi
investite în actiuni integrate în favoarea dezvoltarii urbane durabile, puse în
aplicare prin intermediul instrumentului de investitii teritoriale integrate

57
(ITI) iar gestionarea si punerea în aplicare a acestora vor fi delegate
oraselor.

Platforma de dezvoltare urbana 

În baza unei liste a oraşelor, elaborată de statele membre în cadrul
contractului de parteneriat, Comisia va stabili o platformă de dezvoltare
urbană, cuprinzând 300 de oraşe din întreaga Europă, care va stimula un
dialog la nivel european între oraşe şi Comisie, orientat preponderent spre
politică, în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană.

Acţiuni inovatoare în zonele urbane: 

În scopul încurajării soluţiilor noi şi inovatoare în materie de dezvoltare
urbană durabilă, FEDR poate sprijini, la iniţiativa Comisiei, acţiuni
inovatoare în limita unui plafon de 0,2 % din contribuţia totală a FEDR.
Acţiunile inovatoare în mediul urban vor consta în proiecte urbane pilot,
proiecte demonstrative şi studii aferente de interes european. Sfera acestora
poate include toate obiectivele tematice şi priorităţile de investiţii.

Un accent mai puternic pus pe dezvoltare urbană la un nivel strategic:

Se pune accent pe nevoile specifice ale zonelor geografice cele mai afectate
de sărăcie sau ale grupurilor ţintă cele mai expuse riscului de discriminare
sau excludere.

Oportunităţi sporite privind abordarea provocărilor urbane vizate de

priorităţile de investiţii: 

Oraşele vor elabora strategii pentru:

- emisii scăzute de CO2 în zonele urbane,
- îmbunătăţirea mediului urban,
- promovarea mobilitatii urbane durabile,
-incluziunea socială prin sprijinirea regenerării fizice şi economice a
zonelor urbane defavorizate.
Aceste strategii vor fi încorporate în strategia integrată de dezvoltare urbană
a oraşului în vederea punerii în aplicare
a principiului dezvoltării urbane integrate.

Strategiile, politicile şi programele de dezvoltare durabilă în profil teritorial,

menționate anterior, se fundamentează pe SDTR.

SDTR este documentul programatic pe termen lung prin care sunt stabilite
liniile directoare de DT a României, bazat pe un concept strategic, precum şi

58
direcţiile de implementare pentru o perioadă de timp de peste 20 de ani, la
scară regională, interregională, naţională.

În elaborarea SDTR, au fost urmărite principiile strategice privind:

• racordarea teritoriului naţional la reţeaua europeană şi
intercontinentală a polilor de dezvoltare şi a coridoarelor de
transport;
• dezvoltarea reţelei de localităţi şi structurarea zonelor funcţionale
urbane;
• promovarea solidarităţii urban-rural şi dezvoltarea adecvată a
diferitelor categorii de teritorii;
• consolidarea şi dezvoltarea reţelei de legături interregionale;
• protejarea, promovarea şi valorificarea patrimoniului natural şi
cultural.
• SDTR stabilește cadrul strategic de dezvoltare a teritoriului
României pentru orizontul de timp 2035 necesar pentru sprijinirea și
direcționarea procesului de DT la nivel naț., cu scopul valorificării
oportunităților și a nivelului de dezvoltare al fiecărui teritoriu.

7. Teritoriul Romaniei in anul 2016

România se remarcă prin următoarele caracteristici geografice:

- prezintă un relief variat,

- aproape întregul teritoriu este situat în bazinul hidrografic al
Dunării,
- are acces la Marea Neagră
- este traversată de Munții Carpați.

1. Sistemul teritorial al componentelor

naturale

Prezența lanțului muntos carpatic se constituie atât ca un avantaj,

dpdv. al resurselor solului și subsolului, cât și ca un obstacol în
realizarea conexiunilor cu vestul Europei și a infrastructurii de
transport.

59
60
61
 2. Sistemul teritorial al așezărilor umane

Sistemul teritorial al așezărilor umane cuprinde domeniile teritoriale legate

în mod direct de concentrarea activităților umane, în mod specific:
• rețeaua de localități (tip de dezvoltare, structură,
calitatea locuirii);
• servicii comunitare (sociale, sănătate și educație);
• identitate teritorială (patrimoniu construit,
infrastructura culturală);
• cooperare teritorială (nivel naţional și
transfrontalier).

62
 Provocări demografice
România se confruntă cu un declin accentuat al populaţiei.
Potrivit datelor de recensământ, între 2002 şi 2011 numărul total de locuitori
s-a redus cu 7,2%, o valoare apropiată înregistrându-se și pentru municipii și
oraşe (-5%).
Cauzele declinului demografic:

63
 - fertilitatea scăzută (1,3 copii/femeie),
- dintre cei plecaţi la muncă, 65% au vârste cuprinse între 20 și 40 de
ani, sunt din categoria persoanelor active din punct de vedere al
procreării
- mortalitatea generală – care înregistrează încă valori ridicate în
România
Potrivit estimărilor Eurostat, dacă actualul declin demografic continuă,
populaţia României va ↓ la 19,8 milioane de pers. până în anul 2035,
urmând apoi să ↓, până în 2060, la 17,3 milioane de locuitori.

64
65
România are cea mai mare rată de mortalitate infantilă din UE, de peste
două ori mai mare decât rata medie UE, fiind urmată de Bulgaria şi Letonia.
Ca evoluţie în timp, România a avut tradiţional o mortalitate infantilă foarte
ridicată, dar diferenţa faţă de UE 27 tinde să se reducă în ultimii ani.

66
Figura. Rata sporului natural (Sursa datelor: INS)

67
Figura. Evoluția ratei mortalității infantile la nivelul unor state membre UE
(Sursa: prelucrare după datele Eurostat)
Mortalitatea infantilă a înregistrat o tendinţă de scădere după anul 1990 atât
în mediul urban cât și în cel rural. La nivel naţional rata mortalităţii infantile
s-a redus de la 26,9 (1990) la 9,8 decese la 1000 de copii născuţi-vii (2010).
România are cea mai mare rată de mortalitate infantilă din UE, de peste
două ori mai mare decât rata medie UE, fiind urmată de Bulgaria şi Letonia.
Ca evoluţie în timp, România a avut tradiţional o mortalitate infantilă foarte
ridicată, dar diferenţa faţă de UE 27 tinde să se reducă în ultimii ani.

68
Figura. Ponderea persoanelor plecate temporar din țară din în total populație
stabilă (2011)

69
 Figura. Ponderea persoanelor plecate pe termen lung din țară din în total
populație stabilă (2011)

Zonificarea teritoriului național și principalele elemente de

diagnostic
Complementar procesului de fundamentare adresat întregului teritoriu
naţional, fundamentarea strategiei s-a bazat şi pe o analiză realizată la
nivelul unor zone cu specific geografic. Astfel, în vederea operaţionalizării
obiectivelor strategice la nivelul unor teritorii cu specific geografic,
analizele realizate au abordat următoarele tipuri de zone: zone urbane, zone
rurale, zone montane, zone transfrontaliere, zona costiere, precum şi alte
zone cu o localizare variabilă în raport cu dinamicile socio-economice de la
nivelul teritoriului (ex. zone în declin demografic, zone cu potenţial
economic).

70
1. Zone urbane
Rețeaua urbană a României este alcătuită din 320 de localităţi urbane –
103 municipii și 217 oraşe. Conform raportului Băncii Mondiale, Oraşe
competitive. Remodelarea economiei geografice a României (2013), „pe
hârtie, România este una dintre cel mai slab urbanizate ţări din Europa.
Parţial, această caracterizare poate fi atribuită însă modului în care sunt
definite zonele urbane ale României”. Indexul de aglomerare pentru
România sugerează faptul că nivelul de urbanizare este mai mare cu
aproximativ 10% faţă de datele oficiale – adică 65% faţă de 55%.

Figura. Rețeaua urbană în anul 2015 - categorii de mărime demografică a

orașelor (Sursa: DGDRI/MDRAP)
Rețeaua de localități din România prezintă o distribuție spațială echilibrată
dar este polarizată de către București, oraș care a avut cea mai puternică
creștere economică dintre orașele din fostul bloc comunist, concentrând
peste 50% din investițiile străine din România și contribuind cu peste 25%
la PIB-ul național. De altfel, România este una din țările cu cel mai mare
grad de hipertrofiere urbană (diferența dintre capitală și restul localităților
urbane) din Europa. Această polarizare puternică a Bucureştiului a cauzat o
slabă dezvoltare economică a oraşelor adiacente, pe o rază de aproximativ
100 de km ne-existând un oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de

71
locuitori (cu excepţia Ploieştiului), prin urmare, cele existente sunt
incapabile să contrabalanseze sau să fructifice influenţa Capitalei.
O altă problemă cu privire la echilibrul reţelei de localităţi urbane este lipsa
unei categorii consistente și bine configurate de oraşe mijlocii – din totalul
de 320 de localităţi urbane, 279 au sub 50.000 de locuitori (86%). Doar 20
de oraşe au o populaţie cuprinsă între 50 - 100.000 de locuitori și numai 13
oraşe se încadrează în categoria 100-200.000 de locuitori și numai 8 oraşe
peste 200.000 de locuitori.
În perioada 1990 - 2010 au fost declarate 60 de oraşe noi, dar pentru cele
mai multe dintre acestea, această trecere de la rural la urban nu a fost
dublată şi de asigurarea dotărilor şi a serviciilor pe care, trebuie să le
îndeplinească un oraş.
În perioada 1990 - 2012 se evidenţiază o scădere accentuată a populaţiei
urbane din oraşele mari (peste 100.000 locuitori), precum şi reducerea
numărului de oraşe mijlocii (între 20 și 100 mii locuitori) în urma declinului
lor demografic. În paralel s-a înregistrat o creştere a numărului de oraşe
mici (sub 20 mii locuitori), precum şi a populaţiei totale a acestora. Aceste
tendinţe sunt cauzate de un spor natural negativ, de migraţia populaţiei din
oraşe către rural (ca efect al restructurării industriale) sau în zonele
periurbane, cu precădere în zonele de polarizare ale marilor municipii
inclusiv în oraşele mici din această zonă, ca urmare a fenomenului de
expansiune urbană și de mobilitate în afara țării pentru muncă.
Provocările orașelor identificate plecând de la caracteristicile urbanizării,
problemele înregistrate cu potenţial ridicat de risc, aspectele asupra cărora
marja de intervenţie este limitată, etc. se referă la:
 grad slab de urbanizare – în cazul României, aproximativ 60%,
în ciuda distribuției spațiale echilibrate;
 grad ridicat de hipertrofiere urbană (prin diferența dintre capitală
și restul localităților urbane), cauzată de o serie de factori
istorici;
 lipsa unei categorii consistente și bine configurate de oraşe
mijlocii;
 tendinţă de ruralizare a oraşelor mici și mijlocii, asociată riscului
de deteriorare a nivelului de trai al populaţiei aflate în aceste
zone;
 extinderea urbană necontrolată în afara spaţiului destinat
locuințelor și creşterea ponderii activităţilor agricole;

72
  scăderea accentuată a populaţiei urbane din oraşele mari precum
şi reducerea numărului de oraşe mijlocii, cauzate de un proces
lent de îmbătrânire demografică, de migraţia populaţiei din oraşe
către rural şi periurban / respectiv polarizării urbane;
 dezechilibre ale economiei oraşelor ca urmare a restructurării
industriale şi crizei financiare începute în 2008;
 existenţa unor probleme de mediu în zonele urbane.
2. Zone metropolitane
Înființarea zonelor metropolitane este rezultatul individualizării nevoii de
spațiu suport pentru dezvoltarea unor așezări urbane, ce s-au impus în
rețeaua națională și regională de așezări printr-o dezvoltare economică
accentuată. Noul nivel de dezvoltare reprezintă o provocare majoră pentru
factorii de decizie, obligați să identifice sistemele de management teritorial,
capabile să atingă obiective de dezvoltare majore într-un nou context
teritorial.
Dezvoltarea urbană care caracterizează ultimele decenii a pus în evidenţă
dezvoltarea rapidă a zonelor din proximitatea oraşelor mari – creând,
implicit, o nevoie de redefinire a zonelor funcţionale la nivel naţional. Cele
mai multe oraşe mari (cum sunt Timişoara, Cluj-Napoca și Iaşi) s-au extins
către exterior în ultimele două decenii, iar acum fac parte din zone
economice funcţionale care și-au depăşit cu mult frontierele convenţionale.
Multe dintre companiile noi s-au localizat la periferia acestor oraşe, iar
oamenii fac naveta către aceste oraşe, în căutarea de oportunităţi de muncă,
studii, afaceri și relaxare.

73
 Figura. Arii metropolitane funcționale și propuneri de arii
metropolitane (Sursa: Statistică ADI; HCL)

Orașe mici
În paralel cu politica de dezvoltare a oraşelor cu rol major în teritoriul
naţional și cu cea de reducere a disparităţilor teritoriale, este necesară
consolidarea palierului oraşelor mici.
La nivelul sistemului urban românesc, din cele 225 de orașe, 134 au sub
10.000 locuitori, iar 91 între 10.000 și 19.999. Față de 1992, se observă o

74
creștere a numărului de orașe foarte mici. Aceste tendinţe sunt cauzate de un
spor natural negativ, de migraţia populaţiei din oraşe către rural (ca efect al
restructurării industriale) sau în zonele periurbane, cu precădere în zonele de
polarizare ale marilor municipii inclusiv în oraşele mici din această zonă, ca
urmare a fenomenului de expansiune urbană, sau mai ales, ca urmare a
declarării unui număr 60 localităţi drept oraşe.
În urma ierarhizării valorilor ratelor sărăciei putem extrage câteva
caracteristici ale oraşelor sărace: oraşe mici care au înregistrat declin
demografic în ultimii ani, oraşe cu funcţie predominant agricolă sau oraşe
care au avut funcţii industriale (ex. miniere), oraşe noi declarate după 1968
(cu precădere cele declarate după 2000). Oraşele mici, în general,
concentrează sărăcia comunitară, în principal din cauza infrastructurii fizice
deficitare. În plus, din cauza dependenţei de o singură întreprindere şi/sau
sub-dezvoltarea sectorului privat la nivel local, oraşele mici sunt cele mai
vulnerabile la restructurările din economie şi au fost cel mai grav afectate de
reformele implementate până în prezent.
Diminuarea forţei de atracţie oraşelor mici se produce fie din cauza
declinului economic, fie din cauza apropierii spaţiale de alte centre urbane
care le modifică relaţiile cu localităţile rurale învecinate. Un exemplu
relevant este dat de oraşele recente cu profil funcţional predominant agricol.
În cazul orașelor mici și nu numai, probleme de dezvoltare deosebite se
înregistrează în cazul tipurilor de oraşe monoindustriale: majoritatea
aparţin, din punct de vedere al specializării, industriei grele (extractivă,
metalurgică, chimică, a construcţiilor de maşini), restul fiind
monospecializate în ramurile industriei uşoare şi alimentare. Cele mai multe
oraşe monoindustriale au apărut ca o consecinţă a urbanizării din perioada
comunistă, bazată pe decizii politice de planificare socio-economică
centralizată. Importanţa acestor oraşe în structura urbană naţională a scăzut
lent până la începutul secolului XXI, în contextul amplelor transformări
produse în plan economic şi social. Ponderea lor din numărul total de oraşe
la nivelul ţării a crescut de la 13,6% în 1968 la 16,5% în anul 1992 şi a
scăzut la 9,0% în anul 2002, în timp ce în 2011, ponderea acestora a scăzut
și mai mult. Dispariția caracterului monoindustrial nu a însemnat însă și
rezolvarea problemelor lor sociale și de mediu (în cele mai multe cazuri).
Cele mai scăzute salarii sunt oferite în orașele mici, fără o economie solidă
și lipsite de investitori majori, precum și în cele cu un profil turistic, sector
care oferă un nivel foarte scăzut de salarizare: Băile Olănești, Baia de
Aramă, Dolhasca, Săliștea de Sus, Sărmașu, Sângeorz-Băi, Darabani,
Cavnic, Bălan, Fierbinți-Târg, Nucet, Vicovu de Sus, Bucecea, Bechet, etc.

75
O serie de orașe care au intrat în categoria așezărilor urbane, în ultimele
două decenii, păstrează încă un aspect preponderent rural, cu o infrastructură
de transport, locuire și tehnico-edilitară deficitară (de exemplu au mai puțin
de 25% din lungimea totală a străzilor modernizată). La acestea se adaugă o
serie de orașe din zona montană, cu o rețea stradală foarte extinsă și care
cuprinde inclusiv drumuri de acces în zonele montane și turistice, precum și
drumuri de legătură cu trupurile izolate ale localităților și a căror
modernizare completă ar implica un efort investițional substanțial (de ex.
Vișeu de Sus etc.).
În sectorul inferior al ierarhiei privind accesul la servicii medicale (număr
de locuitori la un medic) se regăsesc 35 de oraşe mici.
În privința calității fondului de locuințe, în mediul urban mic încă există
deficienţe în ceea ce priveşte alimentarea cu apă a locuințelor sau racordarea
la sistemul de canalizare, sau dotarea locuințelor cu baie şi bucătărie. Cele
mai mari probleme se înregistrează în zonele periferice și în localităţile mici
unde sărăcia și criza utilităţilor publice generează o acută precaritate a
locuirii.
În România, putem vorbi de trei tipuri de evoluţie:
 oraşele mici, localizate în zone rurale extinse, care deţin mai
multe funcţii de deservire ale acestor zone rurale şi care prezintă
zone de influenţă relativ bine conturate (atât oraşe mici cu nivel
de dezvoltare mediu: Babadag, Lipova, Haţeg, dar și oraşe cu
nivel de dezvoltare scăzut: Moldova Nouă, Vânju Mare, Hârlău,
Hârşova etc.);
 oraşele mici mai dezvoltate amplasate în apropierea unor centre
urbane mari, de cele mai multe ori cu funcţii administrative, a
căror forţă de polarizare o absoarbe pe cea a oraşelor mici
(Mioveni în apropierea municipiul Piteşti, Plopeni lângă
Ploieşti, Ghimbav în proximitatea Braşovului, Eforie lângă
Constanţa);
 oraşele mici mai puţin dezvoltate ale căror zone de influenţă
sunt înglobate în zonele de influenţă ale unor oraşe mai
dezvoltate (indiferent de distanţa faţă de acestea). În această
ultimă categorie pot fi menţionate: Ocnele Mari (încadrat în
zona de influenţă a municipiului Râmnicu Vâlcea), Bumbeşti Jiu
(încadrat în zona de influenţă a municipiului Târgu Jiu), Amara
(încadrat în zona de influenţă a municipiului Slobozia), Broşteni
(Vatra Dornei), Salcea (Suceava), Bucecea (Botoşani), Livada

76
 (Satu Mare), Miercurea Nirajului (Târgu Mureş). Totodată, după
unele criterii de delimitare a zonelor de influenţă, oraşele mari
pot îngloba mai multe centre urbane mici din judeţ în zona lor
de influenţă: Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari, Băile Govora,
Băile Olăneşti), Ploieşti (Plopeni, Urlaţi, Boldeşti Scăeni),
Constanţa (Techirghiol, Ovidiu, Năvodari), Baia Mare (Baia
Sprie, Cavnic, Tăuţii Măgherăuş), Sibiu (Tălmaciu, Cisnădie,
Ocna Sibiului), Arad (Curtici, Nădlac, Pecica).

Tipologia localităților urbane – spre o specializare teritorială

Aşezările urbane trebuie să îşi consolideze punctele forte, care le asigură un
rang superior (ex: finanţarea dezvoltării aeroporturilor sau a intervenţiilor
vizând creşterea calităţii învăţământului superior în oraşele de importanţă
internaţională).
Criteriul utilizat pentru clasificarea localităţilor este rolul teritorial
conferit de: statutul administrativ, poziţia geografică, poziţia în
reţeaua de localităţi, nivelul de echipare şi dotare, potenţialul
cultural şi ecologic.
Metodologia detaliată de clasificare este prezentată în anexă la
strategie.
Clasificarea unităților administrativ-teritoriale urbane:
Municipiu capitală, de importanţă naţională şi europeană,
Municipii poli regionali principali cu potenţial transnațional,
Municipii poli regionali secundari,
Municipii poli judeţeni principali,
Municipii și orașe poli judeţeni secundari,
Municipii și orașe centre urbane cu rol zonal,
Municipii și orașe centre urbane cu funcţii specializate.

77
 Figura. Clasificarea unităților administrativ-teritoriale urbane
(Sursa: Studiul de fundamentare în vederea revizuirii PATN secțiunea
Rețeaua de localități și analiză MDRAP)
Analiza SWOT – Zone urbane
Puncte tari Puncte slabe
1. existența unei rețele de orașe bine 1. tendinţa de polarizare economică și socială
dezvoltate, cu o medie de 8 orașe pe județ; generată de capitală;
2. existenţa unui număr ridicat de oraşe mici
2. repartizare echilibrată a oraşelor și
cu caracter mono-funcţional care sunt
municipiilor în profil teritorial;
vulnerabile în contextul restructurării
3. instituirea mai multor parteneriate între economice post 1989;
localităţi – zone metropolitane, asociaţii de 3. scăderea accentuată a populaţiei urbane;
dezvoltare intercomunitare, grupuri de 4. îmbătrânirea populaţiei urbane;
acţiune locală; 5. formarea de zone enclavizate în cadrul
4. prezenţa unor oraşe cu o economie oraşului, ce favorizează segregarea socială;
puternică ce concentrează masă economică; 6. numeroase zone afectate de sărăcie
extremă;
5. apariţia parcurilor industriale, tehnologice și 7. economia informală;
a clusterelor; 8. fenomenul de expansiune urbană ce
6. concentrarea la nivel urban a populaţiei cu afectează orașele mari;
nivel educațional superior și un grad ridicat 9. lipsa unor centuri verzi de protecţie în

78
 de pregătire; jurul oraşelor;
10. problema spațiilor verzi;
7. localizare celor mai performante unități
11. bună parte din noile dezvoltări urbane
spitalicești;
(locuințe individuale) nu sunt conectate la
8. oferta culturală complexă (festivaluri, reţelele edilitare;
expoziții, concerte, lansări de carte etc.) 12. închiderea a peste 60 de spitale în 2011
susţinută de un număr impresionant de (majoritatea în orașe mici);
instituţii culturale; 13. numeroase localităţi urbane nu
9. existenţa unui patrimoniu cultural-istoric îndeplinesc indicatorii stabiliţi prin Legea
deosebit: centre isorice, vestigii arheologice, nr. 351/2001, cu modificările şi
monumente istorice și arhitecturale; completările ulterioare în ceea ce priveşte
dotările minimale specifice;
10. foarte bună conexiune la rețelele de 14. lipsa de racordare și adaptare a noilor
telecomunicații; zone construite la sistemul major de
11. prezența rețelei de transport feroviar; transport;
12. concentrarea infrastructurii de inovare. 15. lipsa reconversiei funcţionale a marilor
frişe industriale;
16. scăderea numărului de creșe și gradiniţe;
17. degradarea fondului construit în zonele
istorice;
18. lipsa cadastrului unitar la nivel naţional;
19. o mare parte din orașe au documentaţii de
urbanism expirate;
20. capacitate administrativă insuficientă
structuri de management neperformante,
cooperare inter-instituţională ne-adecvată
şi calitatea slabă a serviciilor furnizate
către cetăţeni;
21. nivelul ridicat al concentraţiilor de
particule în suspensie și Nox.

Oportunităţi Ameninţări

1. potenţial pentru cooperarea transfrontalieră 1. lipsa unor programe adresate orașelor mici
(orașe dublete); sub 10.000 locuitori;
2. potențial de formare a zonelor funcționale 2. mobilitatea externă;
urbane; 3. lipsa unei dezvoltări coordonate a
3. dezvoltarea de proiecte de regenerare urbană localităţilor (cooperarea urban-rural,
în vederea integrării sociale şi economice a urban-urban) va conduce la o dezvoltare
cartierelor defavorizate; haotică și nesustenabilă a acestora;
4. existenţa de rezerve de teren în cadrul 4. lipsa intervenţiilor focalizate pe diverse
oraşelor, prin reconversia funcţională a zone din oraşe;

79
 fostelor zone industriale sau militare, în care 5. dependența economică a locuitorilor din
pot fi realizate noi imobile de locuințe; orașele mici față de administrația publică
5. existenţa programelor naţionale destinate locală prin sistemul de ajutoare;
extinderii și modernizării reţelelor edilitare; 6. capacitatea redusă de colectare a
6. obligativitatea instituită prin Legea nr. veniturilor la bugetul local;
350/2001 cu modificările și completările 7. capacitate redusă de planificare strategică
ulterioare pentru oraşele de rang 0, 1 şi 2 de a a administrațiilor locale;
elabora planuri integrate de mobilitate 8. risc de poluare accidentală;
urbană; 9. lipsa unor politici de locuire.
7. revizuirea PATN - Rețeaua de localități;
8. posibilitatea utilizării unor fonduri europene
disponibile în vederea sprijinirii dezvoltării
sectorului cultural;
9. un accent important pus pe dimensiunea
urbană în perioada de finanţare 2014-2020;
10. potențial turistic;
11. potențial de dezvoltare a transportului
intermodal pentru orașele cu funcții speciale.

3. Zone rurale
Aşezările rurale reprezintă cea mai veche formă și componentă a peisajului
geografic al României (Cucu V., 2007). Localizarea lor geografică este
legată de valorificarea unor condiţii geografice favorabile de dezvoltare,
varietatea reliefului influenţând activităţile economice rurale şi concentrarea
sau dispersia satelor.
Suprafața cumulată a spațiului rural românesc este de 208.068 km2, ceea ce
reprezintă circa 87% din suprafața țării și anume 9,19 milioane de locuitori
la nivelul anului 2014 (conform datelor INS).. Populația din spațiul rural
reprezintă 47.8% din populația României. Dacă se ia în calcul densitatea
medie a populației din spațiul rural se constată că este de 61.6 locuitori/km 2.
Metodologia OCDE pentru noţiunea de ruralitate conduce la cifre diferite,
însă permite comparaţii cu alte state membre. Astfel se constată că în
conformitate cu această definiţie teritoriul României este 59,8% rural,
39,4% intermediar și doar 0,8% urban.

80
 Figura. Populația din spațiul rural românesc

Literatura geografică prezintă mai multe tipuri majore de aşezări umane

după criteriul favorabilităţii: aşezări din zona de câmpie, din zona de
dealuri, de tip subcarpatic, din zona montană, de tip carpatic, aşezări de tip
deltaic, de tip litoral.
Din punct de vedere al distribuţiei în teritoriu, populaţia României are un
nivel de ruralitate mult mai pronunţat, ponderea populaţiei rurale din
România reflectă incidenţa mai mare a acesteia faţă de alte ţări din UE, unde
aşezările rurale sunt mai puţin populate și la scară mai redusă, ca alternativă
faţă de concentrările urbane. În raport cu datele Eurostat din anul 2012,
45,5% din populaţie locuiește este în zona rurală, 43,9% în regiuni
intermediare şi 10,6% în zona urbană. Populaţia rurală nu este distribuită
uniform. Majoritatea comunelor cu mai puţin de 50 locuitori/ km² sunt
grupate în partea de vest a ţării și a Deltei Dunării, comparativ cu zonele din
est şi din sud, unde predomină comunele. Astfel, densitatea medie a
populaţiei este de 79,88 locuitori/ km² la nivel naţional. Numărul
persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune socială din

81
România, în anul 2011, era de 29,4% din populaţie, comparativ cu media
UE 27 de 8,8% în 2011.

Figura. Rețeaua de comune, 2015 (Sursa: Studiile de fundamentare SDTR)

Zonele rurale cu densitate ridicată a populaţiei tind să se concentreze în jurul unui
centru urban (BM, Competitive cities). Chiar dacă multe comunităţi rurale depind
de agricultura de subzistenţă, acestea pot beneficia şi de apropierea faţă de un oraş
mai mare (unde îşi pot vinde produsele şi pot accesa servicii cu mai mare uşurinţă).
Regiunile identificate ca având potenţial mare de urbanizare includ: (a) suburbiile
polilor de creştere existenţi (de exemplu, Cluj-Napoca, Timișoara, Iaşi etc.); (b)
conurbaţia Bucureşti-Ploieşti-Târgovişte; și (c) centrele de urbanizare emergente
din partea de Nord-Est a României.
Desființarea fermelor de stat a însemnat declinul industriei agroalimentare, ceea ce
a transformat România într‐o țară importatoare de produse agroalimentare,
rămânând un exportator important doar pentru cereale și animale vii.
Totuși, unele zone rurale sunt din ce în ce mai variate sub aspectul bazei lor

82
economice. Cu toate că agricultura joacă încă un rol important în numeroase zone
rurale, au apărut surse noi de venit cum ar fi turismul, activităţile de producţie la
scară redusă, producerea de energie regenerabilă etc.
Unele studii arată că în România, mediul rural în sine este o sursă de excluziune
socială, pentru multe localităţi rurale accesul la condiţii minimale de viaţă precum
curentul electric, apa curentă și canalizarea sau serviciile primare de sănătate
(accesul la un medic de familie) fiind foarte dificil sau inexistent. Peste 71% din
populaţia săracă din România trăieşte în localităţi rurale. Sărăcia rurală este
continuă sub aspect teritorial. Aria de sărăcie rurală este plasată în sudul țării, în
zona de câmpie, și se desfășoară fără întrerupere de la Brăila până la Mehedinți.
În estul Moldovei există mai degrabă pungi de sărăcie rurală în Vaslui și Botoşani,
dar în sud sărăcia este continuă pe arii extinse (Sandu, 2013).

Figura. Gradul de dezvoltare locală și asigurarea cu infrastructură tehnico-

edilitară și fonduri alocate din programul PNDL, 2013 (Sursa: Studiile de
fundamentare SDTR)

83
4. Zone profund rurale/Zone depărtate
Se poate afirma faptul că Delta Dunării se confruntă cu cea mai mare problemă
privind accesibilitatea. Nu este relevantă analiza pe acest spațiu deoarece
transportul în acest spațiu este unul naval (cu totul particular sunt două rute
terestre dintre care, una este de slabă calitate și cealaltă nu este încă utilizată
deoarece fiind între Chilia și Sf. Gheorghe ar necesita și un număr mulțumitor de
vehicule în zonă).
La acestea pot fi asimilate și discontinuităţile sau golurile din sistemul urban: zone
locuite (exclusiv zonele alpine și delta) unde nu există oraşe pe o rază de cel puţin
25-30 km și deci posibilitatea unei serviri corecte a populaţiei în scopul satisfacerii
nevoilor sociale şi de consum, de bază şi specializate (Pascariu 1999). Aceste zone
sunt caracterizate de stagnare / regres economic şi demografic fiind necesară
consolidarea funcţiilor teritoriale ale localităţilor rurale ce dispun de o localizare
geografică favorabilă și de un nivel de dezvoltare superior celorlalte. În anexele
Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional
- Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi, cu modificările și completările ulterioare,
se regăsesc aceste "zone lipsite de oraşe pe o rază de circa 25-30 km, care
necesită acţiuni prioritare pentru dezvoltarea de localităţi cu rol de servire
intercomunală": un număr de 17 areale cu suprafeţe cuprinse între cca. 900 și
4200 de km2, având populaţii cuprinse între 31.500 și 215.000 locuitori.

84
 Figura. Zone depărtate, stabilite pe criteriul accesibilității (Sursa: Studiile de
fundamentare SDTR)

Figura. Ierarhizarea UAT după Legea nr. 351/2001, 2013 (Sursa: Studiile de
fundamentare SDTR)
5. Zone slab populate
La nivel european, problema tratării diferențiate a zonelor slab populate a rezultat
din decalajele pe care unele dintre aceste zone le înregistrau.

85
 Figura. Zone slab populate – UAT rurale după densitatea populaţiei, 2015
(Sursa: Studiile de fundamentare SDTR)
Se poate observa o grupare a zonelor slab populate în Delta Dunării (excepție face
Sulina), în Dobrogea centrală, pe cuprinsul arcului carpatic în câteva areale
grupate, în Munții Măcin dar și în județul Brăila. Din analiza integrată a datelor se
poate observa că, de multe ori aceste areale slab populate se asociază și cu alte
caracteristici: de exemplu sunt areale afectate de o accesibilitate slabă sau se
confruntă cu un evident proces de îmbătrânire a populației.
Accesul la utilități este dificil pentru locuitorii acestor zone. Alimentarea cu apă
potabilă (o gravă problemă a satelor din Deltă), canalizarea sunt tot atâtea
obiective prioritare ca și realizarea unei infrastructuri care să permită localnicilor
să se deplaseze într-un timp rezonabil la o localitate unde ar putea beneficia de
măsuri și acțiuni de asistență socială, de exemplu.

86
 Analiza SWOT – Zone rurale
Puncte tari Puncte slabe
1. resurse naturale aflate în general în stare bună 1 depopularea şi accentuarea dezechilibrelor
de conservare; demografice (îmbătrânire, mortalitate
2. suprafață agricolă semnificativă cu o pondere infantilă);
mare a terenului arabil și potențial de 2 slaba diversificare a activităţilor economice;
diversificare a culturilor; 3 nivel scăzut al veniturilor monetare pe
3. condiții naturale, pedoclimatice pentru gospodărie;
agricultura ecologică; 4 număr mic al utilizatorilor de internet în
4. jumătate din suprafaţa agricolă este utilizată în mediul rural;
exploatații comerciale mari, orientate către 5 extinderea spațiului locuit în zone de risc
piață; natural sau antropic;
5. capacitatea de asociere la nivel local; 6 afectarea agriculturii prin ocuparea unor
6. existența unor grupuri și asociații de producători terenuri cu potenţial agricol (expansiunea
recunoscute; urbane);
7. dezvoltarea turismului rural și a agroturismului 7 diminuarea activităților tradiționale de
din ultimii ani; cercetare - dezvoltare în agricultură;
8. existența unui număr semnificativ de comune 8 accesibilitate redusă a unor localități rurale;
dezvoltate în imediata apropiere a orașelor mari 9 echipare necorespunzătoare a teritoriului
(reședințe de județ) incluse în zone (servicii de alimentare cu apă, canalizare,
metropolitane; epurare);
9. menținerea centrelor de urbanizare (comunele 10 număr mic de spaţii de colectare a
cu peste 10000 locuitori); produselor agricole produse în gospodării;
10. tendinţă de creștere a sectorului de produse 11 forme de cooperare fără capacitate de
ecologice; finanțare autonomă, ce nu se pot dezvolta,
11. pondere ridicată de acoperire a zonelor pentru că nu pot oferi partea de cofinanțare
importante din punct de vedere al protecţiei în accesarea fondurilor și a proiectelor;
mediului (arii protejate naţionale, situri Natura 12 patrimoniul rural este subreprezentat (în
2000); special în ariile caracterizate de o densitate
12. existenţa pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO mare a aşezărilor şi de o vitalitate mare a
a 7 grupe de monumente sau locuri din populaţiei);
România: Delta Dunării, aşezările săseşti cu 13 degradarea căminelor culturale.
biserici fortificate din Transilvania, Mănăstirea
Horezu, Bisericile pictate din nordul Moldovei,
Cetatea Sighişoara, bisericile de lemn din
Maramureş şi fortăreţele dacice din Munţii
Orăştiei;
13. amenajarea de puncte de acces public la
internet în bandă largă în zonele rurale;
14. creșterea numărului de muzee etnografice

87
 (săteşti) realizate la iniţiativa unor persoane
fizice sau a unor instituţii publice locale;
15. existenţa unor asociaţii profesionale constituite
la nivel naţional, prin intermediul cărora se
asigură asistență şi promovare zonelor rurale
turistice;
16. 37 de podgorii recunoscute național și
internațional;
17. organizarea periodică unor piețe, târguri, oboare
în unele localități rurale;
Oportunităţi Ameninţări
1. dezvoltarea unor localități rurale cu funcții de loc 1. mobilitatea externă pentru muncă;
central în ariile profund rurale;
2. lipsa unei dezvoltări coordonate a localităţilor
2. valorificarea experienței GAL din 2007-2013;
(cooperarea urban-rural);
3. existenţa programelor naţionale destinate
extinderii și modernizării reţelelor edilitare; 3. dependența economică a locuitorilor față de
4. revizuirea PATN Rețeaua de localități; administrația publică locală prin sistemul de
5. posibilitatea utilizării unor fonduri europene ajutoare;
disponibile în vederea sprijinirii dezvoltării 4. capacitatea redusă de colectare a veniturilor la
sectorului cultural; bugetul local;
6. disponibilitatea fondurilor europene pentru
sectorul agricultură și dezvoltare rurală prin PNDR; 5. capacitate redusă de planificare strategică a
7. includerea comunelor în asociațiile de dezvoltare administrației locale;
intercomunitară la nivel de județ pentru utilități 6. afectarea zonelor cu potenţial natural prin
publice (managementul deșeurilor / salubritate, activități agricole;
servicii de alimentare cu apă);
8. valorificarea tradițiilor culinare; 7. absenţa din obiectivele politicii de dezvoltarea a
9. amplificarea exploatării turistice a valorilor obiectivului de susţinere a nivelului cultural al
peisagistice și de viață rurală; populaţiei; absenţa ideilor de susţinere, în
10. existența unor institute de cercetare în domeniul principal, a culturii populaţiei care locuieşte în
agriculturii cu diferite specializări: Dăbuleni, mediul rural;
Ostrov, Vidra și stațiuni de cercetare-dezvoltare 8. incapacitatea de cofinanțare a proiectelor în
agricolă; vederea accesării fondurilor europene.
11. refacerea sistemelor de irigații;
12. conectarea unităţilor şcolare la internet prin
conexiuni broadband;
13. implementarea Programului Naţional de
Dezvoltare Locală;
14. Asociația Comunelor din România.

88
6. Zone transfrontaliere
Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC) defineşte principiile și
obiectivele amenajării teritoriului și cooperării, inclusiv pentru zonele frontaliere.
Abordarea problemelor legate de amenajarea teritoriului în zonele de frontieră
dar și de cooperarea transfrontalieră permite elaborarea unor planuri comune
bazate pe studii ale întregii rețele de relații funcționale. Planurile trebuie să
prevadă dezvoltarea unitară a teritoriului unei zone aflate de o parte și de cealaltă
a frontierei.

Figura. Zona de frontieră conform legislaţiei actuale, UAT înscrise în

distanţele de 30, respectiv 50 km (Sursa: Studiile de fundamentare SDTR)
Din analiza factorilor dezvoltării economice se poate observa evoluția pozitivă de
dezvoltare în toate zonele de frontieră ale României în 2011-2012, față de
perioada 2006-2007 (tendință imprimată de nivelul de dezvoltare a țării), însă
există discrepanțe în dezoltarea fiecarei regiuni de frontieră din cauza poziționării
geografice. De exemplu zona de frontieră cu Ungaria beneficiază de un avans mult
mai mare în comparație cu celelalte zone de frontieră. Un alt aspect privind
tendințele de evoluție este dat și de apartenența statului vecin la UE: zonele
învecinate cu Bulgaria și Ungaria au avans de dezvoltare față de celelalte zone.

89
Trebuie remarcat ca potențial factor care influențeaza evoluția zonelor de
frontieră capitalul natural. Așa cum este reliefat în analiza situației existente în
Planul Național de Dezvoltare, în România anumite conexiuni sunt costisitoare,
cauza fiind elemente naturale care împiedică o mai bună conectare cu țările vecie
(Râul Prut, Dunarea, relief muntos în partea de Nord și Sud-Vest). Totodată,
Dunărea are o influenţă majoră asupra economiei din zona. Solul fertil, bine irigat,
a menținut zona de frontieră ca zonă economică predominant agricolă (și
piscicolă). Energia hidroelectrică generată de Dunăre asigură o mare parte din
necesarul de energie al statelor riverane. Dunărea este artera de transport care
face legătura cu Europa de Vest și porturile din Marea Negră, însă joacă un rol
redus ca și culoar de transport în această zonă.
Un alt aspect important care imprimă un anumit trend de evoluție este
poziționarea zonei de frontieră: în interiorul sau în exteriorul UE. Astfel, asupra
factorilor de dezvoltare acționează ca motor al dezvoltării îl reprezintă cadrul
normativ pentru cooperare. Cooperarea în zona UE este supusă tratatelor
semnate de toate statele componente, urmărindu-se o armonizare a sistemelor
investiționale, reglementarea pieței comune, libera circulație a bunurilor și
persoanelor, norme tehnice comune etc). Acest aspect a stimulat tendința de
dezvoltare mai rapidă a zonelor de frontieră interne și a reușit să stimuleze un
nivel de cooperare inter-regională semnificativ.
Tendințele de evoluție în zonele de frontieră sunt, de asemenea influențate și de
anumite caracteristici specifice teritoriului în care se află, respectiv:
 ocuparea populaţiei preponderent în agricultură în județele Vaslui și
Olt Teleorman, Mehedinți, Giurgiu, Botoșani, Suceava, denotă un
caracter rural al zonelor de frontieră în care agricultura este
predominantă, iar nivelul altor activităţi economice este mult mai
scăzut;
 peisaj variat, mediu natural în general bine conservat, păduri și resurse
naturale au un important potenţial de dezvoltare turistică a zonelor de
frontieră. Exemple în acest sens sunt Rezervația Biosferei Deltei
Dunării, unică în Europa, are un regim aparte de administrare.
Potențialul natural al Deltei Dunării trebuie valorificat pentru a crește
și nivelul de trai al locuitorilor din Deltă și acest lucru nu se poate
realiza decât practicând forme de turism durabil (ecoturism,
agroturism etc). Balta Mică a Brăilei, zonă umedă de interes
internațional (sit RAMSAR), este ultimul vestigiu rămas în regim natural
de inundație pe cursul inferior al Dunării, după desecarea fostei Delte
Interioare (Balta Brăilei și Balta Ialomiței), care conservă în prezent
complexe de ecosisteme acvatice și terestre într-o formă apropiată de
cea inițială. Luncile protejate ale Tisei au o dimensiune şi o importanţă
europeană. De o şi mai mare importanţă este parcul natural care

90
 cuprinde întinsele areale împădurite quasi-naturale şi zonele carstice
din sudul Banatului montan, defileurile unice ale Dunării cu Cazanele și
Porţile de Fier și părţi întinse din zona muntoasă a nord-estului Serbiei,
puţin afectate de intervenţia omului. Acest mare spațiu protejat poate
servi ca refugiu şi spațiu de regenerare pentru multe specii periclitate
ale faunei și florei europene, constituind totodată un spațiu larg pentru
cercetare. Zonele sale limitrofe care sunt adesea defavorizate ar putea
profita de pe urma multiplelor posibilităţi pe care le oferă „turismul
integrat”;
 depopularea şi îmbătrânirea populaţiei situate în zonele de frontieră,
regiunile în care s-a accentuat evoluţia negativă sunt cele care au
înregistrat de-a lungul timpului probleme economice importante.
Regiunea Nord-Est are în componenţă unele dintre cele mai sărace
judeţe, în care s-a accentuat ritmul de pierdere a populaţiei, ca de
exempu Vasluiul, a cărui rată de creştere negativă s-a mărit de la –1,4%
la –13,1%. În aceeaşi categorie intră și judeţe cu potenţial economic
apreciabil cum ar fi Iaşul (0,7%, -5,5%) și Suceava (-1,9%, -7,8%). În
cazul Regiunii Sud-Est doar judeţul Constanţa a înregistrat o uşoară
reducere a ratei de scădere a populaţiei (-4,5%, -4,3%). În aceeaşi
situaţie se găseşte și Regiunea Sud-Vest Oltenia unde, toate judeţele,
inclusiv Doljul, au înregistrat o accentuare a procesului de reducere a
populaţiei (date INS – recensământul populației);
 cu o densitate a drumurilor doar de 33 km la 100 de km2 pe zona de
frontieră cu Republica Moldova și Ucraina, 22,95-km/100 km2 pe zona
de frontieră cu Bulgaria, accesibilitatea are un caracter limitat iar
standardul de viaţă este redus din cauza infrastructurii subdezvoltate;
 centre de afaceri și inovare concentrate în centrele urbane ale zonelor
de frontieră (Iaşi, Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Galaţi);
 legături și parteneriate încheiate între instituţii publice locale, judeţe şi
regiuni devin din ce în ce mai importante și au o pondere destul de
insemnată. Acest fapt este reliefat de numărul de proiecte la care
instituțiile din zona de frontieră participă în calitate de partener:
accesibilitate - 41 de proiecte, mediu – 105 proiecte, dezvoltare
economică – 122 proiecte, și calitatea vieții – 168 proiecte (sursa
prelucrări baza de date KEEP). De asemenea, 8 dintre iniţiativele de
constituire a unor Grupări Europene de Cooperare Teritorială (primite
din partea autorităţilor din România până la data de 30 septembrie
2012), au fost inițiate de unități administrative locale și județene din
zonele de frontieră din Vestul și Sudul României.
Pentru întreaga zonă transfrontalieră, tendințele demografice indică o populație
îmbătrânită și o forță de muncă în scădere. Populația din zonele transfrontaliere a

91
scăzut începând cu anul 1990, ca rezultat al ratelor mici de natalitate, a ratelor
mari de mortalitate și a creșterii mobilității. O altă amenințare descoperită în zona
de frontieră, o reprezintă migrația persoanelor tinere cu educație superioară către
orașele mari.
Nivelul scăzut al densității populației și tendința de dispersare a așezărilor
subliniază natura periferică și rurală a zonelor de frontieră, cu precădere a
frontierelor cu Bulgaria şi Republica Moldova. Starea economică (salarii,
oportunități de angajare) a zonelor rurale este în general scăzută. Tendința
generală a schimbării în perioada trecută s-a bazat pe concentrarea populației în
jurul orașelor mari. Întreaga zonă transfrontalieră, în special zonele rurale, suferă
datorită fenomenului de mobilitate.
PIB–ul pe cap de locuitor aferent frontierelor arată nivelul scăzut al activității
economice. Între zonele de frontieră studiate sunt similitudini dacă avem în
vedere profilurile lor diferite. Deși contactele economice între centrele învecinate
au devenit mai puternice în ultimii ani, avantajele comparative nu au fost pe
deplin exploatate. Inițierea și susținerea cooperării durabile între firme necesită
existența unei infrastructuri de afaceri de calitate, a unei asistențe profesionale și
a altor servicii importante pentru întreprinderi, disponibile în întreaga regiune
transfrontalieră. Dezvoltarea unei infrastructuri de afaceri, transport (rutier și/sau
fluvial) și servicii trebuie să constituie o prioritate a zonei transfrontaliere.
O altă tendință în dezvoltarea economică este dată de politicile economice
guvernamentale necoordonate și cadrul fiscal diferit care guvernează zonele de
frontieră de stat, el fiind de cele mai multe ori o piedică în dezvoltarea cooperării
economice și a schimburilor comerciale. Criza economică din ultimii ani
coroborată cu desființarea facilităților fiscale din zonelor libere a avut ca rezultat o
scădere a nivelului activității economice în zonele de frontieră. Balanța comercială
a exporturilor României este net în favoarea spațiului european, fără a favoriza
însă vecinătatea cu Bulgaria (3,9%) sau Ungaria (5,4%) sau țările terţe (Ucraina,
Republica Moldova, Serbia – valori sub 1%).
Din cauza efectului de separare (și datorită distanțelor geografice) al Prutului și
Dunării cu precădere, zonele de frontieră au fost mai divizate decât s-ar fi crezut,
și numai într-o foarte mică măsură au funcționat/funcționează ca o regiune. Există
dovezi pe ambele părți ale frontierelor de stat privind o creștere a conștientizării
cooperării transfrontaliere (un exemplu bun ar fi numărul de proiecte de
cooperare transfrontalieră/transnațională) și diferite organizații (Grupări
Europene de Cooperare Teritorială) la care România participă. În prezent, actorii
interesați din zona de frontieră recunosc necesitatea de a face eforturi comune în
vederea găsirii de soluții pentru problemele economice comune și construirea
unei viziuni strategice comune asupra dezvoltării zonelor transfrontaliere.

92
Programele de Cooperare Transfrontalieră, prin bugetul lor limitat, nu pot să
influențeze direct performanța economico-socială a zonei. Acesta au demonstrat,
în schimb, că pot să creeze condiții de cooperare pentru dezvoltarea conceptelor
strategice transfrontaliere și să ofere baza pentru investiții având ca scop
minimizarea obstacolelor din zona de frontieră și rezolvarea problemelor de
interes comun. Oportunitățile de schimbare sunt asociate cu construirea unei
identități și a unui spirit comune pentru zona transfrontalieră. În perioada 2007-
2013 peste 900 de entităţi din România din aria de eligibilitatea a programelor de
cooperare transfrontalieră au participat la tot atâtea proiecte pentru care au fost
alocate 700 de milioane de euro.
Un aspect important care reiese din analiza economică a zonelor de frontieră este
faptul că intervențiile care se realizează în vederea creșterii nivelului activităților
economice sunt de multe ori disparate, atât la nivelul României, cât și la nivelul
vecinilor.
Zonele de frontieră au o anumită creștere economică care nu este datorată unei
viziuni distincte a modului de abordare a zonei în sine, ci mai degrabă un rezultat
al creșterii economice la nivelul regiunii sau al țării. Cel mai clar exemplu care
poate fi dat este comparația dintre doi poli de creștere aflați în regiunea de
frontieră: Timișoara își menține tendința de dezvoltare fiind susținută masiv de
relația cu Szeged-Budapesta , și Iași, un pol de creștere important pentru zona de
Nord-Est a țării, care nu poate beneficia de facilitățile pieței comune europene,
perspectivele sale de dezvoltare viitoare fiind strâns legate de acordurile
bilaterale dintre Ucraina, Republica Moldova și UE.
Analiza poziției geografice a țării noastre oferă atât avantaje cât şi dezavantaje
majore. De foarte multe ori se invocă faptul ca România e țara aflată la periferia
Uniunii Europene, uitând însă un aspect important: și anume că România este
situată totuși în partea de Sud-Est a continentului, accentuând faptul ca deține o
poziție strategică în relația cu UE şi celelalte țări. De altfel, România a beneficiat
tot timpul de faptul ca rute comerciale importante care leaga vestul Europei de
Asia se găsesc pe teritorul său. Din punct de vedere al infrastructurii de transport
nu a fost valorificată suficient aceasta poziție cu toate ca ea ne poate aduce
beneficii economice importante.
În ciuda investițiilor din ultimii ani, blocajele de transport – în special pentru
drumuri și feribot – continuă să afecteze zonele periferice transfrontaliere în ceea
ce privește accesul. Teritoriul transfrontalier Vest, compus din județele Arad,
Bihor, Satu Mare dispune de o rețea de cale ferată mai dezvoltată decât media
teritorială însă necesită investiții în infrastructura rutieră care să pună în valoare
sinergiile datorate vecinătății teritoriilor din Ungaria dar și pe cele ale teritoriilor
montane de Vest. Această legătură poate urma traseul Arad-Oradea-Satu Mare.
Alte două zone, cu potențial mediu și amplasate transfrontalier, o zonă la Estul

93
țării compusă din județele Tulcea, Galați, Vaslui, Iași, Botoșani, și zona
transfrontalieră Nord compusă din județele Maramureș, Bistrița Năsăud și
Suceava. Aceste, spre deosebire de cele din Vest, au ambele categorii de rețele
deficitare și analize suplimentare pentru alegerea celor mai bune variante
strategice trebuie avute în vedere. O altă problemă este cea din punctele de
trecere a frontierei în care se conecteaza sistemul feroviar din România cu cel din
ţările ex-sovietice. Un exemplu este portul Galaţi unde cele două sisteme
feroviare (ecartament european şi ecartament ex-sovietic) se intersectează cu
celelalte moduri de transport (fluvial, maritim, rutier) iar lipsa facilităţilor
intermodale moderne îngreunează transferul mărfurilor şi impiedică fluidizarea
fluxului de trafic.
Cele trei autostrăzi (tronsoane) construite până în acest moment leagă doar
Bucureștiul de câteva orașe mai importante. Totodată Constanța, port principal la
Marea Neagră, se poate distinge prin poziționare strategică, ca un hub important
pentru mărfurile ce sosesc sau pleacă spre Orientul Mijlociu și Asia și poate suplini
aglomerarea Portului Rotterdam. Dar lipsa unor conexiuni rutiere și feroviare
dezvoltate ale Portului Constanța cu Vestul Europei face ca România să piardă
această poziție strategică de Poartă Europeană de mărfuri.
Diversitatea mediului în zonele transfrontaliere este relativ bună, dar este
vulnerabilă la poluarea artificială și la dezastrele naturale. Inundațiile,
despăduririle, poluarea aerului, din zonă reprezintă principalele amenințări ale
mediului înconjurător. Eroziunea țărmului Mării Negre este, de asemenea, o
problemă importantă. Nevoia irigării intense a solului poate conduce la creșterea
nivelelor de poluare, mai ales atunci când apa provine din râurile poluate precum
Tisa, Oltul și Argeșul. În unele cazuri irigarea excesivă poate cauza ridicarea
nivelului apelor subterane și creșterea concentrației de sare. Folosirea pesticidelor
în agricultură nu pare să fie o problemă majoră de mediu în prezent la nivel
național, dar necesită o minitorizare permanentă din partea autorităților
competente. Depozitarea incorectă a gunoiului de grajd constituie o sursă de
poluare importantă pentru apele subterane. Astfel, eliminarea reziduurilor
animale din apele subterane constituie o problemă importantă.
Pentru o varietate de motive, potențialul turistic nu a fost conștientizat, în
principal din cauza lipsei capitalului și dificultăților de acces create de
infrastructura de transport slab dezvoltată și în ciuda potențialului zonelor
trasfrontaliere. Este de remarcat faptul că nu există o dimensiune transfrontalieră
în ceea ce privește inițiativele existente în domeniul turismului. Multe resurse
naturale (ape minerale, lacuri sărate și nămol) creează posibilitatea dezvoltării mai
multor forme de turism balnear. Turismul rural, cu subcomponentele sale
(agroturism, ecoturism etc) poate fi dezvoltat ca un produs durabil, chiar și în
zonele peisagistice protejate sau în parcurile naționale. Există condiții optime de

94
dezvoltare în domeniile turismului urban, de afaceri, religios, sportiv și pentru
tineret, precum și în privința noilor produse de turism cultural. Nu există o ofertă
turistică diversificată și competitivă prin susţinerea dezvoltării investiţiilor interne
și internaţionale, care să conducă la creşterea volumului activităţii turistice și
respectiv, a circulaţiei turistice. Stimularea dezvoltării ofertei turistice de calitate
care să permită creşterea încasărilor, contribuţiei sectorului turistic în PIB,
veniturilor nete ale populaţiei precum şi sporirea gradului de absorbţie a forţei de
muncă este încă deficitară din cauza lipsei produselor integrate de turism oferite
de fiecare zona în parte.

Analiza SWOT – Zone transfrontaliere

Puncte tari Puncte slabe
1. Prezența unor orașe mari (poli de 1. Grad scăzut de modernizare al
creștere / poli de dezvoltare) cu infrastructurii de transport;
potențial de arie urbană funcțională în 2. Declinul demografic cauzat în principal de
aceste zone și în proximitatea acestora; mobilitatea netă negativă;
3. Nivel educațional scăzut al populației din
2. Distribuția relativ echilibrată a orașelor
zonele rurale;
mici cu potențial de polarizare a zonelor
4. Practicarea agriculturii în special pentru
profund rurale;
acoperirea nevoilor de consum ale
3. Existența unor orașe cu potențial de gospodăriilor (zonele rurale sărace ex.
centre de transport intermodal; România - Moldova, România - Bulgaria);
4. Extinderea rețelelor broadband în 5. Nivel scăzut de dezvoltare și utilizare al e-
centrele urbane; government;
6. Lipsa de conexiuni de transport între
5. Localizarea unor întreprinderi regiunile învecinate, manifestată indeosebi
inovatoare (România - Ungaria, la frontiera cu Bulgaria și la frontiera cu
România - Bulgaria); Ucraina și Republica Moldova din cauza
6. Zone rurale cu potențial agricol diferențelor de ordin tehnic și normativ –
însemnat generat de condițiile fizico- dar și lipsa conexiunilor cu celelalte regiuni
geografice (extinderea terenului arabil); mai dezvoltate;
7. Lipsa facilităților intermodale în punctele de
7. Zona cu potențial piscicol ridicat (ex. conexiune a sistemelor feroviare din
Romania -Bulgaria); România și țările învecinate;
8. Prezența unor sectoare industriale cu 8. Vulnerabilitate ridicată la schimbările
valoare adăugată ridicată (automotive – climatice (conform studiilor ESPON);
Dolj, Timiș, Arad); 9. Degradarea infrastructurii portuare și
feroviare;
9. Prezența unor parcuri industriale;
10. Absența unor terminale necesare
10. Existența unor intervenții consistente dezvoltării transportului intermodal;

95
 prin numărul de proiecte implementate 11. Valori multianuale ridicate ale mortalității
în care entități din România sunt infantile (mediul rural);
promotori în perioada 2007-2013; 12. Conectarea insuficientă a Dunării cu
celelalte sisteme de transport la nivel
11. Creșterea ușoară a suprafețelor
european;
împădurite în ultimii ani;
13. Lipsa locurilor de muncă în activități non-
12. Ameliorarea recentă a capacității agricole (România - Bulgaria, Romania -
autorităților de prevenire a efectelor Moldova);
inundațiilor; 14. Productivitate scăzută a muncii;
13. Costul redus al forței de muncă 15. Competitivitate scăzută a activităților
comparativ cu alte state membre ale agricole.
Uniunii Europene;
14. Potențial turistic însemnat (în special
România –Serbia, România - Bulgaria,
Marea Neagră);
15. Resurse importante de apă (Dunărea);
16. Prezența mai multor sisteme de
transport: rutier, naval, feroviar și
aerian.
Oportunităţi Ameninţări
1. Îmbunătățirea relațiilor inter-statale este 1. Accentuarea declinului demografic și a
evidentă între România și țările vecine de fenomenului de îmbătrânire demografică;
la semnarea Tratatelor de bază pentru
2. Mobilitatea forței de muncă calificate în
înțelegere, cooperare și bună vecinatate;
statele UE dezvoltate;
2. Acorduri politice au fost semnate între
3. Restricționarea circulației transfrontaliere a
autoritățile locale de-a lungul frontierei,
persoanelor și a bunurilor prin procedurile de
aceste conducând la intensificarea
centralizare și birocratice de stat pentru
contactelor transfrontaliere și a
călătoriile transfrontaliere și comerț;
schimburilor;
4. Nepotrivirile de competențe și
3. Tendința de intensificare a legăturilor de
responsabilități pentru organizațiile /
cooperare de afaceri în ultimii ani;
instituțiile implicate în cooperarea
4. Crearea de euroregiuni ce au oferit un transfrontalieră;
cadru pentru creșterea cooperării
5. Riscurile naturale (secetă, inundații, etc.);
transfrontaliere între autoritățile locale,
guvernele regionale, precum și ONG-uri; 6. Riscurile de poluare transfrontalieră;
5. Reţelele trans-europene care traversează 7. Lipsa de informare și implicare a populației în
zonele transfrontaliere; prevenirea riscurilor;

96
 6. Potențialul navigabil al Dunării (coridor 8. Birocrația și lipsa armonizării normelor
TEN-T); tehnice, a sistemelor investiționale, cât și
implementarea politicilor publice
7. Existența minorităților etnice de pe
regionale/naţionale eligibile pentru proiecte
ambele părți ale unor frontiere;
de cooperare teritorială europeană;
8. Posibilități de navetism (Ro-Hu);
9. Complexitatea cadrului normativ de
9. Condiții favorabile pentru producția cooperare/diferențele față de cadrul
energiilor regenerabile; normativ aplicabil la frontierele interioare
10. Strategia Uniunii Europene pentru UE;
Regiunea Dunării; 10. Absența cooperării dintre institutele de R&D
11. Noul proiect de pod România-Bulgaria; și mediul de afaceri.

12. Crearea de infrastructură de afaceri

comună;
13. Elaborarea unor strategii comune de
dezvoltare la diferite niveluri
administrative.

7. Zone montane
Motivul pentru care zonele montane sunt considerate zone cu un specific aparte
care trebuie analizate și delimitate cu atenție este legat de altitudine și uneori de
condițiile climatice specifice.
Altitudinea are un rol important în configurarea vieții oamenilor din aceste spații.
Astfel, la peste 1.000 m se întâlnesc sate și cătune „risipite” cu împrejmuiri largi
pentru creșterea animalelor în siguranță față de viețuitoare sălbatice. Sub 1.000 m
se află însă condiții favorabile vieții și activității oamenilor ceea ce face ca o mare
concentrare de așezări să se înregistreze în spațiul montan din depresiuni, de pe
văi etc.

97
 Figura. Zona montană conform Convenţiei Carpaţilor,
PNDR 2014-2020 și alte adaptări (Sursa: analiza MDRAP)

Plafonul maxim al așezărilor permanente în Carpați este marcat de localitățile

Fundata (satul component Fundăţica are case ce ajung la 1820 m) în culoarul
Rucar-Bran-Dragoslavele din Carpații Meridionali și Moldova-Sulita (1360 m) în
nordul Obcinei Mestecanișului, iar pentru Carpații Occidentali trebuie văzut mai
sus. Este vorba de locuințe izolate ale acestor așezări care sunt însă locuite
permanent.
Zona montană are o densitate a populației mai mică în raport cu restul țării, astfel
că aici se găsesc cele mai bine conservate regiuni. Totodată densitățile cele mai
mari (peste 100 loc/km2) sunt legate în primul rând de ariile depresionare și de
prezența unor orașe mari (Valea Jiului, Baia Mare, Hunedoara, Resița,
Depresiunea Brașov, Văile Prahovei, Trotusului și Bistriței). Densitățile cele mai
reduse (sub 50 loc/km2) reprezintă o mare parte din spațiul carpatic și
caracterizează ariile locuite temporar cu folosința pastorală, forestieră sau

98
turistică.
Oraşele din Carpați sunt localizate pe văi, în depresiuni, în areale cu resurse de
subsol (Petroşani, Hunedoara, Reşiţa etc.) și cu izvoare minerale, în apropierea
trecătorilor şi de-a lungul căilor de circulaţie transcarpatică (Braşov, Deva etc.). În
Carpați domină numeric oraşele mici și foarte mici, majoritatea apărute ca urmare
a dezvoltării unei industrii de tip monoindustrial, sau care au o singură funcţie
importantă (extractivă, turistică, de transport). Aşezările rurale reprezintă peste
9/10 din numărul total al aşezărilor din Carpați. Din punct de vedere al numărului
de locuitori, predomină satele care au sub 1500 de locuitori.

Ponderea drumurilor modernizate în teritoriu este scăzută, ceea ce are consecinţe

negative în atragerea unor largi teritorii în activităţi economice productive,
limitând atât desfacerea produselor agricole în centrele urbane, cât și posibilitatea
ca zonele cu potenţial agroturistic să fie atrase în circuitul economic naţional (de
exemplu zona subcarpatică a Munteniei și Olteniei, podişul Mehedinţi, Munţii
Apuseni).
Multe zone nu dispun de reţele rutiere de transport suficiente între localităţi
foarte slab dezvoltate (de exemplu, în Delta Dunării, Munţii Apuseni, Carpații de
Curbură, podişul Mehedinţi), determinând chiar izolarea unor localităţi.
Rețeaua feroviară are o eficacitate (calculată ca viteza medie de acces la cea mai
îndepărtată staţie de cale ferată din ţară) mai mare în partea central-vestică a
țării, cea mai scăzută eficacitate înregistrându-se în depresiunile intramontane
Ciuc și Giurgeu (Sursa: Priorităţi de dezvoltare teritorială naţionale în atingerea
obiectivelor Strategiei Europa 2020).
Activitatea de extracţie a minereurilor a dus la modificări importante ale peisajului
natural montan: defrişarea pădurilor, apariţia unor mari excavaţii (în arealele de
exploatare a materialelor de construcţie, în cadrul marilor bazine carbonifere, în
regiunile de extracţie a sării - Coştiui, Ocna Şugatag), apariţia haldelor de steril
(frecvente în grupa nordică a Carpaţilor Orientali, în Carpații Occidentali, în
Depresiunea Petroşani etc.) și a unor localități urbane și rurale monoindustriale
(miniere).
În timpurile moderne, până în prezent, valorificarea resurselor de apă a devenit
mai complexă, astfel că în regiunea montană, care deţine 66 % (volumul mediu
anual al scurgerii fiind de 23,1 mil. m3) din resursele naţionale de apă (Geografia
României, vol. I, 1983) s-au realizat numeroase amenajări hidroenergetice.
Lacurile antropice, care au luat naştere prin construirea de baraje, au funcţii
complexe: regularizarea debitelor cursurilor de apă, alimentare cu apă (potabilă și
industrială), producerea de energie electrică, turism, piscicultură - păstrăvării.

99
Economia agricolă montană este legată strâns de creşterea animalelor. La nivel
naţional păşunile și fâneţele montane sunt cele mai productive și ocupă
suprafeţele cele mai mari (pajiștile din Carpați). Chiar dacă statistica naţională nu
particularizează situaţia din munte, unele cercetări sugerează nu doar o regresie a
economiei agricole montane, ci o destructurare economică. Gospodăriile montane
sunt majoritar de tip mixt, pluriactive, ocupaţia de bază fiind creşterea animalelor,
în funcţie de zonă şi tradiţii dominând bovinele sau ovinele și/sau pomicultura.
Exploatarea lemnului, ocupație cu tradiție în România, a dus la dezvoltarea reţelei
de drumuri forestiere care trebuie continuată și concentrată în special în zonele
care prezintă rămâneri în urmă sub raportul accesibilității pădurilor și unde
distanțele de colectare a lemnului sunt încă prea mari. Extinderea de drumuri
forestiere, acolo unde este necesar, prezintă o importanță deosebită și pentru
realizarea lucrărilor specifice din silvicultură, în vederea gestionării durabile a
pădurilor și asigurării îndeplinirii funcțiilor multiple ale acestora. Unele localităţi
sunt specializate în prelucrarea acestei resurse, în primul rând centre de
cherestea, dar și de prefabricate, mobilă etc.: Bixad, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de
Sus, Vama, Moldoviţa, Frasin, Falcău, Gura Humorului, Suceviţa, Putna, Bistriţa
Bârgăului, Susenii Bârgăului, Vatra Dornei, Lunca Bradului, Răstoliţa, Gheorgheni
etc. Comparativ cu anul 1990, în anul 2012 volumul de lemn recoltat era cu 15%
mai mare. Creșterea provine în special din exploatarea rășinoaselor, care au
înregistrat valori cu 31% mai mari.
Degradarea accentuată a peisajelor montane este mai vizibilă în anumite categorii
de arii:în mod izolat, în zonele forestiere în care s-au realizat tăieri ilegale de
arbori pe suprafețe extinse și zone rurale în transformare (a regimului de
proprietate, a activităţilor) și, în particular, localităţi rurale în dezvoltare turistică
(Maramureş, Oaş, Culoarul Rucăr-Bran, Mărginimea Sibiului, Munţii Parâng etc).

În Carpați se află 12 dintre cele 13 parcuri naționale și 9 din cele 14 parcuri

naturale din țară. Cele mai multe dintre acestea protejează habitate montane și
alpine, specii endemice, regiuni de mare diversitate floristică, faunistică sau
peisagistică. Atracțiile turistice naturale sunt legate în special de ariile protejate, la
nivelul cărora activităţile turistice pot varia de la drumeţii montane până la
plimbări de agrement și sporturi de iarnă.
Se constată o predominare în ultimii 15 ani a cererii turistice pentru zona
montană în comparaţie cu celelalte zone, însă tendinţa nu este deloc
încurajatoare, fiind de scădere continuă. La nivelul anului 2008, cererea pentru
zona montană, în cifre absolute a fost de 105.921 persoane. Dar, în acelaşi an,
circulaţia turistică în staţiunile din zona montană a fost de 998.468 turişti.
Având în vedere faptul că România este o ţară eminamente carpatică cu o cerere

100
predominantă pentru produsul turistic montan în ultimele două decenii, chiar
dacă şi aici tendinţa a fost uşor descendentă (în favoarea celui litoral în cazul
rezidenţilor români), acesta ar trebui să fie produsul turistic „de forţă” al ţării
noastre. Atractivitatea zonei montane este sporită și de complexitatea activităţii
turistice, turismul montan și de sporturi de iarnă fiind completat de specificul
balneoclimateric imprimat de izvoarele minerale și termale de pe marginea ramei
carpatice, dar şi de varietatea formelor de turism speciale ce pot fi practicate în
Carpații româneşti, de la speleoturism (turism speologic) și până la ciclism
montan, rafting, turism cinegetic, ş.a. Peste 40 de staţiuni turistice de interes
naţional și local s-au dezvoltat până în prezent în arealul Carpatic, unele cu profil
balnear, altele cu profil pentru odihnă şi recreere, fiind atestate de ANT.
După 1990, la început, agroturismul s-a practicat în aşezări din culoarul Rucăr-
Bran (localităţile Şirnea, Peştera, Rucăr, Podul Dâmboviţei, Moeciu ş.a.),
depresiunile din Bucovina (Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura
Humorului, Valea Putnei, Valea Suceviţei), precum şi în Munţii Apuseni.
Din punct de vedere al valorificării resurselor piscicole există un mare număr de
păstrăvării, dintre care peste 50 sunt de mari dimensiuni, precum cele din Carpații
Orientali (Săpânţa, Firiza, Valea Brodinei, Pojorâta, Lacu Roşu, Ceahlău, Lepşa,
Oituz ş.a.), Carpații Meridionali (Bâlea, Arpaş, Sadu, Brădişor, Topleţ ş.a.), Munţii
Banatului (Semenic – Văliug, Bozovici, Valea Beiului ş.a.), Munţii Apuseni (Gilău,
Remeţi, Chişcău, Vaşcău ş.a.), Subcarpaţi (Cislău, Miloştea, Tismana).
Pe măsură ce capacitatea de cazare s-a mărit şi s-a modernizat în staţiunile de la
poalele munţilor, nu au mai fost întreţinute refugiile și cabanele simple de
adăpost din arealul subalpin şi alpin, ceea ce nu încurajează drumeţiile și turismul
cu adevărat specific muntelui, ci mai mult forme asociate, conexe în depresiunile
submontane şi intramontane. În regiunile muntoase au fost omologate de către
ANT începând cu 2005 peste 650 trasee turistice, cele mai multe în munții
Făgăraș, Bucegi și Piatra Craiului. Totuși nici infrastructura turistică, atât cea
generală, cât și cea specifică nu se prezintă în cele mai adecvate condiţii, fiind
relevant exemplul marcajelor deteriorate sau absente de pe traseele turistice,
absenţa unei indexări a acestor trasee pe sezoane iarnă/vară, la care se pot
adăuga și alte aspecte legate de promovare, informare etc.
Este citată în cercetările geografice categoria axelor de dezvoltare apărute în
lungul coridoarelor geomorfologice, așa cum este cazul culoarului depresiunilor
intramontane din Carpații Orientali (Brașov – Ciuc – Giurgeni), culoarul
intramontan Rucăr-Bran sau aliniamentul Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc
– Gura Humorului.

101
 Analiza SWOT – Zone montane
Puncte tari
1. Relieful diversificat - potenţial natural
uriaș;
2. Prezența unor arii de populare străveche;
3. Aproape 50% din populație se află în
mediul urban;
4. Suprafețe extinse de pajiști naturale;
5. Creșterea numărului de unități de cazare
(pensiuni turistice și agroturistice);
6. Creșterea numărului de turiști în ultimii
ani;
7. Posibilităţi extrem de variate pentru turism
– rural, istoric, cultural, sportiv;
8. Prezența barajelor și a centralelor
hidroenergetice (pe Bistriţa, Buzău, Argeş,
Lotru, Sadu, Râu Mare, Someş etc);
9. Includerea a 57% din suprafața zonei
montane în cadrul siturilor Natura 2000;
10. Existența unui număr însemnat de
monumente istorice (amplasate în peste
650 localități);
11. Prezența izvoarelor minerale de diferite
categorii (depresiunea Maramureș, Munții
Rodnei, Baraolt, Bodoc, Cernei etc).
102
Puncte slabe
1. Condiții restrictive de trai în anumite
zone (altitudine, microrelief, climă,
sol);
2. Declin demografic constant și
îmbătrânirea populației;
3. Reducerea populației școlare;
4. Slabe conexiuni transcarpatice rutiere
și feroviare;
5. Existența unui număr mare de așezări
mici izolate (ex. Munții Apuseni) fără
acces la transport public;
6. Acces redus la rețele de alimentare cu
apă, canalizare / epurare, gaze
naturale;
7. Număr insuficient de unități de
procesare pentru produsele agricole;
8. Degradarea infrastructurii turistice
(marcaje, indicatoare) și a rețelei de
cabane și refugii montane;
9. Număr redus de centre de informare
privind turismul montan;
10. Predominarea unităţilor de cazare de
confort redus (1 sau 2 stele);
11. Infrastructură de acces (rutieră și
feroviară) deficitară către obiective
turistice;
12. Subdimensionarea dotărilor pentru
practicarea sporturilor de iarnă;
13. Scăderea constantă a duratei medii a
sejurului în staţiunile montane în
ultimii 15 ani;
 14. Lipsa semnalului GSM în anumite
zone;
15. Absența învățământului profesional
cu profil de agricultură montană.
Oportunităţi Ameninţări
1. Exploatarea potenţialului pentru sporturi 1. Abandonul școlar al copiilor
extreme; (accesibilitate redusă a unităților
2. Potențial hidronergetic ridicat; școlare);
3. Programele de facilitare a accesului la TIC 2. Lipsa controlului asupra respectării
pentru comunităţile dezavantajate din regulilor în ariile naturale protejate;
punctul de vedere al cunoaşterii prin 3. Absența planurilor de management
telecentre (Ministerul pentru Societatea pentru ariile protejate;
Infromațională); 4. Creșterea alarmantă a tăierilor ilegale
4. Existența tradițiilor legate de producerea și de pădure;
procesarea produselor agricole cu specific 5. Braconajul / suprapășunatul;
montan; 6. Degradarea constantă a calității
5. Conservarea unor zone etnofolclorice pășunilor și fânețelor;
tradiţionale; 7. Riscul de poluare accidentală a râurilor;
6. Valorificarea produselor agroalimentare cu 8. Menținerea sistemelor de încălzire a
înaltă valoare biologică; locuințelor bazate pe lemne;
7. Posibilități de valorificare a produselor 9. Accesibilitatea scăzută la piețele de
nelemnoase din pădurile montane (fructe desfacere pentru produse agricole
de pădure); specifice;
8. Creșterea numărului de cereri (în special 10. Pierderea ocupațiilor tradiționale.
din mediul urban și din afara granițelor)
pentru turism în zone nepoluate și cu
activități tradiționale;
9. Existența zonelor montane izolate fără
alimentare cu energie electrică precum și a
zonelor turistice montane care prezintă
interes pentru dezvoltarea unor aplicații în
sisteme de energii regenerabile;
10. Aprobarea documentului Orientări
strategice naționale pentru dezvoltarea
durabilă a zonei montane defavorizate
(2014 - 2020).

8. Zona costieră
Litoralul românesc se desfăşoară pe 247.4 km lungime și se diferenţiază în două
sectoare: unul nordic, jos, deltaic-lagunar şi unul sudic, mai înalt, cu faleză:

103
Sectorul nordic, extins pe 165 km (67 % din litoralul românesc), se desfăşoară între
braţul Musura şi Capul Midia şi se caracterizează prin procese de acumulare, cu
precădere în faţa gurilor Dunării, formând delte secundare; în apele acestui sector
se desfăşoară cea mai mare deltă din Europa, care, împreună cu complexul lacustru-
lagunar Razim-Sinoie, constituie cea mai mare regiune umedă de pe continent.
Sectorul sudic, extins pe 80 de km lungime (33 % din litoralul românesc) se
desfăşoară între Capul Midia şi Vama Veche, este înalt (5-38 m), rectiliniu, cu
faleză întreruptă de mici golfuri (lagune și limane), barațe de cordoane marine:
Taşaul, Siutghiol, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia ş.a. În comparaţie cu sectorul
nordic, mai puţin populat şi modificat, acesta suportă un grad mare de încărcătură
umană cu activităţile socio-economice asociate cu modificările legate de porturi
(Midia, Constanţa, Mangalia) și de staţiunile balneomaritime, care constituie un
adevărat lanţ. Portul Constanţa este cel mai mare din întregul bazin al Mării Negre
și are perspective de a deveni foarte important pe continentul european, graţie
amplasării la contactul dintre:
 axa fluvială a Europei pe direcţia nord vest – sud est,
reprezentată de Coridorul TEN –T Rin-Dunăre, a cărui axă
principală este formată de căile navigabile interioare Main și
Dunăre, una dintre principalele axe geostrategice spre care va
gravita viitoarea Europă;
 axa est – vest, care permite accesul imenselor resurse de
hidrocarburi din Bazinul caspic dar şi ţărilor din spaţiul
caucazian prin portul Constanţa către ţările UE.

104
 Figura. Zona costieră a României, conform PATZ Zona costieră a României
(Sursa: PATZ Zona Costieră a României)

Cauzele care determină evoluția liniei țărmului sunt de natură climatică, tectonică
și antropică. Cauzele antropice sunt cele care au avut un rol important în
schimbarea configurației liniei țărmului românesc. O primă cauză a reprezentat-o
construirea, cu ani în urmă, a unor diguri perpendiculare pe linia țărmului, rolul
acestora fiind de a diminua acțiunea mecanică a valurilor. S-a constatat, în timp,
schimbarea cursului curenților marini, ceea ce a avut un efect direct asupra
proceselor de acumulare și abraziune. Tot ca o cauză antropică se poate înscrie și
diminuarea cantității de sedimente transportate de Dunăre prin realizarea unor
lucrări de ameliorare a cursurilor de apă, cu efect asupra reducerii sedimentelor
transportate. Unul din principalii factori de risc al zonei costiere este reprezentat
de eroziune (având drept cauze cele menționate mai sus), fenomen care este
extins în acest moment pe aproape întreg litoralul românesc şi din cauza căruia se
pierd anual suprafeţe importante de teren. De asemenea, prezența nutrienților în
cantități peste limitele admise din cauza aportului Dunării crește riscul ecologic de
eutrofizare a Nord-Vestului Mării Negre.

105
Platforma continentală a Mării Negre din sectorul românesc adăposteşte rezerve
semnificative de petrol și gaze naturale, care pot contribui la ameliorarea balanţei
energetice a României. Apele Mării Negre au o faună relativ bogată, remarcându-
se, de exemplu prezenţa sturionilor.
Densitatea medie a populației în zona costieră se situează în jurul valorii de 100
locuitori / km2, valoarea maximă fiind înregistrată în municipiul Constanța (peste
2000 loc/km2). Zona beneficiază de o pondere a populației tinere peste media
națională. Litoralul (cu mici excepții) se numără printre puținele arii din România
care au înregistrat creștere a numărului de locuitori între ultimele două
recensăminte.
Municipiul Constanța este principalul centru urban care polarizează zona costieră,
fiind urmat de 3 orașe mijlocii (Mangalia, Medgidia, Năvodari). Predomină însă
orașele mici (6) dintre care 4 au o populație sub 10.000 locuitori (cel mai mic fiind
Sulina 3663). Din punct de vedere al tipologiei funcționale, Constanța, Eforie
prezintă un profil predominant terțiar (peste 70% populație ocupată în servicii),
Mangalia, Medgidia, Năvodari – profil de servicii și industrial (mixt). Singurele
orașe cu peste 10% populație ocupată în sectorul primar sunt Negru Vodă și
Sulina.
Zona costieră, compusă din județele Constanța și Tulcea prezintă indicatori mai
slabi decât media naţională în ceea ce privește densitatea rețelelor de transport
însă aceasta se datorează în cea mai mare măsură rețelelor din județul Tulcea care
au cea mai slabă dezvoltare. În același timp, zona județului Tulcea având
particularități remarcabile dependente de specificitățile geografice al Deltei
Dunării impune nevoia unui studiu separat pentru dezvoltarea rețelelor de
transport, inclusiv cu soluții de transport fluvial și aerian de inters local.
Constanța are o rețea rutieră mai dezvoltată decât media naţională. Transportul
rutier se realizează în zona costieră pe autostrada A2 (București-Constanța,
drumul european E60 (Oradea-Bucuresti-Constanta-Vama Veche-Istanbul), care
traverseaza Dunarea peste podul rutier Giurgeni-Vadu Oii. Alte şosele mai
importante sunt Harsova-Tulcea, Macin-Tulcea, Constanta-Negru Voda,
Constanta-Basarabi-Ostrov și Constanta-Tulcea.
Dublarea liniei de cale ferată pe traseul Constanța Mangalia și electrificarea vor
crea premizele unei dezvoltări economice generale, datorită punerii în valoare a
potențialul de transfer al mărfurilor prin Portul Constanța, nod principal al rețelei
centrale TEN-T.
Începând cu 2009, traficul din portul Constanța crește constant, cu aproximativ 10
% anual, acest fapt reprezentând un element de stabilitate. Constanța deservește
atât România, cât și țările învecinate prin rețeaua sa feroviară și fluviul Dunărea.
Studii recente evidențiază că există încă interes concertat al țărilor din Centrul

106
Europei pentru realizarea unor servicii de linii feroviare către țări din Regiunea
Mării Negre și de pe coridorul TRACECA, prin portul Constanța. Mai mult, canalele
care leagă Dunărea de Marea Neagră sunt o rută importantă pentru circulația
mărfurilor. Transportul maritim este facilitat și de porturile Mangalia și Midia,
precum și de porturile fluviale Brăila, Galați, Tulcea, în care pot intra nave
maritime. Rețeaua TEN‐T globală cuprinde și aeroporturile Constanţa și Tulcea, în
zonă aflându-se și Aeroportul Tuzla.
Staţiunile de pe litoralul Mării Negre cuprind un procent mare din numărul
locurilor de cazare din România (majoritatea unităților turistice fiind concentrate
în Mamaia, Eforie Nord și Sud, Costinesti, Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus,
Saturn şi Mangalia). Litoralul a pierdut mare parte din interesul pentru turiştilor
străini și nu reușește să concureze cu alte destinaţii turistice de litoral din regiune.
Mai mult de un sfert din turismul intern, după numărul de turişti (cu o medie de 26,5 %
în perioada 1995-2008) este concentrat în zona litorală, tendinţa cererii pentru litoralul
Mării Negre fiind însă ascendentă, aceasta crescând de la 19 % în 1995 la 32,7 % în
2008. Ideea este întărită și de faptul că, spre exemplu, jumătate din cererea turistică
internă a turiştilor români în 2011 a fost pentru zona litorală. Produsul turistic litoral
înregistrează o tendinţă ascendentă, cu următoarea nuanţă: devine preferabilă
pentru rezidenţii români (numărul acestora fiind în creştere, atingând valoarea de
50 % în 2011 din total), însă se remarcă o scădere continuă a turiştilor străini care
vin pe litoralul românesc după anul 2000, ceea scoate în evidenţă inatractivitatea
produsului turistic litoral pentru rezidenţii europeni. Şi aceasta din mai multe
motive: deşi structura de cazare a crescut de la an la an, tendinţa ascendentă
înregistrată statistic a fost contrabalansată de calitatea precară a serviciilor,
costurile ridicate ale acestora, durata foarte scurtă a sezonului și lipsa
alternativelor în extrasezon, la care se adaugă: lipsa de viziune şi de strategie,
construirea haotică și extinderea absolut dezorganizată a infrastructurii generale
şi specifice (lipsa spaţiilor de parcare, zgomotul infernal, lipsa spaţiilor verzi,
ambuteiajele auto etc.).
Delta Dunării este cea mai mare deltă din Europa (şi, implicit, cel mai întins
teritoriu umed de pe continent, categorie de o excepţională atenţie pe plan
mondial în contextul dezvoltării durabile și a protecţiei mediului) ocupă o
suprafaţă de circa 5 050 km2, din care 4 340 km2 pe teritoriul României (inclusiv
complexul lagunar Razelm și sectorul de câmpie litorală). În cazul Deltei, mai mult
decât în cazul oricărei alte unităţi geografice a ţării, se impune stoparea
valorificării economice dirijate sau întâmplătoare, respectându-se întrutotul
statutul de rezervaţie a biosferei, ceea ce înseamnă o contribuţie cu adevărat
esenţială a României la patrimoniul mondial UNESCO și la Convenţia Ramsar.
Produsul turistic deltaic ar ocupa un loc aparte și ar valorifica Rezervaţia Biosferei
Deltei Dunării. O cale dovedită bună de urmat de către practicile occidentale este

107
cea a protecţiei unor ecosisteme naturale prin „consum turistic”, atent
monitorizat şi orientat către forma sa responsabilă. Deşi se remarcă prin multe
elemente de unicitate în cadrul Europei, perimetrul deltaic românesc nu dispune
de nicio staţiune turistică, ceea ce încurajează o activitate turistică agresivă,
inconstantă, nemonitorizată, în locul uneia responsabile, bine reglementate.
Statutul de rezervaţie naturală și preponderenţa mediului acvatic conferă o
specificitate deosebită facilităţilor de transport în zona Delta Dunării, legătura cu
şi între localităţile Deltei Dunării fiind posibilă numai pe căile navigabile interioare
(serviciul public de transport pe căile navigabile interioare cuprinde transportul de
persoane și mărfuri de strictă necesitate între localităţile din Delta Dunării și
municipiul Tulcea).
La nivelul zonei costiere există și 36 arii protejate de interes naţional, 2 de interes
județean, 22 arii protejate de interes comunitar (de protecție avifaunistică) și 20
de situri de importanță comunitară. Trebuie menționat și situl Ramsar Lacul
Techirghiol, considerat cea mai importantă zonă umedă din partea de sud a
Dorbrogei.
În zona costieră a României, una dintre activităţile cele mai vechi o constituie
pescuitul. Zona de pescuit a României este cuprinsă între Sulina și Vama Veche,
dar activitatea este derulată mai ales în jumatatea nordică a litoralului României,
unde este concentrat pescuitul de sturioni și de scrumbie de Dunăre; în partea
sudica predomină pescuitul ocazional. În prezent, navele de pescuit la Marea
Neagră folosesc pentru acostare porturile Mangalia, Constanţa şi Sulina, dar în nici
unul din aceste porturi nu există facilităţi pentru navele de pescuit.

Analiza SWOT – Zona costieră

Puncte tari Puncte slabe
1. concentrarea populației cu 1. necesitatea de modernizare a
precădere în mediul urban; conexiunilor porturilor
maritime cu hinterlandul
2. existența zonei metropolitane
Constanța (cu funcții economice 2. existența unor arii rurale mai
complexe și servicii de puțin dezvoltate la nord de
importanță județeană); Constanța;
3. evoluția pozitivă a zonei sudice a 3. expansiunea urbană
litoralului din ultimii ani; necontrolată;
4. tendința de creștere a numărului 4. competitivitate redusă a

108
 de turiști pe litoral și în Delta sectorului piscicol marin;
Dunării;
5. infrastructura rutieră
5. tendința de diversificare a ofertei deficitară în nordul zonei
de agrement de pe litoral; costiere;
6. autostrada București-Constanța; 6. densitate scăzută a populației
în localitățile din Delta
7. modernizarea căii ferate
Dunării;
București-Constanța;
7. scăderea numărului
8. situarea aeroporturilor Constanța
populației școlare pe fondul
(Mihail Kogălniceanu) și Tulcea,
declinului demografic
precum și a Aeroportului Tuzla în
constant;
proximitatea zonei costiere;
8. sezonalitatea activităților
9. importanța strategică a portului
turistice specifică litoralului
Constanța;
(mai-septembrie);
10. valorificarea resurselor de
9. slaba reprezentare a şcolilor
hidrocarburi;
de arte şi meserii și a şcolilor
11. spațiu multietnic; postliceale;
12. localizarea Clusterului maritim 10. disparități urban-rural în
românesc (sediul la Constanța); accesul la servicii de sănătate;
13. centrul universitar Constanța; 11. dependența exclusivă de
14. orașele Eforie și Techirghiol cu transportul naval a orașului
statut de stațiuni Sulina, comunelor Crișan,
balneoclimatică / balneară (prin Sfântu Gheorghe, etc.;
Hotărârii de Guvern). 12. infrastructură pentru servicii
culturale slabă,
subdimensionată,
nediversificată;
13. existența unor zone cu deficit
de vegetaţie forestieră.
Oportunităţi Ameninţări
1. revitalizarea unor tradiții locale ale 1. degradarea constantă a
minorităților etnice (ex. zona numeroase unități hoteliere
Deltei) și reinventarea unor tradiții în special în sudul litoralului;
locale multiculturale (în sudul
2. poluarea litoralului și a Deltei
litoralului);
precum și procesele de
2. canalul Dunăre Marea Neagră; degradare a plajei și falezei

109
3. menținerea interesului UE pentru ţărmul Marii Negre;
dezvoltarea relațiilor comerciale
3. lipsa unor prevederi specifice
prin portul Constanța;
clare privind elementele
4. utilizarea resurselor regenerabile componente ale zonei de
de energie eoliană; protecție la nivelul zonei
costiere;
5. potențial pentru dezvoltarea
acvaculturii ecologice; 4. concurența dată de produsul
turistic similar în Bulgaria,
6. potențial pentru agrement nautic și
Croaţia şi Slovenia şi alte ţări
pescuit sportiv;
din zonă;
7. recunoaştere internaţională a
5. supra-exploatarea resurselor
valorilor de patrimoniu existente în
piscicole;
Delta Dunării;
6. mobilitatea forței de muncă
8. investițiile private în turism și
în afara țării;
servicii conexe;
7. declinul unor ramuri
9. Programul de cooperare
industriale la nivelul orașelor
transfrontalieră România-Bulgaria;
componente zonei;
10. Programul ENPI de cooperare
8. efectele nocive ale
transfrontalieră în Bazinul Mării
schimbărilor climatice asupra
Negre 2007-2013
zonei costiere (secete
11. Strategia UE privind bazinul frecvente și prelungite,
maritim al Mării Negre; aridizare);
12. Politica maritimă integrată a UE; 9. afectarea infrastructurii
13. Masterplanul Protecția și portuare și a conditiilor de
reabilitatea zonei costiere; transport fluvial ca urmare a
modificarii regimului de
14. fondurile europene pentru curgere a Dunării și
refacerea plajelor; intensității crescute a
15. Proiectul „Sistem integrat pentru evenimentelor meteorologice
gestionarea deșeurilor din extreme;
localitățile din Delta Dunării; 10. risc ridicat al celor două
16. promovarea turismului pentru companii foarte mari din
sănătate. industria petrolieră și
industria mijloacelor de
transport (Constanța și
Năvodari) ale căror
performanțe economice
trebuie monitorizate;

110
 11. lipsa informării cu privire la
ofertele și potențialul
litoralului românesc;
12. nerespectarea prevederilor
privind regimul construcțiilor
pe litoral.

111