Gorbatiuc Stanislav 3FB-1921

Tema:Ambalarea și etichetarea mărfurilor

Ambalarea și etichetarea mărfurilor joacă un rol vital într-un sistem modern integrat de
distribuţie a mărfurilor.
Ambalajul protejează produsul de la producţie la consumator dar în acelaşi timp facilitează
producţia, distribuţia şi depozitarea. În plus, ambalajul trebuie să corespundă cerinţelor
comerţului cu amănuntul, marketingului şi consumului, cât şi legislaţiei de mediu, siguranţă şi
sănătate.
În practica activităţii de comerţ etichetarea mărfurilor reprezintă un instrument esenţial de
informare simplă şi rapidă asupra produselor.

Ambalarea mărfurilor
Ambalajul este adesea considerat ca fiind o parte integrantă a proceselor de dezvoltare a unor
noi produse. Mediul economic de astăzi se caracterizează prin intensificarea concurenţei. Orice
strategie concurenţială, incluzând aici strategia calității, trebuie să se raporteze la triada produs-
piaţă-tehnologie, la care se adaugă şi variabila mediu. În aceste condiţii ambalajul devine un
adevărat barometru al economiei, iar stadiul actual al dezvoltării noastre economice ridică
probleme complexe în domeniul managementului materialelor de ambalare. Scopurile multiple
ale ambalării în economia de piaţă, examinarea felului în care companiile selectează modalităţile
de ambalare a produselor, rolul pe care ambalarea îl joacă într-un sistem modern de distribuţie a
produselor se înscriu în contextul general al impactului dezvoltare economică-echilibru ecologic,
într-o viziune merceologică.

Conceptul de ambalare şi ambalaj

Ambalarea este definită ca reprezentând operaţia, procedeul sau metoda prin care se asigură, cu
ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului, în timpul manipulării, transportului,
depozitării, vânzării, contribuind şi la înlesnirea acestor operaţii. Ambalajul este un
mijloc/material sau un ansamblu de mijloace/materiale destinat să servească pentru ambalare.
Ambalajele pot fi clasificate în funcţie de:
-natura materialului din care sunt constituite (ambalaje din hârtie-carton, sticlă, metal,
materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe);
- sistemul de confecţionare (ambalaje fixe, demontabile, pliabile);
-tipul ambalajului, acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc.;
- domeniul de utilizare (ambalaje de transport, de prezentare şi de desfacere);
- natura produsului ambalat (ambalaje pentru produse alimentare, produse industriale);
- gradul de rigiditate (ambalaje rigide, semirigide, suple);
- modul de circulaţie (ambalaje refolosibile, nerefolosibile).

1
Funcţiile ambalajelor
Importanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acesta trebuie să le
îndeplinească, şi anume:
- Conservarea şi protecţia produselor in timpul transportului, depozitării şi vânzării
produselor;
- Facilitarea manipulării;
- Funcţia de informare şi de promovare a produselor.

a) Funcţia de conservare şi protecţie a produselor.

Considerată funcţie elementară a ambalajelor, aceasta constă în protejarea conţinutului de
efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj-produs-metodă
de conservare.
Ambalajul asigură protecţia produselor împotriva:
1.factorilor fizici (acţiuni mecanice, lumină, temperatură, presiune).
Solicitările mecanice la care sunt supuse produsele ambalate; acestea au efecte variabile,
indezirabile. Lumina poate produce decolorări şi degradări ale mărfurilor (reacţii fotochimice,
alterarea culorii, pierderea vitaminelor), rolul ambalajului, în acest caz, este fie de a filtra
lungimile de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în
interiorul ambalajului.Variaţiile de temperatură ar putea provoca modificări organoleptice,
deformări etc.
2.factorilor chimici şi fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf, dioxid de
carbon).Protecţia chimică se referă la protecţia produselor împotriva anumitor substanţe chimice
agresive, în acest scop, ambalajul joacă rolul de barieră:
- la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului, şi anume la oxigen şi vapori de
apă, pentru protecţia produselor sensibile la acţiunea acestor factori (riscul dezvoltării
mucegaiurilor și bacteriilor aerobe);
- împotriva substanţelor volatile, susceptibile de a antrena alterarea proprietăţilor organoleptice
ale produselor;
- la transferul de gaze din interior către exterior, pentru a evita pierderea aromelor specifice
produsului; deshidratarea produsului; pierderea amestecului gazos care a fost introdus în
interiorul ambalajului în scopul conservării produsului;
3.factorilor biologici (microorganisme, insecte etc.). Protecţia împotriva factorilor biologici are
drept scop menţinerea calităţii igienice şi microbiologice a produselor alimentare, asigurând:
- evitarea contaminării produselor;limitarea schimburilor gazoase susceptibile de apariţia şi
dezvoltarea germenilor patogeni;
- asigurarea unei etanşeizări față de germenii microbieni şi asigurarea sterililității în cazul
produselor care au fost supuse acestui tratament;
- evitarea contactului direct între produse şi persoanele care le manipulează;
- evitarea riscurilor de intoxicaţie alimentară generată de flora microbiană patogenă prezentă în
produsele nesterilizate (carne, peşte etc.).

b) Funcţia de manipulare, transport şi depozitare.

Funcţia de manipulare - ambalajul facilitează manevrarea produsului prin formă, volum etc. În
timpul manipulării ambalajul trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori şi o bună
stabilitate a încărcăturii.
Funcţia de transport - cerinţele faţă de ambalajul de transport se referă la: -
necesitatea adaptării ambalajului la normele și specificul mijloacelor de transport;
- optimizarea raportului volum/greutate;
- posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate curent în transportul
principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.). Funcţia de depozitare - în

2
timpul depozitării, ambalajul preia presiunea rezultată în urma operaţiei de stivuire a produselor,
ca urmare, trebuie luate în considerare următoarele cerinţe:
- ambalajul să fie uşor de aranjat în stivă;
- să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii în manipulare;
- să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate, atunci când depozitarea are loc în spaţii
deschise.

c) Funcţia de informare şi de promovare a vânzărilor.

Ambalajul este o interfaţă între produs şi consumator. Rolul său nu se limitează numai la acela
de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a promova vânzarea produselor. Funcţia de promovare a
produsului se referă la:
- identificarea şi prezentarea produsului;
- informarea cumpărătorilor;
- crearea unei atitudini pozitive faţă de produs;
- modificări în mentalitatea şi obiceiurile cumpărătorului; comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenţia cumpărătorului asupra unui produs
sunt:modul de realizare, eticheta, estetica ambalajului.
Informaţiile pe care le conţine eticheta permit: identificarea produsului și a mărcii sale,
prezentarea caracteristicilor sale şi a condiţiilor de utilizare.
Forma ambalajului trebuie să ţină seama de locul şi modul de utilizare a produselor,
condiţiile de păstrare, modul de recuperare a ambalajului.
Culoarea ambalajului permite identificarea uşoară a produsului ambalat. Grafica ambalajului
este un alt element important utilizat în promovarea produsului. Se recomandă o grafică
simplă, expresivă, iar ilustraţia oferită trebuie să fie compatibilă cu produsul ambalat.
O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, alegere judicioasă a
caracteristicilor, cât şi punerea în valoare a unor elemente ca: denumirea produsului,
recomandări privind modalităţile de utilizare etc. Adesea, singura verigă de legătură între
producător şi consumatori, ambalajul trebuie să acţioneze în sensul creării unei imagini
favorabile produsului.

Tipuri de materiale utilizate pentru ambalaje

Materialele de bază din care se obţin ambalajele sunt: materialele celulozice, sticla, materialele
metalice, materialele plastice, lemnul, materialele textile.
a) Caracteristicile ambalajelor din materiale celulozice.
În această grupă intră lemnul și produsele din pastă de lemn / celuloză (hârtie, cartoane).
Lemnul, ca material de ambalare, este puternic concurat de cartonul ondulat şi materialele
plastice (răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, care pot influenţa caracteristicile organoleptice
ale produselor ambalate).
Din cauza compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic pentru
dezvoltarea microorganismelor.
Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt:
- rezistenţă bună la solicitări mecanice;
- rezistenţă bună la uzură;
- conductibilitate electrică scăzută;
- este ecologic.
Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport.
Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după:gramaj, compoziţie, destinaţie.
Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt: cartonul duplex, cartonul

3
triplex, cartonul ondulat (format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi
ondulate din hârtie inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele cu un adeziv).
Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice), în scopul
obţinerii unor tipuri de ambalaje mai eficiente şi cu proprietăţi îmbunătăţite.
Cartonul ondulat este utilizat la:
- ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva şocurilor şi presiunii exterioare;
- confecţionarea cutiilor cu microcaneluri (la nivelul ambalajelor primare);
-ambalajele secundare (cutii de prezentare);
- ambalajele terţiare (sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor de transport
încărcate).
Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la
ambalarea unei game largi de produse alimentare. Principalele caracteristici ale hârtiei şi
cartonului utilizate pentru obţinerea ambalajelor sunt: masa volumică redusă; sunt apte pentru
contactul cu alimentele; sunt inodore şi insipide; permeabilitate scăzută (hârtia pergament);
permeabilitate la aer foarte ridicată (hârtia tip mătase).
Hârtia şi cartonul supuse unor tratamente specifice au proprietăți superioare (crește rezistenţa la:
grăsimi, gaze şi hidrocarburi, soluţii apoase, acizi slabi şi alcalini, la radiaţiile ultraviolete etc.).

b) Caracteristicile ambalajelor din materiale plastice

Materialele plastice au determinat o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor prin
posibilităţile noi oferite, comparativ cu materialele considerate tradiţionale (materialele
celulozice, metalice, sticlă).
Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate ambalării sunt: filme, folii
şi materiale complexe: foliile flexibile, din care se obţin saci, pungi; foliile rigide permit
realizarea de pahare, tăviţe sau platouri; materialele complexe obţinute din diferite tipuri de folii.
Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP (polipropilenă), PVC (policlorură de vinil),
PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate, în principal, sub formă de straturi
barieră sau lianţi în materialele complexe de ambalare. Materialele plastice utilizate în domeniul
ambalajelor prezintă o serie de avantaje: masă specifică redusă, impermeabilitate, sunt inodore,
rezistente la acţiunea agenţilor chimici, au o bună stabilitate dimensională etc. Proprietăţile
specifice ale foliilor şi filmelor de ambalaj sunt: transparenţă, rezistenţă la radiaţii ultraviolete şi
infraroşii, sudabilitate şi posibilitate de lipire, posibilităţi de imprimare.
c) Caracteristicile ambalajelor din materiale metalice
Ambalarea în cutii metalice reprezintă una dintre cele mai utilizate metode pentru păstrarea
produselor alimentare perisabile. Materialele utilizate în acest scop sunt: tabla de oțel cositorită,
aluminiul şi materialele combinate (cu materiale plastice, carton etc.). Stabilirea tipului de
ambalaj trebuie să se facă în funcţie de: caracteristicile produsului care se ambalează, în special
în funcţie de valoarea pH-ului; raportul masă/volum al produsului, termenul de valabilitate la
temperaturi specifice de depozitare; modalităţile de umplere a ambalajului (la cald, la rece, sub
presiune, temperatura, timpul de sterilizare); capacitatea, dimensiunile acestuia, sistemul de
închidere; materia primă pentru corpul cutiei, partea inferioară şi capac; tipul de lac utilizat
pentru suprafaţa interioară şi dacă acesta este compatibil cu produsul alimentar ambalat; modul
de imprimare al ambalajului; posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.
Tabla cositorită răspunde exigenţelor impuse de procesele tehnologice din industria
alimentară, cât şi exigenţelor referitoare la calitatea produselor; siguranţa produselor şi protecţia
mediului înconjurător. Ambalajul metalic trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: prevenirea
contaminării microbiologice şi chimice a produselor; conservarea caracteristicilor produselor
(inclusiv valoarea nutritivă); să fie economic şi sigur atât în fabricaţie, cât şi în distribuţie; să nu
prezinte riscuri pentru consumator; să fie reciclabil, degradabil (tabla cositorită). La
confecţionarea cutiilor metalice sunt utilizate şi alte materiale, cum ar fi: tabla din oţel, acoperită
cu un strat de fosfat de crom sau aluminiu; aluminiu (material netoxic şi ecologic). Cutiile

4
metalice sunt lăcuite în interior pentru a preveni: schimbarea gustului sau pentru a preveni
reacţii chimice datorate metalelor dizolvate în produs; decolorarea produsului; reacţiile chimice
între metal şi produs, care pot cauza coroziunea sau formarea de hidrogen în interiorul cutiei.
Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile, care absorb arome
din mediul exterior. În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu trebuie să se ţină seama de:
caracteristicile produsului: valoarea pH-ului, masa, volumul, densitatea, durata de conservare;
metoda de ambalare, incluzând tipul de maşină de ambalare şi caracteristicile acesteia. Alte
cerinţe se referă la produsele puternic acide (pH < 3,5), la care folia de aluminiu trebuie lăcuită.
Foliile pentru ambalajul de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, cum ar fi: polietilenă
de joasă densitate (HDPE) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este necesar să suporte
temperaturi de aproximativ 120°C sau operaţia de vidare. Avantajele utilizării foliei de aluminiu
sunt următoarele: proprietăţi de barieră foarte bune; posibilităţi de tipărire; nu este toxică (poate
veni în contact cu produsele alimentare); este utilizată cu succes în combinaţie cu materiale
flexibile (pentru a asigura proprietăţi de barieră la substanţele volatile).
d) Caracteristicile ambalajelor din sticlă
Sticla este un material care deţine o pondere importantă în sectorul ambalajelor, fiind utilizată cu
precădere la ambalarea produselor lichide sau vâscoase. Este utilizată pe scară largă în domeniul
alimentar, dar şi în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.
Avantajele utilizării sticlei ca material de ambalare sunt următoarele:
- este impermeabilă la gaze, vapori, lichide;
- este inertă din punct de vedere chimic faţă de produsele alimentare şi nu pune probleme de
compatibilitate cu produsul ambalat;
- este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea;
- nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor; este transparentă, permiţând vizualizarea
produselor;
-poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva radiaţiilor
ultraviolete;
- este un material rigid care poate fi realizat în forme variate;
- are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi ca:
şampanie, cidru etc.; este reciclabilă.
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantaje legate de: rezistenţa mică la şoc
mecanic, rezultând dificultăţi în transport şi depozitare; rezistenţă scăzută la şoc termic. Având
în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac
subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor. Aceste prevederi
indică valorile limită admisibile pentru cantităţile de plumb şi cadmiu din compoziția sticlei.
e) Materiale complexe de ambalare
Ambalajele mai pot fi realizate dintr-o combinaţie de materiale ca, de exemplu:
- carton/folie de aluminiu/mase plastice;
- servesc uzual la ambalarea produselor granulate sau sub formă de pulberi (lapte praf, cacao,
cafea instant, sucuri concentrate).
Avantajele utilizării acestor materiale:
- cutiile pot fi încălzite la temperaturi de până la 130°C;
- au greutate mică, ceea ce conduce la scăderea costurilor de transport, impermeabilitate la
vapori de apă şi la diferite gaze.
Principalele dezavantaje sunt: preţul ridicat, termenul de valabilitate de 12 luni poate fi garantat
numai pentru anumite produse, rezistenţă mecanică mai scăzută.
În funcţie de materialele folosite, ambalajele complexe se pot clasifica în:
- materiale complexe pe bază de aluminiu (au ca strat intern polietilena de joasă densitate şi,
ocazional, polipropilena. În alegerea stratului intern trebuie să se ţină seama de compatibilitatea
dintre material şi produsul ambalat. Ca material de acoperire pentru stratul exterior pot fi folosite
următoarele materiale: celofan, folii de poliester şi de polipropilenă.

5
Domeniile de utilizare: ambalarea produselor sensibile la umiditate (în acest caz se folosesc
complexe de tipul celofan + aluminiu + polietilenă) şi ambalarea lichidelor şi a produselor
vâscoase); materiale complexe pe bază de hârtie şi carton (răspund unor cerinţe legate de:
transparenţă, impermeabilitate la grăsimi, posibilităţi de termosudare.
Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi complexul carton-polietilenă, sunt utilizate pe
scară largă la ambalarea produselor alimentare. Cartonul caşerat cu polietilenă asociat cu folie
de aluminiu este utilizat la confecţionarea formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru lichidele
alimentare sterilizate UHT. Acest sistem de ambalare se numeşte Tetra-Pak);materiale complexe
pe bază de materiale plastice (sunt utilizate pentru ambalarea produselor în vid, a produselor
lichide şi congelate. Procedeele moderne de sterilizare la temperatură ridicată au condus la
necesitatea realizării unor materiale complexe rezistente la temperatura de 135°C. Astfel de
materiale conţin: polipropilenă şi poliamidă sau poliester cu sau fără inserţie de folie de
aluminiu). Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialele destinate confecţionării
ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitate, barieră faţă de oxigen,
permeabilitate la vapori de apă, care se poate reduce prin asociere cu filme de aluminiu. Astfel
de ambalaje sunt suficient de performante pentru a asigura alimentelor ambalate o conservare pe
o perioadă mai mare de un an).

f) Alte materiale de ambalare

Ambalajele din materiale textile au o utilizare restrânsă, deoarece au dezavantaje precum:
constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor şi sunt atacate de rozătoare, insecte şi
nu rezistă la foc. Alte caracteristici sunt specifice fie materialelor celulozice (când materialele
textile sunt din fibre vegetale – huse și saci din cânepă, iută etc.), fie maselor plastice (când
materialele textile sunt din fibre sintetice – saci de polipropilenă).

Metode de ambalare a mărfurilor

a) Ambalarea colectivă şi porţionată.
Ambalarea colectivă este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai
multor produse. Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile contractibile. Ambalarea colectivă
se poate realiza şi prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft 1, celofan sudabil etc.,
obţinându-se pachete paralelipipedice paletizate. Ambalarea porţionată este procedeul de
ambalare în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel
încât să fie consumată la o singură folosire.
Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii contractibile, folii termosudabile din aluminiu
sau hârtii metalizate.
b) Ambalarea tip aerosol.
Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine,
susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă. Prin generator de aerosol se
înţelege un ansamblu constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material
plastic, care conţine un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un dispozitiv ce permite ieşirea
conţinutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub formă
de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă.
În cazul gazelor comprimate, se utilizează:
- azotul (gaz inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi alimentare; este incolor,
netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor);
- dioxidul de carbon (este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsele
contra oxidării, este bacteriostatic);
- butanul şi propanul (sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt
inflamabile şi devin toxice).

6
În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se urmăreşte sterilizarea accesoriilor de ambalare
înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o posibilă recontaminare în timpul ambalării. Gazul
propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu corodeze materialele ambalajului, să nu
fie inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii şi să nu irite pielea. Acest tip de ambalare este
utilizat în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice, cosmetice etc.

c)Ambalarea în folii contractibile

Este o metodă de ambalare a produselor în bucăţi mici, uniforme, prin aşezarea lor pe o placă-
suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie şi termosudare.
Prin folie contractibilă se înţelege o folie din material plastic, etirată (întinsă cu tensiune) în
momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul încălzirii
revine la poziţia iniţială. Materialele întrebuinţate sunt: polietilenă termo-conductibilă,
policlorură de vinil, policlorură de viniliden, polipropilenă etc. Ambalarea în folii contractibile
se utilizează pe scară largă în domeniul produselor cosmetice, medicamentelor, obiectelor din
sticlă sau porţelan. Se caracterizează prin uşurinţa în manipulare, având un impact pozitiv asupra
consumatorului. Ambalarea tip skin este un procedeu de ambalare a produselor, prin aşezarea lor
pe o placă–suport plană, urmată de închidere prin acoperire cu folie transparentă şi termosudare.
Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi
ridicate faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea
oximioglobinei. Ambalarea tip blister, este un procedeu de ambalare a produselor prin aşezarea
lor pe o placă–suport plană, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole
termoformate şi închidere prin termosudare lipire sau capsare.
d) Ambalarea aseptică
Constă în introducerea unui produs sterilizat, destinat comercializării, într-un vas sterilizat, în
condiţii aseptice, urmată de închiderea vasului, astfel încât să fie prevenită contaminarea
produsului cu microorganisme.Termenul aseptic desemnează, prin urmare, absenţa
microorganismelor, iar termenul „ermetic" este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a
unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a
microorganismelor în ambalaj. Ambalarea aseptică este deci o metodă care garantează
securitatea microbiologică a alimentelor, fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi
organoleptice.
Operaţiile de pasteurizare şi sterilizare folosite în ambalarea aseptică sunt următoarele:
- pasteurizare HTST - high temperature short time (procedeu ce constă în încălzirea rapidă a
produsului până la maxim 100°C (de regulă 72 – 75°C) şi menţinere 15 – 60 secunde, urmată de
o răcire bruscă la temperatura camerei. Intregul proces se desfășoară într-un sistem închis,
aseptic. Produsul rezultat este stabil din punct de vedere microbiologic. Acest tip de tratament se
aplică produselor puternic acide care se menţin sterile la temperaturi scăzute-vin, bere, sucuri);
-sterilizare UHT -ultra high temperature (acest procedeu, numit și ultrapasteurizare, presupune
încălzirea produselor lichide în intervalul de temperatură 135-150°C, timp de două – patru
secunde, urmată de răcire bruscă la temperatura camerei. Limita superioară de temperatură este
utilizată pentru produse cu vâscozitate mică - exemplu, lapte-, iar cea inferioară pentru produse
cu vâscozitate mare);
- pasteurizare LTLT - low temperature long time (proces de încălzire la o temperatură de 63°C,
timp de 30 de minute). Ambalajul aseptic constă dintr-o folie unică, multistratificată, care
combină cele mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic şi aluminiului pentru a
alcătui un recipient cu performanţe ridicate. Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporţie de
70% din hârtie, care oferă rigiditate şi rezistenţă. Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie
şi este utilizată în scopul etanşeizării ambalajului. O folie subţire de aluminiu, reprezentând 6%
din ambalaj, formează o barieră împotriva aerului şi luminii, care pot degrada substanţele
nutritive şi aroma alimentelor. Straturile componente (în număr de şase) ale cutiei aseptice sunt:
polietilenă; hârtie; polietilenă; folie de aluminiu; polietilenă; polietilenă. Avantajul deosebit de

7
important al ambalării aseptice îl constituie faptul că produsul devine steril înainte ca
temperatura ridicată să-i modifice caracteristicile nutritive şi organoleptice. Tetra Rex, Tetra Pak
sunt cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor pasteurizate, care sunt sterilizate cu apă
oxigenată în combinaţie cu radiaţii ultraviolete. Sistemul Tetra-Rex prelungeşte durata de
conservare a produselor lactate la 60 de zile şi între 60 şi 120 de zile pentru sucuri de fructe.
Alte variante ale ambalajelor Tetra-Pak sunt: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra
Brik Aseptic, Tetra King.
e) Ambalarea în vid.
Unele produse, cum ar fi carnea şi preparatele din carne sunt sensibile la acţiunea oxigenului.
Chiar dacă ambalajul este impermeabil, cantităţi mici de oxigen rămase în ambalaj pot reacţiona
cu produsul. Pentru a evita acţiunea oxigenului se face ambalarea sub vid. Ambalarea în vid
constă în introducerea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaze şi scoaterea aerului
suprimând astfel oxigenul, principalul agent responsabil de o eventuală alterare a produsului.
Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele: produsele sensibile la presiune pot fi
deteriorate sau distruse din cauza presiunii exercitate asupra lor; deprecierea produselor care
conţin grăsimi, dacă în timpul ambalării în vid acestea sunt supuse unor temperaturi mai mari
decât temperatura de topire a grăsimilor. Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii,
mezelurilor se pot utiliza pungi tip Cryovac. Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde
următoarele etape: umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat; eliminarea aerului din
ambalaj prin aspiraţie; răsucire şi închidere automată cu un clips de aluminiu; introducerea
ambalajului şi produsului timp de o secundă într-un recipient cu apă la temperatura de 92-97ºC.
Materialele utilizate în această tehnică de ambalare sunt: materiale termosudabile, impermeabile,
din carton pentru ambalajul exterior şi folii din materiale complexe de ambalare.

f) Ambalarea în atmosferă modificată

Această metodă presupune modificarea atmosferei din interiorul ambalajului pentru a evita
acţiunea oxigenului. Ea se realizează prin procedee precum:
- Ambalarea în atmosferă controlată „CAP" (Controlled Atmosphere Packaging) poate fi
definită ca reprezentând închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz, în care
gazele şi vaporii de apă au suferit modificări şi sunt controlate selectiv. Această metodă de
ambalare este mai puţin întâlnită în practica comercială.
- Ambalarea în atmosferă modificată MAP (Modified Atmosphere Packaging) constă în
închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată, prin
introducerea azotului şi dioxidului de carbon. Aplicarea acestei metode permite controlul
reacţiilor chimice, enzimatice sau microbiene, în scopul reducerii sau eliminării proceselor de
degradare ale mărfurilor. Principalul scop al introducerii azotului care înlocuieşte oxigenul este
de a reduce oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi grăsimi.
Dioxidul de carbon este un agent „bacteriostatic" şi „fungistatic", poate încetini faza de creştere
exponenţială şi poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe şi a mucegaiurilor.
Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă şi grăsimi, de aceea este absorbit de aliment.
Oxigenul este în general evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este utilizat drept
component în amestecul gazos. De exemplu, la ambalarea cărnii, în amestecul gazos se
utilizează şi oxigen, care are rolul de a menţine culoarea roşie a cărnii, peştelui, în scopul evitării
apariţiei germenilor patogeni anaerobi.
Temperatura este cel mai important factor care influenţează calitatea produselor ambalate în
atmosferă modificată. Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în condiţiile în care
temperatura este menţinută şi controlată în timpul depozitării.

Impactul ambalajului asupra mediului înconjurător

Caracterul ecologic al unui produs depinde în general de materiile prime utilizate, procesul
tehnologic şi deşeurile rezultate în procesul de producţie şi de consum.

8
 Ambalajul are diferite influenţe asupra mediului, în diferitele stadii ale ciclului său de
viaţă. Prin urmare, ambalajul trebuie să răspundă atât cerinţelor de conservare şi păstrare,
manipulare şi transport al produselor, cât şi unor obiective precise legate de protecţia mediului.
Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător reprezintă de fapt impactul materialelor de
ambalare asupra mediului, ca şi al tehnologiilor utilizate pentru obţinerea lor.
Pentru a evalua caracterul antipoluant al unui material de ambalare s-au stabilit o serie de
criterii:
- consum minim de material;
- posibilitatea de distrugere a ambalajului după utilizare;
- lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului;
- posibilitatea de reutilizare a materialului.
Pentru a înţelege impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător, trebuie să
menţionăm principalele fenomene cu care ne confruntăm în prezent:
- procesul de încălzire globală şi modificările climatice;
- deprecierea stratului de ozon;
- poluarea aerului, inclusiv fenomenul de ploaie acidă;
- poluarea apei şi a solului.
Degradarea naturală a materialelor de ambalare se realizează prin: biodegradare, care
constă în distrugerea materialelor de către microorganismele prezente în sol şi oxidare chimică,
care constă în distrugerea materialelor, prin coroziune, reacţii fotochimice etc.
Luarea deciziei cu privire la incinerarea deşeurilor trebuie să ţină seama de anumite
caracteristici ale materialelor în cauză, cum ar fi: reziduuri solide rezultate după ardere; gazele
degajate în timpul arderii. În general, ambalajele din hârtie şi carton pot fi considerate ecologice.
Cu toate acestea, prezenţa compuşilor organocloruraţi folosiți/rezultaţi la albirea pastei de hârtie
constituie o sursă de poluare. De asemenea, cernelurile de imprimare sunt considerate poluante.
În cazul materialelor plastice se pune problema poluării mediului din două perspective, şi
anume: al deşeurilor rezultate din utilizarea acestor materiale şi al emanaţiilor rezultate în cazul
distrugerii lor prin incinerare. În ultimii ani, materialul lemnos a devenit deficitar. Pierderile
rezultate în urma prelucrării sunt foarte mari, în produsul finit regăsindu-se doar 50% din
materialul utilizat. Ambalajele din material lemnos sunt recuperabile, dar necesită cheltuieli mari
pentru recuperare. În alegerea materialelor de ambalare se are în vedere ca, după utilizarea
ambalajului, materialele respective să fie rapid şi complet degradabile.
Principalele căi de acţiune în scopul reducerii poluării mediului înconjurător sunt
următoarele: reducerea ponderii ambalajelor nerecuperabile prin: introducerea unei taxe în
scopul limitării răspândirii ambalajelor nerecuperabile; utilizarea ambalajelor recuperabile
atunci când taxa cu care sunt impuse ambalajele nerecuperabile este mai mare decât cheltuielile
de recuperare; introducerea unor ambalaje mai puţin poluante. Un exemplu edificator îl
reprezintă ambalajele tip aerosol. Aerosolii pun reale probleme, deoarece nu sunt uşor de
utilizat, volumul ambalajului este mai mare în comparaţie cu volumul produsului, iar deşeurile
de ambalaj prezintă risc de explozie. Aceste motive au condus la diferite încercări de înlocuire a
aerosolilor cu vaporizatoare acţionate manual (pentru parfumuri şi alte produse cosmetice,
insecticide, vopseluri etc.). În anul 1995 s-a interzis utilizarea freonilor 2 ca aerosoli, cu excepţia
unor aerosoli medicali. Freonul are multiple utilizări, cele mai importante fiind acelea de agent
propulsor şi agent frigorific, dar se încearcă înlocuirea acestor clorofluorocarburi 3 cu alte gaze
(propan sau butan), eventual aer comprimat, deoarece freonii afectează învelişul de ozon.
Sub presiunea grupărilor ecologiste, guvernul german a adoptat o reglementare
cunoscută sub numele de „Ordonanţa Topfer", care se bazează pe principiul: „poluatorul trebuie
să plătească, producătorii şi comercianţii trebuie să recupereze“. Ordonanţa face referire la trei
tipuri de ambalaje: ambalaje de vânzare, supraambalaje şi ambalaje de transport, toate
recuperate de către societatea Duales System Deutschland GmbH (DSD), care reuneşte
2
3

9
distribuitorii și producătorii de bunuri de consum. Aceste societăţi asigură colectarea şi trierea
materialelor de ambalare. Materialele recuperate sunt oferite gratuit organizaţiilor care s-au
angajat să le valorifice.
Marea varietate a materialelor plastice utilizate pentru ambalare creează dificultăţi
majore în reciclarea lor. Până când vor deveni disponibile sisteme mecanice accesibile de
sortare a materialelor plastice, cel mai simplu mod de a identifica materialul de ambalaj este prin
intermediul codificării. Sistemul de codificare constă într-o săgeată închisă, completată fie cu
un număr, fie cu o abreviere pentru tipul de material (figura 1).

Figura 1. Codificarea ambalajelor din materiale plastice

PETE l - polietilenă tereftalat; HDPE 2 - polietilenă de înaltă densitate; V 3 - vinil
(inclusiv policlorură de vinil); LDPE 4 - polietilenă de joasă densitate; PP 5 –
polipropilenă; PS 6 – polistiren; OTHER 7 - alte materiale plastice, inclusiv materiale
multistratificate

Etichetarea mărfurilor
Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat sau ilustrat, care conţine informaţii
despre produs şi care însoţeşte produsul la vânzare. Ea are rolul de a informa consumatorii în
mod complet, corect şi precis.
Etichetarea produselor alimentare
A înregistrat în ultimele decenii o evoluţie deosebită în privința metodelor de realizare şi a
calităţilor grafice ale etichetei, dar şi o îmbogăţire permanentă a conţinutului său informaţional.
Astfel, eticheta nutriţională şi eticheta ecologică au devenit componente indispensabile ale
etichetei moderne, elemente pe care companiile producătoare şi distribuitoare de alimente le
folosesc ca pe un instrument informaţional şi promoţional valoros în lupta concurenţială, pentru
atragerea unor importante segmente de consumatori, asigurându-le acestora premisele unei reale
protecţii fizice (a vieţii, sănătăţii şi securităţii).
Tendinţe actuale în etichetarea mărfurilor alimentare
În practica activităţii de comerţ eticheta reprezintă un instrument esenţial. Cercetarea, analiza,
perfecţionarea, standardizarea şi legiferarea etichetării au implicat eforturi comune din partea
unor instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, ale asociaţiilor pentru protecţia
consumatorilor, ale producătorilor, comercianţilor şi distribuitorilor.
Eticheta, oricât de simplă ar fi ea, oferă o multitudine de informaţii uşor de receptat de
către cumpărător: denumirea produsului; denumirea şi adresa producătorului; grupa din care face
parte produsul; principalele caracteristici de calitate; masa pe unitate de ambalaj; ingredientele;
domeniile de utilizare; restricţii privind consumul, condiţiile de păstrare; elementele de
identificare a lotului; termenul de garanţie sau data limită de consum ş.a.
Etichetele îndeplinesc o serie de funcţii, care, în timp, s-au amplificat şi au permis şi
clasificarea lor în: etichete de identificare; etichete de clasificare; etichete de prezentare, care
descriu produsul; etichete de promovare.
Ca mijloc de comunicare în industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi
cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât şi pentru
agenţii economici. Consumatorii au nevoie şi trebuie să cunoască informaţii despre produs, însă
etichetarea nu trebuie să devină o piedică, un impediment, de aceea informaţiile obligatorii
trebuie să fie:
-corecte şi precise;
-utile pentru consumator;
- alese astfel încât să orienteze corect consumatorul;

10
 -selectate şi furnizate pe baza unor normative stabilite de organisme specializate;
-adecvate din punct de vedere al încărcăturii informaţionale, spre a nu îngreuna percepţia
produsului de către consumatori.
Eticheta modernă a produselor alimentare cuprinde o componentă foarte importantă:
eticheta nutriţională.
Importanţa declarării valorii nutritive a alimentelor este bine cunoscută în prezent, mai ales
că sfera sa de influenţă se întinde dincolo de ştiinţele legate de nutriţia omului, incluzând şi
ştiinţele implicate în producţia şi comercializarea produselor alimentare. Apariţia etichetei
nutriţionale a fost determinată de mai mulţi factori: evoluţia industriei alimentare;
fundamentarea pe baze ştiinţifice (cerinţele pieţei metabolice) a producţiei de alimente;
intensificarea eforturilor pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a se hrăni corect, sănătos;
necesitatea de protecţie a consumatorului, de asigurare a unor alimente salubre şi care, în acelaşi
timp, să corespundă cât mai bine cerinţelor metabolice ale organismului; perfecţionarea continuă
a normelor de nutriţie a omului pe plan naţional şi internaţional; creşterea gradului de informare
şi educare al consumatorilor; considerarea etichetei ca un valoros instrument de marketing
pentru producătorii şi comercianţii de alimente. Toţi aceşti factori au condus la afirmarea
necesităţii declarării valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare, ca o cerinţă obiectivă,
socială, educaţională şi economică.
Un pas înainte este făcut de firmele care, pe lângă menţiunile ce indică valoarea energetică
şi principalii nutrienţi, înscriu şi cantităţile recomandate de proteine, vitamine şi substanţe
minerale, pe zi sau pentru un meniu. Un alt progres în domeniul etichetării nutriţionale a fost
realizat de firmele care realizează produse destinate unor anumite segmente de consumatori. Atunci
când produsul este destinat unui segment specific de populaţie, nominalizat în normele de nutriţie,
este posibil ca valoarea nutritivă, exprimată în nutrienţi şi energie, să nu mai fie declarată doar în
unităţi fizice pe o unitate de masă a produsului, ca potenţial nutritiv, ci şi declararea gradului de
satisfacere zilnică a necesarului nutritiv al grupei respective de consumatori de către constituenţii
existenţi într-o unitate de masă a produsului.
Începând cu anul 1991 se manifestă o nouă tendinţă în etichetarea alimentelor, şi anume,
etichetarea ecologică a produselor alimentare.
În spaţiul Uniunii Europene, eticheta pentru produse alimentare ecologice, purtând
însemnul „agricultură ecologică” a fost adoptat în 1999, ca o completare a sistemelor de
etichetare naţionale. Eticheta este inscripţionată pe ambalaj în limba ţării în care alimentul este
comercializat.
Însemnul „agricultură ecologică” se aplică produselor obţinute de producători agricoli
care:
-nu utilizează produşi chimici de sinteză (existând o listă a acestora autorizată şi
publicată);
-protejează mediul înconjurător şi animalele;
-respectă caietele de sarcini omologate;
-acceptă controlul asupra condiţiilor de producţie.
Producţia ecologică este definită ca însemnând obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producţie ecologică
stabilite, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de sarcini naţionale şi sunt atestate de un
organism de inspecţie şi certificare înfiinţat în acest scop. Producţia agroalimentară ecologică
are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură
protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Produsele ecologice sunt reprezentate
de produsele obţinute şi etichetate astfel încât să informeze cumpărătorul că produsul şi/sau,
după caz, ingredientele din produs au fost obţinute în conformitate cu metode de producţie
ecologică.
Etichetele vor cuprinde o siglă specifică produselor ecologice controlate, emisă şi aplicată
pe baza sistemului de certificare, indicând că produsul respectiv este conform cu regulile de
producţie ecologică.

11
Cadrul legal al etichetării alimentelor
Pe plan internaţional au fost elaborate mai multe reglementări referitoare la etichetarea
produselor alimentare, astfel:
a)Directiva 79/112/CEE referitoare la etichetarea, prezentarea şi reclama produselor alimentare
destinate vânzării către consumatorul final - elaborată de Consiliul Comunităţii Europene în
decembrie 1978 şi actualizată în 1989;
b)Normele generale Codex pentru etichetarea produselor alimentare preambalate - Codex STAN
1-1985 (Rev. 1-1991);
c)Recomandări O.I.M.L.-79/1994: „Informaţii pe etichete de produse preambalate", elaborate de
Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală (O.I.M.L./TC6/Nr.5 - decembrie 1994).
În România, etichetarea alimentelor este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 106 din
7 februarie 2002 privind etichetarea alimentelor.
Prin această reglementare se aprobă:
-normele metodologice privind etichetarea alimentelor;
-normele metodologice privind etichetarea nutriţională a alimentelor;
-normele metodologice privind informaţiile suplimentare care se indică obligatoriu prin
etichetare în cazul alimentelor obţinute din organisme modificate genetic sau, care conţin aditivi
şi arome modificate genetic ori obţinute din organisme modificate genetic.
Normele metodologice reglementează modul de etichetare a alimentelor livrate ca atare
consumatorului final, precum şi restaurantelor, spitalelor, cantinelor şi altor agenţi economici
care prepară şi furnizează hrană pentru populaţie.
În sensul acestor norme metodologice, eticheta reprezintă orice material scris, imprimat,
litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte
produsul sau este aderent la ambalajul acestuia. Scopul etichetării este de a da consumatorilor
informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora
să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi
posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi
supuşi.
Informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii, la
achiziţionarea produselor, în privinţa:
- caracteristicilor alimentului şi în special a naturii, identităţii, proprietăţilor, compoziţiei,
cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei sale, precum şi a metodelor de fabricaţie sau de
producţie;
- atribuirii de efecte sau proprietăţi alimentelor, pe care acestea nu le posedă;
- sugerării că alimentul are caracteristici speciale atunci când în realitate toate produsele
similare au astfel de caracteristici.
Etichetele alimentelor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele menţiuni:
- denumirea sub care este vândut alimentul;
- lista cuprinzând ingredientele;
- cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;
- cantitatea netă pentru alimentele preambalate;
- data durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere
microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită de consum;
- condiţiile de depozitare sau de folosire, atunci când acestea necesită indicaţii speciale;
- denumirea sau denumirea comercială şi sediul producătorului, al ambalatorului sau al
distribuitorului;
- în cazul produselor din import se înscriu numele şi sediul importatorului sau ale
distribuitorului înregistrat în România;

12
 - locul de origine sau de provenienţă a alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură
să creeze confuzii în gândirea consumatorilor cu privire la originea sau provenienţa reală a
alimentului;
- instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare
necorespunzătoare a alimentelor;
- concentraţia alcoolică pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2% în volum; o
menţiune care să permită identificarea lotului; menţiuni suplimentare de etichetare pe grupe de
produse.

Etichetarea produselor nealimentare

Dat fiind marea diversitate a sortimentului de produse nealimentare, în ceea ce urmează, ne vom
referi la câteva categorii de mărfuri nealimentare, respectiv: produse textile, încălţăminte,
detergenţi şi produse de curăţat, produse cosmetice, articolele din sticlă pentru menaj şi aparate
electrocasnice.
Etichetarea produselor textile
Operaţia de alegere a unui articol textil este tot mai dificilă din cauza diversificării materiilor
prime pe seama a numeroase fibre chimice şi mai ales prin realizarea de amestecuri de fibre şi
fire extrem de variate, dar şi prin folosirea unor tehnologii noi şi prin aplicarea a numeroase
tratamente de finisare, superioare, cu scopul de a se obţine articole cu însuşiri foarte diferite. De
aici şi necesitatea unui „sistem informaţional” operativ, la îndemâna vânzătorului şi
cumpărătorului, principalul suport de informaţie fiind eticheta. Produsele textile trebuie să fie
însoţite la comercializare, practic, de două tipuri de etichete.
a) o etichetă de însoţire, confecţionată din hârtie sau carton, care trebuie să conţină, în
mod obligatoriu, următoarele elemente: denumirea şi/sau marca producătorului; adresa sediului
producătorului sau al importatorului; denumirea produsului; denumirea importatorului, în cazul
confecţiilor din import; compoziţia fibroasă a ţesăturii pentru faţă şi pentru căptuşeli;
principalele caracteristici tehnice şi de calitate ale produsului textil, de exemplu: mărimea şi
modelul la confecţii, lăţimea la ţesături, dimensiuni la covoare etc., tratamente speciale aplicate
precum: antimurdărire (Scothgard, pentru produsele confecţionate care nu se pătează şi Easy
care, pentru confecţii uşor de întreţinut, de exemplu produse care graţie tratării cu teflon rezistă
la pătare), neşifonabilizare (Permanent – Press, pentru produse tip bumbac, care nu necesită
operaţia de călcare după spălare şi confecţiile “non-iron”, care sunt neşifonabile), stabilizare
dimensională (Sanforized, pentru produse din fibre celulozice naturale cu modificări
dimensionale la spălat de maxim 1%), impermeabilizare, mercerizare etc. Compoziţia fibroasă
se va marca distinct, în procente (%), în ordine descrescătoare, când sunt mai multe fibre
componente. Mărimea confecţiei textile se va înscrie în conformitate cu standardele române de
dimensiuni, inclusiv pentru cele din import.
b) o a doua etichetă, de întreţinere, care trebuie să fie cusută pe produsul textil,
confecţionată din materiale rezistente la spălare, călcare, curăţire şi care este necesar să reziste
cel puţin atât timp cât rezistă şi produsul textil pe care este aplicată. Pe această etichetă se indică
modul de întreţinere a produsului textil respectiv, utilizându-se simboluri grafice standardizate
internaţional. Pentru a-i ajuta pe consumatori, dar şi pe cei care spală şi curăţă chimic, a fost
stabilit un cod de etichetare de întreţinere cu ajutorul unor simboluri grafice standardizate
internaţional, conform SR EN ISO 3758/1996, standard la care face referire şi HG nr. 332/2001
privind etichetarea produselor textile
Etichetarea încălţămintei
În conformitate cu Normele metodologice privind etichetarea încălţămintei destinate populaţiei,
ce fac obiectul HG 261/1998, etichetarea încălţămintei se face, în mod obligatoriu, individual, pe
unitatea de produs supusă comercializării (pe pereche), de către producători, iar în cazul
importurilor, de către importatori sau comercianţi, aceştia fiind responsabili pentru informaţiile
privind identificarea produsului şi a materialelor componente. Comercializarea către

13
consumatori a încălţămintei presupune respectarea, de către agenţii economici, a trei obligaţii
majore:
a) Eticheta trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea şi marca producătorului,
importatorului, sau comerciantului; ţara de origine; articolul; mărimea şi, după caz, specificaţii
privind tratamentele speciale aplicate. Pentru încălţămintea din import se acceptă ca eticheta în
limba română să fie însoţită de cea în limba străină, iar pentru încălţămintea ecologică se vor
utiliza ecoetichetele.
b) În etichetarea încălţămintei se ţine seama de următoarele precizări: materialul înscris ca fiind
folosit în părţile componente ale încălţămintei trebuie să se regăsească în proporţie de minim
80% din suprafaţa desfăşurată; dacă nici un material nu este în proporţie de minim 80%, se vor
indica principalele două materiale; este obligatorie înscrierea materialelor pentru toate
componentele încălţămintei: partea superioară exterioară (faţa), părţile interioare (căptuşeală,
acoperiş de branţ) şi talpa exterioară. Mărimea încălţămintei din import se va marca în
centimetri, marcaj specific pentru România. Eticheta trebuie să fie bine ataşată, accesibilă, înscrisul
trebuie să fie vizibil fie că este făcut direct pe produs, fie pe eticheta ataşabilă produsului, iar
dimensiunile pictogramelor trebuie să fie suficient de mari.
c) Încălţămintea ce urmează a fi comercializată trebuie însoţită de instrucţiuni privind indicarea
modului de purtare şi de întreţinere, redactate obligatoriu în limba română.
Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţat
Eticheta sau ambalajul detergenţilor, ale produselor de întreţinere şi de curăţat, trebuie să
cuprindă următoarele elemente de identificare-caracterizare şi informare: denumirea comercială
a produsului; denumirea şi adresa producătorului (sau a persoanei responsabile cu punerea sa pe
piaţă); conţinutul net indicat în unităţi de greutate sau de volum; compoziţia chimică;
instrucţiuni de păstrare, utilizare şi de dozare pentru domeniul de folosire recomandat. Indiferent
de concentraţie se vor indica pe etichetă, în mod obligatoriu, următoarele ingrediente: enzime,
conservanţi şi dezinfectanţi. Concentraţia substanţelor din compoziţia chimică va fi marcată pe
ambalaj, pe grupe de procente. Instrucţiunile pentru detergenţii şi produsele de întreţinere
destinate materialelor textile cuprind: tipul materialului recomandat şi dozarea (exprimată îîn
grame sau mililitri), în funcţie de duritatea apei, gradul de murdărire, numărul de cicluri de
spălare sau tipul maşinii de spălat.
Etichetarea produselor cosmetice
Pentru a fi comercializate, produsele cosmetice trebuie să aibă inscripţionate, atât pe ambalaj cât
şi pe recipientul în care se găsesc, următoarele informaţii:
- numele sau denumirea producătorului;
- sediul sau adresa producătorului; ţara de origine (pentru produsele cosmetice fabricate în afara
UE);
- conţinutul nominal, indicat în grame sau mililitri (nu este obligatoriu pentru ambalajele care
conţin mai puţin de 5 g sau 5 ml, pentru eşantioanele gratuite, pentru dozele mici);
- data de minimă durabilitate, prin sintagma: „A se folosi preferabil înainte de…” sub forma zi,
lună, an sau luna şi anul (nu este obligatorie pentru produsele cosmetice cu o durabilitate
minimă care depăşeşte 30 de luni, dar se va înscrie perioada în care produsul poate fi folosit în
siguranţă, după deschiderea recipientului).
Toate informaţiile înscrise pe etichetă trebuie scrise în limba română, cu excepţia listei
ingredientelor (unde se vor folosi denumirile din nomenclatorul internaţional pentru produse
cosmetice) şi a coloranţilor (înscrişi conform numărului din indexul culorilor). Este interzis ca, prin
etichetare, să se atribuie produselor cosmetice proprietăţi pe care nu le au (prin texte, denumiri,
mărci, imagini sau alte semne care ar putea duce în eroare consumatorii).

14
Etichetarea articolelor din sticlă
Pentru menaj trebuie să conţină cel puţin următoarele menţiuni:
denumirea produsului;
denumirea şi/sau marca producătorului sau a persoanei responsabile de introducerea pe piaţă
(după caz);
-adresa producătorului, a reprezentantului legal desemnat al producătorului sau importatorului;
-cantitatea; principalele caracteristici tehnice şi de calitate;
-compoziţia;
-modelul;
-numărul bucăţilor ambalate;
-numărul lotului;
-semnul care defineşte fragilitatea;
-condiţii de manipulare, păstrare, atenţionări speciale.
La articolele din sticlă cristal etichetarea va fi însoţită, în mod obligatoriu, de următoarele
marcaje: marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30% pentru cristalul
superior şi Pb 24% pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei
cristaline; marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie în cazul sticlei sonore.
Etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice
În conformitate cu reglementările legale, în vigoare în România, şi a reglemntărilor privind
eficienţa energetică şi etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice, precum:
aparatele frigorifice, maşinile de spălat de uz casnic, uscătoarele electrice de uz casnic, maşinile
-de spălat vase de uz casnic, maşinile combinate de spălat şi uscat rufe (de uz casnic) şi
cuptoarele electrice cu microunde, trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind informarea
consumatorilor la introducerea lor pe piaţă, astfel: să aibă o etichetă, indicând consumul de
energie, clasa de eficienţă energetică, nivelul de zgomot şi alte caracteristici esenţiale;
-să fie însoţite de o fişă, conţinând funcţiile înscrise pe etichetă; să aibă marcajul european de
conformitate (CE), potrivit Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor;
-să îndeplinească condiţiile privind nivelul de zgomot, conform HG nr. 482/2004.
Toate aceste produse trebuie să fie însoţite şi de documentele legale cerute oricărui produs de
folosinţă îndelungată prezent pe piaţă: certificate de garanţie, carte tehnică sau instrucţiuni de
utilizare, declaraţie de conformitate. Informaţiile şi documentele trebuie redactate obligatoriu în
limba română, indiferent de ţara de origine (fără a exclude şi prezentarea într-o limbă străină).
Etichetarea energetică are rolul de a furniza consumatorilor informaţii complete, corecte şi
precise despre:
-consumul de energie al aparatului electrocasnic (kWh/an);
-clasa de eficienţă energetică exprimată pe o scară de la A (cel mai eficient) la G (cel mai puţin
eficient);
-volumul compartimentelor de refrigerare, respectiv de congelare şi numărul de stele, la
aparatele frigorifice;
-eficienţa de spălare, capacitatea de spălare şi uscare, la maşinile de spălat şi uscat rufe; nivelul
-de zgomot, pentru toate aparatele;
-alte aspecte relevante, în funcţie de aparat;
-semnul etichetei ecologice.
Eticheta se amplasează la loc vizibil, pe exteriorul părţii frontale sau superioare a aparatului, în
aşa fel încât să poată fi citită cu uşurinţă.

15