Sexualitatea

Sexualitatea umană a trebuit să se adapteze de 2 ori în timpul evoluției sale până în prezent: odată cu
trecerea de la modul de viață de culegător la cel de vânător și a doua oară odată cu dezvoltarea
societății, ca structură socială complexă. Desmond Morris consideră că prima a fost o adaptare de
succes întrucât s-a petrecut într-o perioadă lungă de timp, pe când cea de-a doua a avut mai puțin
succes, datorită timpului scurt în care s-a petrecut; el afirmă că progresul civilizației nu a modelat atât
de mult comportamentul sexual, cât acesta a modelat civilizația(Morris, p.41).

În continuare Desmond Morris analizează comportamentul sexual bazat pe studii realizate în America de
Nord, pe care le consideră reprezentative pentru omul modern, stimulii sexuali și răspunsul dat de
corpul uman acestora. Comportamentul este împărțit în 3 faze: formarea cuplului, preludiul și actul
sexual propriu-zis.

În etapa de formare a cuplului sau curtarea, cum mai este numită, este mult mai lungă decât în regnul
animal, ținând săptămâni sau chiar luni. Curtarea începe printr-o serie de semnale transmise prin
intermediul expresiei faciale, a poziției corpului și tonul vocii, semnale urmate de contacte corporale
simple, precum strângerea de mână sau de braț, sărutul pe obraz și pe gură, îmbrățișări. Ieșiri bruște de
alergare, dans, sărituri sunt comun întâlnite în această perioadă, iar comportamente copilărești se pot
manifesta din nou.

Dacă această etapă se produce în public, pentru cea de-a doua cuplul se retrage în intimitate pe cât
posibil. Se mărește timpul petrecut într-o postură orizontală și contactul corporal se mărește. Sărutările
sunt cele mai multe în această fază, împreună cu mângăierile pe corp, îmbrățișările strânse cu picioarele
și brațele intercalându-se.

Odată început actul sexual, mângăierile și sărutările se reduc. Actual sexual durează mai puțin decât
preludiul. Bărbatul va atinge orgasmul după câteva minute de la începerea contactului.Spre deosebire
de primate, femeia este capabilă să atingă orgasmul, psihologic identic cu cel al bărbatului, însă după
mai mult timp. După consumarea actului, urmează o perioadă de oboseală, relaxare, odihnă și frecvent,
somn.

La acești stimuli sexuali, corpul ambilor parteneri răspund printr-o creștere a pulsului, a presiunii
sanguine și a ritmului respirator. Aceste schimbări încep în timpul preludiului și ajung la apogeu în
timpul orgasmului. O altă schimbare majoră o reprezintă pigmentarea pielii datorită intensei circulații
sanguine, ceea ce determină și o creșterea a temperaturii corporale. Se produce de asemenea o
congestie sanguină în diferite părți ale corpului precum buzele, nasul, lobul urechii, sfârcurile și organele
genitale ale ambilor parteneri, precum și în sânii femeii. Organele genitale se măresc în dimensiune;
penisul în stare erectă al bărbatului este cel mai mare dintre toate primatele.

După orgasm, toate transformările corporale se reduc, revenindu-se la starea inițială, cu o singură
manifestare postorgasmică, transpiraţia, ce nu are legătură cu efortul fizic depus, ci cu intensitatea
orgasmului.
Morris analizează şi distribuirea activităţii sexuale pe durata vieţii. În primii zece ani de viaţă nu există
activităţi sexuale propriu-zise la niciun sex, deşi anumite jocuri sexuale se pot observa la copii. Începând
cu vârsta de 10 ani, fetele pot avea ciclu menstrual, iar până la vârsta de 14 ani 80% din ele vor avea.
Această schimbare este însoţită de creşterea părului pubian, mărirea şoldurilor şi a sânilor.

Spre deosebire, băieţii au prima eliminare de lichid seminal cel mai devreme la 11 ani, însă se vor
dezvolta într-un ritm mai accelerat până la 14 ani când vor ajunge în acelaşi stadiu cu fetele. Creşte părul
corporal, iar în loc de mărirea şoldurilor, se măresc umerii. Vocea se schimbă la ambele sexe, dar într-o
măsură mai mare la băieţi.

Bărbăţii îşi ating apogeul sexual în adolescenţă, pe când femeile după vârsta de 25 de ani.
Comportamentul sexual intră într-un declin după vârsta de 30 de ani, însă atât bărbatul, cât şi femeia
rămân receptivi la stimuli sexuali.

Activităţile sexuale descrise mai sus se realizează în cadrul unui cuplu, fie că este vorba de un cuplu
oficial recunoscut prin căsătorie sau o legătură neoficială. Nu are relevanţă nici dacă această legătură va
rezista sau nu, întrucât mecanismul uman de a forma o pereche este puternic, dar nu perfect.

Activitatea sexuală umană este mult mai intensă decât în oricare altă specie, inclusiv cea a maimuţelor.
Spre exemplu, la maimuţe perioada lungă de curtare lipseşte. Aproape nici unele dintre ele nu dezvoltă
o relaţie prelungită de cuplu. Preludiul constă în câteva expresii faciale şi vocalizări. De asemenea, actul
sexual durează mult mai puţin. Femela nu pare a avea a atinge vreun fel de orgasm, iar receptivitatea ei
la activitatea sexuală durează doar în jur de o săptămână, în timpul ovulaţiei. Spre deosebire, specia
noastră a mărit această durată a receptivităţii la aproape tot timpul.

Aceste adaptări îşi au originea în schimbările survenite în modul nostru de viaţă: la început, vânătoarea a
devenit necesară pentru a supravieţui. În al doilea rând, creierul s-a îmbunătăţit ca o compensare pentru
corpul fragil. În al treilea rând, această dezvoltare a creierului a mărit perioada copilăriei. În al patrulea
rând, femeile au fost nevoite să aibe grijă de copii în timp ce bărbaţii vânau. În al cincilea rând, bărbaţii
trebuiau să coopereze şi să folosească arme pentru ca vânătoarea să aibă succes. În aceste schimbări se
află toate ingredientele necesare pentru a înţelege sexualitatea umană de astăzi.

Pentru început, bărbaţii trebuiau să se asigure că femeile lor vor fi fidele în timpul în care vor pleca la
vânătoare, deci acestea au început să dezvolte această tendinţă de a forma perechi. De asemenea, dacă
bărbaţii mai slabi aveau să coopereze la vânătoare, trebuia să li se dea mai multe drepturi sexuale.
Femeile trebuiau împărţite, organizarea societăţii să fie mai mult democratică, mai puţin tiranică. Astfel,
şi bărbaţii au dezvoltat o tendinţă puternică de a forma perechi. De asemenea, revalităţile sexuale erau
periculoase acum, ei fiind înarmaţi cu arme mortale, acesta fiind încă un motiv bun pentru ca fiecare
bărbat să fie mulţumit cu o singură femeie. Pe lângă toate acestea, necesitatea de a creşte copiii care se
dezvoltau încet erau mai uşor de împărţit într-un cuplu.

Astfel, maimuţa goală şi-a dezvoltat capacitatea de a se îndrăgosti şi de a forma un cuplu de durată.
Această capacitate îşi are originea în copilărie, relaţia puternică dintre copil şi părinţi fiind superioară
oricăreia din clasa primatelor. Pierderea acestei legături parentale o dată cu maturizarea şi
independenţa va crea un gol ce trebuie umplut. În ciuda acestei tendinţe deja înăscute de a forma o
legătură nouă, după formare ea va trebui menţinută. Odată ce se va îndrăgosti, trebuie să rămână
îndrăgostită. Lunga perioadă de curtare va asigura că el se va îndrăgosti, iar activitatea sexuală mai
complicată şi mai satisfăcătoare va asigura că va rămâne îndrăgostit.

Receptivitatea feminină nu poate fi explicată decât ca necesitatea de a creşte rata de naştere, ci şi de a

consolida relaţia de cuplu prin oferirea de recompense reciproce pentru partenerii sexuali. Perioadele
lungi de sarcină şi de creştere a copiilor ar pune, în caz contrar, în pericol soliditatea cuplului. Pe lângă
această creştere a duratei activităţilor sexuale, activităţile în sine au devenit mult mai elaborate. Omul s-
a adaptat la viaţa de vânător prin pierderea părului corporal şi printr-o sensibilitate crescută a mâinilor,
ceea ce a influenţat şi viaţa sexuală. Zone ale corpului precum buzele, lobul urechii, sfârcurile, sânii şi
organele genitale au primit terminaţii nervoase sensibile la stimularea erotică. Lobul urechii este, de
exemplu, o adaptarea specific umană, de negăsit la primate. Nasul protuberant, este de asemenea,
unic şi este dotat cu ţesuturi ce permite dilatarea nărilor în timpul actului sexual.

Pe lângă repertoriul tactil, s-a dezvoltat şi mimica feţei, care joacă un rol important în faza de curtare.
Buzele sunt de asemenea o trăsătură unică a omului; desigur, toate primatele au buze, însă nu întoarse
înspre exterior ca ale noastre. Pentru cimpanzei, sărutul este o formă de salutare mai mult decât un
semnal sexual, însă specia noastră îl foloseşte în ambele feluri, de aceea era mai convenabil ca suprafaţa
sensibilă de pe interiorul buzelor să fie permanent expusă. Buzele au căpătat şi un contur propriu, iar
prin culoarea mai închisă servesc ca un semnal sexual prin însăşi prezenţa lor. S-a spus că buzele s-au
dezvoltat astfel pentru a ajuta copilul să fie alăptat. Dar buzele cimpanzeului par a fi mai bine adaptate
în acest sens, iar această teorie nu oferă nicio explicaţie pentru dezvoltarea conturului buzelor, sau
pentru diferenţele apărute între negrii şi albi; în cazul în care clima a favorizat închiderea la culoare a
pielii, atunci aceasta va reduce contrastul dintre buze şi restul pielii şi va lucra împotriva funcţiei
acestora. Astfel s-a dezvoltare un fel de compensare, buzele negroizilor fiind mai mari şi mai
protuberante şi cu margini mult mai delimitate.

Despre sânii femeii s-a spus că principala lor funcţie este pentru alăptare şi nu cea sexuală, însă dovezile
nu par a arăta acest lucru. Deşi alăptarea este comună multor altor specii, nicio altă specie nu a
dezvoltat sâni rotunzi bine definiţi. Femeia este unică în acest sens, iar aceasta are a fie un alt tip de
semnal sexual.

Poziţia verticală a corpului şi-a pus amprenta şi asupra comportamentului sexual. Întrucât aceasta este
poziţia în care ne petrecem cea mai mare parte a timpului, socializarea, preludiul şi chiar actul sexual
sunt făcute de obicei faţă în faţă. În plus, toate zonele erogene ale corpului sunt în faţă.

Orgasmul feminin a apărut ca o necesitate de a-i oferi o recompensă în cadrul cuplului. S-a spus că
orgasmul feminin este psihologic identic cu al bărbatului, fiind o trăsătură a celuilalt sex care a rămas
latentă până când evoluţia a avut nevoie să o aducă la suprafaţă.

A fost nevoie de schimbări în ceea ce priveşte şi atitudinea faţă de copii. La primate, când puii devin
adulți, masculul dominant îi alungă pe masculii tineri și se împerechează cu femelele tinere. Acestea
deveni parte a familiei împreună cu mama lor și ne-am întoarce exact de unde am pornit. De asemenea,
tinerii masculi alungați ar afecta unitatea grupului de vânători. Pentru ca sistemul de cuplu să
funcționeze, atât fiicele cât și fiii trebuie să își găsească parteneri proprii. De asemenea, adolescentul
trebuie să își găsească un loc propriu pentru întemeierea unei familii, cel inițial, dominat de părinți, fiind
respins ca neadecvabil. Aceasta este tipic pentru carnivore, însă nu și pentru primate, fiind încă o
adaptare pe care a trebuit să o dezvolte omul.

Pe lângă aceste adaptări specific carnivorelor, altele au fost necesare din cauza civilizației moderne.
Aceasta se pare că nu a schimbat prea mult comportamentul sexual, întrucât s-a petrecut prea rapid. În
spatele omului modern civilizat se află tot maimuța goală. Câteva reguli și restricții minore au fost totuși
introduse. Toate aceste semnale sexuale dezvoltate în timpul evoluției au trebuit să fie mascate pentru
terțe persoane, dacă se voia păstrarea unității de cuplu. În lumea animală, această restricție se arată
prin agresivitate, însă într-o specie sociabilă ca a noastră, limbajul este folosit: “Soțului meu nu i-ar
plăcea aceasta”.

Hainele, pe lângă faptul că îi protejau de frig, aveau rolul de a ascunde corpul și potențialii stimuli
sexuali. Activitățile sexuale au început să se desfășoare în intimitate, iar contactul corporal a fost mult
restrâns, atingerea accidentală a unui străin fiind urmată imediat de scuze. Poziția corpului a fost de-
sexualizată. Părul corporal este ras, pentru că reține mirosul corpului împreună cu cel hormonal, din
această cauză sunt făcute și numeroase băi, mai multe decât cele necesare pentru o igienă sănătoasă.
Sunt folosite deodorante pentru a masca mirosul acestor secreții naturale ale corpului.

Maimuța goală nu poate să suporte decât o parte dintre aceste limitări, ajungându-se câteodată chiar la
contradicții în termeni. După ce și-a ascuns sânii cu haine, femeia a început să poarte sutiene care nu
numai că definesc foarte bine forma sânilor, dar o și măresc. Se apelează chiar și la implanturi cosmetice
pentru același lucru. Tocurile înalte distorsionează postura normală a corpului, punând în evidență
regiunea dorsală, pe când bărbații poartă umeri falși pentru a părea mai impozanți.

Răspunsul la aceste contradicții ar putea fi nivelul uman de sexualitate foarte ridicat, care cere o
exprimare constantă. Format inițial pentru a menține perechea împreună, în societatea complexă de
acum, este declanșat mereu în situații fără legătură cu cuplul. Făcându-se atractivi din punct de vedere
sexual, indivizii pot reduce considerabil sentimentele de adversitate dintr-un grup. Se pot da semne
foarte clare că “nu sunt disponibil/ă pentru a forma o pereche”, dar în același timp “sunt foarte
atrăgător/atrăgătoare”.

Aceasta ar trebui să funcționeze corect, însă mai sunt implicați și alți factori. Există o tendință de a limita
artificial numărul copiiilor concepuți, de aceea femeia va fi mai mult timp disponibilă în timpul absenței
partenerului. De asemenea, multe femei se alătură acum grupului de vânătoare (a se citi “muncă”) . De
multe ori legătura de cuplu cedează în urma acestor presiuni, total sau parțial.

O altă formă de activitate sexuală ce trebuie analizată este homosexualitatea. Ea este răspândită și la
alte specii. Comportamentul homosexual se formează în situații în care un membru de sex opus nu este
disponibil. Astfel se petrece și în regnul animal, însă tendințele homosexuale dispar de îndată ce un
partener adecvat este disponibil. Spre deosebire, omul are o tendință puternică de a se indrăgosti, de a
crea o legătură puternică cu obiectul atenției sexuale. Primul tip de individ spre care ne îndreptăm
atenția este cel mai probabil să devină cel de care de atașăm. Dacă presiunile sociale au făcut ca
primele experiențe sexuale să fie de natură homosexuală, atunci este foarte probabil ca acestea să
devină semnificative pentru individ și să fie de durată.

Totuși doar o minoritate devine homosexuală din întregul populației, specia căutând natural anumiți
stimuli ce nu pot fi găsiți într-un membru de același sex. Spre deosebire de alte specii, datorită perioadei
lungi de curtare, omul are timpul să ia în considerare diversele opțiuni. În caz contrar,toți băieții care au
mers la o școală de băieți nu ar fi avut nici cea mai mică șansă de a forma vreodată un cuplu
heterosexual. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: de ce se expune societatea la asemenea
pericole? Răspunsul este necesitatea de educare îndelungată pentru a face față cerințelor tehnologice
complicate de astăzi. Dacă tinerii și-ar întemeia familii de îndată ce ar fi pregătiți din punct de vedere
biologic, multă din această educare ar fi pierdută. Se fac presiuni puternice asupra lor pentru ca acest
lucru să fie prevenit, dar nicio restricție culturală nu va împiedica aceste instincte biologice, care dacă nu
pot urma o cale, vor găsi o alta.

Un alt factor care poate influența comportamentul sexual este expunerea în copilărie la un
comportament excesiv masculin și dominant din partea mamei și la unul slab și efeminat din partea
tatălui. Modelul parental indică o cale, cel anatomic o alta. Astfel, la maturitate, băieții pot alege ca
partener un alt bărbat care seamănă mamei din punct de vedere al comportamentului, dar nu și
anatomic, la fel și fetele.

Desmond Morris ține să sublinieze că, în calitate de zoolog, nu poate aborda aceste particularități din
punct de vedere moralist. Poate aplica decât o morală a biologiei, în care nicio practică sexuală nu este
de condamnat cât timp duce la perpetuarea speciei și este de blamat în caz contrar. Din acest punct de
vedere, comportamentul celor care se călugăresc nu este cu nimic mai aberant decât cel al cărora sunt
homosexuali.

Există un singur caz în care acestă lege a biologiei nu se aplică – cazul suprapopulării. Ştim din studiul
ator specii că în cazul supra-aglomerărilor datorate populării intense se ajunge la un punct culminant în
care structura socială se autodistruge. Animalele se îmbolnăvesc, își omoară puii, se omoară între ele și
se automutilează. Se înregistrează atâtea decese că populația scade și procesul o ia de la capăt. Dacă în
asemenea situații, se poate controla numărul nașterilor este benefic pentru a nu se ajunge la acest haos.

Se poate vedea, așadar, că civilizația modernă nu a afectat foarte mult structura familială. Scenariile
science-fiction de ferme de copii, activități sexuale comune, sterilizare selectivă realizate de stat nu s-au
materializat. Maimuța spațială încă mai poartă o fotografie a soției și a copiiilor săi în portofel, în timp
ce se pregătește să plece pe Lună.

Capitolul 8: Animalele

În acest capitol este analizat comportamentul inter-specific al omului, și anume relația sa cu animalele.
Toate formele superioare de viață sunt conștiente de existența altor specii, cu care își împart mediul și
pe care le privesc într-unul din următoarele feluri: specii pradă, simbiotice, concurente, parazite sau
prădătoare. În cazul speciei umane, pe lângă această abordare din punct de vedere “economic”, pot fi
adăugate și o abordare științifică, estetică și simbolică.

Specii-pradă

Datorită instinctului său puternic de supraviețuire și dorinței de explorare, lista de specii vânate de
maimuța goală este imensă. La un moment dat în istoria sa, a omorât și s-a hrănit cu aproape orice
animal, dar deși în anumite situații se poate recurge la hrănirea cu aproape orice comestibil, în mod
obișnuit ne limităm dieta la doar câteva animale.

Domesticirea animalelor și controlul selectiv și organizat al înmulțirii prăzii, există de cel puțin 10.000 de
ani. Caprele, oile și căprioarele au fost primele prăzi vânate. O dată cu formarea comunităților
sedentar-agricole, porcii și bovinele s-au adăugat pe listă. În timp ce primele au devenit din vânat
animale domesticite, porcii și bovinele au intrat în contactul cu omul o dată cu apariția agriculturii,
venind să consume din noua sursă de hrană.

Singurul animal de mic dimensiuni a cărui domesticire a durat mult timp a fost iepurele. Dintre păsări,
acum 10.000 de ani erau domesticite păsările, gâștele și rațele, apoi au urmat fazanul și curcanul. Dintre
pești, cei cu o istorie de domesticire îndelungată sunt țiparul roman(mediteranean), crapul sau carasul.
Domesticirea acestor pești a jucat însă un rol minor.

Specii – simbiotice

Simbioza este definită ca asocierea a două specii diferite datorită unor beneficii comune. Când dintre
cele două specii una este cea umană, avantajul comun se schimbă mai mult înspre zona noastră, dar
diferă totuși față de relația pradă-prădător, deoarece nu implică moartea celeilalte specii. Sunt
exploatate, dar în schimbul acestei exploatări primesc hrană și îngrijire. Totuși omul este dominant,
întrucât deține controlul, iar partenerul animal nu are de ales.

Cea mai lungă relație de simbioză a fost cea cu câinele. La început, strămoșii sălbatici ai câinelui,
asemănători lupilor, erau concurenți pentru strămoșii noștrii. Ambii vânau animale de talie mare,
organizați în grupuri, însă câinii sălbatici posedau anumite calități pe care strămoșii noștrii nu le
posedau: aveau un simț al mirosului și al auzului mult mai dezvoltate, se pricepeau să hăituiască vânatul
prin diverse manevre. Dacă aceste calități ar fi fost exploate pentru o parte din vânat, atunci târgul era
unul bun. Domesticirea a început probabil când cățelușii au fost aduși în comunitatea de oameni pentru
a fi îngrășați pentru hrană. Apoi aceste animale și-au dovedit utilitatea pentru pază și în grupurile de
vânătoare. Fiind crescuți de oameni, câinii s-au simțit automat membrii ai grupului și au cooperat
instinctiv cu ei. Se pare că domesticirea câinelui a avut un rol vital în domesticirea celorlalte rase.

Nu s-a mai atins un asemenea succes cu nicio altă specie de vânătoare; s-au mai domesticit gheparzi și
ulii, însă fără a se putea ajunge la înmulțire controlată sau selectivă.
O altă formă de simbioză implică folosirea carnivorelor mici pentru a distruge rozătoarele ce puneau în
pericol recolta. Pisica, nevăstuica și mangusta au fost animalele domesticite în acest scop, în cazul
primelor două ajungându-se la o domesticire completă și cu înmulțire selectivă.

Poate cel mai important tip de simbioză a fost realizat cu animalele de povară precum caii, măgarii
bovinele, cerbul, cămilele, llama-ele și elefanții. În majoritatea cazurilor, tipul sălbatic a fost îmbunătățit
prin înmulțire selectivă, excepție făcând măgarul sălbatic mongol și elefantul. Primul a fost folosit de
sumerieni acum 4000 de ani, dar nu a mai fost folosit o dată cu introducerea unei specii mai ușor de
controlat, calul. Elefantul, deși folosit ca animal de povară, a fost o provocarea prea mare pentru a fi
supus înmulțirii selective.

O altă categorie vizează domesticirea unor specii pentru anumite produse; animalele nu erau omorâte,
deci nu pot fi considerate pradă. Numai anumite părți erau luate: laptele de la vaci și capre, lâna de la oi,
ouăle de la găini și rațe, mierea de la albine și mătasea de la viermii de mătase.

Pe lângă aceste specii domesticite pentru vânătoare, povară și produse, unele animale au intrat într-o
relație de simbioză cu specia noastră într-o maniera mai neobișnuită. Porumbelul a fost domesticit
pentru a duce mesaje. Competențele acestei păsări au fost atât de importante în timp de război încât au
fost domesticiți șoimi pentru a-i intercepta. Un anumit tip de cocoși au fost folosiți mult timp pentru
lupte. În medicină, porcușorii de guineea și șoarecele alb sunt cobai pentru experimente.

Avantajul acestor specii este că ele încetează a ne mai fi dușmani. Numărul lor a crescut considerabil, iar
din acest punct de vedere au un succes imens. Prețul pe care trebuie să îl plătească este însă libertatea
lor evoluționară, căci acum sunt la dispoziția omului.

Specii – concurente

Toate specii care au concurat cu omul pentru hrană sau spațiu au fost eliminate fără milă. Practic orice
animal ce nu prezintă interes pentru hrană sau alt gen de avantaj este atacat și exterminat. Desmond
Morris afirmă că în trecut rudele noastre cele mai apropiate erau rivalii cei mai periculoși, de aceea
suntem singurii care au supraviețuit din întreaga familie. Carnivorele mari ne-au fost de asemenea
concurenți și au fost elimitate oriunde oamenii s-au așezat în număr mare, cazul Europei.

Specii – parazite

Situația lor arată mult mai sumbru, căci oamenii pot deplânge dispariția unui animal maiestuous, dar
nimeni nu va vărsa o lacrimă pentru purici. Aceasta va crea însă un dezechilibru, căci dispariția lor va
însemna o creștere a gradului de sănătate și implicit a populației. Ca efect, aceasta va avea eliminarea și
mai multor specii de rivali.

Specii – prădătoare

Şi aceste specii sunt pe cale de dispariție. Nu am constituit niciodată o componentă esențială a dietei
vreunei specii și cercetările au arătat că numărul nostru nu a scăzut niciodată dramatic datorită acestei
cauze. Dar carnivorele de talie mare precum pisicile și câinii sălbatici, crocodilii, rechinii și păsările mari
de pradă s-au hrănit cu oameni iar zilele lor sunt numărate. În mod ironic, animalul ce a omorât cei mai
mulți oameni este șarpele, care nu își poate în schimb digera prada., fiind și cel mai urât de oameni.

Abordarea relației om-animal din punct de vedere științific sau estetic este specifică omului, ca rezultat
al dorinței puternice de cunoaștere. Această dorință s-a răsfrânt și asupra lumii animale. Pentru zoolog,
toate animalele ar trebui să fie la fel de interesante, fără a exista specii bune sau rele. Abordarea
estetică implică acelaşi tip de cercetare, dar cu alţi termeni de referinţă; varietatea formelor animale,
culorilor, tiparelor şi mişcărilor sunt studiate ca expresii ale frumosului şi nu ca obiecte de analiză.

Abordarea simbolică este complet diferită, nefiind implicată nici partea materială, nici cercetarea.
Animalele sunt folosite ca personificare a unui concept. Dacă o specie arată feroce, va fi un simbol
pentru război. Dacă arată drăgălaș, va fi un simbol pentru copii. Dacă chiar este feroce sau drăgălaș, nu
contează; adevărata natură nu este studiată pentru că nu este o abordare științifică.

Abordarea simbolică a fost inițial botezată ca abordare antropoidomorfică, termen care s-a contras apoi
în “antropomorfic”, termen încă folosit azi.

Reacția oamenilor față de animale diferă de la o specie la alta. Întrebați în cadrul unui sondaj ce animal
iubesc cel mai mult, majoritatea copiilor au avut ca răspuns un tip de mamifer, fiind urmat de păsări,
reptile, pești, nevertebrate și amfibieni, iar într-un context mai restrans, urmatoarele:

1. Cimpanzeul
2. Maimuța
3. Calul
4. Senegal Bushbaby (Galago senegalensis), o altă specie de maimuțe
5. Panda
6. Ursul
7. Elefantul
8. Leul
9. Cainele
10. Girafa

Se vede clar că preferințele au fost făcute în funcție de caracteristicile antropomorfice pe care

aceste specii le au. Această alegere nu este deliberată, ci este un răspuns inconștient la anumiți
stimuli prezenți atât la animale cât și la propria specie. Cele mai importante dintre aceste
caracteristici sunt:

1. Toate au păr, și nu pene sau solzi

2. Au figuri alungite (cimpanzeul, maimuța, bushbaby, panda, ursul, elefantul)
3. Au fețe teșite (cimpanzeul, maimuța, bushbaby, panda, ursul, leul)
4. Au expresie facială (cimpanzeul, maimuța, calul, leul, câinele)
5. Pot mânui obiecte mici (cimpanzeul, maimuța, bushbaby, panda, elefantul)
6. Poziția corpului este câteodată verticală (cimpanzeul, maimuța, bushbaby, panda, ursul, girafa)
Cu cât mai multe dintre aceste cerințe au fost îndeplinite cu atât locul pe listă este mai ridicat.
Dintre păsări, semnificativ, cele mai iubite sunt pinguinul și papagalul, primul datorită poziției
verticale, cel de-al doilea datorită feței neobișnuit de teșită pentru o pasăre, modului de hrănire
de jos în sus și imitării de sunete.

Din dorința de a antropomorfiza animale, câinele, a fost învățat să se ridice în două picioare, i-a
fost tăiată coada sau a fost încrucișat pentru a produce specii cu botul mai mic.

S-a remarcat de asemenea că animalele de talie mare sunt preferate de copiii mici, iar aceste
preferințe intră în declin odată cu vârsta. Aceste preferințe pot fi explicate prin faptul că cei mici
văd animalele mari ca pe un părinte-substitut, pe când cei mari văd animalele mici ca pe un
copil-substitut. Copiii sunt însă prea tineri pentru a deveni părinți cu adevărat, astfel încât devin
părinți-simbolici. A avea grijă de un animal de companie este un fel de parentalism infantil
(Morris, p.202). Părinții ar trebui avertizați că dorința de avea grijă de un animal nu apare decât
târziu în copilărie, de acea este o eroare gravă să le faci cadou copiilor mici animale, care le vor
face rău sau le vor trata ca pe paraziți.

În ceea ce privește animalele cele mai urâte, sondajul a arătat în felul următor:
1. Şarpele
2. Păianjenul
3. Crocodilul
4. Leul
5. Şoarecele
6. Sconcsul
7. Gorila
8. Rinocerul
9. Hipopotamul
10. Tigrul

Toate aceste animale împărtășeșc o trăsătură comună foarte importantă: sunt periculoase. De
asemenea, majoritatea acestor creaturi nu au trăsături antropomorfice, excepție făcând gorila și
leul. Leul apare în ambele categorii, datorită caracteristicilor antropomorfice atrăgătoare și
pericolului pe care îl reprezintă. Gorila are o față puternic antropomorfizată, însă din cauza
expresiei pare a fi mereu într-o stare agresivă, lucru de fapt neadevărat.

Rezumând toate datele, putem conchide că există 5 faze ale relației om-animal:

1. Faza infantilă, în care suntem complet dependenți de părinții noștrii și reacționăm puternic
la animale mari, care sunt văzute ca părinți simbol.
2. Faza infantil-parentală, în care animalele sunt văzute ca substitute pentru copii . Este vârsta
animalelor de companie
3. Faza pre-adultă obiectivă, în care abordarea științifică și estetică domină pe cea simbolică.
Este vârsta colecționării de gândaci, fluturi și pești
4. Faza de adult tânăr. În această perioadă, cele mai importante animale sunt cele din propria
specie.
5. Faza adultă-parentală. Animalele de companie intră din nou în viața noastră, ca tovarăși
pentru copiii noștri.
6. Faza post-parentală. Plecarea copiilor poate însemna apelarea din nou la animale ca
substitute pentru copii.
7. Faza senilă. Interesul devine crescut pentru salvarea animalelor aflate în pericol de a
dispărea. Analogia este evidentă: grijile pentru animalele ce vor dispărea, indiferent dacă ele
sunt frumoase sau urâte, folositoare sau nu, reflectă grija pentru propriul sfârșit.

Nu trebuie înțeles că acesta este singurul motiv pentru care suntem interesați de salvarea
animalelor. Cu toate acestea, dacă problema supra-populării continuă, va trebui să alegem
între noi sau ele. În afara faptului că vom reuși să colonializăm alte planete sau să controlăm
cumva creșterea demografică, toate formele de viață de pe pământ vor fi distruse.

În ciuda tehnologiei avansate, din punct de vedere biologic suntem încă un biet animal,
supus tuturor legilor comportamentului animal. Înainte ca supra-popularea să ajungă la
punctul culminant, vom încălca atâtea legi ale biologiei încât ne vom prăbuși ca specie.

Desmind Morris subliniază faptul că a vrut în mod deliberat să ofenseze narcisismul specific
uman, care se consideră deasupra biologicului datorită inteligenței. S-a prezentat mult prea
mult aspectele remarcabile ale speciei noastre, fără a se pomeni de celelalte. Ascensiunea
noastră a fost o poveste de îmbogățire peste noapte, iar ca toți cei care parvin, nu ne place
să ni se amintească despre originile noastre. Unii își exprimă optimismul în legătură cu
adaptabilitatea omului: dacă supraviețuirea va cere să ne sacrificăm intimitatea și
independența pentru a trăi ca furnici într-un mușuroi sau ca gâinile de abator, atunci o vom
face. Morris consideră că nu se va întâmpla și că natura noastră animală are limitele ei. Prin
cunoașterea acestora, avem o șansă mai bună de a supraviețui nu printr-o întoarcere naivă
la natură, ci prin corelarea dintre inteligența noastră avansată și cerințele biologice primare.