Romanul- un gen conventional 

?
Parcurgand paginile dictionarului cronologic ‘’Literatura romana’’ aparut in 1879 cititorul interesat de
starea romanului nostru la sfarsitul secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea va constat
o evidenta saracie a titlurilor la acest capitol .
Trecand in revista personajele respective ale romanului romanesc de pana la 1928, Pompiliu
Constantinescu sesiza caracterul prin excelenta social al genului la noi, ca si omniprezenta categoriei
melodramaticului. Eugen Lovinescu remarca lipsa de concordanta intre societatea romaneasca si literatura,
explicatia pe care o oferea pentru aceasta stare de fapt fiind tocmai caracterul liric al literaturii noastre de
pana atunci. Romanele romanesti sunt in realitate, creatiuni subiective, in care scriitorii isi fixeaza
momentele vietii si suferintii lor.
Adevaratul roman, realist prin metoda si epic prin amploarea planului, avea sa apara in 1920, odata cu
publicarea lui ‘’Ion’’ de Liviu Rebreanu.

Criza romanului
De ce nu avem roman ?
Toti scriitorii nostri de marca, prozatori, poeti sau critici literari, au simtit necesar sa contribuie prin
interventiile lor la solutionarea primei crize a romanului din literatura romana .
In prima etapa a dezbaterii teoretice (1918-1930), romancierii interbelici nu pun problema restructurarii
romanului- cum se intampla in mod frecvent, la acea data in Marea Britanie, Franta sau Spania -, ci pe cea a
inaugurarii unei traditii romanesti care lipsea. Una din particularitatile definitorii ale peisajului literar
romanesc interbelic consta in simultaneitatea cu care se manifesta fortele de crestere ale romanului
traditional, si fortele de opozitie ale romanului artistic, doricul si ionicul in terminologia impusa de Nicolae
Manolescu in ‘’Arca lui Noe’’, amplu eseu despre romanul romanesc.
In absenta unui public avizat, romanul romanesc ramane, pana la aparitia marilor creatii interbelice, un
gen conventional destinat petrecerii timpului liber, oferind preponderent ispita identificarii cu existenta
tumultoasa a personajelor.
Mihai Ralea, eseist rafinat, estetician si filosof, colaborator fidel al revistei ‘’Viata romaneasca’’ reia in
aprilie 1927 intrebarea formulata de Nicolae Iorga la inceputul secolului «De ce nu avem roman ? »,
incercand sa-i dea un raspuns complex, sustinut cu argumente de ordin istoric, sociologic si estetic. El
vorbeste despre concordanta vizibila intre poetica timpului si structura sufleteasca a colectivitatii care o
adopta.
Pe langa absenta unui public specific si structura preponderent lirica si nuvelistica a prozei romanesti, un
alt element decisiv al crizei este amatorismul scriitorilor autohtoni.
Sceptic in privinta romanului romanesc, George Calinescu nota, intr-o cronica de intampinare din 1938, ca
‘’romancierul roman nu stie ce este un roman ‘’. El ii apreciaza pe Liviu Rebreanu ca a creat romanul
obiectiv si pe Camil Petrescu pentru tensiunea analitica din ‘’Patul lui Procust ‘’.

Contextul literar, filosofic, stiintific

La mijlocul secolului al XIX-lea se trece de la un punct de vedere preponderent rationalist si naturalist,
pentru care mediul era principala forta in modelarea individului, la o perspectiva noua in care accentul cade
pe individualitatea umana, si sensibilitatea si puterea sa de reactie, influentate de fortele inconstientului.
Determinismul psihic ia locul determinismului social, conceptelor de timp si spatiu absolut li se sustituie
conceptul de continuu spatio-temporal, timpul devenind astfel cea de-a patra dimensiune a spatiului.
 Noua structura despre care vorbea Camil Petrescu, influentat profund de Edmund Husserl, desemneaza o
noua paradigma spirituala ce reflecta mutatia in modul de existenta si de gandire a societatii umane la
inceputul secolului.

Deschiderea spre Europa

Spiritul veacului se face simtit pretutindeni in intervenriile scriitorilor interbelici, care impun definitiv in
literatura romana modelul intelectualului erudit, cu vocatie teoretica si anvergura europeana. De altfel acesta
este momentul de maxima deschidere a culturii romane catre valorile culturii si civilizatiei occidentale,
perioada in care apar cele mai multe traduceri din literatura universala, in care ideile si oamenii circula in
cea mai deplina libertate. Se citesc si se comenteaza cu febrilitate cele mai noi aparitii literare din Marea
Britanie, Franta, Italia, Spania, Austria sau Germania. Nu raman fara ecou nici studiile si dezbaterile
teoretice din presa culturala europeana, cu care scriitorii romani sunt mereu la curent, gata intotdeauna sa
formuleze o opinie proprie. Se diversifica acum centrele de interes cultural, Parisul nemaifiind unicul reper
al intelectualilor romani, cum se intamplase decenii de-a randul.
In 1924 larga raspandire a cartii straine si a celei romanesti, reprezinta pentru Tudor Vianu semnele certe
ale sfarsitului crizei. Pledoaria pentru luciditatea directa in cazul lui Camil Petrescu, indirecta in romanele
Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Anton Holban da masura exacta a
procesului de intelectualizare a literaturii romane.

Metamorfozele romanului
Intr-un timp relativ scurt- practic doar doua decenii- romanul romanesc traverseaza varste diferite, trecand
de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioara, la realismul subiectiv, interesat sa descopere
realitatea infinit mai complexa a spiritului, experimentand totodata si formule inedite, ca structura muzicala,
jurnalul, antiromanul sau romanul cu substract mitic.

Realismul epic si descriptiv – Liviu Rebreanu

Respingand ideea artei cu tendinta care ‘’nu poate fi decat un manual de
propaganda pentru anume scopuri, ceea ce nu are de-a face cu arta ‘’, Liviu
Rebreanu, desi nu a formulat niciodata o teorie sistematica a romanului,
pledeaza consecvent in interviurile si memoriile sale pentru ‘’libertatea creatiei
si inspiratiei ‘’. Termenul de substantialism, impus in epoca de Camil Petrescu,
in sensul de amanunt luat ca esential, ii pare lui Rebreanu cel mai apt sa
determine forma specifica a neorealismului romanesc. Romanul, in opinia sa,
‘’trebuie sa fie in acest timp si psihologic, si social, si fantastic, si istoric ‘’.

‘’[…] « Ion » reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de

atitudinea poporanista, si fata de eticismul ardelean, constituind odata, istorica
am putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.
Formula lui Ion nu e o formula nici actuala, nici comoda ; ea e totusi formula
marilor constructii epice pornind de la cei vechi si ajungand la cei moderni ; formula romanului naturist, a
comediei umane, de pilda dar mai ales formula epicei tolstoiene : formula ciclica a zugravirii, a unei
portiuni de viata limitata la o anecdota, ci a unui vas panou curgator de fapte invalmasite ce se perinda
aproape fara inceput si fara sfarsit, fara o finalitate, si aceasta zugravire nu printr-o selectiune de elemente
simple, caracteristice, ci printr-o ingramadire de imponderabile. ‘’ (E. Lovinescu, XXXV. Creatia
obiectiva : L. Rebreanu, ‘’In Istoria literaturii romane contemporane’’, 1928)

Liviu Rebreanu construieste un roman in care naratotul, opteaza pentru relatarea neutra, imposibila a
evenimentelor in care sunt implicate personajele ( “Ion” )
 Lipseste din romanul rebrenian – comparabil sub acest aspect cu romanele lui Flaubert – ostentatia
inplicarii in existenta personajelor; desi detin in continuare controlul, naratorii din “ Ion”, “Rascoala” sau

“Padurea spanzuratilor” nu au vocatia manipularii personajelor si a cititorilor deopotriva, si nici intentia de a

da verdicte in privinta conduitei eroilor lor.

“Mana romancierului e dirijata de intentionalitate. In loc sa sesizeze realitatea ca pe o succesiune sau ca

pe o confuzie de evenimente, o priveste ca pe un proces incheiat, universul lui nu e real ci logic.[…]
Revenind la romanele realiste si naturaliste ele sunt mai degraba imagini ale destinului, decat ale vietii. In
raport insa cu personajele se afla pe o pozitie indepartata si excentrica, in sensul in care centrul vietii umane
nu coincide cu centrul destinului uman. […] Eroii lor sunt predestinati. ‘’ (N. Manolescu, op.cit.)

Universul lui Rebreanu nu este totusi un studiu al societatii, ci o lume in care personajele traiesc intr-o
permanenta a dramei. Evidenta in cazul unor romane ca : ‘’Ciuleandra’’, ‘’Adam si Eva’’, ‘’Ion’’ sau
‘’Rascoala’’.

‘’Ion e cel mai semnificativ. Aproape nu este personaj in acest roman care sa nu devina o victima. Ana,
unul din cele mai zguduitoare din tot romanul se misca de la inceput pana la sfarsit intr-un cerc vicios.
Singura ei vina este de a fi tras, la nastere, lozul nefericit. Romanul naturalist isi datoreaza maretia cultivarii
acestor oameni fara nici o sansa si a acestor detine fara salvare. ‘’
(N. Manolescu, ‘’Drumul si spanzuratoarea ‘’ in ‘’Arca lui Noe’’, 1980)

Dincolo de vointa umana, destinul actioneaza inplacabil si orb in cazul lui Puiu Faranga, sau a lui Ion, si in
cazul lui Apostol Bologa sau al cuplului etern din ‘’Adam si Eva’’, sortiti sa se refaca de-a lungul unor
existente succesive.
Liviu Rebreanu instituie o lume si creeaza o atmosfera, armonizand cu subtilitate mediul si personajele,
dozand cu acuratete ca si Gustave Flaubert in Franta, intriga si decorul.

Realismul balzacian – George Calinescu

Polemic fata de tendintele analitice ale pozititei interbelice, G.Calinescu isi
marturiseste in repetate randuri neincrederea in formula epica proustiana,
contrariat de entuziasmul cu care romancierii interbelici, se declara admiratori si
discipoli a lui Proust. Calinescu nu pare impresionat de romanul psihologic ;
pentru el tipizarea si caracterizarea sunt aspecte ce tin de esenta insasi a
romanescului, indiferent de epoca, de curent sau de individualitatea scriitorului.
Desi inconsecvent ca teoretician al romanului, ca romancier Calinescu pare sa fie
un adept constant al realismului de tip balzacian. Personajele sale sunt
reprezentative pentru categoria umana din care fac parte. Ca si Balzac, G.
Calinescu este preocupat de problema paternitatii si de complicatele reactii
declansate se relatia parinti- copii. Contrastul patetic dintre avaritie si
generozitate, definitoriu pentru mos Costache, este una dintre temele recurente in romanele lui Balzac.
‘’ De la romanul liric, Calinescu a trecut la romanul obiectiv, balzacian, cu « Enigma Otiliei » (1938),
unde idila intre Otilia Marculescu si Felix Sima, student medicinist, cedeaza locul intrigilor avocatului
Stanica Ratiu, ginerele Aglaei Tulea, pentru dobandirea mostenirii rentierului Costache Giurgiuveanu,
tutorele Otiliei. Cu acest roman, Calinescu realizeaza romanul citadin cu cea mai bagata galerie de caractere
din literatura romana. Costache Giurgiuveanu este avarul afectos fata de pupila sa, incapabil de a face ceva
pentru ea, Stanica Ratiu, e arivistul intrepid, decis sa se imbagateasca printr-o lovitura, Felix e tanarul
indragostit, labil, exitand sa ia o decizie ferma, Leonida Pascalopol, barbatul matur, generos si altruist, in
stare sa inteleaga capriciile unei femei (se va casatori cu Otilia pentru a-i acorda apoi libertatea) , Simion
Tulea, sotul subordonat de sotie, alienat de rosturile lui, Titi fiul sau, un apatic ramas prea mult sub tutela
materna, Wiesmann, colegul lui Felix, medicul dotat cu simt practic, doctorul asiliat, un sceptic. Aglae e o
femeie voluntara, mama care isi nenoroceste cu autoritatea ei familia, Olimpia fiica sa, nevasta plata
predestinata parasirii, Aurica, care nu se poate marita, invidioasa , Otilia, exponenta a misteriosului si
atragatorului etern feminin, cu instinct practic.’’
( Al.Piru, ‘’George Calinescu, in Dictionarul scriitorilor romani’’, 1995)

‘’Enigma Otiliei’’ este si romanul unei initieri, in care nu numai Felix, ci si Otilia descopera mecanismul
imperfect al societatii. Cu toate acestea balzacismul romanelor lui George Calinescu este discutabil ; o
demonstratie convingatoare in acest sens face Nicolae Manolescu in volumul I din ‘’Arca lui Noe’’ : metoda
lui Balzac ni se poate parea astazi naiva ; a lui Calinescu este insa artificiala si extravaganta. Exactitatea la
Balzac tine de un esafod complicat, in care fiecare element se leaga de celelalte ; la Calinescu ea este mai
curand o eruditie fastidioasa si un scrupul excesiv.
Daca Balzac are vocatia de a creea viata, Calinescu o are pe cea de a o comenta. Portretist si moralist,
George Calinescu atenueaza insa clasicismul prin realism. Pasiunile general – umane sunt determinate
social. In clasicism unilateralizarea caracterelor era, cel mai adesea, o calitate psihologica si o cerinta
estetica.

“ E de retinut faptul ca si in “Enigma Otiliei’’ un grup de personaje se sustrag viziunii comice. Nici Otilia,
nici Pascalopol, nici Felix nu apar ca niste fapturi rizibile. Cel mult, in unele imprejurari, George Calinescu
comenteaza cu ironie - blanda si plina de simpatie - tabieturile lui Pascalopol sau neindemanarea in relatiile
sentimentale de care da dovada Felix. […] Pentru echilibrul cartii, George Calinescu a evitat contrastele
extreme, care ar fi pretins poate, o alta maniera de narare, cu participarea declarata a autorului. Si asa
antiteza Aglae- Otilia sau Stanica – Felix are un demaraj romantic.’’ ( S. Damian, op. cit)

George Calinescu subliniaza principiile realismului balzacian si prin hipertrofierea amanuntului grotesc,
prin gustul pentru situatiile absurde atat de frecvente mai tarziu in teatrul lui Eugen Ionescu , scena
dramatica in esenta ei, din casa lui Costache Giurgiuveanu, in momentul in care acesta sufera un atac
cerebral. Este de buna seama aici o ‘’Comedie umana’’ , dar una in care personajele nu se salveaza ca in
romanele balzaciene. Aglae sau Stanica Ratiu, Aurica, Titi sau Olimpia sunt personaje plate, construite pe o
singura trasatura de caracter, dincolo de care nu se afla absolut nimic altceva decat privirea ironic – amuzata
a romancierului papusar.

‘’ […] Si totusi cel putin in patru privinte « Enigma Otiliei » poate fi studiata ca romanul comic al unei
vocatii critice si polemice : tipologia redusa la clara esenta si aproape mecanica ; deplasarea observatiei din
centru spre periferia claselor morale, de la tip la caz, cu alte cuvinte excesul de caricatura ; exhibarea
interioritatii si dezvaluirea motivatiilor ; prezenta unor teme si motive caracteristice comediei clasice.
Nimic imprevizibil nu poate interveni, odata ce personajele au fost prezentate. Mastile nu cad la sfarsit.
Miscarea e numai epica, la nivelul faptelor. Nici un personaj nu se schimba si de aceea toate fac impresia de
papusi mecanice al caror arc a fost intors pana la capat.’’
(N. Manolescu,’’Ochiul estetului’’, in ‘’Arca lui Noe’’, 1980)

Realismul psihologic. Realismul ‘’fenomenologic’’

In evolutia romanului romanesc, deceniul al treilea al secolului al XX-lea
inregistreaza triumful incontestabil al analizei psihologice. Romancierii, Ioan
Slavici si Duliu Zamfirescu, presimtisera importanta vietii interioare a
personajelor, dar in paginile lor psihologia se reduce si se confunda cu morala.
Ghita, carciumarul din ‘’Moara cu noroc’’, Mara, Sasa Comanesteanu sau
Matei sunt tot atatea intruchipari al unor principii etice care subordoneaza
gandurile si reactiile personajelor, substituind introspectia cu prelegerea
moralizatoare.
Romanul romanesc trece acum intr-o noua etapa si, daca ‘’doricul romanului
apartine unei varste biblice de inceput si unui creator la fel de impasibil ca si
Creatorul’’, nu este mai putin adevarat ca ‘’ionicul romanului inseamna psihologism si analiza, iar reflectia
incepe sa traga viata de maneca’’.
 Necesitatea de a oferi viziuni asupra lumii, si nu fotografii sau descrieri ale acesteia, determina o alta
strategie narativa si o alta atitudine fata de tehnica romaneasca, ani de-a randul considerata un fel
cenusareasa a genului. Hortensia Papadat-Bengescu creeaza definitiv un gen – romanul polific, muzical in
constructie, dar si o tipologie umana specifica. In ‘’Concert de muzica de Bach ‘’, bucuria unui eveniment
muzical se estompeaza in stupiditatea moderna, in simbolismul ostentativ al auditoriului.

‘’ Arta scriitoarei consta in surprinderea dramelor ascunse sub calmul conventiilor moderne. Din acest punct
de vedere se poate vorbi de Proust. Acela zugravea mai ales aristocratia. In cazul nostru, lipsind o
aristocratie bine organizata si de o vechime incontestabila, avem de-a face cu o mixtura de oameni de cele
mai disperate origini. ‘’ (George Calinescu, ‘’Romancierii’’, in ‘’Istoria literaturii romane de la origini pana
in prezent’’, 1941 )

Desi eroii Hortensiei Papadat- Bengescu inca nu au cuvantul – ca in romanele lui Camil Petrescu, Mircea
Eliade, Anton Holban sau Mihail Sebastian - , lor le aprtine de drept perspectiva asupra evenimentelor in
care sunt implicate.

‘’Omul filosofic al naturalismului este prezentat inca o data, dar cu competenta oarecum tehnica, din
unghiul unui bilog si al unui clinician care stie de altfel ca orice suferinta a corpului este o boala a sufletului,
principiu al disolutiei morale, urmarite cu neindurare, obiectiv si exact’’
(Tudor Vianu, ‘’Doi ctitori ai romanului nou, in arta prozatorilor romani ‘’, 1941)

Discipol mai curand al lui Gide decat al lui Proust, marturisindu-si adeseori intentia de a scrie un roman
compus din nimicuri, ca viata insasi, declarandu-se nu o data incapabil sa inventeze, Anton Holban propune
in ‘’Jocurile Dianei’’ un studiu al eternului feminin, enigmatic si inefabil, tot asa cum in ‘’Orasul cu
salcami’’ Mihail Sebastian incearca o minutioasa reconstituire a adolescentei, ce aminteste de romanul din
1923 a lui Jean Cocteau, ‘’Le Grand Écart’’.
Nefiind preocupat sa infiinteze psihologii, ci constiinte adecvate concretului, Camil Petrescu pare interesat
doar de ‘’realismul fenomenologic’’ al lumilor posibile create de constiinta personajelor. Confruntati cu
discontinuitatea si fragmentaritatea lumii in care traiesc eroii sai – Stefan Gheorghidiu si Fred Vasilescu,
Ladima si doamna T. – construiesc neincetat variante posibile ale acesteia, intr-o incercare mereu reluata de
a-i da sens si coerenta, de a ordona conform propriilor lor structuri interioare.

Teoriile autenticitatii
Devine tot mai evident ca romanul inceteaza sa mai fie un gen conventional, menit doar sa redea sau sa
descrie realul, si devine o arta. Fara sa mai intruchipeze tipuri sociale, ci individualitati, impactul pe care
personajele il au asupra cititorilor este indiscutabil mai profund. Dubla vocatie a scriitorilor interbelici – de
romancieri si eseisti, isi afla o motivatie convingatoare in predilectia lor pentru experientialism, ca o
categorie de intelegere si manuire a realitatii.
Considerata de Mircea Eliade o tehnica a realului apta sa exprime setea ontologica de cunoastere,
autenticitatea dobandeste in viziunea lui, ca si in cea a lui Camil Petrescu o dimensiune filosofica.
Daca romancierul traditional oscileaza, dupa parerea lui Jean Paul Sartre, intre un realism fals obiectiv si
un idealism antropogaf, romancierul modern este constient ca singura realitate este cea a constiintei, si
singura certitudine este subiectivitatea absoluta a perceptiei.
(E. Simion)

, Realismul simbolist si estetizant – Mateiu I. Caragiale

Romanul lui Mateiu I. Caragiale, ‘’Craii de Curtea- Veche’’, ofera o imagine

simbolica si stranie totodata a realului. Ironia discreta si melancolica din discursul
narativ amplifica misterul si patetismul existentelor umane surprinse de ochiul -
martor al naratorului ce se abandoneaza reveriilor aristocratice si sentimentale. Fara
indoiala un estet deprins sa vada in tot ceea ce-l inconjoara o poveste, naratorul din
‘’Craii de Curtea- Veche’’ evoca atmosfera ireala a unui Bucuresti aflat ‘’la mijloc
de rau si bun’’, ‘’ intr-o slava statatoare’’, care face din el mai degraba dimensiunea
spatiala a memoriei. Marturie patetica a unor vieti pe cat de diferite in esenta, pe
atat de asemanatoare in curgerea lor, romanul este si o meditatie asupra enigmei
personalitatii umane, si un poem al destinului.
‘’Atent la forma, Mateiu Caragiale face parte din familia mestesugarilor neobositi si cuvantului si frazei.
In toate frazele sale, cat de intime sau cat de superficiale, « Craii de Curtea – veche » este o opera funciar
realista, cu radacinile adanc infipte in vadul acesta de la portile Rasaritului, care este Tara Romaneasca. Prin
atmosfera de ansamblu pe care o realizeaza, prin transfigurarea acestui material realist, prin continua lui
rasfrangere in fantana miraculoasa, de umor si poezie, care este sufletul scriitorului, « Craii de Curtea –
Veche » este cea mai putin pamanteasca dintre lucrarile noastre epice, cu iz de istorie contimporana.’’
(Perpessicius, ‘’Matei Ion Caragiale’’, in ‘’Jurnal de lector. Eminesciana’’, 1944)

Pasadia, Pantazia, Pirgu si naratorul insusi sunt veritabilii cavaleri ai apocalipsului, martori si vestitori ai
disparitiei unei lumi.

‘’ Cu toata fala lor pamanteasca, cei trei Crai sunt numai in al doilea rand oameni, dar in primul : axe
universale. Iar numele plutonian al lui Pirgu e de scarba si de spaima.
De aceea « Craii de Curtea-Veche » paraseste rafturile cartilor pieritoare pentru a se aseza intre
scripturi. Nu cunosc meditatie mai grava asupra ticluirii si aventurii Fiintei ca aceasta carte de intelepciune,
pe care un act de discretie si gust o disimuleaza sub grelele catifele de pitoresc oriental.’’
(Ion Barbu, ‘’Rasaritul crailor’’, in ‘’Ultima ora’’,1970)

Romanul lui Mateiu I. Caragiale reconciliaza realismul si simbolismul, romanul de moravuri si evocarea
plina de poezie a atmosferei de sfarsit de veac dintr-un oras aflat la portile Orientului.

Romanul fantastic
In literatura romana, spre deosebire de literaturile din Franta, Germania sau
Marea Britanie, nu se poate vorbi, in primele decenii ale secolului al XX-lea, de o
traditie a fantasticului. Si in aceasta privinta scriitorii interbelici sunt cei care,
avand ca punct de plecare proza romantica eminesciana, vor institui o noua
paradigma literara.
Prolificul Cezar Petrescu, autor al unor romane de factura realista, dintre care
‘’Intunecarea’’ si ‘’Calea Victoriei’’ sunt reprezentative, a scris si literatura
fantastica, in care fantasticul si macrabul se impletesc intr-un decor halucinant.
‘’Domnisoara Christina’’, romanul lui Mircea Eliade, din 1936, mizeaza pe
credinta populara in existenta strigoilor si, preluand ideea iubirii imposibile dintre un muritor si o fiinta
nepamanteana din ‘’Luceafarul’’ eminescian, evoca o atmosfera terifianta, in care fantasticul este potentat
de spaima. Un roman anterior al lui Eliade, cu ‘’Izabel si apele diavolului’’, publicat in 1930, anunta, prin
tema dublei existente a personajului polemica nuvelelor eliadesti scrise mult mai tarziu.
 Inaugurata acum, traditia literaturii fantastice romanesti va consemna noi formule in anii urmatori. Vasile
Voiculescu, Stefan Banulescu, Fanus Neagu si Stefan Agopian vor explora posibilitatile fantasticului,
fiecare dintre ei oferind o varianta distincta a acestuia.

Romanul mitic
Intr-o epoca in care moartea epicului era din ce in ce mai des invocata in
dezbaterile deoretice occidentale, la noi se auzeau tot mai frecvent voci care
proclamau demnitatea mitico-metafizica a naratiunii.
Sadoveanu este, in acest sens, unul dintre cei mai consecventi. ‘’Creanga de
aur’’, ‘’Divanul persian’’, ‘’Noptile de Sanziene’’ si cele trei volume din
‘’Fratii Jderi’’ sunt romane initiatice in care se imbina armonios ritmurile
poeziei si prozei, reverberand structurile arhetipale ale existentei umane.

‘’ « Creanga de aur » este cea mai, cred, tulburatoare si fermecatoare carte a

lui Sadoveanu, deci a prozei romane. Ea este, dupa unghiul din care e privita,
basm, roman istoric, parabola, scrisoare sau o poveste de iubire. Planul real,
concret sensibil e respectat cu strictete, critica sociala e adanca si evidenta. Multiplicitatea de structuri si
suprapunerea de planuri nu tulbura limpezimea epica si cursivitatea lecturii, nu exista nici un ermetism
narativ sau expresiv.’’
( Paul Georgescu, ‘’Destinul interior’’, in ‘’Polivalenta necesara’’,1967 )

Dincolo de aparenta sa realista, si ‘’Baltagul’’ consemneaza un comportament magic-ritual, conditionat

de persistenta oamenilor de la munte in orizontul miturilor si credintelor religioase.

‘’ Dar « Baltagul » nu urmeaza legea romanului, adica neprevazutul epic, si a tragediei, care incepe cu
sfarsitul, luminand propriul sau trecut.[…] Fiinca asasinul a tulburat echilibrul lumii, ordinea lucrurilor treb
restabilita ; moartea criminalului echivaleaza pe a victimei, reface simetria, timpul isi poate relua cursul. S-
ar putea spune ca Vitoria Lipan actioneaza, ceea ce in parte e adevarat, dar numai in parte, fiindca actiunea e
o tensiune spre viitor, e o precipitare a viitorului, pe cand Vitoria opreste viitorul, ca si cand ar opri cu mana
mersul unui pendul, pana cand lucrurile pot intra in mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului. ‘’
( Paul Georgescu, ‘’Destinul interior’’, in ‘’Polivalenta necesara’’,1967 )

In multe dintre romanele si nuvelele din aceasta perioada Mircea Eliade evoca substratul mitico-fantastic
al realitatii si, implicit, al literaturii. In ‘’Lumina ce se stinge’’ si ‘’Maitreyi’’, personajele se contureaza pe
fundalul unor complexe mentalitati marcate de mituri stravechi ; existenta umana se raporteaza in
permanenta la un scenariu arhetipal care confera dimensiuni simbolice gesturilor personajelor, ca si
evenimentele relatate.

’’Romanul indirect’’. Autobiografie si roman

Emblematic pentru aceasta noua generatie afirmata dupa primul razboi mondial este termenul de
‘’experientialism’’, utilizat pentru prima oara de Petru Comarnescu in legatura cu scrierile unor autori ca
Mircea Eliade si Anton Holban, Mihail Sebastian, Emil Cioran. Devine tot mai evident interesul pentru tot
ceea ce inseamna ‘’traire autentica si subiectivitate necenzurata’’.
Ca si Camil Petrescu sau Mircea Eliade, Holban pledeaza pentru o estetica a clarobscurului. O serie de
reflectii pe marginea literaturii definita ca imaginatie, capabila sa surprinda viata in miscare. In acest
context, observatia, autobiografia, confesiunea sunt doar puncte de plecare pentru romancier. Misiunea lui
este sa selecteze, sa combine, sa sublinieze, sa transfigureze existenta imediata intr-un text ce pare sa fie
autobiografic, cand de fapt este fictiune autentica. In incercarea lor de a anihila artificiul povestirii,
romancierii autenticitatii sunt mai interesati de viziune, decat de actiune.
Cu cea de-a doua parte din ‘’Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi’’, romanul interbelic se
situeaza in vecinatatea reportajului, in vreme ce proza lui M. Blecher atinge polul autobiografiei.
 ‘’[…] Romanul d-lui Camil Petrescu e compus din doua parti, care n-au intre ele decat o legatura
accidentala. Prima parte e un roman pasional, in care ni se descrie curba geloziei lui Gheorghidiu, un exaltat
in sufletul caruia evenimentele zilnice iau proportii exagerate si oarecum ridicole.
Partea a doua este un remarcabil jurnal al unor aspecte din razboi, cu toate notitele strategice inoportune.
Nu e o epopee, si nici roman. […] intr-un cuvant, in aceste doua volume d-l camil Petrescu s-a dovedit
romancier onorabil, dar prozator excellent.’’ (G. Calinescu, ‘’Capricorn’’, 1930)

Antiromanul
Atitudinea net ostila fata de realism si implicit fata de genul romanesc a tuturor curentelor de avangarda
reflecta constiinta unei crize profunde a literaturii. Un veritabil proces este intentat mediocritatii, vanitatii
plate si detestabile intruchipate de roman, devenit forma privilegiata a literaturii ; revolta impotriva
romanului vizeaza in primul rand obedienta acestuia fata de realitatea cotidiana, ignorarea voita a visului si
imaginatiei in sfera romanescului.
Reabilitarea visului este unul dintre sloganurile avangardei romanesti din acea vreme. Singura sansa a
supravietuirii romanului este renuntarea la controlul exercitat de ratiune, discontiunuitatea si pulverizarea
epicului, dislocarea povestirii si fluiditatea personejelor.
Pentru Eugen Ionescu, inamic declarat al romanului, ca si Paul Valery, reporatajul este genul care are toate
sansele sa substituie romanescul. Artificial prin excelenta, romanul nu poate fi salvat, in opinia lui, nici
macar de adeptii poeticii autenticitatii.

- Carmen Musat : ‘’Romanul romanesc interbelic’’