SÎRBU ALEXANDRA

GRUPA: 303
STUDII EUROPENE

CONSTITUŢIONALISMUL

Constituţia reprezintă piatra de temelie a bunei funcţionari a fiecărui stat, legea sa

fundamentală, cuprinzând principiile esenţiale ale organizării lui, stabilind drepturile și
datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale
etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat al
statului respectiv. Puţini cetăţeni îşi pun însă întrebări cu privire la constituirea corecta a unui
astfel de text legal. Acest act suprem este întocmit tocmai pentru reglementarea şi influenţarea
vieţii fiecarui individ, totul în direcţia unui progres general înregistrat la nivelul întregii
societaţi, iar din acest punct de vedere, cetaţenii unui stat ar trebui să cunoască şi să înţeleagă
ştiinţa constituirii actelor legale, avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă procesul. Acest
fapt se doreşte a fii elucidat de către Antonin Scalia în lucrarea: “Common-law courts in a civil-
law system”, abordând teme precum dreptul comun, ştiinţa interpretărilor statutare, probleme
legate de legislatură şi de istorie legislativă, textualism, totul prin prisma constituţionalismului
şi a constituirii textelor constituţionale.
Constituţionalismul este idea, adesea asociată cu teoriile politice promovate de către
John Locke şi fondatorii Republicii americane, ce consideră că puterea guvernului poate şi ar
trebui limitată în mod legal, în vreme ce autoritatea exercitată va depinde de capacitatea
acestuia de a îşi observa propriile limitări. Această idee a ridicat dintotdeauna multiple întrebări
nu numai pentru cei ce studiază dreptul, dar pentru oricine era interesat să exploreze bazele
legale şi filosofie pe care s-a format şi în funcţie de care acţionează statul. Însă cum poate fii
guvernul limitat în mod legal dacă legea este propria sa creaţie? Acest lucru determină
inevitabil existenţa unei insituţii “auto-limitative”, sau se poate evita cumva această implicaţie?
Dacă acest gen de limitare este posibil, atunci trebuie stabilite sub forma unor constrângeri
constituţionale. Însă o dată scrise, cum ar trebui acestea interpretate; în termeni literali în

1
funcţie de intenţiile autorilor sau ca exprimând valori într-o posibilă perpetuă schimbare?
Răspunsul la astfel de întrebări depinde în mod crucial de felul în care individul concepe
natura, identitatea şi autoritatea constituţiilor. Fiindca, o dată scrisă, oare constituţia stabileşte
un cadru standard pentru exercizarea puterii publice în funcşie de factori precum înţelesul sau
intenţia originară, sau mai degrabă poate fii considerată un „copac viu” („living tree”), ce
continuă să crească şi să se dezvolte în acelaşi ritm cu valorile şi doctrinele politice,
întotdeauna schimbătoare?
În acest eseu se urmăreşte elucidarea unor astfel de probleme.
1. DEFINIREA CONSTITUŢIONALISMULUI.
Într-un sens oarecum elementar, termenul “constituţie” defineşte un set de reguli sau
norme ce creează, structurează şi stabileşte limitele puterii sau autorităţii guvernamentale.
Interpretând astfel, se poate înţelege că toate statele posedă consituţie, astfel fiind în totalitate
constituţionale. Orice bucată de pământ recunoscută ca fiind un stat trebuie să se constituie şi să
se ghideze în funcţie de anumite mijloace, supravegheate de către cele trei forme de manifestare
a puterii guvernului: puterea legislativă (face legile), puterea executivă(implementează legile) şi
puterea juridică (judecă dispute în funcţie de legi).
Atunci când savanţii în drept discută despre constituţionalism, se referă nu numai la
ideea că trebuie să existe un set de reguli în funcţie de care sunt create aceste trei forme ale
puterii guvernamentale, ci şi la faptul că puterile în cauză sunt limitate de setul respectiv de
reguli. Adesea aceste bariere sunt impuse de către drepturile unor indivizi sau ale unor grupuri
ce îngradesc autoritatea guvernului; drepturi precum libertatea de expresie, egalitatea, sau
dreptul la un proces echitabil sunt căteva astfel de exemple. Acceptând aceste consideraţii,
termenul de constituţionalism capătă un sens mai bogat, implicând ideea că guvernului trebuie
şi i se poate limita puterea, autoritatea sa depinzând de supravegherea atentă a acestor limite.

2. REGULILE SCRISE.
Unii savanţi sunt de părere că regulile constituţionale nu pot exista decât păstrate cu
sfinţenie într-un document scris. Alţii spun că constituţiile pot fii şi nescrise şi citează ca un
exemplu viabil pentru această posibilitate, constituţia Marii Britanii. Deşi nu posedă un act
asemănător Declaraţiei Drepturilor Omului din Constituţia Americană, se ghidează totuşi dupa
numeroase „instrumente” scrise, ce constituie, în definitiv, elementul central al constituţiei. Mai
mult de atât, limitele constituţionale pot fi identificate în anumite principii de drept comun,
2
citate expilicit în anumite cazuri ce privesc limitele puterii guvernamentale. În orice caz,
britanicii par a avea în cea mai mare parte, o constituţie nescrisă, această stare de fapt sugerând
în mod clar, că o caracteristică fundamentală a constituţionalismului nu constituie posibilitatea
de a fii exprimat în scris.
Însă de ce ar fi cineva de părere că normele constituţionale trebuie să se prezinte sub
forma unor reguli scrise, ca opuse convenţiilor ceva mai informale sau regulilor sociale? Un
posibil motiv l-ar putea constitui faptul că uneori legile nescrise sunt mult mai puţin precise,
aşadar vulnerabile în faţa interpretărilor, a schimbărilor graduale sau chiar a nerespecătării, în
comparaţie cu legile scrise. Dacă acest fapt poate fii considerat un adevăr, atunci ar putea
capacitatea unei reguli nescrise de a limita puterea guvernamentală, ar fii cu siguranţă, pusă la
îndoială. Însă în cele mai multe cazuri, aceste argumente nu sunt considerate viabile. De cele
mai multe ori, normele şi convenţiile sociale de lungă durată, au un caracter clar şi precis,
precum şi mai rigid şi categoric faţă de cele scrise, poate datorită faptului că eliminarea,
alterarea sau reinterpretarea lor necesită schimbări răspândite la nivelul atitudinilor, credinţelor
şi comportamentelor tuturor indivizilor. Acest fapt fiind deosebit de dificil, determină legile
nescrise să constituie norme viabile de funcţionare a societăţilor.

3. TEORIILE INTERPRETĂRILOR CONSTITUŢIONALE.

În mod general, poate fii acceptat faptul că adesea, constituţia presupune ceva mai mult
decât simpla lege constituţională. De asemenea, cum am menţionat anterior, normele
constituţionale nu trebuie să fie întotdeauna sinonime cu regulile scrise, ci pot funcţiona şi sub
forma convenţiilor sociale nescrise. În ciuda acestor observaţii, trebuie însă recunoscute două
stări de fapt: 1. Majoritatea cazurilor constituţionale gravitează în jurul întrebărilor asupra legii
constituţionale; şi 2. Constituţiile moderne există predominant, sub forma documentelor scrise.
Prin urmare, cazurile constituţionale adesea se confruntă cu probleme privind abordarea
potrivită a interpretărilor instrumentelor scrise pe care le utilizează, acest fapt prin prisma
rolului special al constituţiilor de a defini şi limita autoritatea şi puterile exercitate de guvern.

A) “THE LIVING TREE”

Deşi teoriile cu privire la interpretările constituţionale sunt multiple şi variate, într-un fel
sau altul, toate par să atribuie un rol important aceluiaşi numar de factori: sensul textual, istoria
3
politică şi legală, intenţia şi teoria morală şi politică. Rolul pe care aceşti factori îl joacă într-o
teorie a interpretărilor constituţionale, depinde în mod crucial de felul în care teoreticianul în
cauză concepe constituţia şi capacitatea actului de a limita puterea guvernamentală. De
exemplu, dacă teoreticianul consideră constituţia ca fiind legea fundamentală a cărei existenţă,
înţeles şi autoritate derivă din faptele istorice, şi intenţiile autorilor săi, autori ce urmăreau
fixarea unui sistem de reguli stabil după care guvernul îşi va exercita ulterior puterile
legislative, executive şi juridice, atunci respectivul teoretician poate fii inclinat să accepte o
teorie interpretativă ce pune preţ pe intenţiile autorilor şi pe înţelesul de bază, literal al
constituţiei. Gândit astfel, actul constituţional poate fii privit ca constistent, stabilind un cadru
pentru deciziile legale şi politice de zi cu zi, imun în faţa dezbaterilor şi controverselor adesea
întâlnite în cadrul legii sau al politicii. Din alt punct de vedere, constituţia poate fii interpretată
şi în lumina acestor controverse morale sau ale doctrinelor politice, însă în acest caz rolul său
este diminuat considerabil, fiindcă o dată ce nu mai constituie sistemul de standarde dupa care
aceste probleme ar trebui să se ghideze, constituţia devine un document superficial, în mod
constant deschis revizuirilor şi reinterpretărilor.

4. TEXTUALISMUL. ÎNŢELESUL UNUI TEXT CONSTITUŢIONAL.

Nimeni nu poate nega că sensurile literale ale cuvintelor propriu-yis alese în elaborarea
unei Constituţii, joacă un rol crucial în determinarea impactului pe care îl va avea ulterior
asupra deciziilor, ca şi asupra interpretării statutelor, testamentelor, formularelor de
consimţământ sau în cazul altor instrumente juridice scrise. În ciuda unor factori precum lipsa
de claritate, textul deschis, indeterminarea sau alte asemenea, conţinutul semantic al unei
dispoziţii constituţionale plasează nişte limite cu privire la interpretarea corecta a acestora.
Textualismul face apel la înţelegerea multora, dar în special a acelora care accepta
punctul de vedere deja fixat pe care îl exprimă Constituţia, punct de vedere ce trebuie combinat
cu convingerea că o constituţie este în principal, un important instrument prin care cetăţenii
sunt protejaţi de puterea de stat exercitată în mod nejustificat. Cerinţa ca judecătorii să
interpreteze dispoziţiile constituţionale în lumina sensului textului constituţional, respectă ceea
ce au vrut să exprime autorii atunci când au căutat să stabilească în numele comunităţii, cadrul
fundamental al activităţii guvernamentale şi limitele în care puterea de stat va fii exercitată.
Deciziile politice cu privire la acest cadru adecvat şi limitele sale constitutive, au fost, pe
baza acestei teorii, deja implementate corespunzător de către cei ale căror mâini, aceste decizii
4
au fost pe bună dreptate, plasate. Respectivele decizii, astfel communicate, nu ar trebui să facă
obiectul unei continue revizuiri, în special una întreprinsă de către judecători ce nu dispun de
autoritatea de care se bucură autorii originari ai Constituţiei. Descoperirea semnificaţiei
textuale este în mare măsură o chestiune de fapt ce nu necesită nici unul din raţionamentele
morale sau politice, într-un mod just întreprinse de către autorii Constituţiei. În cazul în care
schimbarea constituţională este necesară, documentul însuşi stabileşte procedurile prin care
aceste schimbări trebuie să se petreacă. Dacă acestea se dovedesc ineficiente, deşi schimbarea
este încă justificată, atunci poporul, ca putere suverană ce fundamentează democraţiile, posedă
autoritatea de a abandona Constituţia prin revoluţie, fie pe cale paşnică fie nu, substituind-o cu
un text alternativ. Însă, atâta timp cât Constituţia rămâne în vigoare, conţinutul semantic al
normelor sale trebuie percepute ca reglementări ale tuturor aspectelor legate de drept
constituţional.

5. ORIGINALISMUL.
Originalismul se concentrează, nu atât pe înţelesul cuvintelor, cât pe intenţiile acelora ale
căror acţiuni au determinat existenţa diferitelor prevederi constituţionale.
Un originalist ar putea pretinde că textualismul este o teorie parţial corectă, dar care nu
merge suficient de departe. Intenţiile originare ale autorilor unei Constituţii sunt ceea ce
contează cu adevărat şi motivul pentru care sensul textual este atât de important este că de
multe ori constituie ghidul cel mai de nădejde către înţelegerea acestor intenţii. Redactorii unei
Constituţii, se poate presupune că au cunoscut şi au avut în vedere aplicaţiile standard ale
cuvintelor folosite, mai mult de atât, că au prezis rezultatele sugerate de respectivele aplicaţii
împreună cu obiectivele şi valorile pe care aceste aplicaţii trebuiau să le atingă. Dar când sensul
textual eşuează, a apela direct la intenţiile relevante, este un demers necesar. În ambele tipuri de
cazuri, însă, scopul final este de a respecta ideile iniţiale.
Oricare ar fii contururile sale precise, o teorie originalistă asemeni textualismului, ar
trebui să se bazeze pe un punct de vedere bine consolidat asupra Constituţiei, fiindcă normele
constituţionale sunt stabilite pe baza intenţiilor autorilor de a decide ceea ce au decis, iar nu pe
conţinutul semantic al cuvintelor alese pentru a comunica aceste intenţii. Normele aşadar,
constituie instrumente juridice bine fixate ce nu trebuie, prin urmare, a fii revizuite, altfel
autoritatea şi consistenţa Constituţiei sunt ameninţate.

5
 Originalismul se confruntă cu o serie de dificultăţi, unele comune Textualismului. De
exemplu, intenţiile originare pot fii adesea neclare, dacă nu, chiar complet indeterminate,
lăsând interpretul în necesitatea de a apela la alţi factori pentru a le înţelege. De asemenea,
respectivele intenţii pot varia de la o persoană la alta. Uneori, singurele lucruri asupra cărora
autorii unui text se pot pune de acord sunt cuvintele alese. Intenţiile din spatele acestor alegeri
pot fii totuşi distincte în mod semnificativ, de la general la foarte particular. La un capăt al unui
astfel de spectru se pot afla obiectivele şi valorile diferite uneori contradictorii ale autorilor unei
dispoziţii, în vreme ce la celălalt capăt se găsesc aplicaţiile particulare propriu-zise pe care
autorii le-ar fii putut avea în vedere atunci când au ales acele cuvinte pentru a le determina.
Constituţionalismul descrie aşadar, un concept complicat, profund înrădăcinat în
experienţa istorică, ce obligă oficialii ce exercită puterile guvernamentale să se limiteze în faţa
unei legi supreme. Constituţionalismul proclamă îndeosebi norma legii în detrimental normei
judecăţii arbitrare şi a decretelor funcţionarilor publici. Elementul central al conceptului de
constituţionalism este că în societăţile politice, oficialii delegaţi ai guvernului nu sunt liberi să
facă tot ceea ce doresc, în orice fel le convine, ci sunt obligaţi să observe atât limitările asupra
puterilor lor cât şi procedurile ce sunt implementate pe baza legii supreme, constituţionale a
unei comunităţi. Se poate concluziona aşadar, că piatra de temelie a constituţionalismului o
constituie imaginea conceptual a unui guvern limitat în conformitate cu o lege de un nivel înalt.