LIMBA ROMÂNĂ

ORIENTĂRI ÎN STILISTICA MODERNĂ

Asist. univ. drd. CRINA HERŢEG

Universitatea „1Decembrie 1918”, Alba Iulia

The paper is aimed at providing an image of the orientations existing in Romanian and
European stylistics during the 20th century. It also analyzes the similarities and the differences
between the two stylistics and shows the extent to which Romanian stylistics is influenced by
European one.

I. Introducere. Scurt istoric al stilisticii

Stilistica, disciplină relativ nouă, al cărei certificat de naştere este semnat de lingvistul
elveţian Charles Bally la începutul secolului 20, cunoaşte iniţial două orientări: stilistica lingvistică,
reprezentată şi teoretizată de însuşi creatorul ei şi stilistica literară, reprezentată de Karl Vossler. La
aproape un secol de la naşterea stilisticii, după ce aceste două direcţii au fost supuse criticilor şi
analizelor, ele sunt astăzi caracterizate pe de o parte de extremism (Karl Vossler) şi pe de altă parte
de exclusivism (Charles Bally). Preocupările pentru stil şi forma exprimării datează încă din
antichitate, Aristotel (Retorica, Poetica), Teofrast (Despre stil), anticii sunt cei care au clasificat şi
au definit pentru prima dată stilurile drept corp de norme prin aplicarea cărora se pot realiza
scopurile urmărite într-o expunere. Tot de la antici am preluat şi majoritatea noţiunilor cu care
operează stilistica astăzi. Nu au existat preocupări constante şi compacte privind stilistica şi teoria
stilului după antichitatea greco-latină, iar după o anumită perioadă de acalmie privind teoretizarea
stilului, stilistica revine în atenţia stilisticienilor printr-un reviriment al conceptului de stil şi asistăm
la naşterea oficială a stilisticii. După mai multe căutări şi oscilări, după preocupări constante şi mai
puţin constante în domeniul cercetării stilului şi al exprimării, la începutul secolului 20 stilistica îşi
delimitează coordonatele şi metodologia şi este fundamentată teoretic ca disciplină. Charles
Bally(Précis de stylistique, Traité de stylistique française) stabileşte obiectul de studiu şi domeniul
de cercetare: valoarea afectivă a faptelor de limbaj, respectiv limbajul oral. Stilisticianul preferă
limba vorbită pentru că, în opinia lui, vorbitorul apelează la mai multe mijloace de expresivitate şi
spontaneitatea este mult mai pregnantă în vorbire, spre deosebire de limbajul scris în care
expresivitatea este oarecum rezultatul unei premeditări. Prin această delimitare, stilistica lingvistică
decretează separarea artificială a limbii comune de limba scrisă, excluzând limbajul scris din sfera
de cercetare a stilisticii,Bally promovează cercetarea limbii din punctul de vedere al laturii ei
interne, textele literare nereprezentând obiectul de interes al stilisticii. Acordând prioritate limbii
comune, Bally pune accentul pe descrierea şi analiza proprietăţilor stilistice ale limbii vorbite şi
face distincţia între stilistica internă, care studiază relaţia afectiv-intelectual în interiorul aceleiaşi
limbi şi stilistica externă (comparată). Format ca lingvist sub influenţa lui Saussure, Bally
integrează limbajul într-o nouă viziune funcţională, sincronică şi descriptivă, prin proiectarea unui
punct de vedere stilistic asupra limbajului, limbajul dobândeşte valoare afectivă iar factorul afectiv
generează toate inovaţiile din limbă. Direcţia impusă de Bally în studierea stilisticii lingvistice este
continuată de Charles Bruneau şi Jean Marouzeau, care îmbogăţesc doctrina lui Bally lărgindu-i aria
de cercetare, prin introducerea limbii literaturii în sfera de cercetare a stilisticii.
În lucrarea sa ,,Manual de stilistică”, Georgeta Corniţă explică originea şi parcursul acestei
discipline care a traversat perioade de înflorire şi de recul şi pe care o consideră actualmente în
249
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

căutarea identităţii. Autoarea plasează originea stilisticii în retorica antichităţii, disciplină

recunoscută oficial la începutul secolului 20 iar Bally este recunoscut drept părintele acestei
discipline. Ipostaza stilisticii pe care o introduce Bally este lingvistică iar obiectul stilisticii
lingvistice este studierea faptelor de limbaj: ,,La stylistique étudie donc les faits d`expression du
langage au point de vue de leur contenu affectif, c`est-à-dire l`expression des faits de la sensibilité
par le langage et l`action des faits de langage sur la sensibilité.”1Bally defineşte stilistica, stabileşte
principalele trăsături ale stilisticii lingvistice, obiectul ei de studiu: limba vorbită şi particularităţile
de expresivitate ale limbii vorbite.
Bally nu porneşte de la zero, nu inventează cu totul o terminologie şi o teorie în totalitate
nouă. Un periplu din zilele noastre până la începuturile acestei discipline ne duce în antichitate unde
găsim rădăcinile acestei discipline, bazele stilisticii se pun în antichitate prin intermediul
retoricii.Diferă denumirea, fiind cunoscută sub numele de retorică, viziunea şi modul de teoretizare.
Majoritatea manualelor sau tratatelor de stilistică indică retorica antichităţii drept punctul de plecare
al stilisticii. De-a lungul timpului s-au ridicat voci care au legat stilistica de retorica antichităţii şi
alte voci care au exclus posibilitatea unei legături între stilistică şi retorică: P.Guiraud susţine cu
tărie originile retorice ale lingvisticii, Stephen Ullmann consideră stilistica o neoretorică.

II. Orientări în stilistica universală

O caracteristică importantă a stilisticii este caracterul ei deschis, în special deschiderea către
discipline înrudite cum ar fi teoria limbajului, teoria literaturii, estetica, poetica, discipline care
influenţează parcursul stilisticii. Fiecare orientare sau direcţie a stilisticii manifestă predilecţie
pentru una sau alta din disciplinele mai sus menţionate. Bally leagă stilistica de lingvistică, Spitzer
apropie stilistica de filologie-interpretare culturală şi literară a stilului. Karl Vossler, de al cărui
nume este legată a doua mare orientare a stilisticii europene, răstoarnă concepţiile despre limbă şi
limbaj formulate de lingvişti până la el, instaurând spiritul de sinteză în cercetarea limbajului şi
acreditând ideea conform căreia inovaţia reprezintă manifestarea voinţei scriitorului, iar limba este
expresia spiritului şi libertăţii. Orientarea vossleriană reabilitează factorul psihologic, centrul
preocupărilor stilisticii lui Vossler şi cercetează limba literară în ansamblu. Bally şi Vossler dau
startul în cercetarea stilistică şi dau o turnură nouă în cercetarea limbii: ,,modul în care lingvistica
secolului nostru restructurează cele două direcţii fundamentale ale ştiinţei limbii şi anume cea
clasică şi cea comparativ-istorică este vizibil în cazul lui Bally, spre deosebire de Vossler în
integrarea studiului limbajului natural şi spontan într-o nouă viziune: funcţională, sincronică,
descriptivă prin proiectarea asupra lui a unui punct de vedere stilistic pe care l-am putea azi denumi
deopotrivă ca pragmatic având în centrul său noţiunea de expresivitate pe care el îl presupune”. 2
Incluzând stilul atât în perimetrul stilisticii literare cât şi în cel al stilisticii lingvistice, Leo Spitzer
reprezintă puntea de legătură între cei doi.
Pe parcursul secolului 20 orientările şi cercetările de stilistică se înmulţesc, apar direcţii şi
orientări noi (G. Devoto, Şcoala de la Praga). Cele două orientări care au dominat începutul
secolului 20: stilistica lingvistică (afectivă) şi stilistica literară evoluează şi se exfoliază stilistica
lingvistică devenind stilistică funcţională iar stilistica literară transformându-se în stilistica efectului
sau stilistica receptării.Stilistica funcţională are la bază teoriile lui Karl Buhler şi Roman Jakobson
privind funcţiile limbii, iar rolul ei este acela de a descrie şi explica stilurile funcţionale şi
modalităţile individuale şi colective de folosire a limbii în funcţie de contexte. Karl Buhler este un
precursor al mişcării cunoscută în istoria lingvisticii drept şcoala pragheză iar Roman Jakobson este
un ilustru reprezentant al aceleiaşi şcoli. Un moment important în evoluţia stilisticii este cel
reprezentat de Şcoala de la Praga, strâns legată de studierea funcţiei poetice a limbii, de limba
literară şi renumită mai ales pentru plurilingvismul ei. Membrii ei (Bohumil Trnka, Vilem
1
Charles Bally, Traité de la stylistique française, p. 16, apud Georgeta Corniţă, Manual de stilistică, Editura Umbria,
Baia Mare, p.9
2
Oancea, Ileana - Lingvistică romanică şi lingvistică generală, Editura Amarcord, Timişoara,1999, p.186
250
LIMBA ROMÂNĂ

Mathesius, Jean Mukarovsky) au rămas cunoscuţi în istoria stilisticii mai ales pentru preocupările
lor pentru limbă şi limbaj poetic. Mukarovsky în articolul său ,,Despre limbajul poetic”, punctează
principalele caracteristici ale limbajului poetic: ornamentaţia, plasticitatea, frumuseţea, trăsături
care, după spusele autorului, nu caracterizeză limbajul poetic în mod constant. Prin limbaj poetic
Mukarovsky înţelege o componentă a limbajului guvernată de legi proprii şi evoluţie proprie şi care
îşi găseşte sursa de expresivitate în interiorul limbii comune.
Apar, aşa cum era şi normal, orientări şi tendinţe pro şi contra stilisticii lingvistice sau
stilisticii literare. Au existat reacţii ulterioare care sunt împotriva limitării impuse de Bally, iar unul
dintre contestatari este Damaso Alonso. Alonso nu este de acord cu faptul că stilistica se ocupă cu
studierea elementului afectiv în limbaj. În primul rând el nu consideră stilistica o ştiinţă, ci
,,experimentarea unor tehnici şi metode”3, iar atunci când stilistica va avea statut de ştiinţă aceasta
va avea ca obiect de studiu ştiinţa literaturii, iar stilistica lui Bally nu reprezintă altceva pentru el
decât o componentă a gramaticii, o gramatică afectivă. Deci, din punctul de vedere al lui Alonso,
stilistica este mai degrabă înrudită cu literatura, având mai multe puncte comune şi afinităţi cu
literatura decât cu lingvistica, aşa cum a decretat creatorul ei. Alonso punctează şi diferenţele
existente între stilistica lingvistică sau ,,stilistica lui Bally” aşa cum o numeşte el şi cea literară. El îi
recunoaşte lui Bally meritele de a fi fost iniţiator şi deschizător de drumuri într-un domeniu nou,
însă consideră că există deosebiri de metodă între cele două stilistici, astfel stilistica lingvistică are
ca obiect de studiu elementele afective care se manifestă în limba vorbită, iar stilistica lingvistică
are ca obiect de studiu stilul. Previzionând viitorul stilisticii Alonso arată că aceasta trebuie să
examineze în egală măsură două perspective: forma externă (relaţia semnificat-semnificant de la
semnificant către semnificat) şi forma internă (relaţia semnificat-semnificant, de la semnificat către
semnificant). Damaso Alonso face portretul stilisticianului, iar după părerea lui, acesta trebuie să
parcurgă mai multe etape începând de la cititor pasionat până la critic activ, iar această
,,îndeletnicire” necesită trei tipuri de cunoaştere a textului lingvistic: cunoaşterea ştiinţifică,
cunoaşterea critică şi cunoaşterea cititorului. Alonso încheie articolul anunţând dificultăţile pe care
stilisticianul trebuie să le surmonteze în întreprinderea de studii stilistice asupra operelor literare, iar
principala armă care îl ajută în surmontarea acestor dificultăţi este intuiţia4.
Încercăm întregirea orientărilor din stilistică, menţionând şi preocupările mai noi din acest
domeniu, în acest sens un nume care trebuie amintit este cel al lui Stephen Ullmann. În studiul său
cu caracter practic şi didactic ,,Reconstituirea valorilor stilistice” Ullmann îl avertizează pe
stilistician în legătură cu pericolele de care acesta se poate lovi în încercarea de a analiza opera unui
scriitor din punct de vedere stilistic. Ullmann îşi începe studiul având ca punct de plecare definiţia
pe care Paul Valéry o dă stilului şi anume aceea de écart, definiţie la care subscriu şi alţi critici:
,,După P. Valery stilul este esenţialmente deviaţie de la normă, idee împărtăşită şi de alţi critici:
P.Guiraud ,,La Stylistique”5. Pornind de la această definiţie, Ullmann consideră cunoaşterea normei
un avantaj în reconstituirea şi descoperirea valorii stilistice, această cunoaştere permiţându-i
stilisticianului să compare norma, intenţiile şi realizările artistice ale scriitorului. Ullmann mai
adaugă şi evaluarea lexicului, a stilului şi a elementelor de gramatică drept modalităţi de evaluare a
originalităţii unui scriitor. Pe de altă parte, ne arată că sarcina stilisticianului este cu mult mai
dificilă atunci când întreprinde evaluarea originalităţii unui scriitor situat în alt spaţiu temporal şi
geografic decât cel al stilisticianului, pentru că este nevoie ca stilisticianul să cunoască foarte bine
epoca în care scrie autorul respectiv şi această cunoaştere trebuie să se realizeze sub toate aspectele:
lexical, morfologic, sintactic şi fonetic, necunoaşterea acestor aspecte atrage după sine comiterea de
greşeli în încercarea stilisticianului de a reconstitui valorile stilistice: erori de adaos şi erori de
3
D. Alonso, Garcilaso şi limitele stilisticii, Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura Univers, 1972
p.81
4
Ideea este preluată din Damaso Alonso, op. cit.
5
Stephen Ullmann –Reconstituirea valorilor stilistice, Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, Editura
Univers, 1972 p.103
251
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

omisiune. Ullmann se referă la fiecare în parte şi la identificarea nivelelor limbii care sunt cele mai
expuse acestui tip de erori. La nivelul vocabularului inovaţiile şi schimbările care se produc în masa
vocabularului pot determina erori de omisiune: ,,Cuvintele se deplasează în sus şi în jos pe scara
socială şi se întâmplă adesea ca un termen care astăzi face parte din vocabularul obişnuit să fi fost
considerat nu cu mult timp în urmă, drept argotic ori vulgar”6. Arhaismul care poate îngreuna
sarcina traducătorului şi a criticului literar, necesită o bună cunoaştere a perioadei în care a fost scris
textul şi a genului de context pentru ca astfel să putem identifica termenii arhaici. Autorul nu
teoretizează asupra stilului sau stilisticii, nu face diviziuni sau impune clasificări, studiul lui are un
caracter practic, este un ghid din care viitorul stilistician află ce trebuie să întreprindă şi de ce să se
ferească în a evita aceste erori.
Vom arunca şi o scurtă privire asupra studiilor de stilistică publicate în alte ţări şi ne vom
opri la cartea lui G.W.Turner Stylistics. Cartea este structurată în 8 capitole: Limbă, stil şi situaţie;
Sunetele limbii; Sintaxă; Vocabular; Context; Registru; Funcţiile limbii; Utilizarea stilisticii şi
tratează exhaustiv fiecare nivel al limbii: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic precum şi
particularităţile stilistice şi expresive care caracterizează aceste nivele. La pagina 7 găsim definiţia
stilisticii, definiţie care include stilistica în sfera lingvisticii: ,,acea parte a lingvisticii care se ocupă
de variaţie în utilizarea limbii”7 Expresivitatea obţinută de vorbitor în comunicare sau în mesajul
scris este rezultatul alegerii pe care acesta o face în materialul limbii.
La nivel sintactic topica cuvintelor şi mai ales inversiunea predicatului cu subiectul este
sursa generatoare de expresivitate, factorii luaţi în calcul în obţinerea acestei expresivităţi sunt
scopul comunicării, registrul, nivelul de cultură al vorbitorului, predilecţia pentru anumite registre.
Astfel, în limba engleză, în limbajul publicistic, mai ales în titlurile de ziare este preferat stilul
concis, elipsa conectorilor şi predominanţa anumitor timpuri verbale, iar pentru limbajul poetic
caracteristică este inversiunea subiectului cu predicatul. La nivel lexical se subliniză faptul că
termenii compuşi sunt adesea generatori de valori expresive. Termenii compuşi sunt preferaţi în
limbajul poetic pentru că pot genera anumite efecte stilistice, de exemplu termenii: purple-stained,
leaden-eyed (Keats- Ode to a Nightingale), aceşti termeni sunt creaţi ocazional şi nu caracterizează
limbajul de zi cu zi.8 În limbajul ştiinţific sunt adesea preferaţi pentru caracterul lor concis, prin
intermediul unei unităţi lexicale putând să transmitem o idee. Problemele care apar sunt legate de
traducerea acestor termeni, este adeseori destul de dificil să traducem aceste cuvinte, mai ales atunci
când, în limba în care traducem nu există echivalent şi trebuie să înlocuim termenul cu o propoziţie
sau o sintagmă. Nivelul lexical este cel mai supus inovaţiilor dintre cele mai diverse. La nivel
fonetic este analizată preponderenţa sunetelor vocalice (care au fost preferate de scriitorii secolului
18) sau consonantice. Contextul dictează valorile expresive ale unui termen sau altul, termenii
metaforici sunt strâns legaţi de context, fără de care îşi pierd valoarea expresivă. În ce priveşte
analiza stilurilor şi limbajelor sunt analizate predominanţa şi compoziţia stilurilor, astfel stilul
ştiinţific şi administrativ se caracterizează prin predominanţa construcţiilor pasive. Suntem
avertizaţi asupra capacităţii sau incapacităţii stilisticianului de a detecta termenii vechi sau arhaici şi
nu numai atât, dar, pentru a face o analiză stilistică completă, trebuie să şi aflăm motivele care l-au
determinat pe scriitor să facă această alegere în materialul limbii. Rămânem tot în spaţiul anglofon
şi încheiem cu studiul lui Michael Toolan-”On the Centrality of Stylistics”, în care autorul încearcă
o situare a stilisticii în perimetrul ştiinţelor limbii şi o consideră înrudită cu lingvistica literară,
lingvistica textului sau analiza discursului şi legată de studiul limbii. Comparând munca
stilisticianului cu cea a lingvistului Toolan arată că stilisticianul este receptiv la ceea ce oferă
unicitate unui text în timp ce lingvistul caută asemănări.

6
Stephen Ullmann-op.cit. p.110
7
Traducere aproximativă din limba engleză-Turner, G.W.- Stylistics, Penguin Books, Great Britain, p.7 (stylistics is that
part of linguistics which concentrates on variation in the use of languages)
8
În limba engleză ei se numesc nonce words.
252
LIMBA ROMÂNĂ

III. Orientări în stilistica românească

La noi putem vorbi de preocupări pentru această disciplină încă din secolul19, însă aceasta
se remarcă mai mult prin influenţe franceze şi prin caracterul didactic al lucrărilor de stilistică.
Principalele nume ale stilisticii secolului 19 sunt Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Garabet Ibrăileanu,
acesta din urmă pune şi bazele criticii stilistice româneşti. In secolul 20 asistăm la dezvoltarea
stilisticii româneşti pe mai multe direcţii şi orientări: stilistica estetică reprezentată de Ovid
Densuşianu, Dumitru Caracostea, (Expresivitatea limbii române), influenţat de Karl Vossler, Eugen
Lovinescu; stilistica filozofică- Lucian Blaga, stilistica fonetică-Sextil Puşcariu, preocupat de
valoarea estetică a sunetelor în limba poetică.După ecoul pe care Saussure şi Bally l-au avut în
Europa ne aşteptăm, cum era şi firesc, ca şi la noi să ia fiinţă o şcoală de stilistică şi teoriile lui
Bally să aibă efecte imediate. Lucru care, s-a şi întâmplat de altfel, orientările stilisticii europene
fiind imprimate şi stilisticii româneşti: stilistica lingvistică, reprezentată de Iorgu Iordan şi stilistica
literară reprezentată de Tudor Vianu. Putem spune că stilistica românească urmează coordonatele
stilisticii europene şi se constituie ca şi aceasta pe două direcţii, lucru care ne permite să vorbim de
o anumită sincronizare a stilisticii româneşti cu cea europeană.
Bally îşi găseşte un continuator notabil la noi prin Iorgu Iordan. Analizând cele două direcţii
impuse stilisticii la începutul secolului 20, Iorgu Iordan manifestă o atitudine de reticenţă faţă de
idealismul lui Karl Vossler şi încearcă o apropiere faţă de teoria lui Bally de la care preia atât
metoda cât şi terminologia, şi tot după modelul lui Bally dezvoltă ramura afectivă a stilisticii.
Lingvist de formaţie saussuriană ca şi Bally, Iordan aduce o contribuţie notabilă la dezvoltarea
stilisticii româneşti(Stilistica Limbii Române) şi la integrarea acesteia în stilistica europeană.
Studiind limbajul literar sub aspect stilistic, Iorgu Iordan decide că principalele surse ale
expresivităţii sunt: procedeele morfologice, sintactice, lexicale şi derivative, împrumuturile externe
şi interne, lungimea sunetelor, schimbările de accent. Problemele pe care le expune sunt aceleaşi cu
care se confruntă şi stilistica actuală, deci în ce priveşte actualitatea problemelor expuse, ele sunt
perfect valabile şi astăzi, prospeţimea limbajului este poate mai puţin actuală. Întâlnim probleme de
stilistică fonetică (modificări de sunete, dispariţii de sunete, accent, simbolism fonetic, ritm),
stilistică morfologică, se îndreaptă spre stilistica sintactică: ,,fenomenele stilistice de natură
sintactică sunt mai numeroase decât cele ce aparţin foneticii şi morfologiei.” 9 şi se referea la topică,
repetiţie, elipsă. Iorgu Iordan este un bun cunoscător al limbii cu toate aspectele, particularităţile,
componentele ei, dialecte şi particularităţi dialectale, limba literară, limbă comună.
Tudor Vianu reprezintă şi inaugurează în stilistica românească orientarea literară. Autorul
multor lucrări axate pe probleme de stil, stilistică şi limba scriitorilor din care putem menţiona
câteva dintre cele mai importante titluri: ,,Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului”,
,,Atitudinea stilistică”, ,,Arta prozatorilor români” . Vianu s-a aplecat cu mult interes asupra
problemelor de morfologie stilistică, rezultatul fiind elaborarea de studii precum: ,,Problema
stilistică a imperfectului”, ,,Mai mult ca perfectul şi tehnica naraţiunii”, ,,Prezentul etern în
naraţiunea istorică”, ,,Tehnica basoreliefului în proza lui Bălcescu”. Preocupările lui Vianu pentru
stilistică sunt atât de numeroase şi vaste depăşind sfera stilisticii literare, intrând în domeniul
stilisticii lingvistice, mai exact stilistica părţilor de vorbire, stilistica verbului. Astfel, Vianu ne oferă
o analiză completă a valorilor stilistice şi expresive ale verbului românesc, ilustrată cu cele mai
diverse exemple din literatura română.Tudor Vianu nu reprezintă numai o singură orientare a
stilisticii româneşti, el acoperă o arie largă a stilisticii româneşti, fiind preocupat de mai multe
ramuri: critica stilistică, stilistica lingvistică, stilistica literară. Emilia Parpală Afana 10 acordă un
spaţiu generos teoriei lui Tudor Vianu, aspectelor stilisticii pe care acesta le-a dezvoltat şi studiilor
care l-au făcut cunoscut în acest domeniu: teorii privind elaborarea stilului, stilistica lingvistică,

9
Iorgu, Iordan- Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, 1975, p. 209
10
Parpală Afana, Emilia- Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998
253
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

stilistica literară, stilistica limbii literare, stilistica retorică (Vianu fiind interesat de forme poetice),
critica stilistică şi concluzionează proclamându-l întemeietorul şcolii româneşti de stilistică.
Inaugurată de Iorgu Iordan stilistica lingvistică la rândul ei se exfoliază în două direcţii
principale: stilistica expresivităţii, al cărei promotor este Ştefan Munteanu şi stilistica funcţională
-cu rădăcini în sociolingvistică şi în lingvistica funcţională pragheză şi reprezentată de Ion Coteanu.
Ştefan Munteanu este în special preocupat de evoluţia şi dezvoltarea stilisticii româneşti şi
universale, în lucrarea sa ,,Stil şi expresivitate poetică” ne oferă un tablou complet al orientărilor din
stilistică, referindu-se şi la principalii reprezentanţi. Este interesat mai ales de expresivitate, stil,
factorii interni şi externi generatori de expresivitate şi analizează limbajul poetic, limbajul metaforic
şi limbajul figurat. Nu ne prezintă doar punctele proprii de vedere, întregindu-şi analiza şi cu
punctele de vedere ale unor stilisticieni de marcă, reprezentanţi ai stilisticii universale.
Apare şi o pleiadă de nume noi în cercetarea stilistică, iar stilistica lingvistică îşi diversifică
preocupările: Eugen Câmpeanu, se ocupă mai ales de stilistica părţilor de vorbire în special
substantiv şi pronume, Ladislau Galdi, analizează sistemul stilistic al limbii române, Gheorghe
Bulgăr, Dumitru Irimia. Ne vom orpi pe scurt asupra contribuţiilor acestora la dezvoltarea stilisticii
româneşti. Eugen Câmpeanu este autorul lucrărilor ,,Substantivul.Studiu stilistic”, la origine teză de
doctorat şi ,,Stilistica pronumelui. În loc de alte premise ale unei posibile cercetări” În capitolul
intitulat ,,Tradiţie şi inovaţie” autorul face o statistică a neologismelor pătrunse în limba română, a
expresivităţii şi utilizării acestor termeni şi se declară în favoarea pătrunderii şi adoptării acestor
termeni neologici de origine substantivală care conferă exprimării valenţe expresive. Pentru a ilustra
valorile şi utilizările stilistice ale substantivului Eugen Câmpeanu merge până în epoca romană şi
exemplifică cu texte din Tacit şi Tit Liviu. Referindu-se la literatura franceză modernă şi clasică
autorul arată că literatura modernă este caracterizată de prezenţa construcţiilor nominale în timp ce
în literatura clasică predomină verbele. Construcţiile substantivale imprimă comunicării o anumită
concizie şi elocvenţă, ceea ce face ca substantivele să fie preferate în stilul publicistic şi comercial.
Autorul este de părere că substantivele îşi intensifică aria de utilizare, fapt pe care îl explică prin
amploarea şi dezvoltarea terminologiei ştiinţifice. Putem conluziona prin a spune ca studiul
reprezintă o contribuţie importantă la dezvoltarea stilisticii părţilor de vorbire şi o pledoarie pentru
utilizarea substantivului.
Ladislau Galdi, autorul lucrării ,,Introducere în stilistica literară a limbii române” îşi
structurează cartea acoperind sistemul stilistic al limbii, nivelele: fonetic, lexical, morfologic,
sintactic şi referindu-se la toate particularităţile stilistice şi expresive care caracterizează fiecare din
nivelele textului lingvistic. Dumitru Irimia (Introducere în stilistică, Structura stilistică a limbii
române contemporane) îl recunoaşte pe Iorgu Iordan drept întemeietorul stilisticii lingvistice
româneşti şi arată că acesta completează concepţia lui Bally admiţând existenţa fanteziei şi a
dimensiunii estetice. Dumitru Irimia studiază sistemul stilistic al limbii, limbajul scris şi oral,
analizează stilul din perspectivă lingvistică şi identifică sursele sau principiile aşa cum le numeşte el
care generează stilul: alegerea în materialul limbii, devierea de la normă, precum şi specializarea.
Victor Iancu remarcă ritmul considerabil în care s-a dezvoltat stilistica românească după cel de-al
doilea război mondial.Stilisticianul avansează ideea că cercetările stilistice mai noi merg mai
degrabă către stilistica lingvistică decât către cea literară.
Nu lipsesc din peisajul stilistic românesc nici cărţile având caracter didactic şi care se
adresează celor care vor să se iniţieze în tainele stilisticii. O astfel de lucrare este cartea Georgetei
Corniţă ,,Manual de stilistică”, lucrare cu vădit caracter didactic, lucru recunoscut şi de autoare
(p.74). Autoarea doreşte să ofere celor interesaţi de aprofundarea stilisticii o orientare de ansamblu
asupra tendinţelor şi direcţiilor care domină secolul 20 şi o familiarizare cu conceptele pe care le
foloseşte stilistica.Georgeta Corniţă se opreşte asupra stilisticii româneşti al cărei parcurs îl descrie
precum şi asupra orientărilor din stilistica românească contemporană, ea distingând astfel:stilistica
expresivităţii, reprezentată de un exponent al şcolii stilistice timişorene: Ştefan Muntenu, cu vădite
preocupări privind conceptul de expresivitate şi stilistica funcţională, reprezentată şi teoretizată de
254
LIMBA ROMÂNĂ

Ion Coteanu. Autoarea inserează şi clasificarea stilisticii facută de Ştefan Munteanu, clasificare care
divide stilistica în trei compartimente sau zone: stilistica variantei vorbite, stilistica variantei
artistice a limbii, stilistica limbajelor socio-profesionale.11 Prin criteriile de divizare a stilisticii şi
prin terminologia utilizată Ştefan Munteanu apropie oarecum stilistica expresivităţii de stilistica
lingvistică şi aduce o perspectivă funcţională în divizarea stilisticii.
Ne oprim şi asupra lucrărilor având caracter aplicativ, o astfel de lucrare este ,,Analize
literare şi stilistice”, autori Sorin Stati şi Gheorghe Bulgăr. Scopul declarat al lucrării este acela de
a-l introduce pe cititor în studiul sintaxei şi stilisticii. Cartea este structurată în două părţi, prima
parte se ocupă de structuri sintactice iar cea de-a doua de analize stilistice, textele supuse analizei
stilistice fiind dintre cele mai variate şi aparţinând unor epoci diferite din literatura română
(cronicari, marii clasici, literatura modernă).Gheorghe Bulgăr (Studii de stilistică şi limbă literară)
consideră că analiza stilistică are la bază raportarea textului la nivelul exprimării comune, lucru care
ne permite să detectăm devierile de la normă, în multe cazuri generatoare de valori stilistice.
O contribuţie importantă la dezvoltarea stilisticii româneşti şi mai ales la teoretizarea ei este
cartea Emiliei Parpală Afana-,,Introducere în stilistică”, o carte cu deschidere mai mult spre
semiotică în care autoarea face o analiză lucidă a stilisticii româneşti şi universale. Sunt prezentate
semantica şi accepţiunile termenului, mai multe păreri privind parcursul disciplinei (Damaso
Alonso, M. Riffaterre, H. Hatzfeld) iar în ultimul capitol (Capitolul VI-Figurile de stil) autoarea se
ocupă de terminologia stilisticii.
O asemenea diversificare a preocupărilor şi intereselor pentru stilistică necesită şi o analiză
şi o statistică a lucrărilor şi tendintelor apărute în stilistica românească şi din această nevoie apare şi
o ramură a criticii şi istoriei stilistice, a cărei reprezentată este Ileana Oancea. În lucrarea ,,Istoria
stilisticii româneşti” autoarea reuşeşte o analiză detaliată a istoriei stilisticii româneşti, oprindu-se
asupra fiecărei ramuri a stilisticii şi asupra reprezentanţilor care au ilustrat şi teoretizat ramura
respectivă. Vorbind despre stilistica românească contemporană, Ileana Oancea remarcă apariţia
unor tendinţe noi în stilistică (stilistica transformaţională şi aplicarea stilisticii la studiul folclorului)
şi observă că cercetarea stilistică depăşeşte graniţele stilisticii, lingvisticii şi poeticii şi intră în sfera
semanticii lexicale.Comparând stilistica contemporană cu cea a deceniilor 5 şi 6 autoarea constată
că această disciplină cunoaşte actualmente o perioadă de înflorire. Evoluţia stilisticii este asemuită
cu mişcarea unui arc, astfel, la începutul secolului 20, stilistica este inclusă în lingvistică, mai târziu
îşi mută obiectul de studiu în interiorul literaturii, ca apoi să se transforme în poetică, disciplină cu
caracter lingvistic.
Stilistica românească se dezvoltă şi sub aspectul formei: stilistica fonetică, stilistica lexicală,
stilistica morfologică şi stilistica sintactică, semiostilistică. Studiul elementelor prozodice,
simbolismul fonetic intră în aria de inters a stilisticii fonetice, iar printre cei preocupaţi de stilistica
fonetică sunt Sextil Puşcariu şi mai apoi la Gh. Tohăneanu (Dincolo de cuvânt)şi Ladislau Galdi.
Stilistica lexicală se ocupă de procedeele de formare a cuvintelor, sinonimia poetică, de modul în
care scriitorii selectează cuvintele din materialul limbii. Stilistica morfologică reprezintă studiul
categoriilor morfologice, iar stilisticienii au în vedere preferinţa autorilor pentru anumite categorii
morfologice, utilizarea anumitor procedee care constituie devieri de la normă: folosirea pluralului în
locul singularului, folosirea prezentului pentru a exprima o acţiune trecută sau viitoare. Stilistica
sintactică studiază figurile de stil şi modalităţile expresive la nivelul frazei: inversiunea subiect-
predicat.

IV. Concluzii
La capătul acestor consideraţii se impune să prezentăm sintetic câteva concluzii privind
apariţia şi importanţa stilisticii în peisajul ştiinţelor limbii şi nu numai. O primă concluzie ar fi
aceea că stilistica prezintă două caracteristici principale deschiderea către alte discipline

11
Clasifiarea este preluată din Corniţă, Georgeta, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995
255
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

(interdisciplinaritate şi pluridisciplinaritate) şi flexibilitatea ei. În accepţiune lingvistică silistica

studiază procedeele lingvistice care generează valori expresive, iar scopul ei este să identifice acele
trăsături ale unui text care conferă textului o marcă individuală şi să identifice trăsăturile lingvistice
ale unui text care produc cititorului un anumit sentiment estetic. Înaintea secolului 20 preocupările
referitoare la stil sunt incluse în analizele retorice şi gramaticale şi în studiile generale de literatură
şi limbă literară. În a doua jumătate a secolului 19 studiul lingvistic a oscilat între dorinţa de a defini
limba prin metode analitice eficiente şi dorinţa de a defini limba drept fenomen social ţi cultural.
Lingvistica secolului 19 pregăteşte terenul pentru apariţia stilisticii, conceptele sunt preluate de la
anticii greci şi latini, iar la începutul secolului 20 apar şi primele lucrări de stilistică. Utilizarea
metodologiei lingvisticii în studiul stilisticii îi permite acesteia din urmă să depăşească descrierile
normative şi prescriptive ale stilurilor şi să se concentreze pe analiza şi scopurile limbii. Lucrările
lui Bally şi ale continuatorilor săi Marcel Cressot şi Jules Marouzeau au oferit criticii literare o
metodologie precisă pentru descrierea componentelor şi trăsăturilor unui text. Oricare ar fi fost
limitele abordărilor anterioare ale stilurilor sau dificultăţile ivite din aplicarea practică a metodelor
lingvistice în analiza stilistică, dorinţa de a începe cu termeni şi proceduri bine definite stă la baza
formării iniţiale a stilisticii ca disciplină. În viziunea ei actuală stilistica este concepută ca disciplină
cu două subdiviziuni:stilistica individualului şi stilistica limbii care nu mai sînt antinomice aşa cum
le concepea Bally, ci complementare.

BIBLIOGRAFIE
Andriescu, Alexandru- Stil şi limbaj, Editura Junimea, Iaşi, 1977
Bulgăr, Gheorghe-Studii de stilistică şi limbă literară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
Cîmpeanu, Eugen- Substantivul. Studiu stilistic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
Corniţă, Georgeta Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995
Coteanu, Ion- Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, vol 1- Stil, stilistică, limbaj
Coteanu, Ion- Crestomaţie de lingvistică generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.
Elgin Haden, Suzette- What is linguistics? Prentice Hall-Inc., New Jersey, United States of America, 1979
Enkvist, Erik Nils; Spencer, John; Gregory I. Michael- Linguistics and Style, Oxford University Press, Great Britain, London, 1964
Fabb, Nigel- Linguistics and Literature, Blackwell Publishers Inc. Massachusetts, United States of America, 1997
Galdi, Ladislau- Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
Hill, Archibald- Linguistics, Voice of America Forum Lectures, United States of America, 1969
Iancu, Victor- Câteva observaţii privind stilistica in Analele Universităţii Timişoara, seria Ştiinţe Filologice, vol II, 1964
Iordan, Iorgu- Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975
Irimia, Dumitru- Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
Irimia, Dumitru- Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Lyons, John; Coates, Richard; Deuchar, Margaret; Gadzar, Gerald- New Horizons in Linguistics,Great Britain, Penguin Books, 1987
Mihăescu, N.- Norme gramaticale şi valori stilistice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
Munteanu, Ştefan - Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1972
Oancea, Ileana - Lingvistică romanică şi lingvistică generală, Editura Amarcord, Timişoara,1999
Oancea, Ileana-Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
Palmer, F.R.- A Linguistic Study of the English Verse, University of Miami Press, Florida, 1969
Parpală Afana, Emilia- Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998
Simpson, Paul- Language Through Literature. An Introduction, Clays Ltd. St. Ives plc, Great Britain, 1997
Stati, Sorin; Bulgăr, Gheorghe- Analize literare şi stilistice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Tohăneanu, G. I.-Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
Turner, G.W.- Stylistics, Penguin Books, Great Britain, 1973
Vianu, Tudor- Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968
***Cercetări de limbă şi literatură, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000
***Elemente de lingvistică structurală, Redactor responsabil-I.Coteanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967
***Studii de stilistică, poetică, semiotică, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie, Cluj Napoca, 1980 (Coordonator Mircea Borcilă)
***Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Coordonatori Sorin Alexandrescu, Mihail Nasta Bucureşti, Editura Univers, 1972
***Studii de limbă şi stil, Editura Facla, Timişoara, 1973
***Travaux linguistiques de Prague, vol.1-2, Prague Academia, Editions de l`Academie Tschécoslovaque des sciences, 1966

256