Curs Drept Procesual Civil - Ciobanu, Boroi

Drept procesual civil
Cuprins
Capitolul I. Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
§1. Consideraţii introductive

§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
§3. Interesul
§4. Capacitatea procesuală
§5. Calitatea procesuală
Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în

judecată)
§1. Precizări prealabile

§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni
(cereri) în constituire
§4. Acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale
(personale, reale şi mixte)
Capitolul II. Participanţii la procesul civil
Secţiunea I. Instanţa
§ 1. Rolul judecătorului în procesul civil
1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului

1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
1.2.2. Rolul activ al judecătorului şi principiul contradictorialităţii
1.2.3. Rolul activ al judecătorului şi aflarea adevărului
§2. Compunerea şi constituirea instanţei
2.1. Compunerea instanţei

2.2. Constituirea instanţei
2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea

instanţei
2.3.1. Incompatibilitatea
2.3.2. Abţinerea şi recuzarea
2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanţei
Secţiunea a II-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor

1.2. îndatoririle procesuale ale părţilor
1.3. Abuzul de drept procedural
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale

2.2. Efectele coparticipării procesuale
§3. Participarea terţilor la judecată
3.1. Precizări introductive
3.2. Intervenţia voluntară

3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
3.2.2. Intervenţia voluntară principală
3.2.3. Intervenţia voluntară accesorie
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane

3.4. Chemarea în garanţie
3.5. Arătarea titularului dreptului
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive

4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
4.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
Secţiunea a III-a. Participarea procurorului la procesul civil

§2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil
§3. Formele participării procurorului la procesul civil

3.1. Pornirea procesului civil
3.2. Participarea la judecata procesului civil
3.3. Exercitarea căilor de atac
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Capitolul III. Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
§3. Competenţa în materie electorală
3.1. Alegerile locale

3.2. Alegerile parlamentare
3.3. Alegerile prezidenţiale
§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ
4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios

administrativ
4.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti speciale de contencios
administrativ
4.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor
jurisdicţii speciale administrative
§5. Competenţa în anumite materii
5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă

5.2. Competenţa în materia rezolvării unor neînţelegeri referitoare la
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
5.3. Competenţa în materia actelor de stare civilă şi a înregistrărilor de
stare civilă
5.4. Competenţa în materia schimbării, rectificării şi modificării numelui
5.5. Competenţa în materia protecţiei concurenţei comerciale
5.6. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de cea a notarului
public
5.6.1. Procedura succesorală
5.6.2. Alte proceduri notariale reglementate de Legea nr. 36/1995
Secţiunea a II-a. Competenţa materială

§2. Competenţa materială a judecătoriei
§3. Competenţa materială a tribunalului
§4. Competenţa materială a curţii de apel
§5. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
Secţiunea a III-a.
Competenţa teritorială
§1. Precizări introductive

§2. Competenţa teritorială de drept comun
§3. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)
§4. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
Secţiunea a IV-a. Prorogarea competenţei
§1. Prorogarea legală
§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea

2.1. Enumerarea cazurilor de prorogare judecătorească a competenţei
2.2. Strămutarea pricinilor
§3. Prorogarea convenţională (voluntară)
Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă
§1. Excepţia de necompetenţă
1.1. Invocare
1.2. Soluţionare
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
§2. Conflictele de competenţă
2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii

2.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă
Capitolul IV. Actele de procedură şi termenele procedurale
Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură
§1. Noţiune
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
§3. Cazurile de nulitate
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
Secţiunea a II-a. Termenele procedurale
§1. Noţiunea şi clasificare

§2. Mod de calcul
§3. Durata termenelor procedurale
Secţiunea a III-a. Decăderea şi repunerea în termen
§1. Noţiunea şi importanţa decăderii

§2. Condiţiile decăderii
§3. Invocarea şi pronunţarea decăderii
§4. Efectele decăderii
§5. Repunerea în termen
Capitolul V. Judecata în primă instanţă
Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată
§1. Noţiune
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată
§3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea dosarului
§4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
Secţiunea a II-a. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională
§1. Întâmpinarea
§2. Cererea reconvenţională
Secţiunea a III-a. Măsurile asigurătorii
§2. Sechestrul asigurător
2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurător. Ridicarea sechestrului
asigurător
§3. Poprirea asigurătorie
§4. Sechestrul judiciar

4.2. Procedura de înfiinţare
Secţiunea a IV-a. Citarea şi comunicarea actelor de procedură
§1. Reguli generale

§2. Cuprinsul citaţiei
§3. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare
§4. înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură
Secţiunea a V-a. Excepţiile procesuale

§2. Definirea excepţiilor procesuale
§3. Clasificarea excepţiilor procesuale

3.1. Excepţii de procedură şi excepţii de fond
3.2. Excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii
3.3. Excepţii absolute şi excepţii relative
3.4. Consideraţii referitoare la inadmisibilităţi
§4. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
Secţiunea a VI-a. Probele
§1. Consideraţii generale
1.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul civil

1.2. Obiectul şi sarcina probei
1.2.1. Obiectul probei
1.2.2. Sarcina probei
1.3. Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor
1.3.1. Admisibilitatea probelor
1.3.2. Administrarea probelor
1.3.3. Aprecierea probelor
1.4. Asigurarea dovezilor
§2. Proba prin înscrisuri
2.1. Definiţia şi clasificarea înscrisurilor
2.2. Înscrisurile autentice
2.2.1. Noţiune
2.2.2. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă
2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic
2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată
sau în început de dovadă scrisă
2.3. Înscrisurile sub semnătură privată
2.3.1. Precizări introductive

2.3.2. Formalitatea multiplului exemplar
2.3.3. Menţiunea „bun şi aprobat”
2.3.4. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată 260
2.3.5. Data înscrisului sub semnătură privată 261
2.4. înscrisul în formă electronică
2.5. Administrarea probei prin înscrisuri
2.5.1. Producerea înscrisurilor

2.5.2. Procedura verificării de scripte
2.5.3. Procedura falsului
3. Proba prin declaraţiile martorilor
3.2. Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor

3.2.1. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a faptelor
juridice stricto sensu
3.2.2. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a actelor
juridice
3.3. Administrarea probei cu martori

3.3.1. Propunerea martorilor
3.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
3.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor
3.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor
§4. Proba prin rapoartele de expertiză

4.2. Admisibilitatea expertizei
4.3. Administrarea expertizei
4.4. Forţa probantă a raportului de expertiză
§5. Cercetarea la faţa locului
§6. Mărturisirea
6.1. Definirea, natura juridică şi felurile mărturisirii

6.2. Caracterele şi admisibilitatea mărturisirii
6.3. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul

6.3.1. Propunerea şi încuviinţarea sau ordonarea interogatoriului
6.3.2. Obiectul interogatoriului
6.3.3. Persoanele care pot răspunde la interogatoriu
6.3.4. Luarea interogatoriului
6.3.5. Efectele chemării la interogatoriu
6.4. Problema indivizibilităţii mărturisirii judiciare

6.5. Irevocabilitatea mărturisirii. Forţa probantă a mărturisirii
§7. Prezumţiile
7.1. Noţiune. Clasificare

7.2. Prezumţiile legale
7.3. Prezumţiile simple
Secţiunea a VII-a. Suspendarea judecăţii şi perimarea
§1. Suspendarea judecăţii
1.1. Noţiunea şi felurile suspendării

1.2. Suspendarea voluntară
1.3. Suspendarea legală de drept
1.4. Suspendarea legală facultativă
1.5. Procedura şi efectele suspendării
§2. Perimarea
2.1. Consideraţii generale referitoare la perimare

2.1.1. Noţiunea şi justificarea perimării
2.1.2. Natura juridică a perimării. Delimitarea perimării de alte instituţii
2.2. Sfera de aplicare şi condiţiile perimării

2.2.1. Învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în
primă instanţă sau într-o cale de atac
2.2.2. Rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi
de 6 luni în materie comercială
2.2.3. Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii
2.3. Procedura de constatare a perimării

2.4. Efectele perimării
Secţiunea a VIII-a. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
§2. Desistarea
2.1. Renunţarea la judecată

2.2. Renunţarea la dreptul subiectiv pretins
§3. Achiesarea
3.1. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului

3.2. Achiesarea părţii la hotărârea pronunţată
§4. Tranzacţia judiciară
Capitolul VI. Căile de atac
Secţiunea I. Apelul
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile apelului
§2. Obiectul apelului
§3. Subiectele apelului
3.1. Precizări prealabile

3.2. Părţile din proces
3.3. Persoane care nu au luat parte la judecata de fond
3.4. Procurorul
§4. Sesizarea instanţei de apel
4.1. Instanţa competentă
4.2. Termenul de apel

A. Durată şi punct de plecare
B. Întreruperea termenului de apel
C. Sancţiunea nerespectării termenului de apel
4.3. Cererea de apel şi efectele ei

A. Cuprinsul şi timbrarea cererii de apel
B. Depunerea cererii de apel
C. Efectele cererii de apel
§5. Procedura de judecată a apelului
5.1. Procedura prealabilă la instanţa de apel. Întâmpinarea
5.2. Judecarea apelului

A. Compunerea instanţei
B. Reguli privind judecata
C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
Secţiunea a II-a. Contestaţia în anulare
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile contestaţiei
§2. Contestaţia în anulare obişnuită
2.1. Motivele contestaţiei

2.2. Admisibilitatea contestaţiei
§3. Contestaţia în anulare specială

3.2. Motivele contestaţiei
§4. Sesizarea instanţei
4.1. Instanţa competentă şi sesizarea ei

4.2. Părţile în contestaţia în anulare
4.3. Termenul de exercitare
§5. Judecata contestaţiei în anulare
Secţiunea a III-a. Revizuirea
§ 1. Caracterizare. Sediul materiei
§2. Obiectul revizuirii
§3. Motivele de revizuire
3.1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot

aduce la îndeplinire
3.2. Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
(extra petita) sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori
s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita)
3.3. Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă
3.4. Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă
hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori dacă un magistrat (judecător sau procuror) a fost sancţionat
disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în
această cauză
3.5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau
modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere
3.6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate
publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi
deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
3.7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate
3.8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
sa
3.9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate
4.1. Părţile. Instanţa competentă şi sesizarea ei

§5. Judecata revizuirii
Capitolul VII. Proceduri speciale
Secţiunea I. Ordonanţa preşedinţială
§2. Condiţiile (speciale) de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale

2.2. Urgenţa
2.3. Caracterul vremelnic
2.4. Neprejudecarea fondului
§4. Procedura de judecată
§5. Sfera de aplicare a ordonanţei preşedinţiale

5.2. În materia raporturilor de familie
5.3. În materia raporturilor de vecinătate şi de proprietate
5.4. În materia raporturilor locative
5.5. În materia executării silite
5.6. În materie comercială
5.7. În materia organizării şi funcţionării fundaţiilor
Secţiunea a II-a. Oferta de plată
§1. Sediul materiei. Justificare. Condiţiile ofertei de plată
§2. Procedura ofertei de plată şi efectele ei
Secţiunea a III-a. Procedura divorţului
§1. Sediul materiei. Particularităţile procedurii
§2. Instanţa competentă în materia divorţului
§3. Sesizarea instanţei de divorţ
3.1. Legitimarea procesuală

3.2. Cererea de divorţ
3.3. Cererea reconvenţională
§4. Particularităţi privind faza judecăţii
4.1. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea

4.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor
4.3. Şedinţa de judecată

A. Publicitatea
B. Prezenţa obligatorie a reclamantului
C. Regimul probelor
D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului
E. Judecarea unor cereri accesorii
F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de
divorţ
G. Hotărârea de divorţ şi efectele ei
H. Căile de atac
§5. Divorţul prin consimţământul soţilor
Secţiunea a IV-a. Partajul judiciar
§ 1. Sediul materiei. Cazurile în care partajul judiciar este obligatoriu şi

căile procesuale de realizare

2.2. Părţile în partaj
2.3. Cererea de chemare în judecată
§3. Împărţeala prin bună învoială în cadrul procesului de partaj
§4. Procedura partajului
§5. Hotărârea de partaj. Efecte. Executare
Secţiunea a V-a. Procedura somaţiei de plată

§2. Condiţii (speciale) de admisibilitate
§4. Particularităţi referitoare la procedura de judecată
§5. Cererea în anulare
§6. Învestirea cu formulă executorie. Particularităţi privind contestaţia la
executare
Capitolul VIII. Executarea silită
Secţiunea I. Consideraţii generale
§1. Definiţia executării silite şi caracteristicile constrângerii judiciare
§2. Natura juridică a executării silite
§3. Modalităţile executării silite
Secţiunea a II-a. Participanţii la executarea silită

§2. Părţile în faza executării silite. Drepturile şi obligaţiile lor comune
§3. Organele de executare
§4. Instanţa judecătorească
§5. Procurorul
Secţiunea a III-a. Caracterul creanţelor puse în executare
Secţiunea a IV-a. Titlurile executorii
§1. Noţiuni generale

§2. Hotărârile instanţelor judecătoreşti
§3. Actele autentificate de notarul public
§4. Hotărârile arbitrale
§5. Hotărârile judecătoreşti străine
§6. Cambia, biletul la ordin şi cecul
§7. Actele de sancţionare în materia contravenţiilor
§8. Titlurile executorii privind creanţele fiscale
§9. Contractele de împrumut bancar, creditor fiind Banca naţională şi
contractele de credit bancar
§10. Alte titluri executorii
Secţiunea a V-a. Cererea de executare silită şi constituirea dosarului de

executare
Secţiunea a VI-a. Înştiinţarea prealabilă a debitorului
Secţiunea a VII-a. Prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea

silită
§1. Consideraţii generale. Sediul materiei

§2. Termenul de prescripţie
§3. Suspendarea şi întreruperea cursului termenului de prescripţie
A. Suspendarea cursului prescripţiei
B. Întreruperea prescripţiei
§4. Repunerea în termenul de prescripţie
Secţiunea a VIII-a. Suspendarea executării silite
§2. Suspendarea acordată de creditor
3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată, pe baza căilor de

atac contra hotărârilor judecătoreşti
A. Suspendarea executării în cazul apelului

B. Suspendarea executării în cazul recursului
C. Suspendarea executării în cazul contestaţiei în anulare
D. Suspendarea executării în cazul cererii de revizuire
4. Suspendarea acordată de instanţă în temeiul contestaţiei la

executare
Secţiunea a IX-a. Perimarea executării silite

§2. Procedura perimării
§3. Efectul perimării
§4. Cazurile în care nu se aplică perimarea
Secţiunea a X-a. Alte incidente de temporizare a procedurii de

executare
§1. Existenţa proprietăţii comune asupra bunului urmărit

§2. Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune
Secţiunea a XI-a. întoarcerea executării silite
Secţiunea a XII-a. Contestaţia la executare
§1. Noţiuni generale. Subiectele şi obiectul contestaţiei

§2. Natura juridică a contestaţiei la executare
§3. Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare

A. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în ţară
B. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în străinătate
C. Titluri executorii altele decât hotărârile judecătoreşti
§4. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare

§5. Procedura de judecată a contestaţiei la executare
Secţiunea a XIII-a. Obiectul executării silite
§1. Noţiunea de obiect al executării silite
§2. Bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice

A. Bunuri exceptate de la urmărirea silită ca inalienabile
B. Bunurile care deşi alienabile, sunt exceptate de lege de la urmărirea
silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite
Anexă Teste grilă

Răspunsuri corecte
Abrevieri
alin. - alineat
art. - articol
B.J. - Buletinul Jurisprudenţei
C. fam. - Codul familiei
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
CA. - curte(a) de apel
CC. - Curtea Constituţională
CD. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.J. - Curierul Judiciar
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
Col. civ. - Colegiul civil
Dreptul - Revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. - Ediţia
E.D.P. - Editura Didactică şi Pedagogică
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - Judecătoria
Juridica - Revista Juridica
J.N. - Revista Justiţia Nouă
lit. - litera
L.P. - Revista Legalitatea Populară
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
P.R. - Revista Pandectele Române
R.D.C. - Revista de drept comercial
R.R.D. - Revista Română de Drept
R.R.D, maritim - Revista Română de Drept Maritim
R.R.D, muncii - Revista Română de Dreptul Muncii
Repertoriu I - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970
Repertoriu II - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
Repertoriu III - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
Repertoriu IV - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
S.C.J. - Revista Studii şi Cercetări Juridice
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
Trib. reg. - tribunal regional
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
Lista lucrărilor frecvent citate*'

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1996
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2001
Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală.
Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AH Beck, Bucureşti,
2002
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Bucureşti, 1932
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2005
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, Trăite” th6orique et pratique de procădure
civile et commerciale, Sirey, Paris, 1913
Capitolul I Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
Înainte de a analiza condiţiile de exercitare a acţiunii civile, este

necesar să stabilim ce se înţelege prin noţiunea de acţiune civilă.
Pentru definirea acţiunii civile, trebuie pornit de la următoarele
precizări făcute în literatura de specialitate:
- acţiunea civilă este în strânsă legătură cu protecţia judiciară a
drepturilor subiective civile, precum şi a unor situaţii juridice pentru a căror
realizare calea judecăţii este obligatorie (în materie posesorie, în materia
filiaţiei, a divorţului etc.);
- acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le
pune la dispoziţie pentru protejarea drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie, fiecare din
aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii
civile (cereri, excepţii, căi de atac etc.);
- acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale,
indiferent de dreptul ce se valorifică, dar când se exercită, acţiunea este
influenţată de dreptul subiectiv (sau de situaţia juridică protejată de lege -
situaţia juridică pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie),
dobândind din natura şi caracteristicile acestuia;
- în momentul în care se apelează la acţiune, aceasta se
individualizează, devine proces.
Acţiunea civilă ar putea fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale
(forme de manifestare a acţiunii civile - cereri, excepţii, căi de atac) prin care
se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice ocrotite de lege (situaţia juridică protejată de lege - situaţia juridică
pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie).
Trebuie reţinut că, deşi în frecvente cazuri noţiunea de acţiune civilă
este utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este totuşi
necesar să nu se pună semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată
şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai
una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile (cea prin care se
pune în mişcare acţiunea civilă), e doar un mijloc procesual, însă, acţiunea
civilă există mai înainte de cerere, chiar şi atunci când titularul dreptului
subiectiv civil nu sesizează instanţa.
* Avându-se în vedere numărul mare de trimiteri bibliografice ce s-a

făcut la aceste lucrări în notele de subsol din prezenta lucrare ele sunt citate
numai după numele autorilor.
A se vedea: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, Bucureşti,

1932, p. 119-125; /. Stoenescu, S. Tilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, E.D.P., Bucureşti,
1983, p. 230 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, voi. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 249-250; G. Boroi, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p.
124-125.
În literatura noastră de specialitate nu există un punct de vedere unitar

în ceea ce priveşte condiţiile (generale) de exercitare a acţiunii civile. În
opinia dominantă, sunt reţinute patru condiţii (generale) de exercitare a
acţiunii civile (ale oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile),
condiţii care sunt, în acelaşi timp, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil:
- afirmarea unui drept sau a unei situaţii juridice protejate de lege (în
alte cuvinte, formularea unei pretenţii),
- interesul,
- capacitatea procesuală şi
- calitatea procesuală.
§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
Pentru declanşarea oricărui proces civil este necesar să se formuleze o

pretenţie. Astfel, art. 109 C. proc. civ. dispune că „oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei
competente”.
Este însă de reţinut că, deşi în cele mai multe cazuri prin punerea în
mişcare a acţiunii civile se urmăreşte să se obţină protecţia judiciară
(recunoaşterea sau, după caz, realizarea) a unui drept subiectiv civil, uneori,
se solicită protecţia judiciară a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare
calea judecăţii este obligatorie (de exemplu, în cazul acţiunilor posesorii).
Aşadar, pentru exercitarea acţiunii civile (pentru a fi parte în procesul
civil) este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv
civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea
judecăţii este obligatorie, deci să supună judecăţii o pretenţie.
1 A se vedea: G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, voi. II, Iaşi, 1889,

p. 29; /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 279; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 319-320; G.
Boroi, voi. I, p. 167.
Într-o altă concepţie, se susţine că nu există suprapunere perfectă între
condiţiile pentru a fi parte în procesul civil şi condiţiile pentru exercitarea
acţiunii civile (condiţiile pentru a fi parte în proces ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă,
- calitatea procesuală şi
- interesul,
iar condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă şi de exerciţiu,
- afirmarea unui drept,
- interesul) –
Diferenţa: capacitatea de exerciţiu şi afirmarea unui drept (formularea
unei pretenţii).
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2002, p. 147. Totuşi, părţile reprezintă unul din elementele acţiunii civile,
ceea ce înseamnă că o persoană nu poate deveni parte în proces dacă nu a
fost pusă în mişcare acţiunea civilă, iar pentru declanşarea acţiunii civile este
necesar să se introducă o cerere de chemare în judecată, prin care să se
formuleze o pretenţie, deci o persoană poate deveni parte în proces dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare exercitării acţiunii civile. În
consecinţă, alături de interes, calitate procesuală şi capacitate procesuală,
trebuie reţinută şi afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii) ca o
condiţie atât pentru exercitarea acţiunii civile, cât şi pentru a fi parte în
proces. Desigur că nu este necesară verificarea de către instanţa de judecată
a unei astfel de condiţii pentru fiecare parte din proces, fiind suficientă
îndeplinirea cerinţei respective în persoana reclamantului, activitatea
procesuală a celorlalte părţi urmând a viza pretenţia deja formulată. Redând
aceeaşi idee într-o altă exprimare, vom spune că o persoană poate deveni
parte în proces dacă supune judecăţii o pretenţie sau dacă solicită pentru
sine ori chiar pentru o altă parte din proces pretenţia deja dedusă judecăţii
sau dacă împotriva ei este formulată o pretenţie.
Se admite că, pentru a se bucura de protecţie judiciară, dreptul

subiectiv civil trebuie să întrunească anumite cerinţe:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui
raport juridic care să contravină normelor legale imperative sau regulilor de
convieţuire socială;
- să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material şi juridic,
precum şi în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi
social în vederea căruia este recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie actual.
În legătură cu această din urmă cerinţă, se impun unele precizări.

Cerinţa se referă la ipotezele în care se solicită instanţei realizarea
dreptului, nu şi atunci când se cere să se constate existenţa dreptului în
starea în care se găseşte.
De asemenea, în cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual,
deci este supus unui termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, titularul
poate solicita anumite măsuri de asigurare ori conservare sau poate proceda
la o asigurare a dovezilor.
În sfârşit, în cazurile expres prevăzute de lege, se poate introduce o
acţiune preventivă, care nu îl va prejudicia cu nimic pe debitor, deoarece
hotărârea obţinută se va putea pune în executare numai după ce dreptul
subiectiv a devenit actual.
Astfel, potrivit art. 110 C. proc. civ.:
- cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de
locaţiune, poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen (termenul
de locaţiune);
- executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii
periodice poate fi cerută înainte de termen;
- preşedintele instanţei poate încuviinţa, înainte de împlinirea
termenului, cererea pentru executarea la termen a unor obligaţii ori de câte
ori va aprecia că cererea este îndreptăţită pentru a preîntâmpina
reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar suferi-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului.
Subliniem că existenţa dreptului subiectiv civil pretins (sau, după caz, a
situaţiei juridice afirmate), precum şi îndeplinirea cerinţelor menţionate mai
sus se stabilesc de către instanţă, după dezbateri contradictorii, la sfârşitul
judecăţii.
Tocmai de aceea, condiţia de exercitare a acţiunii civile în discuţie nu
vizează însăşi existenţa dreptului subiectiv, ci numai afirmarea lui
(formularea unei pretenţii).
În cazul în care, în urma probelor administrate şi după dezbaterile
contradictorii, instanţa constată că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu
există, atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată
(nefondată).
Dacă însă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, ceea
ce înseamnă că s-a invocat excepţia de prematuritate a cererii (care este o
excepţie de fond, absolută şi peremptorie), cererea de chemare în judecată
va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetată pe fondul pretenţiei, iar
reclamantul va fi îndreptăţit să reitereze cererea în momentul în care dreptul
subiectiv devine actual, fără a i se putea opune excepţia puterii de lucru
judecat.
Excepţia de prematuritate a cererii este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă la declanşarea acţiunii civile dreptul subiectiv pretins de

reclamant nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură chiar şi atunci
când data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte apropiată sau condiţia
suspensivă ar fi pe punctul de a se realiza; dacă însă, în momentul în care
instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei de prematuritate a cererii,
dreptul subiectiv a devenit actual (s-a împlinit termenul suspensiv ori s-a
realizat condiţia
§3. Interesul
Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare
acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în
conţinutul acesteia. Interesul poate să fie atât material, cât şi moral. în
doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie legitim;
- să fie născut şi actual;
- să fie personal şi direct.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de
convieţuire socială. în legătură cu această cerinţă, se arată uneori că
interesul trebuie să fie şi juridic, ceea ce înseamnă că un interes pur
economic (spre exemplu, dorinţa unui comerciant de a elimina concurenţa pe
o anumită piaţă relevantă) sau pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii
civile1.
Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în
care se exercită acţiunea civilă (forma procedurală concretă), în sensul că
partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment
la acţiune (la forma concretă de manifestare a acţiunii). Această cerinţă
trebuie să se verifice şi în cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., precum
şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111 C. proc. civ.), ori în caz de
asigurare a dovezilor (art. 235 şi urm. C. proc. civ.).
Interesul trebuie să fie personal2 şi direct, în sensul că folosul practic
trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe
altcineva. Această cerinţă există şi atunci când forma procedurală nu este
promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea
le recunoaşte legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce
asupra titularului.
suspensivă), atunci cererea de chemare în judecată nu va mai putea fi
respinsă ca prematură, ci va trebui cercetată pe fond - E. Herovanu, p. 150;
V.M. Ciobanu, voi. I, p. 269, nota 92.
' Alteori, se consideră că această primă cerinţă a interesului, enunţată
sub forma de „interes legitim juridiceşte proteguit”, vizează mai puţin
exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă priveşte temeinicia sau
netemeinicia pretenţiei formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes
este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei.
în cadrul acestei concepţii, prin cerinţa în discuţie se înţelege că interesul
trebuie să nu contravină legii, precum şi că trebuie să fie în legătură cu
pretenţia formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situaţia
juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie.
Tocmai de aceea se spune că procesul civil este (în principiu) un
proces al intereselor private (individuale). Pot exista şi situaţii în care să nu
fie vorba de un interes individual, ci de un interes colectiv (interesul unei
categorii de persoane, mai mult sau mai puţin determinate, care se găsesc
sau se pot găsi în aceeaşi situaţie ori într-o situaţie comparabilă, spre
exemplu, interesul consumatorilor unui anumit produs), iar de un asemenea
interes s-ar putea prevala în justiţie numai organele expres prevăzute de
lege.
Lipsa interesului sau a uneia din cerinţele acestuia se invocă pe cale de

excepţie, excepţia lipsei de interes fiind o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie, iar în cazul în care instanţa consideră că această excepţie este
întemeiată, cererea de chemare în judecată (sau, după caz, alt mijloc
procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile) va fi respinsă ca lipsită de
interes.
Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Sunt numeroase exemple în practică în care forma procedurală a fost
respinsă ca lipsită de interes:
- invocarea, de către partea care a fost legal citată, a nulităţii
decurgând din neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte
de termenul de judecată, - invocarea, pe calea apelului, a lipsei
procedurii de citare cu cealaltă parte la termenul când a avut loc dezbaterea
în fond la prima instanţă;
- exercitarea apelului sau, după caz, a recursului de către partea care a
câştigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată;
- introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu
a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata;
- cererea prin care creditorul urmăreşte aducerea unor bunuri în
patrimoniul debitorului său, deşi acesta este solvabil etc.
§4. Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a

capacităţii civile.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea
lor şi încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de această
capacitate însă, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege,
capacitatea procesuală de folosinţă poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se
dobândeşte la data înregistrării, iar pentru persoanele juridice care nu sunt
supuse înregistrării, la data actului de dispoziţie, la data recunoaşterii actului
de dispoziţie, la data autorizării, ori la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege, după caz.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este dominat
de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, în sensul că persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi şi nu îşi poate asuma prin acte
juridice decât acele obligaţii care corespund scopului ei.
Încetarea capacităţii procesuale de folosinţă a persoanei juridice are loc
la data încetării persoanei juridice însăşi, prin comasare, divizare totală sau
dizolvare (în acest ultim caz, persoana juridică încetează la data încheierii
operaţiunilor de lichidare).
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei
persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini
singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 52/1975, în CD. 1975, p.

228.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 731/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 285.
3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1789/1989, în Dreptul nr.
6/1990, p. 73.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu deplină se

dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani. Minora de 16 sau, după caz, de 15
ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu. încetarea
capacităţii de exerciţiu depline are loc, definitiv sau temporar, după caz, prin
moarte, prin punere sub interdicţie judecătorească, ori în situaţia anulării
căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
În cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită
total de capacitate de exerciţiu, ori să aibă numai o capacitate de exerciţiu
restrânsă. Articolul 42 C. proc. civ. se referă la instituţiile reprezentării,
asistării şi autorizării.
Reprezentarea (legală) intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească). Aceştia nu stau personal în proces, ci prin reprezentanţii lor
legali (părinţi, tutore sau curator, după caz). Potrivit art. 44 alin. (1) C. proc.
civ., când cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi
există urgenţă în soluţionarea cauzei, la cererea părţii interesate, instanţa va
numi un curator special, care să îl reprezinte pe incapabil până la numirea
reprezentantului legal. De asemenea, instanţa va numi un curator şi atunci
când există contrarietate de interese între reprezentant şi reprezentat (de
exemplu, în procesele de ieşire din indiviziune în care figurează printre părţi,
alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia, care deci stau în proces
atât în nume propriu, cât şi ca reprezentanţi legali ai uneia dintre părţi).
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii între 14-18 ani). Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în
proces, dar asistaţi, după caz, de părinţi sau tutore, care vor semna alături de
minori cererile adresate instanţei, iar în acest scop părinţii sau tutorele vor
trebui citaţi.
Dacă minorul împlineşte în cursul procesului vârsta de 14 ani,
reprezentarea legală se transformă în asistare, astfel încât minorul va fi citat
personal. În litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă, se citează numai
minorul personal şi tot el efectuează exclusiv actele de procedură.
În cazul în care partea cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
ocrotitor legal şi există urgenţă, instanţa, la cererea celui interesat, va numi
un curator special. De asemenea, instanţa va numi un curator special şi
atunci când există contrarietate de interese între cel cu capacitate de
exerciţiu restrânsă şi cel ce îl asistă (ocrotitorul legal).
Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit
de capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
ocrotitorul legal care îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie.
Pentru aceste acte este necesară autorizarea specială a organului
competent, de regulă, autoritatea tutelară.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte, în
temeiul legii, de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanei
juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale, actele făcute de aceste organe, în limitele puterilor ce le-
au fost conferite, fiind actele persoanei juridice însăşi.

199; CA. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 248/1998, în Culegere 1998, p. 219.
Vom mai reţine şi prevederea înscrisă în art. 41 alin. (2) C. proc. civ.,
potrivit căreia, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot
sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Întrucât
acest text de lege instituie o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare, rezultă că asemenea entităţi nu pot sta în judecată
ca reclamante, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune
altfel.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond, absolută
şi peremptorie. Actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de
folosinţă sunt nule, aceeaşi fiind sancţiunea şi în cazul actelor de procedură
făcute în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă
(a cărei capacitate de folosinţă a încetat prin deces).
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Însă, potrivit art. 161 C. proc. civ., instanţa poate
acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, iar actele vor putea fi
confirmate, total sau parţial, de reprezentantul sau ocrotitorul legal. Dacă
lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţă, cererea se va anula.
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu va putea fi invocată în orice stare a
pricinii, chiar şi de către adversar, care are interesul să se pronunţe o
hotărâre valabilă.
§5. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana

reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală
activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care
este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală
pasivă). În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de
acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se
poate realiza interesul respectiv.
Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât
calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe
care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de
fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea
procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea
dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil (de regulă, în cazul cererilor
personale, iar în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calităţii
procesuale pasive), fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de
exemplu, dacă se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul
cererilor reale).
Uneori, această verificare este uşor de realizat, deoarece chiar legea
stabileşte cine are calitate procesuală activă, cum ar fi:
- în cazul divorţului (art. 38 C. fam.),
- al stabilirii filiaţiei faţă de mamă (art. 52 C. fam.),
- al tăgăduirii paternităţii (art. 54 C. fam.),
- al contestării recunoaşterii de paternitate (art. 58 C. fam.),
- al stabilirii paternităţii (art. 59 C. fam.).
De asemenea, verificarea existenţei calităţii procesuale nu prezintă
dificultăţi deosebite în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte valorificarea
unui drept de creanţă (cereri personale), deoarece în raportul juridic
obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv. În schimb, în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală
activă trebuie să se administreze aceleaşi probe ca şi pentru dovedirea
temeiniciei cererii, dar nici într-un astfel de caz lipsa calităţii procesuale nu se
confundă cu netemeinicia, deoarece în cazul unei acţiuni reale introduse de o
persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în
judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul
unei acţiuni (cereri) netemeinice (nefondate), nu există dreptul pretins de
reclamant.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 906/1997, în

B.J. 1997, p. 514.
2 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 725/1995 şi decizia nr.
316/1995, în B.J. 1995, p. 285 şi p. 420.
Este lovită de nulitate decizia instanţei care a soluţionat apelul în
contradictoriu cu persoana decedată - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 839/1999, în Juridica nr. 1/2000, p. 39.
4 Întrucât uzucapiunea apare ca o sancţiune îndreptată împotriva
proprietarului nediligent, acesta (proprietarul nediligent), iar nu Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, are calitate procesuală pasivă într-o
acţiune prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate
prin uzucapiune - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1528/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 95.
1 Obligaţia de a desfiinţa construcţia ridicată fără autorizaţie

incumbă beneficiarului lucrării (clientul antreprenorului), căruia îi revenea şi
obligaţia de a solicita eliberarea autorizaţiei de construire, astfel că persoana
care a executat imobilul în baza unui contract (antreprenorul - constructorul)
nu poate fi obligată la desfiinţarea construcţiei, fiind un terţ faţă de raportul
juridic creat între beneficiarul lucrării (client) şi autoritatea administrativă. În
acest context, instanţa trebuia să respingă cererea, constatând lipsa calităţii
procesuale pasive – C. A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 226/1998,
în Culegere 1993-1998, p. 187.
Acţiune în grăniţuire şi acţiune în revendicare introduse împotriva
soţilor (proprietate comună în devălmăşie, proprietate devălmaşă). Acţiunea
prin care se solicită delimitarea prin semne exterioare a limitelor dintre două
proprietăţi vecine, în cadrul căreia se revendică o suprafaţă din terenul vecin
aflat în proprietate comună în devălmăşie, trebuie introdusă împotriva
ambilor soţi - CA. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1013/2001, în Curierul
Judiciar nr. 4/2002, p. 36.
2 Revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, Curtea
Constituţională, prin decizia nr. 349/2001 (M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002),
a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (2) C. fam. sunt neconstituţionale în
măsura în care nu recunosc decât soţului mamei, iar nu şi mamei şi copilului,
dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
3 Într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine
proprietarului, iar calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpâneşte, ca
posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. Dacă, la data intentării
acţiunii, reclamantul nu mai este proprietar al bunului pe care îl revendică,
întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun fusese anterior dobândit de
o altă persoană prin oricare din modurile de transmitere (dobândire) a
proprietăţii prevăzute de lege, atunci acţiunea în revendicare se va respinge
ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă (spre
exemplu, în cazul unui imobil expropriat, fostul proprietar nu mai este
îndreptăţit să exercite acţiunea în revendicarea imobilului respectiv - C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 1276/1995, în B.J. 1995, p. 42).
În alte cuvinte, admiterea acţiunii în revendicare presupune, printre
altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieşit din
patrimoniul reclamantului, prin nici unul din modurile de transmitere
(dobândire) a proprietăţii, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea
materială a bunului respectiv. În cazul în care dreptul de proprietate asupra
acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană, atunci
acţiunea în revendicare exercitată de fostul proprietar se va respinge; însă, în
funcţie de împrejurările concrete ale speţei, se va putea invoca, inclusiv pe
cale incidentală în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii
dreptului de proprietate de către terţa persoană (prin raportare la dispoziţiile
legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea).
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părţi
(coproprietate sau indiviziune), se admite că legitimarea (calitatea)
procesuală activă aparţine tuturor titularilor dreptului de proprietate comună,
deci acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună deţinut de o terţă
persoană trebuie introdusă de toţi coproprietarii (coindivizarii), unul dintre
aceştia nefiind îndreptăţit să acţioneze singur, fără acordul expres al
celorlalţi; dacă nu s-ar obţine acordul unuia dintre titulari în vederea
declanşării acţiunii în revendicare, va trebui să se solicite partajul, după care
acţiunea în revendicare va putea fi exercitată de către copărtaşul în lotul
căruia a fost inclus bunul aflat în posesia (detenţia) terţului
(a se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1105/1969, în CD. 1969, p. 237; decizia nr. 1030/1975, în CD. 1975, p. 222;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1467/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 91; decizia
nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; decizia nr. 892/1995, în B.J. 1995, p. 103;
CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere 1993-
1998, p. 172; decizia nr. 184/1999, în Culegere 1999, p. 186; secţia a IlI-a
civilă, decizia nr. 2025/1999, în Culegere 1999, p. 204; C. Bîrsan, Drept civil.
Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 201; E. Popa,
Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 66-67.
Pentru opinia că acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună
aflat în posesia unei terţe persoane poate fi introdusă de un singur
coproprietar, a se vedea, totuşi, L Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 254-255).
De asemenea, s-a decis că în raporturile dintre coproprietari
(coindivizari) nu poate fi folosită acţiunea în revendicare, titularii având
drepturi simultane şi concurente asupra bunului proprietate comună, nici
unul neavând vreun drept exclusiv până la efectuarea partajului - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1335/1978, în CD. 1978, p. 32.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în devălmăşie,
se admite că trebuie făcută distincţia după cum bunul revendicat este mobil
sau imobil, în sensul că acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate
în devălmăşie poate fi introdusă numai de către unul dintre soţi, fără acordul
expres al celuilalt, întrucât se aplică prezumţia de mandat tacit reciproc, în
schimb, această prezumţie nu se mai aplică în cazul acţiunii în revendicare a
unui bun imobil proprietate comună a soţilor, deci o asemenea acţiune
trebuie introdusă de ambii soţi.
Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise în cursul

procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale,
active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea
moştenirii (succesiunii), moştenitorii care acceptă succesiunea preluând
poziţia procesuală pe care o avea de cuius, cu excepţia cazurilor în care
legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi legate nemijlocit
de persoană (drepturi cu caracter strict personal) sau prevede o altă soluţie
în caz de deces al unei părţi (de exemplu, dacă unul dintre soţi decedează în
timp ce procesul de divorţ este pendente, atunci căsătoria încetează prin
deces, iar dosarul se va închide).
Sunt situaţii în care acţiunea nu trece asupra moştenitorilor dar, dacă a
fost pornită de titular, atunci ea poate fi continuată de moştenitorii acestuia,
în alte cuvinte, în privinţa declanşării procesului, moştenitorii nu au calitate
procesuală activă, dar ar putea avea loc o transmisiune a calităţii procesuale
active, dacă procesul a fost declanşat de autorul lor:
- acţiunea în stabilirea maternităţii,
- acţiunea în stabilirea paternităţii,
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
precizăm că, în privinţa calităţii procesuale pasive, primele două acţiuni -
acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii - pot fi
introduse direct împotriva moştenitorilor).
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea
reorganizării sau transformării persoanei juridice care este parte în proces.
Transmisiunea convenţională a calităţii procesuale poate avea loc ca
urmare:
- a cesiunii de creanţă,
- a vânzării sau donării bunului litigios,
- a preluării datoriei cu consimţământul creditorului,
- precum şi a altor mijloace juridice indirecte de schimbare a subiectului
activ sau pasiv al raportului juridic substanţial dedus judecăţii.
Din punctul de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale,
aceasta poate fi:
- universală (cazul moştenitorului legal unic şi al legatarului universal,
fuziunea, absorbţia, transformarea persoanei juridice),
- cu titlu universal (cazul moştenitorilor legali şi al legatarului cu titlu
universal; divizarea totală sau parţială) şi
- cu titlu particular (legatul cu titlu particular; transmisiunea
convenţională).
Cel care dobândeşte calitatea procesuală ca efect al transmisiunii preia
procesul în starea în care se găseşte în momentul în care a avut loc
transmisiunea, actele procedurale îndeplinite de autorul său fiindu-i
opozabile.
Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă instanţa constată lipsa calităţii procesuale (active sau pasive), va
respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau ca fiind
introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
Dacă într-o acţiune (cerere) reală se invocă lipsa calităţii procesuale
active, iar instanţa, după ce a unit excepţia cu fondul, constată că
reclamantul nu este titularul dreptului real principal, cererea va fi respinsă ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar nu ca nefondată.
Legislaţia noastră, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 66 C. proc.
civ., nu cunoaşte instituţia înlocuirii persoanei chemate în judecată şi care nu
are calitate procesuală pasivă, cu persoana care ar avea această calitate. De
altfel, chiar şi în cazul prevăzut de art. 66 alin. (1) C. proc. civ., înlocuirea
pârâtului cu cel indicat ca titular al dreptului nu poate avea loc decât cu
consimţământul reclamantului.
Calitatea procesuală nu trebuie confundată cu interesul, deşi, uneori,
delimitarea între aceste două condiţii de exerciţiu ale dreptului la acţiune nu
este uşor de făcut.
Aparent, orice persoană care are un interes personal să acţioneze are şi
calitatea procesuală activă şi, invers, absenţa calităţii procesuale este
însoţită de o lipsă de interes. S-ar putea spune că legea atribuie calitatea
procesuală celui care are interes, iar din această perspectivă interesul ar fi
principala condiţie de exerciţiu a dreptului la acţiune. Există însă numeroase
situaţii în care dreptul la acţiune nu poate fi exercitat de unele persoane, deşi
acestea ar justifica un interes personal, ori poate fi exercitat de cineva care
nu are un interes personal şi/sau direct.
1 Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său

numai în limitele legatului transmis. Prin urmare, legatarul unei sume de bani
nu are calitate procesuală activă într-o acţiune în revendicare care are ca
obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa
succesorală priveşte strict suma de bani - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 923/1995, în Culegere 1993-1998, p. 87.
Uneori, dintre persoanele susceptibile a avea interesul să acţioneze,

legea limitează numărul titularilor dreptului la acţiune, nerecunoscând
calitatea procesuală anumitor persoane. Spre exemplu:
- numai soţii pot cere desfacerea căsătoriei prin divorţ,
- paternitatea poate fi tăgăduită de către soţul mamei (moştenitorii pot
însă continua acţiunea pornită de acesta), cu precizarea că acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită şi de procuror [în baza art. 45 alin. (1)
C. proc. civ.], precum şi de mamă sau copilul respectiv,
- dreptul la acţiune pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine
numai copilului,
- cererile de nulitate pot fi intentate de un număr mai mic sau mai mare
de persoane, în funcţie de natura lor etc.
Alteori, legea atribuie calitate procesuală unor persoane sau organe
care nu ar justifica un interes personal.
Potrivit art. 974 C. civ., „creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”. În
cazul acţiunii oblice, interesul nu îi este personal celui ce exercită acţiunea, ci
debitorului acestuia. Este adevărat că şi creditorul justifică un interes, dar
acesta nu este direct, ci indirect.
În ipotezele avute în vedere de art. 44 alin. (1) C. fam. - modificarea
măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale
între părinţii divorţaţi şi copii - , art. 109, 143 şi art. 151 C. fam., calitatea
procesuală activă este recunoscută şi autorităţii tutelare. În aceste situaţii,
interesul este personal, dar aparţine minorului sau incapabilului, după caz.
(ART. 44
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi
sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de paisprezece ani, a autorităţii
tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea
modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se
va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.
ART. 109
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea,
învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de
devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.
ART. 143
Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de toţi cei
prevăzuţi în art. 115.
ART. 151
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa
judecătorească va pronunţa, ascultînd concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum
şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Hotărîrea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la
data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanţa
judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris
hotărîrea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în
registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru
menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărîrii care a pronunţat
interdicţia.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă
unui al treilea decît de la data cînd, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent,
a fost făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-
al treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe altă cale.
ART. 115
Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data cînd află de
existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art.
113, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi
locatarii casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi miliţia, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de
ocrotire, precum şi orice altă persoană.)
Articolul 45 alin. (1) C. proc. civ. recunoaşte procurorului dreptul de a

porni orice acţiune civilă (de a introduce orice cerere de chemare în judecată,
inclusiv cele cu caracter strict personal) dacă apreciază că aceasta este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
în literatura juridică se arată că autoritatea tutelară şi procurorul
urmăresc şi realizarea unui interes general. Se observă însă că, în aceste
cazuri, interesul, în înţelesul de folos practic material sau moral, se răsfrânge
numai asupra persoanei în favoarea căreia s-a acţionat. De altfel, în situaţia
unui interes general, particularii nici nu ar trebui să aibă calitate procesuală
activă, ci aceasta ar trebui acordată numai Ministerului Public sau altui organ
anume desemnat prin lege.
Faptul că interesul şi calitatea procesuală sunt două condiţii distincte
pentru exerciţiul dreptului la acţiune rezultă cu claritate şi în ipotezele în care
legea acordă calitate procesuală unor entităţi (grupuri), care, ca persoane
juridice, nu acţionează în vederea realizării unui interes propriu, ci exercită
dreptul la acţiune urmărind valorificarea unui interes colectiv. Astfel, spre
exemplu, Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor acordă
calitate procesuală activă asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care
pot să introducă, împotriva agenţilor economici ce au prejudiciat interesele
legitime ale consumatorilor, cereri de chemare în judecată.
Sintetizând cele arătate mai sus, rezultă următoarele situaţii ce se pot
ivi în practică:
- dreptul la acţiune se exercită de o persoană fizică sau juridică având
un interes personal. în acest caz, de regulă, cel ce justifică un interes
personal are şi calitatea
procesuală, însă legea poate să nu acorde calitatea procesuală activă
unor persoane care ar justifica totuşi un interes propriu;
- dreptul la acţiune este exercitat de o persoană sau un organ ce
urmăreşte realizarea interesului unei alte persoane. Este necesar ca legea să
recunoască expres calitatea procesuală activă persoanei (nu avem în vedere
pe reprezentantul titularului dreptului) sau organului;
- dreptul la acţiune este exercitat de reprezentanţii unor grupuri, în
interesul acestor grupuri. In această situaţie, interesul este personal, iar
calitatea procesuală activă aparţine grupului (aşa numitele acţiuni sociale).
Ca exemplu, menţionăm art. 28 din Legea nr. 1/2000, referitor la comitetul
constituit pentru dobândirea personalităţii juridice de către formele
asociative de administrare şi de exploatare a terenurilor forestiere;
- dreptul la acţiune este exercitat în interesul grupului de către unul
dintre membrii acestuia (aşa numitele acţiuni sociale ut singuli), acesta din
urmă neavând împuternicirea de a reprezenta grupul. Pentru această
ipoteză, este necesar ca legea să recunoască expres calitatea procesuală
activă celui ce acţionează în locul grupului, cum este cazul, spre exemplu, al
art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia, hotărârile adunării
generale (a unei societăţi pe acţiuni) contrare legii sau actului constitutiv pot
fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală ori au votat contra şi au cerut să se treacă aceasta în
procesul-verbal al şedinţei, precum şi al art. 174 alin. (2) din Legea nr.
31/1990, conform căruia, hotărârile adunării deţinătorilor de obligaţiuni pot fi
atacate în justiţie de către deţinătorii care nu au luat parte la adunare sau au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei;
- dreptul la acţiune este exercitat de grup în apărarea intereselor unui
membru al grupului. În lipsa unei dispoziţii legale exprese, grupul nu are
calitate procesuală;
- dreptul la acţiune este exercitat în interesele membrilor unui grup, de
către aceştia. Nu suntem în prezenţa unui interes colectiv, ci a unei sume de
interese individuale, aplicându-se regulile de la coparticiparea procesuală.
Când însă grupului i se recunoaşte, prin lege, calitatea procesuală, se ridică
problema de a şti dacă membrii grupului mai pot exercita dreptul la acţiune.
în rezolvarea acesteia, trebuie pornit de la faptul că grupul are calitate
procesuală numai dacă interesul este colectiv, ceea ce înseamnă că toţi
membrii săi au un interes de aceeaşi natură, chiar dacă prejudiciile lor nu
sunt egale. În consecinţă, ar avea calitate procesuală activă un membru al
grupului care ar invoca un prejudiciu special, ce nu a fost suferit de toţi
ceilalţi membri ai grupului;
- dreptul la acţiune este exercitat de un grup, care urmăreşte realizarea
unui interes colectiv. Prin definiţie, interesul nu este personal, ci este înlocuit
cu unul colectiv, însă numai dacă legea acordă expres calitate procesuală
activă grupului. Este cazul sindicatelor şi al anumitor asociaţii (pentru
protecţia consumatorilor, pentru protecţia mediului) care acţionează fără să
urmărească valorificarea unor drepturi substanţiale proprii, ci a unor drepturi
ale aderenţilor, aceştia din urmă (aderenţii) fiind destinatarii regulilor de
drept ce se urmăresc a fi valorificate;
- dreptul la acţiune este exercitat în apărarea unui interes general. În
principiu, numai Ministerul Public ar trebui să aibă calitate procesuală şi nici
un grup sau persoană nu s-ar putea prevala direct de acest interes, însă
violarea unui interes general nu exclude şi violarea unui interes colectiv sau
individual. Uneori, legea desemnează anumite organe ca având calitate
procesuală pentru valorificarea unui interes ce poate fi considerat ca fiind
general. Astfel, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitor la contestaţia
privind constituţionalitatea unui partid politic, prevede că aceasta poate fi
formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului (pe baza unei
hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi) sau de
Guvern.
Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în
judecată)
Înainte de a aborda această problemă, dorim să facem o precizare de

ordin terminologic. În literatura juridică se vorbeşte frecvent de «clasificarea
acţiunilor civile», însă această terminologie tradiţională este relativ
improprie, deoarece acţiunea civilă este uniformă, indiferent de dreptul
subiectiv sau de interesul civil ce se urmăreşte a se valorifica. Totuşi, mai
ales în practică, dar şi în unele texte de lege, noţiunea de «acţiune» este
folosită şi în sensul de cerere de chemare în judecată, deşi aceasta din urmă
este numai actul de procedură prin care se pune în mişcare acţiunea civilă.
În doctrină, de regulă, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt
clasificate după următoarele criterii:
- calea procedurală aleasă de parte pentru a obţine protecţia judiciară a
dreptului subiectiv, în funcţie de care deosebim cereri principale, cereri
accesorii şi cereri incidentale;
- scopul material urmărit (de a obţine executarea obligaţiei sau
recunoaşterea unui drept), în funcţie de care deosebim, acţiuni (cereri) în
realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire;
- natura dreptului subiectiv ce se valorifică, în raport de care distingem
acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale, acestea din
urmă subclasificându-se în acţiuni (cereri) reale, acţiuni (cereri) personale şi
acţiuni (cereri) mixte.
Anterior adoptării acestei legi, instanţa supremă a decis că, în scopul

prevenirii constituirii unor partide politice care ar putea să propage concepţii
contrare ordinii de stat şi de drept în România, trebuie să se recunoască
oricărei persoane fizice sau juridice, care justifică un interes, calitatea de a
face contestaţie la hotărârea de înregistrare a unui partid - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1740/1991, în Dreptul nr. 1/1991, p. 110. Ni se pare că
soluţia trebuia nuanţată şi că, în orice caz, motivarea este
necorespunzătoare, deoarece, s-ar părea că era vorba de un interes general,
care, în lipsa unui organ anume desemnat de lege la acea dată, putea fi
invocat numai de reprezentantul Ministerului Public.
§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
În funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile de chemare în

judecată se împart în: cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale.
Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura
judiciară.
Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluţia din
cererea principală.
Cererea incidentală este acea cerere care poate avea o existenţă de
sine stătătoare (ca şi cerere principală), dar care este formulată într-un
proces deja început.
Trebuie precizat că nu întotdeauna actul de procedură, prin care se
sesizează instanţa, în întregul său reprezintă cererea principală. Astfel, dacă
prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea unui contract pentru
vicii de consimţământ, repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară
încheierii contractului, precum şi cheltuieli de judecată, numai capătul de
cerere referitor la anularea contractului are caracterul de cerere principală,
celelalte, două capete de cerere fiind accesorii, rezolvarea lor fiind în funcţie
de soluţia dată capătului de cerere principal. Iar dacă pârâtul formulează o
cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantului la plata unei
sume de bani ce reprezintă dobânzile aferente preţului plătit, cererea
respectivă este o cerere incidentală, deoarece ar putea forma obiectul unei
judecăţi separate, însă a fost introdusă într-un proces început deja.
Această clasificare prezintă interes practic sub următoarele aspecte:
- din punctul de vedere al competenţei (materiale şi teritoriale), cererile
accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece
cererea principală (art. 17 C. proc. civ.);
- există cereri care se pot formula numai pe cale principală (de
exemplu, cererea în tăgăduirea paternităţii), ori numai pe cale accesorie
(spre exemplu, cererea soţului care solicită ca, în caz de desfacere a
căsătoriei prin divorţ, să poarte în continuare numele de familie dobândit prin
încheierea căsătoriei);
- unele cereri accesorii şi incidentale trebuie rezolvate din oficiu de
către instanţa sesizată cu cererea principală (astfel, art. 42 C. fam. obligă
instanţa ca, în caz de pronunţare a divorţului, să se pronunţe din oficiu în
legătură cu încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere);
- prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terţe
persoane, care dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunţată le va
fi opozabilă;
- termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru
cererea principală, chiar dacă se atacă numai soluţia pronunţată cu privire la
cererea accesorie sau incidentală şi care, dacă ar fi formulată separat, ar fi
supusă unui alt termen de apel sau recurs.
1 Spre exemplu, termenul de apel sau de recurs va fi cel prevăzut de

art. 619 alin. (1) C. proc. civ. (30 de zile de la comunicare) chiar dacă se
atacă hotărârea pronunţată într-un proces de divorţ numai în privinţa soluţiei
date cu privire la un capăt de cerere accesoriu (încredinţarea copiilor minori,
împărţirea bunurilor etc.) - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2483/1979,
în CD. 1979, p. 274.
Totuşi, în cazul divorţului prin acordul soţilor, întrucât soluţia din
capătul de cerere principal nu este supusă apelului, urmează să se admită că
nu îşi găseşte aplicare principiul accesorium sequitur principale, deci
hotărârea, în privinţa soluţiei date asupra unei cereri accesorii, este supusă
apelului (recursului) în termenul de drept comun.
Subliniem că, uneori, se afirmă că nulitatea absolută a unui act juridic
se constată, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, din chiar
momentul încheierii actului juridic, iar instanţa doar o constată, fără să facă o
apreciere proprie. Însă, neexistând nulităţi de drept, indiferent de felul
nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate
absolută sau relativă, iar, dacă este cazul, va pronunţa nulitatea, deci va
anula actul juridic. În alte cuvinte, cererea prin care se solicită declararea
nulităţii absolute a unui act juridic (ca şi cererea în declararea nulităţii
relative) este o cerere în realizare, iar nu în constatare. A se vedea, G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 231.
Dacă însă, în contractul sinalagmatic, părţile au prevăzut un pact
comisoriu de gradul II, III sau IV, atunci nu ar mai fi vorba despre o cerere în
realizare, ci în constatare, întrucât intervenţia instanţei vizează doar
constatarea existenţei unei neexecutări culpabile, validitatea pactului
comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită (în alte cuvinte,
instanţa va constata că a operat rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea în
temeiul pactului comisoriu).
80. Rezoluţiunea convenţională. Clauzele contractuale exprese privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte
comisorii. Ele sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că
urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei judecătoreşti în
pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
După modul în care sunt redactate, după stipulaţiile pe care le cuprind,
pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puţin energice.
a) Uneori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în caz de neexecutare a
contractului de către una dintre părţi contractul se desfiinţează.
O asemenea clauză nu face decât să repete prevederile art. 1020 C.
civ. şi, aşa fiind, va trebui să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru
rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei
judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.
- posibilitate de acordare a unui termen de graţie;
- posibilitatea de apreciere recunoscută instanţei judecătoreşti

(posibilitatea de constata că rezoluţiunea nu a avut loc pentru ipoteza
executării obligaţiei anterior declaraţiei unilaterale de rezoluţiune);
- declaraţia unilaterală de rezoluţiune a părţii îndreptăţite;
- necesitatea ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să fi fost pusă în
întârziere, în formele prevăzute de lege;
-
b) Alteori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în cazul în care o parte
nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere
contractul ca desfiinţat. O asemenea clauză este interpretată în sensul că
rezoluţiunea se va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a
părţii îndreptăţite. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia
va putea totuşi să constate că deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen,
totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune;
aşa fiind, instanţa, deşi nu poate acorda un termen de graţie, poate totuşi să
constate că rezoluţiunea nu a avut loc.
c) În alte situaţii, pactul comisoriu poate să cuprindă clauza că în caz de
neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. În această situaţie se consideră că instanţa
judecătorească sesizată nu mai are posibilitatea nici să acorde termen de
graţie şi nici să aprecieze asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii.
Rezoluţiunea operează de drept.
Totuşi, pentru a opera este necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţia să fi fost pusă în întârziere, în formele prevăzute de lege, ştiut fiind
că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate
nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere - dies non interpellat
pro hominem.
Astfel, spre exemplu, s-a decis că, având în vedere caracterul alimentar
al prestaţiei debitorului într-un contract de întreţinere şi faptul că acesta
trebuie să fie executată în mod succesiv, obligaţia nu poate fi transformată în
bani, fără acordul creditorului. Întrucât, în speţă, pârâtul a încercat în mod
unilateral să modifice obligaţia asumată şi că nu a executat în natură
întreţinerea la care s-a obligat, acţiunea în rezoluţiune promovată de
reclamanta-creditoare a întreţinerii este întemeiată. A se vedea CA.
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 637/1999, în C.A.B. Culegere...
1991, p. 52-53.
2 A se vedea Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 1288/1988, în
R.R.D. nr. 5/1989, p. 72, precum şi nota redacţiei sub aceeaşi decizie.
Aşa cum se precizează într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, chiar

când părţile reproduc în convenţia lor art. 1020 C. civ. rezoluţiunea
contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre judecătorească. În
acest caz, instanţa are facultatea să acorde cumpărătorului termen de graţie
pentru plata preţului (Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 2299 din 18
noiembrie 1955, în CD. 1955,1, p. 55); sau, după cum s-a decis ulterior de
suprema instanţă, „dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres
rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu
operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată”; a se vedea C.S.J.,
Secţia civilă, decizia nr. 824 din 5 martie 1999, Buletinul jurisprudenţei 1990-
2003, p. 280.
Aşadar, dacă instanţa va constata că debitorul şi-a executat obligaţiile,

deşi tardiv, dar totuşi înainte de punerea sa în întârziere, rezoluţiunea
contractului nu se va aplica.
d) În sfârşit, există şi un pact comisoriu mult mai energic, potrivit
căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept,
fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate
prealabilă. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată
a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia
să fi fost adusă la îndeplinire.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar să facem însă o
primă observaţie generală, şi anume aceea că singurul în drept a aprecia
dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat
sau se declară gata să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui
pact comisoriu expres nu înlătură facultatea acestuia de a cere executarea
silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Înscrierea unor pacte comisorii exprese, cu excepţia primului exemplu
de mai sus al pactului care repetă prevederile art. 1020 C. civ., nu mai face
necesară intervenţia instanţei judecătoreşti. Dacă totuşi se apelează la ea,
instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele
convenţionale de rezoluţiune le permit.
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni

(cereri) în constituire
În funcţie de scopul material urmărit, se disting: cererile (acţiunile) în

realizarea dreptului, cererile (acţiunile) în constatare şi cererile (acţiunile) în
constituire de drepturi.
a) Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului (numite şi în condamnare,
în adjudecare sau în executare), consacrate de art. 109 alin. (1) C. proc. civ.,
sunt acelea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv
solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Aşadar, prin cererea în realizare reclamantul urmăreşte condamnarea
pârâtului, adică obligarea acestuia, prin hotărâre, la executarea obligaţiei
corelative dreptului subiectiv afirmat, iar, în caz de nevoie, hotărârea va
putea fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.
În practică, cererile de chemare în judecată care fac parte din această
categorie sunt cele mai frecvente:
- cererile în revendicare,
- cererile prin care se solicită plata unor sume de bani cu titlu de
despăgubiri, - predarea unor bunuri,
- îndeplinirea unor obligaţii contractuale,
- cererea prin care se solicită anularea unui act juridic (indiferent că s-
ar invoca o cauză de nulitate relativă sau de nulitate absolută),
- cererea prin care se solicită instanţei pronunţarea rezoluţiunii sau
rezilierii etc.
b) Prin acţiunile (cererile) în constatare (numite şi cereri în
recunoaşterea dreptului sau în confirmare), reglementate de art. 111 C. proc.
civ., reclamantul solicită instanţei numai să constate existenţa unui drept
subiectiv al său, ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa,
deci, reclamantul solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport
juridic concret.
Datorită faptului că reclamantul nu urmăreşte condamnarea pârâtului,
hotărârile pronunţate cu privire la cererile în constatare nu pot fi titluri
executorii, nefiind susceptibile de executare silită. Este vorba, desigur, de
soluţia dată capătului principal de cerere (indiferent dacă cererea în
constatare a fost admisă ori respinsă), însă, dacă s-au acordat şi cheltuieli de
judecată, această dispoziţie a instanţei poate fi pusă în executare silită. S-a
subliniat, în mod justificat, că din împrejurarea că hotărârea pronunţată într-o
cerere în constatare nu constituie titlu executoriu nu trebuie trasă concluzia
că judecata cererii în constatare s-ar face după procedura necontencioasă,
iar nu după cea contencioasă .
Cererea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în
realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere
realizarea dreptului.
Se consideră că art. 111 C. proc. civ. se referă la toate mijloacele de
realizare a dreptului, inclusiv la contestaţia la executare, iar nu numai la
cererile în realizare de drept comun.
În practică, uneori, problema de a stabili dacă partea are sau nu la
îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului ridică unele dificultăţi.
Exemplificativ, menţionăm că ar fi admisibilă cererea în constatare în
următoarele situaţii:
- dacă unul dintre soţi solicită să se constate că unul sau mai multe
bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ori, dimpotrivă,
sunt bunuri proprii (partajarea bunurilor în timpul căsătoriei neputându-se
face decât pentru motive temeinice);
- dacă debitorul, înainte de declanşarea executării silite, solicită să se
constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine
executarea silită (o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie
respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în
realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită);
- când constructorul pe terenul altuia solicită instanţei să constate
calitatea în care a construit (în intervalul de timp cuprins între momentul
edificării construcţiei şi cel al invocării accesiunii imobiliare artificiale,
constructorul nu are la îndemână o cerere în realizarea drepturilor sale
potrivit art. 494 C. civ. sau născute în temeiul convenţiei încheiate cu
proprietarul terenului) etc.
Cererea în constatare nu se confundă cu cererea privitoare la
constatarea unor situaţii de fapt în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor
(art. 235-241 C. proc. civ.) şi nici cu constatarea, de către notarul public, a
unor fapte arătate de lege (art. 91-92 din Legea nr. 36/1995).
De altfel, din împrejurarea că art. 111 C. proc. civ. vorbeşte despre
cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, rezultă în
mod clar că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, în
temeiul art. 111 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibilă.
Spre exemplu, cererea este inadmisibilă:
- dacă se solicită instanţei să constate identitatea de persoană dintre
reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act juridic;
- dacă se solicită să se constate că un înscris s-a pierdut în anumite
împrejurări etc.
În schimb, nu ar fi vorba despre o situaţie de fapt, ci despre un raport
juridic (deci, cererea în constatare ar fi admisibilă), dacă s-ar solicita
constatarea:
- existenţei consimţământului pârâtului la efectuarea unor lucrări de
îmbunătăţire a imobilului;
- calităţii în care o persoană a construit pe terenul altei persoane
(constructor de bună-credinţă, de rea-credinţă ori constructor în temeiul unei
convenţii cu proprietarul);
- inexistenţa unor raporturi de rudenie între reclamant şi pârât etc.
Cererile în constatare sunt clasificate, la rândul lor, în cereri în
constatare pozitive şi cereri în constatare negative, după cum se solicită
constatarea existenţei unui drept (unui raport juridic substanţial între
reclamant şi pârât), respectiv constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului,
clasificare ce rezultă din chiar prevederile art. 111 C. proc. civ.
În literatura de specialitate, cererile în constatare mai sunt clasificate în
declaratorii, interogatorii şi provocatorii.
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3107/1994, în B.J. 1994, p. 85.

2 V.M. Ciobanu, voi. I, p, 293. Acţiunea în constatare judecându-se
după regulile aplicabile procedurii contencioase, este necesară, printre altele,
existenţa unui pârât. Tocmai de aceea, s-a decis că dacă reclamanta solicită
instanţei să constate că este unica moştenitoare a unei anumite persoane,
fără însă a arăta cu cine înţelege să se judece, cererea de chemare în
judecată se va anula, în temeiul art. 133 C. proc. civ. - CA. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 594/1998, citată de G. Boroi, op. cit, voi. I, p. 476, nr.
26.
3 Este inadmisibilă acţiunea în constatare prin care se solicită a se
constata că între părţi a intervenit o convenţie privind vânzarea-cumpărarea
unui teren, întrucât partea interesată poate să ceară direct realizarea
dreptului, prin constrângerea debitorului la executarea prestaţiei asumate -
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1533/1993, în B.J. 1993, p. 134.
4 Dacă reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni în contencios
administrativ pentru realizarea dreptului său, acţiunea în constatare este
inadmisibilă - CA. Galaţi, în Sinteza practicii judiciare 1996, p. 80.
5 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1974, pct. 2, în îndreptar
interdisciplinar, p. 233.
6 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1629/1967, în CD. 1967, p.
280.
Acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în

posesia bunului, atunci când acestuia îi este necesară o hotărâre
judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său, dacă dovedeşte că
acest drept îi este contestat de pârât (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1528/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 52; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 799/1997, în
Culegere 1997, p. 48), deoarece nu are la îndemână calea unei acţiuni în
realizare, respectiv a acţiunii în revendicare, aceasta din urmă presupunând
existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor neproprietar (Trib.
Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 2140/1997, în Culegere 1993-1997,
p. 270).
2 Jud. Constanţa, sentinţa civilă nr. 6412/1972, în R.R.D. nr. 8/1973,
p. 123.
3 Trib. Jud. Timiş, decizia civilă nr. 327/1984, în R.R.D. nr. 7/1984,
p. 57.
4 Calitatea de constructor de bună-credinţă nu poate fi opusă de
către persoana care a construit pe terenul altuia decât proprietarului acelui
teren, singurul care are calitate procesuală pasivă într-o acţiune intentată
pentru constatarea unei asemenea situaţii juridice - Trib. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 15/1997, în Culegere 1993-1997, p. 303.
5 Dacă reclamantul nu se referă la un drept determinat sau
determinabil, ci solicită să se constate că nu are nici un fel de datorie către
pârâţi, acţiunea este inadmisibilă - Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 12/1983, în
R.R.D. nr. 6/1983, p. 55.
Cererile declaratorii ar fi acelea prin care se solicită instanţei

constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
Cererile interogatorii ar fi acelea prin care, în mod preventiv, titularul
dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste
dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul,
deci ar fi acele cereri prin care reclamantul se îndreaptă împotriva unei
persoane pentru a o obliga să se pronunţe asupra unei facultăţi de opţiune
(se dă ca exemplu cererea prin care moştenitorii legali cheamă în judecată o
persoană care se pretinde legatar universal, pentru a fi obligată să exhibe
testamentul, în caz contrar confirmându-se drepturile lor asupra întregii averi
a defunctului).
Este calificată ca provocatorie acea cerere prin care titularul unui drept
cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi
cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său (ar trebui adăugat
faptul că tulburarea se bazează pe un pretins drept al pârâtului, altfel cererea
în constatare ar fi inadmisibilă); pârâtul este provocat să îşi valorifice
pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de
a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează (ca exemplu:
- cererea posesorie bazată pe o tulburare ce rezultă dintr-un act juridic
care încalcă posesia sau folosinţa paşnică a titularului,
- cererea prin care se solicită constatarea prescripţiei dreptului de a
cere şi obţine executarea silită a unui debit).
S-au exprimat şi rezerve faţă de această clasificare a cererilor în
constatare, arătându-se că, pe de o parte, ea nu prezintă utilitate practică,
iar, pe de altă parte, nu sunt bine delimitate sferele fiecărei categorii. Astfel:
- între definiţia dată cererii în constatare (în general) şi aceea dată
cererii în constatare declaratorie nu există vreo diferenţă semnificativă;
- frontiera dintre cererea în constatare interogatorie şi cea provocatorie
nu este suficient de clar trasată, ambele fiind, în fapt, cereri în constatare
negative, de vreme ce scopul reclamantului este de a se constata inexistenţa
unui drept al pârâtului, acesta din urmă fiind obligat să încerce să-şi valorifice
dreptul pe care pretinde că-l are, sub sancţiunea de a nu-i mai putea invoca
în viitor. Atât cererea interogatorie, cât şi cea provocatorie, se caracterizează
prin aceea că se recunoaşte posibilitatea unei persoane de a constrânge o
altă persoană să îşi valorifice imediat dreptul pretins, însă admisibilitatea
unor asemenea cereri poate fi pusă uneori în discuţie, deoarece partea poate
avea la îndemână cererea în realizare, ori interesul nu este născut şi actual,
ci numai eventual (de exemplu:
- cererea posesorie bazată pe o tulburare de drept nu are drept
consecinţă pronunţarea unei hotărâri care să aibă putere de lucru judecat în
petitoriu, iar calificarea acestei cereri ca fiind o cerere în constatarea
inexistenţei unui drept este discutabilă şi, oricum, cererea ar fi inadmisibilă,
partea având la dispoziţie cererea în revendicare;
- de asemenea, în cazul exemplului de cerere interogatorie prezentat
mai sus, apreciem ca inadmisibilă cererea respectivă, deoarece pretinsul
legatar universal are la dispoziţie un termen de 6 luni pentru acceptarea
succesiunii, iar după expirarea acestui termen, cererea ar fi lipsită de
interes).
S-a mai precizat că această clasificare reprezintă o introducere
artificială a unor noţiuni juridice preluate din literatura juridică străină, care
însă nu corespund realităţilor procesuale de la noi, în sensul că legislaţia
franceză nu cuprinde o reglementare de principiu a cererii în constatare,
corespunzătoare art. 111 C. proc. civ., aşa încât, în doctrina franceză, se
discută despre admisibilitatea aşa-numitelor „acţiuni preventive”, care s-ar
împărţi în acţiuni declaratorii, interogatorii şi provocatorii, arătându-se că
numai cea declaratorie este admisibilă, în măsura în care există un text de
lege care să prevadă în mod expres aceasta. A se vedea, G. Boroi, vol. I, p.
327-328.
c) Acţiunile (cererile) în constituire de drepturi (numite şi cereri în

transformare) sunt acele cereri prin care reclamantul solicită aplicarea legii la
anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă
între părţi. În alte cuvinte, printr-o cerere în constituire se urmăreşte
schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic ce exista la data introducerii
cererii şi crearea unui nou raport juridic.
Hotărârile pronunţate îşi vor produce efectele, în principiu, numai
pentru viitor. Sunt incluse în această categorie:
- cererea de divorţ,
- cererea pentru punerea sub interdicţie sau ridicarea acesteia,
- cererea de încuviinţare a adopţiei sau de desfacere a acesteia etc.
Sunt însă şi unele situaţii în care, deşi se creează o situaţie juridică
nouă, hotărârea produce efecte retroactiv, cum ar fi:
- cererile de anularea căsătoriei,
- de stabilire a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată,
- de tăgăduire a paternităţii,
- de anulare a adopţiei etc.
§4. Acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale

(personale, reale şi mixte)
După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce

se valorifică, deosebim:
a) acţiuni (cereri) nepatrimoniale (de exemplu:
- cererea de divorţ,
- cererea în anularea căsătoriei,
- cererea prin care se solicită încuviinţarea, desfacerea sau desfiinţarea
adopţiei,
- cererea de stabilire a paternităţii,
- cererea în tăgăduirea paternităţii,
- cererea în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie,
- cererea în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie etc.);
b) acţiuni (cereri) patrimoniale.
La rândul lor, acţiunile (cererile) patrimoniale se împart în:
- acţiuni (cereri) personale;
- acţiuni (cereri) reale;
- acţiuni (cereri) mixte.
Dacă se ia în considerare şi obiectul dreptului subiectiv patrimonial (în
funcţie de care deosebim cereri mobiliare şi cereri imobiliare), rezultă
următoarea clasificare: - cereri personale mobiliare,
- cereri personale imobiliare,
- cereri reale mobiliare,
- cereri reale imobiliare,
- cereri mixte mobiliare şi
- cereri mixte imobiliare.
a) Acţiunile (cererile) personale sunt acelea prin care se încearcă
valorificarea unui drept de creanţă (numit şi drept personal). Aşadar,
subiectul activ al raportului juridic obligaţional (creditorul) urmăreşte să
obţină, prin intermediul instanţei, concursul subiectului pasiv al acelui raport
juridic (debitorul), spre a-şi exercita dreptul de creanţă ce intră în conţinutul
raportului juridic dedus judecăţii, dreptul său neputându-se realiza fără
concursul debitorului.
La rândul lor, cererile personale se subclasifică în:
- cereri personale mobiliare, dacă dreptul de creanţă pretins are ca
obiect un bun mobil;
- cereri personale imobiliare, atunci când obiectul dreptului pretins este
un imobil (de exemplu, cererea prin care locatarul cheamă în judecată pe
locator solicitând obligarea acestuia la predarea imobilului ce formează
obiectul contractului de locaţiune).
b) Prin acţiunile (cererile) reale se urmăreşte valorificarea unui drept
real sau
apărarea posesiei unui bun. În alte cuvinte, cererea reală poate fi
îndreptată nu numai împotriva unei anumite persoane, ci împotriva oricărei
persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul, deci, într-o formulare nu foarte
exactă, dar sugestivă, acţiunea (cererea) reală „nu urmăreşte persoana, ci
bunul.”
Sunt incluse în categoria acţiunilor (cererilor) reale:
- cererea în revendicare (prin care se apără dreptul de proprietate);
- cererea confesorie (prin care se apără un dezmembrământ al
dreptului de proprietate);
- cererea negatorie (prin care se contestă un dezmembrământ al
dreptului de proprietate);
- cererea prin care se valorifică un drept real accesoriu;
- cererea posesorie (prin care se solicită apărarea posesiei, ca o situaţie
de fapt, dar care produce efecte juridice);
- cererea în grăniţuire;
- cererea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea contractului de
vânzare-cum-părare (art. 1368 C. civ.);
- petiţia de ereditate (cu excepţia cazului când reclamantul nu solicită
şi restituirea bunurilor succesorale, ipoteză în care cererea nu are caracter
patrimonial);
- cererea de partaj (prin care se solicită împărţirea bunurilor aflate în
proprietate comună).
La rândul lor, cererile reale se împart în:
- cereri reale mobiliare, în cazul în care au ca obiect un bun mobil;
- cereri reale imobiliare, dacă obiectul dreptului real este un imobil sau
dacă posesia poartă asupra unui imobil.
Într-o altă clasificare a cererilor reale, deosebim:
- cereri petitorii, atunci când prin intermediul lor se urmăreşte apărarea
unui drept real;
- cereri posesorii, dacă reclamantul urmăreşte apărarea posesiei ca
simplă situaţie de fapt.
c) Acţiunile (cererile) mixte sunt acele cereri prin care se urmăreşte
valorificarea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă,
dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiaşi cauze (izvorăsc din acelaşi act
juridic) sau se găsesc într-un raport de conexitate.
Există două categorii de cereri mixte:
- cererile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau
transferat (s-a transmis sau s-a constituit) un drept real asupra unui bun
individual-determinat, dând naştere totodată unor obligaţii personale (de
exemplu, cererea în predarea unui bun individual-determinat a cărui
proprietate a fost transferată printr-un contract de vânzare-cumpărare);
- cererile în anularea, rezoluţiunea, rezilierea (revocarea în cazul
donaţiei) unui
act juridic prin care s-a transmis ori s-a constituit (s-a creat sau s-a
transferat) un drept real. Trebuie însă reţinut că art. 1368 C. civ. califică
drept reală acţiunea (cererea) vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării.
Cererea mixtă din prima categorie menţionată mai sus – cererea în
executare - nu trebuie confundată cu aşa-numita „dualitate de acţiuni”
(situaţia în care titularul unui drept real are la îndemână atât o cerere
personală, pentru a solicita restituirea bunului, ca drept de creanţă izvorât
dintr-un act juridic neconstitutiv sau netranslativ de drepturi reale, cât şi o
cerere reală; este cazul deponentului, comodantului, locatorului, proprietarul
bunului gajat etc), deoarece, în cazul acesteia din urmă – cazul dualităţii de
acţiuni - , dreptul real şi dreptul de creanţă nu au acelaşi izvor, nu au aceeaşi
cauză, (deci, cererea mixtă din prima categorie presupune un act juridic
translativ sau constitutiv de drepturi reale).
Cerere mixtă în executare presupune un act constitutiv sau translativ
de drepturi reale asupra unui bun individual determinat. Dă naştere şi unui
drept de creanţă corelativ unei obligaţii personale. Dreptul de creanţă şi
dreptul real au aceeaşi cauză, au acelaşi izvor (acelaşi act juridic).
Dualitate de acţiuni presupune un act neconstitutiv sau netranslativ de
drepturi reale. Dreptul de creanţă şi dreptul real izvorăsc din acte juridice
distincte.
Clasificarea cererilor patrimoniale după natura dreptului ce se valorifică
prezintă interes din punctul de vedere al:
- competenţei teritoriale (în cazul cererilor personale mobiliare şi al
celor reale mobiliare se aplică, de regulă, art. 5 C. proc. civ., pentru cererile
reale imobiliare se aplică art. 13 C. proc. civ., cererilor personale imobiliare li
se aplică art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., iar pentru cererile mixte se
aplică art. 10 pct. 1 C. proc. civ.);
- calităţii procesuale (în cazul cererilor personale calitatea procesuală
pasivă aparţine subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, deci
debitorului, iar în cazul cererilor reale şi al celor mixte poate avea calitate
procesuală pasivă deţinătorul bunului);
- prescripţiei extinctive (Decretul nr. 167/1958 nu se aplică în cazul
cererilor prin care se valorifică drepturile reale principale ci, în cazul
acestora, prescripţia extinctivă este guvernată de dispoziţiile înscrise în
Codul civil).
-
1 Existenţa categoriei cererilor mixte este contestată de unii autori,

arătându-se că ar fi vorba de cumulul a două acţiuni (o acţiune personală şi o
acţiune mixtă). A se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, p. 89; I. Leş, p. 158-
159.
Capitolul II Participanţii la procesul civil
Secţiunea I. Instanţa
§1. Rolul judecătorului în procesul civil
1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului
În ceea ce priveşte poziţia procesuală a judecătorului, un sistem optim

ar trebui să ţină cont de faptul că, pe de o parte, prin procesul civil se
urmăreşte, de regulă, protecţia judiciară a unor interese private, ceea ce
impune un rol important al părţilor nu numai în declanşarea procesului, ci şi
în desfăşurarea acestuia, iar, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru
procesual presupune posibilitatea judecătorului de a influenţa cursul
procesului, însă numai în anumite cazuri şi condiţii, care să fie stabilite
expres de lege. Aşadar, problema nu este aceea de a opta pentru unul dintre
cele două sisteme diametral opuse (procedura acuzatorială şi procedura
inchizitorială), ci de a opta între un sistem în care predomină elementele de
tip acuzatorial şi un sistem în care predomină elementele de tip inchizitorial.
Principalele aspecte sub care se manifestă rolul activ al judecătorului,
în sistemul procesual civil român, se desprind din dispoziţiile înscrise în art.
129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., potrivit cărora, .judecătorul va pune în vedere
părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va
stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Cu
privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în
susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară
acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în
dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare. Judecătorii au îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii,
în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona
administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se
împotrivesc.”
Se observă că un prim aspect al rolului activ al judecătorului, care este
şi cel mai important, constă în dreptul şi obligaţia instanţei de judecată de a
ordona dovezile pe care le socoteşte utile pentru aflarea adevărului, în afara
probelor propuse de părţi şi uneori chiar împotriva susţinerilor comune ale
părţilor. De exemplu:
- instanţa nu este legată de faptele necontestate, adică de acelea
asupra existenţei cărora toate părţile din proces sunt de acord, ci are dreptul
să se îndoiască de realitatea acestor fapte, cerând părţilor să propună probe
sau ordonându-le din oficiu, în vederea dovedirii faptelor respective;
- mărturisirea unei părţi nu impune judecătorului, în mod automat, o
anumită soluţie, indiferent de convingerea sa intimă, ci ea poate fi înlăturată
motivat, dacă nu corespunde adevăratelor raporturi de drept substanţial
dintre părţile în litigiu, putându-se pronunţa o soluţie potrivnică mărturisirii,
în temeiul altor probe existente la dosar sau care urmează a se administra
etc.
De asemenea, art. 138 C. proc. civ., după ce prevede că partea care nu
a propus probele prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare sau,
cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare este decăzută din dreptul de a mai
propune probe, indică trei cazuri în care instanţa poate încuviinţa probe chiar
dacă nu au fost propuse în termenul şi în condiţiile arătate, iar printre aceste
trei cazuri figurează şi acela „când dovada nu a fost cerută din pricina
neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprezentată de avocat”.
1 Pentru prezentarea caracteristicilor şi justificărilor celor două tipuri de

proceduri, a se vedea: V.M. Ciobanu, vol. I, p. 130-131; G. Boroi, voi. I, p. 133-
134.
Pentru ca probele să fie ordonate din oficiu de către instanţa de

judecată, este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe.
În primul rând, proba trebuie să fie legală atât din punctul de vedere al
normelor de drept material, cât şi al celor de drept procesual. Sub motivul
descoperirii adevărului, instanţa de judecată nu poate accepta şi nici ordona
probe neîngăduite de lege, de exemplu:
- luarea interogatoriului într-o materie în care mărturisirea ar fi
inadmisibilă;
- proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, deşi nu ar
fi incidenţă vreuna din excepţiile de la regula înscrisă în art. 1191 alin. (2) C.
civ.;
- audierea ca martori a unor persoane care, potrivit art. 189 C. proc.
civ. sau art. 191 C. proc. civ., nu pot fi ascultate ca martori sau sunt scutite
de a depune mărturie etc.
În al doilea rând, proba ordonată din oficiu de instanţă trebuie să ajute
la soluţionarea pricinii, adică să fie concludentă.
În al treilea rând, proba trebuie, în prealabil, să fie pusă în discuţia
părţilor, pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul de apărare, nu
numai în privinţa administrării propriu-zise a probei, ci şi a stabilirii
admisibilităţii şi concludentei probei respective. Cu respectarea acestor
cerinţe, instanţa poate ordona proba în orice moment al dezbaterilor, nefiind
limitată, ca părţile, la prima zi de înfăţişare.
Având în vedere îndatorirea judecătorului de a afla adevărul, iar pentru
îndeplinirea acesteia, de a ordona probe chiar şi din oficiu, rezultă că, în
sistemul nostru procesual, cererea de chemare în judecată nu poate fi
respinsă ca nedovedită, ci, eventual, ca neîntemeiată sau nefondată (nu
avem aici în vedere acele situaţii în care cererea de chemare în judecată este
respinsă ori anulată ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale
peremptorii – tinde la împiedicarea judecării cauzei), după ce au fost epuizate
toate mijloacele probatorii. O astfel de soluţie prezintă importanţă practică şi
în considerarea faptului că, referitor la pretenţia supusă judecăţii de către
reclamant, nu ar exista putere de lucru judecat în cazul în care cererea de
chemare în judecată ar fi respinsă ca nedovedită, însă, dimpotrivă, atunci
când cererea ar fi respinsă ca neîntemeiată ar exista putere de lucru judecat.
O a doua formă sub care se poate manifesta rolul activ al judecătorului
constă în punerea în vederea părţilor a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în
calitatea lor din proces. Astfel:
- preşedintele instanţei sau, după caz, înlocuitorul acestuia îi va pune în
vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare în judecată, pentru a fi
împlinite înainte de comunicarea acesteia [art. 114 alin. (1) şi alin. (2) C.
proc. civ.];
- cât priveşte cererea de recurs, dacă aceasta este depusă personal de
recurent şi dacă nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege, preşedintele
instanţei poate să o înapoieze părţii, pentru a fi refăcută, prelungind
termenul de recurs cu cinci zile [art. 303 alin. (5) C. proc. civ., care însă, fiind
o normă specială, nu se aplică, prin analogie, în cazul celorlalte căi de atac];
- în cazul în care, la judecata în primă instanţă, pârâtul, care nu este
asistat sau reprezentat de avocat, nu a depus întâmpinare, judecătorul îi va
pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile procesuale,
dovezile şi toate mijloacele de apărare (art. 118 C. proc. civ.);
- în hotărâre trebuie să se menţioneze calea de atac, precum şi
termenul în care poate fi exercitată [art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.] etc.
O a treia formă prin care se traduce în fapt rolul activ al judecătorului o
reprezintă atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor
dispoziţii legale. Putem include aici:
- înlăturarea sancţiunii decăderii, prin repunerea în termen, atunci când
instanţa apreciază că partea nu a îndeplinit actul de procedură înăuntrul
termenului datorită unei împrejurări mai presus de voinţa ei [art. 103 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ.];
- încuviinţarea probelor şi după prima zi de înfăţişare, în cele trei cazuri
prevăzute de art. 138 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri
şi partea nu o putea prevedea; când administrarea dovezii nu pricinuieşte
amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din
pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprezentată de avocat);
- administrarea probei prin declaraţiile martorilor, precum şi a altor
mijloace de probă, împotriva regulilor stabilite de art. 1191 alin. (1) şi (2) C.
civ., dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau dacă
părţile au fost în imposibilitate materială ori morală de a preconstitui proba
scrisă, precum şi în cazul imposibilităţii conservării acestei probe (art. 1198
C. civ.); evitarea sancţiunii nulităţii recursului, în situaţia în care, deşi au fost
indicate greşit motivele de recurs, dezvoltarea acestora face posibilă
încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de lege (art. 306 alin. final C.
proc. civ.) etc.
Un al patrulea aspect al rolului activ al judecătorului constă în
posibilitatea acestuia de a cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt
şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi
apărărilor lor, precum şi în punerea în discuţia părţilor a oricăror împrejurări
de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea de chemare în
judecată sau în întâmpinare. Din modul în care este formulat art. 129 alin. (4)
C. proc. civ., apreciem că legiuitorul a avut în vedere acele împrejurări de
fapt sau de drept ce se înscriu în limitele cadrului procesual, sub aspectul
obiectului şi al persoanelor între care s-a stabilit raportul juridic procesual,
trasat deja de părţi. în alte cuvinte, este vorba de fundamentul pretenţiilor şi
apărărilor formulate, deci de motivarea prin care s-a fixat cadrul procesual.
Dacă s-ar pune în discuţie posibilitatea reclamantului de a-şi mări câtimea
obiectului ori de a cere şi altceva sau posibilitatea oricăreia dintre părţi de a
solicita introducerea unui terţ în proces, ar exista riscul, în funcţie de situaţia
concretă din speţă, de a se putea considera această atitudine a judecătorului
ca o pronunţare implicită cu privire la soluţia ce va fi dată în urma
dezbaterilor pe fond. Deci, punerea în discuţia părţilor a unor împrejurări de
fapt sau de drept de natură să ducă la dezlegarea pricinii trebuie să
26
Participanţii la procesul civil
Instanţa 27
aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a se restrânge cu nimic
drepturile procesuale ale părţilor, ce decurg din principiul disponibilităţii şi
fără a se anticipa soluţia care ar trebui să se dea în final, după analiza tuturor
susţinerilor şi probelor.
Judecătorul are nu numai dreptul de a pune în dezbaterea părţilor
orice împrejurări de fapt sau de drept ale speţei, ci şi dreptul de a invoca din
oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică [art. 108 alin. (1) C. proc.
civ.]. Practic, la judecata în primă instanţă şi la judecata în apel, acest drept
este totodată şi o obligaţie pentru judecător, deoarece, dacă instanţa nu
ridică din oficiu o excepţie absolută, atunci va pronunţa o hotărâre
susceptibilă de a fi desfiinţată prin intermediul apelului sau, după caz, al
recursului, având în vedere că nerespectarea normelor de ordine publică
poate fi invocată direct în apel sau în recurs. La judecata în recurs s-ar putea
vorbi despre o asemenea obligaţie numai în acele cazuri, expres prevăzute
de lege, în care încălcarea unei norme de ordine publică ar deschide
posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii instanţei de
recurs.
Este posibil ca nesocotirea unei norme de ordine publică să fie
constatată după închiderea dezbaterilor, cu ocazia deliberării. într-o
asemenea situaţie, pentru a se asigura contradictorialitatea şi dreptul de
apărare, instanţa trebuie să repună cauza pe rol şi să citeze părţile, dându-le
astfel posibilitatea să discute împrejurarea respectivă.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs
poate să invoce din oficiu motivele de recurs de ordine publică, însă acestea
trebuie puse în dezbaterea părţilor.
Codul de procedură civilă conţine şi alte dispoziţii legale prin care se
concretizează diverse aspecte ale rolului activ al judecătorului. în acest sens,
menţionăm: art. 84, potrivit căruia „cererea de chemare în judecată sau
pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o
denumire greşită”, ceea ce înseamnă că, pentru a caracteriza corect cererea
formulată, instanţa nu trebuie să se orienteze după Sensul literal sau juridic
al termenilor folosiţi, ci după cel pe care partea a înţeles să-l atribuie acelor
termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin introducerea cererii
respective; art. 131 alin. (1), care dispune că la judecata în primă instanţă,
judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor; art. 155 alin. (3), care
prevede că „instanţa este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de
amândouă părţile pentru un motiv anumit nu tinde la o amânare prin învoiala
părţilor” etc.
Referitor la rolul activ al judecătorului, pot fi reţinute şi acele texte de
lege care prevăd posibilitatea pentru instanţa de judecată de a aplica sau nu
sancţiunea prevăzută de norma juridică, uneori chiar de a determina
sancţiunea, cum ar fi, spre exemplu: art. 55 C. proc. civ., art. 63 alin. (2) C.
proc. civ. şi art. 120 alin. (2) C. proc. civ., ce permit instanţei să dispună
disjungerea de cererea de chemare în judecată a cererii de intervenţie
voluntară principală, a cererii de chemare în garanţie sau a cererii
reconvenţionale; art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, instanţa va
putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată; art.
244 C. proc. civ., care reglementează suspendarea legală judecătorească
(facultativă); art. 279 C. proc. civ., ce reglementează executarea vremelnică
(provizorie) judecătorească; art. 1101 alin. (2) şi (3) C. civ., care permit
instanţelor de fond să acorde un termen
de graţie; art. 300 alin. (2)-(5) C. proc. civ., prin care se acordă dreptul
instanţei de recurs de a dispune suspendarea executării silite a hotărârii
atacate, respectiv dreptul instanţei de recurs de a reveni asupra suspendării
acordate; art. 325 C. proc. civ., care recunoaşte dreptul instanţei de a
dispune suspendarea executării silite a hotărârii a cărei revizuire se cere etc.
în toate aceste cazuri, judecătorul are posibilitatea de a avea rol activ, legea
lăsând la libera lui apreciere aplicarea normei juridice.
Aşadar, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în
limitele prevăzute de lege, însă, în principiu, neexercitarea acestei facultăţi
nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii. în schimb, dacă un text
de lege stabileşte expres nu numai dreptul, ci şi obligaţia judecătorului de a
avea un rol activ, neîndeplinirea acesteia poate duce la desfiinţarea hotărârii
prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului.
1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcându-
se abstracţie de principiul disponibilităţii. De la acest principiu specific
procedurii civile nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolului activ al
judecătorului, fără să existe o dispoziţie legală expresă.
Astfel, părţile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea
existenţei unui anumit proces civil, atât în ceea ce priveşte declanşarea lui,
cât şi stingerea lui înainte de pronunţarea unei hotărâri pe fond, prin
încheierea unor acte procesuale de dispoziţie. Cu excepţia câtorva cazuri,
limitativ prevăzute de lege, instanţa nu se poate sesiza din oficiu. De
asemenea, în măsura în care nu s-ar încălca vreo dispoziţie legală
imperativă, actele procesuale de dispoziţie prin care părţile pun capăt
litigiului nu sunt supuse controlului instanţei, afară de cazul prevăzut de art.
45' C. proc. civ.
Tot părţile fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul
de vedere al obiectului, cât şi al persoanelor între care se stabilesc
raporturile juridice procesuale, precum şi al fundamentului pretenţiei ce este
dedusă judecăţii, judecătorul fiind ţinut să respecte cadrul procesual trasat
de părţi.
Instanţa de judecată trebuie să statueze omnia petita, adică să se
pronunţe cu privire la tot ceea ce s-a cerut, dar, în acelaşi timp, numai cu
privire la ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-
a solicitat ori să se pronunţe asupra unei pretenţii nesolicitate.1 în caz
contrar, hotărârea poate fi atacată pe calea apelului, a recursului sau a
revizuirii.
De exemplu: în cazul în care victima unui accident de circulaţie cere
obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri,
instanţa, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte
întinderea prejudiciului, nu ar
A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1063/1971, în
Repertoriu II, p. 347; decizia nr. 1540/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 76;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2386/1993, în B.J. 1993, p. 142; secţia de
contencios administrativ, decizia nr. 601/1994, în B.J. 1994, p. 652.
28 Participanţii la procesul civil
Instanţa 29
putea să acorde o sumă mai mare, dacă reclamantul nu şi-a mărit

valoarea pretenţiei formulate; dacă se pretinde numai dreptul de uzufruct, nu
i se poate recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate; în situaţia în care
un coindivizar solicită o cotă de 2/3 din bunurile supuse împărţelii, deşi legea
îi acordă o cotă de 3/4, instanţa nu ar putea decât să îi învedereze că, potrivit
legii, ar avea dreptul la o cotă mai mare, însă dacă reclamantul nu îşi
majorează câtimea obiectului, instanţa nu îi poate stabili decât cota pretinsă;
dacă reclamantul cere obligarea pârâtului să îi lase imobilul în posesie,
instanţa nu îi poate recunoaşte dreptul de proprietate fără să fi intervenit o
transformare a cererii posesorii într-o cerere petitorie; dacă în cursul judecăţii
partea şi-a micşorat câtimea obiectului cererii, instanţa nu poate acorda cât
s-a pretins iniţial etc. De asemenea, dacă reclamantul a cerut obligarea
pârâtului la plata sumei datorate, instanţa nu putea acorda din oficiu
dobânzile aferente sumei respective; dacă s-a solicitat numai restituirea
bunului, pârâtul nu poate fi obligat şi la plata fructelor; nu se poate acorda
executarea vremelnică judecătorească, dacă aceasta nu a fost cerută; în
cazul în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru
neexecu-tarea obligaţiei contractuale, instanţa nu poate dispune şi
rezoluţiunea contractului; nu se poate acorda un termen de graţie fără a
exista o cerere în acest sens a debitorului; instanţa nu poate dispune
evacuarea locatarului, dacă s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei; nu
pot fi acordate cheltuieli de judecată fără ca acestea să fi fost solicitate;
admiţând o cerere de stabilire a paternităţii, instanţa nu poate dispune, din
oficiu, ca minorul să poarte numele tatălui; în cazul în care pârâtul
recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa nu poate pronunţa
o hotărâre parţială dacă reclamantul nu cere aceasta; nu se poate transforma
din oficiu o cerere de drept comun într-o cerere de ordonanţă preşedinţială şi
nici o cerere în constatare într-o cerere în realizare etc.
Judecătorul nu are nici posibilitatea de a introduce, din proprie
iniţiativă, un terţ în proces, neexistând nici un text de lege care să îi confere
acest drept.1 Trebuie menţionat că adepţii concepţiei potrivit căreia ar trebui
să i se acorde judecătorului dreptul de a introduce din oficiu un terţ în proces
aduc, de regulă, două argumente. Primul argument ar consta în aceea că o
astfel de introducere ar permite judecătorului
1 A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 762/1978, în
Repertoriu III, p. 286; decizia nr. 830/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 59; CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 794/1997, în Culegere 1993-1997, p.
262; CA. Bacău, decizia civilă nr. 154/1997, în Juris-prudenţa 1997, p. 24.
Precizăm însă că această problemă este soluţionată în mod diferit în
legislaţiile altor ţări. Astfel, art. 107 din Codul italian de procedură civilă
recunoaşte judecătorului dreptul de a ordona din oficiu introducerea unui terţ
în proces. în schimb, art. 811 al Codului belgian din anul 1967, spre
deosebire de jurisprudenţa anterioară adoptării sale, interzice judecătorului
să introducă din oficiu un terţ în proces. O soluţie legislativă mai nuanţată
este oferită de art. 322 din noul Cod francez de procedură civilă care, în
primul alineat, dispune că judecătorul poate invita părţile să introducă în
cauză persoanele interesate a căror prezenţă îi pare necesară pentru
soluţionarea litigiului, iar, în al doilea alineat, conferă judecătorului sesizat cu
o cerere necontencioasă dreptul de ordona introducerea în cauză a
persoanelor ale căror drepturi sau obligaţii riscă să fie afectate prin hotărârea
ce urmează a lua.
o mai bună informare, însă acest argument nu poate fi primit, deoarece,

dacă o persoană are cunoştinţă de anumite împrejurări ale cauzei, ea poate fi
ascultată ca martor. Cel de al doilea argument se referă la faptul că anumite
litigii au un caracter colectiv, adică interesele uneia dintre părţi pot fi identice
cu interesele unor terţi, aşa încât, pentru a se evita pronunţarea unor
hotărâri contradictorii, judecătorul ar trebui să aibă posibilitatea de a-i
introduce pe terţii respectivi în proces pentru ipoteza în care părţile s-ar
abţine de la formularea unor cereri de intervenţie forţată. Se observă că
acest argument are în vedere o situaţie particulară, în considerarea căreia nu
s-ar justifica totuşi adoptarea unei reguli generale care să ofere posibilitatea
judecătorului de a se substitui voinţei părţilor.
Este însă controversată problema de a şti dacă instanţa este sau nu
ţinută de cauza cererii de chemare în judecată ori a actului de procedură
având aceeaşi natură juridică (de exemplu, cererea reconvenţională, cerere
de intervenţie voluntară principală etc), în alte cuvinte, dacă instanţa ar
putea sau nu să schimbe, peste voinţa celui care are calitatea de reclamant
în cererea respectivă, fundamentul pretenţiei formulate. Precizând, în
prealabil, că prin cauza cererii de chemare în judecată înţelegem situaţia de
fapt calificată juridic, vom reţine că art. 129 alin. (4) C. proc. civ. permite
judecătorului să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de
drept ale speţei, însă nu există nici un text de lege care să îi acorde dreptul
de a schimba din oficiu fundamentul pretenţiei supuse judecăţii. Articolul 84
C. proc. civ. nu stabileşte decât dreptul şi, totodată, obligaţia instanţei de a
da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel
ce a formulat-o, dar nu îi conferă posibilitatea de a modifica împrejurările de
fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia. Mai mult, art.
294 alin. (1) C. proc. civ. interzice schimbarea, în apel, a cauzei cererii de
chemare în judecată, aşa încât, soluţia pe care nu o îmbrăţişăm ar avea drept
consecinţă că această dispoziţie legală ar îngrădi nejustificat drepturile
reclamantului, de vreme ce el nu a fost de acord cu modificarea
fundamentului pretenţiei sale la judecata în primă instanţă.
Regula iura novit curia nu este de natură să conducă la soluţia că
judecătorul ar putea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în
judecată, deoarece prin aceasta regulă se înţelege faptul că judecătorul nu
este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text
de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte, în
măsura în care situaţia de fapt respectivă este confirmată de probele
administrate în cauză. Aşadar, calificarea juridică a situaţiei de fapt şi
aplicarea textului de lege sunt două operaţiuni distincte, ce nu trebuie
confundate, cea din urmă presupunând-o pe cea dintâi. Supunând o pretenţie
judecăţii, reclamantul şi-o fundamentează pe o anumită situaţie de fapt, pe
care apoi o califică din punct de vedere juridic, astfel încât pretenţia
respectivă să apară ca fiind justificată. Pârâtul, în apărare, construieşte şi el o
situaţie de fapt (care, uneori, prezintă numeroase elemente comune cu cea
afirmată de adversar), aşa încât pretenţia formulată împotriva lui să apară ca
fiind neîntemeiată. în baza mijloacelor de probă administrate pentru
dovedirea sau combaterea afirmaţiilor celor două părţi, judecătorul va stabili
situaţia de fapt a speţei, reţinând din împrejurările de fapt prezentate de
părţi
Instanţa 3\
numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare

juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii,
indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
Pentru înţelegerea mai uşoară a acestor precizări, vom lua o ipoteză
de şcoală: să presupunem că reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata
unei sume de bani, reprezentând contravaloarea autoturismului pe care l-a
împrumutat acestuia şi care a fost distrus în timpul derulării contractului de
comodat, fundamentându-şi pretenţia pe răspunderea civilă contractuală.
Pârâtul se apără invocând pieirea fortuită a bunului. în raport cu această
apărare, reclamantul arată că bunul a fost evaluat în momentul contractării,
astfel încât riscul eventualei pieiri fortuite se suportă de comodatar. Instanţa
de judecată va stabili situaţia de fapt ţinând cont de acele împrejurări care au
fost dovedite, iar pentru a rezolva litigiul dintre părţi va aplica textul de lege
corespunzător situaţiei de fapt desprinsă din probele administrate, fără însă a
putea schimba calificarea juridică, spre exemplu, dacă reclamantul şi-a
fundamentat pretenţia, în mod greşit, pe răspunderea civilă delictuală,
hotărârea nu va putea fi pronunţată pe temeiul răspunderii civile
contractuale.
De asemenea: dacă se solicită anularea unui contract pe motiv că
reclamantul a avut consimţământul viciat, instanţa nu poate să declare
nulitatea contractului pentru nerespectarea condiţiilor de formă impuse de
lege; în cazul în care se pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de
bani pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa nu ar putea acorda acea
sumă ca preţ al unei vânzări sau ca despăgubiri pentru fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii; dacă se solicită declararea nulităţii unui testament
olograf pe motiv că acesta nu a fost scris, semnat şi datat de mâna
testatorului, instanţa nu ar putea anula testamentul pentru incapacitatea
testatorului de a dispune de bunurile sale; dacă reclamantul cere obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani, pe care i-ar fi împrumutat-o, instanţa nu
poate acorda suma respectivă ca preţ al unei vânzări; în situaţia în care se
solicită daune pentru manopere dolosive întrebuinţate de vânzător spre a
induce în eroare pe cumpărător în privinţa întinderii terenului vândut, nu s-ar
putea acorda suma cerută ca reprezentând scăderea din preţ pentru
întinderea mai mică a terenului; dacă se cere obligarea pârâtului la predarea
unui imobil, pe temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, instanţa nu ar
putea admite pretenţia reclamantului pe temeiul unui contract de locaţiune,
al succesiunii legale, al succesiunii testamentare sau al accesiunii imobiliare
artificiale etc, desigur că, pentru toate aceste ipoteze, în măsura în care
reclamantul nu şi-a schimbat, în mod corespunzător, fundamentul pretenţiei
formulate, la prima zi de înfăţişare sau chiar şi după acest termen, însă în
acest din urmă caz numai cu consimţământul expres sau tacit al pârâtului.
1.2.2. Rolul activ al judecătorului şi principiul contradictorialităţii
Principala justificare a sistemului care recunoaşte judecătorului un rol
activ în desfăşurarea procesului civil constă în aceea că se poate asigura
astfel un echilibru procesual ori de câte ori una dintre părţi, indiferent care ar
fi aceasta (reclamant, pârât, intervenient voluntar etc), nu este în măsură să
îşi apere corespunzător
interesele. Intervenţia activă a judecătorului poate afecta însă egalitatea

părţilor, deoarece, indirect, poate ameliora situaţia unei părţi, în detrimentul
situaţiei avute până în acel moment de partea adversă. Tocmai de aceea,
exercitarea rolului activ de către judecător nu trebuie să aducă atingere
dreptului de apărare al părţilor, iar pentru realizarea acestui obiectiv este
necesar să se respecte principiul contradictorialităţii.
Aşadar, atunci când, în baza rolului activ, instanţa de judecată ordonă
probe din oficiu, invocă excepţii procesuale absolute sau ridică din oficiu
motive de ordine publică, pune în vedere uneia dintre părţi faptul că are
dreptul să se prevaleze de anumite norme juridice de ordine privată, ia orice
alte măsuri legale ce reprezintă concretizări ale rolului activ, trebuie să se
acorde tuturor părţilor din proces posibilitatea de a discuta în contradictoriu
toate aceste aspecte.
Se poate spune deci că principiul contradictorialităţii primează faţă de
rolul activ al judecătorului.
1.2.3. Rolul activ al judecătorului şi aflarea adevărului
Sistemul procesual civil care consacră rolul activ al judecătorului oferă
o mai mare siguranţă în ceea ce priveşte stabilirea adevăratelor raporturi de
drept substanţial dintre părţi, spre deosebire de sistemul în care judecătorul
nu ar avea posibilitatea să intervină activ în desfăşurarea procesului. Dacă
judecătorul a avut posibilitatea de a exercita un rol activ şi, trebuie adăugat,
a manifestat un asemenea rol, adevărul conţinut în hotărârea judecătorească
este considerat absolut, deoarece judecătorul şi-a putut forma convingerea
utilizând toate informaţiile ce au fost la dispoziţia sa; dimpotrivă, adevărul
conţinut într-o hotărâre judecătorească obţinută într-un litigiu în care
judecătorul nu a intervenit decât în final, prin pronunţarea soluţiei, este
considerat relativ, întrucât judecătorul nu a avut posibilitatea de a lua în
considerare decât elementele alegate de părţi, în măsura în care acestea au
reuşit să le probeze.
Rolul activ al judecătorului constituie o premisă deosebit de importantă
pentru aflarea adevărului. Pentru ca situaţia de fapt ce se stabileşte într-o
speţă să reflecte cât mai exact faptele petrecute în realitatea lor, nu este
suficientă existenţa unor dispoziţii legale care să prevadă unele elemente ale
procedurii de tip inchizitorial, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale
speţei respective, este necesar ca judecătorul să şi intervină activ pe
parcursul procesului.
Practic, rolul activ al judecătorului, exercitat în limitele prevăzute de
lege şi fără subiectivism, contribuie la descoperirea adevărului, neafectând
deci principiul aflării adevărului. Există totuşi o situaţie în care s-ar putea
discuta, din această perspectivă, dacă judecătorul trebuie sau nu să
manifeste rol activ, prin atenţionarea părţii interesate despre posibilitatea
acesteia de a invoca o anumită dispoziţie legală. Avem în vedere cazul în
care o parte ar propune un anumit mijloc de probă pentru dovedirea
afirmaţiilor sale, iar, potrivit legii, partea adversă s-ar putea opune la
încuviinţarea probei respective. Spre exemplu, dacă reclamantul propune
proba prin declaraţiile martorilor pentru a dovedi un act juridic, nesocotind
regulile înscrise în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., judecătorul îi va
învedera sau nu pârâtului că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei?
în prealabil, trebuie arătat că instanţa de judecată
32 Participanfii la procesul civil
Instanţa 33
nu ar putea respinge, din oficiu, cererea de probă, deoarece prevederile

legale menţionate au caracter de ordine privată, concluzie care se desprinde
din chiar alin. (3) al art. 1191 C. civ. Dacă însă norma juridică referitoare la
inadmisibilitatea unui anumit mijloc de probă are caracter de ordine publică,
judecătorul este obligat să respingă cererea de probă făcută cu încălcarea
normei respective. Revenind la întrebarea ridicată, apreciem, contrar unor
soluţii din practica judiciară, dar în acord cu alţi autori, că se impune
răspunsul negativ, deoarece intervenţia judecătorului ar fi de natură să
restrângă mijloacele de probă şi, prin acestea, să îngreuneze stabilirea
adevărului. Considerăm însă că, dacă judecătorul a pus în vedere părţii
interesate că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei, fapt care apoi s-
a şi întâmplat, nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotărârii pentru acest motiv,
deoarece aceasta ar fi o soluţie inutilă, care nu ar ajuta cu nimic la
schimbarea hotărârii pe fondul pretenţiei, de vreme ce proba cu martori nu
va mai putea fi administrată în cauză.
§2. Compunerea şi constituirea instanţei 2.1. Compunerea instanţei
Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea sau formarea
instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.
O problemă de organizare judecătorească îndelung discutată se referă
la faptul dacă judecata trebuie făcută de un singur judecător sau, dimpotrivă,
de mai mulţi judecători.
în favoarea sistemului judecătorului unic, s-ar putea aduce următoarele
argumente: s-ar da sens responsabilităţii judecătorului şi deci acesta ar
trebui să judece mai atent; s-ar micşora numărul judecătorilor şi deci aceştia
ar putea fi mai bine aleşi şi mai bine plătiţi; s-ar asigura o mai bună
specializare a judecătorilor; justiţia ar fi mai simplă. împotriva acestui sistem
s-a spus că un singur judecător nu poate întruni în acelaşi grad de
perfecţiune toate cunoştinţele cerute de un bun magistrat, poate mai uşor să
dea soluţii arbitrare şi este mai uşor de corupt. în orice caz, s-a spus că
judecătorul unic nu poate fi admis decât acolo unde magistratura prezintă
cele mai depline garanţii de pregătire, de experienţă şi de independenţă.
Pentru sistemul colegialităţii s-ar putea invoca următoarele
argumente: oferă garanţia unei judecăţi mai bune, datorită schimbului de
idei, discuţiilor, confruntării dintre judecători cu ocazia deliberării; este o
garanţie a imparţialităţii datorită controlului reciproc dintre judecători;
hotărârea intră mai mult în anonimat, ceea ce estompează agresivitatea celui
învins, mânia acestuia neputându-se opri la o anumită persoană; oferă
posibilitatea formării judecătorilor tineri.
Comparând argumentele şi contraargumentele fiecărui sistem,1 s-ar
părea că un sistem mixt ar fi cel mai potrivit, anume judecător unic pentru
pricinile mai simple şi formaţie colegială pentru celelalte pricini.
Relativ recent, legiuitorul nostru a optat pentru un sistem în care se face

deosebire după cum judecata are loc în primă instanţă sau într-o cale de atac
prin care se realizează controlul judiciar.
Astfel, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/20041, „cauzele date,
potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi
curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător (...)” cu excepţia
cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.”
De la regula potrivit căreia judecata de primă instanţă se face de un
singur judecător, teza finală a art. 54 alin. (1) şi art. 55 alin. (I)1 din aceeaşi
lege stabileşte o excepţie, anume „completul pentru soluţionarea în primă
instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se
constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.” Alineatul 2 al art. 55 din
Legea nr. 304/2004 prevede că „asistenţii judiciari participă la deliberări cu
vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se
consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează”.
Cât priveşte judecarea apelurilor şi recursurilor, se aplică întotdeauna
sistemul colegialităţii. Astfel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede
că „apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în
complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede
altfel”.
întrucât legea nu distinge, rezultă că recursul se soluţionează în
complet format din trei judecători chiar şi atunci când se atacă o hotărâre ce
a fost pronunţată de un singur judecător (avem în vedere situaţia în care,
deşi a avut loc o judecată de primă instanţă, hotărârea nu este supusă
apelului, ci direct recursului).
Un singur judecător rezolvă contestaţiile la titlu şi cererile de îndreptare
a greşelilor materiale, lămurire sau completare referitoare la hotărârile
pronunţate în primă instanţă de judecătorii, tribunale sau curţi de apel,
precum şi cererile de constatare a perimării la judecata în primă instanţă. în
schimb, dacă ar fi vorba de o judecată în apel sau, după caz, în recurs,
completul va fi format din doi judecători, respectiv din trei judecători.
Această soluţie este o consecinţă a aplicării principiului accesorium sequitur
principale.
în ceea ce priveşte compunerea instanţei competente să soluţioneze
acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, art. 3661 C. proc. civ. introdus
prin Legea nr. 219/2005 prevede că „în toate cazurile privind hotărârea
arbitrală, acţiunea în anulare formulată potrivit art. 364 se judecă în
completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, iar recursul se judecă
în completul prevăzut pentru această cale de atac”. Aşadar, acţiunea în
anularea hotărârilor arbitrale se judecă de un singur judecător atât la
tribunale, cât şi la curţile de apel, iar la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
complet format din trei judecători.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre
membrii acestuia [art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].
Secţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din
trei judecători ai aceleiaşi secţii [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. în
afara comple-
1 A se vedea şi Al. C. Şendrea, Curs de procedură civilă, Bucureşti,

1866, p. 65-68; P. Vasilescu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Iaşi, 1939, p.
241-242; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 50-51.
1 Legea nr. 304/2004 a fost republicată în M. Of. nr. 827 din 13

septembrie 2005.
4.
34
Instanţa 35
telor de judecată ale secţiilor, funcţionează şi un complet alcătuit din 9

judecători, care soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în
primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi
alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă
disciplinară.
în cazurile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 304/2004, instanţa
supremă se constituie în Secţii Unite, iar pentru aceasta trebuie să fie
prezenţi cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor în funcţie, iar decizia poate fi
luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi. Preşedintele prezidează
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, iar la secţii orice complet,
dacă participă la judecată. în lipsa sa, şedinţele la care acesta trebuie să ia
parte vor fi prezidate de un preşedinte de secţie sau de un judecător
desemnat în acest scop de preşedintele ori vicepreşedintele înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Preşedinţii de secţie pot prezida orice complet de judecată,
iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie. Completul de 9 judecători este
prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. în lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de
secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele ori
vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este de reţinut că normele care reglementează compunerea instanţei
sunt norme de organizare judecătorească, aşa încât ar fi greşit să se
vorbească despre necom-petenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o
compunere nelegală.
Fiind vorba de norme de ordine publică, greşita compunere a instanţei
poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din
oficiu. în cazul admiterii excepţiei privind greşita compunere a instanţei, se
va lua act prin încheiere, iar transferul dosarului de la un complet la altul din
cadrul aceleiaşi instanţe se face pe cale administrativă, de către preşedintele
instanţei. Atunci când greşita compunere a instanţei se invocă prin
intermediul apelului sau al recursului, iar instanţa de apel sau de recurs
găseşte întemeiat motivul respectiv, hotărârea va fi casată în vederea
rejudecării.
2.2. Constituirea instanţei
Distinct de compunerea instanţei, în literatura de specialitate se
foloseşte şi noţiunea de constituire a instanţei, prin care se înţelege
alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege. Se
are în vedere participarea, alături de judecătorul unic sau, după caz, de
completul de judecată, a grefierului, respectiv a magistratului-asistent la
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a procurorului.
Nici Codul de procedură civilă şi nici Legea privind organizarea
judiciară nu vorbesc, în mod expres, despre constituirea instanţei, însă există
numeroase texte de lege referitoare la această instituţie, precum: art. 36 C.
proc. civ., care prevede că dispoziţiile de la abţinere şi recuzare (art. 25-35 C.
proc. civ., mai puţin art. 27 pct. 7) se aplică şi procurorilor, magistraţilor-
asistenţi sau grefierilor; art. 147 C. proc. civ., conform căruia, încheierea de
şedinţă se semnează şi de grefier; art. 179 alin. (3) C. proc. civ., art. 181 alin.
(1) C. proc. civ. şi art. 198 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora şi
grefierul va semna, după caz, înscrisurile depuse pentru verificarea de
scripte, procesul-verbal care se întocmeşte atunci când un înscris este
defăimat ca fals, declaraţiile martorilor, inclusiv adăugirile, ştersăturile sau
schimbările în
cuprinsul mărturiei (de altfel, mărturia se consemnează în scris de către

grefier, după dictarea preşedintelui completului de judecată); art. 217 C.
proc. civ., care prevede că la cercetarea la faţa locului participă şi procurorul,
în cazurile în care prezenţa acestuia este cerută de lege etc. La aceste
exemple se adaugă şi acele norme speciale care stabilesc obligativitatea
concluziilor procurorului în anumite materii.
2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea
instanţei 2.3.1. Incompatibilitatea
Prin incompatibilitate se înţelege situaţia în care un judecător este oprit
să ia parte la soluţionarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege.
Incompatibilitatea este reglementată de art. 24 C. proc. civ., fiind un
incident procedural care priveşte doar compunerea instanţei, deoarece textul
de lege menţionat se aplică numai judecătorilor.
Există trei cazuri de incompatibilitate. Astfel, art. 24 alin. (1) C. proc.
civ. stabileşte două cazuri de incompatibilitate, arătând că judecătorul care a
pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi
pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare, iar cel de
al doilea alineat al acestui articol prevede un al treilea caz de
incompatibilitate, dispunând că nu poate lua parte la judecată cel care a fost
martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
Primul caz de incompatibilitate presupune că un judecător, după ce a
pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel, este avansat la instanţa
superioară, la care vine spre soluţionare apelul sau, după caz, recursul
declarat împotriva hotărârii respective. Este firesc ca judecătorul să nu îşi
controleze propria hotărâre, întrucât ar lipsi garanţia că s-ar realiza un
control judiciar obiectiv, fiind puţin probabil ca judecătorul să fie dispus să
revină asupra soluţiei pe care a dat-o.
Cel de al doilea caz de incompatibilitate se justifică prin intenţia
legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului după
casare, evitând situaţia ca judecătorul ce a dat hotărârea care ulterior a fost
casată să pronunţe aceeaşi soluţie şi după rejudecare, numai din dorinţa de a
demonstra că el a avut dreptate. în doctrină, de regulă, se subliniază că acest
caz de incompatibilitate vizează casarea cu trimitere, arătându-se că, în cazul
casării cu reţinere, judecătorii care au admis recursul pot rejudeca ei înşişi
fondul, nefiind incompatibili. Totuşi, având în vedere că nu este obligatoriu ca
aceeaşi judecători care au soluţionat recursul să rejudece şi fondul după
casarea cu reţinere, s-ar putea imagina o ipoteză când ar exista
incompatibilitate şi în situaţia rejudecării fondului după casarea cu reţinere,
anume dacă hotărârea recurată şi casată a fost pronunţată de un judecător
ce a fost ulterior avansat la instanţa de recurs şi care ar intra în completul ce
ar urma să rejudece fondul, evident alt complet decât cel care a casat
hotărârea.
Cel de al treilea caz de incompatibilitate se justifică prin prezumţia că
judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru într-o pricină nu ar fi
obiectiv, fiind înclinat să-şi menţină punctul de vedere pe care deja şi l-a
format.
Acest caz de incompatibilitate cuprinde trei ipoteze: Prima dintre
acestea se referă la faptul că judecătorul a fost martor în pricina care este în
curs de soluţionare. în
36
Instanţa 37
literatura de specialitate se subliniază constant că, pentru a deveni

incompatibil, nu este suficient ca judecătorul să fi fost doar citat într-o
asemenea calitate, ci trebuie ca el să fi fost efectiv audiat ca martor în
procesul cu privire la care a avut cunoştinţă de unele împrejurări de fapt.
Spre exemplu: judecătorul nu ar putea participa la judecata unei căi de atac
exercitate împotriva unei hotărâri pronunţate într-o pricină în care el a depus
mărturie; atunci când un judecător ce face parte din completul de judecată ar
cunoaşte faptele care formează obiectul litigiului, iar instanţa de judecată
apreciază că depoziţia sa este necesară pentru rezolvarea cauzei, el va putea
fi ascultat ca martor, însă, pentru aceasta, va trebui să se retragă din
completul de judecată, deoarece, din acel moment, devine incompatibil; dacă
s-ar pune problema înlocuirii unui membru din completul de judecată, locul
acestuia nu va putea fi luat de judecătorul care a fost audiat ca martor în
pricina respectivă; dacă un judecător a fost ascultat ca martor în cadrul
procedurii de asigurare a dovezilor pe cale principală, atunci el nu va putea
participa la soluţionarea litigiului în care ar urma să se utilizeze ca mijloc de
probă declaraţia sa etc.
Celelalte două ipoteze ale cazului de incompatibilitate stabilit de art.
24 alin. (2) C. proc. civ. presupun că judecătorul şi-a îndeplinit efectiv
însărcinarea de expert sau de arbitru în pricina care i-ar reveni spre
rezolvare.
Normele care reglementează incompatibilitatea, fiind de ordine publică
şi conţinând o interdicţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, aşa încât,
cazurile de incompatibilitate nu pot fi extinse prin analogie, chiar dacă mai
există şi alte situaţii în care un judecător ar urma să se pronunţe în aceeaşi
pricină, dar nu ca efect al exercitării apelului sau al recursului şi nici al
rejudecării fondului după casare. Am arătat deja că judecătorii care au
soluţionat un recurs nu sunt incompatibili de a judeca aceeaşi cauză în fond
după casare.1 De asemenea, nu există incompatibilitate nici în cazul judecării
căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţie în anulare şi
revizuire),2 cu atât mai mult cu cât aceste căi de atac presupun ivirea unor
împrejurări care nu au fost avute în vedere la judecata anterioară şi deci
judecătorul nu ar fi în situaţia de a-şi critica propria hotărâre. Pentru aceleaşi
consideraţii, un judecător care a soluţionat un recurs poate să judece, în
aceeaşi pricină, un al doilea recurs, declarat fie împotriva hotărârii
pronunţate la rejudecarea fondului după casare cu trimitere,3 fie chiar
împotriva hotărârii ce a fost deja atacată prin intermediul primului recurs
(spre exemplu, recurentul formulează o a doua cerere de recurs împotriva
aceleiaşi hotărâri, după ce un prim recurs i-a fost respins; al doilea recurs
este exercitat de o parte care achiesase la hotărâre sau care este decăzută
din dreptul de a ataca hotărârea respectivă, de o persoană ce nu a avut
calitatea de parte la judecata de fond etc, în toate aceste ipoteze instanţa
având de rezolvat numai o excepţie procesuală - inadmisibilitatea recursului,
tardivitatea etc. - care poate fi invocată chiar şi din oficiu), fie împotriva
hotărârii pronunţate cu privire la primul recurs sau la
'Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 543/1980, în CD. 1980, p. 167.
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 937/1978, în Repertoriu III,
p. 291.
rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, situaţie în care, de

asemenea, se va invoca şi rezolva excepţia de inadmisibilitate a recursului.
Aceeaşi ar urma să fie soluţia şi în cazul judecării unui al doilea apel declarat
în pricina respectivă, apel care ar urma să fie respins în temeiul unei excepţii
procesuale peremptorii. De asemenea, nu există incompatibilitate în cazul
contestaţiei la executare, pentru judecătorul ce a participat la soluţionarea
litigiului în care s-a pronunţat hotărârea ce se execută silit. S-a mai decis că
nu există incompatibilitate atunci când judecătorul este sesizat cu aceeaşi
cauză, dar nu în urma casării ori a exercitării apelului sau a recursului, de
exemplu, dacă se introduce o a doua cerere de chemare în judecată după ce
a fost respinsă ca nefondată o primă cerere între aceleaşi persoane, având
acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (situaţie în care a doua cerere va fi respinsă
pe motiv că există putere de lucru judecat),1 dacă, schimbându-se
împrejurările de fapt ce au stat la baza pronunţării unei prime hotărâri într-o
materie în care puterea de lucru judecat este condiţionată de menţinerea
acestor împrejurări (încredinţarea copiilor minori, pensia de întreţinere,
ordonanţa preşedinţială, cererile posesorii etc), se introduce o nouă cerere
etc. Nici ipoteza în care judecătorul chemat să soluţioneze un litigiu a fost,
într-o fază anterioară a acestuia, avocatul uneia dintre părţi nu se încadrează
în vreunul din cele trei cazuri de incompatibilitate, care, după cum am văzut,
sunt limitativ prevăzute de lege.2 în considerarea aceluiaşi argument, nu
este incompatibil nici judecătorul care, într-o fază anterioară a procesului, a
pus concluzii în calitate de procuror.
Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o
hotărâre prin care s-a dezlegat o problemă litigioasă, de natură să
dezînvestească instanţa. în consecinţă, nu este incompatibil judecătorul care
a pronunţat în cursul procesului doar unele încheieri preparatorii.3 Dacă însă,
printr-o încheiere au fost rezolvate unele situaţii juridice care, în urma
apelului sau a recursului, se dezbat din nou în instanţa de control judiciar,
respectiv care, prin efectul admiterii recursului şi al casării, se dezbat din nou
la instanţa de fond, atunci există caz de incompatibilitate. Spre exemplu,
dispoziţiile referitoare la incompatibilitate sunt aplicabile şi cu privire la
încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj, deoarece o asemenea
încheiere soluţionează o problemă litigioasă ca şi o hotărâre de fond.4
1 Trib. jud. Botoşani, decizia civ. nr. 28/1981, în R.R.D., nr. 9/1981,
p. 68.
2 în acest sens, C. Turianu, Nota II la decizia civilă, nr. 373/1993 a
Trib. Sibiu, în Dreptul,
nr. 3/1994, p. 108. Autorul arată, în acord cu B. Diamant şi V. Luncean,
semnatarii primei
note la aceeaşi decizie, că situaţia respectivă ar putea fi încadrată în
motivul de recuzare prevăzut
de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. sau chiar în cel prevăzut de art. 27 pct. 1
teza IC. proc. civ.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 627/1975, în Repertoriu II, p. 366;
decizia nr. 1985/1978, în Repertoriu UI, p. 291; decizia nr. 787/1987, în
R.R.D., nr. 1/1988, p. 68. S-a mai decis că nu constituie motiv de
incompatibilitate împrejurarea că unul dintre judecătorii fondului s-a
pronunţat asupra competenţei materiale a instanţei (declinându-se
competenţa printr-o hotărâre ce ulterior a fost desfiinţată), deoarece
discutarea competenţei nu implică examinarea fondului şi deci nu se pune
problema de a se fi pronunţat anterior asupra soluţiei -C.S.J., secţia de
contencios administrativ, decizia nr. 158/1994, în B.J. 1994, p. 557. CA. Iaşi,
decizia civilă nr. 900/1997, în Culegere de practică judiciară 1997, p. 54.
Instanţa 39
Subliniem că anumite incompatibilităţi sunt stabilite în Legea pentru

organizarea judecătorească, însă este de reţinut că acestea se referă la
exercitarea funcţiei de magistrat, în vreme ce cazurile de incompatibilitate
prevăzute de art. 24 C. proc. civ. au ca scop împiedicarea unui judecător de a
soluţiona o anumită pricină.
înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a
incompatibilităţii, este necesar să precizăm că nerespectarea dispoziţiilor
legale referitoare la incompatibilitate atrage nulitatea absolută a hotărârii,
fiind vorba de norme juridice de ordine publică.
Dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de
invocare a incompatibilităţii este excepţia de incompatibilitate, care este o
excepţie de procedură, absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice
parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a
judecăţii, chiar direct în apel sau în recurs.
Legea nu se referă, în mod expres, la procedura de soluţionare a
excepţiei de incompatibilitate, aşa încât urmează a se aplica dreptul comun.
Această excepţie se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului
pretenţiei, iar dacă excepţia este invocată în cursul judecării fondului, ea- va
fi rezolvată cu prioritate faţă de fondul pretenţiei. Nefiind posibil ca probele
necesare soluţionării excepţiei de incompatibilitate să fie comune cu probele
necesare soluţionării pretenţiei pe fond, rezultă că nu este posibilă unirea
excepţiei de incompatibilitate cu fondul.
Excepţia se judecă de însăşi instanţa sesizată cu pricina respectivă, în
a cărei compunere va intra şi judecătorul despre care se afirmă că s-ar afla
într-un caz de incompatibilitate. Această concluzie se desprinde din faptul că
excepţia de incompatibilitate este un incident procedural, precum şi din
împrejurarea că dispoziţiile înscrise în art. 30 alin. (1) C. proc. civ. (referitoare
la judecarea cererii de recuzare de instanţa respectivă, dar în alcătuirea
căreia nu poate să intre cel recuzat), ca orice norme speciale, nu pot fi
aplicate prin analogie. într-o viitoare reglementare, ar fi recomandabil să se
prevadă că judecătorul în cauză nu va putea participa la rezolvarea excepţiei
de incompatibilitate şi, totodată, că dacă din cauza incompatibilităţii nu s-ar
putea constitui completul de judecată, excepţia să fie judecată de instanţa
ierarhic superioară.
Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, se va pronunţa o
încheiere interlocutorie, care nu va putea fi atacată cu apel sau, după caz, cu
recurs decât odată cu fondul [art. 282 alin. (2) şi art. 316 C. proc. civ.]. însă,
în cazul în care hotărârea ce ar urma să se pronunţe pe fond nu este
susceptibilă de a forma obiectul recursului (de exemplu, se judecă un recurs
sau are loc o rejudecare a fondului după casarea cu reţinere), atunci nici
încheierea prin care s-a respins excepţia de incompatibilitate nu este supusă
recursului.
Admiterea excepţiei de incompatibilitate are drept consecinţă
înlocuirea celui în cauză cu un alt judecător de la aceeaşi instanţă
judecătorească. Este însă posibil să nu se mai poată alcătui în mod valabil
completul de judecată, iar, pentru o asemenea ipoteză, nu îşi găseşte
aplicare art. 33 alin. (1) C. proc. civ., care reprezintă o normă specială.
Rezultă că ar urma să se recurgă la dispoziţiile înscrise în art. 57 alin. (1) din
Legea nr. 303/20041, deci, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe
din
circumscripţia acelei curţi de apel, preşedintele curţii de apel poate

delega, judecători de la alte instanţe din circumscripţia menţionată, cu
acordul scris al acestora.
Precizăm că eventualul apel sau, după caz, recurs exercitat exclusiv
împotriva încheierii prin care s-a admis excepţia de incompatibilitate, evident
după pronunţarea hotărârii pe fond, va fi respins ca lipsit de interes,
deoarece nu ar aduce nici un folos practic vreuneia dintre părţi. De altfel,
soluţia contrară ar oferi, indirect, posibilitatea părţilor nu numai de a
tergiversa judecata, ci şi de a alege, dintre judecătorii unei instanţe, pe cei
care vor rezolva litigiul dintre ele, ceea ce nu poate fi acceptat.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă cu nerespectarea
dispoziţiilor privind incompatibilitatea, partea interesată sau procurorul poate
declara apel, fiind fără relevanţă împrejurarea că s-a invocat sau nu excepţia
de incompatibilitate la judecata în primă instanţă. în cazul în care se constată
că apelul este întemeiat, instanţa de apel va trebui să soluţioneze pretenţia
pe fond.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă (ce nu poate fi atacată cu
apel) cu încălcarea art. 24 C. procciv., aceasta poate fi desfiinţată prin
intermediul recursului, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.
proc. civ. (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale). în cazul în
care motivul de recurs este găsit întemeiat, iar recursul se judecă de un
tribunal sau de o curte de apel, se va casa cu reţinere, iar nu cu trimitere,
întrucât nu există identitate între situaţia în care cererea a fost rezolvată fără
a se intra în cercetarea fondului şi situaţia în care cererea a fost rezolvată pe
fond, dar cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, iar
regula pentru tribunale şi curţi de apel o reprezintă casarea cu reţinere. însă,
instanţa supremă va casa cu trimitere, deoarece acest fel de casare
reprezintă regula pentru ea (art. 313 C. proc. civ.).
Incompatibilitatea fiind reglementată de norme de organizare
judecătorească, rezultă că nerespectarea acestor norme nu ar putea fi
invocată prin intermediul contestaţiei în anulare de drept comun,1 întrucât
această cale extraordinară de atac de retractare poate fi exercitată numai
pentru motivele limitativ prevăzute de lege, iar art. 317 pct. 2 C. proc. civ.
are în vedere cazul în care hotărârea a fost dată cu nerespectarea
dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, iar nu şi la alcătuirea
instanţei.
2.3.2. Abţinerea şi recuzarea
Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea în
acele cazuri, indicate de lege, în care se poate presupune că judecătorul nu
ar fi obiectiv.
Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător, ştiind că
se află într-unui din cazurile prevăzute de lege, solicită retragerea sa de la
judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 25 C. proc. civ., judecătorul care
ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe
şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.
1 Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 789/1985, în CD. 1985, p. 221;
CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1349/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 243.

Obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii care
are motive să se îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a-i recuza pe
acesta.
Prin recuzare se înţelege situaţia în care una dintre părţi cere, în
cazurile strict determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor
judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.
Cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice. De asemenea,
procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.
Cele două instituţii procesuale de deosebesc însă prin faptul că, în
timp ce recuzarea este propusă de părţi, abţinerea provine chiar de la cel
aflat în vreunul din cazurile prevăzute de lege, fiind numită de unii autori şi
autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementează cele
două instituţii este de natură diferită. Abţinerea este reglementată de norme
imperative, în vreme ce recuzarea este reglementată de norme de ordine
privată, partea interesată având facultatea de a-i recuza pe judecător sau de
a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în
imparţialitatea sa. Tocmai de aceea, nerespectarea obligaţiei de abţinere nu
afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage eventualele sancţiuni disciplinare
pentru cel în cauză. De altfel, dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii
în situaţia în care judecătorul nu s-a abţinut, deşi trebuia să o facă, atunci s-
ar ajunge la eludarea indirectă a dispoziţiilor legale potrivit cărora, sub
sancţiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea într-un anumit
termen.
S-a susţinut şi opinia că abţinerea este reglementată de norme
dispozitive,1 soluţie dedusă de unii autori din prevederile înscrise în art. 29
alin. final C. proc. civ., text ce dispune că .judecătorul împotriva căruia e
propusă recuzarea poate declara că se abţine”.2 însă, din modul în care este
redactat art. 25 C. proc. civ., care foloseşte expresia „este dator să se
abţină”, iar nu expresia „poate să se abţină”, rezultă clar că abţinerea nu
este o facultate pentru judecător, ci o obligaţie. Aparenta contradicţie dintre
art. 25 C. proc. civ. şi art. 29 alin. final C. proc. civ. se explică prin aceea că
textele respective au în vedere două ipoteze distincte: Primul instituie
obligativitatea abţinerii pentru situaţia în care, fără să se fi formulat vreo
cerere de recuzare, există un motiv de recuzare cunoscut de judecător. Cel
de al doilea text de lege menţionat mai sus acordă posibilitatea judecătorului
ce este recuzat de a aprecia el însuşi temeinicia motivului invocat de parte,
urmând a se abţine numai dacă ar considera justificată cererea de recuzare.
Pentru cea de a doua situaţie nu s-ar fi putut stabili o obligaţie în sarcina
judecătorului, deoarece ar fi însemnat ca, ori de câte ori una dintre părţi
recuză un judecător, acesta ar trebui să se abţină, chiar şi atunci când
motivul de recuzare este neîntemeiat, ceea ce ar echivala practic cu
inaplicabilitatea procedurii recuzării, mai exact, cu reducerea acesteia doar la
formularea cererii de recuzare.
Cazurile de recuzare (abţinere) pot fi grupate în patru categorii: a)
calitatea de soţ, rudă sau afin a judecătorului cu una dintre părţi ori cu
avocatul sau mandatarul uneia
1 Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I,
Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960, p. 118.
2 C. Turianu, loc. cit., în Dreptul, nr. 3/1994, p. 109.
Instanţa 41
dintre părţi; b) interesul direct sau indirect al judecătorului în legătură cu
soluţionarea pricinii; c) ura sau vrăjmăşia care ar putea să existe între
judecător, soţul, rudele sau afinii acestuia, pe de o parte, şi una dintre părţi
ori chiar soţul, rudele sau afinii acesteia, pe de altă parte; d) ambiţia sau
amorul propriu, care I-ar putea influenţa pe judecător în soluţionarea cauzei,
datorită faptului că şi-a exprimat părerea asupra pricinii înainte de
pronunţarea hotărârii.
Potrivit art. 27 C. proc. civ.: „Judecătorul poate fi recuzat:
1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes
în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă ori afin, până la al patrulea grad
inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau
dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv, cu una dintre părţi sau dacă, fiind încetat din viaţă ori
despărţit, au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o
pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la
instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală
în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al
patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la
gradul al treilea inclusiv”.
întrucât textul de lege este destul de clar şi nu necesită, în principiu,
explicaţii suplimentare, vom face câteva precizări în legătură cu unele cazuri
de recuzare. Astfel, în ceea ce priveşte cazurile de recuzare bazate pe
interesul judecătorului, se observă că legea nu precizează natura acestui
interes, aşa încât interesul poate să fie nu numai de ordin material, ci şi
moral. De asemenea, este de remarcat că legea vizează atât interesul
personal, direct al judecătorului, cât şi pe acela indirect, pe care îl pot avea
persoanele menţionate, după caz, de art. 27 pct. 1 sau de art. 27 pct. 4 C.
proc. civ.
Cu titlu exemplificativ, prezentăm câteva situaţii care ar putea fi
încadrate în prima ipoteză a art. 27 pct. 1 C. proc. civ., şi anume: dacă
judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sunt creditori, debitori
sau garanţi ai uneia dintre părţi, întrucât ar putea exista interesul, după caz,
de a mări solvabilitatea acelei părţi, de a favoriza interesele propriului
creditor spre a obţine unele concesii de la acesta, de a împiedica o eventuală
chemare în garanţie; dacă judecătorul sau vreuna din persoanele indicate
mai sus este donatar al uneia dintre părţi, deoarece partea respectivă ar
putea fi favorizată nu numai în semn de recunoştinţă, ci şi în considerarea
faptului
42
Instanţa A?
că, potrivit art. 821 C. civ., donaţiile de bunuri viitoare sunt revocabile,
iar, în cazul celorlalte donaţii, deşi irevocabile, acestea vor fi supuse
reducţiunii în măsura în care vor aduce atingere rezervei succesorale, aşa
încât ar exista interesul de a menţine sau de a mări activul patrimoniului
donatorului; atunci când judecătorul, într-o fază anterioară a procesului, a
pus concluzii ca procuror sau chiar a formulat cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac; atunci când, în calitate de
avocat, o persoană a dat consultaţii sau a reprezentat şi asistat o parte într-
un litigiu pe care ulterior, după ce a dobândit calitatea de judecător, ar urma
să îl soluţioneze etc.
In toate aceste cazuri, precum şi în altele asemănătoare, existenţa
interesului judecătorului este lăsată la aprecierea instanţei ce rezolvă cererea
de abţinere sau de recuzare. însă, în cazurile de recuzare prevăzute de art.
27 pct. 4 şi pct. 6 C. proc. civ., existenţa interesului direct sau indirect al
judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară,
lipsa de obiectivitate a judecătorului putându-se datora, după caz, tentaţiei
de a crea o jurisprudenţă care să îi fie favorabilă în propriul litigiu, speranţei
că, dând câştig de cauză părţii ce este judecător, va obţine de la aceasta
acelaşi serviciu,1 obligaţiei de a apăra interesele celui al cărui reprezentant
legal este.
Dacă în cazul în care judecătorul este tutore sau curator al uneia
dintre părţi nu este necesară îndeplinirea vreunei alte cerinţe pentru a putea
fi recuzat, nu aceeaşi este situaţia atunci când o rudă sau un afin al
judecătorului stă în judecată ca tutore, curator ori director al unei instituţii
publice sau societăţi comerciale, deoarece, potrivit art. 28 C. proc. civ.,
judecătorul nu poate fi recuzat dacă persoanele respective nu au un interes
personal în judecarea pricinii. Este de observat că textul de lege nu se referă
şi la situaţia în care soţul judecătorului stă în judecată ca tutore, curator etc,
însă o asemenea ipoteză este acoperită de art. 27 pct. 1 teza IC. proc. civ.
Pentru ca vrăjmăşia la care se referă art. 27 pct. 9 C. proc. civ. să ducă
la recuzare, nu este suficientă o simplă afirmaţie a părţii în acest sens, ci este
necesar să se dovedească în mod concret existenţa unei vrăjmăşii din partea
judecătorului. însă, în cazul prevăzut de art. 27 pct. 5 C. proc. civ., legea
instituie o prezumţie de vrăjmăşie care nu poate fi răsturnată, fiind suficient
ca partea ce a făcut cererea de recuzare să dovedească existenţa, în ultimii
cinci ani, a unei judecăţi penale între ea şi judecătorul recuzat, soţul sau
rudele acestora până la gradul patru inclusiv.
Referitor la cazul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., din modul în
care este redactat textul de lege rezultă destul de clar că judecătorul poate fi
recuzat pentru acest motiv numai dacă şi-a exprimat opinia în legătură cu
pricina concretă ce o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi
pronunţare, nu însă şi atunci când a soluţionat anterior un alt litigiu în care s-
a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept ca aceea din speţă sau când şi-a
exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă
S-a apreciat că procesele respective trebuie să poarte asupra unor
lucruri mai importante, „neputându-se pune în discuţie obiectivitatea
judecătorului pentru lucru de nimic” -P. Vasilescu, Tratat de procedură civilă,
voi. III, Bucureşti, 1943, p. 374. însă, textul de lege nu face nici o distincţie în
acest sens - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
de drept înrudită cu cea din speţă ori dacă a publicat un studiu de

specialitate asupra acestei probleme de drept. Textul de lege nu îşi găseşte
aplicare nici în situaţia în care judecătorul ar respinge o probă solicitată de
parte, o excepţie procesuală invocată de aceasta sau ar pronunţa o altă
încheiere premergătoare ce face să se întrezărească rezultatul judecăţii,
eventualele greşeli de judecată putând fi reparate prin exerciţiul căilor de
atac, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, nu sunt recuzabili pentru
acest motiv nici judecătorii unei căi extraordinare de atac de retractare, care
au pronunţat hotărârea ce formează obiectul contestaţiei în anulare sau al
revizuirii, întrucât ei sunt puşi în faţa unor împrejurări noi, neavute în vedere
la judecata finalizată cu hotărârea atacată. In considerarea acestui argument,
urmează să decidem că nu poate fi recuzat, pentru motivul prevăzut de art.
27 pct. 7 C. proc. civ., judecătorul chemat să se pronunţe din nou în aceeaşi
pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate (soluţionarea
fondului după casarea cu reţinere de către aceiaşi judecători care au admis
recursul, judecarea a două recursuri declarate succesiv în acelaşi proces etc).
Mai precizăm că ipoteza vizată de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. nu trebuie
confundată cu vreunul din cele trei cazuri de incompatibilitate, deoarece
acestea din urmă presupun că judecătorul şi-a exprimat părerea într-un act
oficial (hotărâre judecătorească, depoziţie de martor, raport de expertiză sau
hotărâre arbitrală) şi în calitatea oficială prevăzută de lege, pe care a avut-o
în acea pricină (judecător, martor, expert sau arbitru), pe când, în cazul
recuzării, este vorba de părerea sa personală în legătură cu pricina pe care o
soluţionează, părere exprimată, în timp ce litigiul este pendente, fie în
şedinţa de judecată, fie în afara acesteia.
Aşa cum se arată constant în literatura de specialitate, cazurile de
recuzare sunt enumerate limitativ de lege. Sunt şi alte situaţii în care se
poate presupune că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, dar, în măsura în
care acestea nu ar putea fi încadrate în vreunul din motivele indicate de art.
27 C. proc. civ., cererea de recuzare sau de abţinere nu poate fi primită.
Pentru ca abţinerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru
care au fost reglementate, legea a stabilit în mod amănunţit procedura de
soluţionare a acestor incidente procedurale, astfel încât abţinerea să nu
reprezinte un mijloc comod pentru judecător de a se sustrage de la
rezolvarea unor cauze mai grele, iar recuzarea să nu constituie un mijloc prin
care o parte de rea-credinţă să obţină îndepărtarea din instanţa de judecată
a unui judecător apreciat ca drept sau ca sever ori ale cărui opinii asupra
unor probleme de drept incidente în speţă sunt cunoscute. în plus, legiuitorul
a ţinut cont şi de reputaţia judecătorului, precum şi de prestigiul justiţiei,
dispunând ca această procedură să nu fie publică şi nici contradictorie.
Abţinerea se propune de judecător îndată ce cunoaşte existenţa
motivului de recuzare, prin înştiinţarea preşedintelui instanţei. Se admite că
în cazul în care însuşi preşedintele instanţei se abţine, atunci acesta îl va
încunoştinţa pe locţiitorul său. Propunerea de abţinere trebuie făcută mai
înainte ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare, dar dacă
totuşi cererea de recuzare a fost făcută mai întâi, art. 29 alin. (3) C. proc. civ.
permite judecătorului să declare că se abţine, caz în care instanţa
competentă se va pronunţa asupra abţinerii.

Recuzarea se propune de partea interesată, verbal1 sau în scris,
pentru fiecare judecător în parte. în principiu, orice parte din proces poate să
îl recuze pe cel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul
şi-a exprimat, în favoarea unei părţi, părerea cu privire la pricina ce se
judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea oricărei
dezbateri [art. 29 alin. (1) C. proc. civ.]. Se observă că dispoziţia legală
menţionată nu vorbeşte de începerea dezbaterilor pe fond, ceea ce înseamnă
că recuzarea trebuie propusă mai înainte de discutarea altor excepţii
procesuale sau a admisibilităţii unor mijloace de probă, cu excepţia cazului
prevăzut de art. 29 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, când motivele de
recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună
recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute. Textul de lege se referă la
ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la
cunoaşterea acestor motive după momentul menţionat. Se apreciază însă că
partea poate să formuleze cererea de recuzare, de îndată ce a descoperit
motivul de recuzare, chiar dacă acesta există la începutul procesului, dar nu
era cunoscut de către partea respectivă. Momentul la care partea interesată
a cunoscut existenţa motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la
aprecierea instanţei competente să rezolve cererea de recuzare.
Nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea atrage
sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a-i recuza pe cel în cauză2 (rezultă
că nu se poate propune recuzarea unui judecător de la prima instanţă pentru
prima dată în apel, iar cea a unui judecător de la instanţa de apel direct în
recurs). Cererea de recuzare făcută după expirarea termenului prevăzut de
art. 29 alin. (1) sau alin. (2) C. proc. civ. nu va putea fi însă respinsă ca
tardivă de către instanţa alcătuită cu judecătorul recuzat, ci tardivitatea va
trebui constatată cu respectarea dispoziţiilor înscrise în art. 30 C. proc. civ.
Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale şi ţinând
cont de faptul că abţinerea şi recuzarea sunt incidente procedurale, art. 30
alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competenţa de a se pronunţa asupra abţinerii
şi recuzării în favoarea instanţei sesizate cu pricina în care au fost ridicate
aceste incidente, în alcătuirea căreia nu poate să intre judecătorul care s-a
abţinut ori a fost recuzat. S-a decis că participarea judecătorului recuzat la
soluţionarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii de fond.3
Considerăm totuşi că această soluţie trebuie nuanţată, în sensul că vizează
numai situaţia în care cererea de recuzare a fost respinsă, deoarece, dacă a
fost admisă, nici partea care a cerut recuzarea şi nici partea adversă nu ar
avea interesul să se plângă de alcătuirea instanţei care a rezolvat incidentul
procedural, iar desfiinţarea hotărârii de fond, doar pe acest temei, nu ar duce
decât la tergiversarea judecăţii. Mai mult, art. 34 alin. (1) C. proc. civ. declară
încheierea prin care s-a
1 A se vedea şi C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
57/1999, în revista
Juridica, nr. 2/2000, p. 80.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2194/1956, în Repertoriu I,
p. 774.
3 Trib. reg. Cluj, decizia civilă nr. 2875/1955, în L.P. nr. 3/1956, p.
331.
Instanţa AC
încuviinţat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de
atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularităţi procedurale
la judecarea cererii de recuzare.
Articolul 30 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită
recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată. Intr-o asemenea
situaţie, recuzarea se judecă de instanţa ierarhic superioară.
De lege lata nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei
secţii a acesteia.
Dacă recuzarea se propune verbal, se va lua act despre aceasta în
încheierea de şedinţă, în care se mai menţionează motivele de recuzare şi
mijloacele de probă indicate de parte. Când cererea de recuzare se face în
scris, ea trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 82 alin. (1) C.
proc. civ., (indicarea instanţei; numele, domiciliul sau reşedinţa, ori, după
caz, denumirea şi sediul părţilor şi ale reprezentantului, dacă este cazul;
obiectul cererii, inclusiv numele celui recuzat; semnătura), motivele de
recuzare şi probele pentru dovedirea acestora. Cererea se depune într-un
singur exemplar, deoarece nu se comunică adversarului, judecarea recuzării
nefă-cându-se în contradictoriu cu părţile şi nici cu cel recuzat.
Potrivit art. 31 alin. (3) C. proc. civ., în cursul judecării cererii de
recuzare (abţinere) nu se va face nici un act de procedură în litigiul în care s-
a ivit acest incident procedural.
Judecarea cererii de recuzare sau de abţinere se face în camera de
consiliu, fără prezenţa părţilor şi cu ascultarea judecătorului recuzat sau care
s-a abţinut. Articolul 31 alin. (2) C. proc. civ. interzice în mod expres folosirea
interogatoriului ca mijloc pentru dovedirea motivelor de recuzare. Rezultă că
motivele de abţinere sau de recuzare pot fi dovedite prin înscrisuri, prin
începuturi de probă scrisă completate cu declaraţii de martori şi, în lipsa unor
asemenea mijloace de probă, prin declaraţii de martori.
Instanţa competentă să rezolve abţinerea sau recuzarea va pronunţa o
încheiere, care se citeşte în şedinţă publică [art. 32 alin. (1) C. proc. civ.].
Dacă se admite cererea, judecătorul recuzat ori care s-a abţinut se va
retrage de la judecata pricinii, fiind înlocuit de un alt judecător şi neavând
voie să asiste nici la deliberarea celorlalţi judecători în acea cauză. Articolul
32 alin. (3) C. proc. civ. dispune că încheierea prin care s-a hotărât recuzarea
va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să
fie păstrate. Acest text de lege se referă la situaţia în care recuzarea
(abţinerea) s-a făcut în cursul dezbaterilor, aşa încât unele acte de procedură
au fost deja îndeplinite de judecătorul recuzat (respectiv de judecătorul care
s-a abţinut). Rezultă că, dacă în încheierea de încuviinţare a recuzării nu se
face nici o menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci
acestea nu pot fi menţinute, ci trebuie refăcute.
în cazul în care cererea de recuzare (abţinere) este respinsă, va fi
reluată judecata pe fond cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori,
după caz, care s-a abţinut.
Potrivit art. 33 C. proc. civ., dacă judecarea cererii de recuzare
(abţinere) este de competenţa instanţei ierarhic superioare, aceasta din urmă
va trimite pricina pentru a

fi judecată la o altă instanţă de acelaşi grad în cazul în care
încuviinţează recuzarea (abţinerea), respectiv va înapoia pricina primei
instanţe în cazul în care respinge cererea de recuzare (abţinere).
în cazul în care cererea de recuzare s-a respins nu mai poate fi
formulată o nouă cerere de recuzare pentru aceleaşi motive cu privire la
acelaşi judecător.
încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea
prin care s-a rezolvat abţinerea (în privinţa acesteia din urmă, indiferent de
soluţie - admiterea sau respingerea cererii de abţinere) nu sunt supuse nici
unei căi de atac. întrucât art. 34 alin. (1) C. proc. civ. nu face nici o distincţie,
înseamnă că aceste încheieri nu pot forma obiectul nici al căilor ordinare de
atac şi nici al celor extraordinare.
încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată
(de partea care a propus recuzarea) numai odată cu fondul. Aplicând
principiul accesorium sequitur principale, rezultă că încheierea de respingere
a cererii de recuzare este supusă acelei căi de atac ce poate fi exercitată
împotriva hotărârii de fond, iar dacă aceasta din urmă nu este susceptibilă de
a forma obiectul vreunei căi de atac, atunci nici încheierea respectivă nu
poate fi atacată. Spre exemplu, încheierea prin care s-a respins cererea de
recuzare a unui judecător ce participă la soluţionarea unui recurs este
irevocabilă, întrucât şi hotărârea cu privire la cererea de recurs este
irevocabilă.
Aşadar, încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unui
judecător de la prima instanţă poate fi apelată numai odată cu hotărârea de
fond, iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit
respinsă, va admite apelul şi se va pronunţa asupra fondului pretenţiei; de
altfel, art. 34 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că, atunci când instanţa
superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface
toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
în cazul recursului de competenţa tribunalului sau a curţii de apel,
dacă instanţa de apel (respectiv prima instanţă într-o pricină în care, potrivit
legii, hotărârea se pronunţă fără drept de apel) a respins în mod greşit
cererea de recuzare sau a omis să o soluţioneze, admiţându-se recursul, se
va casa cu reţinere, iar nu cu trimitere, cu excepţia situaţiei în care ar fi
incident şi vreunul din cazurile prevăzute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. De
altfel, expresia „instanţa superioară de fond”, utilizată de art. 34 alin. (3) C.
proc. civ., desemnează şi instanţa ce rejudecă după casarea cu reţinere,
întrucât, prin definiţie, este vorba de o judecată de fond, făcută de o instanţă
superioară în grad celei care a pronunţat hotărârea recurată şi casată. Numai
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere.
în legătură cu exercitarea căilor de atac, în această materie, se
impune o precizare, ce vizează situaţia în care, după ce partea a propus
recuzarea în termen, judecătorul a declarat că se abţine, iar instanţa,
judecând abţinerea, a respins-o. întrucât prin încheierea respectivă, implicit,
a fost respinsă şi cererea de recuzare, rezultă că partea poate să o atace
odată cu hotărârea de fond. Nu poate fi primită o altă soluţie, deoarece ar
însemna ca partea, care s-a conformat prescripţiilor legii, va avea sau nu
posibilitatea de a exercita un drept procedural, recunoscut de lege, numai în
funcţie de atitudinea celui recuzat faţă de facultatea ce îi este acordată
acestuia din urmă prin art. 29 alin. (3) C. proc. civ.
Părţile 47
De reţinut că, potrivit art. 36 C. proc. civ., dispoziţiile legale privitoare
la abţinere şi recuzare se aplică şi procurorilor, grefierilor sau magistraţilor-
asistenţi, aceştia putând fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, în
afară de cazul când şi-au exprimat părerea cu privire la pricina ce se judecă.
în baza altor dispoziţii legale, sunt recuzabili şi alţi participanţi la procesul
civil, cum ar fi: experţii, traducătorii sau interpreţii (art. 204, 141 şi art. 142
C. proc. civ.), precum şi arbitrii (art. 3511 -3512 C. proc. civ.).
2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare Ia alcătuirea instanţei
Pot exista şi alte incidente procedurale privind alcătuirea instanţei, în
afara celor reglementate de art. 24-36 C. proc. civ. Instanţa este greşit
alcătuită nu numai în cazul nerespectării normelor juridice referitoare la
incompatibilitate, abţinere şi recuzare, ci şi atunci când sunt încălcate orice
alte prevederi legale în legătură cu compunerea ori constituirea instanţei.
Astfel, instanţa este greşit compusă dacă: la judecată participă un
număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege pentru
pricina respectivă; un judecător stagiar, care a promovat examenul de
capacitate, soluţionează o altă pricină decât cele menţionate în art. 23 alin.
(1) din Legea nr. 303/2004; completul de judecată este alcătuit cu un
judecător suspendat sau eliberat din funcţie.
De asemenea, instanţa este greşit constituită şi atunci când: la
judecată nu participă procurorul, deşi, în cauza respectivă, potrivit legii,
concluziile acestuia sunt obligatorii; participă la judecată un procuror care
este suspendat sau a fost eliberat din funcţie; nu participă la şedinţa de
judecată grefierul sau, după caz, magistratul-asis-tent sau asistentul judiciar.
Mijloacele procedurale prin care pot fi puse în discuţie aceste alte
incidente privind alcătuirea instanţei sunt, după caz, excepţia procesuală
(dacă judecata este în curs de desfăşurare), apelul (dacă există o hotărâre
nedefinitivă) sau recursul (când a intervenit o hotărâre definitivă, dar care nu
a devenit încă irevocabilă), nu însă şi contestaţia în anulare. Referitor la
aceste mijloace procedurale se ridică, în principiu, aceleaşi probleme ca şi în
cazul incompatibilităţii, iar soluţiile urmează a fi adaptate în mod
corespunzător.
Secţiunea a ll-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
în cadrul oricărui proces civil, părţile trebuie să îşi desfăşoare
activitatea lor procesuală în limitele drepturilor procedurale conferite de lege
şi cu respectarea îndatoririlor procesuale impuse de aceasta.
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor
Dintre drepturile procedurale pe care legea le recunoaşte părţilor,
menţionăm, într-o enumerare ce nu se doreşte a fi exhaustivă, următoarele:

a) dreptul de a adresa cereri instanţei;
b) dreptul de a participa la judecată, fiind necesară în acest scop
cunoaşterea termenului de judecată şi a locului unde va avea loc judecata,
ceea ce implică dreptul părţilor de a fi citate cu respectarea dispoziţiilor
prevăzute de art. 85 şi urm. C. proc. civ.;
c) dreptul de apărare, care, la rândul lui, presupune: dreptul de a
răspunde celeilalte sau celorlalte părţi şi de a discuta toate problemele
ridicate în cursul procesului; dreptul de a propune probe pentru dovedirea
propriilor susţineri ori pentru combaterea afirmaţiilor adversarului şi, în
măsura în care instanţa a încuviinţat aceste probe, dreptul de a le
administra; dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului, ceea ce implică nu
numai dreptul fiecărei părţi de a i se comunica actele de procedură
îndeplinite de adversar, ci şi dreptul de a face copii de pe diversele acte
aflate la dosar; dreptul de a folosi limba maternă sau de a recurge la un
interpret; dreptul oricărei părţi de a fi asistată şi reprezentată de un avocat;
d) dreptul de a îndeplini actele de procedură şi de a participa la

raporturile procesuale personal sau, cu excepţia câtorva cazuri limitativ
prevăzute de lege, prin mandatar;
e) dreptul de a recuza pe judecători, procurori, grefieri sau magistraţi-
asistenţi, experţi, interpreţi şi traducători, dreptul de a invoca
incompatibilitatea unor judecători, precum şi dreptul de a solicita
strămutarea pricinii la o altă instanţă, în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege;
f) dreptul de a dispune de soarta procesului, prin renunţarea la
judecată sau la dreptul subiectiv pretins, prin recunoaşterea pretenţiilor
reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată ori prin încheierea
unei tranzacţii;
g) dreptul de a solicita cheltuielile de judecată avansate, în cazul
câştigării procesului;
h) dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege; i) dreptul de a
cere executarea silită.
1.2. îndatoririle procesuale ale părţilor
Legea acordă părţilor multiple drepturi procedurale, însă le impune şi
anumite îndatoriri procesuale. Menţionăm că se preferă uneori să se
folosească, în locul expresiei de obligaţii procesuale, sintagma îndatoriri
procesuale, pentru a se evita producerea unei posibile confuzii cu o instituţie
a dreptului material, cea a obligaţiilor civile, realizându-se totodată o
delimitare şi mai clară între cele două instituţii, având în vedere că într-un
proces civil se pun probleme atât de drept material, cât şi de drept procesual.
Nu a existat un punct de vedere unitar în legătură cu numărul şi
conţinutul îndatoririlor procesuale ce revin părţilor. S-a considerat, uneori, că
ar exista doar o singură obligaţie în sarcina părţilor şi anume aceea de a
folosi cu bună-credinţă drepturile lor procedurale. La aceasta alţi autori au
adăugat fie o serie de îndatoriri (de a se înfăţişa în instanţă, de a îndeplini
actele de procedură în termenele legale, de a-şi comunica reciproc actele de
care înţeleg să se servească, de a dovedi susţinerile făcute în instanţă, de a
plăti cheltuielile de judecată în cazul în care ar cădea în
Părţile 49
pretenţii etc), fie aşa-zisa obligaţie de a spune adevărul (o asemenea
obligaţie nu are însă vreun fundament juridic şi nici nu există vreo sancţiune
procedurală sau vreo altă sancţiune juridică pentru simpla împrejurare că
partea nu spune adevărul).
în actuala reglementare, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. prevede că
părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi
finalizarea procesului; de asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele
de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de
judecător, să îşi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723
alin. (1), precum şi să îşi probeze pretenţiile şi apărările.
Aşadar, părţile au următoarele îndatoriri procesuale:
a) de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi în
termenele stabilite de lege sau de judecător;
b) de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă şi potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege;
c) de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului;
d) de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările.
Nerespectarea acestor îndatoriri procesuale atrage diverse sancţiuni,
putându-se ajunge chiar la pierderea procesului.
1.3. Abuzul de drept procedural
Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a
fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de
drept procedural.
Au existat şi opinii în sensul că nu s-ar putea vorbi, în acelaşi timp, de
drept şi de abuz de drept, deoarece, fie dreptul există şi exerciţiul lui nu ar
putea să fie vreodată abuziv, fie s-au depăşit limitele dreptului, dar în acest
caz ar fi lipsă de drept. însă, abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor
externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv (ipoteză în care
am fi în prezenţa unui act săvârşit fără drept), ci numai depăşirea limitelor
interne ale acelui drept. Deci, existenţa dreptului nu trebuie confundată cu
modul în care este exercitat un drept ce există. Este adevărat că instituţia
abuzului de drept, inclusiv cea a abuzului de drept procedural, nu are o
reglementare suficientă, dar, în legislaţia noastră, ca de altfel şi în legislaţiile
altor ţări, există texte de lege care se referă în mod expres la abuzul de
drept, cum ar fi, spre exemplu, art. 723 alin. (2) C. proc. civ.
în literatura noastră de specialitate se apreciază că orice abuz de drept
procedural presupune două elemente, deduse din dispoziţiile înscrise în art.
723 alin. (2) C. proc. civ. şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a
dreptului procedural, în scop de şicană, fără justificarea unui interes special şi
legitim, ci numai cu intenţia de a-i vătăma pe adversar, pentru a diminua sau
întârzia posibilităţile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia,
pentru a-i constrânge la abandonarea susţinerilor sale ori la concesiuni;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului procedural
de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul
săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
-
Pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerinţe:
a) autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie
capabil să îl exercite. Această condiţie este uşor de justificat, având în vedere
că, prin definiţie, abuzul de drept procedural presupune folosirea (exerciţiul)
dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că partea despre care se afirmă că a
săvârşit un abuz de drept procedural trebuie, în primul rând, să aibă acel
drept, iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
b) dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de
lege, adică să se respecte dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se
exercită dreptul procedural, la forma actului şi la termenul în care trebuie
efectuat acesta. Rezultă că actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal,
acesta din urmă fiind îndeplinit cu depăşirea limitelor externe stabilite de
lege;
c) dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât
acela pentru care a fost acordat de lege, partea ce îl foloseşte urmărind un
obiectiv ce nu corespunde justei şi cât mai rapidei soluţionări a pricinii;
d) dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă.
Dintre formele sub care s-ar putea manifesta exercitarea abuzivă a
drepturilor procedurale, amintim: introducerea cu rea-credinţă a unei cereri
de chemare în judecată vădit netemeinice, numai pentru a obţine unele
foloase necuvenite, pentru a-i şicana pe pârât sau a-i discredita, de exemplu,
se formulează o cerere în stabilirea paternităţii unui copil din afara căsătoriei,
fără ca reclamanta să fi întreţinut relaţii intime cu pârâtul în perioada legală
de concepţie a copilului, ci în scopul de a-i şantaja pe pârâtul ameninţat cu
un scandal public sau în familie; creditorul a cărui creanţă a fost plătită
încearcă să obţină o nouă plata, chemându-1 în judecată pe fostul său
debitor etc; introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca pârâtul
să fi fost, în prealabil, pus în întârziere, cum ar fi atunci când creditorul
cesionar, fără să îl înştiinţeze pe debitorul cedat despre cesiune, îl cheamă în
judecată, solicitând plata creanţei sau când proprietarul se adresează direct
instanţei, cerând ca depozitarul să fie obligat la restituirea lucrului lăsat în
depozit (în astfel de situaţii, deşi cererea de chemare în judecată, fiind găsită
întemeiată, se va admite, pârâtul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, dacă a recunoscut pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare
- art. 275 C. proc. civ.; se poate întâlni şi ipoteza opusă, anume ca reaua-
credinţă a pârâtului să-l fi determinat pe reclamant să solicite ceea ce nu i se
mai datora, caz în care pârâtul va suporta cheltuielile de judecată) etc;
rezistenţa pârâtului cu rea-credinţă în faţa unei pretenţii a cărei temeinicie
este evidentă; formularea cu rea-credinţă a unor cereri de recuzare, de
strămutare, de obţinere a asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;
folosirea cu rea-credinţă a posibilităţii de a solicita citarea pârâtului prin
publicitate; cererile repetate de amânare a judecăţii; angajarea mai multor
avocaţi, cu toate că nevoile apărării nu justifică aceasta; cererea de măsuri
asigurătorii multiple şi excesive, care depăşesc necesităţile cauzei;
exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată
sau a tranzacţiei; folosirea cu rea-credinţă a dreptului de a exercita căile de
atac, de exemplu,
Părţile 51
reiterarea unei căi de atac, introducerea unui recurs ce este lăsat să fie
anulat ca netimbrat, pentru a se exercita apoi şi contestaţia în anulare, în
scopul de a tergiversa judecata şi de a amâna executarea silită a hotărârii
definitive (s-a decis că, în acest caz, contestaţia în anulare trebuie respinsă,
aceeaşi soluţie fiind propusă şi pentru situaţia în care partea nu şi-a timbrat
recursul, spre a beneficia de taxa de timbru redusă, proprie contestaţiei în
anulare, însă, precizăm că nu există nici un text de lege care să justifice
aceste soluţii; abuzul de drept, în măsura în care este dovedit, atrage
obligaţia contestatorului de a plăti despăgubiri intimatului), exercitarea cu
mare întârziere, de către partea ce a fost prezentă la pronunţarea hotărârii, a
apelului sau a recursului, profitând de faptul că hotărârea nu i-a fost
comunicată, spre a obţine despăgubiri într-un cuantum cât mai ridicat (astfel,
într-o speţă, litigiul avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a
contractului de muncă şi reintegrarea în funcţie; partea, profitând de o
deficienţă procedurală, a declarat recurs după câţiva ani de la pronunţarea
hotărârii, solicitând despăgubiri pe întreaga perioadă cuprinsă între
momentul desfacerii contractului de muncă şi cel în care va fi reintegrată
efectiv; recursul, care pe fond era întemeiat, nu a putut fi respins nici ca
tardiv, întrucât a fost exercitat în termen, hotărârea necomunicându-i-se
contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu există un text de lege care să
prevadă o asemenea soluţie, însă instanţa a diminuat în mod corespunzător
despăgubirile pretinse de salariat, fiind vorba, în fapt, de o culpă concurentă,
atât a unităţii, constând în desfacerea nelegală a contractului de muncă, dar
şi a salariatului, constând în inactivitatea sa un timp îndelungat, deşi a
cunoscut hotărârea atacată încă de la pronunţarea acesteia); introducerea cu
vădită rea-credinţă a unei contestaţii la executare etc.
Trebuie subliniat că simplul fapt al respingerii unei cereri (de chemare
în judecată, de exercitare a unei căi de atac, de recuzare etc.) nu duce în
mod automat la concluzia că partea a exercitat abuziv dreptul de a formula
cererea respectivă, ci instanţa de judecată va aprecia dacă există sau nu un
abuz de drept procedural în funcţie de împrejurările concrete ale speţei,
ţinând cont de cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru a se putea caracteriza
un act de procedură ca abuziv, fiind necesar, totodată, să se motiveze soluţia
adoptată în această privinţă. Uneori, chiar legea califică anumite acte ca
abuzive, spre exemplu, art. 158 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia, dacă
recursul împotriva hotărârii de declinare a competenţei este declarat de către
partea care a invocat excepţia de necompetenţă ce a fost admisă, dosarul
poate fi trimis de îndată la instanţa competentă ori la organul cu activitate
jurisdicţională competent, fără a mai fi nevoie să se aştepte ca hotărârea de
declinare a competenţei să devină irevocabilă.
Cât priveşte sancţionarea abuzului de drept procedural, dispoziţia de
principiu este înscrisă în art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Conform căruia, partea
care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv răspunde pentru
pagubele pricinuite.
Aşadar, partea ce a suferit un prejudiciu patrimonial sau moral, ca
urmare a exercitării abuzive a unui drept procedural de către partea adversă,
are dreptul de a fi despăgubită. Pentru a nu se încălca principiul
disponibilităţii, despăgubirile vor fi acordate numai la cerere, nu şi din oficiu.
Cât priveşte instanţa competentă a se

pronunţa asupra cererii de despăgubiri pentru abuzul de drept
procedural, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceasta
este instanţa sesizată cu soluţionarea pricinii în care s-a săvârşit abuzul
respectiv. întrucât nici art. 723 alin. (2) C. proc. civ. şi nici vreun alt text din
cuprinsul Codului de procedură civilă nu se referă la condiţiile răspunderii
pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a unui drept procedural, se
vor aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
(art. 998 C. civ.). Subliniem că despăgubirile se vor acorda indiferent de
soluţia ce se va pronunţa cu privire la fondul pretenţiei deduse judecăţii. Mai
trebuie precizat că, dacă nu se solicită despăgubiri în procesul în care una din
părţi a folosit abuziv un drept procedural, cel interesat poate să le pretindă
pe calea unui proces separat, termenul de prescripţie extinctivă fiind de trei
ani de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce
răspunde de aceasta [art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr.
167/1958]. Se observă că, prin ipoteză, cel care răspunde de pagubă este
chiar partea ce a exercitat abuziv dreptul procedural, iar aceasta este
cunoscută încă din momentul săvârşirii abuzului, ceea ce înseamnă că,
eventual, prejudiciul ar putea fi cunoscut la o dată ulterioară.
Articolul 1083 C. proc. civ. prevede şi el obligaţia părţii care în orice
chip a pricinuit amânarea judecăţii (sau a executării silite) de a plăti, la
cererea părţii potrivnice, o despăgubire pentru paguba cauzată prin
amânare. Textul se aplică însă indiferent dacă partea a săvârşit sau nu un
abuz de drept. Totuşi, nu este vorba de o răspundere obiectivă, fiind deci
necesară existenţa vinovăţiei. Spre exemplu, nu va fi obligat să plătească
despăgubiri pârâtul care, neprimind citaţia cu cel puţin cinci zile înainte de
termenul de judecată, solicită şi obţine un termen pentru a-şi pregăti
apărarea.
Pe lângă obligaţia de a plăti despăgubiri, legiuitorul prevede şi
sancţionarea părţii care a folosit cu rea-credinţă anumite drepturi
procedurale cu o amendă civilă, în cuantumul stabilit de art. 1081 sau de art.
1082 C. proc. civ.
Alte texte de lege prevăd şi o serie de sancţiuni specifice. Am amintit
deja despre trimiterea dosarului la instanţa competentă înainte de
rămânerea irevocabilă a hotărârii de declinare a competenţei [art. 158 alin.
(4) C. proc. civ.], la care mai putem adăuga: neacordarea cheltuielilor de
judecată (art. 275 C. proc. civ.), revenirea asupra asistenţei juridice gratuite
încuviinţate (art. 78 C. proc. civ.), nulitatea actelor de procedură ce au urmat
citării prin publicitate (art. 95 alin. ultim C. proc. civ.), suspendarea judecăţii
în situaţia când părţile exercită abuziv dreptul de a obţine amânarea (art. 155
C. proc. civ.), chiar şi respingerea cererii (de recuzare, de strămutare etc),
deşi, în acest din urmă caz, soluţia este mai mult consecinţa faptului că
instanţa găseşte neîntemeiată cererea respectivă.
Actul de procedură abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului
pentru care dreptul procedural exercitat abuziv a fost recunoscut, iar dacă
acest act are o existenţă de sine stătătoare, sancţiunea va lovi numai actul
abuziv (de exemplu, cererea de verificare de scripte), dar, în cazul în care el
stă la baza altor acte de procedură, atât actul abuziv, cât şi cele ulterioare
vor fi lipsite de eficienţă (spre exemplu, ipoteza la care se referă art. 95 alin.
ultim C. proc. civ.).
53
Părţile
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale
De cele mai multe ori, la judecata în primă instanţă există un singur
reclamant şi un singur pârât, la judecata în apel un singur apelant şi un
singur intimat etc. Sunt însă destul de frecvente cazurile în care poziţia
contradictorie există între mai mult de două persoane, deci când, în acelaşi
proces, două sau mai multe persoane au calitatea de reclamant ori când
calitatea de pârât este deţinută de două sau mai multe persoane. O astfel de
situaţie este cunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară sub
denumirea de coparticipare procesuală, fiind numită uneori şi litisconsorţiu
procesual. Această instituţie procesuală asigură evitarea pronunţării unor
hotărâri contradictorii, contribuind totodată la o economie de timp şi de
cheltuieli.
Coparticiparea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a

pluralităţii subiectelor raportului juridic civil substanţial. Astfel, coproprietarii,
coindivizarii sau devălmăşii pot chema în judecată pe terţul care le-a
nesocotit dreptul de proprietate comună, iar, într-o asemenea ipoteză, litigiul
va opune mai mulţi reclamanţi unui singur pârât. Aceeaşi este situaţia atunci
când o persoană încalcă un drept de proprietate intelectuală, iar creaţia
intelectuală este opera mai multor autori. Dacă titularul unui drept real
cheamă în judecată, prin aceeaşi cerere, mai multe persoane care au adus
atingere dreptului respectiv, vor exista mai mulţi pârâţi. în mod asemănător
se prezintă lucrurile dacă procesul are ca obiect un raport juridic obligaţional
în care există mai mulţi creditori, mai mulţi debitori sau mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori.
Coparticiparea procesuală existentă la judecata în primă instanţă poate
continua şi la judecata în căile de atac, dar poate să ia sfârşit în cazul în care
numai unul dintre coparticipanţi exercită calea de atac, ceilalţi achiesând la
hotărârea instanţei sau neatacând-o în termenul prevăzut de lege (dacă
numai unul dintre coparticipanţi exercită în termenul prevăzut de lege calea
de atac, ceilalţi coparticipanţi exercitând-o tardiv, este posibil să existe o
coparticipare procesuală şi la judecata căii de atac, însă, se va invoca
excepţia de tardivitate, care se va rezolva înainte de soluţionarea fondului,
iar după admiterea acestei excepţii coparticiparea procesuală va înceta),
respectiv atunci când cererea de exercitare a căii de atac este introdusă
numai împotriva unuia dintre coparticipanţi. Spre exemplu: doi creditori care
au împrumutat cu o sumă de bani pe un debitor solicită obligarea acestuia la
restituirea sumei, iar hotărârea prin care s-a respins cererea de chemare în
judecată este apelată numai de unul dintre ei, respectiv, în apelul declarat
împotriva hotărârii prin care s-a admis cererea este chemat în calitate de
intimat numai unul dintre cocreditori; creditorul cheamă în judecată atât pe
debitorul principal, cât şi pe cel care a garantat datoria acestuia, iar apelul
este introdus, după caz, numai de unul dintre cei doi pârâţi sau numai
împotriva unuia dintre cei doi pârâţi etc.
Potrivit art. 47 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie
comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză. Deşi din acest
text de lege ar rezulta că existenţa coparticipării procesuale presupune
identitate de obiect sau de cauză, se admite că
54
este posibilă coparticiparea procesuală şi atunci când între obiect şi
cauză există numai o strânsă legătură.1 Această soluţie se desprinde din
interpretarea afortiori a art. 164 alin. (1) C. proc. civ., text care permite
conexarea unor pricini în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte
părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură; cu atât mai
mult, poate exista încă de la început un singur proces cu privire la cererile
respective.
Din modul în care este redactat art. 47 C. proc. civ. ar mai rezulta că
întotdeauna coparticiparea procesuală este facultativă, dar, din alte dispoziţii
legale se desprinde concluzia că sunt şi cazuri de coparticipare procesuală
necesară (obligatorie) şi anume atunci când mai multe persoane se găsesc
într-un raport juridic civil unic şi indivizibil. Spre exemplu: din prevederile art.
797 C. civ., ce declară nulă împărţeala succesorală la care nu au participat
toţi moştenitorii, se poate concluziona că în cazul ieşirii din indiviziunea
succesorală coparticiparea procesuală este obligatorie, desigur dacă sunt cel
puţin trei moştenitori care au acceptat succesiunea; în cazul revendicării unui
bun aflat în coproprietate sau în indiviziune, cererea trebuie introdusă de toţi
coproprietarii sau coindivizarii, sub sancţiunea respingerii cererii ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă,2 deci coparticiparea
procesuală este necesară.
însă, aşa cum s-a subliniat în doctrină, regula o reprezintă
coparticiparea procesuală facultativă, iar nu cea necesară.
Aşadar, o primă clasificare, având drept criteriu rolul voinţei părţilor în
formarea coparticipării, este aceea în coparticipare procesuală facultativă şi
coparticipare procesuală necesară sau obligatorie.
Într-o altă clasificare, coparticiparea procesuală subiectivă este opusă
coparticipării procesuale obiective. Coparticiparea este subiectivă în situaţia
în care există o pluralitate de persoane cu aceleaşi interese, iar
coparticiparea procesuală obiectivă rezultă din conexarea a două sau mai
multor cereri, dacă în unele din acestea sunt şi alte părţi. Se observă că nu se
poate pune semnul egalităţii între coparticiparea procesuală obiectivă şi
conexitate, cum s-ar părea că rezultă din unele lucrări de specia-litate,
deoarece este posibil să se reunească mai multe cereri în care figurează
aceleaşi două părţi, fără a mai exista, cel puţin în una din cereri, o a treia
parte, astfel încât nu poate fi vorba de o coparticipare procesuală, litigiul
opunând numai două persoane. Aşadar şi în cazul coparticipării procesuale
obiective există în proces mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, însă
această împrejurare este consecinţa conexării mai multor pricini. Menţionăm
că unii autori includ şi litispendenţa între
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1937/1973, în R.R.D., nr.
5/1974, p. 82; decizia
nr. 2163/1974, în R.R.D., nr. 6/1975, p. 65.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; CA.
Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p. 172.
3 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 152; V. Negru, D. Radu, Drept
procesual civil, E.D.P.,
Bucureşti, 1970, p. 56. Aceşti autori definesc coparticiparea procesuală
obiectivă ca fiind
situaţia în care se cumulează mai multe cereri („acţiuni”) în cadrul unui
singur proces, fără să
mai facă vreo altă precizare. în sensul, implicit, al identităţii între
coparticiparea procesuală
obiectivă şi conexitate, a se vedea şi /. Stoenescu, S. Zilberstein, E.D.P.,
55
Părţile
cazurile de coparticipare procesuală obiectivă.1 Totuşi, coparticiparea
procesuală nu poate fi în nici o ipoteză urmarea admiterii excepţiei de
litispendenţa, deoarece litispendenţa presupune formularea mai multor cereri
de chemare în judecată ce se caracterizează prin identitate de părţi, de
obiect şi de cauză, aşa încât eventuala coparticipare procesuală există încă
de la început pentru fiecare din cererile respective.
Coparticiparea procesuală se mai clasifică în activă, pasivă sau mixtă,
după cum în proces sunt mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât, mai mulţi
pârâţi şi un singur reclamant sau mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi.
Uneori, se consideră că această clasificare este proprie coparticipării
procesuale subiective,2 însă o astfel de opinie este tributară concepţiei
potrivit căreia coparticiparea procesuală obiectivă ar însemna doar simpla
reunire a unor cereri, fără a se ţine cont de faptul că şi în cazul acesteia
trebuie să fie mai mulţi reclamanţi sau pârâţi.
2.2. Efectele coparticipării procesuale
în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanţi sunt
guvernate te principiul independenţei procesuale. Articolul 48 alin. (1) C.
proc. civ. dispune că actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
coparticipanţi nu pot folosi, dar nici vătăma celorlalţi.
De la această regulă, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte o excepţie:
în cazul în care, prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor,
actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele
procedurale încuviinţate unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de
procedură vor profita şi celorlalţi. Textul citat mai prevede că dacă actele de
procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice actelor făcute de
ceilalţi coparticipanţi, atunci se va ţine cont de actele cele mai favorabile.
Excepţia prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. îşi găseşte aplicare
în cazul în care între coparticipanţi există raporturi obligaţionale de
solidaritate sau indivizibilitate. De exemplu, efectele admiterii apelului sau
recursului declarat de unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi asupra
coparticipanţilor care nu au introdus apel sau recurs ori ale căror cereri de
apel sau de recurs au fost respinse fără a fi cercetate în fond (ca tardive,
anulate ca netimbrate, ca neregulat introduse etc.).3 în schimb, consecinţele
respingerii căii de atac (de exemplu, plata cheltuielilor de judecată) vor fi
suportate numai de coparticipantul care a exercitat-o, art. 48 alin. (2) C. proc.
civ. având în vedere numai actele favorabile.
De asemenea, dacă litigiul are ca obiect un drept real principal ce
poartă asupra unui bun despre care se afirmă că aparţine coparticipanţilor în
coproprietate sau
A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 82; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 56. A se
vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 301.
A se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.
3/1962, în CD. 1952-1965, p. 298.

indiviziune, nu se mai aplică principiul independenţei coparticipanţilor.
Spre exemplu, dacă un imobil este revendicat de două persoane, ce pretind
că sunt coproprietare ale imobilului, iar instanţa respinge cererea de
chemare în judecată, apelul sau, după caz, recursul uneia va profita şi
celeilalte, în cazul în care va fi admis. A da o altă soluţie înseamnă a stabili
un drept de proprietate exclusivă în favoarea coparticipantului care a
exercitat calea de atac, deşi nu s-a solicitat instanţei acest lucru, ci,
dimpotrivă, s-a afirmat că există o coproprietate sau o indiviziune.
Uneori, chiar legea prevede că actele de procedură ale unui
coparticipant profită şi celorlalţi. Astfel, în materie de perimare, potrivit art.
251 C. proc. civ., cererea de perimare introdusă de un coparticipant sau actul
de procedură care întrerupe termenul de perimare al unuia dintre
coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi. Prima ipoteză vizează cazul în care sunt
mai mulţi pârâţi sau intimaţi şi, împlinindu-se termenul de perimare, unul
dintre aceştia formulează o cerere prin care solicită instanţei să constate
perimarea cererii de chemare în judecată (a apelului, a recursului etc), iar
efectele admiterii acestei cereri de perimare vor fi extinse asupra tuturor
coparticipanţilor, ceea ce înseamnă că perimarea operează în bloc, faţă de
toate părţile din proces, iar nu numai cu privire la raportul procesual dintre
partea care a cerut constatarea perimării şi partea adversă. Cea de a doua
ipoteză se referă la cazul când sunt mai mulţi reclamanţi (apelanţi, recurenţi
etc.) şi, pricina fiind rămasă în ne-lucrare, unul dintre aceştia îndeplineşte un
act de procedură în vederea reluării judecăţii, iar într-o asemenea situaţie
termenul de perimare se întrerupe şi în profitul celorlalţi coparticipanţi.
Trebuie subliniat că dispoziţiile art. 251 C. proc. civ. se aplică indiferent de
natura raportului juridic substanţial dintre coparticipanţi, deoarece este vorba
de o normă specială faţă de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu
cât acest din urmă text trimite expres la alte prevederi legale ce ar stabili că
actele mai favorabile ale unui coparticipant vor folosi şi celorlalţi.
Dacă însă natura raportului juridic substanţial dintre coparticipanţi nu
ar justifica extinderea efectelor actelor utile ale unora asupra celorlalţi şi nici
nu ar exista vreo dispoziţie legală specială în acest sens, se va aplica
principiul independenţei procesuale.1
Vom mai lua un exemplu, preluat (dar şi adaptat) din practica
judiciară: Să presupunem că reclamantul solicită ieşirea din indiviziunea
succesorală, chemând în judecată nu numai pe celălalt moştenitor, ci şi pe un
terţ detentor al unuia dintre bunurile succesorale. Prima instanţă admite
cererea, incluzând în lotul reclamantului şi bunul deţinut de terţ. împotriva
sentinţei declară apel numai terţul, susţinând că bunul respectiv nu face
parte din masa succesorală, ci este proprietatea lui. Dacă apelul este găsit
întemeiat, instanţa de apel nu va putea face altceva decât să scoată bunul
din masa partajabilă, fără a mai modifica loturile şi, cu atât mai mult, fără a
1 Aşadar, în cazul în care obligaţia debitorilor chemaţi în judecată este
conjunctă (divizibilă), nu se mai justifică extinderea efectelor admiterii căli de
atac exercitată de unul dintre codebitori şi la ceilalţi codebitori ce au avut
calitatea de pârâţi. Pentru o soluţie greşită, a se vedea: C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 209/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 297.
Părţile **,
putea să respingă cererea de partaj, deoarece o asemenea soluţie ar
echivala cu extinderea efectelor admiterii apelului asupra pârâtului care nu a
exercitat calea de atac (se observă că, în exemplul dat, cei doi pârâţi nu au
interese comune, ci, dimpotrivă, au interese contrarii; aceasta deoarece
litigiul prezintă două aspecte şi anume, în prealabil, revendicarea bunului
deţinut de terţ, revendicare ce profită ambilor moştenitori, chiar dacă unul
dintre ei are în proces poziţia procesuală de pârât, ca şi terţul, iar apoi ieşirea
din indiviziune). Ar urma ca reclamantul să îl acţioneze în judecată pe celălalt
copărtaş, pe temeiul art. 787 alin. (1) C. civ., solicitând despăgubiri pentru
evicţiune, calculate potrivit art. 788 C. civ. Coparticiparea procesuală mai
produce şi alte efecte. Astfel:
- atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur
mandatar, caz în care se va comunica o singură copie de pe cererea de
chemare în judecată [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.] sau de pe întâmpinare
[art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], după cum coparticipanţii sunt pârâţi sau
reclamanţi;
- dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori
nu au îndeplinit un act de procedură în termen, ei vor fi totuşi citaţi în
continuare [art. 48 alin. (2) teza finală C. proc. civ.];
- actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva
coparticipanţilor cu aceleaşi interese sunt supuse unei singure taxe judiciare
de timbru;
- coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată, dacă este cazul,
în funcţie de interesul fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în
mod egal, fie proporţional, fie solidar (art. 277 C. proc. civ.).
Mai trebuie subliniat că, potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. civ., în
procesele în care, în condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi,
preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de
necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune
reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a
actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul
acestuia. Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi
mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art, 68 şi art.
1141 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă
de către reclamanţi, în condiţiile prevăzute la alin. (2), iar de către pârâţi,
odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg
asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile
dispoziţiile alin. (4), iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un
curator special.
§3. Participarea terţilor la judecată 3.1. Precizări introductive
în prealabil, trebuie precizat că noţiunea de terţi desemnează, pe de o
parte, persoanele complet străine de proces (penitus extranei), iar, pe de altă
parte, persoanele care sunt introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi
care, din acel moment, devin şi ele părţi, fiind însă denumite, în continuare,
terţi (uneori terţi

intervenienţi sau chiar intervenienţi), spre a fi deosebite de părţile
iniţiale (reclamantul şi pârâtul). Această din urmă accepţiune o avem în
vedere atunci când vorbim de participarea terţilor la judecată.
în cele mai multe situaţii, cadrul procesual, sub aspectul părţilor între
care se stabilesc raporturile juridice procesuale, este fixat de către
reclamant, prin indicarea în cererea de chemare în judecată a persoanei
împotriva căreia îşi formulează pretenţia sa. Discutându-se numai asupra
drepturilor şi obligaţiilor părţilor din proces, respectiv asupra situaţiei juridice
dintre acestea, este firesc ca hotărârea ce se va pronunţa să îşi producă
efectele faţă de persoanele ce s-au judecat, nu însă şi faţă de persoanele
străine de proces.
Spre deosebire de hotărârile penale, care sunt opozabile erga omnes,
hotărârile civile, cu foarte rare excepţii (de exemplu, în materie de stare
civilă), nu pot fi opuse terţilor - res inter alios iudicata alteri neque nocere,
neque prodesse potest. Astfel: titularul dreptului de proprietate, care a
obţinut o hotărâre ce obligă pe pârât la predarea bunului, nu va putea să
execute acea hotărâre în cazul în care bunul respectiv este deţinut de o terţă
persoană, ci va trebui să declanşeze un nou litigiu, chemându-1 în judecată
pe terţul detentor, spre a obţine o hotărâre prin care şi acesta din urmă să fie
obligat a-i recunoaşte dreptul de proprietate; hotărârea de partaj nu poate fi
opusă unui terţ posesor, care nu a fost atras în nici un fel la judecata
finalizată cu pronunţarea acesteia, ci copărtaşul în al cărui lot a fost inclus
bunul aflat la terţ va trebui să introducă împotriva acestuia o cerere în
revendicare; în cazul raporturilor juridice obligaţionale cu pluralitate de
debitori, fără ca obligaţia să fie solidară ori indivizibilă, debitorii care nu au
participat la judecată nu se vor putea prevala de hotărârea obţinută de unul
dintre debitori împotriva creditorului, după cum acesta din urmă nu va putea
opune celorlalţi debitori hotărârea pe care a obţinut-o numai împotriva unui
debitor etc.
Pentru ca hotărârea civilă să îşi producă efectele şi faţă de alte
persoane, este necesară introducerea acestora în proces.
Necesitatea atragerii unui terţ la judecată poate să decurgă din folosul
practic pe care I-ar realiza una din părţile iniţiale (reclamantul sau pârâtul),
care urmăreşte să i se recunoască ori să i se stabilească anumite drepturi şi
faţă de terţul respectiv.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate să
aparţină şi terţului, fie pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a
apăra pe una din părţile în litigiu, cu care se găseşte în raporturi speciale şi
care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită de parte pentru a
formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul că, uneori,
interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de
pronunţarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte. Spre exemplu: într-un
litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil, creditorul ipotecar al
pârâtului are interesul de a interveni la judecată, pentru a dovedi că imobilul
este proprietatea pârâtului, având în vedere că, în cazul în care reclamantul
ar câştiga, urmează a se aplica principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis; creditorii chirografari pot interveni într-un litigiu în care debitorul
lor este parte, fie pentru a împiedica o fraudare a intereselor lor, evitând
astfel un proces ulterior în care ar
Părţile 59
trebui să invoce dispoziţiile art. 975 C. civ., fie pentru a-i ajuta pe
debitorul lor să câştige, în considerarea împrejurării că orice fluctuaţii ale
patrimoniului debitorului (mărirea sau diminuarea activului patrimonial)
influenţează posibilitatea creditorilor chirografari de a-şi satisface creanţele,
art. 1718 C. civ. nerecunoscându-le decât un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, luat în universalitatea sa (de altfel, pentru situaţia
când debitorul ar fi reclamant, iar pricina nu ar avea caracter personal,
creditorii chirografari ar fi putut şi ei să declanşeze procesul civil, în temeiul
art. 974 C. civ.; afortiori, ei pot să intervină în litigiul pornit de debitorul lor,
respectiv în litigiul pornit împotriva debitorului lor); cel ce are obligaţia de a
garanta pe una dintre părţile din proces nu este obligat să aştepte ca aceasta
să formuleze o cerere prin care să-şi valorifice obligaţia de garanţie pe cale
incidentală sau principală, ci poate să se alăture părţii respective, sprijinindu-
i pretenţiile sau apărările, cu scopul de a triumfa împreună, astfel încât
garantatul să nu se mai îndrepte împotriva garantului etc.
Trebuie subliniat că, în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, terţii
sunt practic obligaţi să intervină într-un proces în curs de judecată, sub
sancţiunea de a nu îşi mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele
lor. Spre exemplu: din dispoziţiile înscrise în art. 785 C. civ., se desprinde
concluzia că, în cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt
obligaţi să intervină în procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca
împărţeala pe calea prevăzută de art. 975 C. civ., chiar dacă aceasta a fost
făcută cu fraudarea drepturilor lor; la urmărirea silită imobiliară, cei care au
un drept de privilegiu sau ipotecă asupra imobilului ce formează obiectul
executării silite sunt obligaţi să intervină, întrucât actul de adjudecare
prezintă un efect purgic etc.
Participarea terţilor la judecată prezintă avantaje incontestabile: Ea
permite reunirea într-un singur proces a tuturor persoanelor interesate de
pretenţia supusă judecăţii, instanţa urmând a se pronunţa nu numai asupra
raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât, ci şi asupra
raporturilor juridice dintre terţii intervenienţi şi părţile iniţiale,
preîntâmpinându-se, astfel, posibilitatea apariţiei unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii, realizându-se totodată o economie de timp şi chiar de
cheltuieli.
Introducerea unor terţe persoane într-un proces în curs de desfăşurare
are însă şi unele inconveniente, deoarece poate întârzia soluţionarea cererii
principale sau poate ridica anumite probleme în ceea ce priveşte
competenţa. De asemenea, terţul este obligat să ia procedura în faza în care
se găseşte în momentul introducerii sale în proces, fiindu-i deci opozabile
actele de procedură anterioare intervenţiei, cu toate că acestea nu au fost
îndeplinite în contradictoriu şi cu el, ceea ce poate afecta în oarecare măsură
drepturile sale, mai ales atunci când atragerea terţului la judecată nu se
datorează iniţiativei lui (caz în care el însuşi şi-ar asuma riscul opozabilităţii
actelor de procedură deja efectuate), ci a reclamantului sau a pârâtului.
Codul de procedură civilă reglementează intervenţia voluntară (art. 49-
56), precum şi trei forme de intervenţie forţată, anume, chemarea în
judecată a altor persoane (art. 57-59), chemarea în garanţie (art. 60-63) şi
arătarea titularului dreptului (art. 64-66).
Părţile 61
Trebuie subliniat că atragerea unui terţ la judecată din iniţiativa
reclamantului sau a pârâtului (intervenţia forţată) nu este permisă decât în
cazurile expres prevăzute de lege. Spre deosebire de dispoziţiile legale care
stabilesc dreptul terţelor persoane de a interveni într-un proces în curs de
desfăşurare ori de câte ori au interes, legea nu prevede în mod general
introducerea în procesul civil, pe calea intervenţiei forţate, a oricărei
persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă şi care
nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Aşadar, nu poate fi
introdus forţat într-un litigiu orice terţ care ar avea posibilitatea să intervină
voluntar, deoarece intervenientul voluntar îşi apără de bunăvoie propriile
interese, în timp ce inter-venientul forţat este chemat fie să recunoască
dreptul unei părţi din proces, fie să se constate că nu are nici un drept asupra
părţii care l-a introdus în proces. Pot fi întâlnite şi alte situaţii, în afara celor
vizate de art. 57-66 C. proc. civ., în care ar exista interesul ca un terţ să fie
introdus în proces la cererea uneia dintre părţi, însă, în lipsa unui text de lege
expres, o eventuală cerere în acest sens ar urma să fie respinsă ca
inadmisibilă.
Subliniem că participarea terţilor la judecată nu trebuie confundată cu
instituţia conexării pricinilor (art. 164-165 C. proc. civ.) şi nici cu
coparticiparea procesuală subiectivă. Oricare dintre formele participării
terţilor la judecată implică existenţa unui singur proces în curs de
desfăşurare, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale (de intervenţie
voluntară sau forţată), nefiind vorba de mai multe cereri conexate şi nici de o
singură cerere de chemare în judecată în care figurează, eventual după
întregirea sau modificarea acesteia, mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi.
3.2. Intervenţia voluntară
3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
După cum rezultă din însăşi denumirea ei, intervenţia voluntară este
acea formă de participare a terţelor persoane la judecată ce constă în
introducerea unui terţ, din propria sa iniţiativă, într-un proces aflat în curs de
judecată, putând fi definită ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces
pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra
dreptul unei părţi din acel proces.
Deci, intervenţia voluntară prezintă două elemente definitorii, şi anume:
- existenţa unui proces civil în curs de judecată;
- introducerea unui terţ, din iniţiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenţia voluntară este de
neconceput dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu
pendente. Intervenţia voluntară ar fi inadmisibilă atunci când, înainte de
formularea ei, s-a pronunţat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din
urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziţie (desistarea
reclamantului, achiesarea pârâtului la toate pretenţiile reclamantului,
încheierea unei tranzacţii judiciare) ori a intervenit perimarea.
Cererea de intervenţie voluntară poate fi formulată de orice terţ care
ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să se pronunţe
într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu
obiectul acelei pricini, nu însă şi de o
persoană ce a dobândit deja calitatea de parte în acel proces. însă, cei

care sunt consideraţi a fi reprezentaţi în proces (de exemplu, creditorii
chirografari ai părţilor) pot interveni, deoarece, în realitate ei nu sunt părţi, ci
numai hotărârea care se va pronunţa le va fi opozabilă.
Există totuşi anumite situaţii în care s-ar putea discuta dacă ar fi
admisibilă intervenţia voluntară formulată de o persoană ce este ori a fost
parte în procesul respectiv. Astfel: dacă se revendică un bun şi pârâtul
cheamă în garanţie persoana ce i-a vândut bunul respectiv, iar aceasta din
urmă doreşte să obţină pentru sine bunul ce formează obiectul litigiului,
invocând rezoluţiunea sau nulitatea contractului pe care l-a încheiat cu
pârâtul, trebuie să i se recunoască dreptul de a introduce o cerere de
intervenţie voluntară principală, având în vedere că între reclamant şi terţul
chemat în garanţie de către pârât nu se stabilesc raporturi procesuale directe
(dacă nu se admite această soluţie, atunci ar trebui să se accepte că terţul
chemat în garanţie poate formula o cerere «convenţională nu numai
împotriva părţii ce l-a chemat în garanţie şi care are poziţia procesuală de
reclamant în cererea de chemare în garanţie, ci şi împotriva adversarului
acesteia din cererea de chemare în judecată); în ipoteza în care reclamantul
îşi formulează pretenţia împotriva mai multor pârâţi, însă, până a se intra în
dezbaterea fondului, renunţă la judecată faţă de unul dintre pârâţi, acesta va
putea să intervină voluntar, deoarece, în momentul introducerii cererii de
intervenţie, nu mai are calitatea de parte în procesul respectiv independent
de voinţa lui.
în schimb, dacă procesul continuă fără una dintre părţi datorită
atitudinii acesteia (de exemplu, unul din pârâţi a achiesat la pretenţiile
reclamantului, o parte a achiesat la hotărâre sau nu a exercitat şi ea calea de
atac în termenul prevăzut de lege etc), intervenţia voluntară a persoanei
respective este inadmisibilă, soluţia contrară echivalând cu o revocare a unui
act unilateral sau, după caz, cu o revenire unilaterală asupra unei convenţii
sinalagmatice (cum ar fi: tranzacţia judiciară încheiată numai de unele părţi,
evident fără încălcarea intereselor celorlalte părţi) ori cu o eludare a
anumitor dispoziţii legale imperative (cum ar fi: cele referitoare la termenul
în care poate fi exercitat apelul).
Reprezentantul legal sau convenţional al unei părţi, neacţionând în
nume propriu şi deci fiind un terţ faţă de pretenţia supusă judecăţii, poate să
formuleze o cerere de intervenţie voluntară (în nume propriu).
Articolul 49 C. proc. civ., după ce prevede, în primul alineat, că „oricine
are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”,
dispune, în alin. (2), că „intervenţia este în interes propriu când cel care
intervine invocă un drept al său”, iar, în alineatul ultim, că intervenţia „este
în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.
Rezultă că intervenţia voluntară poate fi de două feluri, după cum
terţul invocă un drept propriu (intervenţie voluntară principală) sau apără
drepturile uneia dintre părţi (intervenţie voluntară accesorie).
Mai rezultă, din art. 49 alin. (1) C. proc. civ., că terţul trebuie să
justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei,
interesul fiind o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru exercitarea oricărei
forme concrete de manifestare a

acţiunii civile, deci şi a intervenţiei voluntare, fie principală, fie
accesorie. Aşadar, denumirile de „intervenţie în interes propriu” şi
„intervenţie în interesul uneia din părţi” nu sunt exacte, întrucât, ceea ce
distinge cele două feluri de intervenţie voluntară nu este interesul, care
aparţine terţului intervenient în toate situaţiile, ci, aşa cum se desprinde din
chiar art. 49 C. proc. civ., dreptul invocat, care aparţine terţului în cazul
intervenţiei voluntare principale (cel puţin, aşa pretinde acesta), respectiv
părţii în favoarea căreia s-a intervenit în cazul intervenţiei voluntare
accesorii.
Trebuie însă subliniat că numai terminologia folosită în actuala
reglementare pentru cele două feluri de intervenţie voluntară este improprie,
deoarece, din ansamblul reglementării, nu se desprinde însă concluzia că
interesul nu ar aparţine celui care intervine în apărarea unei părţi.
3.2.2. Intervenţia voluntară principală
Cererea prin care un terţ solicită introducerea sa într-un proces în curs
de judecată, pentru a i se recunoaşte sau stabili un drept propriu, se numeşte
intervenţie voluntară principală.
Ca natură juridică, intervenţia voluntară principală este o veritabilă
chemare în judecată, îndreptată împotriva părţilor iniţiale, deci atât a
reclamantului, cât şi a pârâtului. Terţul intervenient poate să îşi formuleze
pretenţia pe cale principală, declanşând un proces distinct, în care el ar
figura ca reclamant, iar părţile din celălalt proces ar fi pârâte. Dacă însă
terţul preferă să invoce pretinsul său drept în litigiul pendente, cererea sa
dobândeşte caracter incidental, devenind o cerere care se grefează pe
cererea principală, dar care poate fi soluţionată şi independent de aceasta.
Intervenţia voluntară principală constituie un incident procedural ce
determină lărgirea cadrului procesual, de regulă din punctul de vedere al
părţilor, însă, uneori, şi sub aspectul obiectului litigiului.
Intervenţia voluntară principală presupune invocarea de către un terţ a
unui drept propriu, fără însă a fi necesar să existe identitate între dreptul
pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în
judecată.2 Totuşi, între cele două drepturi subiective trebuie să existe o
legătură suficientă, care să justifice rezolvarea împreună a celor două cereri.
Dacă între pretenţia terţului şi pretenţia supusă judecăţii de către
1 Sub acest aspect, este de remarcat că dispoziţiile
corespunzătoare din reglementarea ante
rioară anului 1948 aveau o redactare superioară. Astfel, vechiul art. 247
alin. (2) C. proc. civ.
prevedea că „intervenţia se va putea face fie pentru recunoaşterea
drepturilor intervenientului,
fie pentru apărarea drepturilor uneia din prigonitoarele părţi”.
Menţionăm că noul Cod francez
de procedură civilă, după ce precizează că intervenţia voluntară poate fi
principală sau acce
sorie (art. 328), dispune că intervenţia este principală atunci când se
formulează o pretenţie în
profitul intervenientului [art. 329 alin. (1)] şi este accesorie în cazul în
care sprijină pretenţiile
unei părţi, aceasta din urmă fiind admisibilă dacă autorul ei are
interesul, pentru a-şi conserva
drepturile sale, să susţină partea respectivă [art. 330 alin. (1) şi alin.
(2)].
2 Spre exemplu, s-a decis că într-un litigiu având ca obiect
revendicarea unui imobil, chiriaşul
acelui imobil poate formula cerere de intervenţie voluntară principală -
Trib. Bucureşti, secţia a
Dl-a civilă, decizia nr. 3326/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1998, p. 206.
63
Părţile
reclamant (sau de către pârât, în cazul în care s-a formulat o cerere
reconvenţională) nu există o conexiune, atunci intervenţia voluntară
principală este inadmisibilă, deoarece nu ar face altceva decât să întârzie
soluţionarea cererii de chemare în judecată. într-un asemenea caz,
neexistând nici un risc să se ajungă la pronunţarea a două hotărâri
contradictorii, terţul va trebui să declanşeze un proces separat.
Cât priveşte sfera de aplicare a intervenţiei voluntare principale, se
observă că legea nu limitează formularea cererii la anumite materii. Ar
rezulta că, în regulă generală, intervenţia voluntară principală este admisibilă
în orice proces civil. Cu toate acestea, se consideră inadmisibilă cererea de
intervenţie voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi:
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei,1 tăgăduirea paternităţii, punerea sub
interdicţie sau ridicarea interdicţiei etc. Această soluţie se sprijină nu atât pe
argumentul că terţul nu ar putea să invoce acelaşi drept ca şi reclamantul,
deoarece am văzut că nu este necesar să existe identitate de obiect între
cele două cereri, cât mai ales pe faptul că, pe de o parte, dat fiind caracterul
strict personal, în litigiile respective trebuie să participe numai anumite
persoane, iar, pe de altă parte, nu ar exista o legătură suficientă, care să
justifice întârzierea soluţionării pricinii cu caracter strict personal, între
pretenţia formulată de terţ şi cea din cererea introductivă de instanţă.
Precizăm însă că, atunci când în litigiul declanşat printr-o cerere cu
caracter strict personal părţile formulează şi cereri accesorii sau incidentale
care nu au un astfel de caracter, intervenţia voluntară principală devine
admisibilă dacă vizează pretenţiile formulate în cererile accesorii sau
incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de divorţ se solicită şi
partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terţă persoană ar putea
să intervină pentru a-şi valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus
împărţelii.
Se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de drepturi şi
conflictele de interese) nu este admisibilă intervenţia voluntară principală,
întrucât o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând
dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte
în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o
asemenea soluţie. Considerăm însă că soluţia urmează a fi nuanţată, în
sensul că ea priveşte numai litigiile individuale de muncă. Pentru litigiile
colective de muncă, în cazul în care unitatea cere nu numai declararea grevei
ca nelegală, ci şi despăgubiri, o terţă persoană poate să solicite şi ea
despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectivă.
Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de muncă se face conform
Codului de procedură civilă, în măsura în care legea nu dispune altfel, ceea
ce nu este cazul în legătură cu problema care ne preocupă, iar argumentul ce
justifică inadmisibilitatea intervenţiei principale în litigiile individuale de
muncă nu ar mai putea fi folosit. Chiar şi în
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1890/1992, în Dreptul, nr. 8/1993, p. 70.
V.M. Ciobanu, Notă critică Ia sentinţa civilă nr. 6583/1987 a Judecătoriei
Braşov, în R.R.D., nr. 12/1988, p. 65; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
279/1988, în Dreptul, nr. 8/1990, p.57.
Părţile
65
litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau

încetarea contractului colectiv de muncă pot exista situaţii când ar fi
admisibilă o intervenţie voluntară principală, de exemplu, cererea formulată
de salariaţii care nu sunt membri ai sindicatului ce este parte în proces,
desigur prin reprezentanţi aleşi de către aceştia. Apreciem că art. 239 C.
muncii, potrivit căruia, prevederile contractului colectiv de muncă produc
efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării sau de
afilierea lor la o organizaţie sindicală nu constituie un argument suficient
pentru a justifica în toate cazurile extinderea efectelor hotărârii judecătoreşti
şi în privinţa salariaţilor ce nu pot fi consideraţi că au fost reprezentaţi de
sindicat în procesul respectiv.1
Pornindu-se de la o situaţie particulară ivită în practica instanţei
supreme, s-a arătat că „intervenţia în nume propriu” ar fi admisibilă şi în
instanţa de strămutare, ca de altfel şi „intervenţia în interesul uneia din
părţi” - T. Pop, Opinii în legătură cu unele aspecte jurispru-denţiale actuale în
domeniul dreptului procesual, în Dreptul, nr. 12/1994, p. 19-20. în speţa ce a
prilejuit formularea acestui punct de vedere, s-a solicitat strămutarea
judecării unui recurs, dar, fiind de rea-credinţă, partea a indicat în cererea de
strămutare o altă persoană decât aceea care îi era adversar în litigiul de
fond. Aceasta din urmă, aflând de cererea de strămutare, a introdus o cerere
de intervenţie voluntară principală, încuviinţată în principiu de instanţa
supremă, care apoi a respins ca neîntemeiată cererea de strămutare (C.S.J.,
secţia comercială, încheierea nr. 326/21.06.1994, citată de T. Pop, loc. cit., în
Dreptul, nr. 12/1994, p. 19-20; nici nu mai discutăm despre efectele juridice
ale unei hotărârii de strămutare a unei pricini în care figurează alte persoane
decât adevăratele părţi, deci a unei pricini ce nu există). Este însă discutabilă
calificarea cererii respective ca fiind o intervenţie voluntară principală.
Strămutarea constituie un incident procedural în legătură cu judecarea unei
pricini, care nu pune în discuţie pretenţia dedusă judecăţii şi care, deşi este
de competenţa unei alte instanţe, nu duce la un proces distinct, astfel încât
părţi în instanţa de strămutare trebuie să fie părţile din pricina a cărei
strămutare se solicită. Aşadar, cererea formulată în speţă nu era altceva
decât o simplă cerere prin care cel interesat menţiona adevăratele părţi din
proces, învederând instanţei de strămutare reaua-credinţă a părţii ce a
solicitat strămutarea. în urma unei asemenea cereri, preşedintele instanţei
va cere dosarul pricinii [art. 40 alin. (2) teza I C. proc. civ.] şi va dispune
citarea adevăratelor părţi pentru rezolvarea cererii de strămutare. în plus,
intervenţia voluntară principală presupune invocarea unui drept subiectiv
civil, însă, în instanţa de strămutare nu se discută niciodată fondul. Soluţia pe
care nu o împărtăşim duce la un cerc vicios, deoarece ar trebui să se admită
că pe calea intervenţiei voluntare principale s-ar putea invoca nu numai un
drept subiectiv civil, ci şi un drept procedural, dar drepturile procedurale (cu
excepţia dreptului de a sesiza instanţa) nu pot fi exercitate decât de părţile
din proces [este evident că art. 49 alin. (2) C. proc. civ. nu are în vedere
dreptul de a sesiza instanţa, întrucât acest drept este recunoscut de lege
oricărei persoane; în caz contrar, intervenţia voluntară principală ar fi la
îndemâna oricărei persoane ce ar justifica interesul de a participa la judecată
şi ar include şi situaţia când terţul ar interveni pentru a apăra pe una din
părţi, cu toate că legea stabileşte un regim juridic diferit pentru cele două
feluri de intervenţie voluntară], iar terţul intervenient devine parte în proces
numai după încuviinţarea în principiu a cererii sale. în consecinţă, intervenţia
voluntară principală este inadmisibilă dacă se face cu ocazia şi în vederea
rezolvării unor incidente procedurale, precum: strămutarea; recuzarea
tuturor judecătorilor de la o instanţă sau când, datorită recuzării, nu se poate
alcătui completul de judecată; cererea de perimare; un conflict de
competenţă etc.
în cazul unui litigiu arbitrai, intervenţia voluntară principală este

admisibilă numai dacă terţul a fost şi el parte în convenţia arbitrală sau dacă,
ulterior declanşării litigiului arbitrai, se încheie un compromis între terţ şi
părţile iniţiale, aceeaşi fiind soluţia pentru orice formă de participare a terţilor
la judecată.
în literatura de specialitate mai veche s-a arătat că intervenţia
voluntară ar fi admisibilă în materie posesorie. în ce ne priveşte, avem unele
rezerve faţă de această opinie, deoarece prin cererile posesorii se urmăreşte
apărarea unei situaţii de fapt, de care legea leagă o serie de consecinţe
juridice, aşa încât litigiile posesorii nu pun în discuţie drepturi subiective
civile. Dacă un terţ ar interveni, invocând drepturi proprii în legătură cu bunul
ce formează obiectul cererii posesorii, ar însemna să se transforme procesul
posesoriu într-un proces cu caracter petitoriu, împotriva voinţei părţilor
iniţiale, care au înţeles să se judece în posesoriu. Eventual, intervenţia
voluntară principală ar putea fi considerată admisibilă numai în cazul în care
terţul ar pretinde pentru sine posesia bunului respectiv, însă această soluţie
implică o interpretare mai largă a art. 49 alin. (2) C. proc. civ., textul de lege
vorbind de invocarea unui drept, iar nu de invocarea unei situaţii juridice sau
de formularea unei pretenţii.
Relativ recent, s-a susţinut că în materia contenciosului administrativ
obiectiv (expresia de „contencios administrativ obiectiv” este folosită de unii
autori pentru a desemna acel contencios administrativ care îşi are izvorul
normativ în prevederile înscrise în art. 122 alin. (5) din Constituţie şi în Legea
nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, deci atunci când prefectul
exercită atribuţiile de tutelă administrativă, prin atacarea actelor autorităţilor
administraţiei publice locale în faţa instanţei de contencios administrativ),
dintre posibilele consecinţe procedurale ale formulării unei intervenţii
voluntare principale, ar putea fi admisă numai întreruperea prescripţiei
dreptului la acţiune.1 în ce ne priveşte, apreciem că este discutabilă teza
inadmi-sibilităţii de plano a intervenţiei voluntare principale în litigiile de
contencios administrativ obiectiv, argumentele aduse în sprijinul acesteia
nefiind la adăpost de orice critică. Se consideră că existenţa unei cereri
principale ce are ca finalitate apărarea interesului general ar fi ireconciliabilă
cu intervenţia unei terţe persoane care urmăreşte realizarea unui interes
individual. însă, încălcarea unui interes general nu exclude şi încălcarea, prin
acelaşi act sau fapt, a unui interes individual. Se mai precizează că, prin
intervenţia voluntară principală, terţul îşi îndreaptă pretenţia împotriva
ambelor părţi iniţiale, pe când, în ipoteza analizată, terţul nu justifică nici un
interes de a-şi formula cererea şi împotriva prefectului. Se pierde însă din
vedere faptul că art. 49 alin. (2) C. proc. civ. se referă la invocarea unui drept
al terţului, iar numai în literatura de specialitate se vorbeşte despre situaţia
de drept comun când terţul opune pretinsul său drept ambelor părţi.
E. Popa, Discuţii în legătură cu intervenţia în interes propriu în cazul
contenciosului administrativ, în Dreptul, nr. 1/1995, p. 70-71. Subliniem că, în
raport cu soluţia spre care înclină acest autor, surprinde reţinerea efectului
întreruptiv de prescripţie, întrucât cererea de intervenţie voluntară ar urma
să fie respinsă ca inadmisibilă, iar, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr.
167/1958, prescripţia nu este întreruptă în cazul respingerii cererii.
6.

Potrivit art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie voluntară
principală trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în
judecată. Textul menţionat trimite deci la dispoziţiile art. 112 C. proc. civ.,
care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea,
fiind vorba de o cerere incidentală, conţinutul acesteia trebuie să se refere şi
la cererea principală.
Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., intervenţia voluntară principală se
poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.
Raţiunea fixării acestui termen constă, în primul rând, în faptul că terţul ar
putea să afle relativ târziu despre existenţa litigiului în care ar avea interesul
să intervină, cu atât mai mult cu cât declanşarea unui proces civil nu este
supusă unor formalităţi de publicitate, în scopul înştiinţării oricărei persoane
interesate, cu excepţia unor cazuri limitativ prevăzute de lege. însă, având în
vedere că terţul deduce judecăţii o pretenţie proprie, pentru a nu se răpi
părţilor un grad de jurisdicţie, intervenţia voluntară principală trebuie făcută
înaintea primei instanţe, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 50 alin. (3) C.
proc. civ., la care ne vom referi ceva mai jos. Ţinând seama de necesitatea ca
rezolvarea cererii incidentale să nu întârzie soluţionarea cererii principale,
legiuitorul a stabilit că închiderea dezbaterilor reprezintă momentul limită
până la care interve-nientul principal îşi poate depune cererea. în lipsa unei
precizări anume în cuprinsul art. 50 alin. (2) C. proc. civ., acest moment se
determină conform art. 150 C. proc. civ., fiind deci vorba de declaraţia pe
care o face în acest sens preşedintele, după concluziile pe fond ale părţilor,
dacă instanţa de judecată consideră că este lămurită şi urmează a se retrage
în vederea deliberării.
Aşadar, într-un proces de partaj, cererea de intervenţie voluntară
principală poate fi introdusă şi după pronunţarea încheierii de admitere în
principiu, până la închiderea dezbaterilor ce preced hotărârea finală de
partaj. Menţionăm totuşi că, relativ recent, instanţa supremă a decis că în
cazul în care cererea de intervenţie voluntară principală se referă la
probleme asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu,
terţul nu mai poate interveni după închiderea dezbaterilor privind admiterea
în principiu a cererii de partaj, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai
pe cale principală.1 Aparent, soluţia s-ar justifica pe caracterul interlocutoriu
al încheierii de admitere în principiu, însă, se observă că, dacă ar primi
cererea de intervenţie voluntară principală, instanţa nu ar fi pusă în situaţia
de a reveni asupra unei măsuri luate în legătură cu raporturile juridice dintre
părţile iniţiale pentru a dispune o altă măsură cu privire la aceleaşi raporturi
juridice, deoarece, la încuviinţarea primei măsuri nu puteau fi avute în vedere
şi pretenţiile terţului, pe când cea din urmă măsură vizează nu numai
raporturile juridice dintre părţile iniţiale, ci şi cele dintre acestea şi terţul
intervenient. în plus, dispoziţiile care reglementează partajul judiciar nu se
referă şi la intervenţia voluntară, aşa încât, aplicând regula conform căreia
normele speciale se completează cu dreptul comun, înseamnă că termenul în
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1212/1991, în Dreptul, nr. 1/1992, p.
103, decizie prin care instanţa supremă, în mod nejustificat, a revenit asupra
practicii sale anterioare (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967, în
CD. 1967, p. 283).
67
Părţile
care se poate formula intervenţia voluntară principală într-un proces de
partaj se stabileşte tot potrivit art. 50 C. proc. civ., text care nu face vreo
distincţie în funcţie de natura litigiului şi care vorbeşte generic de închiderea
dezbaterilor, iar nu de închiderea dezbaterilor asupra unei probleme ce
urmează a fi soluţionată printr-o încheiere premergătoare hotărârii de fond.
Cererea de intervenţie voluntară principală trebuie depusă cel mai
târziu până la închiderea dezbaterilor de fond, chiar şi atunci când instanţa a
amânat pronunţarea hotărârii.
Pentru situaţia în care cauza se repune pe rol, se ridică problema de a
şti dacă ar mai putea fi formulată o intervenţie voluntară principală, având în
vedere că, prin ipoteză, vor mai avea loc dezbateri cu privire la împrejurările
ce au determinat repunerea pricinii pe rol. Considerăm că un răspuns global
nu poate fi dat, ci, de la speţă la speţă, instanţa va încuviinţa sau nu în
principiu cererea terţului, după cum aceasta ar întârzia sau nu soluţionarea
cererii de chemare în judecată.
Articolul 50 alin. (3) C. proc. civ. permite introducerea cererii de
intervenţie voluntară principală şi în instanţa de apel, însă numai cu învoirea
părţilor. în legătură cu această învoire a părţilor, subliniem că, dacă la
judecata în primă instanţă au existat mai mult de două părţi, dar numai unele
au fost atrase la judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din
urmă, însă terţul intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o
va obţine şi faţă de părţile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă şi
irevocabilă.
Legea nu prevede şi momentul până la care terţul poate să intervină în
instanţa de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod corespunzător,
dispoziţia legală de la judecata în primă instanţă, momentul fiind deci acela
al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanţei de apel.
Intervenţia voluntară principală este însă inadmisibilă în recurs,
deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu
antrenează o judecare a fondului în chiar soluţionarea căii de atac, iar, pe de
altă parte, art. 50 alin. (3) C. proc. civ., ca orice normă specială, este de
strictă interpretare şi aplicare. Un argument în sprijinul acestei soluţii poate fi
desprins şi din art. 51 C. proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să permită formularea cererii de intervenţie voluntară principală
şi în recurs, textul nu ar fi vorbit numai de intervenţia voluntară accesorie.
Terţul nu poate să îşi formuleze pretenţia sa pe cale incidentală nici în cazul
în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se
pronunţă fără drept de apel, întrucât soluţia contrară ar transforma recursul
într-un apel, deşi legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situaţia
respectivă.
Cât priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare principale în cadrul
rejudecării fondului după casare, se disting următoarele situaţii: dacă s-a
casat cu reţinere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a fost recurată o
hotărâre pronunţată în apel sau o sentinţă nesupusă apelului; în cazul casării
cu trimitere la instanţa de apel care a pronunţat hotărârea recurată sau la
instanţa de apel competentă, cererea interve-nientului voluntar principal
poate fi primită numai cu acordul părţilor, soluţia justifi-cându-se prin aceea
că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o
68
Părţile
69
judecată în apel, fiind deci guvernată de dispoziţiile legale din materia

apelului; în cazul în care casarea cu trimitere s-a făcut pentru necompetenţa
atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe, rejudecarea fondului după
casare echivalează cu o judecată în primă instanţă, aşa încât cererea de
intervenţie voluntară principală poate fi depusă până la închiderea
dezbaterilor; această din urmă soluţie îşi găseşte aplicare şi atunci când s-a
casat cu trimitere într-o pricină în care, potrivit legii, hotărârea primei
instanţe nu este supusă apelului.
în cazul contestaţiei în anulare, intervenţia voluntară principală devine
admisibilă dacă se rejudecă fondul ca urmare a admiterii căii extraordinare
de atac de retractare şi numai atunci când: contestaţia în anulare de drept
comun a fost exercitată, în condiţiile stabilite de art. 317 alin. final C. proc.
civ., împotriva unei sentinţe nesupuse apelului sau împotriva unei hotărâri
pronunţate în apel, însă, în această din urmă situaţie cererea intervenientului
principal poate fi primită numai cu acordul părţilor; contestaţia în anulare
specială a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie în
ultimă instanţă.
Referitor la cealaltă cale extraordinară de atac de retractare, problema
admisibilităţii cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai
dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de
revizuire (este însă posibil să nu existe o rejudecare a fondului deşi cererea
de revizuire s-a admis, spre exemplu, în cazul motivului prevăzut de art. 322
pct. 7 C. proc. civ. - contrarietatea de hotărâri; într-o asemenea situaţie,
terţul are deschisă numai calea unei cereri principale). în cazul în care s-a
atacat o hotărâre de primă instanţă (rămasă definitivă prin neape-lare), iar
cererea de revizuire a fost încuviinţată în principiu, terţul îşi poate formula
pretenţiile până la închiderea dezbaterilor. Dacă s-a admis în principiu
cererea de revizuire a unei hotărâri pronunţate în apel, cererea terţului poate
fi primită pentru a fi judecată numai dacă părţile convin în acest sens. în
situaţia când s-a cerut revizuirea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de
recurs, intervenţia voluntară principală este inadmisibilă.
în cazul în care un terţ formulează o cerere de intervenţie voluntară
principală, prima problemă pe care o are de rezolvat instanţa de judecată
este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviinţată în principiu,
în alte cuvinte, dacă pretenţia terţului este susceptibilă de a fi soluţionată în
litigiul pendente. Pentru a se preîntâmpina surprinderea părţilor între care s-a
legat iniţial raportul juridic procesual, precum şi pentru a se asigura dreptul
de apărare al acestora şi contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) C. proc. civ.
prevede că instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii
de intervenţie numai după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. înainte
de a decide cu privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, instanţa de judecată va trebui să verifice următoarele
aspecte: dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu; dacă
există o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie,
care să justifice soluţionarea împreună a celor două cereri; dacă terţul a
formulat cererea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, pentru ipoteza
când terţul îşi formulează pretenţia în instanţa de apel, instanţa va trebui să
verifice dacă părţile cu privire la care se judecă
apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu

natura litigiului dintre părţile iniţiale, ar fi admisibilă o intervenţie voluntară
principală.
Asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei voluntare principale,
instanţa de judecată se va pronunţa printr-o încheiere, prin care va încuviinţa
în principiu cererea terţului sau, după caz, o va respinge ca inadmisibilă.
Această încheiere, potrivit art. 52 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi atacată
decât odată cu fondul. Aplicând principiul accesorium sequitur principale,
rezultă că încheierea cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de
intervenţie voluntară principală este supusă acelei căi de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii de fond, desigur numai după pronunţarea
acesteia din urmă. întrucât art. 52 alin. (2) C. proc. civ. nu face nici o
deosebire, se desprinde concluzia că încheierea în discuţie poate fi atacată
atât în cazul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, cât şi atunci
când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferă numai persoana ce ar
avea interesul să atace încheierea, aceasta fiind, pentru prima situaţie,
oricare dintre părţile iniţiale, iar, pentru cea de a doua situaţie, terţul care a
formulat cererea. Menţionăm că ultima ipoteză prezintă particularitatea că se
recunoaşte dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a
dobândit calitatea de parte în procesul respectiv, ţinând cont de faptul că
terţul intervenient dobândeşte calitatea de parte numai după încuviinţarea în
principiu a cererii sale.1
încheierea asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală are caracter interlocutoriu, astfel încât instanţa care a
pronunţat-o nu mai poate reveni asupra ei. Dacă a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie, instanţa trebuie apoi să o soluţioneze pe fond, chiar şi
atunci când ar constata ulterior că a greşit primind să judece pretenţia
terţului pe cale incidentală.
în cazul în care instanţa nu a încuviinţat în principiu cererea de
intervenţie voluntară principală, pronunţând deci o încheiere de respingere a
acesteia ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca această încheiere
odată cu hotărârea de fond, terţul va putea să îşi reitereze pretenţia printr-o
cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva părţilor din procesul în
care a vrut să intervină, neexistând riscul de a i se opune puterea de lucru
judecat, întrucât cererea sa de intervenţie nu a fost soluţionată pe fond.
Efectele introducerii cererii de intervenţie voluntară principală se
produc numai dacă instanţa de judecată pronunţă o încheiere de încuviinţare
în principiu, nu însă şi atunci când cererea terţului este respinsă ca
inadmisibilă. Aceste efecte sunt următoarele: învestirea instanţei cu
judecarea pretenţiei terţului intervenient; prorogarea legală de competenţă,
dacă este cazul (art. 17 C. proc. civ.); terţul devine parte în proces, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate; dreptul subiectiv pretins de terţ
devine un drept litigios; părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul
Intervenientul căruia prima instanţă nu i-a admis în principiu cererea
de intervenţie, considerând că acesta nu justifică un interes legitim, nu poate
formula în apel alte motive decât cele referitoare soluţia dată cererii sale,
deci nu poate critica pe fond soluţia dată acţiunii principale - CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2075/1998, în Culegere de practică judiciară
civilă 1998, p. 206.
70
Părţile 71
intervenient; întreruperea prescripţiei extinctive. Trebuie subliniat că

prescripţia se întrerupe de la data introducerii cererii de intervenţie voluntară
principală, iar nu de la data pronunţării încheierii de încuviinţare în principiu a
acesteia. De asemenea, întreruperea este numai provizorie şi condiţionată, în
sensul că prescripţia se consideră a nu fi fost întreruptă în cazul în care
cererea de intervenţie voluntară este respinsă, anulată, se perima sau terţul
intervenient renunţă la judecată.
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, instanţa va
dispune comunicarea acesteia către părţile iniţiale şi va fixa un termen în
care poate fi depusă întâmpinarea (art. 52 alin. final C. proc. civ.). Totuşi,
dacă părţile convin, iar în aceeaşi şedinţă de judecată pot fi administrate
toate probele necesare soluţionării cauzei, instanţa poate trece la judecarea
fondului.
împotriva cererii de intervenţie voluntară principală, oricare din părţile
iniţiale ar putea să formuleze o cerere reconvenţională, deoarece intervenţia
voluntară principală este o adevărată cerere de chemare în judecată, în care
poziţia de reclamant este deţinută de către terţul intervenient, iar cea de
pârât revine părţilor iniţiale. Cât priveşte termenul în care urmează a se
depune cererea reconvenţională, se observă că nu se poate recurge la art.
119 alin. (3) C. proc. civ., deoarece acesta are în vedere situaţia de drept
comun, anume atunci când cererea reconvenţională este formulată de pârât
împotriva cererii prin care s-a declanşat procesul civil. De altfel, în cazul în
care terţul ar interveni după prima zi de înfăţişare, acest moment nici nu ar
mai putea fi luat în considerare pentru formularea cererii reconvenţionale.
Dintre prevederile înscrise în art. 119 alin. (3) C. proc. civ., le vom reţine
totuşi pe acelea conform cărora cererea reconvenţională se depune odată cu
întâmpinarea, aşa încât, în termenul stabilit de instanţă pentru depunerea
întâmpinării, cel interesat poate să formuleze şi o cerere reconvenţională.
Desigur că, în aplicarea art. 135 C. proc. civ., părţile pot conveni ca şi cererea
reconvenţională introdusă după acest termen să fie judecată împreună cu
cererile deja formulate (cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală). Intervenţia voluntară principală nu trebuie
să constituie însă un prilej pentru părţile iniţiale de a formula pretenţii, una
împotriva celeilalte, cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, adică
după prima zi de înfăţişare reclamantul să îşi întregească sau modifice
cererea de chemare în judecată fără consimţământul pârâtului ori după
acelaşi moment procesual pârâtul să depună o cerere reconvenţională
împotriva reclamantului fără consimţământul acestuia. în alte cuvinte, prin
introducerea unei cereri reconvenţionale la cererea de intervenţie voluntară
principală, partea trebuie să tindă la realizarea unei compensaţii judiciare
între creanţa sa şi creanţa pretinsă de terţul intervenient, urmărind să obţină
neutralizarea obligaţiei pretinse de terţ împotriva sa ori atenuarea acestei
obligaţii sau, după caz, condamnarea terţului intervenient faţă de ea.
Din momentul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie
voluntară principală, terţul devine parte în proces, având o poziţie
independentă faţă de reclamantul sau de pârâtul din cererea prin care s-a
declanşat procesul respectiv. în calitate de parte, terţul intervenient are toate
drepturile procedurale, dar şi îndatoririle procesuale pe care le-am analizat
cu altă ocazie.
Potrivit art. 53 C. proc. civ., terţul va lua procedura în starea în care

aceasta se afla în momentul încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie,
însă, pentru viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, textul de lege menţionat
dă expresie caracterului incidental al cererii de intervenţie. Terţul nu ar putea
să solicite refacerea unora dintre actele de procedură îndeplinite anterior
intervenţiei ori să invoce nulităţile relative acoperite între timp. Probele aflate
la dosar, deşi au fost administrate în contradictoriu numai cu părţile iniţiale,
sunt opozabile terţului intervenient, aşa încât acesta nu va putea solicita
readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei
expertize etc.
Legea nu prevede obligativitatea comunicării către terţul intervenient a
unor copii de pe actele aflate la dosar (cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, înscrisurile depuse de părţile iniţiale etc), ceea ce înseamnă că
terţul trebuie să şi le procure singur. Mai mult, dacă nu ar exista motive
pentru amânarea judecării cererii principale, terţul nu poate obţine un
termen spre a lua cunoştinţă de actele dosarului, deoarece s-ar întârzia
soluţionarea cererii de chemare în judecată.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientul principal are posibilitatea
de a cere introducerea în cauză şi a altor persoane, cărora hotărârea ce se va
pronunţa să le fie opozabilă. Având în vedere că terţul a dobândit calitatea de
parte în proces şi că are poziţia procesuală de reclamant, apreciem că poate
să introducă o cerere de chemare în judecată a altei persoane (art. 57 C.
proc. civ.), precum şi o cerere de chemare în garanţie, nu însă şi o cerere de
arătare a titularului dreptului, deoarece aceasta din urmă poate fi formulată
numai de către pârât.
Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă odată cu cererea
principală, însă, dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia, art. 55 C.
proc. civ. permite instanţei să dispună disjungerea. Măsura disjungerii se ia
printr-o încheiere care, având caracterul unui act pentru mai buna
administrare a justiţiei, nu este supusă vreunei căi de atac.1 Soluţia se
justifică prin aceea că, pe de o parte, un act administrativ al instanţei poate
forma obiectul unei căi de atac numai dacă există o prevedere legală expresă
în acest sens, ceea ce nu este cazul pentru încheierea respectivă, iar, pe de
altă parte, din modul în care este redactat art. 55 C. proc. civ., rezultă că
măsura disjungerii este lăsată de legiuitor la aprecierea suverană a instanţei.
Pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, deşi legea nu prevede în
mod expres, apreciem că este necesar să se constituie un dosar separat
pentru cererea terţului intervenient, iar nu să se pronunţe două hotărâri de
fond în acelaşi dosar, una cu privire la cererea principală, iar cealaltă asupra
cererii incidentale. Acest din urmă procedeu ar putea duce la întârzierea
judecării eventualei căi de atac exercitate împotriva primei hotărâri, precum
şi la alte neajunsuri în legătură cu activitatea administrativă a instanţei.
împrejurarea că la întocmirea celui de al doilea dosar trebuie făcute copii de
pe unele acte de procedură (cele care ar interesa şi soluţionarea pretenţiei
terţului) nu reprezintă un inconvenient atât de important încât
1 Trib. reg. Bucureşti, secţia a ffl-a civilă, decizia nr. 4280/1955, în L.P.,
nr. 7/1956, p. 884.

să determine adoptarea unei soluţii care, practic, nu ar echivala cu o
veritabilă judecare separată a celor două cereri, ci doar cu pronunţarea a
două hotărâri.
Tot pentru ipoteza în care se dispune disjungerea, trebuie reţinut că
instanţa nu îşi va declina competenţa, deoarece efectul prorogării de
competenţă (în temeiul art. 17 C. proc. civ.) subzistă chiar şi atunci când cele
două cereri nu mai sunt soluţionate prin aceeaşi hotărâre.
Subliniem că instanţa trebuie să uzeze de prerogativa de a dispune
disjungerea cu o anumită prudenţă, deoarece această măsură afectează
soluţionarea unitară a unor pretenţii între care există legătură, cu atât mai
mult cu cât însăşi instanţa a apreciat, atunci când a încuviinţat în principiu
cererea de intervenţie voluntară principală, faptul că este necesar să se
rezolve împreună pretenţiile respective. în plus, la soluţionarea pretenţiei
terţului, chiar dacă nu există putere de lucru judecat, instanţa ar putea fi
influenţată de hotărârea deja pronunţată cu privire la cererea de chemare în
judecată, iar această împrejurare ar putea fi determinată de dorinţa de a nu
pronunţa o hotărâre care să contrazică, nici măcar parţial, cele stabilite de
aceeaşi instanţă printr-o hotărâre anterioară.
în cazul în care cererea de chemare în judecată şi cererea de
intervenţie voluntară principală s-au soluţionat împreună, se pronunţă o
singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părţilor. Aşadar, terţul
intervenient se va putea prevala, faţă de părţile iniţiale, de hotărârea ce i-a
dat câştig de cauză, de exemplu, solicitând punerea acesteia în executare
silită, după cum hotărârea defavorabilă terţului intervenient îi va putea fi
opusă de oricare din părţile iniţiale. De asemenea, intervenientul voluntar
principal va putea să exercite căile de atac prevăzute de lege, fiind fără
relevanţă dacă hotărârea respectivă este sau nu atacată şi de una din părţile
iniţiale.
S-a precizat că nu pot fi admise în întregime atât cererea de chemare
în judecată cât şi cererea de intervenţie voluntară principală, dacă acestea
au acelaşi obiect şi deci se exclud reciproc. într-un asemenea caz, admiterea
în întregime a cererii de chemare în judecată atrage în mod automat
respingerea celeilalte cereri şi invers. Este însă posibil ca ambele cereri să fie
respinse, iar în această situaţie pârâtul din cererea introductivă de instanţă
este cel care a câştigat procesul, aşa încât el are dreptul la acoperirea
cheltuielilor de judecată avansate, care vor fi recuperate atât de la
reclamant, cât şi de la terţul intervenient. De asemenea, este posibil ca
ambele cereri să fie admise numai în parte sau ca una din cereri să fie
admisă în parte iar cealaltă respinsă, în ambele situaţii cheltuielile de
judecată urmând a fi suportate de toate părţile. Dacă identitatea de obiect
este numai parţială, soluţiile pot fi următoarele: respingerea ambelor cereri;
admiterea în parte atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de
intervenţie voluntară principală; respingerea unei cereri şi admiterea
integrală sau în parte a celeilalte cereri; admiterea în întregime a unei cereri
şi admiterea în parte a celeilalte cereri. La aceste soluţii se mai adaugă şi
admiterea în întregime atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii
de intervenţie voluntară principală, însă numai pentru situaţia în care între
pretenţia reclamantului iniţial şi cea a terţului intervenient există doar o
legătură de conexitate, fără a exista şi identitate de obiect, nici măcar
parţială.
73
Părţile
S-a pus problema de a şti care este soarta cererii de intervenţie
voluntară principală în ipoteza când, după încuviinţarea acesteia în principiu,
s-ar stinge judecata referitoare la pretenţia din cererea introductivă de
instanţă fără a se pronunţa o hotărâre de fond.
într-o primă opinie, se consideră că, datorită caracterului incidental al
intervenţiei voluntare principale, precum şi strânsei legături dintre cele două
cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretenţiei terţului, ci acesta
trebuie să o reitereze pe cale principală la instanţa competentă.1
într-o a doua opinie, se distinge după cum judecata cererii principale s-
ar stinge, pe de o parte, datorită unei cauze ulterioare introducerii acestei
cereri, situaţie în care instanţa va continua să judece cererea terţului
intervenient, iar, pe de altă parte, datorită unei cauze existente în momentul
introducerii cererii de chemare în judecată, situaţie în care continuarea
judecării cererii incidentale nu s-ar mai justifica.2 în cadrul acestei concepţii,
actele procedurale de dispoziţie ale părţilor iniţiale (desigur, în privinţa cererii
principale) nu ar afecta cu nimic cererea de intervenţie voluntară principală,
însă, judecata acesteia din urmă nu ar mai continua în cazul anulării cererii
introductive de instanţă, al respingerii ei ca fiind introdusă de o persoană fără
calitate procesuală activă [acest exemplu duce la concluzia, greu de
acceptat, că în cazul acţiunilor (cererilor) reale nu ar putea fi formulată o
intervenţie voluntară principală, dacă terţul ar pretinde acelaşi drept real ca
şi reclamantul, deoarece nu ar fi posibil ca terţul intervenient să obţină o
hotărâre de fond favorabilă, întrucât, dacă reclamantul nu este titularul
dreptului real, înseamnă că el nu are calitate procesuală activă, cererea sa
urmând a fi respinsă ca atare, iar, conform opiniei respective, judecarea
cererii incidentale nu ar mai putea continua], ca lipsită de interes, ca
prescrisă etc.
în ce ne priveşte, apreciem că instanţa va soluţiona în continuare
cererea inter-venientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai
judecat pe fond cererea de chemare în judecată.3 Această soluţie se explică
prin aceea că intervenientul principal are o poziţie independentă în proces,
iar cererea de intervenţie voluntară principală are caracter de sine stătător,
fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea
rezolvării ei independent de cererea introductivă de instanţă.
Precizăm că şi atunci când s-ar stinge judecata cererii principale
subzistă, în privinţa cererii de intervenţie voluntară principală, efectul
prorogării legale de competenţă. Unele discuţii s-ar putea face pentru
cauzele de stingere ce existau la data
1P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 297-298. In literatura noastră de
specialitate, de regulă, se arată că judecata cererii de intervenţie principală
nu este influenţată de actele de dispoziţie ale părţilor iniţiale, fără însă a se
mai analiza şi cealaltă situaţie la care ne-am referit în text.
Este nelegală soluţia instanţei prin care se ia act de renunţarea
reclamantului la judecată, fără a pune în discuţie şi a se pronunţa asupra
cererii de intervenţie voluntară principală formulată în cauză - CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 529/1995, în Sinteza practicii judiciare 1995, p. 134.
Părţile j?
introducerii cererii de chemare în judecată. Se observă însă că şi în cazul

acestora sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., în sensul că instanţa
a devenit competentă să judece cererea de intervenţie, deoarece era
competentă să judece cererea principală, chiar dacă aceasta din urmă nu a
mai ajuns să fie soluţionată pe fond. O rezervă trebuie făcută pentru situaţia
în care cererea principală este respinsă ca inadmisibilă pe motiv că ar fi de
competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau este respinsă ca
nefiind de competenţa instanţelor române, deoarece, nefiind competentă să
judece cererea principală, instanţa nu devine competentă nici în privinţa
cererii incidentale.
3.2.3. Intervenţia voluntară accesorie
Cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa
într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia din
părţile iniţiale, se numeşte intervenţie voluntară accesorie.
Intervenţia voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terţul nu
invocă o pretenţie proprie şi nu urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care
părţile iniţiale să fie condamnate faţă de el, ci tinde, prin apărările pe care le
face, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a
intervenit.
Ca natură juridică, intervenţia voluntară accesorie este o simplă
apărare, iar din această calificare decurg, aşa cum vom vedea, consecinţe
practice deosebit de importante în ceea ce priveşte regimul juridic al
intervenţiei accesorii.
Constituind o cerere incidentală prin care terţul nu invocă un drept
propriu, ci doar sprijină pe reclamant sau, după caz, pe pârât, intervenţia
voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul
părţilor, nu şi al obiectului litigiului. De altfel, pornind de la faptul că
intervenientul accesoriu nu intenţionează să îşi realizeze o pretenţie proprie,
unii autori îl consideră ca fiind parte alăturată, iar nu parte principală,1 în
sensul că el se alătură uneia din părţile între care s-a stabilit iniţial raportul
juridic procesual, în scopul combaterii în comun a susţinerilor adversarului
acesteia, astfel încât instanţa de judecată să dea câştig de cauză părţii în
favoarea căreia a intervenit. Terţul nu devine însă reprezentantul acestei
părţi şi nici înlocuitorul sau coordonatorul activităţii procesuale a părţii pe
care o apără.
Ca regulă generală, intervenţia voluntară accesorie este admisibilă în
orice materie, neexistând nici un text de lege care să limiteze expres sfera sa
de aplicare. Spre exemplu, s-a decis că intervenţia accesorie este admisibilă
şi într-o contestaţie la executare.2 Instanţa supremă a mai stabilit că, în
litigiile individuale de muncă (conflictele de drepturi), se poate formula o
cerere de intervenţie accesorie, după cum urmează: dacă se contestă decizia
de desfacere a contractului de muncă, intervenient poate fi cel care a luat
această măsură; în litigiile pentru stabilirea despăgubirilor, poate interveni
salariatul care a înlesnit producerea pagubei; când s-a făcut o plată nelegală,
intervenient poate fi cel care a dispus plata respectivă, iar, la aceste ipoteze,
1 A se vedea, spre exemplu, P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 298.
251.
vom mai adăuga şi posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a

apăra drepturile unui membru al său.
Totuşi, ca şi în cazul intervenţiei voluntare principale, în pricinile cu
caracter strict personal intervenţia voluntară accesorie este inadmisibilă,
exceptând situaţia când o normă juridică specială ar dispune în sens contrar,
precum şi situaţia în care intervenţia ar privi o cerere accesorie sau
incidentală ce nu are un astfel de caracter (de exemplu, dacă într-un proces
de divorţ s-a cerut şi partajarea bunurilor comune).
Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes
propriu. Chiar dacă nu pretinde un drept propriu în cadrul procesului în care
intervine, terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar
nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine. S-a arătat că interesul
terţului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, faţă de care este
legat printr-un interes juridic conex cu procesul,' însă, având în vedere că
prin interes se înţelege folosul practic, se observă că această afirmaţie nu
este completă, deoarece ar putea să creeze impresia că, în procesul
respectiv, folosul practic nu se răsfrânge şi asupra terţului, ci numai asupra
părţii în favoarea căreia a intervenit, ceea ce nu este exact. în realitate,
intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al părţii pe
care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să
fie afectate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a părţii respective.
în alte cuvinte, susţinând pe una din părţile iniţiale, terţul urmăreşte să
preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o
situaţie de natură a compromite propriile sale drepturi. Tocmai de aceea, s-a
precizat că intervenientul accesoriu are un interes preventiv, care se
apreciază în funcţie de posibila incidenţă asupra drepturilor sale a hotărârii
ce ar urma să se pronunţe cu privire la cererea principală.2
Din cele menţionate mai sus, rezultă că nu sunt exacte nici susţinerile
conform cărora nu ar trebui ca interesul intervenientului accesoriu să fie
născut şi actual3 ori că ar fi suficient un interes eventual sau condiţional.4
Deşi prejudiciul pe care I-ar putea suferi terţul nu este decât eventual, grija
de a preveni realizarea acestuia conferă un caracter născut şi actual
interesului intervenientului accesoriu. Aşadar, în cazul intervenţiei voluntare
accesorii, este vorba de un interes actual pentru a preveni un prejudiciu
eventual. Terţul va obţine un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea
unei hotărâri în favoarea părţii pe care o apără, deoarece hotărârea
respectivă va stabili sau va confirma o situaţie ce conferă intervenientului
accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situaţie juridică,
nu sunt cu nimic afectate.
Gr. Porumb, voi. I, p. 153.
H. Solus, R. Perrot, Droit judiciaire prive, tome 3, Sirey, Paris, 1991, p.
893. E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, Trăite theorique et pratique de procedure
civile et commer-ciale, tome în, Sirey, Paris, 1913, p. 185.
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. HI, p. 298.
76
Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin
patrimonial, ci este suficient şi un interes moral. Insă, sentimentele de
afecţiune faţă de una din părţi nu justifică, prin ele însele, o cerere de
intervenţie voluntară accesorie, aceeaşi fiind soluţia şi atunci când terţul ar
urmări doar respectarea unor prevederi legale în litigiul în care intervine. Nu
ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de
intervenţie voluntară accesorie este inadmisibilă dacă ar avea ca scop
determinarea unei jurisprudenţe pe care terţul ar putea să o invoce într-un
viitor proces al său. Cât priveşte problema de a şti dacă un interes colectiv ar
justifica o intervenţie voluntară accesorie într-un litigiu în care ar fi vorba de
interese individuale ale părţilor iniţiale, apreciem că răspunsul este afirmativ,
însă numai pentru situaţiile când o dispoziţie legală expresă conferă
legitimare procesuală grupului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul
sindicatelor, al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, al asociaţiilor
pentru protecţia mediului.
Dat fiind că este o simplă apărare, cererea de intervenţie voluntară
accesorie nu trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, ci este suficient să se respecte dispoziţiile
înscrise în art. 82 alin. (1) C. proc. civ. Ca menţiuni particulare, le vom reţine
pe cele referitoare la justificarea interesului terţului, la indicarea părţii în
favoarea căreia se intervine şi, desigur, la individualizarea procesului în care
terţul solicită să fie introdus.
Potrivit art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenţie voluntară accesorie
se poate face chiar înaintea instanţei de recurs. A fortiori, ea poate fi
formulată şi în faţa instanţei de apel. Soluţia legislativă conform căreia
intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanţe, ci în
orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura
juridică a acestei forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu
supune judecăţii o pretenţie proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpeşte
părţilor vreun grad de jurisdicţie. Terţul are posibilitatea să intervină pentru a
apăra pe una din părţi şi în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare,
întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă,
în apel sau în recurs, după cum s-a atacat o sentinţă, o decizie dată în apel
sau o decizie pronunţată în recurs. Corespunzător reglementării anterioare, s-
a decis că intervenţia voluntară accesorie este admisibilă şi atunci când
cauza este pendente în faţa instanţei de recurs extraordinar.1 Deşi recursul
extraordinar nu mai există, problema poate fi actualizată, în sensul că ea s-ar
pune în ceea ce priveşte recursul în interesul legii. Totuşi, apreciem că în
cazul recursului în interesul legii, intervenţia voluntară accesorie este
inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, hotărârea ce se va pronunţa nu va
produce efecte faţă de părţile din proces, care, de altfel, nici nu trebuie
citate, iar, pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, interesul de a determina
o jurisprudenţă favorabilă nu este suficient pentru a justifica o intervenţie
voluntară accesorie.
1 Trib. Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 24/1975, în CD.
1975, p. 227.
Părţile
11
Prevederile art. 52 şi art. 53 C. proc. civ. se aplică şi în cazul
intervenţiei voluntare accesorii. Aşadar, instanţa de judecată va asculta
părţile şi pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terţul justifică un
interes propriu, dacă există legătură între cererea principală şi cererea
terţului şi dacă, în funcţie de natura pricinii, această din urmă cerere ar fi
admisibilă, va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare
accesorii, printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât
odată cu fondul.
în cazul când încuviinţează în principiu cererea de intervenţie
voluntară accesorie, instanţa va dispune comunicarea acesteia către părţile
iniţiale, iar acestea din urmă au posibilitatea să formuleze întâmpinare,
înăuntrul termenului acordat de instanţă în acest scop. Se admite că
întâmpinarea poate fi făcută nu numai de partea adversă celei în favoarea
căreia s-a intervenit, ci şi de această din urmă parte, în măsura în care ar
aprecia că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale. Părţile
iniţiale nu pot să formuleze însă cerere reconvenţională împotriva
intervenientului accesoriu, deoarece acesta nu supune judecăţii o pretenţie
proprie.
Terţul intervenient va lua procedura în starea în care aceasta se
găseşte în momentul încuviinţării în principiu a cererii sale, însă actele de
procedură ce urmează vor fi îndeplinite şi faţă de el. Având în vedere natura
juridică a intervenţiei voluntare accesorii, legea stabileşte că terţul are o
poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără, art. 54 C. proc. civ.
dispunând că intervenientul accesoriu nu poate face decât acele acte de
procedură care profită părţii respective. Textul menţionat nu prevede însă ce
sancţiune intervine în cazul în care terţul ar face un act de procedură
potrivnic intereselor părţii a cărei poziţie o susţine, aşa încât, instanţa de
judecată va considera un asemenea act ca şi cum nu ar fi fost îndeplinit, în
alte cuvinte, ca neavenit. Menţionăm că prin act potrivnic intereselor părţii în
favoarea căreia s-a intervenit se înţelege orice act ce ar sprijini poziţia
celeilalte părţi şi ar duce la căderea în pretenţii a părţii apărate de
intervenientul accesoriu.
Se susţine uneori că intervenientul accesoriu nu ar putea propune
probe noi şi nici nu s-ar putea substitui părţii în favoarea căreia a intervenit
pentru a invoca excepţiile procesuale pe care această parte omite să le
opună adversarului. Totuşi, în cadrul acestei concepţii, intervenţia voluntară
accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce terţul ar trebui să se
limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o susţine. Mai
mult, soluţia contrară se desprinde din chiar art. 54 C. proc. civ., care permite
terţului să îndeplinească „orice act de procedură”, interzicându-i doar actele
potrivnice interesului părţii în favoarea căreia a intervenit. Aşadar, în legătură
cu pretenţiile supuse judecăţii de către părţi, dar şi în limitele acestora,
intervenientul accesoriu poate să propună probe noi, să aducă noi
argumente, să invoce excepţii procesuale sau alte mijloace de apărare, cu o
singură condiţie şi anume ca activitatea sa procesuală să profite părţii pe
care o apără.
S-a pus problema de a şti dacă intervenientului accesoriu i se poate lua
interogatoriu de către partea în beneficiul căreia a intervenit şi s-a răspuns
afirmativ, arătându-se că legea nu exclude o atare posibilitate şi că partea
respectivă ar putea să

considere că intervenţia accesorie este potrivnică intereselor sale.1 în ce
ne priveşte, avem unele rezerve faţă de această soluţie, deoarece scopul
interogatoriului este obţinerea mărturisirii (recunoaşterii), care, ca mijloc de
probă, aşa cum prevede art. 1204 C. civ., se poate opune părţii ce a făcut-o,
deci nu şi altei părţi din procesul respectiv. Rezultă că numai atunci când
partea ar aprecia intervenţia voluntară accesorie ca fiind potrivnică
intereselor sale, instanţa poate să încuviinţeze interogatoriul. S-ar mai putea
discuta dacă interogatoriul poate fi luat în cazul în care partea ar dori să
probeze un fapt ce priveşte exclusiv raporturile juridice dintre ea şi
intervenient, iar răspunsul credem că este negativ, având în vedere că acel
fapt nu ar ajuta la soluţionarea pretenţiei ce formează obiectul litigiului.
Pentru situaţia în care ar fi vorba de fapte în legătură cu pretenţia supusă
judecăţii şi care sunt cunoscute de o persoană, mijlocul procesual nu trebuie
să fie intervenţia voluntară accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor.
Cererea de intervenţie voluntară accesorie, fiind o simplă apărare în
favoarea uneia din părţile între care s-a stabilit raportul juridic procesual
iniţial, se judecă întotdeauna împreună cu cererea introductivă de instanţă.
Această concluzie se desprinde şi din interpretarea per a contrario a art. 55
teza a ll-a C. proc. civ., care se referă numai la disjungerea de cererea de
chemare în judecată a cererii de intervenţie voluntară principală.
Hotărârea ce se va pronunţa va fi opozabilă tuturor părţilor din proces,
deci şi intervenientului accesoriu.
Referitor la soluţia ce se va da cu privire la cererea de intervenţie
voluntară accesorie, aceasta depinde de soluţia ce se va pronunţa asupra
cererii de chemare în judecată, urmând a se distinge după cum terţul a
intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului. Astfel:
- intervenţia voluntară accesorie în sprijinul pârâtului se va admite
dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece pârâtul nu a
căzut în pretenţii, aşa încât apărarea terţului urmează a fi considerată utilă;
- în cazul în care se admite cererea principală, deci când pârâtul cade
în pretenţii, cererea de intervenţie în favoarea acestuia se va respinge;
- intervenţia voluntară accesorie în favoarea reclamantului se va
admite în situaţia în care instanţa admite cererea de chemare în judecată,
întrucât reclamantul are câştig de cauză, deci apărarea terţului i-a profitat;
- dacă însă se respinge cererea principală, va trebui să fie respinsă şi
intervenţia în susţinerea reclamantului, apărarea terţului neducând la
câştigarea litigiului de către partea pentru care s-a intervenit.
1 O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil (la instanţa de
fond), Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1997, p. 139-140. Autorul adaugă faptul
că, în majoritatea cazurilor, atunci când partea în favoarea căreia s-a
intervenit recurge la interogarea terţului intervenient o face pro causa, fiind
deci un interogatoriu de favoare, iar efectele acestuia vor putea fi înlăturate
uşor de instanţă, în contextul întregului material probator de la dosar,
precum şi pentru confuziunea de interese, declarată, care există de regulă
între cele două părţi.
79
Părţile
întrucât intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu,
stingerea judecăţii cu privire la cererea introductivă de instanţă antrenează
în mod inevitabil şi stingerea judecăţii cu privire la cererea de intervenţie
voluntară accesorie. în consecinţă: dacă reclamantul renunţă la judecată sau
la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de intervenţie făcută în favoarea
sa rămâne lipsită de obiect; dacă pârâtul achiesează la pretenţiile
reclamantului, va rămâne lipsită de obiect cererea prin care terţul a
intervenit în apărarea pârâtului (în ambele cazuri, nu va mai fi soluţionată
nici eventuala cerere de intervenţie accesorie în favoarea părţii de la care
provine actul de dispoziţie); dacă părţile iniţiale sting litigiul printr-o
tranzacţie judiciară, în regulă generală, terţul nu va putea să solicite
continuarea judecăţii (totuşi, dacă este cazul, terţul ar putea să învedereze
instanţei împrejurarea că părţile iniţiale au încheiat tranzacţia respectivă
pentru a-i frauda interesele, ipoteză în care instanţa va refuza să ia act de
tranzacţia intervenită între părţile iniţiale şi va continua judecata pe fond);
perimarea cererii de chemare în judecată îşi produce efectele şi faţă de
cererea de intervenţie voluntară accesorie.1
Cât priveşte problema suportării cheltuielilor de judecată, s-a precizat
că intervenientul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora.2 Afirmaţia
trebuie înţeleasă în sensul că, dacă partea pentru care a intervenit cade în
pretenţii, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecată avansate de
adversar. Apreciem însă că, în cazul în care partea ce a avut câştig de cauză
a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a combate susţinerile
intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor
respective. De asemenea, se admite că intervenientul accesoriu trebuie să
suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a
pronunţat ori nu în favoarea părţii pentru care a intervenit, această soluţie
fiind argumentată pe faptul că intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să
aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta
partea ce va cădea în pretenţii. Ţinând cont de împrejurarea că terţul are o
poziţie dependentă de cea a părţii pe care o apără, art. 56 C. proc. civ.
prevede că apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se
socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi
apel sau recurs. în baza acestui text, s-a decis că recursul (sau, după caz,
apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil şi atunci când recursul
(apelul) părţii a fost respins ca tardiv,3 anulat ca netimbrat,4 precum şi
atunci când partea în favoarea căreia s-a intervenit şi-a retras apelul (sau,
după caz, recursul).5
Dacă recursul urmează a se respinge ca tardiv introdus, atunci
cererea de intervenţie accesorie făcută în favoarea recurentului înaintea
instanţei de recurs nu mai poate fi examinată datorită dependenţei
procesuale a intervenientului faţă de partea pentru care a intervenit -CA.
Braşov, decizia civilă nr. 709/1998, în Culegere de practică judiciară 1994-
1998, p. 108.
A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 299.
3 CA. Iaşi., decizia civilă nr. 534/2000, în Jurisprudenţa 2000, p.
237.
4 Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1177/1985, în R.R.D, nr.
8/1986, p. 77.
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 875/1995, în B.J.
1995, p. 618; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în
Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 295; CA. Braşov, decizia
civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică
80
Părţile
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane
Chemarea în judecată a altor persoane1 ar putea fi definită ca fiind
mijlocul procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în
proces a unei terţe persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terţilor la
judecată se desprind din art. 57 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, „oricare
din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”, fiind deci următoarele:
- terţul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenţiei
voluntare, ci la cererea uneia din persoanele ce au deja calitatea de parte în
procesul respectiv;
- poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme de
intervenţie forţată, numai persoana ce ar fi în măsură să invoce aceleaşi
drepturi subiective civile ca şi reclamantul.2
De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare în
judecată a altor persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul aparţine pârâtului. De exemplu: în cazul raporturilor juridice
obligaţionale cu pluralitate de creditori, dacă debitorul, care este acţionat în
judecată numai de unul dintre creditori, are motive să refuze plata, invocând
anularea sau rezoluţiunea contractului, stingerea creanţei etc, atunci el va
solicita introducerea în proces şi a celorlalţi creditori, pentru a obţine o
singură hotărâre, opozabilă tuturor creditorilor respectivi; în cazul cesiunii de
creanţă, atunci când debitorul cedat este chemat în judecată de către
creditorul cedent, deşi un terţ i-a notificat cesiunea de creanţă, pentru a evita
riscul unei plăţi nevalabile, debitorul va trebui să formuleze o cerere de
introducere în proces a creditorului cesionar; tot în cazul cesiunii de creanţă,
dacă vechiul creditor i-a notificat debitorului că nu recunoaşte ca valabilă
cesiunea şi i-a cerut să nu facă plata, iar după aceea creditorul cesionar îl
acţionează în judecată pe debitorul cedat, acesta din urmă are interesul de a-
i introduce în cauză pe creditorul cedent; în situaţia în care posesorul unui
imobil se vede chemat în judecată de o persoană ce invocă titlul de
moştenitor, el poate să introducă în proces şi pe ceilalţi moştenitori, spre a
obţine o hotărâre opozabilă tuturor acestora; dacă reclamantul revendică un
bun de la pârât, acesta din urmă poate să introducă în proces pe terţul care,
de asemenea, pretinde că este proprietarul acelui bun etc. S-a decis însă, cu
deplin temei, că nu este suficient ca pârâtul să inventeze o ipoteză
nesprijinită pe nici o probă, pentru ca instanţa să dispună introducerea unui
terţ în proces, atunci când raporturile dintre
judiciară 1994-1998, p. 106; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 1595/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1998, p. 209.
1 Unii autori denumesc chemarea în judecată a altor persoane şi
intervenţie forţată
(Gr. Porumb, voi. I, p. 158), deşi aceasta din urmă are o sferă mai largă,
deoarece şi terţul
chemat în garanţie, precum şi cel arătat ca titular al dreptului real sunt
atraşi la judecată tot la
cererea părţilor iniţiale.
2 A se vedea şi Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1383/1987, în
R.R.D. nr. 10/1988, p. 63;
C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 7/1993, în B.J. 1993,
p. 344.
părţi sunt clare, iar pârâtul nu justifică temerea unui litigiu ulterior.
Soluţia îşi găseşte aplicare şi în privinţa cererii prin care reclamantul solicită
chemarea în judecată a altei persoane, dar, în majoritatea cazurilor, pârâtul
este cel care procedează într-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.
în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta are posibilitatea să
formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă de instanţă)
împotriva oricărei persoane ce ar avea legătură cu raportul juridic substanţial
dedus judecăţii şi căreia vrea să îi facă opozabilă hotărârea. Totuşi, este
posibil ca reclamantul să afle despre existenţa unui terţ care ar fi în măsură
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi el după declanşarea procesului, fie din
susţinerile pârâtului, fie din probele administrate în cauză. De aceea, legea
acordă şi reclamantului dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe
dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., însă, terţul atras la judecată pe această cale
nu va dobândi calitatea de pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea
de chemare în judecată ar fi fost formulată şi împotriva lui, ci va dobândi
calitatea indicată de art. 58 C. proc. civ. Astfel: în ipoteza în care creditorul
cesionar îl acţionează în judecată pe debitorul cedat, iar acesta se apără
invocând interdicţia de a plăti pe care i-a notificat-o creditorul cedent,
reclamantul are interesul să îl introducă în cauză pe creditorul cedent; atunci
când creditorul pretinde plata creanţei sale, iar debitorul se apără arătând că
i s-a notificat de către un terţ cesiunea creanţei respective, reclamantul
justifică şi el interesul de a-i atrage la judecată pe cel despre care se afirmă
că ar fi creditor cesionar; dacă se revendică un bun, iar pârâtul indică un terţ
ca fiind proprietarul acelui bun, fără însă a formula o cerere bazată pe
dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., reclamantul poate să solicite introducerea în
proces a terţului respectiv; în cazul în care pârâtul arată că stăpâneşte
imobilul revendicat în indiviziune cu alte persoane, apreciem că reclamantul
poate să solicite introducerea acestora în proces, deoarece obiectul litigiului îl
reprezintă dreptul de proprietate asupra acelui imobil etc.
Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a
altor persoane ce ar putea să invoce aceleaşi drepturi ca şi reclamantul
diferă după cum cererea este formulată de către pârât sau de către
reclamant. Potrivit art. 57 alin. (2) C. proc. civ., cererea făcută depărat se
depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie,
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar, conform art. 57 alin. (3) C. proc.
civ., cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe. Justificarea acestor dispoziţii legale
constă în aceea că pârâtul este în măsură să cunoască persoanele ce pot
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul imediat după ce i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată, aşa încât, pentru a preîntâmpina
posibilitatea folosirii acestei forme de intervenţie forţată cu scopul de a
întârzia judecata pe fond, legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună
cererea in limine litis. în schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen
limită pentru introducerea cererii prima zi de înfăţişare, întrucât, de cele mai
multe ori, el ia cunoştinţă în cursul judecăţii de împrejurarea că terţe
persoane ar putea să pretindă aceleaşi drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) C.
proc. civ. îi conferă reclamantului dreptul de a-şi modifica sau întregi cererea
de chemare în judecată până la prima zi de înfăţişare ori înăuntrul termenului
încuviinţat
7.

de instanţă în acest scop la prima zi de înfăţişare, iar, sub unele aspecte,
este preferabil pentru reclamant să recurgă la modificarea sau întregirea
cererii de chemare în judecată (de exemplu, terţul ar dobândi calitatea de
pârât, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru etc), ceea ce
înseamnă că textul de lege ar fi devenit inaplicabil în practică dacă ar fi
stabilit că şi reclamantul trebuie să depună cererea întemeiată pe art. 57 C.
proc. civ. până la prima zi de înfăţişare.
în legătură cu termenul de depunere a cererii de chemare în judecată
a altor persoane, se ivesc unele dificultăţi în cazul în care este deja formulată
o cerere reconvenţională sau o cerere de intervenţie voluntară principală,
deoarece, în litigiul respectiv, o parte poate deţine atât calitatea de
reclamant, cât şi calitatea de pârât.
Astfel, dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi precum
cele pretinse prin cererea reconvenţională, considerăm că termenul pentru
depunerea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. se determină
prin raportarea la cererea reconvenţională, deci reclamantul din această din
urmă cerere (pârâtul din cererea principală) ar putea să cheme în judecată o
altă persoană până la închiderea dezbaterilor, iar pârâtul din cererea
incidentală (reclamantul din cererea principală) ar putea să solicite
introducerea în proces a altei persoane până la împlinirea termenului acordat
de instanţă, potrivit art. 132 alin. final C. proc. civ., spre a depune
întâmpinare la cererea reconvenţională. în situaţia în care terţul ar fi în
măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi cele pretinse prin cererea de
chemare în judecată, termenul de introducere a acestuia în proces se
stabileşte prin raportarea la calitatea iniţială a părţilor, dobândită ca urmare
a cererii prin care s-a declanşat litigiul respectiv.
Dacă s-a formulat o cerere de intervenţie voluntară principală,

apreciem că trebuie să se distingă după cum există identitate între obiectul
cererii de chemare în judecată şi obiectul cererii de intervenţie voluntară
principală sau numai o legătură de conexitate. în primul caz, atât reclamantul
din cererea introductivă de instanţă, cât şi intervenientul voluntar principal
pot chema în judecată alte persoane până la închiderea dezbaterilor,
deoarece ambii deţin calitatea de reclamant, iar pârâtul din cererea
principală, care rămâne cu această calitate şi în cererea de intervenţie
voluntară principală, poate solicita introducerea unei alte persoane în proces
odată cu întâmpinarea la cererea introductivă de instanţă sau, după caz,
până la prima zi de înfăţişare, fiind fără relevanţă faptul că intervenţia
voluntară principală a fost făcută după acest moment. în cel de-al doilea caz,
dacă terţul ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi ca şi intervenientul
principal, acesta din urmă îl poate chema în judecată până la închiderea
dezbaterilor, iar părţile iniţiale (reclamantul şi pârâtul din cererea principală)
îl pot introduce pe terţ în proces până la împlinirea termenului acordat de
instanţă în vederea depunerii întâmpinării la cererea de intervenţie voluntară
principală.
Deşi termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a altei
persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage
sancţiunea decăderii, deoarece art. 135 C. proc. civ. stabileşte o sancţiune
specifică, anume: judecarea separată a cererii îndreptate împotriva terţului,
afară de cazul în care părţile consimt să se judece împreună cu cererea
principală. Subliniem că numai în privinţa cererii formulate de pârât părţile
pot conveni ca aceasta să fie primită după împlinirea
Părţile
83
termenului, nu însă şi în ceea ce priveşte cererea făcută de reclamant,
întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar însemna să se permită reclamantului să
introducă un terţ în proces direct în apel, cu toate că art. 294 alin. (1) C. proc.
civ. interzice cererile noi în apel. Este adevărat că art. 135 C. proc. civ. nu
distinge după cum cererea de intervenţie forţată este formulată de pârât sau
de reclamant, dar trebuie observat că acest articol se află situat sub titlul
consacrat procedurii înaintea primei instanţe, iar art. 298 C. proc. civ.
stabileşte că dispoziţiile privind judecata în primă instanţă se aplică şi în
instanţa de apel numai în măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor ce
reglementează apelul. Aşadar, dacă pârâtul depune cererea de chemare în
judecată a altei persoane după depunerea întâmpinării sau, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, după prima zi de înfăţişare, însă mai înainte
de închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe, judecătorul îl va întreba
pe reclamant dacă este de acord cu primirea cererii, iar în situaţia când
acesta răspunde negativ, cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se
constituie un dosar distinct.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că se poate formula
o cerere întemeiată pe prevederile art. 57 C. proc. civ. şi cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere.' Faţă de stadiul actual al reglementării,
soluţia trebuie nuanţată, în sensul că este necesar să se asigure parcurgerea
a două grade de jurisdicţie în fond. Astfel, cererea întemeiată pe prevederile
art. 57 C. proc. civ. este admisibilă şi în cadrul rejudecării fondului după
casarea cu trimitere, dar numai dacă recursul a fost exercitat împotriva unei
sentinţe care, potrivit legii, se pronunţă fără drept de apel ori dacă s-a casat
pentru necompetenţa atât a instanţei de apel, cât şi a primei instanţe,
trimiţându-se pricina la instanţa competentă să judece în primă instanţă.
Potrivit art. 58 C. proc. civ., terţul chemat în judecată întrucât ar putea
să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul dobândeşte calitatea de
intervenient principal, iar hotărârea care se va pronunţa îi va fi opozabilă.
Rezultă că, sub aspect procesual, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C.
proc. civ. este asimilată cererii de intervenţie voluntară principală, care, la
rândul ei, în ceea ce priveşte natura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de
chemare în judecată. în consecinţă, deşi art. 57 alin. final C. proc. civ. se
referă expres doar la necesitatea motivării, cererea întemeiată pe
prevederile acestui articol va trebui să îndeplinească toate condiţiile de
formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, iar, în plus,
va cuprinde şi menţiunile privitoare la individualizarea procesului în care se
formulează. Cererea de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se comunică atât terţului introdus
în proces, cât şi părţii adverse. La exemplarul destinat terţului, se vor alătura
copii de pe cererea de chemare în judecată, dacă este cazul şi de pe alte
acte de procedură ce au aceeaşi natură juridică, de pe întâmpinare, precum
şi de pe înscrisurile aflate la dosar.
Spre deosebire de intervenţia voluntară, legea nu mai prevede că
instanţa ar trebui să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de
chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, ceea ce
' Trib. reg. Craiova III, decizia civilă nr. 3455/1958, în L.P. nr. 1/1960, p.
96.

înseamnă că instanţa va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va
soluţiona pe fond, odată cu cererea principală. Dacă însă cererea (formulată
de pârât) este tardiv introdusă, instanţa va lua act de această împrejurare şi
va dispune, prin încheiere, judecarea separată, cu excepţia situaţiei în care
părţile convin judecarea împreună a celor două cereri. Apreciem că atunci
când cererea nu poate fi primită (de exemplu, dacă se urmăreşte
introducerea în proces, pe această cale, a unui nou pârât), instanţa va
pronunţa o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă. în ambele cazuri,
încheierea nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea pronunţată asupra
fondului pretenţiei formulate de reclamant prin cererea de declanşare a
procesului respectiv.
Terţul chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient
principal, aşa încât el se bucură de independenţă procesuală. In consecinţă,
terţul poate uza de toate drepturile procedurale recunoscute de lege părţilor,
inclusiv de dreptul de a încheia acte procesuale de dispoziţie.
Independenţa procesuală a terţului explică şi faptul că renunţarea
părţii ce a formulat cererea de intervenţie forţată la judecarea acesteia nu
duce în mod automat la inadmisibilitatea cererii respective, precum şi
împrejurarea că actele procesuale de dispoziţie în legătură cu cererea
principală nu afectează soluţionarea cererii incidentale.
Cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. produce efecte
asemănătoare cu cele ale intervenţiei voluntare principale. Astfel: terţul
introdus în cauză devine parte în proces; are loc o prorogare legală a
competenţei, dacă este cazul; hotărârea ce se va pronunţa va avea putere de
lucru judecat şi faţă de terţ; terţul chemat în judecată poate exercita căile de
atac prevăzute de lege, indiferent dacă părţile iniţiale au atacat sau nu
hotărârea; terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte în
momentul introducerii sale în proces, actele de procedură îndeplinite anterior
fiindu-i opozabile (acest ultim efect, care poate afecta interesele terţului,
rezultă din art. 58 C. proc. civ., coroborat cu art. 53 C. proc. civ., la care
primul articol menţionat mai sus trimite indirect).
Un efect specific este prevăzut de art. 59 C. proc. civ. şi constă în
scoaterea din proces a pârâtului, însă numai în cazul în care pârâtul este
chemat în judecată pentru o datorie bănească şi recunoaşte pretenţiile
băneşti formulate împotriva sa, declarând că vrea să îşi achite datoria faţă de
cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, depunând totodată suma
respectivă. într-o asemenea ipoteză, judecata va continua între reclamant şi
terţul chemat în judecată. Trebuie subliniat că art. 59 C. proc. civ. reprezintă
o normă specială, astfel încât nu îşi găseşte aplicare decât în cazul în care
litigiul are ca obiect plata unei sume de bani.
Cererea introductivă de instanţă şi cererea întemeiată pe dispoziţiile
art. 57 C. proc. civ. formează obiectul unei singure judecăţi. Deşi nu există un
text de lege expres, se admite că instanţa poate să dispună disjungerea, în
măsura în care cererea de intervenţie forţată ar întârzia judecarea cererii
principale.
3.4. Chemarea în garanţie
în dreptul procesual civil, noţiunea de garanţie are o accepţiune mai
largă decât în dreptul material, deoarece art. 60 alin. (1) C. proc. civ. dispune
că „partea poate să
Părţile
85
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni, cu o cerere în garanţie sau
în despăgubire”. Aşadar, chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de
atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă nu numai în cazul drepturilor
reale sau de creanţă garantate legal ori convenţional, ci şi ori de câte ori
partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă
persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru
obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească. De
exemplu: comitentul, chemat în judecată pentru a răspunde de fapta
culpabilă a prepusului său, poate să îl cheme în garanţie pe prepus, spre a fi
obligat să plătească, la rândul lui, comitentului suma pe care acesta din urmă
va trebui să o plătească reclamantului; în cazul în care creditorul cheamă în
judecată numai pe unul dintre debitorii ce s-au obligat în solidar, pârâtul
poate să cheme în garanţie pe ceilalţi codebitori, pentru ca fiecare dintre ei
să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună;1 în situaţia în
care mandatarul încheie un act cu depăşirea împuternicirilor primite, iar
terţul îl cheamă în judecată pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al
îmbogăţirii fără justă cauză sau al mandatului aparent, man-dantul îl poate
chema în garanţie pe mandatar, pentru a fi obligat să îl despăgubească;
fidejusorul, acţionat în judecată pentru a plăti datoria pe care debitorul
principal nu înţelege să o achite de bunăvoie, poate să îl cheme în garanţie
pe acesta din urmă etc. Acest din urmă exemplu ne oferă prilejul să
subliniem că, uneori, noţiunea de garanţie poate primi în dreptul civil o
accepţiune care, sub aspect procesual, este relativ improprie, anume atunci
când se spune că fidejusorul garantează obligaţia debitorului principal,
deoarece, după cum se observă, fidejusorul este cel ce poate să îl cheme în
garanţie pe debitorul principal, iar nu invers. De altfel, în literatura de
specialitate s-a arătat că, în cazul fidejusiunii, din punctul de vedere al
obiectului, garant este fidejusorul, iar garantat este debitorul principal, însă,
din punctul de vedere al procedurii de chemare în garanţie, garant este
debitorul principal, iar garantat este fidejusorul.2
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată împotriva
garantului, precum şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai
acestuia, nu însă şi împotriva dobânditorului cu titlu particular. Spre exemplu,
dacă o persoană vinde acelaşi imobil, succesiv, la două persoane, iar
formalităţile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, mai întâi, de către
cel de al doilea cumpărător, acesta din urmă nu va prelua şi obligaţia de a-i
garanta pe primul cumpărător.
în cazul obligaţiilor indivizibile, dacă numai unul dintre codebitori este
chemat în judecată, art. 1065 C. civ. permite acestuia să solicite un termen
pentru a fi introduşi în cauză şi ceilalţi codebitori, astfel încât condamnarea
tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile să se facă printr-o
singură hotărâre. Subliniem însă că nu este vorba de o chemare în garanţie
sau de o altă formă de atragere a terţilor la judecată reglementată de Codul
de procedură civilă, ci de o formă specifică, întrucât debitorul chemat în
judecată introduce în cauză pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi împreună
la executarea prestaţiei datorate, deci codebitorii introduşi în cauză devin
pârâţi. P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 308.

Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către garantat,
dar şi de succesorii universali ori cu titlu universal ai acestuia, precum şi de
către dobân-ditorul cu titlu particular. în privinţa acestuia din urmă, trebuie
menţionat că nu prezintă relevanţă faptul că el a dobândit dreptul respectiv
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit de la cel căruia i se datora garanţia de
către o altă persoană. Să presupunem că Primus îi vinde un imobil lui
Secundus, iar Secundus înstrăinează acel imobil lui Tertius. Acesta din urmă
are dreptul de a fi garantat de către Primus, indiferent dacă el a dobândit
imobilul de la Secundus cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, deoarece, odată
cu dreptul de proprietate asupra imobilului, Secundus i-a transmis lui Tertius
şi dreptul său de a fi garantat de către Primus. Tertius ar putea să îl
acţioneze în garanţie şi pe Secundus, însă, în principiu, numai dacă
transmisiunea a fost cu titlu oneros.
Deşi în cele mai multe cazuri cererea de chemare în garanţie este
formulată de către pârât, din dispoziţiile înscrise în art. 60 alin. (1) şi art. 61
alin. (2) C. proc. civ. rezultă că o asemenea cerere incidentală poate fi
introdusă şi de către reclamant. Menţionăm că s-a susţinut şi punctul de
vedere potrivit căruia, în tradiţia procedurii noastre civile, cererea de
chemare în garanţie ar fi un mijloc procesual pus la îndemâna pârâtului,
apărând ca o manifestare de voinţă provocată, însă, dacă reclamantul
cheamă un terţ în judecată, pentru a discuta şi lichida cu acesta o obligaţie
de garanţie, sub aspect procedural, nu ar fi vorba de o chemare în garanţie
propriu-zisă, ci de o modificare sau completare a cererii principale.1 Totuşi,
regimul procedural al cererii de chemare în garanţie diferă de cel al cererii
principale, cu atât mai mult cu cât însăşi soluţia pronunţată cu privire la
cererea de chemare în garanţie depinde de soluţia dată asupra cererii
principale.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată şi de intervenientul
voluntar principal, precum şi de terţul chemat în judecată întrucât ar putea să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
De asemenea, art. 60 alin. (2) C. proc. civ. permite şi terţului chemat
în garanţie să cheme în garanţie, la rândul lui, o altă persoană. Se consideră
că posibilitatea chemărilor în garanţie în lanţ este limitată la două, adică
prima chemare făcută de una din părţile iniţiale şi a doua cerere făcută de cel
astfel chemat în garanţie, aşa încât cel de al doilea chemat în garanţie nu ar
putea, la rândul lui, să mai cheme în garanţie o altă persoană, ci ar trebui să
îşi valorifice pretenţiile pe cale principală.2 însă, o asemenea soluţie,
constituind o îngrădire a unui drept procedural, ar trebui să fie expres
prevăzută de lege, iar nu dedusă pe cale de interpretare. Ea urmăreşte să
înlăture posibilitatea tergiversării judecăţii, dar acest lucru se poate realiza şi
prin disjungerea
' A se vedea: E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor din 11
iulie 1929 explicată şi adnotată, Bucureşti, 1937, p. 143. Desigur că
reclamantul, atunci când introduce cererea de chemare în judecată, poate să
îl acţioneze ca pârât şi pe garantul său, însă, uneori, necesitatea chemării în
garanţie apare în cursul judecăţii, iar reclamantul nu poate să îşi completeze
sau modifice cererea de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare fără
acordul pârâtului.
2 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 88, nota 49; Gr.
Porumb, voi. I, p. 162;/. Leş, p. 111-112.
87
Părţile
cererii de chemare în garanţie de cererea principală sau, după caz, de
cererea de chemare în garanţie anterioară.
Deşi, în principiu, chemarea în garanţie este una din formele prin care
terţii sunt atraşi la judecata unui proces pendente, ar fi totuşi posibil să nu se
ajungă la o lărgire a cadrului procesual din punctul de vedere al părţilor între
care se stabilesc raporturile procesuale, anume atunci când cererea de
chemare în garanţie este îndreptată împotriva unei persoane care are deja
calitatea de parte în procesul respectiv. Spre exemplu: reclamantul cheamă
în judecată doi pârâţi, iar unul dintre aceştia formulează o cerere de chemare
în garanţie împotriva celuilalt pârât; după încuviinţarea în principiu a unei
cereri de intervenţie voluntară principală sau accesorie, una din părţile
iniţiale formulează o cerere de chemare în garanţie împotriva terţului interve-
nient; reclamantul formulează o cerere de chemare în garanţie a terţului deja
chemat în garanţie de către pârât (ipoteza poate fi întâlnită în cazul în care
terţul respectiv a înstrăinat acelaşi bun, succesiv, la mai multe persoane) etc.
în literatura de specialitate se vorbeşte despre garanţia principală şi
garanţia incidentală, după cum garanţia este valorificată pe cale principală
sau pe cale incidentală.1 Garanţia este numită principală dacă beneficiarul
acesteia a aşteptat sfârşitul procesului în care este parte, iar, în măsura în
care a căzut în pretenţii, îl cheamă în judecată pe garant prin intermediul
unei cereri principale, declanşând un proces distinct. Garanţia este numită
incidentală dacă, fără a aştepta sfârşitul procesului dirijat împotriva sa,
beneficiarul garanţiei îl introduce în procesul respectiv pe garantul său, astfel
încât cererea principală şi cererea de chemare în garanţie sunt soluţionate
prin aceeaşi hotărâre. Din punctul de vedere al atragerii terţilor la judecată,
prezintă interes numai garanţia incidentală. De altfel, Codul de procedură
civilă nu se ocupă în mod special de garanţia principală, judecata acesteia
urmând a se face potrivit dispoziţiilor de drept comun.
Chemarea în garanţie pe cale incidentală este preferabilă introducerii
unei cereri principale în garanţie sau în despăgubire, deoarece, în primul
rând, oferă posibilitatea chematului în garanţie, devenit parte în proces, să
administreze probele necesare şi să facă toate apărările în sprijinul părţii pe
care o garantează, ceea ce înseamnă că obligaţia de garanţie devine activă şi
se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în care cel garantat pierde
procesul, prin aceeaşi hotărâre se va admite şi cererea de chemare în
garanţie, dacă instanţa o găseşte întemeiată, evitându-se astfel un proces
ulterior. Aşadar, pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantatului,
chemarea în garanţie prezintă avantajul de a contribui la soluţionarea unitară
a litigiului, înlăturând posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi
ducând la realizarea unor economii de timp şi de cheltuieli, deci la o mai
bună administrare a justiţiei.
Deşi chemarea în garanţie constituie o simplă facultate, iar nu o
obligaţie pentru părţi, în cazurile anume arătate de lege, dacă nu alege calea
incidentală, garantatul se expune riscului de a nu mai putea să îşi valorifice
ulterior pretenţiile împotriva
' A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 307-308; H. Solus, R.
Perrot, op. cit., tome 3, p. 919.

garantului. Astfel: potrivit art. 1351 C. civ., în cazul în care cumpărătorul
s-a judecat cu evingătorul său fără să îl cheme în garanţie pe vânzător şi a
pierdut procesul, iar apoi îl acţionează pe vânzător spre a răspunde pentru
evicţiune, acesta din urmă, invocând exceptio mali processus, scapă de
obligaţia de garanţie dacă dovedeşte că ar fi avut mijloace suficiente cu care,
participând la judecată în primul proces, ar fi putut obţine respingerea cererii
formulate de terţ împotriva cumpărătorului şi deci culpa aparţine
beneficiarului garanţiei de evicţiune, care nu i-a dat posibilitatea să îl apere;
conform art. 1672 alin. (2) C. civ., fidejusorul ce a plătit fără a-i înştiinţa pe
debitorul principal nu are regres împotriva acestuia, dacă în timpul plăţii
debitorul ar fi avut mijloace de a declara stinsă datoria sa, ci va trebui să îl
acţioneze pe creditor, pentru a obţine înapoierea sumei plătite.
Chemarea în garanţie presupune, cu necesitate, existenţa unui proces
civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă.
O altă condiţie de admisibilitate se referă la existenţa unei legături
suficiente între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, în
sensul că trebuie să fie o legătură de dependenţă şi de subordonare între
cele două cereri, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la cererea principală
să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în
garanţie.
Cererea de chemare în garanţie, ca natură juridică, este o veritabilă
chemare în judecată, astfel încât ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Tocmai de aceea,
potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se face
cu respectarea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru cererea de
chemare în judecată.
Cât priveşte termenul în care poate fi depusă cererea de chemare în
garanţie, legea distinge după cum cererea incidentală este formulată de
către pârât sau de către reclamant. Pârâtul trebuie să depună cererea de
chemare în garanţie odată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [art. 61 alin. (1) C. proc.
civ.], iar reclamantul poate să depună cererea în tot cursul judecăţii în primă
instanţă, până la închiderea dezbaterilor [art. 61 alin. (2) C. proc. civ.].
Stabilirea a două termene diferite se justifică pe considerentul că, încă de la
comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul, cunoscând pretenţiile
reclamantului, ştie dacă este sau nu cazul să cheme în garanţie un terţ, însă,
pentru reclamant, necesitatea chemării unei terţe persoane în garanţie poate
să rezulte ca urmare a susţinerilor pârâtului, făcute prin întâmpinare, prin
cererea reconvenţională sau chiar în cursul judecăţii.
Nedepunerea cererii de chemare în garanţie în termen nu atrage
sancţiunea decăderii părţii respective din dreptul de a-i acţiona în judecată
pe garant, ci, potrivit art. 135 C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie
tardiv formulată se va judeca separat de cererea principală (aşadar, instanţa
nu poate refuza soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie depusă
peste termenul prevăzut de lege, îndrumând partea să introducă o cerere
separată), afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul consimt ca aceste
cereri să se judece împreună (desigur că această precizare priveşte numai
cererea de chemare în garanţie depusă de către pârât). Trebuie menţionat că
89
Părţile
părţile nu ar putea conveni judecarea împreună cu cererea principală a
cererii de chemare în garanţie depusă tardiv de către reclamant, deoarece, în
caz contrar, ar însemna să se permită reclamantului să cheme un terţ în
garanţie direct în apel, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative înscrise în
art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Dacă reclamantul şi-a modificat sau întregit cererea de chemare în
judecată, în condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în funcţie
de situaţia concretă din speţă, pârâtul va putea să formuleze o cerere de
chemare în garanţie până la termenul de judecată următor. Această soluţie
se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finală C. proc. civ. cu art.
61 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., primul text de lege menţionat acordând
pârâtului dreptul de a depune întâmpinare la cererea întregită sau
modificată, iar cel de-al doilea dispunând că pârâtul, odată cu întâmpinarea,
poate formula şi o cerere de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în garanţie poate fi primită, în măsura în care nu
s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie în fond, cu ocazia rejudecării
fondului după casarea cu trimitere (ceea ce presupune că recursul a fost
exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat de lege ori că s-
a casat pe motiv de necompetenţă atât hotărârea instanţei de apel, cât şi
hotărârea primei instanţe).
Nu există nici un text de lege care să prevadă că instanţa trebuie să se
pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de chemare în garanţie, ci,
art. 62 C. proc. civ. stabileşte doar că instanţa va dispune comunicarea
cererii de chemare în garanţie terţului şi va fixa un termen în care acesta din
urmă poate să depună întâmpinarea. Nefiind deci necesar să se discute
admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie,1 rezultă că
instanţa va lua act, prin încheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din
acel moment terţul devine parte în proces. Sunt totuşi unele situaţii de
excepţie în care nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în garanţie, spre
exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale (soluţia se justifică prin aceea
că, în cadrul ordonanţei preşedinţiale, nu se prejudecă fondul, însă, cererea
de chemare în garanţie priveşte exclusiv fondul dreptului).2 într-un
asemenea caz, apreciem că instanţa, după ce va lua act de formularea cererii
de chemare în garanţie, prin aceeaşi încheiere de şedinţă va dispune
respingerea acesteia ca inadmisibilă. Soluţia este asemănătoare atunci când
cererea este depusă tardiv şi părţile nu convin sau, în cazul cererii formulate
de reclamant, nu pot conveni judecarea împreună, în sensul că, după ce va
lua act de formularea tardivă a cererii, prin încheiere, instanţa va dispune
judecarea separată, iar, în cazul în care cererea de chemare în garanţie se
face direct în apel sau în recurs, instanţa va da o încheiere prin care o va
respinge ca inadmisibilă.
Pentru soluţia că, după depunerea la dosar a cererii de chemare în
garanţie, instanţa o va supune discuţiei părţilor, a se vedea, totuşi, V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 63.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 444/1964, în J.N. nr. 8/1966,
p. 166. De asemenea, se admite că nici în litigiile de muncă (conflictele de
drepturi şi conflictele de interese) nu ar fi admisibilă o cerere de chemare în
garanţie.

Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare
în garanţie îl constituie dobândirea de către terţul chemat în garanţie a
calităţii de parte în procesul în care este formulată o asemenea cerere. Din
momentul introducerii sale în proces, terţul va avea drepturile procedurale şi
îi vor reveni îndatoririle procesuale prevăzute de lege pentru părţile
principale, iar hotărârea ce urmează a se pronunţa îi va fi opozabilă, după
cum el se va putea prevala de hotărârea respectivă. Chematul în garanţie nu
devine însă o parte subordonată celei care l-a introdus în proces, ci se bucură
de independenţă procesuală.
în consecinţă, în funcţie de situaţia concretă din speţă, terţul poate
sprijini partea care l-a chemat în garanţie, dar se poate apăra şi împotriva
acesteia.
Pentru prima ipoteză, chematul în garanţie poate să combată ori, după
caz, să susţină pretenţia dedusă judecăţii prin cererea principală,1 iar, în
acest scop, el poate folosi toate mijloacele de apărare, putându-se substitui,
sub acest aspect, în toate drepturile procedurale ale garantatului. Această
posibilitate a terţului se justifică pe considerentul că soluţia ce se va
pronunţa asupra cererii principale influenţează şi soluţia ce se va da cu
privire la cererea de chemare în garanţie (situaţia este asemănătoare cu
aceea în care s-ar exercita acţiunea oblică, deosebirea constând în faptul că
nu este vorba de un creditor chirografar, ci de un debitor al părţii).
Pentru cea de a doua ipoteză, terţul, fără a pune în discuţie cererea
principală, poate formula apărări numai în ceea ce priveşte cererea
incidentală, invocând, spre exemplu, faptul că nu datorează garanţie sau că
partea ce l-a introdus în proces nu s-ar putea îndrepta împotriva sa cu o
cerere în despăgubire, dacă ar cădea în pretenţii.
Potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se
judecă odată cu cererea principală. Dacă însă judecarea cererii principale ar
fi întârziată prin soluţionarea cererii de chemare în garanţie, alin. (2) al
aceluiaşi articol permite instanţei să dispună disjungerea (se admite că
instanţa de fond este în drept să aprecieze şi să decidă dacă o cerere de
chemare în garanţie, care este de natură să întârzie soluţionarea cererii
principale, urmează să fie judecată împreună sau separat de aceasta, cu
singura obligaţie de a motiva hotărârea sa, deci că încheierea prin care s-a
dispus disjungerea nu este supusă vreunei căi de atac), ipoteză în care se va
constitui un dosar distinct.2 Trebuie subliniat că efectul eventualei prorogări
de competenţă în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie subzistă
şi după ce s-a dispus disjungerea, astfel încât nu se poate declina
competenţa. In sfârşit, mai precizăm că
' Unii autori vorbesc numai de posibilitatea chematului în garanţie de a
combate cererea („acţiunea”) principală - Gr. Porumb, voi. I, p. 163; V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 63. însă, o astfel de afirmaţie nu ţine cont de faptul că şi
reclamantul poate să formuleze o cerere de chemare în garanţie, caz în care
terţul introdus în proces pe această cale nu ar avea interesul să se respingă
cererea principală, ci să se admită.
2 în sensul că ar urma să se pronunţe două hotărâri de fond în
acelaşi dosar, una cu privire
la cererea de chemare în judecată, iar cealaltă cu privire la cererea de
chemare în garanţie, a se
vedea, totuşi, /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 510.
3 A se vedea şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 623/E/1988,
în R.R.D. nr. 10/1988,
p. 63.
Părţile
91
pentru situaţia în care s-a dispus disjungerea, judecarea cererii de
chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale,
în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din chiar prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,
soluţia ce se va da asupra cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia
ce se va pronunţa cu privire la cererea principală. Este necesar să distingem
după cum cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât sau
de către reclamant.
în cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că pârâtul a
căzut în pretenţii, astfel încât se va admite şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, dacă este întemeiată. Terţul chemat în garanţie nu poate
fi însă obligat direct faţă de reclamant, deoarece, pe de o parte, între ei nu
există nici un raport juridic procesual, iar, pe de altă parte, eventuala
insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie suportată de
către reclamant, ci de către pârât. în alte cuvinte, instanţa va trebui să
soluţioneze litigiul în două etape, pronunţându-se mai întâi asupra raportului
juridic dintre reclamant şi pârât, iar apoi asupra raportului juridic dintre pârât
şi terţul chemat în garanţie. Când cererea principală se respinge, înseamnă
că pârâtul nu a pierdut procesul, aşa încât cererea prin care acesta a chemat
un terţ în garanţie se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes.2
Cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamant, în
măsura în care este întemeiată, se va admite dacă se respinge cererea de
chemare în judecată, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul
cu pârâtul, având astfel dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a
chemat în garanţie. Dacă însă cererea de chemare în judecată se admite,
atunci cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant se va respinge
ca lipsită de obiect sau de interes.
împrejurarea că soluţia din cererea de chemare în garanţie depinde de
soluţia din cererea principală influenţează şi exercitarea, precum şi
soluţionarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
Astfel, în ceea ce priveşte exercitarea apelului, dacă pârâtul a introdus
o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât cererea de
chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate
declara apel împotriva reclamantului (acest apel nu este condiţionat de faptul
ca şi chematul în garanţie să introducă apel împotriva pârâtului), iar
chematul în garanţie poate intenta apel contra pârâtului (invocând
inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu avea dreptul
să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra
reclamantului (deşi între ei nu există raporturi de drept substanţial), invocând
netemeinicia cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, lipsa
de obiect a cererii de chemare în garanţie. Când prima instanţă a admis
cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât, acesta din urmă are interes să declare apel fie contra
reclamantului, fie împotriva chematului în garanţie, fie
; TsJlt^lcTZ CT-nr-621/1967'în RRD-nr-3/i968- p-121.
?997, p. 68 ?1 CA- Ia?'' dCC1Zla Cmlă - 600^97, în Culegere de
practică judiciară

împotriva ambilor. Dacă ambele cereri au fost respinse (cea de chemare
în judecată ca nefondată, iar cea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect
sau de interes), reclamantul va introduce apel împotriva pârâtului, nu şi a
chematului în garanţie, întrucât între ei nu există raporturi juridice
substanţiale; însă, reclamantul poate introduce apel atât împotriva pârâtului,
cât şi a chematului în garanţie, dacă respingerea cererii de chemare în
judecată este urmarea apărărilor formulate de terţ în favoarea pârâtului.
Pentru această situaţie se ridică două probleme: aceea a mijlocului prin care
se reia în discuţie cererea de chemare în garanţie, precum şi dacă terţul
chemat în garanţie poate face apel împotriva reclamantului, probleme de
care ne vom ocupa mai târziu.
în cazul în care prima instanţă a respins cererea de chemare în
judecată şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant,
reclamantul poate declara apel împotriva pârâtului, iar chematul în garanţie
fie contra reclamantului, fie contra pârâtului. Dacă ambele cereri au fost
respinse, reclamantul poate face apel atât contra pârâtului, cât şi a
chematului în garanţie. Dacă prima instanţă a admis cererea de chemare în
judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către
reclamant (ca lipsită de obiect sau de interes), hotărârea poate fi apelată de
pârât, care îşi va îndrepta cererea de apel împotriva reclamantului, iar,
uneori chiar şi a chematului în garanţie, dacă soluţia referitoare la cererea de
chemare în judecată este rezultatul activităţii procesuale a terţului, în
sprijinul părţii garantate. Cele două probleme semnalate mai sus se ivesc şi
în această situaţie.
Răspunsul la prima problemă semnalată mai sus este oferit de art.
293' C. proc. civ. Deci, în cazul în care prima instanţă a respins atât cererea
de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de
pârât, împotriva acestei hotărâri pârâtul nu are interesul să declare un apel
contra chematului în garanţie, deoarece nu a căzut în pretenţii, dar, dacă
reclamantul face apel, pârâtul-intimat ar dobândi interesul de a introduce un
apel provocat, pentru a repune în discuţie şi cererea de chemare în garanţie.
Acelaşi este interesul şi în cazul în care reclamantul formulase o cerere de
chemare în garanţie, respinsă de prima instanţă ca lipsită de obiect,
deoarece s-a admis cererea de chemare în judecată, iar hotărârea respectivă
este apelată de către pârât.
Cât priveşte cea de a doua problemă semnalată mai sus, subliniem că
legislaţia noastră (spre deosebire de cea franceză),1 nu oferă decât
intimatului posibilitatea aderării la apel, nu şi celor care au avut calitatea de
parte la judecata în primă instanţă, dar care nu au fost încă atraşi la judecata
în apel, în calitate de intimaţi. Astfel, dacă apelantul îşi îndreaptă apelul
numai împotriva adversarului său direct, nu şi contra terţului chemat în
garanţie de acesta din urmă, iar intimatul nu formulează un apel provocat
contra terţului chemat în garanţie la prima instanţă, acesta din urmă se
găseşte într-o poziţie mai puţin favorabilă decât aceea pe care a avut-o ca
urmare ca hotărârii primei instanţe, întrucât partea care îl chemase în
garanţie la judecata în
1 A se vedea: J. Vincent, S. Guinchard, Procedura civile, Prdcis Dalloz,
Paris, 1994, p. 819 şi urm.; J. Hiron, Droit judiciaire prive, Montchrestien,
Paris, 1991, p. 440 şi urm.
93
Părţile
primă instanţă, în măsura în care va pierde în instanţa de apel, poate
declanşa un proces distinct împotriva terţului; întrucât nu poate recurge la
instituţia apelului provocat, el ar urma să introducă o cerere de intervenţie
accesorie, astfel încât garantul poate să facă orice apărare contra
apelantului, deci obligaţia de garanţie devine efectivă.
în ceea ce priveşte exercitarea recursului, dacă instanţa de apel (sau
prima instanţă într-o materie în care hotărârea nu este supusă apelului) a
admis atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie
formulată de pârâtul de la prima instanţă, recursul chematului în garanţie,
dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune în discuţie şi
cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de
cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a
declarat recurs. De asemenea, dacă în urma admiterii recursului celui care a
formulat cererea de chemare în garanţie, se va respinge cererea principală,
efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra chematului în garanţie,
chiar dacă acesta din urmă nu a declarat recurs. Dacă însă, iniţial, instanţa
de apel a respins cererea principală şi, pe cale de consecinţă, cererea de
chemare în garanţie a pârâtului de la prima instanţă a fost respinsă ca lipsită
de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanţă se
admite, cu ocazia judecării fondului după casare, instanţa trebuie să repună
în discuţie şi cererea de chemare în garanţie [un argument de text în sprijinul
acestei soluţii I-ar constitui art. 315 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că,
după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate
motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată].
în cazul în care cererea de chemare în garanţie a fost formulată de
către reclamantul de la judecata în primă instanţă, iar în apel s-a admis
cererea principală şi s-a respins ca lipsită de obiect sau de interes cererea de
chemare în garanţie, la judecarea fondului ce urmează admiterii recursului
pârâtului de la prima instanţă, se va repune în discuţie şi cererea de chemare
în garanţie. Dacă însă cererea principală a fost respinsă, iar chemarea în
garanţie admisă, recursul terţului chemat în garanţie de către reclamant
repune în discuţie şi cererea principală, cu excepţia cazului în care vizează
exclusiv raportul de garanţie. De asemenea, dacă în urma admiterii
recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanţie, instanţa ce
judecă fondul după casare admite cererea principală, atunci va trebui să
constate ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.
3.5. Arătarea titularului dreptului
Cea de a treia formă de intervenţie forţată este reglementată de art. 64-
66 C. proc. civ.
Potrivit art. 64 C. proc. civ., „pârâtul care deţine un lucru pentru altul
sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost
chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra
lucrului”.
Din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. rezultă că arătarea titularului
dreptului poate fi făcută numai de către pârât şi numai în cazul cererilor prin
care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât
şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la
lucrul ce formează obiectul cererii

(de exemplu, între cei doi s-a încheiat un contract de locaţiune,
închiriere, depozit, comodat etc).
Aşadar, partea finală a art. 64 C. proc. civ. limitează aplicabilitatea
acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile (cererile) reale,
folosirea acesteia fiind deci exclusă în cazul cererilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă (personal).
Cererea de arătare a titularului dreptului va trebui să îndeplinească
deci, în afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la
judecată, şi următoarele cerinţe specifice:
- prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească
valorificarea unui drept real;
- pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un
drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de
reclamant;
- pârâtul să îl indice pe titularul dreptului (legea nu impune însă
pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al dreptului).
Potrivit art. 65 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul poate face arătarea
titularului dreptului printr-o cerere motivată, depusă odată cu întâmpinarea
sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Cererea va fi comunicată persoanei indicate ca titular al dreptului real,
împreună cu copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile
depuse la dosar. Deşi legea nu prevede în mod expres, se apreciază că
cererea de arătare a titularului dreptului ar trebui comunicată şi
reclamantului, printre altele şi în considerarea faptului că scoaterea din
proces a pârâtului, la care se referă art. 66 alin. (1) C. proc. civ., poate avea
loc numai cu consimţământul reclamantului.
în funcţie de poziţia terţului şi a reclamantului faţă de cererea de
arătare a titularului dreptului, se disting următoarele situaţii:
a) cel arătat ca titular al dreptului real se înfăţişează şi recunoaşte
susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte să fie înlocuit pârâtul iniţial;
b) cel arătat ca titular al dreptului real se înfăţişează şi recunoaşte
susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea
pârâtului;
c) terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte susţinerile pârâtului;
d) cel indicat ca titular al dreptului real, deşi legal citat, nu se
înfăţişează.
Pentru prima ipoteză, art. 66 alin. (1) C. proc. civ. prevede că terţul
arătat ca
titular al dreptului va lua locul pârâtului, acesta din urmă fiind scos din
judecată, aşa încât procesul va continua numai între reclamant şi cel indicat
ca titular al dreptului real, care va dobândi calitatea procesuală de pârât.
Pentru ultimele două situaţii enumerate mai sus, soluţia este oferită de
art. 66 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că „se vor aplica dispoziţiile art.
58”, deci terţul „dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar
hotărârea îi va fi opozabilă”.
' S-a exprimat şi opinia că, în ipoteza prevăzută de art. 66 alin. (2) C.
proc. civ., terţul arătat ca titular al dreptului ar dobândi calitatea de
intervenient forţat, iar nu cea de intervenient principal, arătându-se că, prin
trimiterea la art. 58 C. proc. civ., s-a urmărit să se
Părţile 95
Aşadar, judecata va continua între reclamant, pârât şi terţul indicat ca
titular al dreptului real, acesta din urmă în calitate de intervenient principal.
Legea nu acoperă însă cea de a doua situaţie, în care deşi terţul se
prezintă şi recunoaşte susţinerile pârâtului, reclamantul nu este de acord ca
locul pârâtului să fie luat de terţ. în literatura de specialitate, într-o primă
opinie, s-a arătat că se impune soluţia ca şi în acest caz terţul arătat ca
titular al dreptului real să rămână în proces, în calitate de intervenient
principal,1 iar, într-o altă opinie, s-a apreciat că judecata va continua fără să
se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată,
iar dacă se va stabili, în urma dezbaterilor, că titularul dreptului este terţul
indicat, se va respinge cererea ca greşit îndreptată,2 mai exact, ca fiind
introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Anumite particularităţi ale acestei forme de intervenţie există în cazul
litigiilor referitoare la bunuri proprietate publică. Astfel, potrivit art. 12 alin.
(4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de administrare, titularul acestui
drept real principal, care stă în instanţă în nume propriu, are obligaţia să
arate cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (6) al aceluiaşi
articol extinde această obligaţie şi în cazul litigiilor referitoare la dreptul de
concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor
concesionate ori închiriate. întrucât legea nu distinge, rezultă că arătarea
titularului dreptului de proprietate publică va fi făcută indiferent de poziţia
procesuală (pârât sau reclamant) pe care o are cel căruia i-a fost dat în
administrare, concesionat ori închiriat bunul proprietate publică ce formează
obiectul litigiului.
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive
în frecvente cazuri, părţile participă la procesul civil prin intermediul
unui reprezentant. Spre deosebire de simpla asistare, care implică acordarea
unor consultaţii, sfaturi etc, ce nu angajează în nici un fel partea în cauză,
reprezentarea în procesul civil are drept consecinţă producerea în persoana
părţii reprezentate a tuturor efectelor, favorabile sau nefavorabile, ce decurg
din actele îndeplinite de reprezentant în limita împuternicirilor conferite.
Reprezentarea în procesul civil este deci acea
precizeze doar că terţul indicat ca titular al dreptului real va avea
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi terţul chemat în judecată în temeiul art. 57
C. proc. civ. - Gr. Porumb, voi. I, p. 167; /. Leş, p. 115. Anterior însă, toţi
aceşti autori menţionează că „terţul introdus în proces în temeiul art. 57 C.
proc. civ. va avea în principiu aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi
intervenientul principal.”
A se vedea: D. Florescu, Notă la decizia civilă nr. 106/1968 a Trib. jud.
Satu-Mare, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 146.
A se vedea: A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Trib. jud.
Mehedinţi, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 111. în orice caz, nu se poate considera că,
pentru această ipoteză, terţul rămâne în proces în calitate de pârât, cum s-a
decis, izolat, în practică (Trib. pop. raion Satu-Mare, sentinţa civilă nr.
3126/1967, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 143-144).
situaţie în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de
procedură în numele şi în interesul altei persoane, care este parte în proces.
Părţile în proces pot să exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Sunt însă unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în
justiţie este restrâns, în sensul că partea este obligată să se prezinte
personal în instanţă, anume la judecata în faţa instanţelor de fond a cererilor
de divorţ (cu anumite excepţii prevăzute de art. 614 C. proc. civ.) şi în cazul
răspunsului la interogatoriu (cu unele derogări prevăzute de art. 222 şi art.
223 C. proc. civ.).
In doctrină, de regulă, se face distincţie între, pe de o parte,
reprezentarea legală, care intervine în cazul persoanei lipsite de capacitate
procesuală de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice (art. 35 din Decretul nr.
31/1954), precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, spre exemplu,
de art. 7 alin. (3), art. 44, art. 600 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte,
reprezentarea convenţională a părţilor. în cele ce urmează ne vom ocupa
numai de reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil.
4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
Faţă de faptul că art. 67 alin. (1) C. proc. civ. prevede doar că părţile
pot să exercite drepturile procedurale prin mandatar, se ridică întrebarea de
a şti cine poate avea această calitate. Răspunsul îl găsim coroborând
dispoziţiile din Codul de procedură civilă cu prevederile Legii nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Deşi partea poate fi reprezentată în procesul civil nu numai de avocat,
ci şi de o persoană care nu are această calitate, totuşi, este de reţinut că,
pentru ipoteza în care mandatul este dat unei alte persoane decât unui
avocat, art. 68 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că mandatarul nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii,
reprezintă partea. Aşadar, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate
să formuleze cereri în faţa instanţei, să propună probe, să îndeplinească alte
acte de procedură în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă, însă nu
are dreptul de a pune concluzii.
De la regula conform căreia, dacă mandatul este dat unei alte
persoane decât un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin
avocat, sunt totuşi exceptaţi doctorii (în drept) şi licenţiaţii în drept, care,
dacă sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al patrulea grad
inclusiv, pot pune concluzii în faţa oricăror instanţe,
97
Părţile
precum şi mandatarul care reprezintă pe soţ sau o rudă până la al
patrulea grad inclusiv, însă acesta din urmă nu poate pune concluzii decât la
judecătorie. Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o
hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este
obligatorie, deci reprezentantul poate să pună concluzii.
în situaţia în care cererea în justiţie se face prin reprezentant
convenţional, trebuie ca în cerere să se specifice aceasta şi să se alăture
procura.
Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a
reprezenta pe mandant în justiţie, fiind deci nevoie ca procura să prevadă
expres acest lucru. De la această regulă există însă două excepţii, anume:
cazul în care mandantul locuieşte în străinătate, precum şi cazul când
mandatul este dat unui prepus.
Aşadar, referitor la conţinutul mandatului judiciar, trebuie să fie o
procură ad litem, adică o procură dată pentru exerciţiul dreptului de chemare
în judecată sau reprezentare în judecată.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu
cuprinde nici o arătare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la
anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Actele procedurale de dispoziţie
pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale.
Sub aspectul formei, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că procura
pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în
judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.1 Alin. (2) al
aceluiaşi articol dispune că dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin
declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit
incapabil, ci dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al incapabilului. Retragerea mandatului, precum şi
renunţarea la mandat nu pot fi opuse celeilalte părţi decât de la o
comunicare, afară de cazul în care au fost făcute în şedinţă şi în prezenţa
părţilor. Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze
atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte
de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor de introducere a
căilor de atac.
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
Deşi din art. 68 alin. (1) C. proc. civ. ar rezulta că avocatul şi-ar justifica
tot prin procură calitatea de reprezentant, semnătura fiind certificată potrivit
legii avocaţilor,
1 Uneori, se vorbeşte şi despre reprezentarea judiciară, care intervine

în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, sechestrul judiciar poate
fi autorizat de instanţa care l-a numit să reprezinte în judecată părţile cu
privire la bunul pus sub sechestru), însă, în realitate, aşa-numita
reprezentare judiciară este tot o formă de reprezentare legală, deoarece
izvorul împuternicirii de reprezentare îl constituie tot legea, instanţa
neputând să numească un astfel de reprezentant decât în cazurile expres
prevăzute de lege. împrejurarea că reprezentantul este numit de instanţă nu
justifică soluţia potrivit căreia am fi în prezenţa unui alt fel de reprezentare,
deoarece criteriul de clasificare îl constituie izvorul împuternicirii de a
reprezenta partea în procesul civil (legea sau convenţia părţilor), iar nu
organul care îl numeşte pe reprezentant.
S-a susţinut că semnificaţia dispoziţiei înscrise în art. 68 alin. (1) C. proc.

civ. ar fi aceea că mandatul de reprezentare în justiţie ar trebui să rezulte
dintr-o procură autentificată, întrucât în cazul procedurii notariale de
legalizare a semnăturii nu se verifică şi conţinutul actului - /. Leş, p. 121. De
asemenea, instanţa supremă, într-o decizie de speţă, a reţinut că mandatul
judiciar trebuie să îmbrace forma unei procuri legalizate - C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 415/1992, în Dreptul, nr. 2/1993, p. 67. Este îndeobşte cunoscut
că un text de lege este susceptibil de interpretare numai atunci când este
neclar, confuz etc, nu însă şi atunci când are o redactare clară, cum este
cazul art. 68 alin. (1) C. proc. civ.; în caz contrar, pe calea unei pretinse
interpretări, s-ar ajunge la modificarea dispoziţiei legale.
B.
98
Participarea procurorului la procesul civil
totuşi, reglementarea specială actuală prevede că avocatul are dreptul

să reprezinte în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă
scrisă de avocat şi clientul ori mandatarul acestuia. Contractul prevede în
mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar, în
baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaţială.
In lipsa unor stipulaţii contrarii în contract, avocatul este împuternicit să
efectueze orice act, specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru
realizarea intereselor clientului.
în privinţa actelor procesuale de dispoziţie, deşi art. 69 alin. (1) C.
proc. civ. nu face distincţie între mandatarul neavocat şi avocat, ceea ce
înseamnă că şi avocatul ar avea nevoie de o procură specială pentru
efectuarea unor asemenea acte, s-a arătat că procura specială nu mai este
necesară dacă în contractul de asistenţă juridică s-a stipulat în mod expres
dreptul avocatului de a face acte procesuale de dispoziţie.
Când reprezentarea la prima instanţă s-a făcut prin avocat, acesta,
chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse
unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să
exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, dar, în acest caz, toate
actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi. Actele
făcute de avocat în aceste condiţii nu trebuie ratificate de parte, deoarece el
s-a întemeiat pe o împuternicire izvorâtă din lege.
4.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
în cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale,
instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea acestei lipse, iar dacă în
termenul acordat lipsa nu se împlineşte, va anula cererea (art. 161 C. proc.
civ.).
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în
orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de
persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.
Subliniem că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
presupune situaţia în care cererea este introdusă în numele titularului (deci
în cerere se menţionează faptul că se acţionează în numele şi în interesul
altei persoane, adică în calitate de reprezentant), iar la dosar nu există
dovada din care să rezulte abilitarea celui care a formulat cererea de a-i
reprezenta pe titular. Dacă însă, din cuprinsul cererii, nu rezultă că aceasta
este introdusă în numele altei persoane, deci nu se menţionează în cerere că
persoana care a formulat-o este doar un reprezentant al titularului, atunci se
va invoca excepţia lipsei calităţii procesuale, întrucât, prin ipoteză, cel care a
introdus cererea în nume propriu, în loc să o formuleze în numele
reprezentatului, nu este titularul dreptului.2
1 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 340.
2 Pentru confundarea lipsei dovezii calităţii de reprezentant cu
lipsa calităţii procesuale
active, a se vedea: C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
679/1994, în B.J.
1994, p. 649; decizia nr. 3211/1999, în Juridica, nr. 8/2000, p. 318.
Secţiunea a IlI-a. Participarea procurorului la procesul civil

Articolul 131 alin. (1) din Constituţie prevede că „în activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
atribuţiile Ministerului Public în materie civilă sunt următoarele:
- exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
- participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
- exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
- apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
- exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt
prevăzute de art. 45 C. proc. civ., şi anume:
- pornirea procesului civil;
- participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii;
- exercitarea căilor de atac;
- cererea de a se pune în executare anumite hotărâri.
înainte de a prezenta formele în care procurorul poate să participe la
procesul civil, ne vom referi, pe scurt, la poziţia procesuală a procurorului în
procesul civil.
§2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil
S-a susţinut că procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al părţilor în
proces, însă o astfel de teză nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, o
reprezentare comună a două părţi cu interese contrarii este de neconceput,
iar, pe de altă parte, reprezentantul apără întotdeauna interesele părţii pe
care o reprezintă, ceea ce nu s-ar verifica în cazul procurorului.
Intr-o altă opinie, se arată că procurorul participă ca parte în proces
atunci când iniţiază acţiunea civilă şi ca participant atunci când el intervine în
procesul pornit de titularul dreptului sau de o altă persoană căreia legea îi
recunoaşte legitimare procesuală.1
Dominantă este concepţia potrivit căreia procurorul este parte în
proces. în cadrul acestei concepţii, se întâlnesc două teze.
Astfel, în literatura juridică şi în legislaţia anterioare anului 1948, se
făcea distincţie între cazurile în care procurorul participa la procesul civil ca
parte principală şi
/. Santai, Poziţia procurorului în litigiile întemeiate pe Legea nr.
1/1967, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 28.

între cazurile în care procurorul participa ca parte alăturată. Procurorul
era considerat parte principală atunci când, în situaţiile expres prevăzute de
lege, putea exercita dreptul la acţiune pentru punerea în valoare a unor
interese generale sau chiar particulare. El se găsea într-o poziţie procesuală
asemănătoare cu a oricăreia din părţile litigante, având aceleaşi drepturi şi
aceleaşi obligaţii procesuale. Procurorul era considerat parte alăturată în
cazurile în care procesul nu era pornit din iniţiativa lui, ci a altor persoane, iar
procurorul doar punea concluziile sale, neavând posibilitatea de a face apel
sau recurs.1 Deşi în unele texte de lege se mai foloseşte noţiunea de parte
principală, distincţia care se făcea în trecut nu mai este de actualitate, ea
nemai-prezentând utilitate practică. Mai mult, considerarea procurorului ca
parte principală sau ca parte alăturată nu acoperă cazul recursului în
interesul legii.
O a doua teză în cadrul acestei concepţii, întâlnită în literatura juridică
ulterioară anului 1948, susţine că procurorul dobândeşte poziţia de parte în
proces, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează calitatea de organ care veghează la
respectarea legii în activitatea de judecată.2 Principalul argument în sprijinul
opiniei potrivit căreia procurorul este parte în proces îl constituie faptul că
art. 45 C. proc. civ. este aşezat de legiuitor în titlul referitor la părţi; de
asemenea, alte dispoziţii legale se referă la procuror, ca parte în proces.3
§3. Formele participării procurorului la procesul civil 3.1. Pornirea
procesului civil
Potrivit art. 45 alin. (1) C. proc. civ., Ministerul Public poate porni
acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Din redactarea textului de lege rezultă cu claritate că procurorul nu
este îndreptăţit să declanşeze orice proces civil, ci punerea în mişcare a
acţiunii civile de către procuror cunoaşte unele restricţii, în sensul că
procurorul poate să pornească procesul civil fie atunci când este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor
1 A se vedea, spre exemplu, E. Herovanu, p. 425-439.
2 /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 238. A se vedea şi V.M. Ciobanii,
voi. I, p. 349-351;
/. Leş, p. 128-129; /. Deleanu, voi. I, p. 365.
3 Pentru opinia potrivit căreia ar putea fi pus sub semnul întrebării
însuşi sistemul în care
procurorul are poziţia procesuală de parte în proces, fiind preferabil să
se considere că procu
rorul este acel participant la procesul civil care reprezintă interesele
societăţii, astfel cum
rezultă din art. 131 alin. (1) din Constituţie, a se vedea: G. Boroi, voi. I,
p. 224.
4 CC, Decizia nr. 5/2002 (M. Of. nr. 309/2002) a respins excepţia de
neconstituţionalitate
a art. 45 alin. (1) C proc. civ. referitoare la limitarea dreptului
procurorului de a porni acţiu
nea civilă.
101
Participarea procurorului la procesul civil
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, fie în acele cazuri în care, prin norme speciale, i se conferă
expres acest drept.1
Trebuie reţinut că, spre deosebire de reglementarea anterioară, legea
nu mai interzice procurorului să introducă acţiunile (cererile de chemare în
judecată) cu caracter strict personal, ceea ce înseamnă că procurorul ar
putea să declanşeze acţiunea civilă, prin introducerea oricărei cereri de
chemare în judecată, inclusiv cele care ar avea caracter strict personal [acele
cereri pentru care legea prevede expres că pot fi introduse numai de o
anumită persoană, de exemplu, cererea pentru stabilirea filiaţiei faţă de
mamă - art. 53 alin. (1) C. fam., cererea de stabilire a paternităţii - art. 59
alin. (1) C. fam. etc, precum şi acele cereri care sunt strâns legate de voinţa
exclusivă a celui interesat, spre exemplu, cererea de anulare a căsătoriei
pentru vicii de consimţământ, cererea de revocare a unei donaţii pentru
ingratitudine etc], însă numai dacă pornirea procesului civil ar fi în interesul
persoanelor arătate în textul de lege sau dacă o normă specială conferă
expres dreptul procurorului de a declanşa procesul civil.
Pentru ipoteza în care procurorul a pornit acţiunea, art. 45 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că titularul dreptului subiectiv la care se referă acţiunea va
fi introdus în proces, având posibilitatea să uzeze de dreptul său de
dispoziţie, sub forma renunţării la judecată sau la dreptul subiectiv, ori a
tranzacţiei, iar dacă procurorul ar retrage cererea, titularul va putea să
solicite continuarea judecăţii.
Mai reţinem că, potrivit art. 45' C. proc. civ., actele procesuale de
dispoziţie, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la
art. 45 alin. (1) C. proc. civ. (minori, persoane puse sub interdicţie, dispăruţi),
nu împiedică judecata dacă instanţa apreciază că nu sunt în interesul acelor
persoane.
3.2. Participarea Ia judecata procesului civil
Această formă de participare a procurorului la procesul civil, care se
finalizează prin punerea de concluzii, este prevăzută de art. 45 alin. (3) C.
proc. civ., textul fiind în concordanţă cu dispoziţiile înscrise în art. 131 alin.
(1) din Constituţie.
Aşadar, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare

fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de
drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Pentru câteva materii, anume prevăzute de lege, participarea
procurorului la judecată şi punerea concluziilor de către acesta sunt
obligatorii. Menţionăm în acest sens:
- soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie şi de ridicare a
interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954);
Spre exemplu, Ministerul Public are dreptul de a solicita Tribunalului
Bucureşti să dispună încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia
din Registrul partidelor politice în cazul în care modificările statutului sau ale
programului partidului politic nu au fost comunicate Tribunalului Bucureşti în
condiţiile stabilite de art. 25 din Legea nr. 14/2003 ori dacă, deşi instanţa a
respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, partidul politic în
cauză acţionează în baza statutului modificat [art. 26 alin. (1) din Legea nr.
14/2003 a partidelor politice], de a cere dizolvarea pe cale judecătorească a
unui partid politic (art. 46 din Legea nr. 14/2003) sau constatarea încetării
existenţei unui partid politic (art. 47 din Legea nr. 14/2003).
102
- judecarea cererilor de declarare a dispariţiei şi a morţii pe cale
judecătorească, precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi
art. 42 din Decretul nr. 32/1954);
- judecarea de către instanţe a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a
oricăror alte cereri prevăzute de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi de Legea nr. 370/2004
pentru alegerea Preşedintelui României;
- judecarea, de către Tribunalul Bucureşti, a apelului declarat
împotriva hotărârii Comisiei de reexaminare în materia protecţiei desenelor şi
modelelor industriale, precum şi a recursului exercitat la Curtea de apel
Bucureşti (art. 28 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale);
- soluţionarea cererii de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr.
33/1994];
- procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (Legea nr.
115/1996);
- soluţionarea cererilor prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei (art. 63)
- cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor
privind stabilirea măsurilor de protecţie specială (art. 124 din Legea nr.
272/2004)
- cererile în materie de contencios administrativ [art. 1 alin. (9) din
Legea nr. 554/2004].
- rezolvarea cererii de înregistrare tardivă a naşterii, a cererii de
declarare în ţară (după trecerea unui an de la data naşterii) a naşterii unui
cetăţean român născut în străinătate, precum şi judecarea cererilor cu privire
la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor
de stare civilă şi menţiunilor înscrise pe acestea [art. 21 alin. (2) şi alin. (3) şi
art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare];
- judecarea contestaţiilor împotriva deciziilor Colegiului Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii [art. 16 alin. (2) din Legea nr.
187/1999];
- rezolvarea cererilor prin care se solicită acordarea personalităţii
juridice unei asociaţii sau fundaţii în cazul în care se constată neregularităţi
ce privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie [art. 9 alin. (2) din
Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii];
- rezolvarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare şi a modului
de stabilire a preţului de vânzare pentru spaţiile comerciale proprietate
privată a statului şi prestările de servicii [art. 8 alin. (3) din Legea nr.
550/2002];
- soluţionarea cererii de înregistrare a unui partid politic sau a unei
alianţe politice ori a cererii de încuviinţare a modificării statutului sau a
programului partidului politic [art. 20 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 30 alin.
(1) din Legea nr. 14/2003], precum şi a cererilor referitoare la reorganizarea
partidelor politice, la dizolvarea ori la încetarea existenţei acestora;
- soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau
ordonanţe [art. 24 alin. (41) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare];
- judecarea recursurilor în interesul legii.
Participarea procurorului la procesul civil \ 03
In toate cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la
judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii.
In legătură cu participarea procurorului la judecata procesului civil
trebuie menţionat că nu este obligatoriu ca unul şi acelaşi procuror să fie
prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedură în
cadrul aceluiaşi proces civil pot fi îndeplinite de mai mulţi procurori, deoarece
o caracteristică a Ministerului Public este şi indivizibilitatea acestuia.
3.3. Exercitarea căilor de atac
Articolul 45 alin. (5) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în
condiţiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva oricăror
hotărâri.
In legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul
civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări:
Procurorul poate să exercite căile de atac şi împotriva hotărârilor pronunţate
într-o cerere cu caracter strict personal, chiar dacă nu ar fi vorba despre
drepturile şi interesele legitime ale persoanelor menţionate în primul alineat
al art. 45 C. proc. civ., deoarece, în privinţa exercitării căilor de atac, textul
de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu s-ar putea susţine că îşi
găseşte aplicare dispoziţia cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., întrucât,
ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare şi nu poate fi
aplicată prin analogie. De altfel, din punctul de vedere al topografiei textelor,
legiuitorul aşează prevederea referitoare la exerciţiul căilor de atac după
prevederea cuprinsă în art. 45 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că
aceasta derogă de la cea situată înaintea ei.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat
sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Această
concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ.
dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea
hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei,
când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din
urmă situaţie, instanţa trebuie să comunice hotărârea şi procurorului).
Această prevedere îşi găseşte aplicare şi în ceea ce priveşte termenul de
recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 C. proc. civ.
Referitor la exercitarea căilor de atac, trebuie menţionat că recursul în
interesul legii poate fi introdus numai de procurorul general de la Parchetul
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei.
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
Acelaşi art. 45 alin. (5) C. proc. civ. prevede că, în cazurile prevăzute
de alin. (1), procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârilor
pronunţate în favoarea persoanelor la care se referă primul alineat al art. 45
C. proc. civ.
In legătură cu posibilitatea procurorului de a declanşa executarea
silită, sunt de făcut următoarele sublinieri:
104
Din redactarea art. 45 alin. final C. proc. civ., rezultă cu claritate că

procurorul poate să solicite punerea în executare numai a hotărârilor
pronunţate în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie, a
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. în alte
cuvinte, procurorul poate să declanşeze executarea silită numai în acele
cazuri în care ar putea să pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea
este favorabilă persoanelor respective.
Din împrejurarea că art. 45 alin. (5) C. proc. civ. se referă expres la
„punerea în executare a hotărârilor”, rezultă, per a contrario, că procurorul
nu poate să ceară punerea în executare a altor titluri executorii decât
hotărârile, afară de cazul când legea specială ar prevedea în mod expres
acest drept pentru procuror.
Dacă este îndeplinită cerinţa restrictivă ce rezultă din art. 45 alin. (5)
C. proc. civ., procurorul poate să declanşeze executarea silită indiferent de
faptul că a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunţat
hotărârea respectivă.
în cazul în care procurorul a cerut punerea în executare a hotărârii,
creditorul are posibilitatea să efectueze acte procesuale de dispoziţie.
Mai reţinem că această formă de participare a procurorului nu este
singura care poate fi întâlnită în faza executării silite. Procurorul poate
exercita contestaţia la executare, cererea de întoarcere a executării silite, în
condiţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., mai poate pune concluzii
în contestaţiile la executare introduse de părţi sau de terţi, în cererile de
întoarcere a executării introduse de părţi.
Capitolului Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
Articolul 126 alin. (1) din Constituţie prevede că .justiţia se realizează
prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege”.
Deşi textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu
înseamnă că ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, deci că nu ar mai
exista şi alte organe care, potrivit legii, să desfăşoare şi o activitate
jurisdicţională. De altfel, chiar art. 146 din Constituţie se referă la atribuţiile
Curţii Constituţionale, printre care şi acelea de a hotărî asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind constituţionalitatea legilor şi
a ordonanţelor, ori de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
Existenţa unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic,
precum şi necesitatea de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze
foarte simple, impun existenţa unor organe cu atribuţii jurisdicţionale din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, ceea ce înseamnă că autoritatea
judecătorească nu are monopolul funcţiei de a judeca, unele cauze fiind
încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Se constată însă tendinţa legiuitorului de a da prioritate instanţelor
judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, reducând numărul cauzelor civile
date în competenţa altor organe jurisdicţionale.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 304/2004 „competenţa organelor judiciare
şi procedura judiciară sunt stabilite de lege.”
Trebuie precizat că, pe lângă plenitudinea de competenţă a instanţelor
judecătoreşti de a soluţiona pricinile civile, prin anumite dispoziţii legale, se
stabileşte posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a controla hotărârile
pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională. Astfel, spre exemplu:
în materie de invenţii, apelul exercitat împotriva comisiei de reexaminare din
cadrul O.S.I.M. este de competenţa Tribunalului Bucureşti; plângerea
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de întocmire a unui act
notarial, precum şi acţiunea în anularea unui act notarial sunt de competenţa
judecătoriei etc.
Pentru cazurile în care nici o normă specială nu ar prevedea
posibilitatea unei anumite instanţe judecătoreşti de a exercita controlul
judecătoresc asupra hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, se
vor aplica dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, conform cărora, actele adminis-
106 Competenţa
trativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios
administrativ competentă potrivit art. 10 din acelaşi act normativ, în termen
de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-
jurisdicţionale de atac. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
„litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei,
se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin
lege specială nu se prevede altfel.”
în încheierea acestui paragraf, menţionăm că s-a susţinut şi opinia
potrivit căreia, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991,
actele normative anterioare, care au stabilit competenţa unor organe din
afara sistemului instanţelor judecătoreşti, de a soluţiona anumite pricini,
urmează a fi considerate abrogate, iar astfel de acte normative, adoptate
după intrarea în vigoare a Constituţiei, ar încălca dispoziţiile legii
fundamentale. în cadrul acestei concepţii, se admitea existenţa unei excepţii,
şi anume activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale, deoarece numai
la aceasta se referea expres Constituţia. în ce ne priveşte, apreciem ca fiind
greşită o asemenea teză, întrucât se raportează numai la art. 21 şi la art. 126
alin. (1) din Constituţie, dând principiului „accesul liber la justiţie” o
accepţiune care, totuşi, nu se desprinde din interpretarea sistematică a
prevederilor constituţionale. în alte cuvinte, din dispoziţiile legii fundamentale
nu rezultă că, pentru a se asigura accesul liber la justiţie, ar trebui să existe
posibilitatea parcurgerii tuturor structurilor instanţelor judecătoreşti. De
altfel, soluţia, cu care nu suntem de acord, ar avea consecinţe practice greu
de acceptat, deoarece consecvenţa ar impune adoptarea aceleiaşi soluţii şi în
privinţa arbitrajului privat sau instituţionalizat (atât a celui intern, cât şi a
celui internaţional), a procedurilor notariale etc.
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
Dintre atribuţiile Curţii Constituţionale, stabilite de art. 146 din
Constituţie, ne interesează aici cele referitoare la controlul de
constituţionalitate, control care vizează legile înainte de promulgare (control
anterior sau abstract, denumit şi control a priori), tratatele sau alte acordurile
internaţionale iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele
Parlamentului, legile şi ordonanţele în vigoare (controlul posterior sau
concret, denumit şi control a posteriori), conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice şi partidele politice. Astfel, Curtea
Constituţională:
- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia din preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
în cazurile în care se constată neconstitu-
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti 107

ţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale. Decizia prin care se constată că nu au fost
respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Tratatul
sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat. Dimpotrivă, în cazul în care constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b) din Legea nr.
47/1992, acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate după ratificare.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului,
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei
prevederi regulamentare este obligatorie. Dispoziţiile din regulamente,
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului. în legătură cu această atribuţie, se impun unele precizări
prealabile:
în primul rând, trebuie reţinut că, din modul în care este redactat art.
146 lit. d) din Constituţie, rezultă cu claritate că excepţia de
neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în faţa instanţelor
judecătoreşti astfel cum sunt acestea definite de art. 126 alin. (1) din
Constituţie şi de Legea nr. 304/2004, precum şi în faţa a celor de arbitraj
comercial, deci nu şi în faţa altor organe cu atribuţii jurisdicţionale.
în al doilea rând, mai subliniem că ordonanţele pot fi atacate pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate numai până în momentul în care se adoptă
legea de aprobare sau de respingere de către Parlament. în cazul în care
ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă
excepţia a fost respinsă, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în
temeiul art. 146 lit. a), înainte de promulgarea legii de admitere sau de
respingere a ordonanţei. în sfârşit, după promulgarea legii de aprobare a
ordonanţei, excepţia va putea fi din nou invocată, dar ea va viza de această
dată legea.
Cât priveşte rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi
a ordonanţelor, urmează a se avea în vedere şi art. 154 alin. (1) din
Constituţie, conform căruia, „legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii.” Aşadar,
pentru actele normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei
din 1991, apreciem că nu s-ar putea vorbi de o
108 Competenţa
eventuală excepţie de neconstituţionalitate, ci, dacă se solicită aplicarea

unei norme juridice cuprinse într-un astfel de act normativ, instanţa urmează
a verifica dacă norma respectivă mai este în vigoare sau a fost abrogată de
dispoziţiile constituţionale. Altfel spus, judecătorul aplică numai legea în
vigoare, el fiind cel care va constata, pe cale de interpretare, dacă legea mai
este în vigoare.
în legătură cu aplicarea fostului art. 150 alin. (1) (actualul art. 154) din
Constituţie, s-a pus problema de a şti dacă numai instanţele judecătoreşti
sunt competente să constate abrogarea unei legi anterioare Constituţiei,
datorită contrarietăţii cu prevederile legii fundamentale, ori, dimpotrivă,
această competenţă aparţine şi Curţii Constituţionale.1 Trebuie subliniat că,
în ambele teze, nu se contestă competenţa instanţelor judecătoreşti de a
constata că o lege preconstituţională este abrogată, ci, controversa vizează
numai competenţa Curţii Constituţionale. Cea de a doua soluţie, la care s-a
oprit şi Curtea Constituţională, porneşte de la premisa că, prin natura sa,
abrogarea sau, după caz, menţinerea în vigoare a legii preconstituţionale ar fi
şi o problemă de constituţionalitate, iar nu doar de conflict în timp al legilor;
deci, ea ar atrage nu numai competenţa instanţei de drept comun, chemată
să soluţioneze conflictul rezultat din succesiunea legilor, ci şi competenţa
Curţii Constituţionale, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei. Se
consideră că „prin natura sa, contra-rietatea unei legi cu prevederile
Constituţiei nu poate să nu constituie şi o problemă de constituţionalitate. O
asemenea contrarietate rezultă din interpretarea normei constituţionale şi a
celei supuse controlului, spre a se putea stabili, în acest mod, dacă ele sunt
sau nu contrare şi deci dacă norma supusă controlului încalcă sau,
dimpotrivă, nu contravine dispoziţiei constituţionale. Este o problemă
comună atât controlului constituţionalităţii unei legi elaborate sub imperiul
Constituţiei, cât şi a legii preconstituţionale. Faptul că, în această din urmă
ipoteză, legea contrară este abrogată, nu schimbă datele problemei,
abrogarea constituind numai consecinţa constituţională, prevăzută de art.
150 alin. (1). Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea este cauza abrogării. în
acest caz neconstituţionalitatea are un caracter specific, întrucât nu rezultă
din încălcarea Constituţiei de către legiuitor, ci dintr-o cauză posterioară legii,
constând în schimbarea temeiului legitimităţii sale constituţionale”. Se
admite totuşi că, în această calitate, competenţa Curţii Constituţionale are un
caracter subsidiar faţă de competenţa plenară a instanţelor judecătoreşti de
a constata că o lege anterioară Constituţiei contravine dispoziţiilor acesteia şi
deci este abrogată, în sensul că dacă instanţa constată că legea
preconstituţională este abrogată, nu mai intervine competenţa Curţii
Constituţionale, aceasta din urmă fiind antrenată numai în cazul în care
instanţa a considerat legea în vigoare sau nu s-a pronunţat asupra problemei
respective.2
1 A se vedea: M. Constantinescu, Competenţa Curţii Constituţionale
cu privire la legile
anterioare intrării în vigoare a Constituţiei României, în Dreptul nr.
9/1991, p. 3 şi urm.;
M. Constantinescu, M. Berzescu, Controlul constituţionalităţii şi legile
anterioare Constituţiei
României, în Dreptul nr. 1/1994, p. 33 şi urm.
2 M. Constantinescu, M. Berzescu, op. cit., în Dreptul nr. 1/1994, p.
38. S-a decis că şi în
cadrul controlului anterior promulgării, Curtea Constituţională are
competenţa de a constata
că o lege anterioară Constituţiei este abrogată, această competenţă
exercitându-se prin
Avantajul soluţiei îmbrăţişate de Curtea Constituţională ar fi acela că s-

ar asigura o rezolvare unitară problemei de a constata abrogarea sau, după
caz, menţinerea în vigoare a unei legi anterioare Constituţiei din 1991, având
în vedere că, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor. însă, trebuie evidenţiate şi
inconvenientele acestei soluţii,1 şi anume că, în lipsa unor dispoziţii legale
exprese, ea se bazează pe o interpretare destul de forţată, făcând totodată o
distincţie (referitoare la caracterul subsidiar al competenţei Curţii
Constituţionale) care nu are o fundamentare legală temeinică. S-ar ajunge la
consecinţa că, indirect, Curtea Constituţională s-ar transforma într-un organ
prin care se realizează controlul judiciar, însă numai în ceea ce priveşte
constatarea unei instanţe, pe cale de interpretare, că o lege anterioară
Constituţiei din 1991 mai este sau nu în vigoare, mai exact, numai atunci
când instanţa judecătorească nu a constatat abrogarea legii respective.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind
neconstitu-ţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Se mai ridică problema de a şti cărui organ îi revine competenţa de a
controla constituţionalitatea actelor cu caracter normativ de o forţă juridică
inferioară legilor şi ordonanţelor, cum ar fi, de exemplu, hotărârile
Guvernului, ordinele miniştrilor etc.
Pornind de la dispoziţiile art. 146 din Constituţie precum şi de la cele
ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi folosind argumentul per a contrario, se
desprinde concluzia potrivit căreia competenţa de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii acestor acte nu mai aparţine Curţii Constituţionale. Rezultă
că această competenţă aparţine instanţelor judecătoreşti, în temeiul
plenitudinii lor de competenţă. Verificarea conformităţii actelor respective cu
Constituţia, ca de altfel şi cu celelalte acte normative de o forţă juridică
superioară, poate fi făcută fie în cadrul procedurii contenciosului
administrativ declanşată în urma sesizării celui vătămat în drepturile sale, fie
chiar pe cale incidentală, cu ocazia judecării unei pricini în care partea
interesată, instanţa din oficiu sau procurorul, dacă acesta participă la
judecată, invocă excepţia de excepţia de nelegalitate a unui act
administrativ, cu sau fără caracter normativ, de care se prevalează una din
părţi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ
unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de
excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. în acest caz, instanţa,
constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond,
va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ
competentă, suspendând cauza. Instanţa de contencios administrativ se
pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea
extinderea limitelor sesizării, dar numai în legătură cu obiecţia de
neconstituţionalitate formulată - CC, Decizia nr. 34/1993 (M. Of. nr. 44/1993).
1 A se vedea şi G. Boroi, voi. I, p. 11.
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ} {^naiţjsţrati BRĂILA I
• 619474
110
Competenţa
părţilor. Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă
recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare
şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate. în
cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea
actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a
ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.
Dacă în cursul judecăţii, instanţa judecătorească sau de arbitraj
comercial din oficiu sau una dintre părţi invocă excepţia de
neconstituţionalitate a unei prevederi dintr-o lege sau ordonanţă, de care
depinde soluţionarea cauzei, excepţia ridicată se trimite Curţii
Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere, care va
cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei,
fiind însoţită de dovezile propuse de părţi. Dacă excepţia a fost invocată din
oficiu de către instanţă, încheierea trebuie motivată şi va mai cuprinde
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. în perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă, fiind vorba
despre un paz de suspendare legală obligatorie a judecăţii. Dacă însă
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (de exemplu, printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale s-a stabilit neconstituţionalitatea
prevederii legale respective), instanţa o va respinge printr-o încheiere
motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională (art. 29 din Legea nr.
47/1992);
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice
aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea
poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. Primind cererea, preşedintele Curţii
Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi
exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna
judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai
târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale
stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în
conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii
Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu
respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.
Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură
constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi
părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al
României, Partea I. (art. 34-36 din Legea nr. 47/1992).
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid
politic. Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi
formulată
de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe baza unei hotărâri
adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi, precum şi de Guvern.
Contestaţia trebuie
motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Contestaţia
se soluţio
nează cu citarea contestatorului, a partidului politic în cauză şi a
Ministerului Public,

pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop şi a
probelor administrate. Decizia Curţii Constituţionale nu este supusă nici unei
căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. în cazul în care
contestaţia se admite, decizia se comunică Tribunalului Bucureşti, pentru
radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice
legal constituite (art. 39-41 din Legea nr. 47/1992).
Cât priveşte corelarea acestei atribuţii a Curţii Constituţionale cu cea a
Tribunalului Bucureşti de a înregistra partidele politice, s-a pus problema
dacă, în legătură cu examinarea statutului şi a programului politic, Tribunalul
Bucureşti mai poate să respingă cererea de înregistrare în cazul în care
aceste acte ar cuprinde menţiuni ce contravin prevederilor art. 40 alin. (2)
din Constituţie şi fac ca partidul să fie neconsti-tuţional, ori ar trebui să îşi
decline competenţa în favoarea Curţii Constituţionale, care, aşa cum am
arătat, este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii unui partid
politic. în literatura de specialitate s-a arătat că Tribunalul Bucureşti este în
drept să respingă cererea de înregistrare, neputându-şi declina competenţa,
întrucât, deşi neconstituţionalitatea unui partid politic poate fi constatată
numai de către Curtea Constituţională, totuşi, în ipoteza luată în discuţie, nu
există încă un partid, instanţa fiind chemată tocmai să decidă dacă sunt sau
nu îndeplinite condiţiile legale pentru înregistrarea sa. Altfel spus, numai
după rămânerea irevocabilă a hotărârii de admitere a înregistrării partidului,
acesta din urmă are fiinţă legală.1
§3. Competenţa în materie electorală
In materie electorală, competenţa se împarte între instanţele
judecătoreşti şi alte organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională.
3.1. Alegerile locale
în cazul alegerilor locale, Legea nr. 67/2004 stabileşte următoarele
competenţe:
- întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror
erori din liste se soluţionează de primar. împotriva soluţiei date de primar se
poate face contestaţie care se soluţionează de către judecătoria în a cărei
rază teritorială se află localitatea. Hotărârea judecătorească este definitivă şi
irevocabilă şi se comunică persoanei interesate şi primarului în termen de 24
de ore de la pronunţare (art. 16);
- birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
electorale ale secţiilor de votare (art. 25);
- birourile electorale ale secţiilor de votare rezolvă întâmpinările
referitoare la propria lor activitate (art. 29);
- contestaţiile asupra modului de organizare şi asupra componenţei
biroului electoral judeţean se soluţionează de tribunal [art. 31 alin. (3) teza
II];
1 V.M. Ciobanii, voi. I, p. 377-378.
112
Competenţa
- birourile electorale judeţene rezolvă întâmpinările referitoare la
propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire,
componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţie [art. 31 alin.
(3) teza I];
- în judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură
circumscripţie electorală nu se mai constituie un birou electoral judeţean,
soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. h) făcându-se de
judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
respectivă [art. 31 alin. (4)]. în situaţiile prevăzute la de art. 31 alin. (4),
atribuţiile prevăzute la art. 7, art. 33 alin. (2), art. 52 alin. (1) şi la art. 123
sunt îndeplinite de biroul electoral de circumscripţie, iar competenţa de
soluţionare a contestaţiilor asupra modului de organizare şi a componenţei
biroului electoral de circumscripţie aparţine tribunalului;
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa
activitate şi contestaţiile cu privire la modul de constituire, componenţa şi
activitatea birourilor electorale de circumscripţie judeţeană şi a municipiului
Bucureşti; primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea
şi desfăşurarea alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât
cele care, prin lege, sunt date în competenţa birourilor electorale de
circumscripţie sau a instanţelor judecătoreşti; soluţionează sesizările
privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea alegerilor dintr-o
circumscripţie electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor
administrate, că votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin
fraude de natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripţia electorală
respectivă (art. 33);
- biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor
legale pentru ca o persoană să poată candida, respectarea condiţiilor de fond
şi de formă ale listelor de candidaţi, precum şi ale listei susţinătorilor.
Candidaturile care îndeplinesc condiţiile legale sunt înregistrate.
Candidaturile care nu îndeplinesc condiţiile legale de fond şi de formă se
resping de către biroul electoral de circumscripţie (art. 46);
- judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală
pentru care se depune candidatura, respectiv tribunalul, înregistrează
înregistrează propunerile de candidatură admise de biroul electoral de
circumscripţie (art. 46);
- contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria,
respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripţia
electorală. Hotărârea nu se comunică. împotriva hotărârii date în contestaţie
se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, la instanţa
ierarhic superioară. Recursul se soluţionează în termen de 24 de ore de la
înregistrare. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă (art.
48);
- birourile electorale de circumscripţie soluţionează plângerile ce le
sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică,
alianţă electorală ori candidat independent de a-şi desfăşura campania
electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei
electorale. Dacă biroul electoral de circumscripţie consideră, cu ocazia
soluţionării plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau
aplicarea unor sancţiuni contravenţionale ori penale, sesizează autorităţile
competente. împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie

comunală, orăşenească, municipală sau de sector al municipiului
Bucureşti se poate face contestaţie la biroul electoral de circumscripţie
judeţeană, respectiv la biroul electoral de circumscripţie a municipiului
Bucureşti, iar împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie
judeţeană sau de biroul electoral de circumscripţie a municipiului Bucureşti
se poate face contestaţie la Biroul Electoral Central; soluţia dată asupra
contestaţiei este definitivă (art. 73);
- judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul
validează alegerea primarului (art. 63 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale), cu excepţia primarului general al municipiului Bucureşti, a
cărui validare se face de preşedintele Tribunalului Bucureşti [art. 93 alin. (2)
din Legea nr. 215/2001];
- consiliile locale validează mandatele de consilieri locali, iar hotărârea
de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de
contencios administrativ (art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 215/2001);
- consiliile judeţene validează alegerea consilierilor, iar hotărârea de
validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de
contencios administrativ [art. 103 alin. (1) din Legea nr. 215/2001].
3.2. Alegerile parlamentare
în cazul alegerilor parlamentare, Legea nr. 373/2004 stabileşte
următoarele competenţe:
- Biroul Electoral Central se pronunţă cu privire la protocolul de
constituire a
alianţelor electorale (art. 6);
- înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează contestaţiile
împotriva hotărâ
rilor Biroului Electoral Central de admitere, respectiv de respingere a
protocolului de
constituire a alianţelor electorale. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă
asupra contestaţiilor prevăzute la alin. (4) şi (5) în termen de 24 de ore,
prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă (art. 6);
- întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi oricăror alte
erori din liste se soluţionează de primar. împotriva soluţiei date de primar se
poate face contestaţie care se soluţionează de judecătoria în a cărei rază
teritorială domiciliază alegătorul. în cazul alegătorilor înscrişi în listele
electorale speciale, întâmpinările se soluţionează, de îndată, de preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare, iar contestaţiile de către judecătoria în
a cărei rază teritorială se află biroul electoral al secţiei de votare care a
întocmit lista. Judecarea se face de îndată. Hotărârea judecătorească este
definitivă şi irevocabilă şi se comunică biroului electoral al secţiei de votare
imediat după pronunţare. întâmpinările formulate cu privire la listele speciale
din străinătate se soluţionează de către biroul electoral al secţiei de votare,
iar contestaţiile de către şeful misiunii diplomatice din ţara respectivă sau de
locţiitorul acestuia. Hotărârea este definitivă (art. 13);
- orice neconcordanţă dintre lista electorală permanentă şi copia
întocmită potrivit art. 14 alin. (1) se soluţionează de primar, de îndată, pe
baza datelor cuprinse în lista electorală permanentă (art. 14);
9.
114 Competenţa
- întâmpinările privind întocmirea sau eliberarea cărţilor de alegător se

soluţionează de serviciul de evidenţă informatizată a persoanei, care este
obligat să se pronunţe în cel mult 3 zile de la înregistrarea acestora.
împotriva soluţiei date de serviciul de evidenţă informatizată a persoanei se
poate face contestaţie la judecătorie în termen de 24 de ore de la
comunicare, prevederile art. 13 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător
(art. 19);
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa
activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea birourilor electorale de
circumscripţie; contestaţiile se soluţionează prin hotărâri care sunt obligatorii
pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă, sub sancţiunile prevăzute de lege; atestă atribuirea
unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care a întrunit condiţiile prevăzute la art. 4 şi eliberează certificatul
doveditor deputatului desemnat pe această bază; anulează alegerile dintr-o
circumscripţie electorală în cazul în care constată că votarea sau stabilirea
rezultatului alegerilor a avut loc prin fraude de natură să modifice atribuirea
mandatelor şi dispune repetarea scrutinului (art. 32);
- birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale, din cadrul
circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se soluţionează
prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi
pentru autorităţile şi instituţiile publice la care se referă, sub sancţiunile
prevăzute de lege; constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia
electorală şi eliberează deputaţilor sau, după caz, senatorilor certificatul
doveditor al alegerii, pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire
la partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale care întrunesc
pragul electoral prevăzut la art. 90 alin. (2); predau tribunalului, pe bază de
proces-verbal, buletinele de vot nule şi cele contestate, primite de la birourile
- oficiile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti rezolvă
întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare (art. 36);
- birourile electorale ale secţiilor de votare rezolvă întâmpinările
referitoare la propria lor activitate (art. 38);
- contestaţiile formulate de partidele politice, alianţele politice şi
alianţele electorale care participă la alegeri, precum şi candidaţii
independenţi pot contesta modul de formare şi componenţa birourilor şi
oficiilor electorale se soluţionează de biroul electoral de circumscripţie, dacă
privesc biroul electoral al secţiei de votare, de Biroul Electoral Central, dacă
privesc biroul electoral de circumscripţie, sau de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, dacă privesc Biroul Electoral Central, în termen de cel mult două zile
de la înregistrare. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă. în municipiul
Bucureşti contestaţiile se soluţionează de oficiul electoral, dacă privesc biroul
electoral al secţiei de votare, şi de biroul electoral de circumscripţie, dacă
privesc oficiile electorale (art. 41);
- contestaţiile privind înregistrarea sau respingerea candidaturilor se
soluţionează de tribunalul în a cărui raza teritorială se află circumscripţia
electorală, în cel mult două zile de la primirea contestaţiei. Hotărârea nu se
comunică. împotriva hotărârii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de
Ia pronunţare, la curtea de apel. Recursul se soluţionează în termen de două
zile de la înregistrare. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă. Contestaţia şi
cererea de recurs se depun la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii
(art. 47);
- contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale se depun în
termen de 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 50 alin. (1)
sau, după caz, la art. 50 alin. (5) şi se soluţionează de către înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârea nu se
comunică părţilor. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă şi se comunică de
îndată Biroului Electoral Central (art. 50);
- Birourile electorale de circumscripţie soluţionează, prin hotărâre,
plângerile ce le sunt adresate cu privire la încălcarea de către candidaţi,
partide politice, alianţe politice, alianţe electorale sau de către persoanele
cărora le este interzis să participe la acţiuni de campanie electorală a
prevederilor legale sau deontologiei electorale, precum şi la împiedicarea
unui partid politic, unei alianţe politice, alianţe electorale ori candidat
independent de a-şi desfăşura campania electorală. împotriva soluţiei date
de biroul electoral de circumscripţie se poate face contestaţie care se
soluţionează de Biroul Electoral Central, prin hotărâre. Hotărârea Biroului
Electoral Central este definitivă. Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor se
face în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, iar hotărârile se publică în
presă şi se afişează, în mod vizibil, la sediul biroului electoral care le-a emis
(art. 72);
- Camerele Parlamentului validează alegerea deputaţilor şi senatorilor
(art. 93).
3.3. Alegerile prezidenţiale
în cazul alegerilor prezidenţiale, Legea nr. 370/2004 stabileşte
următoarele competenţe:
- Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările la propria activitate
şi contestaţiile
trimise de birourile electorale de circumscripţie; soluţiile date sunt
definitive (art. 5);
- Birourile electorale de circumscripţie rezolvă întâmpinările referitoare
la propria activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor
- Birourile electorale ale secţiilor de votare îndeplinesc, în mod
corespunzător,
atribuţiile ce le revin, potrivit legii, pentru alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Sena
tului (art. 7).
în cadrul alegerilor prezidenţiale, o serie de atribuţii sunt recunoscute
Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţie, veghează la
respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui şi confirmă rezultatele
sufragiului. în acest scop, Legea nr. 370/2004 stabileşte următoarele atribuţii
pentru Curtea Constituţională:
- soluţionarea contestaţiilor cu privire la înregistrarea sau
neînregistrarea candida
turii de către Biroul Electoral Central. Soluţia este definitivă şi se publică
în Moni
torul Oficial al României, Partea I (art. 11);
116 Competenţa
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
117
- rezolvarea contestaţiilor împotriva soluţiei date de biroul electoral de

circumscripţie la plângerile privind împiedicarea desfăşurării campaniei
electorale (art. 17);
- anularea alegerilor în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor
au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după
caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin (art. 24);
- publicarea rezultatului alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al
României pentru fiecare tur de scrutin, precum şi, dacă este cazul, stabilirea
primilor doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi valabil
exprimate pe întreaga ţară şi care vor participa la cel de al doilea tur de
scrutin, ipoteză în care va stabili şi ziua votării (art. 25-26);
- validarea rezultatului alegerilor pentru Preşedintele ales, rezultat pe
care îl va comunica Parlamentului pentru depunerea jurământului (art. 25).
§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ
în temeiul dispoziţiilor actualei legi a contenciosului administrativ,
Legea nr. 554/2004, trebuie făcută distincţia între:
- contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de
drept comun;
- contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii
speciale de contencios;
- contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale
administrative, cu posibilitatea atacării hotărârilor acestora la instanţele
judecătoreşti, pentru a se asigura principiul constituţional al liberului acces la
justiţie.1
4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios
administrativ
Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim
poate fi atât privat, cât şi public. Se poate adresa instanţei de contencios
administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect
de drept.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 prin nesoluţionarea
în termenul a unei cereri se înţelege faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede
alt termen.
Cât priveşte condiţiile sesizării instanţei, este necesar ca: actul atacat
să fie un act administrativ unilateral (prin act administrativ legea înţelege
actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi
1 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 381 şi urm.
juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi

contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: - punerea în
valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice); actul administrativ să
emane de la o autoritate publică (orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru
satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul
acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public);
actul să producă o vătămare unei persoane fizice sau juridice într-un drept al
acesteia (prin drept vătămat se înţelege orice drept fundamental prevăzut de
Constituţie sau de lege) sau într-un interes legitim (interesul legitim poate fi
public reprezentat de posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în
considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori,
după caz, în considerarea apărării unui interes public sau privat constând în
posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui
drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat); să şefi îndeplinit procedura
administrativă prealabilă prevăzută de lege; cererea să fie introdusă într-un
termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă
sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de
soluţionare a cererii; b) data expirării termenului legal de soluţionare a
cererii, fără a depăşi termenul prevăzut la alin. (2); c) data încheierii
procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative. Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ
unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1),
dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Actele administrative
cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. O
ultimă condiţie impusă de lege este aceea ca actul să nu se încadreze în
excepţiile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 554/2004.
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de a
soluţiona acţiunile directe este împărţită între tribunale şi curţile de apel
după cum urmează: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate
de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5
miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează,
în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel,
dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor
de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă
prin lege specială nu se prevede altfel.
Trebuie subliniat că aceste instanţe judecătoreşti, pe lângă
competenţa de a soluţiona acţiunea directă, mai sunt competente să rezolve
şi alte acţiuni de contencios
118 Competenţa
119
administrativ, prevăzute de Constituţie şi de legi speciale [spre exemplu,

art. 123 alin. (5) din Constituţie prevede că prefectul poate ataca, în faţa
instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat
este suspendat de drept.
4.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti speciale de contencios
administrativ
Articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 exceptează de la controlul
pe calea acţiunii directe reglementate de această lege actele administrative
pentru desfiinţarea cărora se prevede, prin lege specială organică, o altă
procedură judiciară. Nu este vorba deci de faptul că s-ar ieşi din sfera
contenciosului administrativ, deoarece litigiul priveşte tot un act
administrativ, ci de împrejurarea că atacarea actului nu se face potrivit Legii
nr. 554/2004, ci a unei alte legi, derogatorii în privinţa competenţei şi a
procedurii de urmat (aşa-numitul „recurs paralel”).
în aceste cazuri, cererea nu se îndreaptă la secţiile de contencios
administrativ de la tribunale sau curţi de apel, ci la instanţele judecătoreşti
obişnuite (de drept comun, dacă avem în vedere realizarea justiţiei), dar
care, în materia contenciosului administrativ, sunt instanţe de excepţie, deci
speciale.
Avem în vedere următoarele situaţii:
- contestaţiile în materie electorală, care sunt de competenţa
judecătoriilor şi a tribunalelor;
- plângerile împotriva încălcării dispoziţiilor legale referitoare la
rectificarea din oficiu a înscrierilor efectuate în carnetul de muncă, la refuzul
de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a
efectua rectificările unor înscrisuri, la reconstituirea vechimii în muncă, ori în
caz de neeliberare a carnetului de muncă, la încetarea activităţii, care sunt
de competenţa judecătoriei (Decretul nr. 92/1976);
- plângerile împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile judeţene cu
privire la contestaţiile persoanelor care au cerut reconstituirea sau
constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în condiţiile
cap. II din Legea nr. 18/1991, precum şi cu privire la măsurile stabilite de
comisiile locale [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar];
- plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie. De regulă, în
aceste situaţii, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială a fost săvârşită contravenţia [art. 32 alin. (2) din Ordonanţa nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor], afară de ipoteza când legea
specială ar stabili în mod expres competenţa în favoarea unei alte instanţe
judecătoreşti, care se pronunţă în ultimă instanţă şi deci există numai
posibilitatea exercitării recursului [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001],
cu excepţia situaţiei în care legea specială ar institui o altă cale de atac.
Este de reţinut că, în măsura în care legea specială nu reglementează
anumite aspecte, ea se completează cu dispoziţiile de drept comun în
materia contenciosului administrativ, deci cu Legea nr. 554/2004, în măsura
în care aceasta este compatibilă cu reglementarea specială.
4.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor

jurisdicţii speciale administrative
După cum am arătat, în afară de instanţele judecătoreşti (judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), care, potrivit art.
126 alin. (1) din Constituţie, realizează justiţia, există şi alte organe
jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională ce rezolvă anumite litigii,
expres prevăzute de lege. însă, în toate cazurile, trebuie să se asigure şi
accesul la instanţele judecătoreşti, deoarece numai astfel se dă satisfacţie
principiului constituţional al accesului liber la justiţie. Aşa fiind,
reglementările anterioare Constituţiei trebuie puse de acord cu dispoziţiile
legii fundamentale, dacă nu prevedeau ele mijlocul prin care, după epuizarea
procedurilor administrativ-jurisdicţionale, să se ajungă în faţa instanţelor
judecătoreşti. în mod firesc, actele normative ulterioare Constituţiei ar trebui
să se conformeze principiului înscris în art. 21 din Constituţie.
în cazul în care accesul la instanţele judecătoreşti nu este asigurat în
baza unei dispoziţii exprese din legea specială, îşi va găsi aplicare art. 6 alin.
(2) din Legea nr. 554/2004, deci actele administrativ-jurisdicţionale,1 cu
excepţia celor din domeniul contravenţiilor, pot fi atacate, după epuizarea
căilor administrativ-jurisdicţionale, dacă partea interesată a urmat şi calea
administrativ jurisdicţională, în termen de 6 luni de la comunicare, la instanţa
competentă potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
procedurile administrativ-jurisdicţionale sunt facultative şi gratuite.
Astfel, apreciem că art. 6 din Legea nr. 554/2004 se aplică în cazul
atacării hotărârii Comisiei Centrale de Rechiziţii (art. 30 din Legea nr.
132/1997 privind rechi-ziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes
public), deoarece această comisie soluţionează o contestaţie împotriva
hotărârii comisiei mixte de rechiziţii, fiind deci vorba despre o procedură
administrativ-jurisdicţională.
Există însă situaţii în care nu se aplică art. 6 din Legea nr. 554/2004,
deoarece legea specială prevede o altă instanţă competentă pentru controlul
soluţiei jurisdicţiei speciale administrative. Astfel:
- în materie de expropriere, hotărârea comisiei, constituită potrivit art.
15 din Legea nr. 33/1994, poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel în
raza căreia se află imobilul propus a fi expropriat, în condiţiile stabilite de art.
20 din aceeaşi lege şi potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004;
- în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, mărcilor şi
indicaţiilor geografice, noilor soiuri de plante, controlul judecătoresc este
asigurat, de regulă, prin intermediul Tribunalului Bucureşti (însă, în această
materie, anumite litigii sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti
obişnuite).
1 Pentru ca un act administrativ să fie considerat jurisdicţional, este
necesar să fie emis de organele autorităţilor publice care au o competenţă
atribuită de lege pentru rezolvarea anumitor litigii juridice, care presupun o
procedură specială de emitere a actului, cu participarea părţilor şi în urma
unor dezbateri contradictorii - C.S.J., secţia de contencios administrativ,
decizia nr. 118/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 55.
120 Competenţa
121
Astfel, în materie de invenţii, competenţa aparţine, de regulă, Oficiului

de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Contestaţia persoanelor interesate împotriva
hotărârilor acestuia, precum şi cererea de revocare în tot sau în parte a
hotărârii de acordare a brevetului de invenţie se judecă de către o comisie de
reexaminare, din cadrul O.S.I.M., a cărei componenţă este alta decât cea care
a luat hotărârea. Hotărârea comisiei de reexaminare poate fi atacată cu apel
la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare [art. 56 alin.
(1) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu modificările
ulterioare]. Tribunalul Bucureşti mai este competent să judece: cererea
oricărei persoane interesate privind anularea unui brevet de invenţie eliberat
de O.S.I.M., hotărârea Tribunalului Bucureşti putând fi atacată cu apel la
Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare, putându-
se apoi exercita recursul în termen de 30 de zile de la comunicare la înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 40); cererea privind acordarea unei licenţe
obligatorii în condiţiile prevăzute de art. 49. Articolul 62 din aceeaşi lege
prevede că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti litigiile cu privire la
'calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte
drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului din contractele de cesiune sau licenţă, precum şi cele
referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 37 şi
art. 44 din Legea nr. 64/1991.
Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, cu modificările ulterioare, prevede în art. 25 că hotărârile
pronunţate de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la
contestaţiile introduse împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare
a desenului sau modelului industrial, pot fi atacate cu apel la Tribunalul
Bucureşti (secţia de contencios administrativ) în termen de 3 luni de la
comunicare, iar hotărârile pronunţate de această instanţă pot fi atacate cu
recurs la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare.
Tribunalul Bucureşti mai este competent să judece şi cererea oricărei
persoane interesate prin care se solicită anularea, în tot sau în parte, a
certificatului de înregistrare a desenului sau a modelului industrial, eliberat
de O.S.I.M., pe motiv că la data înregistrării cererii nu erau îndeplinite
condiţiile pentru acordarea protecţiei (art. 37 din Legea nr. 129/1992).
Articolul 38 al aceleiaşi legi stabileşte că litigiile cu privire la calitatea de
autor al desenului sau modelului industrial, la calitatea de titular al
certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale
născute din contractele de cesiune sau licenţă sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti.
în materia mărcilor şi indicaţiilor geografice, Legea nr. 84/1998
stabileşte, de asemenea, competenţa în favoarea O.S.I.M. Contestaţiile
împotriva deciziilor acestuia sunt de competenţa comisiei de reexaminare din
cadrul O.S.I.M. Hotărârile acestei comisii pot fi atacate cu apel la Tribunalul
Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile Tribunalului
Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti [art. 81 alin. (1)
şi (2)]. Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze şi: cererea de
decădere a titularului din drepturile conferite de marcă, în cazurile prevăzute
de art. 45; cererea de anulare a înregistrării mărcii (art. 48); cererea de
decădere a titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă, în cazurile
prevăzute de art. 54; cererea de anulare a înregistrării unei mărci
colective (art. 55); cererea de anulare a înregistrării unei mărci de certificare
(art. 61); cererea de anulare a înregistrării unei indicaţii geografice, precum
şi cererea de decădere din drepturi a persoanelor autorizate să folosească
indicaţia geografică înregistrată (art. 79). în toate aceste cazuri, sentinţa
Tribunalului Bucureşti poate fi apelată în termen de 30 de zile de la
comunicare [art. 81 alin. (3)]. Instanţele judecătoreşti (de drept comun) sunt
competente să soluţioneze cererile referitoare la luarea unor măsuri
asigurătorii (art. 87), litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere
dreptului de folosire a mărcilor, precum şi cele privind repararea prejudiciilor
cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, litigiile privind încadrarea în marcă a
unui drept personal nepatrimonial al unui terţ (de exemplu, marca ar
cuprinde ca element numele unui terţ), cele privind transmisiunea dreptului
la marcă (spre exemplu, anularea sau rezilierea unui contract de cesiune,
plata preţului cesiunii) etc. Toate aceste litigii sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, în temeiul plenitudinii lor de competenţă.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de
plante, contestaţiile împotriva hotărârii O.S.I.M., precum şi cererea de
revocare sau de anulare a brevetului de soi se soluţionează de către comisia
de reexaminare, hotărârea acesteia din urmă putând fi atacată în termen de
30 de zile de la comunicare la Tribunalul Bucureşti, care va pronunţa o
decizie supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare. Articolul 39
din aceeaşi lege stabileşte că sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti
(de drept comun) litigiile cu privire la calitatea de ameliorator, titular de
brevet de soi sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de soi,
inclusiv drepturile patrimoniale ale amelioratorului, din contractul de cesiune
sau licenţă ori cele referitoare la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1)
şi ale art. 34.
§5. Competenţa în anumite materii
5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă
în această materie, competenţa aparţine, de regulă, instanţelor
judecătoreşti, indiferent că ar fi vorba de un litigiu ce izvorăşte din contractul
individual de muncă sau de un litigiu în legătură cu contractul colectiv de
muncă (de conflicte de drepturi sau de conflicte de interese).
Există totuşi şi alte competenţe, de exemplu:
- Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul
de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
a procurorilor. Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi
pentru magis-traţii-asistenţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 44 din
Legea nr. 317/2004);
- Plenul Curţii Constituţionale, pentru abaterile disciplinare săvârşite
de judecătorii săi (art. 65 din Legea nr. 47/1992);
- consiliul de disciplină pentru abaterile săvârşite de notarii publici,
împotriva hotărârii acestuia putându-se face contestaţie la Consiliul Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici [art. 40 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici şi a activităţii notariale];
-
122
Competenţa
- comisia de disciplină a baroului pentru abaterile săvârşite de avocaţii

din baroul respectiv (cu excepţia celor săvârşite de decani şi de membrii
organelor de conducere ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România),
decizia pronunţată de aceasta putând fi atacată pe calea contestaţiei la
Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, iar pentru abaterile săvârşite de decani şi de membrii organelor de
conducere ale Uniunii Avocaţilor din România competenţa aparţine Comisiei
Centrale de Disciplină, cu recurs la Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România;
- consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti pentru
abaterile săvârşite de către executorii judecătoreşti, hotărârea acestuia
putând fi atacată pe calea contestaţiei la Comisia superioară de disciplină a
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti [art. 45 alin. (1) şi alin. (5) din
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările
ulterioare].
Subliniem că, potrivit art. 49 din Legea nr. 317/2004, hotărârile
secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea
disciplinară pot fi atacate cu recurs a cărui soluţionare este de competenţa
completului de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recursul
suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de
aplicare a sancţiunii disciplinare. Hotărârea prin care se soluţionează recursul
prevăzut la alin. (2) este irevocabilă.
Articolul 40 alin. (6) din Legea nr. 36/1995 prevede că hotărârea
Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici poate fi atacată la instanţa
judecătorească competentă, civilă sau de contencios administrativ, după caz.
Articolul 45 alin. (5) teza a ll-a din Legea nr. 188/2000 stabileşte că hotărârea
Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află sediul profesional. în celelalte cazuri, pentru a se asigura
accesul la justiţie, trebuie să se admită că hotărârile pronunţate de organele
respective sunt susceptibile de a forma obiectul acţiunii de contencios
administrativ în condiţiile art. 6 din Legea nr. 554/2004.
5.2. Competenţa în materia rezolvării unor neînţelegeri referitoare la
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
Unele neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti se soluţionează de autoritatea tutelară, iar
altele de instanţele judecătoreşti.
Astfel:
- în cazul în care părinţii au locuinţe diferite, neînţelegerea dintre
aceştia cu privire la locuinţa copilului minor va fi rezolvată de instanţa
judecătorească [art. 100 alin. (2) şi (4) C. fam.]. însă, dacă după împlinirea
vârstei de 14 ani, copilul cere schimbarea locuinţei, pentru ca aceasta să
corespundă învăţăturii sau pregătirii sale profesionale, va decide autoritatea
tutelară (art. 102 C. fam.);
- cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor
(cunoscută în practică sub denumirea de „vizită minor”), introdusă în timpul
căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt şi nu există o hotărâre
judecătorească de stabilire a locuinţei
minorului la unul dintre părinţi, este de competenţa autorităţii tutelare

(art. 99 C. fam., text ce îşi găseşte aplicare ori de câte ori legea nu prevede
expres altfel).1 Aceeaşi cerere introdusă după ce a intervenit o hotărâre
judecătorească de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţi sau în
cadrul procesului de divorţ ori după desfacerea căsătoriei este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, în baza principiului accesorium
sequitur principale (cererea de a avea legături personale cu minorul având
caracter accesoriu în raport cu măsura încredinţării copilului);
- cererile în materie de pensie de întreţinere (acordarea, majorarea,
reducerea sau sistarea pensiei de întreţinere) sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, indiferent dacă sunt formulate în timpul căsătoriei părinţilor, în
cursul procesului de divorţ sau după desfacerea căsătoriei părinţilor [art. 107
alin. (3) şi art. 42 alin. (1) şi (3) C. fam.];
- cererea de încredinţare a minorului unuia dintre părinţi, precum şi
cererea de reîncredinţare se rezolvă de instanţele judecătoreşti.
Precizăm că, în toate cazurile în care competenţa ar aparţine
autorităţii tutelare, ar trebui să se admită că decizia pronunţată de aceasta
este supusă controlului judecătoresc, exercitat prin intermediul procedurii
contenciosului administrativ.
53. Competenţa în materia actelor de stare civilă şi a înregistrărilor de
stare civilă
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă stabileşte
competenţe diferite. Au atribuţii de stare civilă:
- serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, care
funcţionează în subordinea consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
- serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare,
în cazul în care naşterea ori decesul ar avea loc în tren, pe o navă sau
aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
- comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria sau decesul
ar avea loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării. La
sosirea în ţară, acesta este obligat să înainteze o copie certificată de pe
înregistrarea efectuată, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la
serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor al sectorului 1 Bucureşti;
- comandantul aeronavei, în cazul în care naşterea sau decesul ar avea
loc pe o aeronavă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării; la sosirea în
ţară, acesta trebuie să înainteze un extras de pe carnetul de drum, prin
comandantul de aeroport, la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor al sectorului 1 Bucureşti;
1 Pentru soluţia potrivit căreia cererea de a avea legături personale
cu minorul, în cazul în care nu s-a luat măsura încredinţării minorului, poate fi
rezolvată pe calea ordonanţei pre-şedinţiale, a se vedea: C. Crişu, Acţiuni
civile injustiţie. Teorie şi practică judiciară, ed. a ll-a, Ed. Argessis, 1993, p.
240-242. Această soluţie este eronată, deoarece instanţele judecătoreşti nu
sunt competente să soluţioneze pe calea ordonanţei preşedinţiale litigii care
nici în fond nu sunt de competenţa lor, deci cu nesocotirea normelor de
competenţă generală, iar, pentru ipoteza respectivă, competenţa aparţine,
aşa cum am arătat, autorităţii tutelare.
124 Competenţa
- reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au

competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă privitoare la cetăţenii
români aflaţi în străinătate, precum şi la apatrizi.
în cazul în care se refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă,
persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază
(art. 10 din Legea nr. 119/1996).
In cazul în care declaraţia de naştere a fost făcută după trecerea unui
an de la data naşterii, întocmirea actului de naştere se face numai în baza
unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, competenţa de primă instanţă
aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază persoana
interesată ori se află sediul instituţiei de ocrotire a copilului [art. 21 alin. (1) şi
(2) din Legea nr. 119/1996, care, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, se aplică
în mod corespunzător şi atunci când naşterea unui cetăţean român s-a
produs în străinătate, iar declaraţia de naştere se face în ţară].
Cererile privind reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de
stare civilă sunt de competenţa serviciului public comunitar local de evidenţa
persoanelor şi se soluţionează prin dispoziţie a primarului, dispoziţie care, în
caz de respingere a cererii, poate fi contestată la judecătoria în a cărei rază
teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă (art. 54 din Legea nr. 119/1996).
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă şi menţiunilor înscrise pe acestea se pot face numai în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, competenţa de primă instanţă
aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau, după
caz, sediul persoanei ori organului căruia legea îi recunoaşte legitimare
procesuală activă, adică persoana interesată, autoritatea administraţiei
publice locale, consiliul judeţean sau parchetul (art. 57 din Legea nr.
119/1996).
5.4. Competenţa în materia schimbării, rectificării şi modificării numelui
Cererea de schimbare a numelui de familie sau a prenumelui (pe cale
administrativă) se trimite (de către serviciul public de evidenţă a persoanelor
local la care trebuie depusă) serviciului public judeţean sau, după caz, al
municipiului Bucureşti, iar la propunerea motivată a acestuia, se soluţionează
prin dispoziţie de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, de
primarul general al municipiului Bucureşti. Dispoziţia de respingere a cererii
de schimbare a numelui de familie sau a prenumelui poate fi contestată de
către solicitant în condiţiile legii contenciosului administrativ, reclamaţia
prealabilă sesizării instanţei adresându-se Inspectoratului Naţional pentru
Evidenţa Persoanelor, iar dispoziţia de admitere poate fi atacată de orice
persoană căreia i-a fost vătămat prin aceasta un drept sau un interes legitim
la instanţa de contencios administrativ (art. 13, 18 şi art. 21 din Ordonanţa
nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelui persoanelor fizice).
Cererea de înscriere, prin menţiune pe actele de stare civilă, a numelui
de familie sau a prenumelui retradus sau cu ortografia limbii materne (aşa-
numita rectificare a numelui de familie sau a prenumelui) se depune la
serviciul public de evidenţă a persoanei care are în păstrare registrul de stare
civilă şi se soluţionează de către
primar, iar în caz de respingere a cererii, dispoziţia primarului poate fi

contestată în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,
reclamaţia prealabilă sesizării instanţei adresându-se Inspectoratului Naţional
pentru Evidenţa Persoanelor (art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003).
Cât priveşte modificarea numelui de familie (adică înlocuirea acestuia
datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice),
competenţa aparţine instanţelor judecătoreşti (de drept comun). Legea
prevede expres această soluţie în cazul divorţului (art. 40 C. fam.), al adopţiei
(art. 53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei) şi al
stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte [art.
64 alin. (2) C. fam.].
Trebuie menţionat că pot exista şi alte situaţii în care s-ar pune
problema modificării numelui de familie, ca urmare a unor schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei, dar la care legea nu se referă în mod
expres. Astfel: în cazul declarării nulităţii căsătoriei, soţul care şi-a schimbat
numele de familie prin căsătorie revine la numele avut înainte de încheierea
acesteia; în cazul admiterii unei cereri în tăgăduirea paternităţii, poate să
intervină o modificare a numelui de familie al copilului, care va trebui să aibă
acel nume de familie pe care îl avea mama în momentul naşterii lui; în
situaţia admiterii unei cereri în contestarea sau în declararea nulităţii
recunoaşterii de filiaţie (maternitate ori paternitate), dacă copilul avea
numele de familie al celui ce îl recunoscuse, atunci el revine la numele de
familie avut înainte de cel pe care l-a luat ca urmare a recunoaşterii de
maternitate sau, după caz, de paternitate; modificarea numelui de familie ar
mai putea avea loc şi în cazul admiterii cererii în contestarea filiaţiei faţă de
mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista
o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat, precum şi în cazul
admiterii cererii în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate. Pentru aceste situaţii, apreciem că
instanţa judecătorească, prin hotărârea de anulare a căsătoriei, de admitere
a cererii în tăgăduirea paternităţii, respectiv de admitere a cererii în
contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de maternitate ori de
paternitate, ar urma să se pronunţe şi cu privire la modificarea numelui de
familie, în baza principiului accesorium sequitur principale. Subliniem însă că
nu orice modificare a numelui de familie se va pronunţa de instanţa
judecătorească, ci numai dacă schimbarea stării civile (care ar atrage
modificarea numelui de familie) s-ar realiza prin intermediul unei hotărâri
judecătoreşti.
5.5. Competenţa în materia protecţiei concurenţei comerciale
Cât priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti în această materie,
trebuie reţinute, în primul rând, o serie de dispoziţii ale Legii concurenţei nr.
21/1996.
Potrivit art. 7, curtea de apel în a cărei circumscripţie teritorială se află
sediul principal al agentului economic care abuzează de poziţia sa dominantă
poate să ordone, după caz: invalidarea unor contracte sau a unor clauze
contractuale prin intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia
dominantă; invalidarea actului sau actelor de realizare a unei concentrări
creatoare de poziţie dominantă, chiar şi atunci
126
Competenţa
127
când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă
persoană juridică; limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă; vânzarea de
active; reorganizarea prin divizare a agentului economic.
In conformitate cu prevederile art. 38, inspectorii de concurenţă pot
proceda la inspecţii, în conformitate cu prevederile art. 37, doar în baza unui
ordin emis de către preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea
judiciară dată prin încheiere de către preşedintele tribunalului în a cărui
circumscripţie sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător
delegat de acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripţiile unor
tribunale diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre
ele, oricare dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o
încheiere unică. încheierea dată de preşedintele tribunalului poate fi atacată
cu recurs la curtea de apel; recursul nu este suspensiv de executare.
Legea nr. 21/1996 stabileşte şi anumite competenţe speciale în
favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 9 sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei
publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în special:
a) să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia
agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
b) să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor
economici.
In cazul în care organele administraţiei publice centrale sau locale nu
se conformează deciziei Consiliului Concurenţei, acesta are posibilitatea de a
ataca acţiunea la Curtea de Apel Bucureşti.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform
prevederilor art. 20 alin. (4) pot fi atacate în termen de 30 de zile de la
publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios
administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept
de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Deciziile luate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor alin.
(1) şi ale art. 45 şi 46 vor fi comunicate de îndată părţilor; ele pot fi atacate în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 30 de zile
de la comunicare. Instanţa poate ordona, la cerere, suspendarea executării
deciziei atacate. Curtea de Apel Bucureşti soluţionează şi plângerile împotriva
sancţiunilor contravenţionale aplicate de comisiile sau, după caz, de Plenul
Consiliului Concurenţei.
Mai trebuie subliniat că, în materia de care ne ocupăm, instanţele
judecătoreşti sunt competente nu numai în cazurile expres prevăzute de
Legea nr. 21/1996, ci, având în vedere plenitudinea de competenţă a
instanţelor judecătoreşti, ele vor soluţiona toate litigiile ce decurg din
săvârşirea unor practici monopoliste sau în legătură cu asemenea practici.
Sub acest aspect, art. 61 prevede doar că, independent de sancţiunile
aplicate în conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996, dreptul la acţiune al
persoanelor fizice şi/sau juridice pentru reparaţiunea integrală a prejudiciului
cauzat lor printr-o practică anticoncurenţială prohibită rămâne rezervat. în
lipsa
unei dispoziţii legale exprese, urmează a se aplica regulile de drept

comun în materia competenţei, ţinându-se cont de faptul că este vorba de
litigii comerciale.
în al doilea rând, vom reţine şi dispoziţiile înscrise în art. 7 din Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, text ce stabileşte că
acţiunile izvorâte dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială sunt de
competenţa tribunalului de la locul săvârşirii faptei sau în a cărui rază
teritorială se găseşte sediul ori domiciliul pârâtului.
5.6. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de cea a notarului
public
5.6.1. Procedura succesorală
în materie succesorală, criteriul de stabilire a competenţei în favoarea
instanţei judecătoreşti sau a notarului public îl constituie caracterul
contencios sau necon-tencios al cererii. Astfel, în cazul în care între
moştenitori nu există neînţelegeri, procedura succesorală se desfăşoară în
faţa notarului public, însă, de îndată ce neînţelegerile apar, notarul public va
suspenda procedura necontencioasă şi va îndruma părţile să se adreseze
instanţei judecătoreşti (art. 78 din Legea nr. 36/1995).
Neînţelegerile dintre moştenitori nu atrag în mod automat
suspendarea procedurii notariale, ci numai dacă rezolvarea lor ar depăşi, în
mod obiectiv, sfera procedurii necontencioase, ducând la o substituire a
notarului public în competenţa instanţelor judecătoreşti. Mai mult, ar fi posibil
ca instanţa să fie sesizată chiar pe calea unei acţiuni în constatare, numai cu
privire la aspectele asupra cărora moştenitorii nu se înţeleg, iar, după
rezolvarea acestora, să se întoarcă la notarul public pentru finalizarea
procedurii necontencioase.
Dacă de la început există neînţelegeri între moştenitori, se poate
sesiza direct instanţa, fără a fi nevoie ca notarul public să constate existenţa
acestora, deoarece legea nu acordă procedurii notariale semnificaţia unei
proceduri prealabile şi obligatorii introducerii cererii la instanţa
judecătorească.
în materie succesorală, sunt însă unele cereri care vor fi soluţionate în
mod obligatoriu de instanţele judecătoreşti, chiar dacă moştenitorii s-ar
înţelege şi procedura ar urma să se desfăşoare în faţa notarului public,
precum: cererile de repunere (judiciară) în termenul de acceptare a
succesiunii; cererile de anulare a declaraţiei de acceptare sau de renunţare la
succesiune pentru vicii de consimţământ; cererile de rectificare a actelor de
stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie; cererile prin
care se tinde la schimbarea statutului civil al unei persoane, în scopul de a-i
conferi dreptul de a veni la o succesiune; cererile în constatarea simulaţiei
unor acte juridice încheiate de defunct şi care sunt invocate în cursul
procedurii succesorale.
în schimb, rămân în competenţa notarului public, chiar dacă procedura
succesorală are loc înaintea instanţei judecătoreşti: luarea măsurilor de
conservare a bunurilor succesorale (însă, măsurile de administrare, în cazul
în care procedura succesorală se desfăşoară în faţa instanţei judecătoreşti,
se iau de către aceasta, la cererea moştenitorilor, care pot solicita şi numirea
unui administrator-sechestru); procedura deschiderii şi constatării stării
materiale ale testamentelor olografe şi mistice; primirea şi înregistrarea
declaraţiilor de acceptare a succesiunii sub beneficiu de
128 Competenţa
Competenţa materială
129
inventar; înregistrarea declaraţiilor de renunţare la succesiune; taxarea

succesiunilor; eliberarea certificatului de moştenitor.
Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială, în
încheierea finală a procedurii succesorale notariale se va arăta modul de
împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărţeală va
putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una
din formele prescrise de lege (art. 81 din Legea nr. 36/1995). în cazul în care
moştenitorii nu s-au înţeles sau calea partajului este obligatorie, cei interesaţi
trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti.
în sfârşit, notarul public, cu acordul tuturor moştenitorilor, poate relua

procedura notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise
din masa succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.
însă, anularea certificatului de moştenitor se poate obţine numai pe
cale judecătorească, la cererea celor care au pretenţii la moştenire sau care
au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea ori cuprinsul certificatului. în cazul
în care certificatul de moştenitor a fost anulat, notarul public va elibera un
nou certificat, conformându-se hotărârii judecătoreşti respective (art. 86 şi
art. 88 din Legea nr. 36/1995).
5.6.2. Alte proceduri notariale reglementate de Legea nr. 36/1995
Pentru delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de
competenţa notarilor publici, trebuie avute în vedere şi celelalte proceduri
notariale reglementate de lege, precum şi împrejurarea că toate procedurile
notariale, deci nu numai cea succesorală, sunt proceduri necontencioase.
Aşadar, în cazul procedurilor necontencioase (când nu se urmăreşte stabilirea
unui drept potrivnic faţă de o altă persoană), competenţa aparţine notarilor
publici numai dacă există un text de lege expres în acest sens, iar, dacă nu
există o asemenea dispoziţie legală, competenţa revine instanţelor
judecătoreşti.
Alături de procedura succesorală necontencioasă, mai sunt de
competenţa notarilor publici: redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la
solicitarea părţilor; autentificarea înscrisurilor; certificarea unor fapte, în
cazurile prevăzute de lege; legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a
specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; darea de dată certă
înscrisurilor prezentate de părţi în acest scop; primirea în depozit de înscrisuri
şi documente; îndeplinirea actelor de protest al cambiilor, al biletelor la ordin
şi al cecurilor; legalizarea copiilor de pe înscrisuri; efectuarea şi legalizarea
traducerilor; eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite.
Cât priveşte activitatea notarială, mai trebuie menţionat că împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial,
partea interesată poate face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului, în
termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă de această încheiere. De
asemenea, instanţele judecătoreşti mai sunt competente să soluţioneze şi
cererile în anularea actelor notariale (art. 100 din Legea nr. 36/1995).
Secţiunea a ll-a. Competenţa materială

După ce s-a stabilit că pricina este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, în cadrul sistemului acestor organe, urmează a se determina
dacă pricina respectivă va fi judecată de judecătorie, de tribunal, de curtea
de apel sau de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa materială (numită uneori şi competenţă ratione materiae)
presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. Normele de competenţă
materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor
jurisdicţionale) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura
cererii) în Codul de procedură civilă, precum şi în unele acte normative
speciale. Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi
precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor
judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care
determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită
categorie de instanţe judecătoreşti.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică,
deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la
aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei.1
§2. Competenţa materială a judecătoriei
Potrivit art. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă:
a) în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date
prin lege în
competenţa altor instanţe;
Rezultă că judecătoria este instanţă de drept comun în ceea ce
priveşte judecata în primă instanţă, deci, ori de câte ori nu se prevede
competenţa unei alte instanţe de a rezolva în primă instanţă o anumită
cerere, aceasta va fi soluţionată de judecătorie.
Se mai observă că textul stabileşte şi competenţa generală a
judecătoriei, deoarece exclude din competenţa sa cererile date prin lege în
„competenţa altor instanţe”, fiind vorba nu numai de alte instanţe
judecătoreşti, care sunt menţionate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004,
ci şi de orice alte organe cu activitatea jurisdicţională;
b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice
cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege;
Textul se referă la controlul judecătoresc pe care îl exercită
judecătoriile asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate de alte
organe cu activitate jurisdicţională.
Acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege. Cu
titlu exemplificativ, menţionăm: art. 16 din Legea nr. 67/2004 şi art. 13 din
Legea nr. 373/2004, potrivit cărora, contestaţiile împotriva soluţiilor date de
către autorităţile care au întocmit listele electorale se rezolvă de către
judecătorie; art. 32 din Ordonanţa
io.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 458/1994, în Dreptul nr.

12/1994, p. 55.
130
Competenţa
131
nr. 2/2001, potrivit căruia, plângerea împotriva procesului-verbal de

contravenţie se soluţionează de judecătoria în a cărei circumscripţie a fost
săvârşită contravenţia etc.
Se observă că noţiunile de «plângere» şi «hotărâre», folosite de art. 1
pct. 2 C. proc. civ., primesc o accepţiune mai largă, în sensul că noţiunea de
«plângere» se referă la orice cale de atac împotriva hotărârilor organelor cu
activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar
noţiunea de «hotărâre» include toate actele ce provin de la organele din
afara sistemului judecătoresc şi asupra cărora judecătoria exercită un control
judecătoresc, pronunţând o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de apel;
c) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Redactarea art. 1 pct. 3 C. proc. civ. nu este foarte exactă, întrucât,
până la acest punct, art. 1 C. proc. civ. nu s-a referit la «materii» pentru a se
putea spune „în orice alte materii”. Faţă de modul în care sunt redactate pct.
1 şi 2 ale art. 1 C. proc. civ., textul pct. 3 al aceluiaşi articol trebuie
interpretat în sensul că are în vedere orice alte cereri date prin lege în
competenţa judecătoriilor.
Se încadrează în această categorie:
- cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (art. 236 C. proc.
civ., care, fiind o normă specială în ceea ce priveşte competenţa, se aplică şi
atunci când judecata pe fond, în primă instanţă, ar fi de competenţa
tribunalului sau a curţii de apel ori când pricina pe fond ar urma să fie
soluţionată de un organ cu activitate jurisdicţională din afara sistemului
instanţelor judecătoreşti);
- cererea prin care se solicită îndreptarea greşelilor materiale
strecurate în propriile hotărâri sau încheieri, lămurirea ori completarea
propriilor hotărâri (art. 281 şi urm. C. proc. civ.);
- contestaţia în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate
de judecătorie, în condiţiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ.;
- revizuirea introdusă împotriva unei hotărâri pronunţate de
judecătorie, în condiţiile prevăzute de art. 322 şi urm. C. proc. civ.;
- cererea de încuviinţare a executării silite [art. 373' alin. (2) C. proc.
civ.];
- contestaţia la executare propriu-zisă, afară de cazul în care legea
dispune altfel [art. 400 alin. (1) şi art. 373 alin. (2) C. proc. civ.];
- contestaţia la executare privind înţelesul, aplicarea şi întinderea
dispozitivului (contestaţia la titlu), dacă titlul executoriu îl reprezintă propria
hotărâre sau dacă titlul executoriu nu emană de la un organ de jurisdicţie
[art. 400 alin. (2) C. proc. civ.];
- învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum şi
rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă,
dacă, în lipsa convenţiei arbitrale, judecătoria ar fi fost competentă să judece
litigiul în primă instanţă;
- învestirea cu formulă executorie a cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor, soluţionarea opoziţiilor la somaţia de executare în această materie,
ţinerea registrului de proteste şi soluţionarea cererilor de anulare a titlului
[art. 61 alin. (3), art. 62 alin. (2), art. 72 alin. (1), art. 89 alin. (1) şi art. 106
din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, respectiv art. 53
alin. (3), art. 54 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 67
alin. (1) şi art. 83 alin. (4) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, astfel
cum aceste legi au fost modificate prin Ordonanţa nr. 11/1993];
- cererile pentru înscrierea societăţilor agricole în registrul anume
destinat sau pentru înscrierea în registrul societăţilor agricole a modificărilor
din statut (art. 15-16 şi art. 22 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere din agricultură), contestaţia introdusă în
condiţiile prevăzute de art. 59-60 împotriva hotărârii adunării generale a
societăţii agricole, sesizarea organelor Ministerului Finanţelor Publice sau a
procurorului referitoare la dizolvarea societăţii agricole pe motiv că aceasta
face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut [art. 64 alin.
(2) din Legea nr. 36/1991] şi numirea lichidatorilor în acest caz [art. 69 alin.
(1) din Legea nr. 36/1991], opoziţia oricăruia dintre asociaţi cu privire la
bilanţul final întocmit de lichidatori [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 36/1991];
- cererile în anularea actelor notariale, precum şi plângerile împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial (art.
100 din Legea nr. 36/1995);
- cererea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii [art. 21
alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă];
- cererile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise
pe acestea [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996];
- cererea de înscriere a asociaţiei sau fundaţiei în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor (art. 7 şi art. 17 din Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii);
- cererile de autorizare a asociaţiilor constituite în vederea
administrării şi gospodăririi terenurilor forestiere (art. 28 din Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, cu modificările ulterioare);
- cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată în
materie civilă, precum şi cererea în anularea ordonanţei ce conţine somaţia
de plată, însă numai dacă pentru litigiul de fond în procedura de drept comun
competenţa de primă instanţă ar aparţine judecătoriei [art. 2 alin. (1) şi art. 8
alin. (2) din Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu
modificările ulterioare].
Această enumerare nu este limitativă, ci, dimpotrivă, are caracter
exemplificativ. De altfel, chiar Codul de procedură civilă cuprinde şi alte
norme speciale care se referă la competenţa materială a judecătoriei, însă,
de regulă, aceste norme prezintă interes mai mult în privinţa competenţei
teritoriale, deoarece, referitor la competenţa materială, la aceeaşi soluţie s-ar
ajunge şi în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Alături de regulile comune în privinţa competenţei materiale a
judecătoriilor, există sau pot exista unele situaţii speciale pentru anumite
judecătorii în sensul stabilirii unei competenţe exclusive. Astfel, Judecătoria
sectorului 1 Bucureşti soluţionează cererile referitoare la anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă sau
menţiunilor înscrise pe acestea, în cazul în care cererea este făcută de un
cetăţean străin ori de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate [art. 57
alin. (3) din Legea nr. 119/1996]. Potrivit Decretului nr. 203/1974,
Judecătoriile Constanţa şi
132
Competenţa
133
Galaţi au o competenţă materială exclusivă în materie maritimă şi

fluvială, motiv pentru care la aceste judecătorii există secţie maritimă şi
fluvială. Litigiile de competenţa acestora sunt prevăzute limitativ în actul
normativ menţionat. Astfel, ele judecă, în primă instanţă, litigiile care au ca
obiect despăgubiri pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor plutitoare,
clădirilor şi utilajelor portuare, instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de
încărcare, descărcare şi manipulare ale mărfurilor în port, ca urmare a
abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie, precum şi pentru
orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei
civile, litigiile care au ca obiect retribuţia pentru asistenţă şi salvare, precum
şi repartizarea acesteia între salvatori, iar, în ultimă instanţă, plângerile
împotriva proce-selor-verbale de constatare a contravenţiilor privind poluarea
apelor mării de către nave maritime.
§3. Competenţa materială a tribunalului
Tribunalele judecă, în primă instanţă, cererile date prin lege în
competenţa lor; ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă; ca instanţe de recurs, recursurile
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului.
Rezultă că tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte
judecarea apelurilor, dar este instanţă de excepţie în ceea ce priveşte
judecarea în primă instanţă şi în recurs.
Articolul 2 pct. 1 C. proc. civ. stabileşte competenţa de primă instanţă
a tribunalelor. Aşa cum se poate observa, în ceea ce priveşte judecata în
primă instanţă, unele cereri sunt de competenţa exclusivă a tribunalelor,
altele sunt repartizate între tribunale şi judecătorii sau între tribunale şi curţi
de apel.
Astfel, tribunalele judecă în primă instanţă: a) procesele şi cererile în
materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei,
precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este
neevaluabil în bani;
Se poate spune că, în ceea ce priveşte competenţa de primă instanţă
în materie comercială, tribunalele sunt instanţe de drept comun, deoarece, în
această materie, tribunalele soluţionează în primă instanţă toate cererile
neevaluabile pecuniar, indiferent că au caracter contencios ori necontencios,
precum şi cererile care au o valoare de peste 1 miliard lei inclusiv.
în legătură cu competenţa de primă instanţă a tribunalelor în materie
comercială, nu trebuie omise nici prevederile unor legi speciale, care
stabilesc atribuţiile judecătorului delegat, de către preşedintele tribunalului,
la registrul comerţului (Legea nr. 26/1990), precum şi atribuţiile judecătorului
sindic (desemnat de preşedintele tribunalului) şi ale tribunalului în cadrul
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului (Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, cu modificările ulterioare).
De asemenea, este de reţinut şi prevederea înscrisă în art. 63 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, conform căreia, „cererile şi
căile de atac
prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se

soluţionează de tribunalul locului unde societatea îşi are sediul principal, în
afară de cazul în care legea dispune altfel.”
b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare
de peste
5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în
materia
succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia
fondului
funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de
terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului
funciar;
Faţă de redactarea foarte clară a art. 2 pct. 1 lit. b) şi ţinând cont şi de
dispoziţia înscrisă în art. 1 pct. 1 C. proc. civ., se desprinde concluzia potrivit
căreia, în materie civilă, cererile care au un obiect de până la 5 miliarde lei,
inclusiv, precum şi cele neevaluabile pecuniar sunt de competenţa
judecătoriei, afară de cazul în care, printr-o normă specială, s-ar stabili în
mod expres competenţa în favoarea unei alte instanţe;
Trebuie subliniat că sunt de competenţa materială a judecătoriei
cererile de împărţeală judiciară, a cererile în materia succesorală, indiferent
de valoarea obiectului acestora precum şi a cererile privind materia fondului
funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia
fondului funciar.
c) conflictele de muncă, exceptând cele date prin norme speciale în
competenţa
altor instanţe.
Aşadar, în materie de jurisdicţie a muncii, prima instanţă de drept
comun este tribunalul, acesta soluţionând în primă instanţă atât conflictele
de drepturi, cât şi conflictele de interese, cu excepţia situaţiilor în care legea
ar stabili competenţa în favoarea unei alte instanţe;
d) cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele
date în com
petenţa curţilor de apel.
Din modul în care este redactat textul de lege ar rezulta că, în materia
contenciosului administrativ, tribunalele sunt instanţe de drept comun, în
ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, deoarece legiuitorul
menţionează litigiile care nu intră în competenţa lor;
e) cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate
industrială.
Se observă că art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. are o redactare
pleonastică, deoarece în categoria drepturilor de creaţie intelectuală se
includ atât drepturile de autor şi drepturile conexe acestora, cât şi drepturile
de proprietate industrială.
Aşadar, toate cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe vor fi soluţionate în primă instanţă de
către tribunale.
1 însă, acţiunea prin care moştenitorul autorului unei opere literare
solicită obligarea celorlalţi moştenitori la plata unei sume de bani provenită
din vânzarea volumelor publicate nu constituie o cerere în materie de creaţie
intelectuală, spre a atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului în
temeiul art. 2 pct. 2 lit. d) C. proc. civ., ci o acţiune în pretenţii care atrage
competenţa instanţei după valoare - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 420/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 347.
134 Competenţa
135
De asemenea, cererile în materie de proprietate industrială se rezolvă,

în primă instanţă, de către tribunale, afară de cazul în care legea specială ar
stabili altfel.
Astfel, litigiile în materie de invenţii (de exemplu, cele ce privesc
calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi
născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului din contractele de cesiune sau licenţă - art. 62 din Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţii) sunt de competenţa în primă instanţă
a tribunalelor,1 afară de cazul când legea specială ar dispune altfel.
Tribunalele vor rezolva în primă instanţă şi orice litigii în materie de
mărci sau indicaţii geografice (spre exemplu, cererile referitoare la luarea
unor măsuri asigurătorii - art. 87 din Legea nr. 84/1998, litigiile privind
încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum
şi cele privind repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor,
litigiile privind încadrarea în marcă a unui drept personal nepatrimonial al
unui terţ - de exemplu, marca ar cuprinde ca element numele sau denumirea
unui terţ, cele* privind transmisiunea dreptului la marcă - spre exemplu,
anularea sau rezilierea unui contract de cesiune, plata preţului cesiunii etc),
afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar stabili o competenţă
exclusivă în favoarea altei instanţe.
Articolul 46 din Legea nr. 129/1992 stabileşte că litigiile cu privire la
calitatea de autor al desenului sau modelului industrial, la calitatea de titular
al certificatului de înregistrare, cele referitoare la drepturile patrimoniale
născute din contractele de cesiune sau licenţă sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti, deci, judecata în primă instanţă este de competenţa
tribunalelor.
De asemenea, tribunalele soluţionează în primă instanţă şi litigiile cu
privire la calitatea de ameliorator, titular de brevet de soi sau cele cu privire
la alte drepturi născute din brevetul de soi, inclusiv drepturile patrimoniale
ale amelioratorului, din contractul de cesiune sau licenţă ori cele referitoare
la nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) şi ale art. 34 din Legea nr.
255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante;
f) cererile în materie de expropriere.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus
pentru expropriere este competent să soluţioneze (în primă instanţă) cererile
de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a
făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale
de atac a fost respinsă în condiţiile stabilite de art. 18-20 din aceeaşi lege.
Este de reţinut că, în prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva
propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunţa,
după caz, asupra exproprierii şi despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în
privinţa unei exproprieri parţiale ori totale, cât priveşte nerespectarea
dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilului
expropriat, asupra cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a
acestuia, precum şi asupra
oricăror alte cereri care derivă din expropriere. în schimb, în cea de a

doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să se ţină cont de
puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul
contenciosului administrativ;
g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor.
De asemenea, potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei, cauzele privitoare la încuviinţarea, nulitatea şi
desfacerea adopţiei se judecă în primă instanţă de tribunalul în a cărui rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului;
j) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale;
k) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor date în ţări străine.
Cât priveşte această competenţă de primă instanţă a tribunalului, este
necesar să menţionăm că, potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, „termenul
de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor
judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt
stat”, indiferent de caracterul contencios sau necon-tencios al procedurii1 ori
de caracterul laic sau religios al autorităţii străine competente.2 De
asemenea, trebuie remarcat că art. 2 pct. 1 lit. i) are în vedere situaţia în
care cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine se face pe cale
principală. Insă, potrivit art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cererea poate fi
rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu o pricină având
un alt obiect, în care se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe
hotărârea străină. Deoarece această prevedere legală constituie o normă
specială ce nu ar putea fi modificată decât expres de o lege generală
ulterioară, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent, înseamnă că, pe cale
incidentală, cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine poate fi
soluţionată şi de o altă instanţă decât tribunalul.
Prevederi similare sunt cuprinse şi în Legea nr. 187/2003 privind
competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale
Uniunii Europene. Astfel, potrivit art. 36 din acest act normativ „în caz de
litigiu, orice persoană interesată poate solicita instanţei române, pe cale
principală, recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un stat membru.
Cererea de recunoaştere se introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicită recunoaşterea sau,
în lipsa acestuia, la tribunalul competent să încuviinţeze executarea, potrivit
art. 41. Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe cale
incidentală de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, dacă
recunoaşterea este necesară pentru soluţionarea acestui proces.”
Pentru aplicaţii practice, a se vedea: C.S.J., secţia comercială, decizia

nr. 133/1996, în B.J. 1996, p. 306; secţia civilă, decizia nr. 2211/1997, în B.J.
1997, p. 40.

2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 26/1997, în Culegere
de practică judiciară
civilă 1993-1998, p. 233.
136
Competenţa
137
Potrivit art. 2 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţe de apel, tribunalele

soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă.
întrucât judecătoria este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte
judecata în primă instanţă, înseamnă că instanţa de apel de drept comun
este tribunalul.
Potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ., ca instanţe de recurs, tribunalele
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Aşadar, în acele situaţii în care legea prevede că hotărârile
judecătoriei nu sunt susceptibile de a forma obiectul apelului, fiind deci
definitive, recursul este de competenţa tribunalului. Sub acest aspect, uneori,
se prevede că hotărârea nu este supusă apelului (spre exemplu, cazurile
stabilite de art. 2821 C. proc. civ.), că hotărârea se dă fără drept de apel [de
exemplu, art. 247 alin. (4) C. proc. civ. - hotărârea prin care se respinge
cererea în fond ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv; art. 273 C. proc.
civ. -hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor etc], alteori, se precizează
că hotărârea este definitivă sau că hotărârea este supusă (direct) recursului
[de exemplu, ordonanţa preşedinţială - art. 582 alin. (1) C. proc. civ.,
încheierea de admitere sau de respingere a cererii de înscriere a unei
asociaţii sau fundaţii - art. 11 alin. (1) din Ordonanţa nr. 26/2000 etc], iar, în
astfel de situaţii, chiar dacă ar fi vorba de norme juridice speciale adoptate
înainte de reintroducerea apelului, ele îşi găsesc în continuare aplicare,
deoarece o lege generală, chiar posterioară, nu poate modifica o lege
specială anterioară decât în mod expres.
Referitor la competenţa tribunalului de a judeca recursuri, trebuie
reţinută şi dispoziţia înscrisă în art. 339 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia,
recursul exercitat împotriva încheierii (necontencioase) pronunţate de
preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul exercitat împotriva
încheierii (necontencioase) pronunţate de preşedintele tribunalului se judecă
de completul instanţei respective.
Potrivit art. 2 pct. 4 C. proc. civ., tribunalele mai judecă în orice alte
materii date prin lege în competenţa lor. Este vorba despre o dispoziţie de
trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte
acte normative.
Aşadar, tribunalul soluţionează (în primă instanţă, în primă şi ultimă
instanţă sau, după caz, într-o cale de atac):
- căile extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi
revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hotărâri;
- conflictele de competenţă dintre două judecătorii din circumscripţia
sa teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa de activitate şi un alt organ
cu activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitrai;
- cererea de recuzare dacă la judecătorie nu se poate constitui
completul [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.];
- cererea de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa
teritorială, pe motiv de rudenie sau afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ.];
- cererile de îndreptarea a greşelilor materiale, de lămurire sau de
completare a propriilor hotărâri şi încheieri;
- învestirea cu formulă executorie a hotărârilor arbitrale, precum şi

rezolvarea altor cereri prevăzute în Cartea IV a Codului de procedură civilă,
dacă, în lipsa convenţiei de arbitraj, tribunalul ar fi fost competent să judece
pricina în primă instanţă;
- acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, dacă, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul ar fi fost soluţionat în primă instanţă de judecătorie [art. 365
alin. (1) C. proc. civ.];
- contestaţiile la titlu care vizează hotărârile tribunalului;
- cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială
(art. 7 din Legea nr. 11/1991);
- cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului privind stabilirea măsurilor de protecţie
specială (art. 124 din Legea nr. 272/2004)
- cererea prin care persoana fizică sau juridică prejudiciată printr-o
înregistrare în registrul comerţului solicită anularea sau modificarea titlului în
baza căruia s-a făcut înregistrarea, precum şi radierea acestuia (art. 25 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările ulterioare),
precum şi recursul exercitat împotriva încheierilor judecătorului delegat
privitoare la orice înregistrare în registrul comerţului (art. 60 din Legea nr.
31/1990);
- procedurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului care sunt exercitate de judecătorul
sindic, cu excepţia recursului prevăzut de art. 8 din această lege.
- cererea prin care unitatea solicită instanţei să dispună încetarea
grevei ca fiind nelegală (art. 58 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă, cu modificările ulterioare);
- cererile prin care se declanşează judecata în primă instanţă a litigiilor
referitoare la modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări
sociale, la modul de stabilire a majorărilor de întârziere, la înregistrarea,
evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale, la deciziile de
pensionare, la refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile
de asigurări sociale, la modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a
indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale, plângerile împotriva
proceselor-verbale de contravenţii încheiate în materia asigurărilor sociale,
contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în această
materie, precum şi alte cereri privind drepturi şi obligaţii de asigurări sociale
născute în temeiul Legii nr. 19/2000;
- cererea de înscriere a unei federaţii constituite de două sau mai
multe asociaţii ori fundaţii (art. 35 din Ordonanţa nr. 26/2000);
- cererea prin care se declanşează judecata în primă instanţă a
proceselor având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru repararea
daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare [art. 3 lit. h)
din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare];
- cererile prin care se declanşează judecata în primă şi ultimă instanţă
a litigiilor menţionate de art. 129 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale (modul de calcul al
contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
precum şi majorarea sau micşorarea contribuţiei;
-
138
Competenţa
Competenfa materială
139
înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli

profesionale; încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului; refuzul
nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru
accidente de muncă şi boli profesionale; modul de stabilire şi de plată a
prestaţiilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a
contravenţiilor, încheiate conform acestei legi; orice alte decizii ale
asigurătorului, în conformitate cu prevederile acestei legi) etc.
Referitor la competenţa materială a tribunalelor, trebuie menţionat că
art. 2 C. proc. civ., fiind o normă generală, nu a modificat competenţa
specială a Tribunalului Bucureşti, prevăzută de unele norme speciale, în
anumite materii (o normă juridică generală ulterioară nu poate modifica o
normă juridică specială anterioară decât în mod expres).
Aşadar, în temeiul unor legi speciale adoptate fie înainte de
modificarea Codului de procedură civilă, fie ulterior, Tribunalul Bucureşti are
competenţa exclusivă de a soluţiona (în primă instanţă, în primă şi ultimă
instanţă sau, după caz, în calea de atac specifică materiei respective):
- cererile privind anularea, în tot sau în parte, a unui brevet de
invenţie, cererea prin care se solicită acordarea unei licenţe obligatorii,
precum şi apelul declarat împotriva hotărârii comisiei de reexaminare de pe
lângă O.S.I.M. [art. 40, art. 48 şi art. 56 alin. (1) din Legea nr. 64/1991];
- cererea de anulare totală sau parţiala a certificatului de înregistrare a
desenului sau modelului industrial, eliberat de O.S.I.M., pe motiv că la data
înregistrării cererii nu erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea protecţiei,
precum şi apelul împotriva hotărârile pronunţate de către comisia de
reexaminare din cadrul O.S.I.M., referitoare la contestaţiile introduse
împotriva deciziilor cu privire la cererile de înregistrare a desenului sau
modelului industrial (art. 45, respectiv art. 28 din Legea nr. 129/1992);
- apelul exercitat împotriva hotărârilor pronunţate în materie de mărci
de către comisia de reexaminare din cadrul O.S.I.M. [art. 81 alin. (1) din
Legea nr. 84/1998], precum şi cererea de decădere a titularului din drepturile
conferite de marcă, în cazurile prevăzute de art. 45, cererea de anulare a
înregistrării mărcii (art. 48), cererea de decădere a titularului din drepturile
conferite de o marcă colectivă, în cazurile prevăzute de art. 54, cererea de
anulare a înregistrării unei mărci colective (art. 55); cererea de anulare a
înregistrării unei mărci de certificare (art. 61); cererea de anulare a
înregistrării unei indicaţii geografice, cererea de decădere din drepturi a
persoanelor autorizate să folosească indicaţia geografică înregistrată (art.
79);
- calea de atac exercitată, în materia protecţiei noilor soiuri de plante,
împotriva hotărârii comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.;
- litigiile patrimoniale în care figurează ca parte Administraţia
Naţională a Rezervelor Materiale ori o unitate din subordinea acesteia (art. 12
din Legea nr. 82/1992);1
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 114/1995, în B.J.
1995, p. 394.
- cererile în materie de adopţie, în cazul în care competenţa teritorială

nu se poate determina prin aplicarea art. 61 alin. (1) din Legea nr. 273/2004;
- cererile privind înregistrarea partidelor politice, cererea prin care
Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului politic şi radierea
acestuia din Registrul partidelor politice, cererea de înregistrare a alianţelor
politice, cererile referitoare la reorganizarea partidelor politice, precum şi
cererile ce privesc dizolvarea judecătorească sau constatarea încetării
existenţei unui partid politic (Legea nr. 14/2003).
De asemenea, Tribunalele Constanţa şi Galaţi au o competenţă
specială în materie maritimă şi fluvială.
§4. Competenţa materială a curţii de apel
Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cauzele date în competenţa
lor prin lege; ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate, în primă instanţă, de tribunale; ca instanţe de recurs, recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, precum şi în
alte cauze prevăzute de lege.
Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă
instanţă:
- procesele şi cererile în materie de contencios administrativ
privind actele auto
rităţilor şi instituţiilor centrale;
Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţe de apel, curţile de apel
judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă.
Deci, curţile de apel sunt instanţe de excepţie în privinţa judecării
apelurilor, având în vedere că tribunalele sunt instanţe de excepţie cât
priveşte judecata în primă instanţă.
Conform art. 3 pct. 3 C. proc. civ., ca instanţe de recurs, curţile de apel
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
apel, a hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit
legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în alte cauze prevăzute de lege.
De asemenea, trebuie menţionat că, potrivit art. 339 alin. final C. proc.
civ., curtea de apel mai judecă şi recursurile declarate împotriva încheierilor
date de preşedintele acestei instanţe, în acele cazuri în care legea îi permite
să ia o serie de măsuri cu caracter necontencios.
Având în vedere că tribunalele sunt instanţe de apel de drept comun,
înseamnă că instanţele de recurs de drept comun sunt curţile de apel.
în sfârşit, potrivit art. 3 pct. 4 C. proc. civ., curţile de apel mai judecă în
alte materii date prin lege în competenţa lor.
Aşadar, în temeiul altor dispoziţii legale, fie din Codul de procedură
civilă, fie din alte acte normative, curţile de apel sunt competente să
soluţioneze (în primă instanţă, în primă şi ultimă instanţă sau, după caz, într-
o cale de atac):
- conflictele de competenţă între două tribunale sau între un
tribunal şi o judecă
torie din raza sa teritorială, ori între două judecătorii ce nu sunt în
circumscripţia
aceluiaşi tribunal, dar care se află în raza teritorială a aceleiaşi curţi de
apel, precum
şi conflictele de competenţă între un tribunal din circumscripţia curţii
respective şi un
alt organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitrai;
140 Competenţa
- cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumscripţia sa teritorială;
- cererile referitoare la îndreptarea greşelilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri;
- contestaţiile în anulare şi revizuirile introduse împotriva propriilor
hotărâri;
- acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, dacă, în lipsa convenţiei
arbitrale, litigiul ar fi fost soluţionat în primă instanţă de tribunal;
- contestaţiile la titlu îndreptate împotriva propriilor hotărâri, deci
atunci când titlul executoriu îl constituie hotărârea curţii de apel;
- contestaţia împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluţionarea
întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere (art. 20 din Legea nr.
33/1994);
- recursul exercitat împotriva hotărârii date de judecătorul sindic în

temeiul art. 8 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului;
- cererile privind luarea măsurilor la care se referă art. 7 din Legea nr.
21/1996 privind concurenţa, precum şi cererile prin care se atacă
reglementările Consiliului Concurenţei;
- procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, cu excepţia
anumitor demnitari menţionaţi în Legea nr. 115/1996;
- cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu
activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a
persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii menţionaţi la art. 38 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998 (art. 45 din Ordonanţa de urgenţă nr.
51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, cu modificările
ulterioare);
- cererea de suspendare a grevei [art. 56 alin. (1) din Legea nr.
168/1999];
- contestaţia formulată împotriva hotărârii Comisiei de aplicare a Legii nr.
189/2000;
Unele norme juridice stabilesc o competenţă materială specială în
favoarea Curţii
de Apel Bucureşti, care deci mai soluţionează:
- cererile la care se referă art. 9 alin. (3), art. 20 alin. (6), art. 28 alin.
(2), art. 47 alin. (4) şi art. 55 alin. (5) din Legea nr. 21/1996;
- contestaţia împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti cu
privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care
Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului şi radierea acestuia din
Registrul partidelor politice [art. 21 alin. (2) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr.
14/2003].
- cererile persoanelor fizice sau juridice care se consideră vătămată în
drepturile lor recunoscute de lege printr-un act administrativ sau prin refuzul
nejustificat al
B.J. 1996, p. 339;
decizia nr. 1264/1996, în B.J. 1996, p. 329.
203/2002, în C.J.
nr. 1/2003, p. 95.
Competenţa materială 14^

C.N.V.M. de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de
lege (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital).
§5. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Potrivit art. 4 C. proc. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
- recursurile în interesul legii;
- în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
Trebuie însă precizat că în Legea nr. 304/2004 se vorbeşte despre
competenţa fiecărei secţii, a completului de 9 judecători, precum şi a Secţiilor
Unite.
Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 304/2004, secţiile înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:
a) cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute în codurile de
procedură;
b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;
c) orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în
cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
Completul de 9 judecători judecă şi alte cauze date în competenţa sa
prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru:
judecarea recursurilor în interesul legii; soluţionarea, în condiţiile legii, a
sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie; sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare, soluţionează sesizările privind schimbarea
jurisprudenţei instanţei supreme.
Cât priveşte textul din Codul de procedură civilă, se observă că art. 4
pct. 1 nu are o redactare riguros exactă, deoarece recursul poate viza nu
numai hotărârile curţilor de apel, ci şi alte acte judecătoreşti, cum este cazul
prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, conform căruia, secţiile
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate
împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură,
care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în
faţa curţilor de apel.
în baza unor norme speciale, la care trimit dispoziţiile înscrise în art. 4
pct. 4 C. proc. civ., instanţa supremă este competentă să mai soluţioneze:
- conflictele de competenţă între două curţi de apel, precum şi cele
între două tribunale sau un tribunal şi o judecătorie, ori două judecătorii, care
nu se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; conflictele de competenţă
între o curte de apel şi o judecătorie sau tribunal, precum şi conflictele de
competenţă între o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;
- cererile de delegare a instanţei (art. 23 C. proc. civ.);
- cererile de strămutare, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o
curte de apel la alta, precum şi toate cererile de strămutare întemeiate pe
motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică (art. 39 C. proc. civ.);
-
142
Competenţa
- cererile referitoare la îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau
completarea propriilor hotărâri şi încheieri;
- contestaţiile la titlu, contestaţiile în anulare şi revizuirile îndreptate
împotriva propriilor hotărâri;
- contestaţiile împotriva hotărârilor Biroului Electoral Central cu privire
la protocolul de constituire a unei alianţe electorale [art. 6 alin. (5) din Legea
nr. 373/2004];
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului
Electoral Central (art. 41 din Legea nr. 373/2004 şi art. 35 din Legea nr.
67/2004);
- contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale (art. 50 din
Legea
nr. 373/2004);
- recursul magistratului sau a magistratului asistent împotriva
hotărârii pronunţate
de Consiliul Superior al Magistraturii (art. 49 din Legea nr. 317/2004);
- recursul împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii
privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor [art. 29 alin. (7)];
- controlul averii anumitor demnitari menţionaţi în Legea nr. 115/1996,
precum şi recursul exercitat împotriva ordonanţei de clasare pronunţată de
comisia de cercetare. Mai reţinem că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004,
dacă o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este cazul a se
reveni asupra propriei jurisprudenţe, judecata va fi întreruptă şi vor fi
sesizate Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu
citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile
Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei,
judecata continuă.
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
Se observă că, în cazurile prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi lit. b) C.
proc. civ., delimitarea competenţei de primă instanţă a tribunalului de cea a
judecătoriei în materie civilă şi comercială se face după criteriul valorii
obiectului litigiului, fiind deci necesar să se stabilească, în lipsa unor dispoziţii
legale suficiente, anumite reguli de utilizare a acestui criteriu.
Valoarea obiectului litigiului se stabileşte de către reclamant, care,
potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., trebuie să arate în cererea de chemare în
judecată obiectul cererii şi valoarea lui.
Având în vedere că reclamantul este cel care îşi evaluează pretenţiile
deduse judecăţii, dar şi împrejurarea că valoarea obiectului cererii de
chemare în judecată poate determina instanţa competentă din punct de
vedere material să judece în primă instanţă, s-a pus problema de a şti dacă
pârâtul sau instanţa din oficiu ar putea să conteste evaluarea făcută de
reclamant, în scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. De
regulă, pornindu-se de la premisa că normele de competenţă materială sunt
norme imperative, se răspunde afirmativ, arătându-se că, în cazul unei astfel
de contestaţii, se vor administra probe pentru determinarea exactă a valorii
obiectului
Competenţa materială J43

cererii. S-a susţinut însă şi o opinie nuanţată,1 în sensul că, în măsura în
care evaluarea obiectului litigiului nu ar fi în legătură directă cu soluţionarea
fondului pretenţiei, s-ar putea contesta evaluarea făcută de reclamant, în
scopul invocării excepţiei de necompetenţă materială. Astfel, dacă se
revendică un imobil, stabilirea valorii acestuia nu influenţează cu nimic
soluţia pe fond, care va depinde exclusiv de faptul că reclamantul îşi va
dovedi sau nu dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, nicidecum
de evaluarea făcută. Aceeaşi este situaţia şi atunci când prin cererea de
chemare în judecată se solicită obligarea pârâtului la predarea unui bun, iar,
în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acelui bun, deoarece evaluarea
nu antamează şi fondul pretenţiei, anume dacă reclamantul are dreptul să
pretindă de la pârât predarea bunului în litigiu, iar o eventuală executare
silită a echivalentului nu ar fi decât consecinţa faptului că executarea în
natură nu mai este posibilă. Dacă însă reclamantul solicită prin cererea de
chemare în judecată obligarea pârâtului la plata unei sume de bani,
indiferent cu ce titlu (plata contravalorii bunului vândut, restituirea unui
împrumut, despăgubiri pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a prestaţiei asumate ori pentru întârzierea în executare,
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită etc), atunci nu s-ar
mai putea contesta evaluarea reclamantului pentru a se obţine declinarea
competenţei, întrucât valoarea obiectului litigiului nu poate fi disociată de
fondul propriu-zis al pretenţiei formulate.
Momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este
acela al sesizării instanţei, deci al introducerii cererii de chemare în
judecată.2 De altfel, art. 18 C. proc. civ. stabileşte în mod expres că instanţa
învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii,
intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Spre
exemplu, în cazul în care, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi restrânge
pretenţia ca urmare a împrejurării că pârâtul şi-a executat în parte obligaţia,
soluţia declinării competenţei nu se mai justifică, deoarece, la data sesizării,
instanţa era competentă, iar reclamantul a înţeles să se judece pentru
valoarea arătată în cerere, executarea parţială a obligaţiei neconstituind o
infirmare a evaluării făcute prin cererea de chemare în judecată sau, cu atât
mai puţin, o îndreptare a unei erori materiale.3
1 A se vedea: G. Boroi, voi. I, p. 34-36. S-a subliniat că, ori de câte ori se
pretinde o sumă de bani în temeiul unui contract, nu interesează valoarea
contractului pentru stabilirea competenţei materiale, ci numai valoarea
arătată de reclamant în cererea de chemare în judecată - V.G. Cădere, Tratat
de procedură civilă, ed. a ll-a, Bucureşti, 1935, p. 146-147. Cu titlu
informativ, menţionăm că în unele legislaţii (de exemplu, cea belgiană şi cea
italiană) s-a adoptat soluţia potrivit căreia dacă reclamantul cere numai 0
parte din valoarea creanţei, competenţa instanţei se va stabili prin raportarea
la valoarea totală a creanţei sale, iar nu la suma cerută.
3 S-a arătat că, în cazul în care, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.,
reclamantul îşi restrânge sau îşi majorează pretenţiile formulate, sub sau
peste valoarea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. a) ori lit. b) C. proc. civ., ca
urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşite eu prilejul evaluării pretenţiilor,
instanţa îşi va declina competenţa; în toate celelalte situaţii de majorare ori
de
144
Competenţa
145
Dacă s-au formulat mai multe capete de cerere, fără ca unele să
constituie principalul, iar celelalte accesoriul, toate sumele trebuie adunate
pentru a se stabili valoarea litigiului şi, în funcţie de aceasta, instanţa
competentă.
în cazul în care mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere de
chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, dar în baza unor raporturi
juridice distincte, stabilirea instanţei competente nu trebuie să se facă în
funcţie de valoarea cumulată a tuturor pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea
fiecărei pretenţii în parte, deoarece suntem în prezenţa unei probleme de
mai bună administrare a justiţiei, de facilitare a administrării probelor şi a
rezolvării unitare a unor aspecte ce interesează deopotrivă pe toţi
reclamanţii, fără însă să existe un raport juridic unitar între părţi.1 Aceeaşi ar
urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi
pârâţi, printr-o cerere unică. însă, atât în acest caz, cât şi în cel menţionat
anterior, dacă există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa
se stabileşte în funcţie de valoarea totală pretinsă de reclamant.
De asemenea, dacă au fost conexate mai multe cereri, acestea îşi
păstrează individualitatea, nedevenind un nou litigiu, chiar dacă sunt
soluţionate prin aceeaşi hotărâre, astfel încât competenţa nu se determină
prin adunarea valorii tuturor cererilor. Soluţia se justifică pe considerentul că,
potrivit art. 164 alin. (1) C. proc. civ., conexarea nu poate avea loc decât în
cazul în care cererile sunt de competenţa unor instanţe de acelaşi grad, iar,
din interpretarea per a contrario a ultimului alineat al aceluiaşi articol, mai
rezultă că nu s-ar putea încălca, prin conexare, nici măcar normele de
competenţă teritorială exclusivă; însă, dacă s-ar admite că în cazul cererilor
conexate competenţa s-ar stabili prin raportarea lor la valoarea totală, s-ar
ajunge indirect la eludarea prevederilor legale menţionate, întrucât cererile
respective ar urma să fie soluţionate de o instanţă superioară în grad celei
care era competentă să le rezolve pe fiecare în parte, înainte de a se dispune
conexarea.
în situaţia în care reclamantul formulează un capăt de cerere principal
şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii, valoarea capătului principal
este cea care determină competenţa, iar nu suma valorii tuturor capetelor de
cerere.
Se decide constant că dacă se solicită dobânzi pentru viitor, adică
pentru perioada de după introducerea cererii de chemare în judecată, ele nu
se cumulează cu suma pretinsă prin cerere şi deci nu influenţează
competenţa instanţei. De altfel, valoarea acestor dobânzi ar depinde de
durata procesului şi nu s-ar putea calcula la începutul acestuia, iar luarea ei
în calcul pe parcurs ar face nesigură competenţa instanţei. Se admite însă că,
dacă se solicită dobânzi, fructe sau alte asemenea venituri accesorii pe un
interval de timp premergător sesizării instanţei, fiind vorba de sume certe şi
exigibile, ele intră în determinarea obiectului cererii şi deci influenţează
competenţa.2
micşorare a cuantumului pretenţiilor, instan{a competentă potrivit
valorii menţionate iniţial va continua să judece cauza - G. Boroi, p. 36.
300; decizia
nr. 2163/1974, în CD., p. 255.
2 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1589/1972, în
Repertoriu II, p. 354;
decizia nr. 522/1971, în CD. 1971, p. 182.
Valoarea obiectului cererii principale este aceea care determină instanţa

competentă şi atunci când se formulează cereri incidentale (precum: cererea
reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară, cererea de chemare în
judecată a altei persoane care ar fi în măsură să pretindă aceleaşi drepturi ca
şi reclamantul, cererea de chemare în garanţie, cererea de arătare a
titularului dreptului real, cererea de asigurare a unei dovezi în cursul
judecăţii), chiar şi atunci când, din punctul de vedere al valorii lor, ar fi fost
de competenţa unei alte instanţe dacă ar fi fost formulate pe cale principală.
Pentru această din urmă ipoteză, ca de altfel şi pentru aceea
referitoare la cererile accesorii, soluţia se sprijină pe un argument de text,
anume art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia, cererile accesorii şi incidentale
sunt în căderea instanţei competentă să judece cererea principală. Această
prevedere legală este situată de legiuitor în Tidul III al primei cărţi (titlu
denumit «Dispoziţii speciale») şi deci derogă de la regulile stabilite prin
articolele anterioare, inclusiv de la cele referitoare la competenţa materială.1
Aşadar, apare ca fiind nejustificată obiecţia că soluţia pe care o împărtăşim
încalcă o normă imperativă,2 obiecţie ce nu ţine cont de faptul că norma
specială derogă de la norma generală şi se aplică prioritar în raport de
aceasta.
Secţiunea a IlI-a. Competenţa teritorială

§1. Precizări introductive
Cunoaşterea competenţei materiale, prin delimitarea sferei de
activitate a instanţelor judecătoreşti de grad diferit, nu este suficientă pentru
a stabili cărei instanţe trebuie să i se adreseze cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac ori a unei alte forme
procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile. Cu excepţia înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, care este unică, toate celelalte instanţe judecătoreşti au o
competenţă limitată la o anumită circumscripţie teritorială, indicată de lege.
Aşadar, după ce s-a stabilit că pricina este de competenţa judecătoriei, a
tribunalului sau a curţii de apel, este necesară o nouă delimitare, de data
aceasta între instanţe de acelaşi grad. Regulile de competenţă teritorială
răspund la una din întrebările: care judecătorie? care tribunal? care curte de
apel?
Competenţa teritorială (ratione personae vel loci) este reglementată în
Codul de procedură civilă, precum şi în unele acte normative speciale.
Competenţa teritorială este de trei feluri:
- competenţa teritorială de drept comun, când cererea se introduce la
instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, dar părţile pot
conveni să se judece la o altă instanţă;
1 A se vedea şi V.M. Ciobanii, voi. I, p. 411.
2 Pentru o asemenea obiecţie, a se vedea: T. Mândrea, Probleme
privind competenţa de
primă instanţă a tribunalelor, în raport de valoarea obiectului cererii, în
R.R.D. nr. 2/1971,
p. 85; /. Deleanu, voi. I, p. 249; /. Leş, p. 214-215.
n.
146
Competenţa
- competenţă teritorială alternativă sau facultativă, dacă reclamantul
are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente;
- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, când cererea
trebuie introdusă la o anumită instanţă, fără a exista pentru părţi
posibilitatea de a stabili o altă instanţă.
Normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine
privată dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., însă sunt norme juridice de ordine
publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la
bunuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.
§2. Competenţa teritorială de drept comun
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale, exprimată
sub forma adagiului actor sequitur forum rei, este înscrisă în art. 5 C. proc.
civ., pentru situaţia în care pârâtul este o persoană fizică, precum şi în art. 7
alin. (1) C. proc. civ., pentru ipoteza în care pârâtul este o persoană juridică.
Potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanţa
domiciliului pârâtului”. Aşadar, reclamantul este acela care trebuie să se
deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază pârâtul,
iar nu pârâtul la instanţa domiciliului reclamantului.
Această regulă tradiţională, preluată din dreptul roman şi acceptată de
mai toate legislaţiile străine, se justifică pe o dublă prezumţie de care
beneficiază pârâtul, atât timp cât litigiul nu a fost soluţionat. în cazul cererilor
de chemare în judecată prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de
creanţă, se poate prezuma că pârâtul nu datorează nimic, ceea ce
corespunde faptului că, în oarecare măsură, persoanele se află într-un fel de
echilibru juridic, în sensul că trebuie presupus, în principiu, că nimeni nu
datorează nimic altuia. în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se
urmăreşte valorificarea unor drepturi reale mobiliare, se poate prezuma că
aparenţele sunt conforme realităţii până la proba contrară. Aşadar, este
firesc ca reclamantul ce doreşte răsturnarea uneia din cele două prezumţii să
fie ţinut a face proba contrară înaintea instanţei de la domiciliul celui chemat
în judecată, care urmează să se apere împotriva acţiunii respective şi care
este considerat ca fiind în drept să ridice o obiecţie justificată la pretenţia
dedusă judecăţii, până când aceasta va fi dovedită. Deci, se poate spune
despre regula de drept comun în materia competenţei teritoriale că ea
reprezintă o aplicaţie (particulară) pe plan procesual a principiului potrivit
căruia cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească, principiu
stabilit de art. 1169 C. civ. în materie probatorie.
în favoarea soluţiei consacrate de art. 5 C. proc. civ. mai există, în
special în materia acţiunilor (cererilor) personale, o altă consideraţie de ordin
practic, anume că, în lipsa unei astfel de prevederi legale, oricine ar putea fi
la discreţia reclamanţilor de rea-credinţă, văzându-se chemat la o instanţă
îndepărtată de domiciliul său, deşi nu şi-a asumat nici o obligaţie, iar
eventuala insolvabilitate a reclamantului I-ar împiedica să recupereze
cheltuielile de judecată, deci inclusiv cheltuielile de deplasare făcute în
vederea procesului.
Competenţa teritorială 147

Noţiunea de «domiciliu» trebuie luată într-un sens mai larg, interesând
nu atât locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul
locuieşte efectiv. Pentru stabilirea competenţei teritoriale prezintă interes
domiciliul pe care pârâtul îl avea în momentul introducerii cererii de chemare
în judecată, astfel încât, o eventuală schimbare ulterioară a domiciliului nu
influenţează competenţa.2
Aplicarea regulii actor sequitur forum rei presupune că pârâtul are
domiciliul în ţară şi că acest domiciliu este cunoscut. Articolul 5 C. proc. civ.
se referă şi la ipoteza în care pârâtul nu are domiciliul în ţară sau domiciliul
său în ţară nu este cunoscut, stabilind că instanţa competentă din punct de
vedere teritorial este aceea în a cărei circumscripţie se află reşedinţa din ţară
a pârâtului, iar, dacă nici reşedinţa pârâtului nu este cunoscută, cererea se
introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.
Reprezentând dreptul comun în materia competenţei teritoriale, regula
înscrisă în art. 5 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie
legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere
teritorial, deci atât cererilor de chemare în judecată ce au caracter
patrimonial, dar şi celor care nu au un astfel de caracter. Aşadar, în lipsa unei
dispoziţii legale exprese care să stabilească altfel, instanţa de la domiciliul
pârâtului este competentă să judece cererile personale mobiliare sau
imobiliare, cererile reale mobiliare, precum şi cererile referitoare la starea şi
capacitatea persoanelor. în această din urmă situaţie însă, după cum vom
arăta, competenţa teritorială este exclusivă.
în cazul în care pârâtul este o persoană juridică de drept privat,
cererea este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul
principal al acesteia [art. 7 alin. (1)C. proc. civ.].
Articolul 7 alin. (3) C. proc. civ. se ocupă de ipoteza cererii de chemare
în judecată formulată împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate
juridică [potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. civ., asociaţiile sau societăţile care
nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe
proprii de conducere], stabilind competenţa în favoarea instanţei de la
domiciliul persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat
preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii; în lipsa unei asemenea
persoane, cererea se va putea face la instanţa domiciliului oricăruia dintre
asociaţi. Pentru această din urmă situaţie, textul cuprinde o dispoziţie foarte
utilă, atât pentru reclamant, dar mai ales pentru apărarea drepturilor
asociaţilor, anume: posibilitatea ca reclamantul să solicite instanţei numirea
unui curator care să reprezinte interesele asociaţilor.
171; CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 119/1994, în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998,
p. 216.
256; CA. Braşov,
decizia nr. 655/R/1997, în Culegere de practică judiciară 1994-1998, p.
11.
148 Competen(a
§3. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Sunt unele situaţii în care, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după
caz, sediul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.
a) Articolul 6 C. proc. civ. stabileşte că dacă pârâtul, în afară de
domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau
mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face
şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile
patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc. Desigur,
cererea poate fi introdusă şi la instanţa de la domiciliul pârâtului, astfel cum
rezultă cu claritate din modul de redactare a textului „(...) cererea se poate
face şi la instanţa (...)”. Dacă însă nu ar fi vorba de obligaţiile patrimoniale la
care se referă textul („născute sau care urmează să se execute în acel loc”),
cererea se introduce conform regulii înscrise în art. 5 C. proc. civ., deci la
instanţa de la domiciliul pârâtului.
b) Articolul 7 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care o
persoană juridică de drept privat are o reprezentanţă, cererea împotriva
acesteia se poate face şi la instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa,
pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din
acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Textul nu
exclude competenţa şi a instanţei de la sediul persoanei juridice. Competenţa
teritorială alternativă există numai dacă este vorba de obligaţiile la care se
referă expres textul de lege, deci cele ce urmează a fi executate la locul unde
se găseşte reprezentanţa persoanei juridice sau cele care au luat naştere din
actele încheiate prin reprezentant ori din faptele săvârşite de acesta. Pentru
orice alte obligaţii, competenţa teritorială se determină conform art. 7 alin.
(1) C. proc. civ., deci cererea se va introduce la instanţa în raza căreia
persoana juridică de drept privat îşi are sediul.
c) Articolul 9 C. proc. civ. dispune că atunci când cererea este
îndreptată împotriva mai multor pârâţi, competenţa teritorială aparţine
oricăreia dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor,1 însă, în cazul în care
printre pârâţi sunt şi debitori obligaţi accesoriu, cererea se introduce la
instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. în literatura de
specialitate, s-a arătat că încercarea de a eluda dispoziţiile art. 9 C. proc. civ.,
prin introducerea în proces a unui debitor fictiv, pentru ca în felul acesta
reclamantul să poată introduce cererea de chemare în judecată la instanţa
pe care şi-o alege el ca fiind mai convenabilă intereselor sale, se
sancţionează ca un abuz de drept procesual, aşa încât instanţa îşi va declina
competenţa.2
Soluţia trebuie însă nuanţată, deoarece, în acest caz, competenţa
teritorială are caracter relativ, ceea ce înseamnă că instanţa nu poate să
invoce din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială.
Dispoziţia înscrisă în art. 9 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare în cazul
acţiunilor (cererilor) personale, precum şi al acţiunilor (cererilor) reale
mobiliare, nu însă în cazul acţiunilor (cererilor) reale imobiliare, care pot fi
introduse numai la instanţa
1 Pentru o aplicaţie practică, a se vedea: C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 1240/1996,
în B.J. 1996, p. 344.
2 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 77.
locului situaţiunii imobilului (art. 13 C. proc. civ.), competenţa teritorială

fiind deci exclusivă. în alte cuvinte, art. 9 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare
numai dacă nu s-ar încălca dispoziţiile de ordine publică referitoare la
competenţă.
Prevederea legală menţionată are ca scop evitarea inconvenientelor
ce s-ar produce dacă reclamantul ar trebui să îi cheme în judecată pe pârâţi
înaintea unor instanţe diferite, situaţie în care cheltuielile de judecată ar fi
mai mari şi, mai ales, ar fi posibilă pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
Rezultă de aici o condiţie subînţeleasă, anume ca obiectul cererii de chemare
în judecată să se refere la o obligaţie comună a pârâţilor sau ca obligaţiile
pârâţilor să aibă aceeaşi cauză, ori ca între obiectul şi cauza cererilor
îndreptate împotriva fiecărui pârât să existe o strânsă legătură. Deci, art. 9 C.
proc. civ. se completează fie cu art. 47 C. proc. civ., din care se desprind
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a exista o coparticipare procesuală
pasivă, fie cu art. 164 C. proc. civ., care reglementează conexitatea. De
altfel, dacă reclamantul cheamă în judecată pe fiecare debitor în parte, se va
putea invoca excepţia de conexitate, deoarece, prin ipoteză, suntem în
prezenţa unei competenţe teritorială relative.
Referitor la aplicarea art. 9 C. proc. civ., în literatura de specialitate se
mai precizează că, în cazul în care unii dintre pârâţi au domiciliul cunoscut,
iar altora li se cunoaşte numai reşedinţa, cererea poate fi introdusă la
instanţa unuia dintre pârâţii cu domiciliul cunoscut. Dacă nu se cunoaşte
domiciliul nici unuia dintre pârâţi, cererea poate fi introdusă la instanţa de la
reşedinţa unuia dintre ei. Soluţia este corectă, deoarece art. 9 C. proc. civ.,
ca orice normă specială, se completează cu dreptul comun în materie, deci
cu art. 5 C. proc. civ.
d) Articolul 10 C. proc. civ. stabileşte că, în afară de instanţa
domiciliului pârâtului,1 mai sunt competente următoarele instanţe:
- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii.
în cazul în care în convenţie părţile nu au prevăzut o clauză prin care
să se stipuleze locul unde obligaţia urmează să fie executată, prevederea art.
10 pct. 1 C. proc. civ. nu îşi mai găseşte aplicare, competenţa teritorială
urmând a se stabili potrivit regulii de drept comun.
Este însă de reţinut că, dacă vânzătorul unui imobil solicită
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, competenţa teritorială nu se
mai determină potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., ci aparţine instanţei în a
cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul. Această soluţie se
întemeiază pe faptul că acţiunea (cererea) vânzătorului în rezoluţiunea
vânzării este calificată, de către art. 1368 C. civ., ca fiind
1 Deşi textul de lege vorbeşte despre instanţa domiciliului pârâtului,
se subînţelege că, în cazul în care pârâtul este o persoană juridică, ne vom
raporta la instanţa sediului pârâtului. Trebuie reţinut că pentru toate situaţiile
prevăzute de art. 10 C. proc. civ. este deopotrivă competentă şi instanţa de
la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului. Aşadar, fiecare din punctele art.
10 C. proc. civ. trebuie citit împreună cu preambulul acestui articol.
150 Competenţa
reală, astfel încât, în cazul în care obiectul vânzării a fost un bun imobil,
suntem în prezenţa unei acţiuni (cereri) reale imobiliare, deci vor fi incidente
dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.1 Dacă însă rezoluţiunea vânzării imobiliare
este solicitată de către cumpărător sau dacă se cere rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, fie de către vânzător,
fie de către cumpărător, îşi vor găsi aplicare prevederile art. 10 pct. 1 C.
proc. civ., nemaifiind vorba de o acţiune (cerere) reală imobiliară, ci, în
primul şi în cel de-al treilea caz, de o acţiune (cerere) mixtă, respectiv, în cel
de-al doilea caz, de o acţiune (cerere) reală mobiliară;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în
acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află
imobilul.
Prevederea cuprinsă în art. 10 pct. 2 C. proc. civ. se justifică pe
considerentul că instanţa locului situării imobilului poate să fie o instanţă mai
potrivită să rezolve astfel de pricini, dacă ar fi necesar să se efectueze o
cercetare la faţa locului ori să se opereze în documentele de publicitate
imobiliară.
Dintre cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil,
care sunt deci de competenţa instanţei în raza căreia se află situat imobilul
sau a instanţei de la domiciliul (sediul) pârâtului, menţionăm: cererea prin
care locatarul solicită predarea silită a imobilului dat în locaţiune; cea prin
care se solicită obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor necesare în tot
timpul locaţiunii, care sunt în sarcina acestuia; cererile referitoare la obligaţia
de garanţie a locatorului; cererea pentru plata chiriei; cea privitoare la plata
de despăgubiri pentru degradări; cererea de reziliere a contractului de
locaţiune; cererea de evacuare a locatarului la încetarea contractului etc.
Mai sunt de competenţa instanţei de la locul situării imobilului sau a
instanţei de la domiciliul pârâtului acţiunea (cererea) în justificare, adică
aceea prin care se solicită transformarea în înscriere definitivă a unei înscrieri
provizorii în cartea funciară,2 precum şi acţiunea (cererea) în prestaţie
tabulară.3
1 în literatura de specialitate (7. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 170,
nota 101), s-a criticat, în mod justificat, motivarea dintr-o decizie a instanţei
supreme, în care se precizează că acţiunea în rezoluţiunea unui contract de
vânzare-cumpărare a unui imobil este o acţiune mixtă, întrucât reclamantul
(vânzătorul) urmăreşte atât revendicarea bunului, cât şi valorificarea unui
drept personal ce decurge din contract, aşa încât, competenţa de a soluţiona
o atare acţiune mixtă revine instanţei competente să soluţioneze cererea
principală, deci instanţei în a cărei rază teritorială se găseşte imobilul (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 44/1978, în CD. 1978, p. 251), autorii
arătând că soluţia de a consacra competenţa instanţei situaţiei imobilului se
întemeiază pe dispoziţiile art. 1368 C. civ., care, dacă nu ar fi existat,
acţiunea mixtă ar fi fost supusă, sub raportul competenţei teritoriale,
prevederilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate
de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se
întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă - art. 31 din Legea nr. 7/1996.
Legea nr. 7/1996 reglementează două feluri de acţiune în prestaţie
tabulară, anume: acţiunea prin care se solicită instanţei judecătoreşti să
dispună înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară atunci când cel
care a transmis sau constituit dreptul refuză să predea unicul înscris
doveditor ce se află în posesia sa (art. 29) şi acţiunea prin care dobân-ditorul
anterior solicită instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang
preferenţial faţă de
- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa
locului de plată;
- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde
obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;
- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de
plecare sau de sosire;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de
întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului.
Dispoziţia cuprinsă în art. 10 pct. 7 C. proc. civ. necesită unele
precizări. în primul rând, ea se aplică şi în cazul cererilor privind restituirea
alocaţiei de stat pentru copii, de către părintele care a încasat-o pe nedrept,
datorită faptului că alocaţia de stat, în considerarea caracterului ei alimentar,
se asimilează cu pensia de întreţinere.
în al doilea rând, textul stabileşte o favoare pentru creditorul pensiei de
întreţinere (ascendent sau descendent al celui obligat la întreţinere), astfel
încât el se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere
ori majorarea acesteia, nu însă şi atunci când debitorul obligaţiei de
întreţinere pretinde reducerea sau sistarea pensiei (de altfel, art. 10 pct. 7 C.
proc. civ. se referă la cererile „pentru pensie de întreţinere”, iar nu la cererile
„în materie de pensie de întreţinere”).
Mai este de reţinut că art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă se
solicită pensie de întreţinere, pe cale accesorie, într-un litigiu de stabilire a
paternităţii, de încredinţare sau reîncredinţare a minorului, această soluţie
reprezentând o concretizare a principiului accesorium sequitur principale,
competenţa stabilindu-se în funcţie de capătul de cerere principal, iar nu de
cel accesoriu.
De asemenea, art. 10 pct. 7 C. proc. civ. nu se aplică dacă este vorba
de întreţinerea datorată între soţi sau între foştii soţi şi nici în celelalte cazuri,
prevăzute de art. 86 C. fam., în care creditorii pensiei de întreţinere nu au
calitatea de ascendenţi sau descendenţi;
- în cererile ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, instanţa în
circumscripţia căreia s-a
săvârşit acea faptă.
Stabilirea unei competenţe teritoriale alternative pentru această
ipoteză se explică prin aceea că, de cele mai multe ori, probele sunt mai uşor
de administrat în aproprierea locului în care s-a săvârşit fapta ilicită, astfel
încât legea îi lasă reclamantului, care are sarcina probei potrivit art. 1169 C.
civ., facultatea de a opta între instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa în
a cărei rază teritorială a fost săvârşită fapta ilicită. Unii autori mai justifică
dispoziţia înscrisă în art. 10 pct. 8 C. proc. civ. şi prin aceea că ar fi inechitabil
ca reclamantul, victimă a unei fapte ilicite, să fie obligat să se deplaseze la
instanţa de la domiciliul autorului faptei ilicite.2 însă, nu întotdeauna
înscrierea efectuată la cererea unui terţ care a dobândit ulterior imobilul
cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului (art.
30).
292.
2 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 82.
152
Competenţa
Competenţa teritorială
153
locul săvârşirii faptei ilicite şi domiciliul celui prejudiciat se află în

circumscripţia aceleiaşi instanţe. în plus, deoarece textul nu face nici o
distincţie, înseamnă că are în vedere orice cerere care izvorăşte dintr-o faptă
ilicită, iar nu numai pe aceea prin care victima prejudiciului solicită
despăgubiri de la cel ce răspunde pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Articolul 10 pct. 8 C. proc. civ. nu se referă şi la instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială s-a produs prejudiciul, instanţă care, de regulă,
coincide cu cea de la locul săvârşirii faptei ilicite, însă, uneori, ar fi posibil să
nu mai fie vorba de una şi aceeaşi instanţă (o astfel de ipoteză se poate
întâlni în cazul unui prejudiciu viitor sau al prejudiciului „cu ricoşeu”).
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită în circumscripţiile teritoriale ale mai
multor instanţe, toate aceste instanţe, împreună cu cea de la domiciliul
pârâtului sunt deopotrivă competente. Acest caz poate apărea, de exemplu,
dacă în mai multe locuri situate în circumscripţii teritoriale judecătoreşti
diferite, o persoană fizică sau juridică fabrică (foloseşte, vinde etc.) produse
în care este încorporat un desen sau model industrial, fără acordul titularului
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial respectiv.
O aplicaţie a dispoziţiei înscrise în art. 10 pct. 8 C. proc. civ. se găseşte
în art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
potrivit căruia, cererile care izvorăsc dintr-un act de concurenţă neloială sunt
de competenţa instanţei locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială
se găseşte sediul ori, după caz, domiciliul pârâtului.
în schimb, în sistemul Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, cu modificările ulterioare, competenţa de a soluţiona
acţiunea pentru repararea pagubelor produse aparţine fie instanţei în a cărei
rază teritorială s-a produs paguba, fie instanţei de la domiciliul sau, după caz,
sediul reclamantului (reclamant putând fi consumatorul sau chiar un agent
economic).
e) Articolul 11 C. proc. civ. stabileşte că, în materie de asigurare,
cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află fie domiciliul asiguratului, fie bunurile asigurate,
fie locul unde s-a produs accidentul.
Din modul în care este redactată această dispoziţie legală rezultă că
nu este exclusă competenţa instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul
pârâtului, reclamantul având aşadar posibilitatea să aleagă între patru
instanţe deopotrivă competente.
In alineatul al doilea al aceluiaşi articol, legiuitorul introduce o măsură
de protecţie a persoanei asigurate, prevăzând că alegerea competenţei prin
convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului de
despăgubire. Prin această dispoziţie, legiuitorul a dorit să evite un eventual
abuz al societăţii de asigurare, care, în chiar contractul de asigurare
(considerat ca fiind un contract de adeziune), ar putea să strecoare o clauză
de stabilire a competenţei în favoarea instanţei de la sediul asigurătorului,
aşa încât alegerea, recunoscută de lege reclamantului, între mai multe
instanţe deopotrivă competente ar fi practic desfiinţată.
Articolul 11 alin. final C. proc. civ. mai prevede că dispoziţiile primelor
două alineate nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.
f) Competenţă teritorială este alternativă şi în ipoteza aşa-numitei

alegeri de
domiciliu (mai exact, alegerea instanţei), prin convenţia părţilor, făcută
înainte de
sesizarea instanţei, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care,
ulterior, va
declanşa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant. într-o astfel
de situaţie,
reclamantul poate să sesizeze fie instanţa aleasă prin convenţie, fie
instanţa compe
tentă teritorial potrivit regulilor de drept comun. Dacă însă, alegerea
instanţei a fost
făcută în interesul ambelor părţi sau în interesul exclusiv al celui ce va fi
chemat în
judecată, deci în interesul pârâtului, nu mai poate fi vorba de o
competenţă teritorială
alternativă, ci reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin
convenţie.
g) Un alt caz de competenţă teritorială alternativă este prevăzut de
art. 8
C. proc. civ., potrivit căruia, cererile îndreptate împotriva statului,
direcţiilor gene
rale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se
pot face la
instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi
are domiciliul
reclamantul. Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal sunt
deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate
mai sus se
introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar, în
Bucureşti, la
Judecătoria Sectorului 4.
Instituirea unei competenţe teritoriale alternative pentru situaţia în
care reclamantul cheamă în judecată una din persoanele juridice menţionate
în art. 8 alin. (1) C. proc. civ. este nu numai o măsură de protecţie a
reclamantului, dar şi o măsură prin care se urmăreşte evitarea aglomerării
instanţei de la sediul persoanei juridice respective. Spre exemplu, în lipsa
unei astfel de competenţe teritoriale alternative, aproape toate cererile de
chemare în judecată formulate împotriva statului, ca persoană juridică, ar
trebui introduse la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul
Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că, dacă nu există o noimă
specială care să dispună altfel, statul participă ca subiect de drepturi şi
obligaţii civile prin Ministerul Finanţelor Publice.
h) Competenta teritorială este alternativă şi în materie de contencios
administrativ. Astfel, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la
domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul
pârâtului, n u se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între
mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12 C.
proc. civ.). După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni
asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să
soluţioneze pricina, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei şi
nici instanţa nu ar putea să o dispună din oficiu.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1688/1971, în Repertoriu II, p.
355; decizia nr. 1304/1979, în CD. 1979, p. 239; C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 608/1994, în B.J. 1994, p. 291; decizia nr. 593/1995 şi decizia nr.
52/1995, în B.J. 1995, p. 386 şi p. 392; decizia nr. 755/1997, în B.J. 1997, p.
483; CA. Bacău, decizia civilă nr. 402/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 28; CA.
Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
132/1998, în Culegere de practică judiciară 1998, p. 287.
154
Competenţa
Se admite că în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost

introdusă de către procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc.
civ., titularul dreptului nu s-ar mai putea prevala de dispoziţiile art. 12 C.
proc. civ., pentru a face o alegere de competenţă diferită de cea a
procurorului. Aceasta deoarece instanţa sesizată de procuror este prin
definiţie competentă, nemaiputând să îşi decline competenţa, de vreme ce
alegerea de competenţă s-a făcut de un organ căruia legea îi recunoaşte
legitimare procesuală activă.1 S-a susţinut însă şi opinia contrară, arătân-du-
se, pe de o parte, că declanşarea acţiunii de către reprezentantul Ministerului
Public nu îl poate lipsi pe titularul real al acesteia de avantajele pe care legea
i le-a creat prin regulile de competenţă teritorială alternativă, iar, pe de altă
parte, că s-ar ajunge la acelaşi rezultat dacă reclamantul ar renunţa la
judecată, introducând apoi cererea la cealaltă instanţă.2
în practică s-au întâlnit situaţii în care reclamantul a sesizat o altă
instanţă decât instanţele competente potrivit legii. întrucât, prin ipoteză, este
vorba de o competenţă relativă, rezultă că numai pârâtul ar putea cere”
declinarea competenţei la una din instanţele competente potrivit legii,
reclamantul având posibilitatea să opteze pentru una din acestea. Dacă însă
pârâtul nu solicită declinarea competenţei, atunci instanţa nu va putea să
invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă.
§4. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
Pentru unele categorii de pricini, legea stabileşte competenţa
teritorială în favoarea unei anumite instanţe, fără a mai exista posibilitatea
pentru părţi de a conveni ca litigiul să fie soluţionat de o altă instanţă, ceea
ce înseamnă că instanţa determinată de lege are o competenţă teritorială
exclusivă.
Potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ., necompetenţă teritorială este de
ordine publică dacă părţile nu o pot înlătura, iar art. 19 C. proc. civ. dispune
că părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa
instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecată de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile
prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.
Din combinarea celor două texte de lege, prin interpretarea per a
contrario a art. 19 C. proc. civ., se desprinde concluzia conform căreia
competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, fără posibilitatea
pentru părţi de a stabili o altă instanţă (în alte cuvinte, competenţa teritorială
este exclusivă sau excepţională), în următoarele situaţii:
- în cazul acţiunilor (cererilor) reale imobiliare (art. 13 C. proc. civ.), în
materie de moştenire (art. 14 C. proc. civ.), în cazul cererilor în materie de
societate (art. 15 C. proc. civ.) şi al cererilor în materia reorganizării judiciare
şi a falimentului (art. 16 C. proc. civ.);
- în cazul pricinilor referitoare la persoane, precum şi în cazul altor
pricini ce nu sunt privitoare la bunuri. Această soluţie se desprinde din faptul
că art. 19 C. proc. civ. permite părţilor să deroge de la normele de
competenţă teritorială numai „în pricinile
A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 174-175. 2 A se vedea: /.
Deleanu, voi. I, p. 280, nota 2.
privitoare la bunuri”. Per a contrario, rezultă că ori de câte ori este vorba
de o pricină care nu se referă la bunuri, normele care stabilesc instanţa
competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine publică, deci
competenţa teritorială este absolută.
a) Potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., cererile privitoare la bunuri
imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele, iar
alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, dacă imobilul este situat în
circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa
domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din
aceste circumscripţii, iar, în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul.
Deşi nu rezultă expres, se admite, atât în doctrină, cât şi în
jurisprudenţă,1 că textul are în vedere numai acţiunile (cererile) reale
imobiliare, deoarece, pentru cererile personale, art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
stabileşte o competenţă teritorială alternativă, fără a face vreo deosebire
după cum cererea personală ar avea ca obiect un bun mobil sau imobil, iar
art. 10 pct. 2 C. proc. civ. prevede o competenţă teritorială alternativă pentru
cererile personale imobiliare care izvorăsc dintr-un contract de locaţiune a
unui imobil. Ar urma ca pentru cererile personale imobiliare care nu se
încadrează în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C.
proc. civ., competenţa teritorială să fie supusă regulii de drept comun
stabilită de art. 5 C. proc. civ.2
De asemenea, art. 13 C. proc. civ. nu se aplică nici în cazul acţiunilor
(cererilor) mixte, adică al acelor cereri prin care se valorifică în acelaşi timp
un drept real şi un drept de creanţă ce izvorăsc din acelaşi act juridic sau
între care există o legătură de interdependenţă. Pentru o astfel de cerere,
competenţa teritorială se determină potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., iar,
când cererea are ca obiect un imobil, locul prevăzut în contract pentru
executarea obligaţiei coincide cu locul situării imobilului, dar în acest caz
competenţa instanţei de la locul situaţiunii imobilului nu este exclusivă, ci
este deopotrivă competentă şi instanţa de la domiciliul pârâtului, alegerea
între aceste două instanţe revenindu-i reclamantului.
Regula înscrisă în art. 13 alin. (1) C. proc. civ. se justifică pe
împrejurarea că instanţa locului situării imobilului (forum rei sitae) poate
asigura o judecată în mai bune condiţii, în ceea ce priveşte probele ce
urmează a fi administrate (expertiză, cercetare la faţa locului), cheltuielile
necesare administrării acestor probe putând fi
1 A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2173/1971, în Reper
toriu II, p. 349; CA. Iaşi, decizia civ. nr. 1165/1997, în Culegere de
practică judiciară 1997,
p. 46; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1508/1997, în
Culegere de practică
judiciară 1993-1997, p. 331.
2 De legeferenda, ar fi indicat ca art. 13 alin. (1) C. proc. civ. să
precizeze în mod expres
că este vorba de acţiuni reale imobiliare. Aceasta deoarece soluţia la
care ne-am raliat şi noi
nu este în afară de orice critică. în ce priveşte corelaţia dintre art. 10
pct. 1 C. proc. civ. şi art.
13 C. proc. civ., s-ar putea susţine la fel de bine şi soluţia contrară (care
s-ar sprijini şi pe un
argument de topografie a textelor), deci că primul text ar viza numai
cererile personale sau
mixte mobiliare, iar cel de-al doilea ar viza orice cerere privitoare la
imobile, mai puţin cazul
prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
156
Competenţa
Competenta teritorială 157
mai mici. De asemenea, uneori este necesară consultarea documentelor

de publicitate imobiliară (care se găsesc la biroul de carte funciară de la locul
situării imobilului), iar în faza executării silite sunt necesare chiar operaţii în
aceste registre.
Aşadar, instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află situat
imobilul este competentă să soluţioneze: cererile în revendicarea imobilului
respectiv, cererile confesorii sau negatorii, cererea în grăniţuire, cererile în
materie de ipotecă, cererile posesorii cu privire la acel imobil, precum şi
cererea prin care vânzătorul imobilului solicită rezoluţiunea contractului de
vânzare-cumpărare.
Cât priveşte cererea prin care se solicită partajarea unui bun imobil
sau a unor bunuri printre care se găseşte şi un imobil, trebuie făcute
următoarele distincţii: în cazul partajului succesoral, competenţa teritorială
revine instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.,
care, după cum vor arăta, se aplică prioritar faţă de art. 13 C. proc. civ.);
dacă într-o pricină în anularea căsătoriei se cere şi împărţirea bunurilor
dobândite de părţi, conform art. 17 C. proc. civ., competenţa teritorială
aparţine instanţei (judecătoriei) de la domiciliul pârâtului; dacă în cadrul
divorţului se solicită şi partajarea bunurilor comune ale soţilor, competenţa
teritorială se stabileşte conform art. 607 C. proc. civ., întrucât cererea de
partaj este accesorie cererii de desfacere a căsătoriei; în cazul partajării
bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei (pentru motive temeinice)
sau după desfacerea căsătoriei, respectiv al împărţelii bunurilor după
desfiinţarea căsătoriei, precum şi în alte cazuri de proprietate comună,
competenţa teritorială se determină potrivit art. 13 C. proc. civ.
Se pune problema de a şti care este instanţa competentă din punct de
vedere teritorial în cazul în care printre bunurile partajabile se află două sau
mai multe imobile situate în circumscripţii judecătoreşti diferite (prin ipoteză,
nu avem în vedere partajul succesoral sau cel realizat pe cale accesorie într-
un proces de divorţ sau de anulare a căsătoriei). Deşi nu există un text de
lege expres pentru această situaţie, apreciem că este necesar să se
recunoască posibilitatea soluţionării cererii de partaj de o singură instanţă,
fiind exagerat să se pretindă că partajarea bunurilor trebuie făcută în mai
multe etape, adică în faţa unor instanţe diferite. Apreciem că s-ar putea
recurge chiar la dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., cu toate că acesta
are în vedere cazul în care imobilul este situat în circumscripţiile mai multor
instanţe. Deci, competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului,
dacă acesta se află în vreuna din circumscripţiile instanţelor în raza cărora se
găsesc acele imobile, iar în caz contrar, este competentă oricare instanţă în a
cărei rază teritorială se află vreunul din imobilele ce formează obiectul
partajului, alegerea urmând a fi făcută de către reclamant.
b) Articolul 14 C. proc. civ. prevede că, în materie de moştenire, sunt
de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;
- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia
din moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
La ultimul domiciliu al defunctului, care este şi locul deschiderii

succesiunii, se găsesc, de regulă, înscrisuri privind raporturile juridice dintre
defunct şi moştenitori, precum şi dintre defunct şi terţi, testamente autentice
sau olografe, multe din bunurile ce alcătuiesc masa succesorală, iar o serie
de măsuri referitoare la inventarierea sau conservarea bunurilor succesorale
se iau în acest loc, astfel încât dispoziţiile cuprinse în art. 14 C. proc. civ. sunt
pe deplin justificate, cu atât mai mult cu cât au meritul de a concentra la o
singură instanţă toate cererile referitoare la aceeaşi succesiune.
Cât priveşte noţiunea de «ultimul domiciliu al defunctului»,
interesează situaţia de fapt concretă, adică ultima locuinţă efectivă a lui de
cuius, iar nu eventualul domiciliu care era înscris în actul de identitate al
acestuia.
în categoria cererilor la care se referă art. 14 pct. 1 C. proc. civ.
urmează a se include: cererile pentru anularea unui testament, cererea
pentru constatarea validităţii unui testament, cererile pentru executarea
dispoziţiilor unui testament atunci când validitatea acestuia nu este
contestată (de exemplu, legatarul universal solicită moştenitorilor rezervatari
punerea sa în posesie - art. 889 C. civ.).
Dintre cererile vizate de art. 14 pct. 2 C. proc. civ., menţionăm:
cererea în anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducţiunea
liberalităfilor excesive, cererea pentru raportul donaţiilor de către
moştenitorii obligaţi la raport, cererile referitoare la conservarea sau
administrarea bunurilor în timpul stării de indiviziune, cererea de anulare sau
de rezoluţiune a vânzării de drepturi succesorale, cererea de ieşire din
indiviziune succesorală, petiţia de ereditate,1 precum şi orice alte cereri prin
care moştenitorii îşi valorifică pretenţii unii împotriva altora, însă numai dacă
aceste pretenţii sunt în legătură cu moştenirea.
Este de reţinut că art. 14 C. proc. civ. nu se aplică în cazul în care
moştenitorii valorifică drepturi culese din succesiune împotriva terţilor -
debitori ai lui de cuius, ci, într-o astfel de situaţie, competenţa teritorială se
stabileşte potrivit regulii de drept comun sau, după caz, potrivit altor norme
legale incidente în materie.
Cât priveşte cererile arătate în art. 14 pct. 3 C. proc. civ., se
încadrează în această categorie: cererea pentru predarea unui legat cu titlu
particular, cererile prin care creditorii personali ai lui de cuius valorifică
drepturi din contracte încheiate cu acesta din urmă, cererile prin care
creditorii succesiunii ridică pretenţii în temeiul unui titlu posterior deschiderii
succesiunii (de exemplu, cererile pentru cheltuielile privind înmormântarea
defunctului, conservarea şi administrarea bunurilor succesorale) etc.
1 Subliniem că art. 14 pct. 2 C. proc. civ. are o sferă de aplicare mai
largă decât vechiul art. 63 alin. (2), care se referea la „diferitele cereri şi
pretenţiuni ce moştenitorii au unul în contra altuia, până se vor împărţi între
dânşii”. O astfel de prevedere, interpretată în litera ei, ar exclude petiţia de
ereditate, deoarece aceasta din urmă presupune un litigiu prin care se
contestă calitatea de moştenitor, deci, prin ipoteză, nu ar fi vorba de o
„cerere între moştenitori”, ci numai de o „cerere privitoare la moştenire”, la
care însă actuala reglementare se referă în mod expres. Cu titlu informativ,
menţionăm că textul corespunzător din legislaţia franceză (art. 45 din noul
Cod de procedură civilă francez) vorbeşte de „cererile între moştenitori”, iar
în doctrină se admite unanim că petiţia de ereditate nu este de competenţa
instanţei locului deschiderii succesiunii.
158
Competenţa
Se observă că, deşi textul vorbeşte de „creditorii defunctului”, el se
aplică în privinţa tuturor creditorilor care au pretenţii împotriva succesiunii,
indiferent dacă aceste pretenţii au o cauză anterioară sau o cauză ulterioară
deschiderii succesiunii.
însă, art. 14 pct. 3 C. proc. civ. nu îşi mai găseşte aplicare dacă
moştenitorii cheamă în judecată pe un creditor al succesiunii (de exemplu,
pentru a se constata prescripţia dreptului acestuia de a cere şi obţine
executarea silită a unui debit, pentru rezoluţiunea sau rezilierea unei
convenţii încheiate de acesta cu de cuius etc), caz în care competenţa
teritorială se determină potrivit dreptului comun.
De asemenea, în literatura de specialitate se mai precizează că pentru
a fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului, reclamantul
trebuie să aibă calitatea de creditor al succesiunii, după cum rezultă foarte
clar din art. 14 pct. 3 C. proc. civ. Dacă însă terţul - reclamant nu urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă asupra succesiunii, atunci competenţa
teritorială nu se mai stabileşte potrivit art. 14 C. proc. civ. Aşadar, cererea
reală imobiliară introdusă de un terţ împotriva moştenitorilor este de
competenţa instanţei de* la locul situaţiunii imobilului, în schimb, cererea
mixtă (care, prin definiţie, presupune valorificarea şi a unui drept de creanţă)
şi cererea reală mobiliară (care, din punct de vedere al competenţei
teritoriale, are acelaşi regim juridic precum cererea personală) sunt de
competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.
Deşi, actuala reglementare nu mai limitează în timp competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului până la desăvârşirea împărţelii
între moştenitori, consideraţiile care justifică o competenţă teritorială
exclusivă nu mai subzistă după efectuarea partajului succesoral, deoarece,
din acest moment nu mai există o masă succesorală distinctă (exceptând
cazul în care acceptarea succesiunii s-a făcut sub beneficiu de inventar), iar
creditorii, potrivit art. 1060 C. civ., nu mai pot urmări pe moştenitorii
debitorului lor decât în proporţie cu părţile lor ereditare. Se admite totuşi că
rămâne competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului în cazul
cererii de garanţie pentru tulburări şi evicţiuni, introdusă de unul dintre
moştenitori împotriva celorlalţi moştenitori (art. 787 C. civ.), precum şi în
cazul cererii în desfiinţarea împărţelii, pentru doi sau violenţă (art. 790 C.
civ.).
S-a pus problema de a şti care este instanţa competentă din punct de
vedere teritorial atunci când într-o moştenire nu există decât un singur
moştenitor şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o împărţeală. Soluţia era
evidentă sub imperiul reglementării anterioare, care limita competenţa
instanţei ultimului domiciliu al defunctului numai până la momentul efectuării
împărţelii moştenirii; dacă însă era un singur moştenitor, nu mai putea fi
vorba de partaj, deci creditorul moştenirii trebuia să acţioneze la instanţa de
la domiciliul moştenitorului.
S-a arătat că şi în actuala reglementare soluţia ar trebui să fie aceeaşi,
avându-se în vedere aceleaşi argumente pentru care competenţa
excepţională a instanţei ultimului domiciliu al defunctului încetează după
efectuarea partajului, însă numai dacă moştenirea a fost acceptată pur şi
simplu. Când acceptarea moştenirii s-a făcut sub beneficiu de inventar,
nemaiproducându-se confuziunea celor două patrimonii, creditorul îşi va
valorifica drepturile sale asupra succesiunii la instanţa locului de

deschidere a succesiunii.1 Se observă că această problemă vizează, în
principal, cererile formulate de creditorii succesiunii care invocă pretenţii
împotriva succesiunii. Dacă însă unicul moştenitor are calitatea de legatar
universal, iar testatorul a instituit ca executor testamentar o terţă persoană,
cererile referitoare la executarea dispoziţiilor testamentare sunt de
competenţa instanţei locului unde s-a deschis succesiunea.
Dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. se vor aplica şi în situaţia când în masa
succesorală se găsesc şi bunuri imobile situate în circumscripţia altor
instanţe decât cea de la ultimul domiciliu al defunctului.2 în sprijinul acestei
soluţii se poate aduce un argument de topografie a textelor, în sensul că,
legiuitorul, aşezând norma de competenţă teritorială referitoare la succesiuni
după aceea privitoare la cererile reale imobiliare, a înţeles să deroge de la
dispoziţia înscrisă în art. 13 C. proc. civ. De asemenea, se mai poate invoca
faptul că procesele succesorale ridică probleme mult mai complexe, fiind
necesar ca acestea să fie rezolvate de o singură instanţă (reamintim însă că
dacă un terţ introduce o acţiune reală imobiliară împotriva moştenitorilor,
competenţa aparţine instanţei de la locul situaţiunii imobilului).
c) Potrivit art. 15 C. proc. civ., cererile în materie de societate, până la
sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde
societatea îşi are sediul ei principal.3
Raţiunea acestei reguli constă în aceea că instanţa în a cărei
circumscripţie se află sediul principal al societăţii poate administra în mai
bune condiţii probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate şi
asociaţi sau, după caz, dintre asociaţi între ei, deoarece la sediul principal al
societăţii se găsesc registrele şi principalele acte.
Faţă de formularea generală a textului („cereri în materie de
societate”), se impun unele precizări referitoare la cererile care au fost avute
în vedere de legiuitor, în sensul că trebuie să fie vorba despre cereri cu
privire la existenţa societăţii sau la ansamblul operaţiunilor (activităţii) sale.
Prin urmare, părţi în proces trebuie să fie asociaţii între ei sau, după caz,
societatea şi asociaţii, deci dispoziţia înscrisă în art. 15 C. proc. civ. îşi
găseşte aplicare în cazul cererilor introduse de societate împotriva
asociaţilor, de unul sau mai mulţi asociaţi împotriva societăţii, precum şi de
unul sau mai mulţi asociaţi contra altor asociaţi (în această din urmă situaţie,
cererea de chemare în judecată trebuie să privească raporturi juridice
născute din sau în legătură cu contractul de societate), toate aceste cereri
fiind în legătură cu
1 A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 178.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţa nr. 2/1996, în Culegere
civilă 1993-1998, p. 217.
3 Textul de lege actual are o sferă de aplicare mai largă decât
aceea a vechiului art. 62, care
se referea numai la societăţile comerciale şi deci excludea societăţile
civile, probabil pe con
siderentul că acestea, de regulă, nu aveau un stabiliment. însă, în
actuala reglementare, art. 15
C. proc. civ. nu face nici o distincţie în acest sens, iar unde legea nu
distinge nici interpretul
nu trebuie să distingă. Dar, pentru a fi aplicabil, trebuie ca societatea să
aibă un sediu,
neputându-se vorbi altfel de instanţa în circumscripţia căreia se găseşte
principalul sediu al
societăţii. Dacă societatea civilă nu are un sediu, atunci competenţa
teritorială se determină
potrivit regulilor de drept comun.
160 Competenţa
Competenfa teritorială
161
activitatea societăţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm în acest sens:

cererea pentru anularea actului de constituire a societăţii, cererea prin care
un asociat pretinde restituirea sumelor cheltuite în contul societăţii, cea
pentru repararea daunelor aduse societăţii de către un asociat, cererea de
excludere a unui asociat, cererea pentru dizolvarea societăţii, cea pentru
numirea lichidatorilor, opoziţia referitoare la bilanţul de lichidare şi la
repartizarea activului societăţii etc.
în schimb, nu sunt supuse prevederii legale înscrise în art. 15 C. proc.
civ. litigiile în care părţi sunt, pe de o parte, societatea sau asociaţii, iar, pe
de altă parte, terţe persoane, deoarece acestea nu interesează raporturile
juridice ale societăţii referitoare la societatea însăşi şi la asociaţi. Pentru
asemenea litigii, competenţa teritorială se determină conform regulilor de
drept comun. Aşadar, art. 15. C. proc. civ. nu reprezintă o aplicaţie a art. 7
alin. (1) C. proc. civ. [chiar dacă, pentru ipoteza când unul sau mai mulţi
asociaţi cheamă în judecată societatea, regula derogatorie din art. 15 C.
proc. civ. coincide cu regula stabilită de art. 7 alin. (1) C. proc. civ.], deoarece
acesta din urmă vizează cazul în care societatea are poziţia procesuală de
pârât, iar reclamantul este un terţ, în vreme ce primul text se referă, aşa cum
am arătat, la raporturile dintre asociaţi şi societate sau dintre asociaţi între
ei.
în cazul unei cereri în materie de societate, care însă ar fi în legătură
cu un bun imobil situat în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea a
locului unde societatea îşi are sediul principal, competenţa teritorială se
stabileşte tot potrivit art. 15 C. proc. civ., în considerarea unui argument de
topografie a textelor, cât şi a necesităţii de a se asigura soluţionarea litigiilor
în materie de societate de către o singură instanţă.1 Dacă însă un terţ
formulează o cerere de chemare în judecată împotriva unei societăţi, prin
care se pretinde un drept real asupra unui imobil, competenţa teritorială
aparţine instanţei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, nemaifiind
vorba de o cerere în materie de societate, în sensul menţionat. Aceeaşi este
soluţia şi în cazul în care acţiunea reală imobiliară este exercitată de
societate împotriva unui terţ.
Competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se
află sediul principal al societăţii se menţine până la lichidarea în fapt a
societăţii, adică până în momentul împărţirii întregului activ al societăţii.
Lichidarea în drept, adică rămânerea definitivă şi irevocabilă a unei hotărâri
judecătoreşti dizolvare (lichidare), nu este de natură a face să înceteze
aplicarea dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că toate litigiile
ivite în timpul şi cu prilejul lichidării sunt de competenţa instanţei locului
unde societatea îşi are sediul principal. în literatura de specialitate se mai
arată că şi după lichidarea în fapt rămâne competentă instanţa prevăzută de
art. 15 C. proc. civ. pentru acele cereri care ar constitui consecinţe ale
lichidării, cum ar fi: cererea în garanţie sau cererea în declararea nulităţii
unor acte juridice făcute în cadrul lichidării.
Menţionăm că o soluţie legislativă asemănătoare celei înscrise în art.
15 C. proc. civ. se întâlneşte în art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, potrivit
Pentru soluţia inaplicabilităţii art. 15 C. proc. civ., a se vedea, totuşi, /.
Stoenescu, S. Zilberstein, p. 179-180.
căruia, cererile şi căile de atac prevăzute de această lege, de

competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul locului
unde societatea îşi are sediul principal, în afară de cazul în care legea
dispune altfel.
d) Articolul 16 C. proc. civ. stabileşte un al patrulea caz de
competenţă teritorială
exclusivă. Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt
de com
petenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al
debitorului.
O soluţie legislativă asemănătoare este înscrisă şi în art. 6 din Legea
nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul, care stabileşte
competenţa în favoarea tribunalului în raza căruia se află sediul debitorului,
care figurează în registrul comerţului.
Prin dispoziţia înscrisă în art. 16 C. proc. civ. (şi în art. 6 din Legea nr.
64/1995), legiuitorul a urmărit să grupeze toate cererile în materie de
reorganizare judiciare şi de faliment la o singură instanţă, în vederea
rezolvării unitare a acestora, cu atât mai mult cu cât la instanţa locului unde
se află sediul principal al debitorului se poate asigura o judecată în mai bune
condiţii în ceea ce priveşte administrarea probelor.
Menţionăm însă că în literatura de specialitate nu există un punct de
vedere unitar în ceea ce priveşte soluţionarea problemei dacă şi cererile
introduse de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terţi -
debitori ai celui aflat în reorganizare judiciară sau faliment sunt tot de
competenţa instanţei prevăzute de art. 16 C. proc. civ. (art. 6 din Legea nr.
64/1995). în ce ne priveşte, apreciem că este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială comerciantul îşi are sediul principal numai în cazul
în care cererile introduse împotriva terţilor îşi au cauza în reorganizarea
judiciară sau în faliment, în sensul că nu ar fi existat sau, mai bine zis,
existenţa lor ar fi fost întâmplătoare în lipsa procedurii reorganizării judiciare
sau a falimentului. Dimpotrivă, competenţa teritorială se determină potrivit
regulilor de drept comun în cazul cererilor pentru care reorganizarea judiciară
sau falimentul nu reprezintă cauza lor şi despre care s-ar putea spune că nu
sunt cereri în materie de reorganizare judiciară sau faliment, ci doar cereri
care, eventual, ar interesa reorganizarea judiciară sau falimentul.
e) Din interpretarea per a contrario a art. 19 C. proc. civ., se
desprinde concluzia
că, în pricinile ce nu sunt referitoare la bunuri, competenţa teritorială
este exclusivă.
Pentru astfel de cauze, uneori, legea stabileşte o anumită instanţă
competentă din
punct de vedere teritorial, alteori, se aplică dispoziţia cuprinsă în art. 5
C. proc. civ.,
dar, în ambele ipoteze, competenţa teritorială are caracter absolut, cu
toate conse
cinţele ce decurg de aici. Din acest punct de vedere, sunt inexacte acele
soluţii din
practica judiciară în care se arată că prevederile cuprinse în art. 5 C.
proc. civ. nu
sunt imperative sau că regulile privitoare la competenţa teritorială sunt,
în principiu,
dispozitive (adică de ordine privată). Caracterul de ordine publică sau de
ordine
privată al normelor de competenţă teritorială rezultă din combinarea art.
159 pct. 3
C. proc. civ. cu art. 19 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că despre norma
înscrisă în
art. 5 C. proc. civ. nu se poate spune că este o normă de ordine privată,
fără a se ţine
seama şi de natura pricinii.
în materie de divorţ, art. 607 C. proc. civ. stabileşte competenţa în
favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soţilor
12.
162 Competenţa
Prorogarea competenţei 163
(interesează dacă soţii au locuit efectiv împreună, fiind fără relevanţă

dacă ei au avut făcută mutaţia în evidenţele serviciului public comunitar),
însă numai atunci când cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în
circumscripţia acestei instanţe (dacă la data introducerii cererii de divorţ unul
dintre soţi mai locuia în raza teritorială a instanţei ultimului domiciliu comun,
împrejurarea că acesta şi-a schimbat domiciliul într-o altă localitate, astfel
încât nici unul dintre soţi nu ar mai locui în circumscripţia instanţei sesizate
legal, nu este de natură să atragă necompetenţa acelei instanţe). Dacă soţii
nu au avut domiciliu comun sau nici unul din ei nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, competenţa aparţine
instanţei domiciliului pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este
competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului. Adăugăm că instanţa
de la domiciliul reclamantului este competentă şi în cazul în care domiciliul
pârâtului este necunoscut.
Cererile privitoare la adopţie se introduc la tribunalul în raza căruia
domiciliază cel ce urmează a fi adoptat, iar atunci când nu se poate stabili
competenţa potrivit acestei reguli, competenţa aparţine Tribunalului
Bucureşti (art. 61 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei).
Cererile de declarare a dispariţiei, a morţii prin hotărâre
judecătorească, respectiv de anulare a unei hotărâri care declară moartea
unei persoane sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia
persoana şi-a avut ultimul domiciliu (art. 36, 40 şi art. 42 din Decretul nr.
32/1954). Aceeaşi instanţă este competentă din punct de vedere teritorial şi
atunci când se solicită rectificarea datei morţii declarate prin hotărâre
judecătorească (art. 43 din Decretul nr. 32/1954).
Cauzele prevăzute de lege privind stabilirea măsurilor de protecţie
specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a
cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul (art. 124 din Legea nr.
272/2004).
Cererea pentru înregistrarea tardivă a naşterii este de competenţa
judecătoriei în a cărei rază are domiciliul persoana interesată sau unde are
sediul instituţia de ocrotire a copilului [art. 21 alin. (2) din Legea nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă].
De asemenea, contestaţia împotriva dispoziţiei primarului prin care s-a
admis ori, după caz, s-a respins o cerere de reconstituire sau de întocmire
ulterioară a unui act de stare civilă este de competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie teritorială se află sediul autorităţii emitente [art. 54 alin. (2)
din Legea nr. 119/1996].
Cererile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea
sau completarea actelor de stare civilă sau menţiunilor înscrise pe acestea
sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază sau se
află sediul celui ce formulează cererea; când cererea este formulată de un
cetăţean străin sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate,
competenţa aparţine Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti [art. 57 alin. (2) şi (3)
din Legea nr. 119/1996].
în materie contravenţională, competenţa de a soluţiona plângerea
împotriva pro-cesului-verbal de constatare a contravenţiei şi a aplicare a
sancţiunii aparţine, în principiu, judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială s-a săvârşit contravenţia
[art. 32 alin. (2) din Ordonanţa nr. 2/2001], în măsura în care printr-o
normă specială nu s-ar stabili competenţa teritorială în favoarea unei alte
instanţe.
în cazul unor pricini, care nu sunt referitoare la bunuri, pentru care
legea nu prevede expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial,
se va aplica regula de drept comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ., deci
competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu precizarea
însă că este vorba de o competenţă teritorială exclusivă. Menţionăm, cu titlu
exemplificativ: cererile privind nulitatea căsătoriei, cererile în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, cererile în tăgăduirea paternităţii,
cererile pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, contestarea recunoaşterii de
maternitate sau de paternitate, cererea de punere sub interdicţie sau de
ridicare a interdicţiei, cererea de încredinţare sau reîncredinţare a minorului,
cererea de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţii săi atunci când
aceştia sunt despărţiţi în fapt etc.
Cât priveşte conflictele de muncă, nu există un punct de vedre unitar
în legătură cu problema dacă dispoziţiile privind competenţa teritorială au
caracter imperativ sau dispozitiv (mai exact, dacă sunt de ordine publică sau
de ordine privată), predominând totuşi această din urmă soluţie, motivându-
se că nu există un text de lege expres care să prevadă o competenţă
exclusivă. în ce ne priveşte, considerăm că soluţia este oferită de art. 19 C.
proc. civ., deci, dacă litigiul nu este privitor la bunuri, competenţa teritorială
este exclusivă (de exemplu, în cazul prevăzut de art. 58 din Legea nr.
168/1999, tribunalul în raza căruia îşi are sediul unitatea are o competenţă
teritorială exclusivă, nefiind vorba de o pricină referitoare la bunuri, ci de o
cerere pentru declararea grevei ca nelegală).
în materia asigurărilor sociale, cererile îndreptate împotriva Casei
Naţionale de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), precum şi
împotriva caselor teritoriale de pensii sunt de competenţa instanţei în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul, iar celelalte cereri
sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului (art. 158
din Legea nr. 19/2000).
în materie necontencioasă, art. 332 C. proc. civ. prevede că, în cazul în
care cererea necontencioasă este în legătură cu o lucrare ori cu o pricină în
curs la o instanţă sau pe care aceasta a rezolvat-o, ori dacă are ca obiect
eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe,
soluţionarea ei se va face de această instanţă, iar art. 334 C. proc. civ. obligă
instanţa să îşi verifice din oficiu competenţa. Deoarece textul nu face nici o
distincţie, înseamnă că se referă şi la competenţa teritorială, chiar şi în acele
cazuri în care, potrivit dreptului comun, aceasta ar fi relativă. Soluţia
legislativă se justifică pe considerentul că, neexistând părţi cu interese
contrarii, nu ar mai avea cine să invoce necompetenţa teritorială.
Competenţa teritorială este exclusivă şi atunci când o cerere, care are
caracter incidental, urmează să fie soluţionată de instanţa care judecă
pretenţia pe fond, cum ar fi, de exemplu, cererea de asigurare a dovezilor pe
cale incidentală, cererea de refacere a înscrisurilor sau hotărârilor dispărute
etc.
1 Decizia nr. 737/1995, în BJ. 1995, p. 596; decizia nr. 351/2000 în
Juridica nr. 8/2000, p. 319. în legătură cu competenţa teritorială în materia
contenciosului administrativ, menţionăm şi prevederile înscrise în art. 8 alin.
(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
164
Competenţa
Prorogarea competenţei
165
Secţiunea a IV-a. Prorogarea competenţei

Sunt cazuri în care competenţa unei instanţe primeşte o adevărată
extindere, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a
fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve şi cereri care,
în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
Prorogarea competenţei poate interveni în temeiul legii (prorogarea
legală), al unei hotărâri judecătoreşti (prorogare judecătorească) sau în
temeiul convenţiei părţilor (prorogare convenţională sau voluntară).
§1. Prorogarea legală
Prorogarea legală a competenţei intervine în cazurile expres prevăzute
de lege, anume de art. 9, art. 17 şi art. 164 C. proc. civ.
Articolul 9 C. proc. civ., pe care l-am analizat.deja, prevede un prim
caz de prorogare legală a competenţei, deoarece instanţa sesizată de
reclamant devine competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu pârâţii
care domiciliază în circumscripţiile altor instanţe.
Un al doilea caz de prorogare legală a competenţei este prevăzut de
art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia, cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererile principale.
Textul vizează, în primul rând, cazul în care reclamantul îşi valorifică,
prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe pretenţii (formulează
mai multe capete de cerere), care ar putea determina competenţe diferite;
instanţa competentă să rezolve capătul principal se va pronunţa şi asupra
celorlalte capete de cerere, chiar dacă, formulate separat, acestea ar fi fost
de competenţa unei alte instanţe. Astfel, dacă reclamantul revendică un
imobil, solicitând şi despăgubiri, instanţa de la locul situaţiunii imobilului este
competentă să se pronunţe şi cu privire la capătul accesoriu referitor la
despăgubiri; cererea pentru acordarea pensiei de întreţinere este accesorie
faţă de cererea de stabilire a paternităţii, aşa încât ea va fi soluţionată de
instanţa de la domiciliul pârâtului; instanţa ultimului domiciliu comun al
soţilor, sesizată cu o cerere de divorţ, este competentă să dispună şi
împărţirea bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă printre acestea figurează
şi un imobil situat în circumscripţia altei instanţe (însă, nu s-ar mai justifica
prorogarea competenţei în cazul în care cererea de împărţire a bunurilor
comune se face după desfacerea căsătoriei, deci se va reveni la competenţa
de drept comun, anume: instanţa de la domiciliul pârâtului sau, dacă
regimul juridic al acesteia. Potrivit acestui text de lege, hotărârea de
trecere a unui bun din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora poate fi atacată, în
condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază
teritorială se află bunul. De asemenea, art. 10 alin. (3) din Legea nr.
213/1998 stabileşte că în aceleaşi condiţii poate fi atacată hotărârea de
trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat. Cel puţin pentru
astfel de ipoteze trebuie să se admită că este vorba despre o competenţă
teritorială exclusivă.
printre bunuri se află şi un imobil, instanţa de la locul situaţiunii bunului,

cu menţiunea că, în acest din urmă caz, suntem în prezenţa unei prorogări a
competenţei, în privinţa împărţirii bunurilor mobile; de asemenea, în ipoteza
partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, se
vor aplica, după caz, prevederile art. 5 sau ale art. 13 C. proc. civ., iar nu cele
din art. 607 C. proc. civ.) etc.
Articolul 17 C. proc. civ. are în vedere şi situaţia în care, în cursul unui
proces, se formulează cereri cu caracter incidental referitoare la luarea unor
măsuri asigurătorii (sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea
asigurătorie), la asigurarea dovezilor ori la luarea unor măsuri provizorii (de
exemplu, cererea de încredinţare a minorului pe timpul procesului de divorţ).
în temeiul aceluiaşi text, instanţa sesizată cu cererea de chemare în
judecată este competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională, prin
care pârâtul îşi valorifică pretenţii proprii împotriva reclamantului. Soluţia
este consacrată şi de art. 119 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, cererea
reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (prin urmare, are
caracter incidental), precum şi de art. 120 C. proc. civ., potrivit căruia,
cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea de chemare în judecată.
în baza aceluiaşi principiu, instanţa sesizată cu cererea de chemare în
judecată este competentă să soluţioneze şi cererile de atragere în proces a
terţilor: cererea de intervenţie voluntară principală sau accesorie (art. 55 C.
proc. civ.), chemarea în judecată a altor persoane [art. 57 alin. (2) şi alin. (3)
C. proc. civ.], chemarea în garanţie [art. 61 şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ.],
arătarea titularului dreptului [art. 65 alin. (1) C. proc. civ.].
Se ridică problema dacă prorogarea legală a competenţei, în temeiul
art. 17 C. proc. civ., poate opera cu încălcarea normelor de competenţă
absolută. Se admite că prorogarea legală de competenţă nu poate opera cu
încălcarea normelor de competenţă generală, deci că instanţele judecătoreşti
nu îşi pot prelungi competenţa pentru a soluţiona litigii care intră în
competenţa altor organe de jurisdicţie.
însă, nu numai competenţa generală are caracter absolut, ci şi cea
materială, precum şi competenţa teritorială exclusivă. în unele situaţii,
consideraţii de ordin practic impun ca litigiul să fie soluţionat de o singură
instanţă, chiar dacă s-ar încălca normele de competenţă materială sau de
competenţă teritorială exclusivă.
Uneori, chiar legea permite expres prorogarea competenţei, deşi
ambele capete de cerere ar fi de competenţa absolută a două instanţe
diferite [de exemplu, în materia contenciosului administrativ, instanţa este
competentă să se pronunţe şi asupra daunelor materiale sau morale
solicitate, deşi acest capăt de cerere ar fi de competenţa materială a
judecătoriei - art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004; instanţa de divorţ,
potrivit art. 42 C. fam., se va pronunţa cu privire la cererea de încredinţare a
minorilor, pentru ambele capete de cerere competenţa teritorială fiind de
ordine publică, ori, potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., va hotărî asupra împărţelii
bunurilor comune, fiind posibil ca printre acestea să se afle şi un imobil situat
în raza teritorială a altei instanţe].
166
Competenţa
Pentru alte ipoteze (spre exemplu, dacă se solicită partajarea bunurilor

succesorale, iar printre acestea se află un imobil situat în circumscripţia altei
instanţe decât cea de la locul deschiderii succesiunii), deşi nu există un text
expres de lege, aşa cum am arătat deja, soluţia se sprijină pe un argument
de topografie a textelor, în sensul că art. 17 C. proc. civ. este situat în Cartea
I, Tidul III („Dispoziţii speciale”), deci după competenţa materială (Titlul I) şi
competenţa teritorială (Titlul II), astfel încât el derogă de la regulile înscrise în
art. 1-16 C. proc. civ.1 Acest argument însă nu poate fi folosit şi în cazul în
care cererile sunt de competenţa unor organe din sisteme diferite, deoarece
Cartea I este intitulată „Competenţa instanţelor judecătoreşti”, deci nu are în
vedere competenţa altor organe de jurisdicţie.
Dacă a operat prorogarea competenţei în privinţa soluţionării unui
capăt de cerere incidental, legea prevede uneori posibilitatea disjungerii,
dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale (de
exemplu, în cazul intervenţiei voluntare principale, al cererii reconvenţionale,
al cererii de chemare în garanţie). Trebuie însă precizat că instanţa ce a
devenit competentă în temeiul art. 17 C. proc. civ. îşi va păstra competenţa
de a soluţiona cererea incidentală şi după disjungere, deci nu se va putea
declina competenţa în favoarea instanţei care, în mod normal, ar fi fost
competentă să judece cererea respectivă, dacă aceasta ar fi fost formulată
pe cale principală.
Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a
competenţei, fiind reglementată în art. 164 şi art. 165 C. proc. civ.
Conexitatea presupune existenţa a două sau mai multor pricini ce se
află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite, dar de acelaşi
grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, şi al căror
obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
Stabilirea împrejurării că există o strânsă legătură între obiectul şi
cauza unor pricini diferite, care ar justifica judecarea împreună a acestora,
este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţei, legea neindicând un
criteriu precis în acest scop.
Conexarea urmăreşte ca, prin judecarea împreună a cererilor
conexate, să se asigure o mai bună realizare a activităţii de înfăptuire a
justiţiei, evitându-se pronunţarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-
se totodată timp, precum şi cheltuielile necesare judecăţii.
Excepţia de conexitate poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă.
în cazul admiterii excepţiei, dosarul va fi trimis instanţei care a fost mai întâi
învestită, afară numai dacă, în limitele îngăduite de caracterul normelor de
competenţă, părţile nu se înţeleg asupra altei instanţe.
Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normele de ordine
publică în materie de competenţă. Astfel, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. nu
permite nesocotirea competenţei materiale, iar alineatul ultim al aceluiaşi
articol prevede că, dacă una din pricini este de competenţa unei instanţe şi
părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va
face la acea instanţă, deci, dacă instanţele au o competenţă teritorială

exclusivă, conexarea nu poate avea loc.
Dacă instanţa consideră că numai una din pricinile întrunite este în
stare de judecată, se poate dispune disjungerea în orice fază a judecăţii (art.
165 C. proc. civ.), însă instanţa devenită competentă prin conexare îşi va
păstra competenţa şi după disjungere.
Menţionăm că unii autori consideră şi litispendenţa un caz de
prorogare legală a competenţei.2 însă, prin definiţie, litispendenţa presupune
acelaşi proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi
instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă competente. Dacă una din
instanţele sesizate cu aceeaşi cerere este necompetentă, atunci se va invoca
excepţia de necompetenţă, iar nu cea de litispendenţa. Este posibil ca, într-o
pricină pentru care normele de competenţă au caracter de ordine privată,
pârâtul să nu invoce în termenul prevăzut de lege excepţia de necompetenţă,
astfel încât este decăzut din dreptul de a o mai ridica, iar dacă, ulterior, este
sesizată cu aceeaşi cerere o altă instanţă, se va putea opune excepţia de
litispendenţa. într-o astfel de situaţie, prima instanţă sesizată va rezolva
pricina, însă nu ca un efect al litispendenţei, ci ca urmare a decăderii
pârâtului din dreptul de a invoca necompetenţă relativă, acest din urmă efect
producându-se mai înainte de a se ivi litispendenţa.
§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea
2.1. Enumerarea cazurilor de prorogare judecătorească a competenţei
Prorogarea judecătorească a competenţei intervine în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti. Trebuie însă menţionat că şi în cazul acestei forme de
prorogare a competenţei există un text de lege care îndreptăţeşte instanţa să
pronunţe o hotărâre ce are drept consecinţă judecarea unei cereri de către o
instanţă care, în mod normal, nu ar fi competentă.
Cazurile de prorogare judecătorească a competenţei sunt următoarele:
- delegarea unei alte instanţe. Potrivit art. 23 C. proc. civ., înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă
de acelaşi grad care să judece pricina, în cazul în care, din cauza unor
împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai
îndelungat să funcţioneze;
- recuzarea atunci când nu se mai poate alcătui completul de judecată
[art. 30 alin. (2) şi art. 33 C. proc. civ.];
- administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie (art. 169 alin. ultim
C. proc. civ.), însă prorogarea competenţei este parţială, în sensul că vizează
numai administrarea probei respective, iar nu şi soluţionarea fondului;
-
-
1 A se vedea şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sentinţa nr. 27/1998,
în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 214.
1 Măsura conexării nu poate fi dispusă dacă un proces se află pe

rolul judecătoriei, iar
celălalt pe rolul tribunalului - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999,
citată de G. Boroi,
op. cit., voi. I, p. 513, nr. 1 de la art. 164.
2 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 127; Gr.
Porumb, voi. I, p. 96.
168
Competenţa
- admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare la o altă

instanţă decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad [art. 312 alin. (5)
C. proc. civ.];
- strămutarea pricinilor.
2.2. Strămutarea pricinilor
în anumite situaţii în care judecarea în bune condiţii a unei pricini este
sub semnul îndoielii, legea permite strămutarea pricinii la o altă instanţă
decât cea care, în mod normal, ar fi competentă să o judece.
Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a
competenţei, deoarece prelungirea competenţei instanţei la care s-a
strămutat pricina este efectul hotărârii judecătoreşti superioare care a
încuviinţat cererea de strămutare.
Din prevederile art. 37 C. proc. civ., rezultă că pricina poate fi
strămutată numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a
cerut strămutarea, iar nu la o instanţă de grad diferit. Deci, prorogarea se
referă numai la competenţa teritorială, indiferent că aceasta are un caracter
relativ sau absolut, nu însă şi la competenţa materială.
Motivele de strămutare sunt expres prevăzute de lege, fiind în număr de
trei:
- când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al
patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei;
- bănuială legitimă;
- siguranţă publică.
Primul motiv de strămutare (rudenia sau afinitatea) trebuie invocat de
partea interesată, sub sancţiunea decăderii, înainte de începerea oricărei
dezbateri. Partea interesată are mai multe posibilităţi procedurale, anume: să
ceară instanţei ierarhic superioare strămutarea pricinii la o instanţă egală în
grad; să îi recuze pe cei doi magistraţi, dacă va fi cazul, deci dacă ei vor intra
în compunerea sau constituirea instanţei care va soluţiona pricina respectivă;
să renunţe atât la strămutare, cât şi la recuzare, dacă are încredere în
obiectivitatea şi imparţialitatea instanţei de judecată. însă, ca şi în materia
recuzării, legea nu îi lasă părţii posibilitatea de a aştepta soluţia, iar dacă
aceasta nu îi convine, să ceară apoi strămutarea.
Cererea de strămutare pentru acest motiv se depune la instanţa
ierarhic superioară, căreia legea îi acordă competenţa de a se pronunţa
asupra ei.
în privinţa celui de al doilea motiv de strămutare, art. 37 alin. (2) C.
proc. civ. dispune că bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate
presupune că nepăr-tinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită
împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale. în practică, acesta
este cel mai frecvent motiv de strămutare invocat. Cu titlu de exemplu,
menţionăm că au fost admise cereri de strămutare când una dintre părţi era
magistrat la instanţa respectivă sau rudă apropiată cu unul din magistraţii ce
deţinea o funcţie de conducere la instanţa respectivă, când partea adversă
se bucura de un înalt prestigiu în localitatea în care funcţiona instanţa,
datorită activităţii sale politice sau profesionale pe plan local etc. însă, partea
care invocă bănuiala legitimă trebuie să dovedească împrejurările ce o
determină să aprecieze că
instanţa de judecată nu va fi obiectivă. Faptul că o probă solicitată a fost

respinsă în mod greşit ori că instanţa a pronunţat o încheiere interlocutorie
care face să se prefigureze rezultatul judecăţii nu constituie un temei
suficient pentru strămutarea procesului, eventualele greşeli de judecată
putând fi îndreptate prin exerciţiul căilor de atac.
Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă va fi rezolvată de
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa încât cererea se depune la această
instanţă.
Referitor la cel de al treilea motiv de strămutare, legea arată că prin
motive de siguranţă publică se înţelege acele împrejurări care creează
presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea
produce tulburarea ordinii publice ce se înţelege prin siguranţă publică.
Strămutarea pentru acest motiv se mai întâlneşte uneori în pricinile penale,
însă mult mai rar în cele civile.
Spre deosebire de celelalte două motive, strămutarea pentru siguranţă
publică nu mai poate fi cerută de părţi, ci numai de către procurorul de la
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rezolvarea cererii
este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Indiferent de motivul invocat, procedura de soluţionare a cererii de
strămutare este aceeaşi.
Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu şi, deşi legea
nu prevede expres, cu citarea părţilor, deoarece, în lipsa unui text de lege
contrar, îşi găsesc aplicare dispoziţiile art. 85 C. proc. civ.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără
citarea părţilor, suspendarea judecării cauzei, comunicând această măsură
instanţei de la care se solicită strămutarea.
Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare. Precizăm că, în
practică, de regulă, cererea de strămutare se soluţionează prin încheiere. S-a
arătat însă că este necesar să se pronunţe o sentinţă, întrucât la instanţa
care rezolvă cererea de strămutare se constituie un dosar distinct şi are loc
un proces separat, iar prin pronunţarea soluţiei instanţa se dezînvesteşte,
deci cererea de strămutare se soluţionează în fond, chiar dacă nu este vorba
despre fondul litigiului din procesul cu privire la care s-a cerut strămutarea.1
De altfel, atunci când legiuitorul a dorit ca rezolvarea unei cereri să fie făcută
printr-o încheiere, a prevăzut în mod expres aceasta.
Articolul 40 alin. (4) C. proc. civ. dispune că hotărârea pronunţată cu
privire la cererea de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac.2
întrucât textul nu face nici o distincţie, apreciem că împotriva hotărârii nu
poate fi exercitată, de lege lata, nici o cale de atac, fie ordinară, fie
extraordinară.3
1 A se vedea, pentru dezvoltări, V.M. Ciobanii, voi. I, p. 439-440; /.
Leş, p. 238.
2 CC, Decizia nr. 56/2002 (M. Of. nr. 229 din 5 aprilie 2002) a
respins excepţia de
neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc.
civ. referitoare la
nemotivarea hotărârii de strămutare şi la nesupunerea ei nici unei căi de
atac.
3 Totuşi, uneori, instanţa supremă s-a pronunţat implicit (prin
faptul că a respins contes
taţia în anulare ca tardivă, iar nu ca inadmisibilă), în sensul
admisibilităţii contestaţiei în
anulare pe motiv de citare nelegală (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 38/1978, în CD.
170
Competenţa
în cazul în care cererea de strămutare se admite, pricina se trimite
spre judecare unei alte instanţe de acelaşi grad cu cea de la care s-a dispus
strămutarea, iar în hotărârea de strămutare se va arăta şi în ce măsură
actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează a fi păstrate. în
lipsa unei astfel de menţiuni, vor fi refăcute toate actele îndeplinite de
instanţa de la care pricina a fost strămutată.
în cazul în care hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare de
către o instanţă de control judiciar învestită prin strămutare (deci, ipoteza
presupune că s-a cerut şi s-a obţinut strămutarea judecării unui apel sau
recurs, instanţa de control judiciar fiind un tribunal ori o curte de apel), cauza
va fi trimisă spre rejudecare uneia dintre instanţele din raza teritorială a
instanţei care a pronunţat casarea, iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost
casată. De asemenea, o eventuală cale de atac de retractare împotriva
hotărârii pronunţate de o instanţă învestită prin strămutare va fi judecată de
această instanţă.
Instanţa de la care s-a strămutat pricina va fi înştiinţată de îndată
despre admiterea cererii de strămutare. Dacă această instanţă a săvârşit
acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de
procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt
desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare [art. 40 alin.
(5) C. proc. civ.].
§3. Prorogarea convenţională (voluntară)
Prorogarea convenţională a competenţei intervine în temeiul unei
înţelegeri a părţilor, în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge
de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei
teritoriale reglementate de norme de ordine privată.
Prorogarea convenţională a competenţei poate rezulta din inserarea în
contractul încheiat de părţi a unei clauze atributive de competenţă sau dintr-
o convenţie separată prin care părţile convin ca, în caz de litigiu, pricina să
fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal
competentă. Convenţia se poate face şi

verbal, însă numai în faţa instanţei alese, care va lua act de înţelegerea
părţilor în încheierea de şedinţă.
Pentru a opera prorogarea convenţională a competenţei, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- părţile să aibă capacitatea procesuală de exerciţiu, iar
consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
- convenţia părţilor să fie expresă (menţionăm că unii autori1
apreciază că prorogarea voluntară poate fi şi tacită, dacă pârâtul nu invocă
excepţia de necompetenţa; se confundă însă efectele decăderii cu efectele
unui acord tacit, deoarece, dacă pârâtul nu a invocat excepţia de
necompetenţa relativă în termen, el este decăzut din dreptul de a o invoca,
iar efectul decăderii constă în aceea că instanţă necompetentă rămâne
învestită cu judecarea pricinii);
- în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;
- instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.
De regulă, înţelegerea părţilor privind prorogarea voluntară a
competenţei intervine înainte de ivirea litigiului, dar, uneori, legea interzice
părţilor de a conveni asupra competenţei înainte de a se naşte dreptul la
acţiune [de exemplu, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., referitor la competenţa
teritorială în materie de asigurare].
O formă de manifestare a convenţiei părţilor privind prorogarea
competenţei o constituie aşa-numita alegere de domiciliu, când părţile
stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul ales. Dacă această
alegere s-a făcut în favoarea părţii care va fi chemată în judecată (pârâtului)
sau a ambelor părţi, reclamantul urmează să sesizeze instanţa de la
domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce
cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opţiunea de a
sesiza fie instanţa de la domiciliul ales, fie instanţa competentă potrivit legii.
In situaţia în care părţile au stabilit competenţa în favoarea altei
instanţe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să
soluţioneze pricina şi totuşi reclamantul sesizează această din urmă instanţă,
pârâtul va putea cere declinarea competenţei, însă numai până la prima zi de
înfăţişare, deoarece competenţa are caracter relativ.
1978, p. 277; menţionăm că practica actuală a instanţei supreme este în

sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare - C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
2102/1995, în B.J. 1995, p. 123; decizia nr. 520/1997, în B.J. 1997, p. 86;
decizia nr. 1482/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 126), soluţie care a fost adoptată
şi de o parte a doctrinei, unii autori adăugând că ar fi admisibilă o contestaţie
în anulare şi pentru necompetenţa absolută a instanţei, precum şi revizuirea
întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. De lege
ferenda, s-ar impune o circumstanţiere a textului de lege la care ne referim,
fiind necesar ca, într-o viitoare reglementare, să se recunoască părţii
interesate posibilitatea de a ataca hotărârea asupra strămutării prin
intermediul contestaţiei în anulare de drept comun (art. 317 C. proc. civ.).
1 Dacă s-a dispus strămutarea unei cauze, instanţa învestită ca
urmare a strămutării are obligaţia să soluţioneze pricina, nefiind abilitată să
examineze dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă
sau nu - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 912/1995, B.J. 1995, p. 100.
1 A se vedea: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 127; Gr. Porumb, voi.

I, p. 96; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 92.
172
Competenţa
Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă
§1. Excepţia de necompetenţă
1.1. Invocare
Dacă se contestă competenţa în cursul judecăţii, deci după sesizarea
instanţei şi înainte de a se pronunţa o hotărâre, indiferent că este vorba de
judecata în primă instanţă sau de judecata unei căi de atac, mijlocul
procedural de invocare a necom-petenţei instanţei la care procesul se află
pendente este excepţia.
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de
caracterul absolut sau relativ al competenţei, deci după cum norma de
competenţă ce se pretinde că a fost încălcată este de ordine publică sau de
ordine privată.
Excepţia de necompetenţă absolută (în cazul încălcării competenţei
generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive)
poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din
oficiu, în orice fază a judecăţii.
Excepţia de necompetenţă relativă (în cazul încălcării normelor de
competenţă teritorială, în afară de cea exclusivă) poate fi invocată numai de
către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie ori dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, deci in limine litis (în pragul procesului)1.
Excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată înaintea altor excepţii şi,
oricum, înainte de a se intra în discutarea fondului, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a mai invoca necompetenţă relativă. Potrivit art. 158 alin. final
C. proc. civ., partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă relativ
nu poate cere declinarea competenţei.
1.2. Soluţionare
Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură ce se rezolvă
înainte de intrarea în cercetarea pe fond a pretenţiei formulate de reclamant.
Excepţia trebuie pusă, în mod obligatoriu, în discuţia părţilor.
Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţă, declarându-se
competentă, va pronunţa o încheiere interlocutorie, deci care leagă instanţa,
nemaiputându-se reveni asupra acestei încheieri. încheierea poate fi atacată
cu apel sau, după caz, cu recurs numai odată cu fondul [art. 158 alin. (2) C.
proc. civ.].
Dacă excepţia este admisă, instanţa este obligată să stabilească
instanţa competentă sau organul cu activitate jurisdicţională competent
potrivit legii, urmând ca, prin hotărâre (sentinţă sau decizie, însă, uneori, în
practică se pronunţă şi încheieri), să îşi decline competenţa. în situaţia în
care competenţa aparţine unui organ al statului fără activitate jurisdicţională,
instanţa nu va pronunţa declinarea competenţei,
Incidente procedurale referitoare la competenţă \ 73

ci va respinge cererea ca inadmisibilă.1 Dacă instanţa constată că litigiul
cu care a fost sesizată este de competenţa unui organ de jurisdicţie dintr-un
alt stat, va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române
(art. 157 din Legea nr. 105/1992).
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
Hotărârea de declinare a competenţei dezînvesteşte instanţa care a
pronunţat-o şi învesteşte instanţa (sau alt organ cu activitate jurisdicţională)
în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de competenţă.
împotriva acestei hotărâri se poate face recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.].
Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele
(dezînvestirea instanţei care a dat-o, respectiv învestirea celeilalte instanţe)
de la data rămânerii ei irevocabile, iar nu de la data pronunţării (această
problemă prezintă interes, spre exemplu, pentru rezolvarea conflictelor în
timp a normelor de competenţă).
Trimiterea dosarului la instanţa apreciată ca fiind competentă (sau la
alt organ cu activitate jurisdicţională) se va face de îndată ce hotărârea de
declinare a competenţei a devenit irevocabilă, dar, în cazul în care calea de
atac este exercitată chiar de către partea care a cerut şi a obţinut declinarea
competenţei, dosarul poate fi trimis de îndată [art. 158 alin. (3) şi alin. (4) C.
proc. civ.], fiind evidentă intenţia de tergiversare a judecăţii.
Dacă la instanţa necompetentă au fost îndeplinite anumite acte de
procedură, acestea sunt lovite de nulitate [art. 105 alin. (1) C. proc. civ.], cu
excepţia probelor, care rămân câştigate cauzei şi care nu vor fi refăcute de
instanţa competentă decât pentru motive temeinice (art. 160 C. proc. civ.).
Hotărârea de declinare a competenţei se bucură de putere de lucru
judecat, însă, în această materie, efectele puterii de lucru judecat se produc
numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte, nu şi în privinţa
instanţei arătate ca fiind competente. Spre deosebire de alte sisteme
procesuale, legislaţia noastră reglementează instituţia conflictelor de
competenţă, aşa încât, instanţa indicată în hotărârea de declinare a
competenţei ca fiind competentă va putea, la rândul ei, să îşi decline
competenţa.
§2. Conflictele de competenţă 2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii
Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia în care două sau mai
multe instanţe judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se
consideră deopotrivă competente să soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se
consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa.
întrucât competenţa se raportează numai la instanţe, conflictele de
competenţă nu pot să apară între secţiile sau completele de judecată ale
aceleiaşi instanţe. Dacă un complet sau o secţie apreciază că pricina trebuie
judecată de un alt complet sau secţie
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 606/1994, în B.J.

1994, p. 293; secţia civilă, decizia nr. 2543/1995, în B.J. 1995, p. 97.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 30/1966, în CD. 1966, p. 268.
174
Competenţa
Incidente procedurale referitoare la competenţă
175
(din cadrul aceleiaşi instanţe), va lua act de această împrejurare prin

încheiere, urmând ca preşedintele de secţie sau preşedintele instanţei să
rezolve administrativ această problemă, iar, în măsura în care se consideră
că pricina trebuie rezolvată de completul (secţia) desemnat(ă) iniţial,
încheierea poate fi atacată cu apel [art. 282 alin. (2) teza finală C. proc. civ.]
sau, după caz, cu recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 21 din
Legea nr. 304/2004), deoarece s-ar ajunge la întreruperea cursului judecăţii.
Conflictele de competenţă pot fi pozitive şi negative.
Conflictul pozitiv de competenţă se iveşte în situaţia în care două sau
mai multe instanţe, sesizate cu aceeaşi pricină (deci trebuie să existe
identitate de părţi, de obiect şi de cauză),1 se declară competente să o
soluţioneze. Pentru a se evita pronunţarea unor soluţii contradictorii, este
necesar să se stabilească, pe calea regulatorului de competenţă, care dintre
aceste instanţe va rezolva pricina respectivă.
înainte de a se solicita pronunţarea unui regulator de competenţă,
dacă una din cele două instanţe este necompetentă, se poate invoca
excepţia de necompetenţă, iar dacă excepţia este respinsă, conflictul pozitiv
de competenţă devine actual.
în cazul în care ambele instanţe sunt competente să rezolve pricina,
fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, se poate recurge la
excepţia de litispendenţă, dar dacă instanţa respinge excepţia, conflictul
pozitiv de competenţă devine actual.
Conflictul negativ de competenţă apare atunci când două sau mai
multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a
judeca aceeaşi pricină, declinându-şi reciproc competenţa. Astfel, instanţa
care a primit dosarul în urma hotărârii de declinare a competenţei constată
că este necompetentă şi, apreciind ca fiind competentă instanţa care i-a
trimis dosarul, îşi declină, la rândul ei, competenţa în favoarea primei
instanţe. Pentru părţi există interesul de a se rezolva pricina şi de a obţine
hotărârea pe fond, astfel încât se impune rezolvarea conflictului de
competenţă pe calea regulatorului de competenţă.
Pentru a exista conflict negativ de competenţă, este necesară
întrunirea următoarelor cerinţe:
- să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceeaşi pricină
(aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză);
- instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase
irevocabile (din această cerinţă, rezultă că ar fi posibil să se evite ajungerea
la un conflict negativ de competenţă atunci când cele două instanţe care şi-
au declinat reciproc competenţa se află în raza teritorială a aceleiaşi instanţe
de recurs, desigur dacă se exercită recursul împotriva hotărârii de declinare a
competenţei);
- declinările de competenţă între instanţele sesizate să fie reciproce
(declinările succesive de competenţă, intervenite între mai multe instanţe, nu
echivalează cu un
conflict negativ de competenţă, dacă instanţele sau cel puţin două

dintre instanţele respective nu au intrat în contradicţie);1
- cel puţin una dintre aceste instanţe să fie competentă să soluţioneze
cererea respectivă. Dacă instanţa sesizată cu rezolvarea conflictului negativ
de competenţă consideră că nici una dintre instanţele sesizate nu este
competentă, apreciind ca fiind competentă o altă instanţă, va trimite
acesteia dosarul, pe cale administrativă, existând posibilitatea ca această din
urmă instanţă să îşi decline competenţa.
2.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă
Conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti, pozitive sau
negative, se rezolvă, pe calea regulatorului de competenţă, de către instanţa
superioară şi comună instanţelor aflate în conflict [art. 22 alin. (l)-(3) C. proc.
civ.].
Aşadar, conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal se judecă de acel tribunal. Când cele două judecătorii nu sunt în
circumscripţia aceluiaşi tribunal, dar aparţin de aceeaşi curte de apel,
conflictul de competenţă se judecă de curtea de apel respectivă. Dacă
judecătoriile aflate în conflict nu sunt în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel,
competenţa de a pronunţa regulatorul de competenţă aparţine înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Conflictul de competenţă dintre o judecătorie şi un
tribunal sau dintre două tribunale se soluţionează de curtea de apel, dacă
ambele instanţe aflate în conflict se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de
apel, iar dacă instanţele în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi
curţi de apel, de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conflictele de
competenţă ivite între o judecătorie şi o curte de apel, între două tribunale ce
nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, între un tribunal şi o
curte de apel sau între două curţi de apel se vor soluţiona de înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Eventualul conflict de competenţă ivit între înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi o altă instanţă se rezolvă de către instanţa supremă, cu
particularitatea că hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie, în
acelaşi timp, atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă.2
Această situaţie presupune că a fost mai întâi sesizată o altă instanţă, de
exemplu, o curte de apel, care şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei
supreme, iar instanţa supremă a apreciat că este totuşi competentă instanţa
sesizată de parte. Dacă însă este sesizată mai întâi instanţa supremă, iar
aceasta îşi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe, apreciem că nu
s-ar mai putea vorbi despre un conflict de competenţă între cele două
instanţe, deci instanţa considerată competentă de către instanţa supremă nu
şi-ar mai putea declina competenţa în favoarea acesteia.3
Articolul 21 C. proc. civ. prevede că instanţa înaintea căreia s-a ivit
conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va
înainta dosarul instanţei
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 235/1999, citată de G. Boroi, voi. I, p.

103, nr. 1 de la art. 20.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 258/1955 în CD. 1955, voi.
II, p. 182.
361.
5/1994, în B.J. 1994,
p.645.
176 Competenţa
în drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea judecării pricinii
se dispune printr-o încheiere, însă lipsa încheierii de suspendare nu este de
natură să înlăture procedura regulatorului de competenţă, de vreme ce
conflictul de competenţă s-a produs şi cursul justiţiei se găseşte întrerupt.
Conflictul negativ de competenţă apare în faţa instanţei care s-a
pronunţat ultima cu privire la competenţă. Acest conflict apare însă numai în
momentul în care hotărârea acestei instanţe de declinare a competenţei a
rămas irevocabilă.
Cât priveşte conflictele pozitive de competenţă, se arată, de regulă, că
acestea apar în faţa instanţei a cărei soluţie s-a definitivat ultima,1 deşi
încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă sau litispendenţă nu
poate fi atacată decât odată cu fondul. în realitate, conflictul pozitiv de
competenţă apare în faţa celei de a doua instanţe sesizate cu aceeaşi cerere
de chemare în judecată, dar există posibilitatea ca oricare din instanţele
aflate în conflict să trimită dosarul instanţei superioare, această posibilitate
explicându-se prin aceea că, dacă s-a invocat excepţia de litispendenţă,
conflictul pozitiv de competenţă devine actual numai după ce excepţia
invocată a fost respinsă.
Din art. 21 C. proc. civ. mai rezultă, implicit, că dreptul de a sesiza
instanţa care va rezolva conflictul nu aparţine părţilor.2
Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă va hotărî în
camera de consiliu, fără citarea părţilor. După ce va verifica existenţa
conflictului de competenţă, va stabili instanţa competentă.
Articolul 22 alin. (5) teza finală C. proc. civ. dispune că hotărârea prin
care se rezolvă conflictul de competenţă (regulatorul de competenţă) poate fi
atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.3
Incidente procedurale referitoare la competenţă ^77

Potrivit tezei finale a alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., hotărârea prin
care se soluţionează conflictul de competenţă de către înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este irevocabilă1.
Judecarea recursului se face cu citarea părţilor, deoarece, neexistând
un text de lege contrar, se va aplica dreptul comun (art. 85 C. proc. civ.), iar
nu o normă specială prin analogie.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă, devenită
irevocabilă, are putere de lucru judecat, astfel încât instanţa căreia i se
trimite dosarul este obligată să rezolve pricina. Se admite că în faţa acestei
instanţe s-ar putea ridica din nou excepţia de necompetenţă, dar numai dacă
au apărut temeiuri noi, neverificate de instanţa care a pronunţat regulatorul.
Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., există conflict de competenţă şi în
cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu
activitate jurisdicţională. în această situaţie, conflictul de competenţă se
rezolvă de instanţa ierarhic superioară instanţei în conflict.
De asemenea, potrivit art. 3434 alin. final C. proc. civ., conflictul de
competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitrai se rezolvă
de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
1 A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 212; /. Deleanu, voi. I,

p. 309.
3 Anterior recentei modificări legislative, textul stabilea că
termenul de recurs, de 5 zile,
curge de la pronunţare. însă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 11
din 9 februarie 1999,
a constatat că dispoziţia art. 22 alin. (5) C. proc. civ., conform căreia,
termenul pentru
exercitarea dreptului de recurs curge de la pronunţarea hotărârii care
conţine regulatorul de
competenţă, este neconstituţională. în motivarea acestei decizii, s-a
arătat că, în condiţiile
existenţei celor două excepţii de la dreptul comun, anume, necitarea
părţilor pentru judecarea
conflictului de competenţă şi curgerea termenului de recurs de la
pronunţarea hotărârii, părţile
sunt, cel mai adesea, în imposibilitatea exercitării dreptului de recurs,
înlăturându-se astfel
exercitarea efectivă a dreptului constituţional la apărare. Această soluţie
a Curţii Constitu
ţionale nu era însă la adăpost de orice critică, deoarece calea de atac a
recursului nu este de
ordin constituţional, aşa încât, ar fi constituţională chiar o dispoziţie prin
care legiuitorul ar
stabili că regulatorul de competenţă nu este supus vreunei căi de atac;
cu atât mai mult, nu
contravine prevederilor constituţionale o dispoziţie legală ce permite
exercitarea recursului în
condiţii mai restrictive. De altfel, rezolvând un conflict de competenţă,
instanţa ia o măsură
pentru mai buna administrare a justiţiei, fără a se pronunţa pe fondul
pretenţiilor supuse
judecăţii şi deci fără a afecta drepturile părţilor, care, oricum, au avut
posibilitatea să discute
în contradictoriu aspectele referitoare la competenţa instanţei sesizate.
1 Anterior adoptării Legii nr. 219/2005, în literatura de specialitate, s-a

susţinut, contrar unei decizii de speţă (Trib. Suprem, Completul de 7
Judecători, decizia nr. 75/1972, în Repertoriu II, p. 356) că şi regulatorul de
competenţă pronunţat de secţia civilă a instanţei supreme putea fi atacat cu
recurs, deoarece art. 22 alin. (5) C. proc. civ. nu făcea nici o distincţie în
acest sens. De altfel, motivarea instanţei supreme (în sensul că prin
hotărârea care se pronunţă asupra conflictului nu se soluţionează fondul
pricinii, ci se reglementează numai o situaţie ce are un vădit caracter de
administrare a justiţiei) este neconvingătoare, putând fi folosită la fel de bine
şi în privinţa regulatorului de competenţă pronunţat de tribunal sau de curtea
de apel. S-ar fi ajuns, practic, la consecinţa că art. 22 alin. ultim C. proc. civ.
nu îşi mai găsea aplicare decât în cazul în care se respingea cererea de
stabilire a instanţei competente, ca inadmisibilă.
13.
Capitolul IV Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură
§1. Noţiune
In lipsa unei definiţii legale a nulităţii actelor de procedură, în doctrină
au fost formulate mai multe definiţii. Dintre acestea, o vom reţine pe aceea
potrivit căreia nulitatea actelor de procedură este sancţiunea procedurală
care intervine în cazul actului de procedură ce nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efectele
fireşti.
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
După natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată, deci,
după caracterul normelor juridice nesocotite la efectuarea actului de
procedură, nulităţile se clasifică în:
- nulităţi absolute, dacă, la întocmirea actului de procedură au fost
încălcate
norme juridice de ordine publică;
- nulităţi relative, dacă au fost nesocotite norme juridice de ordine
privată.
Clasificarea prezintă importanţă în ceea ce priveşte regimul juridic al
nulităţii.
Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte interesată, de
instanţă din oficiu sau de procuror, pe când nulitatea relativă poate fi
invocată numai de partea al cărui interes este ocrotit de norma încălcată la
efectuarea actului de procedură; nulitatea absolută poate fi invocată în orice
fază a procesului, în vreme ce nulitatea relativă trebuie invocată in limine
litis, adică cel mai târziu la termenul de înfăţişare următor şi înainte de a se
pune concluzii în fond; partea interesată poate renunţa în mod valabil la
dreptul de a invoca nulitatea relativă, însă părţile nu pot renunţa, în principiu,
la dreptul de a invoca nulitatea absolută.
Această clasificare se suprapune cu o altă clasificare propusă în
doctrină, care are drept criteriu condiţiile în care poate fi invocată nulitatea
actului de procedură, criteriu în raport de care se deosebesc nulităţile
continue (care pot fi invocate în tot timpul procesului, fiind deci vorba despre
nulităţi absolute) şi nulităţile vremelnice (care pot fi invocate numai într-un
anumit termen, fiind deci vorba despre nulităţi relative).
Mai menţionăm că unii autori consideră că împărţirea nulităţilor în
absolute şi relative ar fi insuficientă, arătând că raţiuni de ordin practic şi de
logică juridică ar impune acceptarea unei a treia categorii, cea a actelor
inexistente, chiar dacă această
180 Actul de procedură şi termenele procedurale

categorie nu este reglementată de legislaţia noastră procesuală.1 în
opinia acestor autori, inexistenţa unui act de procedură ar urma să fie
analizată în legătură cu lipsa acelor efecte juridice care sunt proprii actelor
din categoria lui, deci, un act inexistent, datorită absenţelor elementelor
esenţiale, nu ar da naştere, încă de la început, efectelor sale juridice specifice
(se observă că ar fi fost mai firesc ca adepţii acestei teorii să folosească
denumirea de teoria inexistenţei efectelor actului de procedură). însă, aşa
cum s-a subliniat în doctrina noastră actuală,2 nu este necesar să se reţină şi
categoria actelor de procedură inexistente. în primul rând, teoria actelor de
procedură inexistente este falsă, deoarece, pe de o parte, la origine, a fost
formulată în scopul înlăturării inconvenientelor rezultate dintr-o regulă care,
în realitate, nu există (în trecut, a fost emisă opinia că, pentru anumite acte
juridice, nu există nulităţi fără un text de lege care să le prevadă în mod
expres, însă, actualmente, existenţa nulităţilor virtuale este admisă unanim),
iar, pe de altă parte, nu se poate vorbi de aşa-numita inexistenţă a actului de
procedură cât timp există o aparenţă, iar, mai mult, actul respectiv se bucură
de o prezumţie de validitate*. în al doilea rând, teoria pe care nu o
îmbrăţişăm este inutilă, deoarece şi în cazul aşa-zisei inexistente urmează ca
instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al
inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. De altfel, multe
din exemplele de acte inexistente ce erau oferite în doctrina mai veche nu
sunt altceva decât exemple de acte lovite de nulitate absolută (şi virtuală).
După cum există sau nu un text de lege care să prevadă în mod
expres sancţiunea nulităţii, deosebim:
- nulităţi exprese (numite şi nulităţi textuale sau nulităţi explicite),
adică acele nulităţi anume prevăzute de lege [de exemplu, art. 43 alin. (2) C.
proc. civ., art. 88 alin. (2) C. proc. civ., art. 95 alin. (4) C. proc. civ., art. 100
alin. (3) C. proc. civ., art. 133 alin. (1) C. proc. civ., art. 161 alin. (2) C. proc.
civ. etc.];
- nulităţi virtuale (numite şi nulităţi tacite sau nulităţi implicite), adică
acele nulităţi care rezultă din împrejurarea că, deşi nu există un text expres
de lege care să prevadă sancţiunea nulităţii, totuşi, la efectuarea actului de
procedură a fost nesocotită o dispoziţie legală ce stabileşte o condiţie pentru
încheierea valabilă a actului de procedură respectiv.
Semnificaţia acestei clasificări se desprinde din art. 105 alin. (2) teza
finală C. proc. civ. Astfel, în cazul nulităţilor exprese, vătămarea la care se
referă art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se presupune, ceea ce înseamnă că
partea interesată să invoce nulitatea va trebui să dovedească doar două din
cele trei condiţii prevăzute de dispoziţia legală, anume: încălcarea formelor
procedurale sau necompetenţa funcţionarului şi împrejurarea că vătămarea
(prezumată relativ) nu poate fi înlăturată
1 A se vedea: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1983, p. 218 şi urm.; O. Ungureanu, Nulităţile procedurale civile, Ed. AH
Beck, Bucureşti,
1998, p. 42 şi urm.
2 A se vedea: V.M. Ciobanu, voi. I, p. 465-467; G. Boroi, voi. I, p.
262; /. Leş, p. 282-285;
/. Deleanu, voi. I, p. 174-175.
181
Nulitatea actelor de procedura
altfel. în cazul nulităţilor virtuale, cel ce invocă nulitatea trebuie să
dovedească şi existenţa unei vătămări.
Subliniem că este necesar să nu se confunde clasificarea nulităţilor în
absolute şi relative cu clasificarea în nulităţi exprese şi virtuale. Combinând
cele două clasificări, rezultă că pot exista: nulităţi absolute şi exprese (de
exemplu, nulitatea minutei nesemnate de către judecătorul ori judecătorii ce
au pronunţat-o sau de către grefier); nulităţi absolute şi virtuale (de exemplu,
nulitatea care se desprinde din art. 127 C. proc. civ., text ce consacră
principiul oralităţii); nulităţi relative şi exprese (spre exemplu, nulitatea
instituită prin art. 387 şi art. 391 C. proc. civ.); nulităţi relative şi virtuale (de
exemplu, în cazul ascultării, ca martor, a unei rude sau afin până la gradul al
treilea cu una din părţi).
în funcţie de întinderea efectelor, nulităţile se împart în:
- nulităţi totale, adică atunci când sancţiunea vizează întregul act de
procedură;
- nulităţi parţiale, adică acele nulităţi care afectează numai o parte a
actului de procedură, cealaltă parte nefiind desfiinţată.
Existenţa acestor două feluri de nulitate este consacrată de legiuitor,
de exemplu, de art. 296 C. proc. civ., care prevede că instanţa de apel poate
păstra „sau schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”, de art. 327 alin.
(1) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul admiterii cererii de revizuire, instanţa
„va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”. De asemenea, în ipoteza
admiterii recursului şi casării hotărârii, instanţa va dispune casarea totală
sau, după caz, parţială a hotărârii, iar, în această din urmă situaţie, partea
din hotărâre care nu a fost casată rămâne în puterea lucrului judecat.
După cum sancţiunea nulităţii intervine pentru nerespectarea
condiţiilor ce privesc însuşi actul de procedură respectiv sau datorită
dependenţei acelui act de procedură de un alt act de procedură, nulităţile se
împart în:
- nulităţi proprii;
- nulităţi derivate.
O consacrare legală a acestei clasificări o găsim în art. 106 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit căruia, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea
actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine
stătătoare.
Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor
nulităţii.
După cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de
procedură, nulităţile se împart în:
- nulităţi extrinseci, adică acele nulităţi care privesc încălcarea unor
condiţii externe ale actului de procedură (de exemplu, competenţa,
necesitatea efectuării actului de procedură într-un anumit termen prevăzut
de lege, plata taxelor de timbru, greşita alcătuire a instanţei, depunerea
cererii de apel sau de recurs direct la instanţa competentă să o judece etc);
- nulităţi intrinseci, adică acele nulităţi care sancţionează
nerespectarea condiţiilor proprii actului de procedură, privitoare la forma sau
conţinutul acestuia.
S-a susţinut că ar exista o suprapunere între această clasificare şi
clasificarea prezentată anterior.1 însă, în realitate, cele două clasificări au la
bază criterii diferite,
1 Al. Bacaci, op. cit., p. 225.
182
Actul de procedură şi termenele procedurale
Nulitatea actelor de procedură
183
clasificarea în nulităţi proprii şi nulităţi derivate vizând exclusiv legătura

de dependenţă care există între două sau mai multe acte de procedură, pe
când clasificarea în nulităţi intrinseci şi nulităţi extrinseci priveşte
neîndeplinirea unor condiţii interioare sau exterioare ale actului de
procedură. De altfel, nu întotdeauna nulităţile proprii sunt şi nulităţi
intrinseci, de exemplu, în cazul netimbrării cererii de chemare în judecată
este vorba de o nulitate extrinsecă şi proprie.
După cum implică sau nu existenţa unei vătămări, nulităţile se clasifică
în:
- nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări [art. 105 alin. (2) C.
proc. civ.], care reprezintă regula;
- nulităţi necondiţionate de existenţa unei vătămări [art. 105 alin. (1)
C. proc. civ., precum şi alte cazuri la care ne vom referi în paragraful
următor].
§3. Cazurile de nulitate
Cazurile de nulitate sunt prevăzute de art. .105 C. proc. civ., care, în
alin. (1), dispune că „actele de procedură îndeplinite de un judecător
necompetent sunt nule”, iar, în alin. (2), prevede că „actele îndeplinite cu
neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor
declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se
poate înlătura decât prin anularea lor. în cazul nulităţilor prevăzute anume de
lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Primul alineat al acestui articol stabileşte un caz de nulitate
necondiţionată de existenţa unei vătămări. în literatura de specialitate, de
regulă, se arată că trebuie avută în vedere instanţa necompetentă, deoarece
competenţa este aptitudinea unei instanţe de a judeca o anumită pricină,
deci se raportează la instanţa de judecată, iar nu la judecător. Aşadar,
alcătuirea greşită a instanţei nu intră sub incidenţa acestui caz, fiind vorba de
norme ce privesc compunerea sau constituirea instanţei, deci norme de
organizare judecătorească.
Articolul 105 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere atât normele de
competenţă generală, cât şi cele de competenţă materială şi teritorială. însă,
art. 160 C. proc. civ. instituie o excepţie parţială de la regula enunţată mai
sus, prevăzând că, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în
instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu
va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Sunt autori care consideră că legea stabileşte un singur caz, general,
de nulitate a actelor de procedură, cel prevăzut în art. 105 alin. (2) C. proc.
civ., primul alineat al aceluiaşi articol nereferindu-se decât la un aspect
particular al acestuia. în această concepţie, ar trebui să se admită că şi
nulitatea determinată de necompetenţa instanţei este condiţionată de
existenţa unei vătămări, care însă se presupune (uneori, se şi spune că
vătămarea se prezumă iuris et de iure).1 în realitate, art. 105 C. proc. civ.
stabileşte două cazuri distincte de nulitate, iar, în acest sens, pot fi invocate
mai multe argumente: un argument de ordin istoric (vechiul art. 735
prevedea trei cazuri de
nulitate, dintre care s-a renunţat la ultimul, cel referitor la faptul că

nulitatea era formal pronunţată de lege); un argument de topografie a
textelor (cazul de nulitate determinată de necompetenţa instanţei este
aşezat înaintea celuilalt, tocmai datorită faptului că nu este vorba de o
nulitate condiţionată de producerea unei vătămări); competenţa instanţei
este o condiţie exterioară actului de procedură, iar nu o formă procedurală,
deci nu este o condiţie proprie actului de procedură.
Articolul 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă, în fapt, dreptul comun în
materia nulităţii actelor de procedură, textul stabilind că nulitatea intervine
numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele trei condiţii:
- să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea
formelor legale sau de către un funcţionar necompetent;
- actul de procedură să fi produs părţii o vătămare;
- vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Cât priveşte prima cerinţă, s-a susţinut opinia că, în sens generic, prin
„neobservarea formelor legale” s-ar înţelege încălcarea regulilor de
desfăşurare a procesului civil. O astfel de opinie ar exclude existenţa unor
cazuri de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, în afara celui
prevăzut de art. 105 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar conduce, uneori, la
consecinţe practice de neacceptat [spre exemplu, în ipoteza depunerii cererii
de apel direct la instanţa de apel, a condiţiona aplicarea sancţiunii nulităţii de
existenţa unei vătămări, fie ea şi prezumată, înseamnă a înlătura practic
dispoziţiile înscrise în art. 288 alin. (2) C. proc. civ., deoarece apelantul va
răsturna întotdeauna prezumţia, dovedind că intimatul nu a suferit vreo
vătămare, deoarece procedura prealabilă judecării apelului nu se desfăşoară
la prima instanţă, ci la instanţa de apel]. Aşadar, în ce ne priveşte, apreciem
că cerinţa în discuţie vizează fie împrejurarea că actul de procedură a fost
întocmit cu nerespectarea condiţiilor proprii acestuia, privitoare la forma sau
conţinutul lui, fie faptul că actul a fost întocmit de un funcţionar
necompetent, fără a interesa dacă este vorba de un funcţionar judecătoresc
sau de un alt funcţionar chemat să îndeplinească unele acte de procedură în
cursul procesului civil.
Cât priveşte cea de a doua cerinţă, trebuie reţinut, în primul rând, că
vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului
de procedură, deci cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea
actului de procedură, interes care trebuie să existe la exerciţiul oricărei
forme procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile, deci şi atunci când se
invocă nulitatea unui act de procedură.
In al doilea rând, subliniem că vătămarea poate îmbrăca forma unui
prejudiciu patrimonial, dar poate avea şi o sferă mai largă, precum:
amânarea procesului, împiedicarea părţii de a-şi pregăti apărarea, de a
formula obiecţii la raportul de expertiză2 etc. Pentru a evidenţia faptul că
vătămarea nu se reduce la simplul prejudiciu material, unii autori arată că
prin vătămare se înţelege un „prejudiciu procesual”.3
1 A se vedea: Al. Bacaci, op. cit., p. 226-227; /. Deleanu, voi. I, p. 177-

178.
1 A se vedea: /. Leş, p. 289; /. Deleanu, voi. I, p. 178.

239.
3 A se vedea, spre exemplu, /. Deleanu, voi. I, p. 179.

în al treilea rând, precizam că, în ceea ce priveşte constatarea
existenţei vătămării, aceasta este lăsată la aprecierea instanţei, care o poate
deduce din împrejurările cauzei şi din finalitatea formei procedurale
nerespectate, ori poate cere părţii ce o invocă să producă dovezi. Aşadar, nu
în toate cazurile partea care invocă nulitatea este obligată să administreze
dovezi pentru a proba existenţa vătămării, deoarece, în caz contrar, cursul
procesului s-ar complica la fiecare act de procedură contestat ca lovit de
nulitate. Reamintim că, în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege,
vătămarea se prezumă, cealaltă parte urmând a încerca să dovedească
inexistenţa vătămării pentru a face inoperantă nulitatea.
Dacă încălcarea formei procedurale nu a adus părţii nici o vătămare,
actul nu este lovit de nulitate, de exemplu, când pricina s-a judecat peste
rând, dar partea a fost prezentă şi a pus concluzii.1 De asemenea, nu există
vătămare dacă procedura de citare a fost viciată, însă partea se prezintă în
instanţă,2 ori dacă în procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare nu
este indicată locuinţa părţii, dar partea a semnat personal de primirea
citaţiei.
Legea mai prevede şi cerinţa ca vătămarea să nu poată fi înlăturată
decât prin anularea actului,3 iar art. 106 alin. (2) C. proc. civ. permite
judecătorului să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la
actele de procedură, ceea ce echivalează cu refacerea sau completarea
actului.
Unii autori au apreciat că în cazul nulităţii absolute, în principiu, este
imposibilă înlăturarea vătămării în alt mod.4 Nu putem fi de acord cu această
opinie, deoarece este vorba despre una din cele trei cerinţe ce trebuie
întrunite cumulativ spre a fi în prezenţa cazului de nulitate prevăzut de art.
105 alin. (2) C. proc. civ., text ce nu face distincţie după cum forma
procedurală nerespectată (sau competenţa funcţionarului) este instituită
printr-o normă juridică de ordine publică sau printr-o normă juridică de ordine
privată. De altfel, se observă că însuşi modul în care autorii respectivi au pus
problema este eronat, întrucât nu am fi în prezenţa acoperirii nulităţii, ci a
inexistenţei (evitării) nulităţii pe motiv că nu este îndeplinită una din
condiţiile impuse de textul de lege menţionat. Aşadar, nu trebuie confundat
regimul juridic al nulităţii
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1285/1956, în L.P. nr.
12/1956, p. 1512.
2 Dacă însă o parte nu a fost regulat citată, iar instanţa nu a
amânat procesul, ci a judecat
în lipsa părţii, intervine nulitatea, iar instanţa de recurs nu poate
condiţiona casarea de dovada
apărărilor pe care partea judecată în lipsă le-ar fi putut face dacă s-ar fi
prezentat - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1937/1955, în CD. 1955, voi. 2, p. 193.
3 Spre exemplu: neîntocmirea încheierii de dezbateri, atunci când
instanţa a amânat pro
nunţarea hotărârii, atrage nulitatea hotărârii, întrucât nu se mai poate
realiza controlul judiciar
în ceea ce priveşte alcătuirea instanţei, susţinerile părţilor etc. - C.S.J.,
secţia civilă, decizia
nr. 2322/1993, în B.J. 1993, p. 148; decizia nr. 387/1994, în B.J. 1994, p.
108; nesemnarea
minutei de către judecător nu poate fi acoperită prin semnarea
ulterioară a minutei, deoarece
nu se poate şti dacă judecătorul respectiv a participat sau nu la
deliberare - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 574/1974, în Repertoriu JJ, p. 384; decizia nr.
1486/1977, în
Repertoriu III, p. 303; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1826/2000, în
Jurisprudenţa 2000, p. 239.
4 A se vedea: /. Leş, p. 292; /. Deleanu, voi. I, p. 179; O.
Ungureanu, op. cit., p. 70.
Nulitatea actelor de procedură j gg

actelor de procedură, care diferă după cum nulitatea este absolută sau
relativă, cu condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi vorba despre cazul
general de nulitate, prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitate ce
este absolută sau relativă, în funcţie de caracterul de ordine publică sau de
ordine privată al normei juridice ce stabileşte forma procedurală încălcată la
efectuarea actului de procedură (sau competenţa funcţionarului).
Ca exemplu de înlăturare a vătămării altfel decât prin anularea actului
de procedură, menţionăm cazul în care minuta este semnată de judecător(i)
şi numai hotărârea ce s-a redactat ulterior a rămas nesemnată, ipoteză când
se evită sancţiunea nulităţii prin semnarea ulterioară. De asemenea,
contradicţia dintre minută şi dispozitiv nu ar trebui să ducă la nulitatea
hotărârii, ci la refacerea dispozitivului hotărârii în sensul soluţiei din minută,
deoarece, după deliberare şi pronunţarea minutei, judecătorii nu mai pot
reveni asupra soluţiei pronunţate, astfel încât nu s-ar putea susţine că nu s-ar
şti ce anume a hotărât instanţa.1 în ipoteza în care soluţia este consemnată
în minută, dar hotărârii redactate ulterior îi lipseşte dispozitivul, neregula-
ritatea ar putea fi înlăturată prin completarea hotărârii, care, în dispozitiv, va
cuprinde soluţia din minută2 etc.
Subliniem însă că, în situaţia în care instanţa dispune refacerea în
întregime a actului de procedură, nu suntem în prezenţa înlăturării vătămării,
ci instanţa trebuie să dispună mai întâi anularea actului, iar apoi efectuarea
aceluiaşi act de procedură cu respectarea formelor prevăzute de lege.
în literatura juridică se admite că există şi alte cazuri de nulitate, în
afara celor prevăzute de art. 105 C. proc. civ., cazuri ce privesc condiţiile
externe ale actului de procedură. Pentru condiţiile proprii actului de
procedură (referitoare la forma şi conţinutul acestora) se aplică art. 105 alin.
(2) C. proc. civ., însă, pentru a fi valabile, actele de procedură trebuie să
respecte şi o serie de condiţii exterioare, precum, competenţa instanţei,
alcătuirea (compunerea şi constituirea) legală a instanţei, respectarea
termenelor procedurale în care trebuie efectuate actele de procedură, plata
taxelor de timbru, îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu ale dreptului la acţiune.
Dintre aceste condiţii, art. 105 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la
necompetenţa instanţei, însă nulitatea actului de procedură poate interveni şi
în celelalte situaţii şi cum acestea nu cad sub incidenţa art. 105 alin. (2) C.
proc. civ., înseamnă că este vorba tot de o nulitate necondiţionată.
Dintre condiţiile extrinseci, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă
numai la necompetenţa funcţionarului, care este deci un caz de nulitate
condiţionată de existenţa unei vătămări. Acesta poate fi un argument în
sprijinul soluţiei că în celelalte cazuri
1 în sens contrar, a se vedea totuşi: Trib. Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 253/1968, în CD. 1968, p. 219; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
5720/2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 100; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 81/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.
246.
Pentru soluţia, eronată în opinia noastră, că ar interveni nulitatea, a
se vedea, totuşi, Trib. jud. Galaţi, decizia civilă nr. 550/1977, în R.R.D. nr.
10/1978, p. 54.
186
referitoare la condiţiile exterioare actului, nulitatea este necondiţionată
de existenţa unei vătămări.
în caz de neplată a taxelor judiciare de timbru sau a timbrului judiciar,
intervine sancţiunea nulităţii cererii respective (netimbrată potrivit legii sau
insuficient timbrată), independent de existenţa unei vătămări, dar nulitatea
nu intervine în mod automat, ci instanţa va acorda un termen pentru plata
taxelor de timbru, iar numai dacă acestea nu se plătesc în termenul acordat,
cererea va fi anulată ca netimbrată sau ca insuficient timbrată [art. 20 alin.
(2) şi alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru].
Greşita compunere sau constituire a instanţei (nu a fost respectat
numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă, a participat
un judecător incompatibil sau care a fost recuzat şi cererea de recuzare era
întemeiată, nu a participat la judecată procurorul deşi pentru pricina
respectivă participarea sa era obligatorie etc.) reprezintă un alt caz de
nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, care nu se încadrează în
prevederile art. 105 C. proc. civ., un argument în acest sens fiind şi faptul că,
printre motivele de recurs, alcătuirea instanţei cu încălcarea dispoziţiilor
legale reprezintă un motiv de recurs distinct de motivele privitoare la
necompetenţa instanţei şi la încălcarea formelor procedurale prevăzute sub
pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nerespectarea termenului prohibitiv (dilatoriu) are drept consecinţă
nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea termenului,
nulitate ce este independentă de existenţa vreunei vătămări, operând prin
simpla încălcare a normei care interzice îndeplinirea actului de procedură
înăuntrul termenului. în cazul termenelor imperative (peremptorii), dacă
partea face actul de procedură după expirarea termenului, actul respectiv
este nul, dar în acest caz nulitatea nu intervine ca un efect imediat al
încălcării normelor ce prevăd termene legale imperative, ci ca o consecinţă a
decăderii (sancţiune specifică pentru aceste termene).
Lipsa capacităţii procesuale (de folosinţă sau de exerciţiu) atrage
nulitatea actului de procedură, nulitate necondiţionată de existenţa unei
vătămări, deoarece capacitatea procesuală este o condiţie de exercitare a
dreptului la acţiune, deci o condiţie extrinsecă actului de procedură.
Aceeaşi ar trebui să fie soluţia şi în cazul nerespectării celorlalte
condiţii (generale) referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, precum şi al
neîndeplinirii unor condiţii (speciale) impuse de lege, în anumite situaţii,
pentru sesizarea instanţei judecătoreşti. De exemplu, hotărârea prin care s-a
admis cererea de chemare în judecată, deşi reclamantul nu justifica un
interes sau nu avea calitate procesuală, ori cu toate că nu s-a parcurs
procedura reclamaţiei administrative prealabile, este lovită de nulitate, cu
menţiunea că hotărârea este ea însăşi un act de procedură. Dacă însă nu se
ajunge la pronunţarea unei hotărâri de admitere a cererii, ci se invocă
excepţia referitoare la lipsa condiţiei respective, atunci cererea de chemare
în judecată nu se anulează, ci se respinge, după caz, ca lipsită de interes, ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă ori împotriva
unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ca inadmisibilă.
Nulitatea actelor de procedură j gy

Introducerea cererii de apel direct la instanţa de apel (iar nu la
instanţa care a pronunţat hotărârea ce se atacă) este sancţionată de art. 288
alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea apelului şi, fiind vorba despre nerespectarea
unei condiţii extrinseci cererii de apel, suntem, aşa cum am arătat deja, în
prezenţa unui caz de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări.
Aceeaşi este situaţia şi în ipoteza introducerii cererii de recurs direct la
instanţa de recurs (art. 302 C. proc. civ.).
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
In sistemul nostru procesual nu există nulităţi de drept, ci desfiinţarea
actelor de procedură nu poate avea loc decât prin hotărâre judecătorească,
deci nulitatea actului de procedură trebuie declarată de către instanţa de
judecată. Este adevărat că art. 105 C. proc. civ. foloseşte, în alin. (1),
sintagma „sunt nule”, iar, în alin. (2), sintagma «se vor declara nule», dar
aceasta nu înseamnă că primul alineat se referă la o nulitate de drept, ci
deosebirea de formulare se explică prin aceea că primul caz reprezintă o
nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, provocată de
necompetenţa instanţei, pe când cel de-al doilea caz se referă la o nulitate
condiţionată de existenţa unei vătămări, ce nu poate fi înlăturată decât prin
anularea actului.1
Aşadar, până în momentul declarării nulităţii, de către instanţa
judecătorească, actul de procedură, deşi îndeplinit cu nerespectarea
cerinţelor prevăzute de lege, îşi va produce efectele, ca şi cum ar fi un act
valabil încheiat. Este chiar posibil ca actul de procedură respectiv să rămână
în fiinţă, dacă nulitatea nu se invocă prin mijloacele şi în condiţiile stabilite de
lege.
Mijloacele de invocare a nulităţii actelor de procedură diferă în funcţie
de momentul invocării nulităţii, precum şi de caracterul normelor încălcate.
Dacă procesul civil este în curs, indiferent că se află la judecata în faţa
primei instanţe ori în cursul judecării unei căi de atac sau în faza executării
silite, încălcarea formelor procedurale (intrinseci sau extrinseci) se invocă pe
calea excepţiei (de nulitate, de necompetenţa, de incompatibilitate etc).
Nulitatea absolută poate fi invocată, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc.
civ., de partea interesată sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii,
chiar direct în apel sau în recurs. Deşi textul nu se referă şi la procuror, se
apreciază că şi acesta poate invoca nulitatea absolută a actului de procedură.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea protejată prin
dispoziţia legală încălcată şi numai într-un anumit termen, art. 108 alin. (3) C.
proc. civ. dispunând că neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă
partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această
neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Aşadar, în momentul în
care părţile au început să pună concluzii pe fondul
1 De asemenea, din terminologia folosită de legiuitor în cele două
alineate ale art. 105 C. proc. civ. şi având în vedere că, în literatura de drept
civil, uneori, se utilizează sintagma „act nul” pentru a se desemna nulitatea
absolută, respectiv sintagma «act anulabil» pentru a se desemna nulitatea
relativă, nu trebuie trasă concluzia, greşită, că primul alineat ar avea în
vedere nulitatea absolută, iar cel de al doilea ar viza nulitatea relativă.
188
Nulitatea actelor de procedură
189
pretenţiei deduse judecăţii, se acoperă orice nulitate relativă

determinată de unele neregularităţi procedurale care s-au produs până la
începerea dezbaterilor în fond. însă, nulităţile relative ce vizează ineficienta
hotărârii pot fi invocate direct în apel sau, după caz, recurs.
Tot în legătură cu invocarea nulităţii, trebuie reţinută şi dispoziţia
înscrisă în art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că nimeni nu poate
invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. în doctrină se admite
unanim că această dispoziţie legală vizează numai nulitatea relativă, dat fiind
că nulitatea absolută poate fi invocată şi de procuror sau de instanţă din
oficiu.
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere sau, după caz,
prin hotărâre (sentinţă sau decizie). Dacă excepţia se respinge, se pronunţă o
încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă
excepţia se admite, se pronunţă o încheiere în cazul în care instanţa rămâne
în continuare învestită cu soluţionarea pricinii, respectiv o hotărâre atunci
când instanţa se dezînvesteşte, regimul juridic al acestora fiind cel de drept
comun, dacă legea nu prevede expres o altă soluţie.
Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată şi prin intermediul

căilor de atac ori al contestaţiei la executare, în condiţiile prevăzute de lege.
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
Declararea nulităţii unui act de procedură, indiferent că ar fi vorba
despre o nulitate absolută sau despre o nulitate relativă, are ca efect
scoaterea acelui act din cauză, deci lipsirea actului de procedură respectiv de
efectele pe care i le dă legea -quod nullum est, nullum producit effectum.
Nulitatea afectează atât operaţiunea juridică, lipsind-o de efectele sale
fireşti, cât şi actul sau actele încheiate pentru constatarea acelei operaţiuni
(de exemplu, nulitatea comunicării citaţiei atrage şi nulitatea dovezii de
primire sau a procesului-verbal încheiat de agentul procedural).
Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu
nerespectarea prescripţiilor legale se produce din chiar momentul întocmirii
lui, iar nu din momentul constatării nulităţii. Nulitatea operează retroactiv
indiferent de caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor
încălcate. Dacă prin actul anulat s-au luat anumite măsuri, acestea nu vor
mai fi aduse la îndeplinire sau, după caz, nu vor mai fi luate în considerare.
Nulitatea unui act de procedură nu atrage nulitatea actului precedent
şi nici a celor care urmează, dacă acestea sunt independente faţă de actul
nul (spre exemplu, nulitatea raportului de expertiză nu atrage nulitatea
depoziţiilor martorilor).1 însă, aşa
cum am arătat, art. 106 alin. (1) C. proc. civ. prevede că anularea unui
act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care
acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (astfel, anularea citaţiei
atrage şi anularea hotărârii ce s-a pronunţat deşi partea nu a fost regulat
citată, anularea minutei atrage şi desfiinţarea hotărârii etc).
Deşi art. 106 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la răsfrângerea
nulităţii asupra actelor de procedură posterioare, nulitatea unui act de
procedură poate antrena chiar şi nulitatea unor acte anterioare. Spre
exemplu, nulitatea hotărârii decurgând din faptul că a fost pronunţată de alţi
judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a pricinii se
răsfrânge şi asupra dezbaterilor, deşi acestea s-au desfăşurat cu respectarea
cerinţelor legale, iar neregularitatea procedurală a intervenit numai cu
prilejul deliberării şi pronunţării.
Sancţiunea nulităţii se răsfrânge, cel mai adesea, asupra întregului act
de procedură, însă, în cazul hotărârilor judecătoreşti, pot exista şi nulităţi
parţiale (de exemplu, casarea parţială a hotărârii recurate).
în principiu, actele nule vor fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe (de
exemplu, se amână judecata şi se dispune din nou citarea, refacerea
expertizei etc). Dacă nulitatea este constatată de instanţa de control judiciar,
aceasta va anula actele de procedură, iar, în ceea ce priveşte refacerea lor,
trebuie deosebit după cum este vorba de o instanţă de apel [caz în care
această instanţă va reface actele anulate, cu excepţia ipotezei prevăzute de
art. 297 alin. (2) teza IC. proc. civ.] sau de o instanţă de recurs (în această
din urmă situaţie va trebuie să se ţină cont după cum urmează a se pronunţa
soluţia modificării hotărârii recurate sau casarea cu reţinere ori casarea cu
trimitere).
Nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa
procedurală, dar, dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau
constatări de fapt, acestea îşi vor produce efectele (o cerere de chemare în
judecată anulată poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate
servi ca un început de dovadă scrisă; un înscris autentic declarat nul pentru
vicii de formă păstrează puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură
privată sau, după caz, constituie început de dovadă scrisă; nulitatea pentru
necompetenţă nu aduce, de regulă, atingere probelor administrate în
instanţa necompetentă etc).
Nulitatea, indiferent de natura ei, nu mai produce nici un efect după
rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu excepţia cazurilor ce constituie motive
pentru care pot fi exercitate, în condiţiile prevăzute de lege, căile
extraordinare de atac, de retractare, adică revizuirea şi contestaţia în
anulare.
1 Aşadar, este greşită soluţia potrivit căreia nesemnarea minutei
încheierii de rectificare atrage nu numai nulitatea acestei încheieri, ci şi a
încheierii de dezbateri pe care a rectificat-o, a sentinţei din care cele două
încheieri fac parte integrantă, precum şi a deciziei tribunalului care a
confirmat sentinţa (CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 851/1996, în
Juridica nr. 3/2000, p. 125). De altfel, soluţia este greşită şi în considerarea
împrejurării că pe calea procedurii îndreptării greşelilor materiale,
reglementate de art. 281 C. proc. civ., nu pot fi
remediate eventualele greşeli de judecată, deci nu poate fi schimbată

soluţia din hotărârea a cărei îndreptare se solicită, ce a trecut în puterea
lucrului judecat; afortiori, o neregularitate procedurală săvârşită cu ocazia
îndreptării greşelilor materiale nu ar putea conduce la înfrângerea puterii de
lucru judecat, adică la desfiinţarea hotărârii a cărei îndreptare s-a cerat.
190
Termenele procedurale
191
Secţiunea a ll-a. Termenele procedurale

§1. Noţiunea şi clasificare
Termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie
îndeplinit ori, după caz, este oprit să se facă un anumit act de procedură.
Termenul de procedură poate fi însă şi o zi fixă (termenul de judecată,
termenul de înfăţişare a martorului, termenul de depunere a raportului de
expertiză etc.) sau un anumit stadiu al procesului (prima zi de înfăţişare,
încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe etc).
în funcţie de caracterul lor, termenele pot fi:
- imperative (peremptorii), adică acele termene înăuntrul cărora
trebuie îndeplinit un anumit act de procedură (de exemplu, termenul pentru
declararea apelului);
- prohibitive (dilatorii), adică acele termene înăuntrul cărora legea
interzice să se efectueze actul de procedură (termenul de o zi prevăzut de
art. 411 C. proc. civ., cel de 15 zile prevăzut de art. 500 C. proc. civ. etc).
După modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
- legale [cele stabilite în mod expres de lege, precum: termenele
prevăzute în articolele 22, 89, 170, 186, 209, 248, 284, 301, 319 alin. (2) şi
324 C. proc. civ.]. Termenele legale sunt în principiu fixe, ele neputând fi
prelungite sau scurtate de instanţă şi nici de către părţi. în mod excepţional,
legea permite prelungirea unor termene legale [art. 303 alin. (5) C. proc. civ.,
în ce priveşte posibilitatea preşedintelui instanţei de a prelungi termenul de
recurs cu 5 zile], ori scurtarea altor termene legale [art. 89 alin. (1) C. proc.
civ. permite instanţei să scurteze termenul de 5 zile pentru înmânarea
citaţiei];
- judecătoreşti (acele termene pe care le fixează instanţa în cursul
judecării procesului, precum: termenele de înfăţişare a părţilor, a martorilor,
termenul fixat pentru depunerea raportului de expertiză, pentru efectuarea
unei cercetări la faţa locului etc);
- convenţionale [termenele fixate de părţi, fără a fi nevoie ca instanţa
să le încuviinţeze, spre exemplu, termenul arbitrajului, care, potrivit art. 341
alin. (2) C. proc. civ., se fixează de către părţi].
în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare,
termenele procedurale se clasifică în:
- absolute, adică acele termene care, în caz de nerespectare,
afectează eficacitatea sau validitatea actelor de procedură, intervenind
decăderea, perimarea, prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea
silită sau, după caz, nulitatea;
- relative, adică acele termene care, în caz de nerespectare, nu
afectează validitatea actelor de procedură, ci atrag (eventual) numai
sancţiuni disciplinare sau pecuniare pentru cei care sunt vinovaţi de
nerespectarea lor, de exemplu, termenul de 7 zile fixat pentru pronunţarea
hotărârii, termenul de 30 de zile stabilit pentru motivarea hotărârii etc.
După durata lor, termenele procedurale pot fi pe ore, zile, săptămâni,
luni şi ani (art. 101 C. proc. civ.).
§2. Mod de calcul

Clasificarea termenelor procedurale în funcţie de durata lor prezintă
interes în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor procedurale.
Termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare
[art. 101 alin. (3) C. proc. civ.].
Termenul pe zile se calculează după sistemul exclusiv, deci pe zile
libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început să curgă, nici ziua în care
se sfârşeşte [art. 101 alin. (1) C. proc. civ.]. Spre exemplu, un termen de
procedură de 5 zile care a început să curgă la 1 noiembrie 2002 s-a împlinit
la 7 noiembrie 2002.
Termenele pe săptămâni, luni sau ani se sfârşesc în ziua săptămânii,
lunii sau anului corespunzătoare zilei de plecare [art. 101 alin. (3) C. proc.
civ.]. Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o
lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a lunii. De
exemplu, un termen de o lună care a început să curgă la 31 august 2002 s-a
împlinit la 30 septembrie 2002.
Indiferent de modul în care este stabilit, termenul care se sfârşeşte
într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi
până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Mai trebuie reţinut că, indiferent de modul în care este statornicit
termenul, partea trebuie să depună actele până la ora închiderii registraturii
instanţei ori a închiderii oficiului poştal. în acest sens, menţionăm existenţa
unei dispoziţii legale deosebit de utile pentru parte, înscrise în art. 104 C.
proc. civ., care prevede că actele de procedură trimise prin poştă instanţelor
judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate
recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului.
§3. Durata termenelor procedurale
Durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de
plecare a termenului, cât şi a punctului de împlinire.
Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul
procedural, art. 102 alin. (1) C. proc. civ. dispune că termenele încep să
curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune
altfel. Data comunicării trebuie să rezulte din dovada de primire sau
procesul-verbal întocmit de agentul procedural, aceste acte oficiale neputând
fi completate cu probe extrinseci.
Legea prevede trei situaţii de echipolentă, (echivalenţă), când
comunicarea actului de procedură, ca moment de la care începe să curgă
termenul de procedură, este înlocuită cu un act echivalent (din cele trei
cazuri de echipolentă, două sunt specifice termenului de apel şi termenului
de recurs).
Astfel, art. 102 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că termenele încep să
curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o,
dispoziţie care este interpretată în sensul că vizează ipoteza în care partea
cere să se comunice actul de procedură părţii adverse, nu şi atunci când
solicită să i se comunice chiar ei actul, deoarece, numai în primul caz se
prezumă că partea cunoaşte actul, pe când, în cel de-al doilea caz, partea nu
cunoaşte şi doreşte să afle conţinutul actului de procedură,
Decăderea şi repunerea în termen
193
iar a da o altă interpretare înseamnă a aduce atingere dreptului părţii

respective de a i se comunica la domiciliu toate actele de procedură.
De asemenea, dacă s-a comunicat hotărârea odată cu somaţia de
executare, această comunicare, care a avut alt obiectiv, este valabilă şi
pentru calcularea termenului de apel.
în sfârşit, în cazul în care apelul a fost introdus înainte de termen,
hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel [art. 284
alin. (2) şi (3) C. proc. civ., dispoziţii legale ce se aplică şi în materia
recursului].
Cazurile de echipolentă sunt însă de strictă interpretare şi nu pot fi
extinse prin analogie. Spre exemplu, împrejurarea că partea, căreia nu i s-a
comunicat hotărârea, a introdus o cale de atac de retractare nu este de
natură să determine începutul cursului termenului de apel sau, după caz, de
recurs; faptul că părţii ce a căzut parţial în pretenţii i s-a comunicat cererea
de apel, formulată de adversar, nu face să curgă, împotriva acesteia,
termenul de apel, dacă nu i s-a comunicat valabil hotărârea instanţei etc.
Există şi situaţii în care termenele încep să curgă de la alte momente
decât comunicarea actului de procedură, cum ar fi: pronunţarea hotărârii
[spre exemplu, art. 158 alin. (3), art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], încuviinţarea
probei [art. 170 alin. (1), art. 186 alin. (2) C. proc. civ.], stabilirea preţului
imobilului [art. 504 alin. (2) C. proc. civ.] etc.
Punctul de împlinire este acela în care termenul îşi realizează efectul,
încetând posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a
fost acordat (pentru termenele imperative), ori născându-se dreptul de a
îndeplini anumite acte de procedură (pentru termenele prohibitive).
în intervalul cuprins între punctul de plecare şi punctul de împlinire,
termenele procedurale curg continuu, fără posibilitatea, în principiu, de a fi
întrerupte sau suspendate. Totuşi, împiedicarea părţii dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa ei, la care se referă art. 103 C. proc. civ., este analizată în
doctrină şi ca un caz de întrerupere a termenelor procedurale. La acest caz
general, uneori, se adaugă şi cazuri speciale de întrerupere, precum:
moartea părţii sau moartea mandatarului părţii în privinţa termenului de apel
(art. 285 şi art. 286 C. proc. civ., dispoziţii care se aplică şi termenului de
recurs), îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării pricinii
în materia perimării (art. 249 C. proc. civ.). De asemenea, termenul de
perimare este susceptibil de a fi suspendat (art. 250 C. proc. civ.).
Secţiunea a IlI-a. Decăderea şi repunerea în termen
§1. Noţiunea şi importanţa decăderii
Articolul 103 alin. (1) C. proc. civ. dispune că neexercitarea oricărei căi
de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea
dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Există şi alte norme juridice care prevăd expres sancţiunea decăderii

[articolele 118 alin. (2), 138 alin. (3), 170 alin. (3), 186 alin. (2), 287 alin. (2)
şi 610 C. proc. civ. etc], alteori sunt folosite expresii echivalente [cum ar fi:
„nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii” - art. 136 C. proc. civ.; „nu
vor mai putea fi invocate în cursul instanţei” - art. 138 alin. (1) C. proc. civ.],
dar, de cele mai multe ori, decăderea nu este expres prevăzută de lege, însă
toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi stabilite sub
sancţiunea decăderii, derogările trebuind să fie expres prevăzute de lege
[concluzie desprinsă din art. 103 alin. (1) C. proc. civ.]. Aşadar, este greşită
afirmaţia (soluţia) potrivit căreia decăderea ar interveni numai dacă este
prevăzută în mod expres de lege.
Decăderea poate fi definită ca fiind acea sancţiune procedurală care
constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini
orice alt act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ
prevăzut de lege, deci în pierderea unui drept procedural neexercitat în
termenul legal peremptoriu.
Rezultă că decăderea sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă
partea ce nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat
de lege. Sancţiunea procedurală a decăderii este destinată să asigure
celeritatea procesului civil şi îndeplineşte două funcţii: funcţia preventivă
(părţile sunt avertizate asupra consecinţelor la care se expun în cazul
nerespectării termenelor prevăzute de lege) şi funcţia sancţionatorie (cel ce
nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul fixat de lege pierde acest
drept).
§2. Condiţiile decăderii
Pentru a interveni sancţiunea decăderii, trebuie întrunite, cumulativ,
următoarele
condiţii:
- existenţa unui termen legal şi imperativ (peremptoriu) înăuntrul căruia
trebuie
exercitat dreptul procedural;
- partea (ori procurorul) să nu fi exercitat dreptul procedural înăuntrul
acestui termen;
- inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii. Se impun
unele precizări în legătură cu aceste condiţii:
Cât priveşte prima condiţie, reţinem aşadar că, pentru a interveni
decăderea, trebuie să fie vorba despre un termen legal, iar nu un termen
judecătoresc sau convenţional. Nerespectarea termenelor judecătoreşti
atrage o altă sancţiune, şi anume: posibilitatea pe care o are instanţa de
judecată de a nu mai acorda un nou termen pentru îndeplinirea actului de
procedură [uneori, legea limitează dreptul de apreciere al judecătorului, de
exemplu, art. 155 alin. (1) şi art. 156 alin. (1) C. proc. civ.], ceea ce
echivalează totuşi cu pronunţarea unei decăderi.
Nu orice termen legal este prevăzut sub sancţiunea decăderii, ci
această sancţiune implică nerespectarea unui termen imperativ
(peremptoriu) prevăzut de lege. Nerespectarea termenelor prohibitive
(dilatorii) atrage nulitatea actului de procedură efectuat înainte de împlinirea
termenului.
Raportându-ne la o altă clasificare a termenelor procedurale, mai
precizăm că decăderea implică un termen absolut, iar nu un termen relativ.
14.
194
Decăderea şi repunerea în termen 195

Decăderea intervine nu numai atunci când legea stabileşte un termen
fix pentru îndeplinirea unui anumit act de procedură, iar partea a lăsat să
expire acel termen fără a beneficia de el (spre exemplu, partea nu a introdus
cererea de apel în termenul prevăzut de art. 284 C. proc. civ.), ci şi atunci
când legea prevede că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-un
anumit moment procesual sau într-o anumită etapă a procesului, iar partea
nu a îndeplinit actul de procedură până la acel moment sau în acea etapă
procesuală (de exemplu, nu a cerut recuzarea înainte de începerea oricărei
dezbateri etc), precum şi atunci când legea stabileşte o anumită ordine în
efectuarea actelor de procedură şi partea nu a respectat-o [spre exemplu,
partea interesată este decăzută din dreptul de a invoca nulitatea relativă
dacă nu a făcut-o la primul termen de înfăţişare ce a urmat acelei
neregularităţi şi înainte de a se pune concluzii în fond - art. 108 alin. (3) C.
proc. civ.].
în legătură cu cea de a doua condiţie, subliniem că decăderea
sancţionează neexer-citarea în termenul legal peremptoriu a drepturilor
procedurale recunoscute de lege părţilor şi procurorului. Decăderea nu
intervine însă în cazul drepturilor procedurale ale instanţei de judecată
(drepturi care sunt, în acelaşi timp, şi îndatoriri procesuale).
Cât priveşte cea de a treia condiţie, menţionăm că sancţiunea decăderii
nu intervine:
- dacă există o dispoziţie expresă a legii în acest sens [cum ar fi, spre
exemplu, art. 186 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că decăderea din
dovada cu martori, pentru neîndeplinirea obligaţiei referitoare la depunerea
sumei necesare despăgubirii şi transportului martorilor, se acoperă dacă
martorii se înfăţişează la termenul fixat pentru audierea lor; de asemenea,
sancţiunea decăderii (din dreptul de a exercita apelul) nu operează nici în
cazul în care, fiind îndeplinite condiţiile ce se desprind din art. 293 C. proc.
civ., intimatul formulează o cerere de apel incidental în intervalul de timp
situat între momentul împlinirii termenului de apel şi prima zi de înfăţişare
înaintea instanţei de apel];
- dacă decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de
solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una dintre celelalte părţi a
efectuat actul de procedură în termen (de exemplu, în cazul obligaţiilor
solidare sau indivizibile, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de
unul dintre coparticipanţi se vor extinde şi la coparticipanţii care nu au
declarat apel sau, după caz, recurs, ori al căror apel sau recurs a fost respins
fără a fi cercetat în fond);
- dacă partea ce putea invoca decăderea renunţă la acest drept.
Pentru ca partea interesată să renunţe la dreptul de a invoca decăderea,
trebuie îndeplinite următoarele cerinţe: termenul să fie reglementat de
norme de ordine privată, partea să aibă capacitate de exerciţiu deplină,
renunţarea să intervină numai după ce termenul a expirat, renunţarea să fie
strict personală şi expresă;
- în acele cazuri în care, deşi este vorba despre nerespectarea unui
termen legal imperativ, legea stabileşte o altă sancţiune (astfel, formularea
cererii reconvenţionale sau a cererii de introducere în judecată a unei alte
persoane după expirarea termenului prevăzut de lege atrage sancţiunea
judecării separate a cererii respective de cererea de chemare în judecată,
afară de situaţia când părţile convin judecarea împreună a celor două cereri -
art. 135 C. proc. civ.);
- dacă partea interesată dovedeşte că a fost împiedicată de o

împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în
termen, aspect asupra căruia vom reveni în finalul acestei secţiuni.
§3. Invocarea şi pronunţarea decăderii
Pentru a interveni decăderea, aceasta trebuie invocată şi apoi
pronunţată de către instanţă, desigur după ce a verificat şi constatat
îndeplinirea celor trei condiţii menţionate mai sus. Aşadar, decăderea nu
operează de drept, ci ea trebuie pronunţată de către instanţă.
Condiţiile în care poate fi invocată decăderea sunt determinate de
caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice care
stabileşte termenul (legal, peremptoriu şi absolut).
Dacă norma juridică este de ordine publică, decăderea poate fi
invocată de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu,
în orice stadiu al procesului. Sunt însă şi situaţii în care legea limitează
momentul până la care se poate invoca decăderea. Astfel, art. 310 C. proc.
civ. prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a
fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar,
recursul se va socoti făcut în termen.
Dacă norma care stabileşte termenul are caracter de ordine privată,
decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul
termen de înfăţişare ce a urmat momentului cunoaşterii motivului de
decădere. Partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăşi
din dreptul de a o invoca.
Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal
peremptoriu.
Mijlocul procedural de invocare a decăderii este excepţia, dacă
procesul este în curs. Dacă a intervenit o hotărâre de fond, decăderea poate
fi invocată, prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului. Dacă norma
juridică are caracter de ordine privată, decăderea poate fi valorificată pe
calea apelului sau a recursului numai dacă, în faţa instanţei de fond, ea a fost
invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia de decădere sau a omis să
se pronunţe cu privire la aceasta.
§4. Efectele decăderii
Efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural
ce nu a fost exercitat în termenul legal imperativ.
Decăderea nu atinge dreptul subiectiv civil, dar poate duce, indirect, la
pierderea acelei componente a dreptului la acţiune ce priveşte posibilitatea
de a obţine condamnarea pârâtului, respectiv de a obţine respingerea cererii
de chemare în judecată formulată de reclamant.
Dacă partea a fost decăzută din dreptul de a efectua actul de
procedură şi totuşi face acel act, acesta este lovit de nulitate. într-o
asemenea situaţie, nulitatea actului de procedură nu intervine însă ca efect
direct al nerespectării normei juridice care a stabilit termenul legal
peremptoriu, ci este. o consecinţă a decăderii.
Decăderea şi repunerea în termen
197
Actele ulterioare făcute pe baza unui act efectuat după expirarea

termenului legal imperativ sunt şi ele atinse de sancţiunea nulităţii, dacă nu
pot avea o existenţă de sine stătătoare.
Decăderea lipseşte actul de procedură de efectele sale fireşti, însă,
dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt,
acestea îşi vor produce efectele (de exemplu, o cerere de exercitare a unei
căi de atac respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară
sau ca un început de dovadă scrisă).
Decăderea îşi produce efectele numai dacă a fost constatată şi
pronunţată de către instanţă. Dacă decăderea nu a fost pronunţată de
instanţă, actul de procedură făcut după împlinirea termenului legal
peremptoriu rămâne valabil, iar dacă toate căile care permiteau să se
constate şi pronunţe decăderea nu mai pot fi folosite, sancţiunea rămâne
definitiv inoperantă.
§5. Repunerea în termen
Prevederile art. 103 C. proc. civ., potrivit cărora, decăderea nu
operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură, actul de
procedură urmând a se îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării, iar în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării, sunt
prezentate în literatura de specialitate şi în practica judiciară ca
reglementând instituţia repunerii în termen. De altfel, unele acte normative
folosesc expres noţiunea de repunere în termen.
Pentru a se putea dispune, de către instanţă, repunerea în termen,
trebuie întrunite, cumulativ, următoarele cerinţe:
- partea care nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul legal
peremptoriu să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa
ei, deci a unei împrejurări ce exclude culpa părţii respective;1
- împrejurarea ce a împiedicat partea să acţioneze să se fi produs
înăuntrul termenului legal peremptoriu în care trebuia exercitat dreptul
procedural, iar nu să se fi ivit după expirarea termenului respectiv;
- în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea
interesată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de
exercitare a căii de atac ori cererea prin care solicită încuviinţarea îndeplinirii
unui alt act de procedură.
1 Faptul detenţiunii nu poate fi considerat ca o piedică mai presus de
voinţa părţii, care să o fi împiedicat să îşi exercite dreptul în termenul
prevăzut de lege, deci o astfel de împrejurare nu apără împotriva decăderii -
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1849/1956, în CD. 1956, voi. II, p. 240.
Neglijenţa manifestată de prepusul recurentei, prin înregistrarea
corespondenţei după 3 zile de la primirea ei, nu constituie o împrejurare de
împiedicare a introducerii în termen a recursului, mai presus de voinţa părţii -
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 185/1985, în R.R.D. nr. 10/1985, p. 72.
Faptul că juristul unităţii a fost în incapacitate temporară de muncă nu
constituie o împrejurare mai presus de voinţa unităţii, care să determine
repunerea în termenul de motivare a recursului - CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 70/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998,
p. 308.
Subliniem că, spre deosebire de repunerea în termenul de prescripţie

extinctivă, reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în
termenul de exercitare a unei căi de atac sau de îndeplinire a oricărui alt act
de procedură nu poate fi acordată din oficiu de către instanţă, ci numai dacă
este cerută de partea interesată.1 Aceasta deoarece nu se poate deroga de
la principiul disponibilităţii dacă nu există o dispoziţie legală specială care să
permită o atare derogare.2
Asupra repunerii în termen se va pronunţa instanţa competentă să
soluţioneze calea de atac ori să îndeplinească actul de procedură respectiv,
deoarece cererea de repunere în termen este un incident procedural. De
exemplu, cererea de repunere în termenul de apel se va soluţiona de
instanţa de apel, chiar dacă, potrivit art. 288 alin. (2) C. proc. civ., cererea de
apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii.3
în cazul în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de
procedură care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, instanţa se
va pronunţa printr-o încheiere interiocutorie, care nu poate fi atacată decât
odată cu hotărârea dată asupra fondului.
Dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac,
instanţa va pronunţa o încheiere dacă admite repunerea în termen, după
care va trece la soluţionarea căii de atac respective. încheierea de admitere
a cererii de repunere în termenul de exercitare a căii de atac poate fi atacată
(de intimat sau de procuror) numai odată cu hotărârea pronunţată în calea
de atac respectivă, cu condiţia ca aceasta din urmă să fie susceptibilă de
exerciţiul vreunei căi de atac. în cazul în care instanţa respinge cererea de
repunere în termenul de exercitare a unei căi de atac, atunci va pronunţa o
hotărâre prin care va respinge atât cererea de repunere în termen (ca
neîntemeiată sau, după caz, ca tardivă), cât şi calea de atac (ca tardivă).4
Dacă s-a cerut repunerea în termenul de apel, hotărârea este supusă
recursului. Dacă s-a cerut repunerea în termenul de recurs, hotărârea prin
care se respinge această cerere este irevocabilă. Dacă s-a cerut repunerea în
termenul de exercitare a unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri,
hotărârea este susceptibilă de exerciţiul acelei căi de atac (apel sau, după
caz, recurs) ce putea fi exercitată împotriva hotărârii ce urma să se pronunţe
în contestaţia în anulare sau în revizuire.
1 C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 58/2002, în
CJ. nr. 10/2002, p. 21.
2 A se vedea şi CA. Bacău, decizia civilă nr. 343/1994, în
Jurisprudenţa 1993-1994,p. 127.
3 Cererea de repunere în termenul de recurs se va judeca de către
instanţa de recurs, chiar
dacă, potrivit art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs se depune, sub
sancţiunea nulităţii, la
instanţa a cărei hotărâre se atacă - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia
nr. 865/1961, CD.
1961, p. 319. Repunerea în termenul de exercitare a apelului poate fi
acordată numai de
instanţa de apel, iar nu şi de instanţa de recurs cu ocazia soluţionării
recursului exercitat
împotriva hotărârii prin care apelul a fost respins ca tardiv - CA. Iaşi,
decizia civilă
nr. 585/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 227.
4 Depăşirea termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării
atrage respingerea cererii de
repunere în termenul de apel (ca tardivă - s.n.), astfel încât apelul se va
respinge ca tardiv -
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1561/1998, în Culegere de
practică judiciară
civilă 1998, p. 219.
Capitolul V Judecata în primă instanţă

Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată
§1. Noţiune
Actul de procedură prin care partea interesată se adresează instanţei
pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare
acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în judecată.
Aşadar, prin intermediul cererii de chemare în judecată, o persoană
fizică sau juridică supune judecăţii o pretenţie, declanşând astfel procesul
civil.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată
de principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate, precum
şi de un aspect al principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa nu poate să
judece până ce nu a fost învestită de partea interesată, instanţa civilă
neputându-se sesiza din oficiu, afară de excepţiile limitativ prevăzute de
lege.
Tocmai de aceea, art. 109 alin. (1) C. proc. civ. dispune că oricine
pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere
înaintea instanţei competente.
Unele norme speciale prevăd că sesizarea instanţei judecătoreşti se
face printr-un act de procedură, care nu este însă denumit cerere de
chemare în judecată. Astfel: în materie contravenţională, se face referire la
plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor;
noţiunea de contestaţie este folosită în materie electorală etc. în asemenea
situaţii, este vorba despre un act de procedură prin care se declanşează
controlul judecătoresc asupra unor acte, cu sau fără caracter jurisdicţional, ce
provin de la organe din afara sistemului instanţelor judecătoreşti. In lipsa
unor dispoziţii legale exprese, actul respectiv trebuie să respecte condiţiile
de formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, deoarece
este mijlocul procedural prin care se învesteşte instanţa.
Uneori, atât în legislaţie, cât şi în practică, se folosesc şi alţi termeni ca
fiind sinonimi cu acela de cerere de chemare în judecată, precum: cerere,
cerere principală, cerere introductivă, cerere iniţială, petiţie, acţiune etc.
De reţinut că, deşi în frecvente cazuri, noţiunea de acţiune civilă este
utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este însă
necesar să nu se pună semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată
şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai
una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile, anume aceea prin
care se pune în mişcare acţiunea civilă.
200
Judecata în primă instanţă
Cererea de chemare în judecată
201
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată

Elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în
judecată sunt prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi la aceste elemente ne
vom referi în cele ce urmează.
a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau, după caz, de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar
în cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare în
judecată trebuie indicate atât numele şi domiciliul sau reşedinţa
reclamantului, cât şi numele şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, în cazul
în care cheamă în judecată mai multe persoane, ale fiecărui pârât.1 Aşadar,
nu ar fi suficient ca respectiva cerere să fie formulată împotriva unei
persoane neindividualizate prin atributele de identificare arătate de art. 112
pct. 1 C. proc. civ. (de exemplu, cererea de chemare în judecată este
îndreptată împotriva posesorului unui anumit bun, fără a se indica numele şi
domiciliul sau reşedinţa acestuia; pretenţia este formulată împotriva
moştenitorilor unei persoane, fără a se indica numele şi domiciliul acestora
etc).
în doctrină se subliniază că, deşi legea nu se referă şi la prenume, este
recomandabil ca în cerere să se treacă şi prenumele părţilor, pentru ca
identificarea să se facă mai uşor.2 însă, potrivit art. 12 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954, „numele cuprinde numele de familie şi prenumele”, o dispoziţie
identică fiind înscrisă şi în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003
privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice. Este adevărat că în unele norme juridice speciale cuvântul
«nume» este utilizat într-un sens restrâns, desemnând numele de familie sau
chiar prenumele, dar, ori de câte ori din conţinutul normei juridice nu rezultă
intenţia legiuitorului de a da o accepţiune restrânsă, atunci norma juridică
urmează a fi interpretată în sensul că se referă atât la numele de familie, cât
şi la prenume (acesta fiind şi cazul art. 112 pct. 1 C. proc. civ.).
Cât priveşte celălalt atribut de identificare a persoanei fizice la care se
referă textul de lege, interesează nu atât domiciliul în sensul de locuinţă
statornică sau principală, ci locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se
comunica actele de procedură. Tocmai de aceea, domiciliul este pus pe
acelaşi plan cu reşedinţa. Domiciliul poate fi cel real, dar poate fi şi un
domiciliu ales. Alegerea de domiciliu se face fie prin convenţie, fie prin simplă
manifestare de voinţă unilaterală. Efectele juridice ale domiciliului ales se
limitează însă numai la operaţiile şi procesele pe care părţile le-au avut în
vedere.
Pentru ipoteza în care reclamantul locuieşte în străinătate, art. 112
pct. 1 C. proc. civ. mai prevede că în cererea de chemare în judecată
reclamantul trebuie să
1 Dacă reclamantul a chemat în judecată mai mulţi pârâţi, însă
nominalizează numai doi
dintre ei, cererea nu poate fi anulată în întregime, pe motivul că nu au
fost indicaţi şi ceilalţi
pârâţi, ci trebuie rezolvată în raport cu pârâţii nominalizaţi - T.M.B.,
secţia a m-a civilă,
decizia nr. 3126/1984, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 60.
2 A se vedea, spre exemplu: O. Ungureanu, Actele de procedură în
procesul civil (la
instanţa de fond), Bucureşti, 1994, p. 48-49; /. Leş, op. cit., p. 333.
indice şi domiciliul ales în România, iar toate comunicările privind

procesul i se vor face la domiciliul ales.
Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui să
menţioneze această împrejurare în cerere, iar apoi să dovedească faptul că a
făcut tot posibilul pentru a afla domiciliul părţii adverse, inclusiv prin cerere
adresată serviciului de evidenţă a populaţiei.
Indicarea domiciliului sau a reşedinţei prezintă importanţă nu numai
pentru identificarea părţilor, ci poate determina competenţa teritorială şi
fixează locul unde se vor comunica actele de procedură.
întrucât legea nu prevede, în cererea de chemare în judecată nu
trebuie menţionate şi alte atribute de identificare a reclamantului sau a
pârâtului persoană fizică (cetăţenia, data naşterii etc).
Cât priveşte persoanele juridice, în cerere vor fi indicate următoarele
atribute de identificare: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau, după caz, numărul de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Nu este nevoie să se
precizeze şi celelalte atribute de identificare a persoanei juridice, afară de
cazul când o normă juridică specială ar dispune altfel.
b) Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în
cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional
Articolul 112 pct. 2 C. proc. civ. are în vedere situaţia în care cererea
de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului
dedus judecăţii, adică de un reprezentant (convenţional sau legal) al
titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva
reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Trebuie deci ca în cerere să se indice atât reprezentantul, cât şi
reprezentatul. Considerăm că se are în vedere nu numai reprezentarea
persoanelor fizice sau juridice prin alte persoane, ci şi reprezentarea
intereselor individuale sau colective prin persoane cărora acele interese nu le
sunt totuşi destinate, deci atunci când legea acordă exerciţiul dreptului la
acţiune unor persoane ce nu sunt titulare ale dreptului subiectiv civil care se
urmăreşte a fi valorificat.
Dacă reprezentantul nu îşi arată această calitate în cererea pe care o
face, el este presupus că lucrează în nume propriu, sancţiunea fiind aceea că
el nu va mai putea să pretindă ulterior, în instanţă, că lucrează ca
reprezentant, iar cererea de chemare în judecată se va respinge ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, deoarece
reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv civil dedus judecăţii.
Cerinţa indicării în cerere a calităţii persoanei care lucrează pentru
titularul dreptului se aplică şi în cazul asistării minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, deoarece cererea se face personal de minor, dar se
semnează nu numai de către acesta, ci şi de către persoana chemată de lege
să îl asiste (părinţi, tutore sau curator), astfel încât în cerere trebuie să se
precizeze calitatea de ocrotitor legal.
în cazul în care o persoană stă în proces în nume propriu, dar şi ca
reprezentant al altei persoane, va trebui să specifice în cererea de chemare
în judecată că acţionează în ambele calităţi. De asemenea, când cererea este
făcută de un reprezentant comun al mai multor persoane, ar trebui ca
reprezentaţii să fie identificaţi individual şi să se menţioneze calitatea de
reprezentant comun al celui ce formulează cererea.
202 Judecata în primă instanţă
Se apreciază că cererea introdusă de un administrator sechestru nu
trebuie să cuprindă mai mult decât numele acestuia, cu indicarea calităţii
sale şi alăturarea hotărârii care îi conferă această calitate, deoarece, lucrând
în profitul părţilor liti-gante, administratorul sechestru nu este un
reprezentant propriu-zis al celor aflaţi în judecată, ci un administrator oficial
al intereselor pentru care se judecă. In schimb, creditorul chirografar care
exercită, în locul debitorului său neglijent sau indiferent, acţiunea oblică
(subrogatorie) este ţinut să arate situaţia sa de creditor, dar trebuie să îl
indice şi pe titularul dreptului subiectiv civil, deşi ideea de reprezentare care
stă la baza art. 974 C. civ. este mai mult un mod de a prezenta o situaţie
legală particulară. La cerere, trebuie să se anexeze actele din care să rezulte
calitatea de reprezentant convenţional sau legal (art. 83 C. proc. civ.).
c) Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci
când preţuirea este cu putinţă
Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia
concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui
bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.
Articolul 112 pct. 3 C. proc. civ. are în vedere şi obiectul material al
dreptului pretins, referindu-se atât la valoarea acestuia, cât şi la modul de
identificare a imobilelor (localitatea şi judeţul, strada, numărul sau
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, iar, dacă este cazul, numărul de carte
funciară şi numărul topografic).
Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie licit (deci să nu
vină în conflict cu legea), posibil (reclamantul să nu solicite instanţei
obligarea pârâtului la ceva ce nu s-ar putea realiza, de exemplu, la predarea
unui bun individual determinat care a pierit) şi determinat sau determinabil
(în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere concretă, iar nu o problemă de
principiu; spre exemplu, nu s-ar putea cere instanţei să constate că
reclamantul nu are nici un fel de datorie faţă de pârât).
Reclamantul nu este ţinut de obiectul indicat iniţial în cererea de
chemare în judecată, ci, în condiţiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., el
poate să îl completeze ori să îl modifice.
Obiectul cererii de chemare în judecată prezintă interes practic din
următoarele puncte de vedere: fixează limitele judecăţii, instanţa fiind
obligată să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse
judecăţii (art. 129 alin. final C. proc. civ.); poate determina competenţa
generală, materială sau teritorială; atrage o anumită constituire a instanţei;
determină fixarea taxelor judiciare de timbru; influenţează admisibilitatea
sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă; interesează litispendenţa,
conexitatea şi puterea de lucru judecat.
Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului,
însă, se admite că pârâtul poate contesta valoarea indicată de reclamant,
ipoteză în care va aprecia instanţa, în baza elementelor puse la dispoziţie de
către părţi. Valoarea obiectului prezintă interes pentru: stabilirea taxelor de
timbru; admisibilitatea sau inadmisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor
sau a prezumţiilor simple (art. 1191 şi art. 1203 C. civ.); competenţă.
Cererea de chemare în judecată 203

d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea
Ideea de obiect evocă imediat pe aceea de cauză, însă textul care
fixează cuprinsul cererii de chemare în judecată nu foloseşte noţiunea de
cauză, care se întâlneşte în alte texte [precum, art. 163 alin. (1) şi art. 164
alin. (1) C. proc. civ.; art. 1201 C. civ.]. Obligaţia reclamantului de a arăta
cauza pretenţiei sale (cauza cererii de chemare în judecată) este cuprinsă în
chiar menţiunea prevăzută de art. 112 pct. 4 C. proc. civ.
în privinţa cauzei cererii de chemare în judecată, dacă toţi autorii
înţeleg prin aceasta fundamentul pretenţiei ce a fost supusă judecăţii, atunci
când se precizează în ce constă acest fundament, părerile nu mai sunt
unitare. Astfel, unii autori situează fundamentul pretenţiei exclusiv pe
tărâmul dreptului, cauza fiind regula de drept invocată în susţinerea cererii.
Opusul acestei concepţii este cea potrivit căreia cauza se situează exclusiv
pe terenul faptelor, fiind ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt pe care se
întemeiază cererea. într-o a treia opinie, pe care o considerăm preferabilă,
prin cauza cererii de chemare în judecată trebuie să se înţeleagă situaţia de
fapt calificată juridic (sunt frecvente cazurile în care elementele de fapt sunt
greu de distins de cele de drept, astfel încât pentru a defini cauza nu se
poate face abstracţie nici de fapte, nici de drept).
Prin motive de fapt şi de drept, art. 112 pct. 4 C. proc. civ.
desemnează toate acele împrejurări, circumstanţe, dar şi principii, instituţii,
categorii, reguli juridice, a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea
şi lămurirea obiectului procesului. Se arată că nu este obligatoriu ca
reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenţia
sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziţie
obiectul şi motivele de fapt.
în multe cazuri, pentru calificarea juridică a cererii (motivarea în drept)
ajunge o simplă expunere clară şi ordonată a faptelor. Sunt însă probleme de
drept care nu se pot prezenta decât juridic, în noţiuni şi expresii consacrate,
invocând principii, instituţii sau categorii juridice (uzucapiune, retract litigios,
căsătorie putativă, drept de retenţie, pact comisoriu, prescripţie extinctivă).
Este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenţiei sale, fără a indica şi
textul de drept substanţial corespunzător, cum ar fi, contractul de locaţiune,
uzucapiunea, succesiunea legală etc. Spre exemplu: predarea unui imobil
poate fi consecinţa unei cereri posesorii, a unei cereri în revendicare, în
anularea sau rezilierea unui contract de locaţiune, în executarea unui
contract de vânzare-cumpărare sau de locaţiune etc; plata unei sume de bani
invocată într-o cerere de chemare în judecată poate avea drept cauză un
contract de împrumut, de vânzare-cumpărare, de antrepriză etc, repararea
unui prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite etc.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Când se solicită dovada prin înscrisuri, se vor anexa la cerere copii de
pe înscrisuri, pe care reclamantul le va certifica pentru conformitate cu
originalul, în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt şi câte un exemplar pentru
instanţă. Dacă reclamantul apreciază că este necesar şi suficient să depună
numai o parte dintr-un înscris, va alătura cererii numai copii de pe această
parte, însă instanţa poate dispune

prezentarea înscrisului în întregime. în cazul înscrisurilor scrise cu litere
vechi sau într-o limbă străină, se vor depune copii cu litere latine sau
traduceri în limba română, certificate de parte.
Dacă reclamantul doreşte să îşi dovedească susţinerile şi cu
interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia.
Când solicită proba cu martori, reclamantul va indica numele şi
locuinţa fiecărui martor.
f) Semnătura
Semnătura atestă nu numai voinţa părţii de a declanşa procesul civil,
ci şi exactitatea conţinutului cererii de chemare în judecată. Tocmai de
aceea, semnătura trebuie situată la sfârşitul cererii, deoarece numai în acest
fel ea constituie o atestare integrală a conţinutului cererii.
Cererea formulată în nume propriu trebuie semnată de cel ce se
pretinde a fi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar cererea
formulată prin reprezentant va fi semnată de către acesta.
Cerinţa în discuţie nu este îndeplinită dacă, în loc de semnătură, este
trecut doar numele reclamantului, însă, dacă alături semnează avocatul sau
mandatarul, care îşi justifică această calitate, atunci cererea este valabilă. De
asemenea, în cazul în care cererea este semnată de o altă persoană, în
numele reclamantului, acesta din urmă poate ratifica respectiva cerere,
înăuntrul termenului prevăzut de lege pentru introducerea ei.
Cât priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei vreuneia din
menţiunile prevăzute de art. 112 C. proc. civ., reţinem că numele, obiectul şi
semnătura sunt prevăzute de art. 133 alin. (1) C. proc. civ. sub sancţiunea
nulităţii. Aceasta înseamnă că, în cazul lipsei numelui, obiectului1 sau
semnăturii, vătămarea la care face referire art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se
presupune.
Totuşi, potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., lipsa semnăturii se poate
împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa semnăturii,
reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare
următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost
invocată această neregularitate; în cazul în care nu semnează, atunci
instanţa va anula cererea.
Pentru celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată, nulitatea
cererii va interveni numai dacă s-a cauzat părţii adverse o vătămare, care nu
poate fi înlăturată decât prin anularea actului, deci trebuie să se dovedească
vătămarea.2 însă, în cazul
1 Dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde obiectul şi
valoarea lui, după preţuirea
reclamantului (în speţă, reclamantul a solicitat remunerarea pentru
serviciul prestat pârâtului),
în funcţie de care se stabilesc o serie de coordonate ale procesului civil,
precum competenţa,
taxa de timbru etc, instanţa va anula cererea - Trib. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia
nr. 2198/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 306.
2 Pentru o aplicaţie practică, referitoare la anularea cererii pentru
neindicarea domiciliului
sau reşedinţei pârâtului, a se vedea Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 307. Subliniem însă
că instanţa nu ar
mai putea anula cererea pentru lipsa menţiunii referitoare la domiciliul
sau reşedinţa pârâtului
205
Cererea de chemare în judecată
în care cel ce a formulat cererea nu a menţionat împrejurarea că
acţionează în calitate de reprezentant al titularului dreptului pretins, după
cum am arătat, sancţiunea constă în respingerea cererii ca fiind introdusă de
o persoană fără calitate procesuală activă. Dacă s-a menţionat că se
acţionează în calitate de reprezentant, dar nu se depune dovada calităţii de
reprezentant, cererea va fi anulată, în condiţiile prevăzute de art. 161 C.
proc. civ. De asemenea, dacă nu se indică în cererea de chemare în judecată
mijloacele de probă, iar acestea nu au fost propuse la prima zi de înfăţişare,
în principiu, intervine sancţiunea decăderii [art. 138 alin. (1) C. proc. civ.].
în legătură cu cuprinsul cererii de chemare în judecată, se mai impun
unele precizări. în primul rând, subliniem că dispoziţiile înscrise în art. 112 C.
proc. civ. se completează cu prevederile generale în materie de cereri
adresate instanţelor judecătoreşti (art. 82-84 C. proc. civ.), deci, în cererea
de chemare în judecată trebuie să se indice şi instanţa căreia i se adresează
respectiva cerere.
în al doilea rând, menţionăm că art. 112 C. proc. civ. reprezintă dreptul
comun în ceea ce priveşte elementele cererii de chemare în judecată, însă,
există şi norme speciale care derogă de la textul menţionat (art. 333 C. proc.
civ. în ceea ce priveşte conţinutul cererii necontencioase; art. 355 C. proc.
civ. cu privire la cuprinsul cererii de arbitrare; art. 612 C. proc. civ. stabileşte
unele menţiuni suplimentare pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ;
art. 6732 C. proc. civ. prevede elementele suplimentare pe care trebuie să le
conţină cererea de partaj).
în al treilea rând, precizăm că unele norme speciale prevăd necesitatea
ataşării la cererea de chemare în judecată a unor anexe [spre exemplu: la
cererea de divorţ se ataşează certificatul de căsătorie şi, dacă este cazul,
certificatele de naştere ale copiilor minori - art. 612 alin. (3) C. proc. civ.;
cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie însoţită de actele prevăzute în art.
35 alin. (2), din Legea nr. 273/2004].
în al patrulea rând, subliniem că elementele arătate în art. 112 C. proc.
civ. reprezintă condiţiile formale, intrinseci cererii de chemare în judecată,
care, ca orice act de procedură, trebuie să respecte şi o serie de condiţii
extrinseci, precum: introducerea cererii înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă, competenţa instanţei sesizate, îndeplinirea unor proceduri
prealabile (de exemplu, procedura reclamaţiei administrative prealabile în
sistemul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reclamaţia
prealabilă adresată furnizorului de servicii poştale conform art. 40 din
Ordonanţa nr. 31/2002 privind serviciile poştale, procedura reclamaţiei
prealabile în sistemul Regulamentului de transport pe căile ferate din
România, concilierea directă în cazul proceselor comerciale evaluabile
pecuniar etc.),1 plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar etc.
atunci când reclamantul dovedeşte că a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru a afla domiciliul sau reşedinţa pârâtului, concluzie desprinsă din art.
95 C. proc. civ.
Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în cazurile anume prevăzute
de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după
îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de lege, iar
dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată. Fiind vorba de o condiţie specială pentru sesizarea instanţei, deci
de o condiţie specială referitoare la exercitarea dreptului la acţiune,
înseamnă că introducerea
§3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea dosarului

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă. La
cerere, se vor alătura atâtea copii câţi pârâţi sunt, iar, dacă este cazul şi
anexele necesare (dovada îndeplinirii procedurii prealabile, chitanţa de plată
a taxei judiciare de timbru, dovada calităţii de reprezentant, copii de pe
înscrisuri etc.)- Dacă pârâţii au un reprezentant comun sau dacă pârâtul are
mai multe calităţi juridice (de exemplu, stă în judecată în nume propriu, dar
şi ca reprezentant legal al altui pârât) se va comunica (deci, reclamantul va
trebui să depună) o singură copie de pe cererea de chemare în judecată şi de
pe înscrisuri.
Cererea trimisă prin poştă se depune la registratura instanţei, unde
primeşte dată certă, după care se predă preşedintelui instanţei în vederea
trecerii rezoluţiei, alătu-rându-i-se plicul cu data ştampilei poştei (care
prezintă importanţă pentru a se stabili dacă a fost făcută înăuntrul
termenului prevăzut de lege - art. 104 C. proc. civ.). Cererea de chemare în
judecată depusă de parte, personal sau prin mandatar primeşte dată certă la
prezentarea ei preşedintelui ori, după caz, înlocuitorului acestuia.
Preşedintele instanţei (judecătorul care îi înlocuieşte), după verificarea
plăţii taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, va fixa, prin rezoluţie,
termenul de judecată, precum şi completul ce va soluţiona pricina.
Când cererea de chemare în judecată are unele lipsuri din punctul de
vedere al cerinţelor prevăzute de lege, iar reclamantul este de faţă, i se va
pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună, dacă
este cazul, copii de pe cererea de chemare în judecată sau copii certificate
de pe înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea.
Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea
nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un
termen scurt. în cazul în care cererea a fost primită prin poştă, reclamantului
i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că, până la termenul
acordat, urmează să facă modificările sau completările necesare. Acordarea
termenului pentru completarea sau modificarea cererii de chemare în
judecată se face, în toate cazurile, cu menţiunea că neîndeplinirea în acest
termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage
suspendarea judecăţii.
Termenul fixat pentru completarea sau modificarea cererii de chemare
în judecată nu trebuie confundat cu primul termen de judecată. Aşadar, după
ce reclamantul şi-a completat ori modificat cererea, preşedintele va fixa
primul termen de judecată, aşa
cererii de chemare în judecată fără îndeplinirea procedurii prealabile şi
obligatorii are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată ca
inadmisibilă. în acest sens, s-a decis că dacă este sesizată instanţa de
contencios administrativ fără a se parcurge procedura prealabilă şi
obligatorie a reclamaţiei administrative, cererea se va respinge ca
inadmisibilă -C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 134/1991,
în Probleme de drept 1990-1992, p. 645; decizia nr. 416/1995, în B.J. 1995, p.
588. Pentru soluţia potrivit căreia cererea s-ar respinge ca prematură, a se
vedea, totuşi, CA. Timişoara, decizia civilă nr. 30/1996, în Dreptul nr.
11/1996, p. 121.
cum rezultă cu claritate din primul alineat al art. 1141 C. proc. civ.
Pentru ipoteza în care reclamantul nu îşi modifică sau completează cererea în
termenul scurt stabilit, apreciem că preşedintele instanţei (înlocuitorul
acestuia) nu va mai fixa termen de judecată pentru ca instanţa să se
pronunţe asupra suspendării, ci, prin încheiere (guvernată de regulile
procedurii necontencioase), va putea să pronunţe suspendarea, ceea ce
înseamnă că dosarul rămâne în nelucrare, putând interveni perimarea.
Suspendarea este însă facultativă, deci, dacă preşedintele nu dispune prin
încheiere necontencioasă suspendarea, ci va fixa termen de judecată, atunci
se vor urma regulile obişnuite de judecată, iar instanţa de judecată nu ar mai
putea dispune suspendarea judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiei de a
modifica sau completa cererea de chemare în judecată, ci va lua alte măsuri
prevăzute de lege, de exemplu, va anula cererea pentru lipsa unor menţiuni,
potrivit art. 133 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea
pentru netimbrare etc.1 Considerăm că numai o asemenea interpretare ar da
eficienţă corelaţiei dintre art. 114 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., art. 1551 C.
proc. civ. şi art. 133 C. proc. civ. sau alte dispoziţii legale ce stabilesc alte
sancţiuni procedurale.
Articolul 114 alin. (5) C. proc. civ. prevede că, în procesele în care, în
condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei,
ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura
desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin
mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale
numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari,
persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art. 68 şi art. 1141 fiind
aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă de către
reclamanţi, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. (2), iar de către pârâţi,
odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg
asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile
dispoziţiile alin. (4), iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un
curator special.
Preşedintele, îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, fixează termenul
de judecată.
Pentru ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii apărării, primul
termen de judecată va fi astfel fixat încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul
să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile.
Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, se va putea stabili un termen mai
îndelungat. într-o asemenea situaţie, prin citaţie, pârâtul va fi informat că are
obligaţia de a-şi
1 într-o altă soluţie, ar urma să se admită că instanţa de judecată
poate să opteze între suspendarea judecăţii şi aplicarea altei sancţiuni
procedurale prevăzute de lege, ceea ce este mai greu de acceptat, deoarece
normele care stabilesc alte sancţiuni procedurale pentru nerespec-tarea
condiţiilor cererii de chemare în judecată au caracter de norme speciale şi
deci urmează a se aplica prioritar. De altfel, în actuala reglementare, art.
1551 C. proc. civ. nici nu se mai referă la neîndeplinirea de către reclamant a
obligaţiilor stabilite la primirea cererii de chemare în judecată.
208
alege domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul. în cazul în care pârâtul nu se conformează
acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată,
recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi
menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a
procedurii.
Când reclamantul este prezent la stabilirea termenului de judecată,
acestuia i se dă termenul respectiv în cunoştinţă, deci, reclamantul nu va fi
citat pentru primul termen de judecată şi nici pentru termenele de judecată
ulterioare.
Odată cu fixarea termenului de judecată, prin aceeaşi rezoluţie,
preşedintele instanţei va dispune citarea pârâtului (va fi citat şi reclamantul,
dacă acesta nu a fost prezent, personal sau prin reprezentant, la fixarea
termenului), căruia i se vor comunica atât copia de pe cererea de chemare în
judecată, cât şi copii de pe înscrisurile depuse de către reclamant şi i se va
pune în vedere să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
de judecată. Comunicarea se face numai de către instanţă, din dispoziţia
preşedintelui, neputând fi înlocuită printr-o scrisoare recomandată expediată
de reclamant pârâtului (afară de excepţiile expres prevăzute de lege),
deoarece regula echipolentei nu se aplică decât în cazurile expres prevăzute
de lege. Apreciem că, de lege ferenda, ar fi indicat să se ofere şi
reclamantului posibilitatea de a comunica el însuşi actele de procedură părţii
adverse1.
Pentru urgentarea judecăţii, preşedintele, cu ocazia fixării termenului
de judecată, poate încuviinţa chemarea pârâtului la interogatoriu (pârâtul
urmând a fi citat cu această menţiune, avându-se în vedere consecinţele pe
care legea le trage din nepre-zentarea la interogatoriu), dacă reclamantul a
formulat o asemenea cerere, precum şi alte măsuri pentru administrarea
probelor solicitate de reclamant, sub rezerva stabilirii admisibilităţii, în
contradictoriu, în şedinţa de judecată.
De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin
încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea
dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt.
După trecerea rezoluţiei pe cererea de chemare în judecată, aceasta
se va preda la registratură, unde cererea primeşte un număr din registrul
general de dosare şi se va înscrie în acest registru. Numărul de înregistrare în
registrul general de dosare reprezintă numărul de dosar sub care se vor
înregistra toate cererile şi înscrisurile depuse ulterior în legătură cu pricina
respectivă (la instanţa de apel şi la instanţa de recurs, se formează câte un
nou dosar, care se ataşează la dosarul primei instanţe; în caz de casare cu
trimitere spre rejudecare, dosarul va fi înregistrat ca un nou act de sesizare,
' De lege lata există o singură situaţie în care, în cursul procesului,
comunicarea actelor de procedură, cu excepţia citării părţii pentru primul
termen de judecată sau pentru primul termen ulterior repunerii cauzei pe rol,
precum şi a hotărârii judecătoreşti se poate face de către oricare dintre părţi.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Ttitlul XIII al Legii nr. 247/2005, în cazul
plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii
fondului funciar nr. 18/1991 „oricare dintre părţi poate îndeplini, prin
intermediul executorului judecătoresc, procedura de citare sau de
comunicare a cererilor ori înscrisurilor către cealaltă parte”.

menţionându-se aceasta şi la poziţiile iniţiale din registrul general şi
registrul informativ, iar acest nou dosar se va ataşa celui de bază).
Cererea se mai înscrie: în opisul alfabetic (în care se trec numele şi
prenumele tuturor părţilor ce figurează în pricinile înregistrate în registrul
general de dosare, indicându-se numărul dosarului în dreptul fiecărei părţi),
în registrul informativ (în care, pentru fiecare dosar se menţionează: primul
termen de judecată, cât şi celelalte termene fixate de instanţă; data ieşirii
dosarului respectiv din arhivă şi persoana sau organul căruia i s-a predat,
data reintrării dosarului în arhivă; numărul şi data hotărârii; soluţia
pronunţată; data trimiterii dosarului la altă instanţă şi data revenirii;
conexarea cu un alt dosar) şi în registrul de termene al arhivei (condica de
termene, în care toate dosarele se trec pe termenele de judecată fixate).
Pe coperta dosarului se menţionează: denumirea instanţei, numărul
dosarului, numele părţilor, obiectul pricinii, numărul şi data hotărârii (după
pronunţarea acesteia), indicele statistic, poziţia din registrul de executări.
Filele dosarului trebuie cusute şi numerotate, iar atunci când se înaintează
instanţei de apel sau de recurs ori se depune spre conservare, se va proceda
la şnuruirea definitivă şi se va aplica sigiliul, iar pe faţa interioară a ultimei
coperte arhivarul-registrator va certifica numărul filelor în cifre şi în litere. Mai
reţinem că volumul unui dosar nu poate depăşi 300 de file.
§4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată, fiind acea formă de manifestare a
acţiunii civile prin care se declanşează procesul civil, determină, odată cu
introducerea ei, anumite efecte juridice, atât pe planul dreptului procesual,
cât şi pe cel al dreptului substanţial.
Astfel, principalele efecte ale introducerii cererii de chemare în
judecată sunt următoarele:
- cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa cu judecarea
pricinii la care se referă. în materie civilă, cu unele excepţii, activitatea
jurisdicţională nu poate fi declanşată din propria iniţiativă a instanţei, astfel
încât cel care doreşte să obţină recunoaşterea sau stabilirea judiciară a
dreptului subiectiv civil pe care îl invocă ori a unei situaţii juridice pentru a
cărei realizare calea judecăţii este obligatorie trebuie să introducă o cerere
de chemare în judecată, iar, din acel moment, sub sancţiunea denegării de
dreptate, instanţa este obligată să o soluţioneze;
- cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se
va desfăşura judecata, atât din punctul de vedere al părţilor (reclamant şi
pârât), cât şi din punctul de vedere al obiectului cererii (pretenţia concretă).
Instanţa nu poate lărgi cadrul procesual, prin introducerea din oficiu a altor
persoane în proces sau prin modificarea obiectului cererii, această
posibilitate fiind recunoscută, în condiţiile prevăzute de lege, numai părţilor.
Raportul juridic procesual prezintă o importanţă deosebită, având în vedere
principiul relativităţii efectelor substanţiale ale hotărârilor judecătoreşti
(efecte care se vor produce numai faţă de reclamant şi pârât, eventual faţă
de terţii care au intervenit în proces fie din iniţiativa lor, fie la cererea părţilor
iniţiale), precum şi puterea de lucru judecat sau litispendenţa;
)5 BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ
Panait Istrati BRĂILA
întâmpinarea şi cererea reconvenţională
211
- în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii de

chemare în judecată exprimă opţiunea reclamantului pentru una dintre
instanţele deopotrivă competente, iar, după această alegere, reclamantul nu
mai poate reveni asupra ei şi pârâtul nu poate cere declinarea competenţei;
- în anumite situaţii, deşi cererea, fiind strict personală, nu poate fi
introdusă de altcineva decât titularul dreptului la acţiune, ea poate fi
transmisă moştenitorilor acestuia, dacă a fost introdusă înainte de deces de
către titular (stabilirea filiaţiei faţă de mamă - art. 52 C. fam., stabilirea
paternităţii - art. 59 C. fam., tăgăduirea paternităţii - art. 54 C. fam.,
revocarea donaţiei pentru ingratitudine - art. 833 C. civ. etc);
- dacă debitorul nu era pus în întârziere prin notificare sau nu era
de drept în
întârziere, introducerea cererii de chemare în judecată operează
punerea în întârziere
a pârâtului, cu următoarele consecinţe: în cazul cererilor prin care se
solicită pârâtului
să îşi execute obligaţia de a da un bun individual determinat, riscul
pieirii fortuite ulte
rioare a bunului va fi suportat de către pârât; pârâtul datorează
creditorului daune-inte-
rese moratorii (de exemplu, în cazul cererilor prin care se pretinde plata
unor sume
de bani, care anterior nu erau purtătoare de dobânzi, vor începe să
curgă dobânzile
din momentul introducerii cererii de chemare în judecată), precum şi
daune-interese
compensatorii; în cazul contractului sinalagmatic în care s-a prevăzut un
pact
comisoriu de gradul III, la momentul introducerii cererii, operează
rezoluţiunea, care
deci nu mai poate fi evitată de către debitorul-pârât prin executarea
obligaţiei;
- în cazul acţiunilor (cererilor) reale imobiliare şi al celor mixte,
încetează
buna-credinţă a pârâtului, astfel încât acesta din urmă, devenind
posesor de rea-cre-
dinţă, va datora fructele din momentul introducerii cererii, desigur dacă
se va admite
cererea reclamantului;
- dreptul ce se urmăreşte a fi valorificat prin introducerea cererii de
chemare în
judecată devine un drept litigios;
- introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripţia
extinctivă, chiar
şi în caz de necompetenţă a instanţei judecătoreşti sesizate (sau a unui
alt organ de
jurisdicţie). însă, prescripţia extinctivă va fi considerată întreruptă numai
dacă
instanţa sesizată îşi declină competenţa, nu şi atunci când cererea va fi
respinsă ca
nefiind de competenţa instanţelor române ori dacă va fi respinsă ca
inadmisibilă
întrucât competenţa aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională.
Trebuie reţinut
că efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă este provizoriu şi
condiţionat de
admiterea cererii prin hotărâre irevocabilă, în sensul că definitivarea sau
consolidarea
efectului întreruptiv de prescripţie extinctivă este condiţionată de
admiterea cererii şi
de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a admis cererea
respectivă. Dacă însă
cererea de chemare în judecată este respinsă, anulată,1 perimată ori
reclamantul
1 Totuşi, în cazurile în care şi-ar găsi aplicare dispoziţiile art. 1870 C.
civ. (spre exemplu, cererea în revendicare a unei porţiuni de pământ în caz
de avulsiune, Decretul nr. 167/1958 neaplicându-se drepturilor reale
principale), cererea de chemare în judecată lovită de nulitate pentru vicii de
formă întrerupe prescripţia, cu condiţia ca reclamantul să formuleze o nouă
cerere de chemare în judecată, iar aceasta să fie admisă.
renunţă la judecată, atunci efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă

dispare cu efect retroactiv. Mai reţinem că în cazul în care, în condiţiile
prevăzute de lege, reclamantul îşi modifică sau îşi completează cererea de
chemare în judecată, supunând judecăţii o nouă pretenţie, momentul care se
ia în considerare în ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive
referitor la această nouă pretenţie este cel al modificării sau completării
cererii (deci momentul la care a fost efectiv sesizată instanţa cu noua
pretenţie), iar nu cel al introducerii cererii de chemare în judecată.
Secţiunea a ll-a. întâmpinarea şi cererea reconvenţională §1.
întâmpinarea
Actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în
judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului, se numeşte
întâmpinare.
Păstrarea unui echilibru şi a unei egalităţi procesuale ar impune ca,
după cum reclamantul îşi formulează în scris pretenţiile şi îşi dezvăluie
mijloacele de probă pe care le va folosi în susţinerea afirmaţiilor sale, tot
astfel şi pârâtul, mai înainte de intrarea în etapa dezbaterilor, să arate în
scris apărările sale, precum şi probele pe care se sprijină.1 Tocmai de aceea,
modificarea legislativă survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 a reintrodus sistemul obligativităţii întâmpinării.
Aşadar, la judecata în primă instanţă (ca de altfel şi la judecata în apel,
în recurs şi în căile extraordinare de atac de retractare), întâmpinarea este
obligatorie. Numai în cazurile expres prevăzute de lege întâmpinarea are
caracter facultativ, de exemplu, în procesele de divorţ [art. 612 alin. (5) C.
proc. civ.], în cele referitoare la posesie [art. 674 alin. (4) C. proc. civ.].
în conţinutul său, întâmpinarea implică aceleaşi elemente ca şi cererea
de chemare în judecată, dar, fiind provocată de aceasta din urmă, nu este
neapărat nevoie să îi repete întocmai menţiunile.
Articolul 115 C. proc. civ. prevede că întâmpinarea va cuprinde:
- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului;
- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
- dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere;
- semnătura.
Aşadar, întâmpinarea ar trebui să pună în evidenţă caracterul său de
replică, de răspuns, deci să identifice cererea de chemare în judecată la care
se raportează, prin indicarea numelui (denumirii) celui ce reclamă (desigur şi
cel al pârâtului), a obiectului cererii de chemare în judecată, a numărului
dosarului (acesta figurează în citaţie), a instanţei care a fost sesizată cu
judecarea cererii de chemare în judecată.
Vor fi arătate apoi toate excepţiile procesuale pe care pârâtul înţelege
să le invoce (deşi textul se referă numai la excepţiile de procedură, aceasta
nu înseamnă că
A se vedea V.M. Ciobanu, voi. II, p. 54-55.

excepţiile de fond nu trebuie să figureze în întâmpinare), precum
excepţiile privind nulitatea cererii, necompetenţa, lipsa de interes,
litispendenţa, excepţiile de prema-turitate a cererii, cele privind lipsa de
calitate procesuală etc.
întâmpinarea va cuprinde şi apărările de fond, pentru fiecare capăt de
cerere al reclamantului, atât apărările în fapt, cât şi apărările în drept.
în privinţa mijloacelor de probă, dacă pârâtul solicită dovada cu
martori, va arăta numele şi locuinţa acestora, iar, când cere proba prin
înscrisuri, va anexa la întâmpinare copii (pe care trebuie să le certifice pentru
conformitate cu originalul) de pe înscrisuri, în atâtea exemplare câţi
reclamanţi sunt, plus câte un exemplar pentru instanţă.
Dacă întâmpinarea nu este formulată personal de către pârât, ci de
către un reprezentant al acestuia, se va preciza această împrejurare şi se va
alătura dovada calităţii de reprezentant.
întâmpinarea trebuie semnată, lipsa semnăturii atrăgând aceeaşi
sancţiune, care operează în aceleaşi condiţii, ca şi în cazul în care cererea de
chemare în judecată nu este semnată.
La întâmpinare se vor alătura atâtea copii de pe aceasta câţi
reclamanţi sunt. Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, ori un
reclamant stă în proces în nume propriu, ca reclamant, dar şi ca reprezentant
al altui reclamant), se va depune la dosar, pentru aceste părţi, câte o singură
copie. în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii sau numai o parte
dintre ei pot răspunde printr-o singură întâmpinare.
întâmpinarea se depune cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit
pentru judecată [art. 1141 alin. (2) C. proc. civ.]. Textul de lege are în vedere
situaţia obişnuită, în care pârâtul a avut la dispoziţie, de la data primirii
citaţiei şi a copiei de pe cererea de chemare în judecată, cel puţin 15 zile
pentru a-şi pregăti apărarea. însă, dacă ar fi vorba de o pricină considerată
de lege ca urgentă sau apreciată ca atare de către preşedintele instanţei,
termenul care i se lasă pârâtului pentru pregătirea apărării este de cel puţin
5 zile de la data primirii citaţiei, astfel încât ar urma ca pârâtul să poată
depune întâmpinare chiar la termenul de judecată.
Articolul 118 C. proc. civ. nu mai prevede în mod expres sancţiunea
decăderii pârâtului, dacă acesta nu a depus întâmpinarea în termenul stabilit
de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. Abrogarea alineatului 2 al art. 118 C. proc.
civ. prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 nu poate conduce la concluzia că, deşi întâmpinarea
are caracter obligatoriu, nedepunerea acesteia în termenul prevăzut de lege
ar rămâne fără consecinţe. Apreciem că decăderea pârâtului din dreptul de a
depune întâmpinare va interveni în condiţiile dreptului comun, respectiv art.
103 alin. (1) C. proc. civ. Consecinţele decăderii pârâtului din dreptul de a
depune întâmpinarea îi pot îngreuna acestuia situaţia în procesul respectiv.
Astfel, pârâtul nu va mai putea invoca excepţiile relative pe care trebuia să le
ridice prin întâmpinare (de exemplu, excepţia de necompetenţa teritorială
relativă); pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai propune probe, cu
excepţia situaţiilor prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Desigur că pârâtul va
putea discuta probele şi temeinicia susţinerilor reclamantului (art. 171 C.
proc. civ.), ceea ce îi permite să îşi facă o apărare, dar în condiţii mult mai
dificile decât atunci când s-ar fi folosit de
întâmpinarea şi cererea reconvenţională 213

mijloacele de probă pe care le-ar fi putut propune în sprijinul poziţiei
sale. De asemenea, pârâtul nu va mai putea formula, în procesul respectiv,
cerere reconvenţională şi nici cerere de intervenţie forţată, dacă reclamantul
nu ar fi de acord cu primirea acestora în cursul judecăţii la prima instanţă.
De reţinut că în cazul când pârâtul nu a depus întâmpinarea în
termenul prevăzut de lege, instanţa nu este îndreptăţită să acorde un termen
pentru depunerea acesteia, deoarece, pe de o parte, sancţiunea decăderii nu
poate fi înlăturată decât în situaţiile expres prevăzute de lege (ceea ce nu
este cazul), iar, pe de altă parte, obiectivul urmărit de legiuitor ar deveni
iluzoriu şi tergiversarea judecăţii s-ar produce în continuare.
Articolul 118 alin. (3) C. proc. civ. atenuează consecinţele decăderii
pentru ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. într-
un asemenea caz, la prima zi de înfăţişare, instanţa îi va pune în vedere să
arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care va
face vorbire în încheierea de şedinţă. Mai mult, la cerere, instanţa îi va
acorda un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.
Apreciem că partea finală a dispoziţiei înscrise în art. 118 alin. (3) C. proc.
civ. trebuie coroborată cu prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. în
consecinţă, numai pentru lipsă de apărare temeinic motivată instanţa va
putea (deci, nu este obligată) să acorde un termen pentru depunerea
întâmpinării.
§2. Cererea reconvenţională
Pârâtul poate renunţa la poziţia procesuală pur defensivă, doar de
apărare faţă de pretenţiile formulate de către reclamant şi să adopte o
poziţie ofensivă, formulând pretenţii proprii împotriva reclamantului,
urmărind ca instanţa să îl oblige pe reclamant faţă de pârât.
Mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de
reclamant este cererea reconvenţională.
De cele mai multe ori, obiectul cererii reconvenţionale nu ar putea fi
invocat numai prin întâmpinare şi concluzii, deoarece cererea
reconvenţională se deosebeşte de o simplă apărare. Prin apărare, pârâtul se
mulţumeşte să combată afirmaţiile reclamantului, urmărind doar respingerea
cererii de chemare în judecată (sau admiterea numai în parte a acesteia).
Dimpotrivă, prin cererea reconvenţională, care are natura juridică a unei
adevărate chemări în judecată, pârâtul poate să pretindă, de regulă, tot ceea
ce ar putea solicita şi printr-o cerere de chemare în judecată, deci pe cale
principală.
Prin introducerea unei cereri reconvenţionale se poate urmări:
- neutralizarea obligaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva
pârâtului, de exemplu, în cazul în care reclamantul cere executarea unui
contract încheiat cu pârâtul, acesta din urmă solicită anularea, rezoluţiunea,
rezilierea contractului respectiv;
- atenuarea obligaţiei pârâtului faţă de reclamant, cum ar fi cererea
pârâtului -debitor care, pretinzându-se şi el creditor al reclamantului, înţelege
să invoce compensaţia judiciară (prin ipoteză, pârâtul nu ar putea opune, pe
cale de simplă apărare, compensaţia legală);
-
214
- obţinerea unei obligări la plată şi a reclamantului, spre exemplu:

cererea locatarului - pârât, chemat în judecată de către proprietar pentru a
evacua imobilul ce formase obiectul unui contract de locaţiune, prin care se
solicită instanţei să îl oblige pe reclamant la plata contravalorii reparaţiilor
aduse la imobil; la cererea prin care proprietarul unui teren solicită instanţei
să constate că a devenit, prin accesiune, proprietarul construcţiei edificate pe
terenul său de către pârât, acesta din urmă cere instanţei ca reclamantul să
fie obligat să îl despăgubească, potrivit modalităţilor prevăzute de lege,
eventual să i se recunoască şi un drept de retenţie cu privire la construcţie.
Uneori, pentru ca pârâtul să poată obţine reducerea sau chiar
neutralizarea unei pretenţii a reclamantului, nu este necesară introducerea
unei cereri reconvenţionale, ci este suficientă o simplă apărare în fond.1
Astfel, pârâtul se poate apăra, după caz, arătând că şi-a executat obligaţiile
contractuale ori numai o parte din ele,2 invocând compensaţia legală,3
nulitatea actului juridic,4 faptul că reclamantul nu şi-a executat obligaţia
corelativă etc. în ultimele două situaţii, în lipsa unei cereri reconvenţionale,
instanţa nu va putea pronunţa nulitatea, rezoluţiunea sau rezilierea şi nici
repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, ci doar va
respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată).
Răspunsul instanţei la apărările de fond ale pârâtului se va regăsi în
considerentele hotărârii, iar numai indirect în dispozitivul acesteia (rezultând
din soluţia dată cu privire la pretenţiile reclamantului), în vreme ce răspunsul
instanţei la pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională se va găsi
chiar în dispozitivul hotărârii, în soluţia dată cu privire la cererea
reconvenţională respectivă.
Aşadar, dacă pârâtul doreşte să obţină un alt avantaj decât simpla
respingere a pretenţiilor reclamantului, atunci el trebuie să formuleze cerere
reconvenţională.5
în principiu, cererea reconvenţională are caracter facultativ, în sensul
că pârâtul are posibilitatea să aleagă între valorificarea pretenţiilor proprii pe
calea incidentală a cererii reconvenţionale sau pe calea unei cereri principale
care să declanşeze un alt proces. Alegerea căii incidentale prezintă anumite
avantaje: asigură soluţionarea pretenţiilor celor două părţi într-un singur
cadru procesual; determină realizarea unor economii de timp şi cheltuieli;
oferă condiţii pentru o mai bună judecată, instanţa fiind pusă în situaţia de a
cunoaşte, în complexitatea lor, raporturile juridice
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1197/1961, în Repertoriu I,
p. 747.
2 Plăţile făcute în executarea unui contract pot fi opuse pe cale de
excepţie, fără a fi necesară
formularea unei cereri reconvenţionale - Trib. Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 1237/1957, în
Repertoriu I, p. 747.
3 însă, atunci când, opunând compensaţia legală, pretenţia
pârâtului este mai mare decât
cea a reclamantului, pentru diferenţă trebuie să se formuleze cerere
reconvenţională - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 911/1958, în Repertoriu I, p. 748.
4 CA. Braşov, decizia civilă nr. 572/1994, în Culegere de practică
judiciară 1994, p. 43.
5 Fără o cerere reconvenţională, instanţa nu poate obliga pe
reclamant la efectuarea unei
prestaţii faţă de pârât - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1611/1979, în R.R.D.
nr. 2/1980, p. 56.
substanţiale dintre părţi; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri

contradictorii. De altfel, sunt şi cazuri în care pârâtul este obligat să îşi
valorifice pretenţiile sale pe calea cererii reconvenţionale. Spre exemplu, în
procesele de divorţ, soţul pârât, dacă doreşte să obţină desfacerea căsătoriei
din vina exclusivă a soţului reclamant, este obligat să depună cerere
reconvenţională până la prima zi de înfăţişare pentru faptele petrecute
înainte de acest moment, iar, pentru faptele petrecute după acest moment,
până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului [art.
608 alin. (1)C. proc. civ.].
Potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul poate face cerere
reconvenţională dacă „are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului”. în
principiu, legislaţia noastră nu impune condiţia ca pretenţiile pârâtului să
derive din acelaşi raport juridic, ceea ce înseamnă că pretenţiile celor două
părţi pot proveni şi din cauze diferite. Deci, cererea reconvenţională este
admisibilă când tinde la o compensaţie judiciară, chiar şi atunci când cele
două obligaţii ar proveni din cauze diferite, precum şi în cazul în care pârâtul
pune în discuţie însuşi fundamentul pretenţiilor reclamantului, solicitând
instanţei să pronunţe desfiinţarea sau desfacerea (nulitatea, rezoluţiunea,
rezilierea, revocarea în cazul donaţiilor) contractului pe care l-a încheiat cu
reclamantul.
însă, în materia arbitrajului, pârâtul poate face cerere reconvenţională
numai dacă pretenţiile sale împotriva reclamantului derivă din acelaşi raport
juridic [art. 357 alin. (1) C. proc. civ.]. De asemenea, potrivit art. 7205 C.
proc. civ., în materie comercială, pârâtul poate să facă cerere
reconvenţională dacă are pretenţii împotriva reclamantului derivând din
acelaşi raport juridic.
Din punct de vedere al conţinutului, cererea reconvenţională trebuie
să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată [art. 119 alin. (2) C. proc. civ.],1 precum şi acelea
necesare oricărei cereri injustiţie.
Ar urma ca în cererea reconvenţională să se arate instanţa de
judecată, numărul dosarului, numele părţilor (reclamantul din cererea de
chemare în judecată devine pârât în cererea reconvenţională, iar pârâtul din
cererea principală devine reclamant în cea reconvenţională, astfel încât se
vorbeşte de „reclamant - pârât” şi de „pârât -reclamant”), obiectul (pretenţia
concretă), motivele de fapt şi de drept, mijloacele de probă, semnătura. Nu
este necesar să se treacă şi domiciliul părţilor, deoarece acesta este deja
menţionat în cererea de chemare în judecată, însă ar trebui să se facă
referire la cererea principală, având în vedere caracterul incidental al cererii
reconvenţionale. Când cererea reconvenţională este introdusă de un
reprezentant al pârâtului, se va menţiona această împrejurare şi se va
alătura dovada calităţii de reprezentant.
Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, când
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [art.
119 alin. (3) C. proc. civ.]. Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de
chemare în judecată, cererea recon-
Neindicarea în cuprinsul cererii reconvenţionale a obiectului acesteia
atrage, potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea anulării - Trib.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 840/1998, în Culegere de practică
judiciară comercială 1990-1998, p. 263.
venţională se va depune cel mai târziu la termenul ce va fi încuviinţat de

către instanţă pârâtului [art. 119 alin. (4) C. proc. civ.].
în cazul în care pârâtul nu respectă termenul înăuntrul căruia poate fi
depusă cererea reconvenţională, aceasta poate fi judecată împreună cu
cererea de chemare în judecată, dacă reclamantul este de acord.1 Când
părţile nu cad de acord, sancţiunea depunerii peste termen a cererii
reconvenţionale constă în judecarea ei separată (art. 135 C. proc. civ.), iar nu
în respingerea ei ca tardivă.2 Aşadar, instanţa va menţiona în încheierea de
şedinţă că pârâtul a depus cererea reconvenţională peste termen şi că
reclamantul s-a opus judecării acesteia împreună cu cererea de chemare în
judecată, apoi va trimite cererea respectivă la registratură, în vederea
constituirii unui dosar distinct.
Trebuie însă reţinut că, în materia divorţului, art. 610 C. proc. civ.
sancţionează cu decăderea neintroducerea cererii reconvenţionale în termen.
Părţile nu pot însă conveni ca pârâtul să introducă o cerere
reconvenţională direct în apel, deoarece s-ar încălca prevederile art. 294 alin.
(1) C. proc. civ. Numai în materia divorţului, art. 609 C. proc. civ. permite
pârâtului să formuleze cererea reconvenţională direct în apel, dacă motivele
despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă.
Apreciem că cererea reconvenţională poate fi introdusă şi în cadrul
rejudecării fondului după casarea cu trimitere, însă numai atunci când s-a
casat cu trimitere la prima instanţă (soluţia ar putea fi primită cel puţin în
cazul casării totale). Mai există o situaţie asemănătoare, în care cererea
reconvenţională ar putea fi considerată introdusă în termen, anume când
pârâtul este chemat în judecată înaintea unei instanţe necompetente relativ,
el este obligat, sub sancţiunea decăderii, să invoce necompetenţa relativă
înainte de a accepta orice alte discuţii, iar, după ce se va stabili instanţa
competentă prin hotărâre irevocabilă, va putea introduce cererea
reconvenţională înaintea acestei instanţe (cu cel puţin 5 zile înainte de primul
termen fixat la această instanţă).
Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională este de competenţa
instanţei sesizate cu cererea principală (art. 17 C. proc. civ.), chiar dacă, în
acest fel, s-ar încălca o normă de competenţă materială sau teritorială
exclusivă.
Uneori, cererea reconvenţională se poate prezenta sub forma unei
cereri subsidiare, în sensul că pârâtul înţelege să îşi valorifice anumite
drepturi numai în cazul
1 Există acordul părţilor (este vorba de un acord tacit - s.n.) dacă
reclamantul nu se opune
la administrarea probelor cerute de pârât pentru dovedirea pretenţiilor
formulate prin cererea
reconvenţională depusă tardiv - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
167/E/1989, în
Dreptul, nr. 1-2/1990, p. 123; CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 252/1996, în
Culegere de prac
tică judiciară pe semestrul al ll-lea 1996, p. 169. în mod corect instanţa a
procedat la
rezolvarea cererii reconvenţionale depuse tardiv, de vreme ce
reclamantul nu a formulat nici o
opoziţie faţă de judecarea concomitentă a celor două cereri (CA. Braşov,
decizia civilă
nr. 310/1994, în Culegere de practică judiciară 1994, p. 45).
2 A se vedea şi: Trib. jud. Vâlcea, decizia civilă nr. 210/1968, în
R.R.D. nr. 5/1969,
p. 175; CA. Bacău, decizia civilă nr. 4/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 28.
în care se admite cererea de chemare în judecată a reclamantului (de

exemplu, la o cerere în revendicare, pârâtul răspunde solicitând respingerea
cererii ca neîntemeiată, însă, în subsidiar, cere ca în eventualitatea admiterii
cererii reclamantului, acesta să fie obligat să îi plătească suma ce reprezintă
cheltuielile pe care pârâtul pretinde că le-a făcut cu repararea imobilului în
litigiu).
Alteori, la cererea de chemare în judecată, pârâtul răspunde printr-o
cerere care prezintă în parte caracterul unei întâmpinări, iar în parte
caracterul unei cereri reconvenţionale (intitulată frecvent «întâmpinare
reconvenţională»). într-o astfel de situaţie, trebuie stabilit cu exactitate care
elemente ale cererii alcătuiesc cererea reconvenţională, întrucât aceasta se
timbrează ca şi cererea de chemare în judecată, în timp ce pentru
întâmpinare nu se plăteşte nici o taxă de timbru.
Potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvenţională se judecă odată
cu cererea principală, însă, când numai aceasta din urmă este în stare de a fi
judecată, se va dispune disjungerea şi deci cererea reconvenţională va fi
judecată separat, dar de către aceeaşi instanţă, întrucât, sub acest aspect,
efectele eventualei prorogări de competenţă subzistă şi după ce s-a dispus
disjungerea.
Se admite, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa,' că disjungerea nu
este posibilă în cazul în care rezolvarea cererii reconvenţionale este intim
legată de soluţia ce s-ar pronunţa cu privire la cererea principală. Atunci când
cererea reconvenţională este în strânsă legătură cu cererea principală, de
exemplu, are ca obiect pretenţiile pârâtei cu privire la compunerea masei
succesorale, întinderea drepturilor moştenitorilor şi modalitatea de împărţire,
disjungerea cererii reconvenţionale nu este posibilă, în exemplul dat fiind
potrivnică intereselor moştenitorilor. Disjungerea nu poate fi dispusă nici
atunci când pretenţiile celor două părţi decurg din acelaşi titlu.
Posibilitatea disjungerii celor două cereri nu este admisă nici în
procesele de divorţ [art. 608 alin. (2) C. proc. civ.].
în cazul în care s-a formulat o cerere reconvenţională, instanţa nu
trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii ei în principiu, ca în cazul
intervenţiei voluntare, ci o va rezolva prin hotărâre, odată cu cererea
principală sau, după caz, va dispune, prin încheiere, disjungerea ei şi o va
judeca separat. încheierea prin care s-a dispus disjungerea nu poate fi
atacată separat.
Cererea reconvenţională va trebui soluţionată chiar dacă reclamantul
a renunţat la judecată sau la dreptul subiectiv pretins sau când cererea de
chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, anulată ori (după ce a fost
disjunsă) s-a perimat.2 în cazul unei cereri reconvenţionale subsidiare, dacă
se respinge cererea de chemare în
A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
652/1970, în CD. 1970, p. 241; decizia nr. 159/1977, în CD. 1977, p. 176;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1997/1991, în Dreptul, nr. 7/1992, p. 78; Trib.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1321/1995, în Culegere de practică
judiciară 1995, p. 287; CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 252/1996, în Culegere de
practică judiciară sem. II1996, p. 169.
332; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 445/2000, în P.R., nr. 4/2001, p. 44; Trib.
jud. Covasna, decizia civilă nr. 169/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 53.

judecată, atunci se va respinge şi cererea reconvenţională, ca lipsită de
obiect sau de interes.
Având în vedere că, în cererea reconvenţională, pârâtul iniţial devine
reclamant, iar reclamantul care a declanşat procesul civil devine pârât, se
ridică problema de a şti dacă acesta din urmă, faţă de cererea
reconvenţională a pârâtului, poate formula la rândul lui o cerere
reconvenţională. într-o primă opinie, s-a răspuns negativ, în considerarea
următoarelor argumente: s-ar ajunge la tergiversarea judecăţii, deoarece şi
pârâtul iniţial ar putea formula o nouă cerere reconvenţională; reclamantul a
avut posibilitatea să îşi formuleze, prin cererea de chemare în judecată, toate
pretenţiile faţă de pârât şi, oricum, el are dreptul să îşi modifice sau
completeze cererea de chemare în judecată cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.1 într-o a doua opinie, s-a arătat că dreptul reclamantului de a
formula cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului ar
exista numai dacă cele două cereri sunt întemeiate pe acelaşi titlu sau când
reclamantul solicită despăgubiri provocate de cererea pârâtului.2 într-o a
treia opinie, pe care o considerăm preferabilă, s-a recunoscut posibilitatea
reclamantului de a formula cerere reconvenţională în toate cazurile, întrucât:
nu există un text de lege care să îi interzică acest lucru; la aceleaşi
consecinţe s-ar ajunge şi dacă ar declanşa împotriva aceluiaşi pârât un
proces distinct, iar apoi ar solicita conexarea pricinilor.3
Secţiunea a IH-a. Măsurile asigurătorii
Legea oferă celui interesat posibilitatea de a solicita instanţei să
ordone luarea unor măsuri asigurătorii, adică a unor măsuri de
indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice partea adversă ca, în
timpul procesului, să distrugă ori să înstrăineze bunurile ce formează obiectul
litigiului (în cazul acţiunilor reale) ori, după caz, să îşi diminueze activul
patrimonial (în cazul acţiunilor personale).
Codul de procedură civilă reglementează trei măsuri asigurătorii:
sechestrul asigurător (art. 591-596), poprirea asigurătorie (art. 597) şi
sechestrul judiciar (art. 598-601).
De reţinut că măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită,
ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi care au ca scop
doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale
debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilităţii de
realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau, după caz, în natură)
dacă va obţine titlu executoriu.
219
Măsurile asigurătorii
§2. Sechestrul asigurător
Sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care se aplică în cazul
în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale
debitorului-pârât.
Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurător,
trebuie să deosebim mai multe situaţii.
O primă situaţie, la care se referă art. 591 alin. (1) C. proc. civ., este
aceea în care creanţa (având ca obiect plata unei sume de bani) pretinsă de
creditor în litigiul de fond este exigibilă şi, totodată, este constatată într-un
înscris care nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.1 în acest caz, pentru
a se putea înfiinţa sechestrul asigurător, creditorul trebuie să facă dovada că
a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată
prin care pretinde plata unei sume de bani. Instanţa sesizată cu cererea de
înfiinţare a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale
debitorului îl poate obliga pe creditor să depună o cauţiune, în cuantumul pe
care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii este lăsată la aprecierea
instanţei atât în privinţa necesităţii ei, cât şi, dacă este cazul, a cuantumului.
O a doua situaţie, reglementată de art. 591 alin. (2) C. proc. civ., este
aceea când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în
scris. într-un asemenea caz, pentru a se putea înfiinţa sechestrul asigurător,
este necesară nu numai introducerea cererii de chemare în judecată prin
care se declanşează litigiul de fond, ci şi depunerea, odată cu cererea de
înfiinţare a sechestrului, a unei cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă în
litigiul de fond.
în mod excepţional, art. 591 alin. (3) C. proc. civ. permite înfiinţarea
sechestrului asigurător şi atunci când creanţa nu este exigibilă, dar numai
dacă debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a
dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se
sustragă de la urmărire ori să îşi ascundă sau risipească averea. într-o
asemenea situaţie, creditorul trebuie să facă dovada introducerii cererii de
chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi să
depună o cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea
cauţiunii este obligatorie, iar numai stabilirea cuantumului cauţiunii este
lăsată la aprecierea instanţei. Subliniem că din trimiterea pe care o face teza
a ll-a a art. 591 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile prevăzute de alin. (1)” al
aceluiaşi articol, mai rezultă că este necesar ca respectiva creanţă,
neexigibilă, să fie constatată în scris.
Unele particularităţi există în materie comercială. Astfel, potrivit art.
908 alin. (1) C corn., sechestrul asigurător (ca de altfel şi poprirea
asigurătorie) se poate înfiinţa numai cu depunerea unei cauţiuni, afară de
cazul când cererea se face în temeiul unei cambii sau al unui alt efect
comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată.
1 A se vedea Gr. Porumb, voi. I, p. 275.

2 A se vedea G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, voi. II, Iaşi,
1889, p. 138.
3 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 184-185; O.
Ungureanu, op. cit., p. 101-102.
înfiillare?”1-1” ^înScrisuI constatator al hanţei constituie, potrivit legii,
titlu executoriu,
2SSST as,8uratoni lipsită de interes'deoarece creditorul poate
dec,anşa
220
Deoarece textul nu se referă şi la cuantumul cauţiunii, ci doar la
obligativitatea depunerii cauţiunii, înseamnă că instanţa va fixa cuantumul
acesteia, astfel încât să fie, pe de o parte, suficient (pentru protecţia
intereselor creditorului),1 dar şi rezonabil (deoarece trebuie protejate şi
interesele debitorului). Apreciem însă că în cazul în care creditorul nu are
înscris constatator al creanţei, atunci cuantumul cauţiunii va fi de jumătate
din valoarea pretinsă în litigiul de fond, deoarece, în lipsă de reglementare,
dispoziţiile din Codul comercial se completează cu cele din Codul de
procedură civilă.2
2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător
Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător se soluţionează de
instanţa competentă să judece litigiul de fond [art. 592 alin. (1) C. proc. civ.].
în cazul în care cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător se depune
odată cu cererea de chemare în judecată prin care se declanşează litigiul de
fpnd, atunci, potrivit art. 1141 alin. (6) C. proc. civ., atunci ea va fi soluţionată
de preşedintele instanţei, prin încheiere executorie.
Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei
[pentru situaţiile la care se referă art. 591 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.]
sau recipisa din care să rezulte consemnarea a jumătate din valoarea
reclamată în litigiul de fond [pentru situaţia la care se referă art. 591 alin. (2)
C. proc. civ.], iar, atunci când cererea este formulată după introducerea
cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezulte
declanşarea litigiului de fond.
Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător de
urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere
executorie. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar
redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului
asigurător, indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai
recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la comunicare. Recursul se
judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. De
reţinut că la judecarea recursului părţile trebuie citate indiferent de soluţia
dată prin încheierea recurată, deci şi atunci când cererea de înfiinţare a
sechestrului asigurător a fost respinsă - ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel
mult 24 de ore, iar hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen
de cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Dacă este cazul (când, deşi creditorul are înscris constatator al
creanţei exigibile, instanţa dispune depunerea unei cauţiuni, precum şi atunci
când creanţa constatată printr-un înscris nu este exigibilă), prin aceeaşi
încheiere prin care s-a admis cererea
Dreptul nr. 3/1996,
p.82.
2 Pentru corelaţia dintre art. 907-908 C. com. şi textele din Codul
de procedură civilă care
reglementează sechestrul asigurător şi poprirea asiguratorie, a se vedea
V.M. Ciobanii, voi. II,
p. 81-88.
221
de înfiinţare a măsurii asigurătorii, instanţa va fixa şi cuantumul
cauţiunii, stabilind totodată şi termenul înăuntrul căruia creditorul trebuie să
depună cauţiunea. Aşadar, este nelegal procedeul acelor instanţe care,
nesocotind prevederile înscrise în art. 592 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., fixează
la primul termen cuantumul cauţiunii şi apoi acordă un al doilea termen în
vederea depunerii cauţiunii, iar numai după consemnarea acesteia se
pronunţă asupra cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii. Nedepunerea
cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a
sechestrului asigurător, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată
fără citarea părţilor.
După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în
vedere că această încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va
aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor
referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. Bunurile
mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesară realizării
creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurător este aplicat asupra unui
bun imobil, atunci el se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura
asiguratorie devenind astfel opozabilă tuturor celor care, după înscriere, vor
dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
împotriva modului prin care executorul judecătoresc aduce la
îndeplinire măsura asiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul
ori o terţă persoană) poate face contestaţie. Deşi înfiinţarea sechestrului
asigurător nu reprezintă o măsură de executare silită, totuşi, contestaţia la
care se referă art. 593 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată de dispoziţiile
aplicabile contestaţiei la executare. De reţinut însă că pe calea contestaţiei la
modul în care executorul judecătoresc aplică sechestrul asigurător nu poate
fi criticată încheierea prin care s-a încuviinţat cererea de înfiinţare a
sechestrului asigurător, ci pentru aceasta partea interesată are deschisă
numai calea recursului.
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurător. Ridicarea sechestrului
asigurător
Fiind vorba de o măsură asiguratorie, iar nu de o măsură executorie,
art. 596 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea
avea loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce
presupune o hotărâre executorie prin care debitorul a fost obligat la plata
unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi necesară îndeplinirea
vreunei formalităţi, sechestrul asigurător se transformă în sechestru
executoriu [de altfel, în cazul urmăririi silite mobiliare, art. 411 alin. (4) C.
proc. civ. dispune că pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară
o nouă urmărire].
La cererea debitorului, sechestrul asigurător poate fi ridicat mai înainte
de soluţionarea litigiului de fond (prin hotărâre executorie - în caz de
admitere a cererii de chemare în judecată, respectiv prin hotărâre irevocabilă
- în caz de respingere a cererii de chemare în judecată), însă numai dacă
debitorul „va da garanţie îndestulătoare” (art. 594 teza I C. proc. civ.). în
materie comercială, art. 908 alin. (3) C. com. prevede că sechestrul
asigurător poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma,
capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.
222
223
Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurător în

camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin
încheiere. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea
încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător,
indiferent de soluţie, este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la
pronunţare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere; întrucât art. 594
C. proc. civ. nu prevede dacă la judecarea acestui recurs părţile se citează
sau nu, se va aplica dreptul comun, deci părţile trebuie citate.
în cazul în care cererea de chemare în judecată care a stat la baza
înfiinţării măsurii asigurătorii a fost respinsă, anulată ori s-a constatat
perimarea acesteia, în toate aceste situaţii prin hotărâre irevocabilă, precum
şi în cazul în care creditorul renunţă la judecată, debitorul este îndreptăţit să
solicite ridicarea sechestrului asigurător. Asupra cererii se va pronunţa, fără
citarea părţilor, instanţa care a încuviinţat măsura asigurătorie, prin încheiere
irevocabilă (deci şi executorie), care se va aduce la îndeplinire de către
executorul judecătoresc.
§3. Poprirea asigurătorie
Potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. civ., poprirea asigurătorie se poate
înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile
incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care
aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 591 C. proc. civ.
Aşadar, sunt comune sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii
condiţiile de înfiinţare (referitoare la: declanşarea procesului de fond în care
reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, existenţa
înscrisului constatator al creanţei, respectiv la depunerea unei cauţiuni de
jumătate din valoarea reclamată în lipsa unui înscris). De asemenea,
dispoziţiile care reglementează înfiinţarea,1 aducerea la îndeplinire şi
ridicarea sechestrului asigurător (art. 592-595 C. proc. civ.) se aplică, în mod
corespunzător şi popririi asigurătorii, astfel cum stabileşte alin. (2) al art. 597
C. proc. civ.
§4. Sechestrul judiciar
Sechestrul judiciar este măsura asigurătorie ce se aplică în cazul
bunurilor ce formează obiectul procesului şi care constă în încredinţarea, de
către instanţă, a pazei şi administrării acestor bunuri unei anumite persoane,
până când procesul va fi finalizat printr-o hotărâre executorie.
1 în recursul exercitat împotriva încheierii pronunţate cu privire la
cererea de înfiinţare a unei popriri asigurătorii este inadmisibil să se solicite
introducerea în cauză şi a altei persoane în calitate de terţ poprit - CA. Galaţi,
secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia civilă nr. 7/R/2002,
în C.J. nr. 6/2002, p. 63.
Denumirea acestei măsuri asigurătorii sugerează că măsura se ia chiar

cu privire la bunul sau bunurile ce formează obiectul judecăţii în litigiul de
fond, având în vedere că şi înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, în
principiu, declanşarea litigiului de fond.
Prin excepţie, art. 599 C. proc. civ. prevede că instanţa în
circumscripţia căreia se află bunul poate încuviinţa sechestrul judiciar, chiar
fără a exista proces, asupra: bunului pe care debitorul îl oferă pentru
liberarea sa; bunului cu privire la care cel interesat are motive temeinice să
se teamă ca va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul (detentorul) său
actual; bunurilor mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, dacă acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinicie să
bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.
în toate celelalte cazuri, aşa cum rezultă cu claritate din art. 598 C.
proc. civ., sechestrul judiciar poate fi înfiinţat numai dacă s-a declanşat
litigiul pe fond, iar acesta are ca obiect fie dreptul de proprietate sau un alt
drept real principal asupra unui bun mobil ori imobil, fie posesia unui bun
mobil sau imobil, fie folosinţa ori administrarea unui bun proprietate comună.
Bunul sau bunurile în litigiu vor fi puse sub sechestru judiciar numai la
cererea celui interesat (poate fi vorba nu numai de reclamantul din litigiul de
fond, ci şi de pârât sau chiar de un terţ intervenient, dacă bunul nu se
găseşte în stăpânirea părţii care solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii) şi
numai dacă măsura este necesară pentru conservarea dreptului. Aşadar,
simpla existenţă a unui litigiu cu privire la proprietatea, alt drept real
principal, posesia asupra unui bun ori unor bunuri mobile sau imobile,
respectiv folosinţa sau administrarea unui bun sau unor bunuri proprietate
comună nu este suficientă prin ea însăşi pentru înfiinţarea măsurii
asigurătorii, ci partea care a formulat cererea de sechestru judiciar trebuie să
justifice un interes, precum şi necesitatea luării acestei măsuri,1 necesitate
ce poate rezulta din pericolul dispariţiei, degradării, înstrăinării sau risipirii
bunurilor în litigiu, din reaua administrare a averii succesorale etc.
4.2. Procedura de înfiinţare
Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se
soluţionează de instanţa competentă să rezolve cererea principală [art. 600
alin. (1) teza IC. proc. civ.], iar în cazurile de excepţie prevăzute de art. 599
C. proc. civ. de instanţa în raza căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub
sechestru. Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor, pronunţându-se
o încheiere, care este supusă recursului în termen de
10/1971, p. 171; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1402/1990, în
Culegere de practică judiciară 1990, p. 142. în schimb, împrejurarea că bunul
a fost evaluat nu este de natură să facă inutilă aplicarea sechestrului judiciar,
care se dispune tocmai în scopul de a conserva bunul în starea în care se
găseşte (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 842/1972, în Repertoriu II, p.
373), cu atât mai mult cu cât principiul în materie îl constituie executarea în
natură, iar numai dacă aceasta nu este posibilă se va trece la executarea prin
echivalent.
224
Citarea şi comunicarea actelor de procedură 225
5 zile de la pronunţare. Atât la soluţionarea cererii de înfiinţare a

sechestrului judiciar (în primă şi ultimă instanţă), cât şi la judecarea
recursului, pronunţarea poate fi amânată cel mult 24 de ore, iar redactarea
trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
în cazuri urgente, până la soluţionarea cererii de înfiinţare a
sechestrului judiciar de către instanţă, la cererea părţii interesate,
preşedintele instanţei va putea numi un administrator provizoriu, prin
încheiere irevocabilă (art. 601 C. proc. civ.) şi executorie [art. 1141 alin. (6)
C. proc. civ.].
în caz de admitere a cererii, instanţa poate să îl oblige pe cel care a
solicitat înfiinţarea sechestrului judiciar să depună o cauţiune. Deci, în toate
situaţiile, necesitatea depunerii unei cauţiuni este lăsată la aprecierea
instanţei, care, dacă este cazul, va fixa şi cuantumul cauţiunii, precum şi
termenul în care aceasta trebuie depusă. în cazul în care a fost pus sub
sechestru judiciar un bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor
de publicitate imobiliară, prin înscrierea măsurii asigurătorii în cartea
funciară.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de
părţi de comun acord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei
persoane desemnate de instanţă, care poate fi chiar deţinătorul bunului.'
Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi
pus sub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal,
administratorului-sechestru, un exemplar al procesului-verbal urmând a fi
înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura asigurătorie.
Administratorul-sechestru este îndreptăţit să efectueze toate actele de
conservare şi de administrare, să încaseze orice venituri şi sume datorate, să
plătească datorii cu caracter curent, precum şi datorii constatate prin tidu
executoriu.
Articolul 600 alin. (3) teza a ll-a stabileşte un caz de reprezentare
legală în procesul civil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce
formează deja obiectul judecăţii şi care a fost pus sub sechestru judiciar o
terţă persoană declanşează un litigiu împotriva părţilor din primul proces. Cu
autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit, administratorul-sechestru va
putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub
sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsurii
asigurătorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către
administratorul-sechestru.
Dacă a fost numit ca administrator-sechestru o altă persoană decât
deţinătorul bunului, instanţa îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă drept
remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.
După finalizarea judecăţii (prin hotărâre executorie), administratorul-
sechestru trebuie să predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv
veniturile încasate, aceleia dintre părţi căreia bunul i-a fost atribuit prin
hotărâre, iar dacă administratorul-sechestru a fost el însuşi parte în proces şi
a obţinut câştig de cauză, atunci va păstra bunul şi fructele acestuia.
1 Desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul pus sub
sechestru este obligatorie pentru instanţă - C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
5112/2001, în C.J. nr. 5/2002, p. 56.
Secţiunea a IV-a. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

§1. Reguli generale
Legea reglementează în amănunt modul în care părţile şi alţi
participanţi la procesul civil sunt chemaţi în faţa instanţei de judecată,
precum şi modul de comunicare a actelor de procedură. Potrivit art. 85 C.
proc. civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau
înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. De asemenea,
art. 107 C. proc. civ. obligă instanţa să amâne judecarea pricinii ori de câte
ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor
impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, care au caracter imperativ,
se desprind două idei de bază:
- în procesul civil, părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze, însă este
necesar ca toate părţile din proces să fi fost legal citate;
- regula este citarea părţilor şi numai cu titlu de excepţie judecata
poate avea loc fără citarea părţilor, în cazurile expres prevăzute de lege (cum
ar fi, spre exemplu, în cazul rezolvării conflictelor de competenţă, al
suspendării judecăţii dispuse de către preşedintele instanţei sesizate cu o
cerere de strămutare, al asigurării dovezilor, al ordonanţei preşedinţiale).
Citarea părţilor are ca finalitate încunoştinţarea lor despre existenţa
procesului, despre locul şi data şedinţei de judecată. însă, această finalitate
se poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către partea
prezentă la unul din termenele de judecată.
Tocmai de aceea, art. 153 alin. (1) C. proc. civ. reglementează aşa-
numita instituţie a termenului în cunoştinţă, prevăzând că partea care a
depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă,
precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare (la un termen de
judecată), personal sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a
cunoaşte termenul, este prezumată a cunoaşte toate termenele următoare în
faţa acelei instanţe, astfel încât nu va mai fi citată.
în lipsa unei astfel de dispoziţii legale, ar fi trebuit ca părţile să fie
citate pentru fiecare termen de judecată. Subliniem că, spre deosebire de
reglementarea anterioară, instituţia termenului în cunoştinţă se aplică nu
numai în cazul în care partea a fost prezentă ea însăşi sau prin
reprezentantul ei la unul din termenele de judecată, ci şi în cazul în care
reclamantul, cu ocazia introducerii cererii de chemare în judecată, ia
cunoştinţă de primul termen de judecată pe care îl fixează preşedintele
(judecătorul care îl înlocuieşte). Aşadar, dacă reclamantul lipseşte la primul
termen de judecată, de care a luat cunoştinţă într-un asemenea mod, el nu
va mai trebui citat pentru termenul de judecată următor şi, dacă este cazul,
pentru celelalte termene [afară de situaţia când, în baza art. 242 alin. (1) pct.
2 C. proc. civ., instanţa va dispune suspendarea judecăţii].
Trebuie reţinut că, potrivit art. 153 alin. (2) C. proc. civ., instituţia
termenului în cunoştinţă nu se aplică:
16.
226
Citarea şi comunicarea actelor de procedură

227
- în cazul redeschiderii judecăţii după ce aceasta a fost suspendată;

- în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;
- în cazul când pricina se repune pe rol;
- în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.1
în toate aceste situaţii, cei în cauză vor trebui citaţi pentru termenul la
care va avea loc reluarea judecăţii, luarea interogatoriului, repunerea pricinii
pe rol, iar militarii şi deţinuţii trebuie citaţi pentru toate termenele de
judecată.
Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile
poate fi schimbat numai pentru motive temeinice şi numai cu citarea părţilor,
în termen scurt, în camera de consiliu. Cererea de preschimbare a primului
termen de judecată se soluţionează de către preşedintele instanţei,
vicepreşedintele instanţei, preşedintele de secţie ori judecătorul ce îl
înlocuieşte, iar cererea de preschimbare a termenului de judecată făcută în
cursul judecării procesului se soluţionează de instanţa respectivă (judecătorul
unic sau, după caz, completul de judecată).
§2. Cuprinsul citaţiei
Citarea părţilor şi a altor participanţi la procesul civil se realizează
printr-un act procedural numit citaţie. Citaţia trebuie emisă în formă scrisă şi
trebuie să cuprindă anumite menţiuni prevăzute de lege. în concret, citaţia
este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare
(procesul-verbal) a citaţiei.
Potrivit art. 88 alin. (1) C. proc. civ., citaţia va cuprinde:
- numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;
- indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
- indicarea instanţei şi sediului acesteia;
- numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
- numele şi domiciliul părţii potrivnice, precum şi felul pricinii;
- alte menţiuni prevăzute de lege:
- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol dispune că menţiunile referitoare la
indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare, la indicarea instanţei şi
sediului acesteia, la numele, domiciliul şi calitatea celui citat, la parafa şefului
instanţei şi semnătura grefierului sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii,
ceea ce înseamnă că, în temeiul art. 105 alin. (2) teza a ll-a C. proc. civ., în
cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni vătămarea se presupune. Şi lipsa
uneia dintre celelalte menţiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare,
însă numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi
înlăturată altfel.
Dovada de primire a citaţiei sau procesul-verbal pe care îl încheie

agentul procedural (care se restituie instanţei de către agentul procedural)
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni (art. 100 C. proc. civ.): anul, luna şi
ziua când a fost încheiat; numele celui care l-a încheiat; funcţia acestuia;
numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu
indicarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă persoana
căreia i s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai mult etaje sau
apartamente sau în hotel şi dacă actul de procedură a fost înmânat la
locuinţa sa ori a fost afişat pe uşa acestei locuinţe; indicarea instanţei de la
care porneşte actul de procedură şi identificarea acestuia, iar pentru citaţii şi
a termenului de înfăţişare; indicarea înscrisurilor comunicate; numele şi
calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut
afişarea; semnătura celui care a încheiat procesul-verbal. Dacă persoanele
care urmează să semneze dovada de primire sau procesul-verbal refuză sau
nu pot să semneze, se va menţiona aceasta în cuprinsul procesului-verbal.
Menţiunile referitoare la anul, luna şi ziua când a fost încheiat procesul-
verbal, la numele celui care l-a încheiat, la numele, prenumele şi domiciliul
celui căruia i s-a făcut comunicarea, la indicarea instanţei de la care porneşte
actul de procedură şi identificarea acestuia, precum şi, dacă este cazul, a
termenului de înfăţişare, la numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut
înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut afişarea, la semnătura celui
care a încheiat procesul-verbal sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii, deci, în
cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni vătămarea nu mai trebuie dovedită
de partea respectivă. Lipsa uneia dintre celelalte menţiuni ar putea atrage
nulitatea procedurii de citare numai dacă partea face dovada că a suferit o
vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.
Procesul-verbal face dovada în privinţa celor constatate personal de
agentul care l-a întocmit până la declararea falsului, fiind deci necesară
înscrierea în fals.1
Corespunzător fostei reglementări, s-a pus problema de a şti dacă, în
cazul citării unei persoane juridice, dovada de înmânare a citaţiei trebuie ori
nu să conţină şi ştampila persoanei juridice respective, iar instanţa supremă
s-a oprit la răspunsul afirmativ,2 deşi dispoziţiile legale în materie nu
deosebeau după cum cel citat este o persoană fizică sau o persoană juridică,
iar printre menţiunile prevăzute de art. 100 C. proc. civ. nu figura şi aplicarea
ştampilei. Din actuala redactare a art. 91 C. proc. civ. rezultă cu claritate că
nu este necesară aplicarea ştampilei, ci funcţionarul sau persoana însărcinată
cu primirea corespondenţei va arăta în clar numele de familie şi prenumele,
precum şi calitatea sa, după care va semna dovada.
1 Din art. 180 C. proc. civ. (coroborat cu art. 182 C. proc. civ.) mai
rezultă o situaţie în care instituţia termenului în cunoştinţă nu îşi găseşte
aplicare, anume atunci când una dintre părţi se înscrie în fals cu privire la un
înscris depus la dosar, iar partea adversă nu este prezentă la termenul de
judecată respectiv, caz în care instanţa trebuie să acorde un termen şi să
dispună înfăţişarea părţilor în persoană, ceea ce implică citarea părţii lipsă cu
menţiunea că partea adversă s-a înscris în fals.
Menţiunea cu privire la data la care s-a făcut comunicarea hotărârii, în

lipsa înscrierii în fals, nu poate fi combătută prin alte mijloace de probaţiune,
inclusiv cu datele menţionate pe ştampilele aplicate de oficiile poştale
implicate în îndeplinirea procedurii - CA. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr.
1468/1998, în Culegere de practică judiciară sem. 11998, p. 255.
A se vedea, spre exemplu, C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
169/1996, în Dreptul nr. 8/1996, p. 138.
228
Citarea şi comunicarea actelor de procedură
229
§3. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare

Se citează părţile, inclusiv terţii intervenienţi, precum şi martorii,
experţii, interpreţii şi, dacă este cazul, alţi participanţi la procesul civil.
în cazul în care partea, care este reprezentată în judecată printr-un
mandatar, a făcut o alegere de domiciliu la adresa acestuia, atunci citarea şi
comunicarea actelor de procedură se vor face la adresa mandatarului; dacă
însă partea nu a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de
procedură, atunci acestea se vor comunica la domiciliul (sediul) părţii (art. 93
C. proc. civ.).
Articolul 87 C. proc. civ. stabileşte anumite reguli speciale de citare.
Astfel:
- statul1, judeţul2, comuna3 şi celelalte persoane juridice de drept
public se citează în persoana şefului autorităţii la contenciosul sediului
central al administraţiei respective, ori, în lipsă de contencios, la sediul
administraţiei;
- persoanele juridice de drept privat se citează prin reprezentanţii lor,
la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei.
Este însă de reţinut că şi atunci când citarea se face la sediul sucursalei sau
al reprezentanţei, persoana juridică se citează tot prin reprezentantul ei
legal, iar nu prin directorul sucursalei ori al reprezentanţei, facilitatea vizând
numai locul unde se poate face citarea;
- asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică se citează
prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei;
- cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului sunt
citaţi prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;
- incapabilii se citează prin reprezentanţii lor legali, iar, în caz de
numire a unui curator special, citarea se face prin acest curator;
- moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citaţi printr-un
curator special, numit de instanţă;
- personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României,
cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi
membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, se citează prin
Ministerul Afacerilor Externe, iar ceilalţi cetăţeni români aflaţi în străinătate în
interes de serviciu se citează prin organele centrale care i-au trimis sau în
subordinea cărora se află cei care i-au trimis. în toate aceste situaţii,
înmânarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură
1 Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul, ca persoană
juridică, se citează prin
Ministerul Finanţelor Publice, dacă legea nu stabileşte un alt organ. De
asemenea, art. 506
alin. (3) C. proc. pen. prevede că, în acţiunile privitoare la despăgubiri
pentru erorile judiciare
săvârşite prin condamnarea sau luarea unor măsuri preventive pe
nedrept, statul se citează prin
Ministerul Finanţelor Publice, iar art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998
dispune că în litigiile
referitoare la bunurile proprietatea publică a statului, statul este
reprezentat de Ministerul
Finanţelor Publice.
2 Judeţul este reprezentat în proces de către preşedintele
consiliului judeţean, iar munici
piul Bucureşti de către preşedintele Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, cu excepţia
cazului când o normă specială ar stabili altfel.
3 în principiu, primarul reprezintă comuna sau oraşul în justiţie.
se face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea

corespondenţei, care va semna dovada;
- în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care
România este parte ori prin acte normative speciale nu se prevede o altă
procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul cunoscut sau
reşedinţa cunoscută, vor fi citaţi prin scrisoare recomandată cu dovadă de
primire; dacă persoanele aflate în străinătate au mandatar cunoscut în ţară,
va fi citat şi acesta.
Persoanele cu domiciliul necunoscut şi cu reşedinţa necunoscută,
inclusiv cei aflaţi în străinătate, vor fi citaţi prin publicitate. Potrivit art. 95 C.
proc. civ., când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va
dispune citarea acestuia prin publicitate. Citarea prin publicitate se face
afişându-se citaţia la uşa instanţei, iar, dacă preşedintele instanţei sau
instanţa de judecată apreciază că este necesar, citaţia se publică şi în
Monitorul oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Afişarea, precum
şi publicarea citaţiei se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru
judecată, însă, în cazurile urgente, preşedintele instanţei sau instanţa de
judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.
Spre a se dispune citarea prin publicitate, nu este suficient ca
reclamantul să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să
învedereze împrejurări concrete din care să rezulte imposibilitatea de a afla
domiciliul părţii adverse.1 Dacă pârâtul, citat prin publicitate, se înfăţişează şi
dovedeşte că reclamantul, cu rea-cre-dinţă, a obţinut citarea prin publicitate
(deci reclamantul cunoştea domiciliul sau reşedinţa pârâtului), atunci vor fi
anulate toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării citării prin
publicitate, iar reclamantul care a cerut o asemenea citare va fi condamnat la
o amendă şi la despăgubiri către partea vătămată.
§4. înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură
Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se face din
oficiu2, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al
acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror
circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. Instanţa solicitată, când i
se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este
obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei
solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii. în cazul în care comunicarea
potrivit celor menţionate mai sus nu este posibilă, aceasta se va face prin
poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte
257; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 519/1994, în B.J. 1994, p. 86.
Potrivit art. 3 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005, în procesele
referitoare la restituirea proprietăţilor funciare, „cu excepţia citării părţii
pentru primul termen de judecată sau pentru primul termen ulterior repunerii
cauzei pe rol, precum şi a comunicării hotărârilor judecătoreşti prin care se
soluţionează procesul în curs, oricare dintre părţi poate îndeplini, prin
intermediul executorului judecătoresc, procedura de citare sau de
comunicare a cererilor ori înscrisurilor către cealaltă parte”.

mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia. în legătură cu această din urmă modalitate, subliniem că nu ar fi
suficientă confirmarea că s-a efectuat transmiterea prin fax, telefon etc, ci
este necesar ca la dosar să existe confirmarea primirii actului de către
destinatar.
Potrivit art. 722 alin. (1) C. proc. civ., îndeplinirea actelor de procedură
şi comunicarea lor se fac în mod gratuit.
Potrivit art. 89 alin. (1) C. proc. civ., citaţia, sub sancţiunea nulităţii,
trebuie înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, cu
excepţia cazurilor urgente, când instanţa poate scurta acest termen. Deşi
acest text de lege nu deosebeşte după cum citaţia a fost emisă pentru primul
termen de judecată sau pentru termenele de judecată următoare, o atare
distincţie se impune, deoarece, art. 114 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că
primul termen de judecată se fixează astfel încât, de la data primirii citaţiei,
pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar, în
pricinile urgente, cel puţin 5 zile.
Când partea se prezintă în instanţă, deşi nu “a fost citată sau citarea a
fost viciată, procedura se acoperă, însă partea respectivă are dreptul să
ceară un nou termen pentru a-şi pregăti apărarea. Dacă partea nelegal citată
şi prezentă în instanţă a solicitat acordarea unui termen, însă instanţa nu a
dispus amânarea judecăţii, atunci hotărârea ce se va pronunţa este
susceptibilă de a fi desfiinţată; dacă partea respectivă nu a cerut amânarea
judecăţii, atunci ea nu ar mai putea invoca ulterior citarea nelegală.
Potrivit art. 97 C. proc. civ., nici un act de procedură nu se poate
îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazurile grabnice, când este
însă nevoie de încuviinţarea preşedintelui.
Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui
citat, la domiciliul sau reşedinţa acestuia. în acord cu art. 6 C. proc. civ., dar
având o sferă mai largă, deoarece se referă nu numai la pârât, ci la orice
persoană căreia urmează a i se înmâna citaţia sau un alt act de procedură,
art. 90 alin. (1) C. proc. civ. dispune că, atunci când cel citat are o aşezare
agricolă, comercială, industrială sau profesională, citaţia şi alte acte de
procedură pot fi înmânate şi la locul acelor aşezări. Articolul 90 alin. (2) C.
proc. civ. mai prevede că înmânarea se poate face oriunde, însă numai dacă
cel citat primeşte citaţia. în cazul în care cel citat nu este de acord cu
primirea citaţiei şi deci nu semnează de primire, atunci agentul procedural va
trebui să facă înmânarea sau afişarea la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
în sfârşit, vom mai reţine că, potrivit art. 96 C. proc. civ., partea
prezentă în instanţă, personal sau prin mandatar, nu poate refuza primirea
actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă, dar poate
cere instanţei un termen pentru a lua cunoştinţă de acte. într-o asemenea
situaţie, dacă partea a cerut acordarea unui termen spre a lua cunoştinţă de
actele ce i s-au înmânat în instanţă, însă instanţa nu dispune amânarea
judecăţii, atunci hotărârea este susceptibilă de a fi desfiinţată.
Legea stabileşte şi anumite reguli speciale referitoare la înmânarea
citaţiei şi a altor acte de procedură. Astfel:
- pentru cei ce se găsesc sub arme, citaţia se înmânează la
comandamentul superior cel mai apropiat;
Citarea şi comunicarea actelor de procedură 231

- pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerţ, în lipsa unui
domiciliu cunoscut, citaţia se înmânează la căpitănia portului unde este
înregistrat vasul;
- pentru cei care execută o pedeapsă privativă de libertate, citaţia se
înmânează la administraţia închisorii;
- pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii, înmânarea se
face la direcţia aşezământului.
In toate aceste situaţii, precum şi în cazurile de citare prevăzute de
art. 87 pct. 1-3, pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ. ori atunci când actul urmează să
fie înmânat unui avocat sau unui notar public, citaţia şi celelalte acte de
procedură pot fi înmânate funcţionarului sau persoanei însărcinate cu
primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele,
precum şi calitatea, iar apoi va trebui să semneze dovada de primire.
Citaţia sau celelalte acte de procedură se înmânează personal celui
citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul procedural certificând
identitatea şi semnătura acestuia. Dacă persoana citată, aflându-se la
domiciliu, refuză să primească, ori, primind citaţia, nu vrea sau nu poate să
semneze adeverinţa de primire, agentul îi va lăsa citaţia sau, în cazul
refuzului de primire, o va afişa pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.
In situaţia în care cel citat nu se găseşte la domiciliu, agentul va
înmâna citaţia unei persoane din familie, ori, în lipsă, altei persoane care
locuieşte cu dânsul (cu excepţia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite
de discernământ) ori persoanei care primeşte corespondenţa în mod obişnuit.
Persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul
certificând identitatea şi semnătura acesteia, încheind proces-verbal. Dacă
aceste persoane nu voiesc sau nu pot să semneze adeverinţa, agentul le lasă
citaţia şi încheie proces-verbal. Dacă persoanele respective nu voiesc să
primească actul de procedură sau nu este nimeni la domiciliul celui citat,
agentul afişează citaţia pe uşa celui citat şi încheie proces-verbal. în cazul în
care persoana citată locuieşte la hotel sau într-o clădire cu mai multe
apartamente şi nu este indicat numărul camerei sau apartamentului, agentul
va înmâna citaţia administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit
îl înlocuieşte, iar dacă aceştia refuză să o primească, va afişa citaţia pe uşa
principală a clădirii şi va încheia proces-verbal.
Actuala reglementare rezolvă explicit problema de a şti dacă, în cazul
citării unei persoane juridice, este sau nu posibilă afişarea citaţiei. Astfel,
potrivit art. 92' C. proc. civ., comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură
nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al
asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia
cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei
persoane la sediul acestora.
Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face datorită
faptului că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alte motive
asemănătoare, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa
din timp partea interesată despre această împrejurare, urmând a se recurge,
dacă este cazul, la citarea prin publicitate.
Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de
primire sau, după caz, cu procesul-verbal, nefiind posibilă administrarea altor
probe, cum ar fi

declaraţii de martori.1 Mai mult, este necesar ca dovada de primire sau
pro-cesul-verbal să existe la dosar, nefiind suficientă simpla atestare a
judecătorului că procedura de citare este îndeplinită.
Dacă partea îşi schimbă domiciliul (respectiv sediul în cazul persoanei
juridice)2 în cursul judecăţii, ea trebuie să depună la dosar o cerere prin care
să aducă la cunoştinţa instanţei schimbarea de domiciliu, iar părţii potrivnice
să îi comunice acelaşi lucru prin scrisoare recomandată, recipisa depunându-
se la dosar. în caz contrar, ea va continua să fie citată, în mod valabil, la
vechiul domiciliu şi nu va putea să invoce nulitatea procedurii de citare.3
Această dispoziţie, înscrisă în art. 98 C. proc. civ., nu se aplică şi în cazul în
care a intervenit o hotărâre irevocabilă. După acest moment, partea nu
trebuie să mai anunţe schimbarea de domiciliu, aşa încât, dacă se exercită o
cale extraordinară de atac de retractare, partea respectivă (intimat în calea
de atac) va trebui citată la noul ei domiciliu, iar nu la domiciliul trecut în
dosar.
Secţiunea a V-a. Excepţiile procesuale
Printre formele concrete ce alcătuiesc acţiunea civilă se află şi
excepţiile procesuale (termenul «excepţie», care în limbajul comun
desemnează situaţia de abatere de la regulă, provine de la verbul latin
excipiore, care înseamnă a lua din, a împuţina, a anihila).
Excepţiile procesuale nu trebuie confundate cu apărările de fond.
Noţiunea de apărare are mai multe înţelesuri. în sens larg, apărarea
desemnează toate mijloacele folosite pentru a se obţine respingerea
pretenţiei supusă judecăţii sau întârzierea soluţionării acesteia. în sens
restrâns, apărarea vizează numai acele mijloace prin care se invocă
obiecţiuni împotriva fondului pretenţiei dedusă judecăţii, tinzând la
respingerea cererii de chemare în judecată. Deci, în înţeles restrâns, noţiunea
de apărare cuprinde numai apărările de fond, nu însă şi apărările procesuale
1 Dovada îndeplinirii procedurii de citare sau de comunicare
trebuie să rezulte din actul
procedural, iar nu din probe extrinseci, precum depoziţiile unor martori
(Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr. 141/1957, în J.N. nr. 1/1957, p. 117), referatul
întocmit de arhivarul
judecătoriei (CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 533/1994, în
judiciară civilă 1993-1998, p. 151) sau din împrejurări de fapt din care s-
ar putea trage
concluzia că partea a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii (CA. Braşov,
decizia civilă
nr. 518/1996, în Culegere de practică judiciară 1996, p. 104).
2 CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 58/1994, în Culegere
comercială 1993-1998, p. 16; CA. Galaţi, secţia comercială şi de
contencios administrativ,
decizia civilă nr. 266/R/2002, în CJ. nr. 6/2002, p. 62.
3 A se vedea şi: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1559/1994, în B.J.
1994, p. 119; decizia
nr. 1829/2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 25; CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia
nr. 528/19%, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 196;
Trib. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 2244/1996, în Culegere de practică judiciară 1993-
1997, p. 308.
Excepţiile procesuale 23^

(adică apărările ce privesc încălcarea unor norme de organizare
judecătorească, de competenţă sau de procedură).
Apărările de fond, numite şi apărări propriu-zise, pot fi definite ca fiind
mijloacele prin care pârâtul invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei
reclamantului, urmărind respingerea cererii acestuia ca neîntemeiată (ca
nefondată), după examinarea fondului pretenţiei respective.
De exemplu, pârâtul chemat în judecată pentru a fi obligat să restituie
reclamantului o sumă de bani, cu privire la care reclamantul pretinde că i-a
împrumutat-o, se poate apăra invocând faptul că nu a împrumutat nimic de
la reclamant, că şi-a plătit datoria, că a operat compensaţia legală etc.
Apărările de fond pot fi apărări în fapt, dacă sunt invocate împrejurări
de fapt în legătură cu speţa respectivă şi apărări în drept, atunci când se
invocă anumite dispoziţii legale despre care se afirmă că sunt aplicabile în
speţă. Astfel, în cazul introducerii unei cereri prin care, ulterior declarării
nulităţii unei convenţii de înstrăinare a unui imobil, s-ar pretinde daune egale
cu echivalentul lipsei de folosinţă a terenului, pârâtul poate formula o
apărare de fond în fapt, în sensul că vânzătorul i-a predat folosinţa bunului în
vederea culegerii fructelor, aşa încât, deşi convenţia privitoare la
transmiterea proprietăţii imobilului este nulă, aceasta nu are nici o influenţă
asupra fructelor pe care le-a cules, iar această apărare de fond poate fi
întemeiată în drept pe prevederile art. 485 C. civ., ori pe principiul
conversiunii artelor juridice.
Uneori, pentru unele apărări de fond se foloseşte, relativ impropriu,
denumirea de excepţie, de exemplu, când se vorbeşte de regula Judecătorul
acţiunii este judecătorul excepţiunii”, ori, în dreptul civil, când se vorbeşte de
excepţia de neexecutare a contractului sau de alte mijloace de apărare ale
debitorului (art. 1047, 1653 şi art. 168 IC. civ.).
§2. Definirea excepţiilor procesuale
în definirea excepţiilor procesuale, trebuie să se pornească de la
anumite elemente constant recunoscute în literatura de specialitate şi în
practica judiciară. Astfel:
- excepţiile constituie mijloace de apărare, dar nu se confundă cu
apărările de fond, nici chiar atunci când tind la respingerea sau anularea
cererii;
- excepţia procesuală presupune existenţa unui proces civil în curs;
- prin intermediul excepţiilor procesuale, partea interesată, procurorul
sau instanţa din oficiu invocă, în condiţiile legii, anumite neregularităţi
procedurale (privind competenţa, compunerea şi constituirea instanţei,
actele de procedură, procedura de judecată), ori lipsuri referitoare la
exerciţiul dreptului la acţiune (privind condiţiile de exerciţiu ale acestuia sau
chiar inexistenţa unor componente ale dreptului la acţiune);
- excepţiile procesuale nu pun în discuţie fondul pretenţiei formulate;
- admiterea excepţiei duce la întârzierea judecăţii (amânarea cauzei,
refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea
dosarului la instanţa mai întâi învestită etc.) sau la împiedicarea judecăţii
fondului (anularea cererii, stingerea procesului, respingerea cererii ca
prematură, prescrisă, inadmisibilă etc, nu însă ca nefondată); rezultă că
admiterea unei excepţii procesuale nu afectează, în principiu,
-
dreptul reclamantului şi că hotărârea pronunţată în urma admiterii unei
excepţii procesuale nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul
pretenţiei.
Excepţiile procesuale ar putea fi definite ca fiind acele mijloace prin
care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanţa din
oficiu invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul
pretenţiei deduse judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsuri privind
exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecăţii
în fond.
§3. Clasificarea excepţiilor procesuale
Excepţiile procesuale pot fi clasificate în funcţie de trei criterii: obiectul
lor, efectul pe care tind să îl realizeze şi caracterul de ordine publică sau de
ordine privată al normei juridice încălcate.
3.1. Excepţii de procedură şi excepţii de fond
După obiectul lor, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii de
procedură şi
excepţii de fond.
In literatura de specialitate se mai întâlneşte clasificarea excepţiilor,
după acest criteriu, în excepţii de procedură propriu-zise şi excepţii de fond,
ambele alcătuind categoria excepţiilor de procedură.1 Acest procedeu a fost
în mod justificat criticat, întrucât poate duce la unele confuzii. Faţă de
împrejurarea că toate excepţiile au ca trăsătură comună faptul că se invocă
în cadrul procesului, este preferabil să se folosească sintagma «excepţie
procesuală» pentru a se desemna noţiunea cu sferă mai largă, iar apoi să se
vorbească despre excepţiile de procedură, ca o subdiviziune a excepţiilor
procesuale, alături de cealaltă subdiviziune, anume excepţiile de fond.
Prin intermediul excepţiilor de procedură se invocă anumite
neregularităţi procedurale. Fac parte din această categorie acele excepţii
care au ca obiect invocarea încălcării unor norme de competenţă (excepţia
de necompetenţă), de compunere sau constituire a instanţei (excepţia de
incompatibilitate, excepţia de recuzare etc), a unor norme juridice privind
condiţiile de îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv termenele în care
trebuie efectuate (excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale, excepţia
nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia de tardivitate etc),
procedura de judecată (excepţiile privitoare la taxele judiciare de timbru,
excepţia de perimare etc), ori prin care se solicită luarea anumitor măsuri
pentru buna desfăşurare a judecăţii şi preîntâmpinarea unor soluţii
contradictorii (conexitatea, litispendenţa).
Articolul 137 C. proc civ. distinge între excepţiile de procedură şi
excepţiile de fond,2 însă nu există nici o dispoziţie legală care să ofere un
criteriu de delimitare a
1 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 344; V. Negru, D. Radu, op. cit.,
p. 252; Al. Bacaci,
Unele consideraţii în legătură cu excepţiile de procedură, în S.C.J. nr.
1/1983, p. 36 şi urm.;
/. Leş, p. 393 şi urm.
2 Menţionăm că legislaţia şi doctrina franceze nu cunosc instituţia
excepţiilor de fond, însă
noul cod francez de procedură civilă reglementează o instituţie ce nu
există la noi, aceea a
finelor de neprimire (lesfins de non-recevoir). Potrivit art. 122 din acest
cod, constituie fine
235
Excepţiile procesuale
acestora. Unii autori au considerat excepţiile de fond ca apărări propriu-
zise, pornind de la asemănarea acestora în privinţa efectelor spre care tind
(admiterea excepţiei de fond duce la anularea sau respingerea cererii). însă,
excepţiile de fond nu pun în discuţie fondul pretenţiei supusă judecăţii. Mai
mult, din chiar redactarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că excepţiile
de fond sunt diferite de apărările de fond.
în doctrină s-a încercat să se precizeze împrejurările care, distincte de
excepţiile de procedură, nu sunt apărări de fond, ci tot excepţii. Din această
perspectivă, există două tendinţe: pe de o parte, de a reduce numărul
excepţiilor de fond la excepţia lipsei de calitate, prescripţie şi puterea de
lucru judecat, iar, pe de altă parte, de a lărgi sfera acestora, incluzându-se şi
unele mijloace care sunt totuşi apărări de fond (plata, novaţia, compensaţia
legală, tranzacţia etc).
Considerăm că trăsătura comună a excepţiilor de fond se desprinde
din însăşi noţiunea acestora, anume că sunt în strânsă legătură cu pretenţia
dedusă judecăţii, mai exact, cu exerciţiul dreptului la acţiune.
Rezultă că în categoria excepţiilor de fond ar trebui incluse acele
excepţii care au ca obiect invocarea unor lipsuri referitoare la condiţiile
exercitării dreptului la acţiune, precum şi acele excepţii care sunt strâns
legate de dreptul la acţiune (de componentele acestuia). Prin urmare,
excepţia de prematuritate a cererii, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei
de calitate procesuală şi excepţia lipsei capacităţii procesuale sunt excepţii
de fond. Tot excepţii de fond sunt şi prescripţia şi puterea de lucru judecat,
deoarece acestea afectează exerciţiul dreptului la acţiune (acea componentă
a acestuia ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului).
De asemenea, prin unele dispoziţii legale, dreptul la acţiune este
îngrădit în ceea ce priveşte exercitarea unor componente ale sale, astfel
încât excepţiile care au ca obiect invocarea acestor dispoziţii legale sunt
excepţii de fond (de exemplu, excepţia privind caracterul subsidiar al cererii
în constatare faţă de cererea în realizare, excepţia privind lipsa procedurii
prealabile a reclamaţiei administrative în cazurile în care legea prevede
obligativitatea acesteia, excepţia de inadmisibilitate a exercitării recursului
împotriva hotărârilor irevocabile, excepţia de inadmisibilitate a exercitării
apelului împotriva hotărârilor definitive etc).
Se impun unele precizări în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii
de exerciţiu, care, de regulă, este tratată ca o excepţie de procedură,
deoarece este reglementată în art. 161 C. proc. civ., sub titlul „Excepţiile de
procedură şi excepţia puterii de lucru judecat”. însă, fiind vorba de una din
condiţiile de exerciţiu ale dreptului la
de neprimire orice mijloc care tinde a declara cererea adversarului de
neprimit, fără examen asupra fondului, pentru lipsa dreptului la acţiune,
precum şi lipsa de calitate, lipsa de interes, prescripţia, termenul prefix,
lucrul judecat. Această instituţie se aseamănă cu aceea a excepţiilor de fond
de la noi, cu diferenţa că, în sistemul nostru procesual, excepţia ce are ca
obiect invocarea depăşirii unui termen prefix (excepţia de decădere) este o
excepţie de procedură, iar nu de fond. Explicaţia ar putea fi aceea că, în
sistemul procesual francez, regimul juridic al excepţiilor de procedură este
mult mai sever decât cel al finelor de neprimire, primele trebuind a fi
invocate simultan şi mai înainte de orice apărare de fond sau fine de
neprimire, pe când cele din urmă pot fi propuse în orice fază a judecăţii.
237
acţiune, lipsa capacităţii procesuale, fie de folosinţă, fie de exerciţiu,

este o excepţie de fond.1 în orice caz, faţă de calificarea expresă pe care
legiuitorul o dă numai excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei
capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond. De lege ferenda, s-ar impune
reglementarea excepţiei lipsei capacităţii de exerciţiu împreună cu excepţia
lipsei capacităţii de folosinţă, anume ca excepţii de fond.
3.2. Excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii
După efectul pe care tind să îl realizeze, excepţiile procesuale se
clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii (dirimante).
Excepţiile dilatorii tind la întârzierea judecăţii pe fond (amânarea
judecăţii, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei,
trimiterea dosarului la o altă instanţă, transferul dosarului de la un complet
de judecată la altul, judecarea separată de cererea principală a cererii
reconvenţionale formulate peste termenul
prevăzut de lege etc).
Excepţiile peremptorii tind la împiedicarea judecăţii pe fond (anularea
cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă, stingerea procesului, respingerea
cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc).
Se observă că, în privinţa efectelor pe care le produc în cazul în care
sunt admise, excepţiile de fond au un caracter mai omogen decât excepţiile
de procedură.
Astfel, admiterea excepţiilor de fond duce, de regulă, la anularea sau
respingerea cererii ca prematură, lipsită de interes, inadmisibilă etc, ceea ce
înseamnă că, în principiu, aceste excepţii sunt peremptorii.
Totuşi, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu poate avea doar un efect
dilatoriu (amânarea judecăţii), dacă în termenul acordat de instanţă lipsa se
acoperă. Dacă însă lipsa nu se împlineşte, instanţa va anula cererea, ceea ce
înseamnă că suntem în prezenţa unei excepţii care tinde spre un efect
peremptoriu, dar începe cu un
efect dilatoriu.
Sunt şi alte exemple de excepţii peremptorii care încep prin a avea un
efect dilatoriu, anume: excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant,
excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia lipsei
semnăturii dacă partea nu este prezentă la termenul când se invocă această
excepţie.
Excepţiile de procedură tind fie spre întârzierea judecăţii, fie spre
împiedicarea acesteia, uneori chiar aceeaşi excepţie fiind dilatorie sau, după
caz, peremptorie (de exemplu, excepţia de necompetenţă duce la declinarea
competenţei când cererea este de competenţa unei alte instanţe
judecătoreşti sau a unui alt organ cu activitate juris-dicţională, dar şi la
respingerea cererii ca inadmisibilă, când cererea este de compe-
tenta unui organ fără activitate jurisdicţională, ori la respingerea cererii

ca nefiind de competenţa instanţelor române).
Menţionăm că s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia, în
funcţie de efectul spre care tind, excepţiile pot fi împărţite în dilatorii,
peremptorii şi declinatorii, acestea din urmă fiind acelea a căror admitere are
drept rezultat trimiterea pricinii, spre judecare, unei alte instanţe. S-ar
încadra în această categorie excepţia de necompetenţă, excepţia de
litispendenţă şi excepţia de conexitate.1 Se observă însă că aşa-numitele
excepţii declinatorii tind la întârzierea judecăţii cu privire la fondul pretenţiei,
deci ele urmează a fi incluse în categoria excepţiilor dilatorii. în plus, excepţia
de conexitate şi excepţia de litispendenţă nu presupun, cu necesitate, ca
pricinile să se afle înaintea unor instanţe diferite, aşa încât este posibil să nu
aibă loc o trimitere a dosarului de la o instanţă la alta, ci doar de la un
complet de judecată la un alt complet de judecată al aceleiaşi instanţe, iar, în
ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă, am arătat că aceasta poate
avea uneori şi un efect peremptoriu.
3.3. Excepţii absolute şi excepţii relative
După caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei
juridice încălcate, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii absolute şi
excepţii relative.
Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine
publică. Ele pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de
instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, deci chiar direct în apel sau
recurs. Este însă de reţinut că, potrivit art. 162 C. proc. civ., excepţiile
absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar
presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, mai precis,
administrarea altor probe noi decât înscrisurile.
Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme juridice de ordine
privată. Ele pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un
anumit termen (prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate
şi înainte de a se pune concluzii în fond).
3.4. Consideraţii referitoare Ia inadmisibilităţi
într-un studiu relativ recent s-a încercat o fundamentare teoretică a
inadmisi-bilităţilor, arătându-se că inadmisibilităţile ar constitui mijloace de
apărare specifice, caracterizate prin trăsături ce le aproprie şi, în acelaşi
timp, le deosebesc atât de apărările de fond, cât şi de excepţiile de
procedură; prin intermediul lor, pârâtul, fără a contesta direct dreptul invocat
de adversarul său, se opune acţiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă,
susţinând că instanţa nu poate examina cererea ce i s-a supus.2
1 A se vedea V.M. Ciobanu, voi. II, p. 117. Cât priveşte răspunsul la

argumentul titlului sub care se găseşte art. 161 C. proc. civ., se arată că mai
există şi alte cazuri în care titlul nu corespunde conţinutului, precum şi faptul
că regimul juridic al acestei excepţii nu este reglementat numai de art. 161
C. proc. civ., ci şi de art. 43 C. proc. civ.
J A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 345; /. Leş, p. 395-396; /. Deleanu,

voi. I, p. 119. A se vedea D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice
ale excepţiei de inadmi-sibihtate în procesul civil, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 45
şi urm.
Excepţiile procesuale 23Q
Trebuie precizat că nu rezultă cu claritate locul inadmisibilităţilor, în

cadrul excepţiilor procesuale sau al apărărilor de fond, şi nici ce anume
înţeleg autorii respectivi prin „dreptul de a se adresa justiţiei” şi „dreptul de a
sesiza instanţa”.1
încercarea de a consacra o instituţie distinctă a inadmisibilităţilor este
artificială, deoarece legislaţia şi literatura juridică de la noi acoperă cu
noţiunile deja existente toate situaţiile. De altfel, din art. 137 alin. (1) C. proc.
civ. rezultă o clasificare a excepţiilor procesuale în excepţii de procedură şi
excepţii de fond, iar nu în excepţii de procedură şi inadmisibilităţi.
Inadmisibilităţile sunt de fapt exemple de excepţii procesuale, ce au ca punct
comun o anumită soluţie pe care o va pronunţa instanţa, în cazul admiterii
lor, anume de a respinge cererea ca inadmisibilă. Deci, noţiunea de
inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o
anumită modalitate de respingere a cererii. Se observă că respingerea cererii
ca inadmisibilă este în legătură numai cu excepţiile peremptorii, însă nu
toate excepţiile peremptorii duc la inadmisibilitate. De altfel, sunt şi alte
excepţii peremptorii care au ca trăsătură comună o anumită modalitate de
împiedicare a judecăţii pe fond. Spre exemplu, excepţia lipsei dovezii calităţii
de reprezentant, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu (în ambele cazuri,
dacă în termenul acordat de instanţă lipsurile nu se împlinesc), excepţia
referitoare la lipsa vreunuia din elementele cererii de chemare în judecată
etc. tind spre anularea cererii.
Se poate spune că excepţiile peremptorii tind spre un efect general
(împiedicarea judecăţii fondului), dar şi spre un efect special (anularea
cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă etc). Afirmaţia este valabilă şi
pentru excepţiile dilatorii, efectul general constând în întârzierea judecăţii
fondului pretenţiei, iar cel special poate consta în acordarea unui termen,
trimiterea dosarului la o altă instanţă etc. Nu ar fi însă utilă o a patra
clasificare a excepţiilor procesuale, în funcţie de efectul special spre care
tind, deoarece, pe de o parte, regimul procedural al unei excepţii este bine
determinat prin calificarea acesteia sub cele trei aspecte enunţate, iar, pe de
altă parte, efectele speciale sunt foarte variate, în multe cazuri caracterizând
doar o singură excepţie.
§4. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
în legătură cu soluţionarea excepţiilor procesuale, trebuie verificat, mai
întâi, dacă excepţia este absolută sau relativă, pentru a stabili cine o poate
invoca şi în ce termen.
Cât priveşte invocarea excepţiilor procesuale, trebuie menţionat că, în
primul rând, pârâtul este cel care are posibilitatea să formuleze, prin
întâmpinare, excepţiile procesuale referitoare la cererea reclamantului,
anume acele excepţii pe care le poate cunoaşte imediat după ce i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată. Excepţiile procesuale neinvocate
prin întâmpinare vor putea fi ridicate de către pârât, în anumite cazuri (dacă
pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, precum şi atunci când
întâmpinarea nu este obligatorie), la prima zi de înfăţişare, iar, dacă la acest
termen procedural reclamantul solicită un termen pentru întregirea sau
modificarea cererii,
1 A se vedea, inclusiv pentru alte obiecţii, V.M. Ciobanu, G. Boroi,
Probleme privind excepţiile procesuale, în Dreptul, nr. 9-12/1990, p. 151-153.
pârâtul ar putea răspunde printr-o întâmpinare, arătând, printre altele, şi

excepţiile procesuale ce se impun faţă de cererea modificată, desigur după
ce aceasta din urmă i-a fost comunicată. Dacă pârâtul formulează cerere
reconvenţională, reclamantul va putea solicita un termen în vederea
depunerii întâmpinării, în care va arăta şi excepţiile procesuale pe care
înţelege să le invoce cu privire la cererea reconvenţională.
Potrivit art. 136 C. proc. civ., excepţiile care nu au fost propuse în
termen (prin întâmpinare sau, după caz, Ia prima zi de înfăţişare ori la
termenul acordat de instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 132 C. proc.
civ.) nu vor mai putea fi ridicate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine
publică.
Aşadar, neinvocarea unei excepţii relative în termen este sancţionată
cu decăderea părţii interesate din dreptul de a mai opune ulterior excepţia
respectivă, însă excepţiile absolute pot fi invocate oricând în cursul judecăţii,
chiar direct în apel sau în recurs.
Excepţiile care au ca obiect invocarea unor neregularităţi săvârşite pe
parcursul judecăţii pot fi ridicate de partea interesată cel mai târziu la prima
zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi mai înainte de a se pune concluzii
în fond, dacă este vorba despre o excepţie relativă, sub aceeaşi sancţiune a
decăderii [art. 108 alin. (3) C. proc. civ.], respectiv în orice stare a pricinii,
dacă este o excepţie absolută [art. 108 alin. (1) şi art. 136 C. proc. civ.].
Intervenientul voluntar, principal sau accesoriu, devine parte în proces
şi ia procedura în starea în care se află în momentul încuviinţării în principiu a
cererii de intervenţie voluntară, ceea ce înseamnă că nu va putea să invoce
excepţiile relative care privesc neregularităţile procedurale săvârşite anterior
acestui moment, afară de cazul în care intervenţia are loc până la prima zi de
înfăţişare. Deci, dacă intervenţia voluntară este făcută după prima zi de
înfăţişare, terţul intervenient poate să propună excepţiile absolute, precum şi
excepţiile relative care au ca obiect invocarea unor neregularităţi
procedurale săvârşite după intervenirea sa în proces. Aceeaşi este soluţia şi
în cazul terţului chemat în garanţie (acesta va putea să invoce atât excepţiile
procedurale referitoare la cererea de chemare în garanţie, cât şi cele
privitoare la cererea principală), al persoanei chemate în judecată deoarece
ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (aceasta, potrivit art.
58 C. proc. civ., dobândeşte calitatea de intervenient principal), cât şi al
terţului arătat ca titular al dreptului real [care, în situaţiile prevăzute de art.
66 alin. (2) C. proc. civ., dobândeşte calitatea de intervenient principal]; însă,
în situaţia prevăzută de art. 66 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că terţul
ia locul pârâtului, s-ar putea discuta dacă el nu ar fi în măsură să invoce şi
excepţiile relative ce au ca obiect neregularităţi procedurale comise anterior
introducerii sale în proces (avem în vedere ipoteza în care pârâtul a formulat
cererea de arătare a titularului dreptului după prima zi de înfăţişare, iar
părţile au fost de acord cu primirea acesteia), spre exemplu, excepţia de
necompetenţă teritorială (exemplul luat presupune că reclamantul a introdus
o cerere reală mobiliară).
Instanţa poate invoca din oficiu excepţiile absolute, în orice moment al
judecăţii [art. 108 alin. (1) C. proc. civ.], dar, înainte de a se pronunţa asupra
lor, trebuie să le

pună în discuţia părţilor, pentru a se respecta principiul
contradictorialităţii.1 Instanţa poate să atragă atenţia părţii interesate că
aceasta este în drept să invoce o excepţie relativă; dacă însă instanţa nu a
procedat în acest mod, iar partea interesată nu a invocat excepţia relativă,
nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotărârii pe motiv că s-ar fi încălcat
principiul rolului activ al judecătorului.
Deşi nu există un text de lege expres, se consideră că excepţiile
absolute pot fi invocate şi de procuror, dacă acesta participă la judecată, iar
cu privire la excepţiile relative ridicate de partea interesată, procurorul poate
să pună concluziile sale.
Articolul 137 C. proc. civ. reglementează procedura de soluţionare a
excepţiilor procesuale, stabilind, în primul alineat, că instanţa se va pronunţa
mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra excepţiilor de fond care
fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Cel de-al
doilea alineat al acestui text de lege dispune că excepţiile nu vor putea fi
unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se
administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Rezultă că excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea
fondului pretenţiei deduse judecăţii, iar dacă excepţia este invocată în cursul
judecării fondului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală. Numai
în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele
(ori numai cu o parte din acestea) necesare rezolvării fondului, instanţa poate
dispune unirea excepţiei cu fondul. Chiar şi în ipoteza unor probe comune,
unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă. Dacă însă
instanţa, rezolvând mai întâi excepţia, o respinge, probele în baza cărora a
fost rezolvată excepţia (probe care sunt în legătură cu soluţionarea în fond a
pricinii) rămân câştigate cauzei, urmând a se administra numai dovezile
necesare soluţionării fondului pretenţiei (probe care nu au fost necesare şi
pentru rezolvarea excepţiei). De exemplu, dacă reclamantul a introdus o
cerere în revendicare, iar pârâtul invocă excepţia lipsei calităţii procesuale
active, pot fi aplicate prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, a
stabili că lipseşte calitatea procesuală activă înseamnă a stabili că
reclamantul nu este titularul dreptului real, deci că respectiva cerere este
neîntemeiată, ceea ce presupune că probele necesare soluţionării excepţiei
sunt necesare şi pentru rezolvarea fondului; dacă din probe rezultă că
excepţia este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o
persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată, însă respingerea
excepţiei (deci reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală) nu duce
automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluţia fiind în funcţie şi
de celelalte apărări.
în practică, uneori, există tendinţa de a se uni excepţia cu fondul şi în
situaţia în care pentru rezolvarea excepţiei sunt necesare probe, care însă nu
sunt comune cu probele necesare soluţionării fondului. Această practică
încalcă prevederile art. 137 C. proc. civ. şi duce la o prelungire nejustificată a
judecăţii în acele cazuri în care excepţia se admite. De altfel, unele excepţii
ar trebui soluţionate, întotdeauna, înaintea
1 Instanţa nu poate soluţiona cererea, prin invocarea din oficiu a
excepţiei de inadmisibi-litate, fără ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor -
CA. Braşov, decizia civilă nr. 619/1996, în Culegere de practică judiciară
1996, p. 98.
241
fondului (excepţiile de litispendenţă, conexitate, competenţă), având în
vedere scopul urmărit prin invocarea lor.
Menţionăm totuşi că, în literatura de specialitate, s-a oferit şi o altă
interpretare a art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (ca sugestie pentru practica
judiciară şi, totodată, ca propunere de lege ferenda), potrivit căreia,
excepţiile ar putea fi unite cu fondul dacă pentru judecarea lor este nevoie să
se administreze dovezi sau dacă ele sunt în strânsă legătură cu fondul
pricinii.1
Această propunere, care este preluată din fosta Lege de accelerare a
judecăţilor, nu este determinată de o nevoie reală în desfăşurarea judecăţii.
Nu se vede de ce ar fi necesară unirea excepţiei cu fondul, în cazul în care
pentru rezolvarea excepţiei ar urma să se administreze probe, fără ca
acestea să servească şi dovedirii pretenţiei pe fond. Mai mult, ca orice
afirmaţie făcută de una dintre părţi înaintea instanţei, aceasta trebuie
dovedită, ceea ce presupune administrarea unor probe, aşa încât, dacă s-ar
îmbrăţişa interpretarea cu care nu suntem de acord, excepţia ar putea fi
unită întotdeauna cu fondul. Cât priveşte cea de a doua ipoteză a propunerii,
nu este clar ce se înţelege prin excepţie strâns legată de fondul pricinii,
având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepţiile de
fond, dar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.
în situaţia în care se invocă, în acelaşi timp, mai multe excepţii
procesuale, în lipsa unei reglementări exprese, instanţa trebuie să deducă
ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale din caracterul şi efectele
produse de excepţiile respective.
Astfel, vor fi rezolvate mai întâi excepţiile referitoare la învestirea
instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia
privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii),2 apoi excepţia de
necompetenţă, excepţiile privind compunerea sau constituirea instanţei,
puterea de lucru judecat,3 prescripţia etc. Astfel, pentru a putea rezolva
excepţia puterii de lucru judecat sau a prescripţiei extinctive, instanţa trebuie
să fie competentă, iar apoi, să fie alcătuită potrivit legii.4
1 A se vedea D. Radu, G. Popescu, op. cit., în R.R.D. nr. 9/1987, p.
52.
2 în cazul în care se invocă atât excepţia de necompetenţă
materială, cât şi excepţia de nulitate
a cererii pentru insuficientă timbrare, primează excepţia referitoare la
taxele de timbru, deoarece
instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor alte probleme legate de
judecarea cauzei deduse ei
spre soluţionare, înainte de a fi plătite taxele judiciare de timbru - Trib.
Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 214/1971, în CD. 1971, p. 190; CA. Bucureşti, secţia a ffl-a
civilă, decizia
nr. 2168/1997, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.
321.
înainte de a se pronunţa asupra prescripţiei, instanţa trebuie să
verifice dacă este în măsură să se mai pronunţe în pricina respectivă, deci să
rezolve excepţia puterii de lucru judecat - Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
1098/1978, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 43.
Nerespectarea termenului imperativ pentru declararea apelului
determină decăderea din dreptul de a exercita calea de atac. Prin
constatarea decăderii, dispare cadrul procesual pentru realizarea controlului
judiciar, astfel că instanţa de apel este obligată să se pronunţe cu prioritate
asupra excepţiei de tardivitate a apelului, deoarece admiterea acesteia
exclude analizarea altor excepţii, chiar dacă şi acestea sunt de ordine publică
- CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 702/1997, în Culegere de
practică judiciară civilă 1993-1998, p. 302.
i?.

Dacă excepţia procesuală invocată este întemeiată, instanţa o va
admite, pronunţând o încheiere, dacă dispune amânarea judecăţii, respectiv
o hotărâre (sentinţă sau, după caz, decizie), în cazul în care respinge sau
anulează cererea, ori îşi declină competenţa, deci atunci când se
dezînvesteşte de soluţionarea pricinii pe fond.
Dacă excepţia este respinsă, instanţa pronunţă o încheiere
interlocutorie şi continuă judecata.
încheierea de admitere sau de respingere a excepţiei procesuale poate
fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu prevede o altă
soluţie (de exemplu, încheierea prin care s-a admis excepţia de recuzare nu
este supusă nici unei căi de atac).
Hotărârea prin care s-a admis excepţia procesuală are acelaşi regim
juridic ca şi hotărârea ce ar fi urmat să se pronunţe pe fond, dacă legea nu
prevede expres o altă soluţie (de exemplu, sentinţa prin care s-a admis
excepţia de perimare nu este supusă apelului, ci poate fi atacată cu recurs).
Secţiunea a Vi-a. Probele
1.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul civil
într-un sens mai larg, prin probă înţelegem fie acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui anumit raport juridic, fie mijlocul prin care se
poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit, fie rezultatul obţinut prin
folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au reuşit să
formeze convingerea judecătorului cu privire la existenţa sau inexistenţa
raportului juridic dedus judecăţii.
într-un sens mai restrâns, noţiunea de probă este utilizată în două
accepţiuni. Prima accepţiune în sens restrâns este aceea de mijloc de probă,
adică mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic. în
acest sens, art. 1170 C. civ. prevede că dovada se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumţii şi mărturisirea uneia din părţi, iar Codul de procedură
civilă mai reglementează expertiza şi cercetarea la faţa locului, la toate
acestea urmând a se mai adăuga şi probele materiale. A doua accepţiune în
sens restrâns este aceea de fapt probator, adică un fapt material care, odată
dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi
un alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii. Din acest punct de
vedere, faptele sunt de două categorii: fapte principale (facta probanda sau
res probandae), care constituie raportul juridic dedus judecăţii şi care trebuie
dovedite, precum şi fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), care
nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existenţei sau
inexistenţei acestuia.
Probele au o importanţă primordială în procesul civil. Pentru a putea
pronunţa hotărârea, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile
dintre părţi, faptele care au dat naştere conflictului de interese dedus
judecăţii, iar apoi să aplice la aceste fapte norma de drept corespunzătoare.
Cum litigiul nu poate fi rezolvat numai pe baza afirmaţiilor părţilor, afirmaţii
care, de regulă, sunt contradictorii, rezultă
243
Probele
că probele sunt indispensabile pentru stabilirea situaţiei de fapt,
reprezentând tocmai mijloacele prin care judecătorul poate lua cunoştinţă de
raporturile de drept material supuse judecăţii. Deci, părţile trebuie să
dovedească afirmaţiile pe care le fac cu privire la pretenţiile formulate şi la
apărările împotriva acestor pretenţii, iar judecătorul îşi va forma convingerea
şi va pronunţa hotărârea pe baza probelor care s-au administrat în cauză - da
mihifactum, dabo tibi ius.
1.2. Obiectul şi sarcina probei 1.2.1. Obiectul probei
Obiectul probei este reprezentat de acele fapte juridice care tind la
dovedirea raportului juridic litigios, deci actele juridice şi faptele juridice în
înţeles restrâns, care au creat, modificat sau stins acest raport juridic, ori
care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a se cere anularea,
rezoluţiunea, rezilierea actului juridic etc.
Astfel, contractul, faptul ilicit cauzator de prejudicii, îmbogăţirea fără
justă cauză etc. sunt fapte juridice lato sensu care creează raporturi juridice
civile. Cesiunea de creanţă, subrogaţia, moartea, reorganizarea persoanelor
juridice etc. modifică raporturile juridice prin schimbarea creditorului sau,
după caz, a debitorului; contractele sau alte fapte juridice pot modifica şi alte
elemente ale raportului juridic civil. Plata, confuziunea, compensaţia,
remiterea de datorie cu consimţământul creditorului etc. sunt fapte care
sting raporturile juridice. Vicierea consimţământului uneia dintre părţi la
încheierea actului juridic, lipsa capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu,
neexecu-tarea obligaţiei contractuale asumate etc. sunt fapte care determină
sau pot determina ineficacitatea actelor juridice respective.
Deci, prin obiectul probei înţelegem faptele juridice lato sensu din care
izvorăsc drepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu.
Obiectul probei înglobează o mare diversitate de fapte juridice, însă nu
include dreptul subiectiv invocat şi, în principiu, nici norma juridică aplicabilă
în speţă (iura novit curia).
O primă clasificare a faptelor ce pot forma obiectul probei rezultă din
chiar definiţia dată acestuia, anume: fapte generatoare de drepturi şi
obligaţii, fapte modificatoare de drepturi şi obligaţii, fapte extinctive de
drepturi şi obligaţii, precum şi fapte de ineficacitate.
Faptele care trebuie dovedite pot fi materiale (cele care se
exteriorizează, precum dărâmarea unui zid, tăierea unui arbore, infirmitatea
unei persoane ca urmare a unui accident etc.) şi psihologice (cele care nu se
exteriorizează decât prin rezultatele lor, precum dolul, reaua-credinţă etc).
Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din
urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare (de exemplu, moştenitorii
subsecvenţi în clasă trebuie să dovedească, pentru a culege moştenirea, că
moştenitorii din clasa superioară nu au acceptât-o; de asemenea, într-o
cerere în tăgăduirea paternităţii, se tinde a se dovedi un fapt negativ - că a
fost imposibilitate de coabitare sau de concepţie -prin dovedirea unor fapte
pozitive etc). însă, faptele nedefinite, indiferent că ar fi

pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de dovedit, dar aceste
fapte nu interesează într-un proces civil, unde este totdeauna vorba de fapte
determinante. Si negativa indefinita probări non potest id non inde este quia
negativa, sed quia indefinita, quum nec affirmativa indefinita potest. De
exemplu, este aproape imposibil de probat că o persoană nu a fost niciodată
într-o anumită localitate (fapt negativ nedefinit), însă, se poate proba că
persoana respectivă nu a fost în acea localitate la o anumită dată, la care se
pretinde că a săvârşit un accident de circulaţie, prin dovedirea faptului
pozitiv că la data respectivă se afla într-o altă localitate. De asemenea, este
foarte greu de dovedit că s-a exercitat tot timpul posesia asupra unui bun
(fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia
persoanei respective într-un anumit moment etc.
Menţionăm că sunt şi cazuri în care însăşi legea impune dovedirea
unui fapt negativ, cum ar fi: art. 16 din Decretul nr. 31/1954 (cel care solicită
declararea dispariţiei sau a morţii pe cale judecătorească trebuie să
dovedească că un anumit timp, un an, respectiv patru ani, nu s-a primit nici o
veste despre existenţa acelei persoane); art. 993 şi art. 1092 C. civ. (cel care
solicită restituirea plăţii nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu
datora nimic celui căruia i-a făcut plata); art. 1017 C. civ. (cel care se
prevalează de un drept supus unei condiţii suspensive negative trebuie să
facă dovada că acel eveniment nu s-a realizat); art. 1019 C. civ. (cel care
solicită constatarea consolidării unui drept afectat de o condiţie rezolutorie
trebuie să facă dovada că evenimentul respectiv nu s-a realizat şi nici nu se
mai poate realiza în viitor) etc.
în cazul în care judecătorul cunoaşte personal faptele care formează
obiectul litigiului, el nu poate să respingă probele cerute de către părţi, pe
motiv că sunt inutile, ci trebuie să pronunţe hotărârea judecătorească numai
în baza probelor care au fost administrate în cauză, deoarece, în caz contrar,
instanţa superioară ar fi în imposibilitate de a mai exercita controlul judiciar
sub aspectul temeiniciei hotărârii. Dacă judecătorul cunoaşte împrejurări de
fapt şi depoziţia sa este necesară pentru soluţionarea pricinii, el poate fi
audiat ca martor, devenind însă, potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. civ.,
incompatibil.
Faptele asupra existenţei cărora toate părţile din proces sunt de acord,
numite fapte necontestate, nu au o forţă probantă deosebită, judecătorul
având posibilitatea de a se convinge, pe bază de probe, de realitatea sau de
fictivitatea acestora.
Instanţa se poate folosi în pronunţarea soluţiei de un fapt notoriu,
adică de un fapt cunoscut de un mare număr de persoane, părţile urmând a fi
dispensate de a mai administra probe pentru dovedirea lui. în cazurile în care
pentru aplicarea unei dispoziţii legale se cere ca un fapt să fie notoriu, partea
interesată va trebui să dovedească notorietatea acelui fapt.
Nu este necesară nici dovedirea faptelor constatate (prezumtive),
legea însăşi considerându-le existente. Astfel, odată dovedit faptul vecin şi
conex pe care se sprijină o prezumţie legală, nu mai este necesar să se
administreze dovezi pentru stabilirea situaţiei de fapt pe care legea o
presupune.
în privinţa chestiunilor prealabile, menţionăm că faptele stabilite în
materialitatea lor în instanţa penală, nu mai pot forma obiect de probă în
instanţa civilă, nici pentru
Probele
245
confirmarea lor, care ar fi inutilă, dar nici pentru infirmarea lor, care este
inadmisibilă, deoarece art. 22 C. proc. pen. dispune că hotărârea penală are
în civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, persoana care a
săvârşit-o şi vinovăţia acesteia.
în mod excepţional şi normele juridice pot constitui obiect al probei.
Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 105/1992, „conţinutul legii străine se
stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele
statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat”, iar
„partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei” [alin. (3) al acestui articol prevede că în cazul în care este
imposibilă stabilirea conţinutului legii străine, se aplică legea română].
Se admite că obiceiul sau uzanţa convenţională, nefiind decât o clauză
tacită sub-înţeleasă în contracte (art. 981 C. civ.), constituie o chestiune de
fapt şi ca atare poate forma obiectul probei. Aceeaşi este soluţia şi în cazul
obiceiului locului (la care legea trimite uneori, de exemplu, articolele
607,610, 970,980, 1359, 1447 şi art. 1452 C. civ.), care nu este decât o
variantă a obiceiului convenţional.
1.2.2. Sarcina probei
Potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere în faţa instanţei de
judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o
afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii
de chemare în judecată, este firesc ca el să-şi dovedească pretenţia pe care
a supus-o judecăţii -onus probandi incumbit actori; probatio incumbit ei qui
dicit, non ei qui negat. Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.
Dacă reclamantul a doyedit faptul generator al dreptului său, pârâtul
este obligat să iasă din pasivitate şi să se apere, să dovedească netemeinicia
pretenţiei reclamantului.
Sunt situaţii în care pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei. Dacă
invocă o excepţie procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia - in
excipiendo reusfit actor. De asemenea, când pârâtul dobândeşte calitatea de
reclamant (formulând o cerere reconvenţională, o cerere de chemare în
garanţie), atunci i se aplică în întregime regula comună cu privire la sarcina
probei.
într-un proces obişnuit, în principiu, sarcina probei se împarte între
reclamant şi pârât.
Ca o concluzie generală, se poate spune că partea care pretinde un
fapt nou, contrar poziţiei dobândite de adversar, trebuie să îl dovedească.
Există unele situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are
totuşi primul sarcina probei.
Astfel, în cazul prezumţiilor legale relative, când legea presupune că
stării de fapt îi corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumţiei
trebuie să dovedească numai faptul din care decurge prezumţia, iar partea
potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să
administreze proba contrară. Articolul 1202 alin. (1) C. civ. prevede că
„prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este
făcută”, însă formularea textului nu este riguros exactă, deoarece
beneficiarul unei prezumţii legale trebuie să dovedească faptul vecin şi conex
pe care se sprijină prezumţia respectivă (mult mai uşor de probat, uneori
chiar evident), iar
246
din acel moment sarcina probei este răsturnată (de exemplu, potrivit
art. 1138 alin. (2) C. civ., remiterea actului autentic constatator al creanţei
către debitor este o prezumţie de plată, aşa încât debitorul nu mai este
obligat să dovedească direct faptul libera-ţiunii sale, ci este suficient să
exhibe titlul constatator, urmând ca dovada contrară să fie făcută de către
creditor, probând că titlul i-a fost furat, că l-a pierdut etc). Aceeaşi este
situaţia şi în cazul prezumţiilor legale absolute ce pot fi răsturnate prin
mărturisire (beneficiarul prezumţiei va dovedi faptul vecin şi conex pe care
se sprijină prezumţia, urmând ca partea adversă să administreze
interogatoriul pentru a încerca să obţină recunoaşterea faptului contrar),
precum şi în cazul prezumţiilor calificate ca intermediare sau mixte, nu însă şi
în cazul prezumţiilor legale absolute irefragabile (care nu pot fi combătute
prin nici un mijloc de probă) şi nici al prezumţiilor simple.
Sarcina probei este răsturnată şi în acele litigii de muncă în care
angajatorul este pârât, deoarece, potrivit art. 287 C. muncii, „sarcina probei
în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună
dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”. Spre exemplu, în
cazul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, sarcina probei nu revine
mai întâi celui care pretinde că măsura respectivă este nelegală sau
netemeinică (cel concediat, are poziţia procesuală de reclamant), ci celui
împotriva căruia se formulează această pretenţie (angajatorul, care are
poziţia procesuală de pârât).
O altă situaţie în care sarcina probei este răsturnată este aceea
prevăzută de art. 58 alin. (2) C. fam., potrivit căruia, „dacă recunoaşterea de
paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii
acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a
moştenitorilor săi.” Prin urmare, deşi cel recunoscut, mama sau descendenţii
acestuia au calitatea de reclamant, aceştia nu au mai întâi sarcina probei, ci
autorul recunoaşterii (respectiv moştenitorii acestuia în caz de deces), deşi
pârât, fără să se fi probat ceva împotriva sa, trebuie să probeze că
recunoaşterea de paternitate corespunde realităţii.
Stabilirea părţii căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanţă
deosebită, întrucât în lipsă de probe sau atunci când probele administrate
sunt insuficiente şi nici nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde cel
căruia îi revenea sarcina probei. Deci, se poate întâmpla ca o parte să nu
obţină câştig de cauză, deşi ar avea dreptate, pentru că îi lipseşte mijloacele
de probă necesare dovedirii pretenţiei sale. Se poate spune, metaforic, că în
faţa justiţiei, din punct de vedere al rezultatului, „a nu avea probe” este
acelaşi lucru cu „a nu avea dreptate” - idem est non esse aut non probări.
Cum, de regulă, reclamantul este cel care trebuie să probeze mai întâi
afirmaţiile sale, rezultă că, dacă el nu reuşeşte să facă această dovadă,
pretenţia sa va fi respinsă - actore non probante, reus absolvitur. Cererea de
chemare în judecată va fi respinsă ca nefondată (neîntemeiată), iar nu ca
nedovedită, deoarece, în sistemul nostru procesual, judecătorul este obligat
să aibă un rol activ în materie probatorie* putând să ordone probe şi din
oficiu, după ce le-a pus în prealabil în discuţia părţilor.
247
Probele
1.3. Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor
1.3.1. Admisibilitatea probelor
Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:
- proba să fie legală, deci să nu fie oprită de legea materială sau
procesuală. De exemplu: în cazul înscrisurilor autentice, constatările
personale ale organului instru-mentator nu pot fi contestate decât prin
înscrierea în fals; în cazul prezumţiilor legale absolute irefragabile este
inadmisibilă proba pentru combaterea acestora, iar celelalte prezumţii legale
absolute pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară; în procesele de
divorţ, art. 612 alin. ultim C. proc. civ. interzice folosirea interogatoriului
pentru dovedirea motivelor de divorţ; potrivit art. 31 alin. (2) C. proc. civ.,
motivele de recuzare nu pot fi dovedite prin interogatoriu etc;
- proba să fie verosimilă, adică să nu contravină legilor naturii, să nu
tindă la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi
crezute;
- proba să fie pertinentă, deci să aibă legătură cu obiectul procesului;
- proba să fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări
care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective [art. 167 alin. (1)
C. proc civ.; textul permite însă încuviinţarea probei, fără a se mai examina
concludenta, dacă ar fi primejdie ca ea să se piardă prin întârziere].
Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar este posibil ca o probă
pertinentă să nu fie totuşi concludentă. Astfel, într-un proces care are ca
obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori
solicitată de către pârât pentru a dovedi că au mai fost şi alţi participanţi,
deşi este pertinentă, nu este şi concludentă, deoarece art. 1003 C. civ.
prevede că răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul solicită încuviinţarea
unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei, proba este
pertinentă şi concludentă, întrucât răspunderea se împarte între autor şi
victimă.
Pe lângă aceste condiţii generale de admisibilitate, pentru unele
mijloace de probă există şi condiţii speciale de admisibilitate.
1.3.2. Administrarea probelor
Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte:
propunerea probelor, încuviinţarea lor şi administrarea propriu-zisă.
Propunerea probelor se face în faza iniţială a procesului. Reclamantul
trebuie să arate în cererea de chemare în judecată dovezile pe care se
sprijină fiecare capăt de cerere (art. 112 pct. 5 C. proc. civ.), iar pârâtul, în
întâmpinare, trebuie să indice dovezile cu care se apără împotriva fiecărui
capăt de cerere (art. 115 pct. 3 C. proc. civ.) şi, dacă formulează cererea
reconvenţională, va arăta dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile [art. 119
alin. (2), raportat la art. 112 pct. 5 C. proc. civ.]. Potrivit art. 132 alin. (1) C.
proc. civ., reclamantul, la prima zi de înfăţişare, poate cere instanţei să îi
acorde un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru
a propune noi dovezi, iar alineatul ultim al aceluiaşi articol permite
reclamantului să ceară un termen pentru a depune întâmpinare la cererea
reconvenţională şi a propune

dovezile în apărare. Pârâtul, la cererea întregită sau modificată de către
reclamant, poate face o nouă întâmpinare [art. 132 alin. (1) teza a ll-a C.
proc. civ.], în care să indice dovezile cu care se apără faţă de noile pretenţii
ale reclamantului. Dacă pârâtul care nu este reprezentat sau asistat de
avocat nu a depus întâmpinare, la prima zi de înfăţişare, preşedintele îi va
pune în vedere să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de
apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă [art. 118
alin. (3) C. proc. civ.]. De asemenea, în cazurile în care întâmpinarea nu este
obligatorie, pârâtul poate propune probe la prima zi de înfăţişare.
Rezultă că, în principiu, propunerea probelor trebuie făcută prin
cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare sau, în anumite cazuri,
cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii constă în decăderea părţilor
din dreptul de a propune probele cu care tind să-şi dovedească pretenţiile şi
apărările lor, art. 138 alin. (1) C. proc. civ. dispunând că „dovezile care nu au
fost cerute în condiţiile art. 112, art. 115 şi art. 132 nu vor mai putea fi
invocate în cursul instanţei.”
Acelaşi articol prevede şi excepţii de la această sancţiune, indicând
trei situaţii în care partea poate să ceară probe, deşi dispoziţiile legale mai
sus amintite nu au fost respectate:
- când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea
prevedea;
- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei
sau lipsei de pregătire a părţii care nu a fost reprezentată sau asistată de
avocat.
Pentru prima şi pentru cea de a treia situaţie din cele mai sus
menţionate, partea adversă are dreptul la contraprobă numai asupra
aceluiaşi aspect.
Deşi, aparent, ar fi firesc ca mai întâi să se facă dovada şi numai după
aceea să se facă şi contradovada, art. 167 alin. (3) C. proc. civ. dispune că,
pe cât posibil, dovada şi dovada contrară vor fi administrate în acelaşi timp.
Dacă se încuviinţează o dovadă cu martori în condiţiile art. 138 C. proc. civ.,
contradovada trebuie cerută în aceeaşi şedinţă, dacă ambele părţi sunt de
faţă, iar dacă partea potrivnică lipseşte, în şedinţa următoare, ori, în caz de
împiedicare, la prima zi când se înfăţişează [art. 167 alin. (4) şi (5) C. proc.
civ.].
Aşadar, părţile au obligaţia să propună probele în acelaşi timp.
Dacă o parte a renunţat la o dovadă pe care a propus-o, partea
adversă poate să şi-o însuşească ea [art. 168 alin. (3) C. proc. civ.]. De
asemenea, instanţa poate ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă,
chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.].
Probele propuse în aceste condiţii trebuie puse de către instanţă,
înainte de a le încuviinţa, în discuţia contradictorie a părţilor. După aceasta,
instanţa va da o încheiere de admitere sau de respingere a probelor propuse,
care trebuie să fie motivată. în încheierea prin care se încuviinţează dovezile
trebuie să se arate faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de
dovadă încuviinţate [art. 168 alin. (1) C. proc. civ.]. Când o parte s-a opus la o
probă propusă de cealaltă parte, încheierea . va arăta şi temeiurile pentru
care proba a fost încuviinţată sau respinsă, pentru că,
249
Probele
această încheiere, formând corp comun cu hotărârea ce se va pronunţa
pe fond, este supusă controlului judiciar. Dacă instanţa a încuviinţat o probă,
ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat şi numai dacă proba a
devenit neconcludentă sau inutilă.
în situaţia în care s-a încuviinţat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub
sancţiunea decăderii, partea este obligată să depună în termen de 5 zile
suma fixată de instanţă. Acest termen poate fi prelungit până la 15 zile, dacă
s-au încuviinţat dovezi potrivit art. 138 pct. 2 şi pct. 4 C. proc. civ. Depunerea
sumei se va putea face şi după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu
se amână judecata(art. 170 C. proc. civ.). Dacă proba a fost ordonată de
instanţă din oficiu, suma se avansează de partea în folosul căreia se
administrează.
Administrarea propriu-zisă a probelor se face în faţa instanţei de
judecată, dacă legea nu dispune altfel [art. 169 alin. (1) C. proc. civ.], în
ordinea statornicită de aceasta [art. 168 alin. (2) C. proc. civ.], înainte de
începerea dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii [art. 167
alin. (2) C. proc. civ.].
Sunt şi situaţii în care probele nu sunt administrate de către instanţa
care judecă procesul: administrarea probelor prin comisie rogatorie [art. 169
alin. (4) C. proc. civ.]; pot rămâne câştigate cauzei probele administrate de o
instanţă necompetentă (art. 160 C. proc. civ.) sau de o instanţă de la care
pricina a fost strămutată [art. 40 alin. (4) teza a ll-a C. proc. civ.], ori într-o
cerere perimată [art. 254 alin. (2) C. proc. civ.].
De asemenea, prin recenta modificare legislativă au fost introduse
dispoziţii referitoare la cercetarea procesului în cazul administrării probelor
de către avocaţi (art. 241' - 24122 C. proc. civ.).
Recurgerea la procedura alternativă a administrării probelor de către
avocaţii care asistă şi reprezintă părţile din proces (respectiv de către
consilierii juridici care reprezintă părţile) este posibilă numai în cazul litigiilor
patrimoniale şi numai dacă acestea nu au ca obiect drepturi asupra cărora
legea nu permite a se face tranzacţie.
Procedura administrării probelor de către avocaţi este facultativă şi
presupune consimţământul tuturor părţilor din proces. Acest consimţământ
poate fi exprimat fie în faţa instanţei, la prima zi de înfăţişare, personal de
către parte sau prin mandatar cu împuternicire specială, caz în care instanţa
va lua act prin încheiere, fie prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este
obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă sau o
reprezintă. Dacă sunt mai multe părţi asistate de acelaşi avocat,
consimţământul se va da de fiecare dintre ele separat. Consimţământul astfel
exprimat, ca orice act juridic unilateral, nu poate fi revocat unilateral.
Fiecare parte este obligată să declare că, pentru procedura
administrării probelor de către avocaţi, alege domiciliul la avocatul care o
reprezintă.
După constatarea valabilităţii consimţământului dat de fiecare parte,
instanţa: va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din
oficiu; va hotărî asupra cererilor de intervenţie formulate de părţi sau de
terţe persoane, în condiţiile legii; va examina fiecare pretenţie şi apărare în
parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a explicaţiilor
avocaţilor; va constata care din pretenţii sunt recunoscute şi care sunt
contestate; va dispune, la cerere, măsuri asigurătorii, măsuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt; va lua act de
renun-

250
tarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacţia părţilor;
va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente,
precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea
procesului; va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la
prima zi de înfăţişare. Dacă, potrivit legii, cererile menţionate mai sus pot fi
formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în acest
scop un termen scurt dat în cunoştinţă părţilor reprezentate prin avocat.
Pentru administrarea probelor de către avocaţi, instanţa va stabili un
termen de până la 6 luni, ţinând seama de volumul şi complexitatea
acestora. Termenul astfel stabilit va putea fi prelungit dacă, în cursul
administrării probelor: se invocă o excepţie sau un incident procedural
asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe, caz în care
termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau
incidentului; a încetat, din orice cauză, contractul de asistenţă juridică dintre
una din părţi şi avocatul său, ipoteză când termenul se prelungeşte cu cel
mult o lună pentru angajarea altui avocat; una dintre părţi a decedat, situaţie
în care termenul se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat
potrivit art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc.civ. sau cu termenul acordat părţii
interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor; a intervenit o altă
cauză de suspendare a procesului, cu excepţia celei prevăzute de art. 242
alin. (1) pct. 2 C. proc.civ., când termenul se prelungeşte cu
perioada suspendării.
în cel mult 15 zile de la încuviinţarea probelor, avocaţii părţilor vor
prezenta instanţei programul de administrare a acestora, purtând semnătura
avocaţilor, în care se va arăta locul şi data administrării fiecărei probe.
Programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu, şi este
obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor. Dacă este cazul, programul încuviinţat
de instanţă va fi comunicat, de îndată, procurorului. Nerespectarea
nejustificată a programului încuviinţat de instanţă atrage decăderea părţii din
dreptul de a mai administra proba respectivă.
Probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice
alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta.
Părţile, prin avocaţi, sunt obligate să-şi comunice înscrisurile şi orice
alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod
direct, sub luare de semnătură. Martorii vor fi ascultaţi, la locul şi data
prevăzute în programul încuviinţat de instanţă, de către avocaţii părţilor, în
condiţiile art. 192 şi art. 196 C. proc. civ. Ascultarea martorilor se face fără
prestare de jurământ, punându-li-se însă în vedere că, dacă nu vor spune
adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate
acestea se face menţiune în declaraţia scrisă. Mărturia se va consemna
întocmai de către o persoană convenită de părţi şi se va semna, pe fiecare
pagină şi la sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de cel ce a consemnat-o şi
de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprinsul consemnării. Orice
adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate
prin semnăturile celor menţionaţi mai sus, sub sancţiunea de a nu fi luate în
seamă. Dacă mărturia a fost stenodac-tilografiată, aceasta va fi transcrisă.
Atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor fi semnate şi depuse la dosar.
Părţile pot conveni ca declaraţiile martorilor să fie-
Probele 251
consemnate şi autentificate de un notar public. în cazul în care este
încuviinţată o expertiză, în programul administrării probelor părţile vor trece
numele expertului pe care îl vor alege prin învoiala lor, precum şi numele
consilierilor fiecăreia dintre ele. Expertul este obligat să efectueze expertiza
şi să o predea avocaţilor părţilor, sub semnătură de primire, cu cel puţin 30
de zile înainte de termenul fixat de instanţă pentru administrarea tuturor
probelor. De asemenea, el are îndatorirea să dea explicaţii avocaţilor şi
părţilor iar, după fixarea termenului de judecată, să se conformeze
dispoziţiilor art. 211 şi urm. C. proc. civ.
în cursul administrării probelor de către avocaţi, instanţa va fi sesizată
pentru rezolvarea anumitor incidente. Astfel:
- dacă una dintre părţi formulează o cerere, invocă o excepţie, invocă
inadmisibi-litatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea
probelor, instanţa, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea
celeilalte părţi, se va pronunţa de îndată sau în cel mult 30 de zile de la data
la care a fost sesizată. încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul
procesului. în aceleaşi condiţii, instanţa va hotărî asupra cererii de înlocuire a
martorilor, de ascultare din nou sau de confruntare a acestora, respectiv se
va pronunţa cu privire la cererea de a se admite noi martori sau alte probe ce
se dovedesc necesare şi care nu puteau fi prevăzute;
- în cazul în care înscrisul este deţinut de o autoritate sau de o altă
persoană, solicitarea înscrisului va fi făcută de către instanţă, potrivit
dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ., iar, după depunerea înscrisului, acesta va fi
comunicat în copie fiecărui avocat;
- dacă una dintre părţi nu recunoaşte scrisul sau semnătura dintr-un
înscris, instanţa, la solicitarea avocatului părţii interesate, va proceda la
verificarea de scripte;
- cercetare la faţa locului se va face de către instanţă. Procesul-verbal
de consemnare a celor constatate la faţa locului va fi întocmit în atâtea
exemplare câte părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor acestora, în cel mult 5
zile de la efectuarea cercetării;
- interogatoriul va fi luat de către instanţă, la termenul stabilit, cu
citarea părţilor în camera de consiliu. Copii de pe interogatoriul astfel luat,
precum şi de pe cel dispus şi primit potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ. vor
fi înmânate de îndată avocaţilor părţilor;
- martorii la care se referă art. 195 C. proc. civ. (minorul sub 14 ani şi
cel lipsit de discernământ) vor fi ascultaţi numai de către instanţă;
- dacă părţile nu se învoiesc asupra alegerii expertului, instanţa, la
cererea părţilor, va proceda la desemnarea acestuia, potrivit art. 202 C. proc.
civ.;
- aplicarea măsurii amenzii judiciare şi obligarea la plata de
despăgubiri, în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 108'-1084C.
proc. civ., pot fi dispuse de instanţă, la cererea avocatului sau a părţii
interesate.
După administrarea tuturor probelor încuviinţate de instanţă,
reclamantul, prin avocatul său, va redacta concluziile scrise privind
susţinerea pretenţiilor sale. Aceste concluzii vor fi trimise, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, sau vor fi înmânate în mod direct, sub
luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul,
Ministerului Public. După primirea concluziilor scrise ale reclamantului,
fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise. Acestea
vor fi
252
communicate, în acelaşi mod, reclamantului, celorlalte părţi, precum şi,
când este cazul, Ministerului Public.
Avocaţii părţilor vor alcătui pentru fiecare parte câte un dosar şi unul
pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor
prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor
fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare
pagină.
Dosarul cauzei astfel întocmit va fi prezentat instanţei, la expirarea
termenului stabilit de instanţă în acest scop, de către avocaţii părţilor,
împreună. Primind dosarul, instanţa va fixa termenul de judecată, care se dă
în cunoştinţă părţilor, iar acest termen nu va putea fi mai lung de o lună de la
data primirii dosarului. La termenul astfel fixat, instanţa poate proceda la
judecarea în fond a procesului, acordând părţilor cuvântul pentru a pune
concluzii prin avocat.
La termenul fixat pentru judecată, instanţa, dacă socoteşte necesar,
va dispune, prin încheiere motivată, să fie administrate nemijlocit în faţa sa
toate sau numai unele dintre probele administrate de avocaţi. într-o asemena
situaţie, pentru administrarea probelor instanţa va stabili termene scurte, în
continuare, date în cunoştinţă părţilor.
1.3.3. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o va face
instanţa pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în
parte, precum şi ale tuturor probelor împreună. Judecătorul va examina cu
atenţie probele administrate în cauză, pronunţând soluţia pe baza acestora,
în raport de intima sa convingere.
Trebuie menţionat că în anumite cazuri, puterea de apreciere a
judecătorului cunoaşte unele îngrădiri, pe care le vom evidenţia atunci când
ne vom ocupa de forţa probantă a fiecărui mijloc de probă în parte.
1.4. Asigurarea dovezilor
în mod obişnuit, probele se administrează în cursul dezbaterilor
judiciare, deci după sesizarea instanţei cu judecarea cauzei. Sunt însă situaţii
când un mijloc de probă ce ar putea servi la soluţionarea pricinii poate
dispărea încă înainte de începerea procesului, ori chiar în cursul procesului,
dar mai înainte de faza propunerii şi administrării probelor. Dacă persoana
interesată ar fi limitată la administrarea acestei probe pe calea obişnuită,
adică în cursul desfăşurării procesului, este posibil ca ea să nu mai fie în
măsură să-şi dovedească pretenţia sau, după caz, apărarea. Pentru a preveni
o astfel de situaţie, legea a reglementat procedura asigurării dovezilor (art.
235-241 C. proc. civ.), care mai este cunoscută şi sub denumirea de
«ancheta in futurum», procedură care are ca scop conservarea unei probe
necesare într-un eventual proces sau chiar într-un proces pendente.
Articolul 235 C. proc. civ. prevede că oricine are interes să constate de
urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri
mişcătoare sau nemişcătoare, ori să dobândească recunoaşterea unui înscris,
a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă
este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Pericolul dispariţiei sau îngreunarea
253
Probele
administrării dovezii în viitor este o chestiune de fapt, lăsată la
aprecierea instanţei. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în
întârziere, în cazul în care pârâtul (cel care urmează a fi chemat în instanţă
pentru asigurarea dovezii, iar nu eventualul pârât din procesul în care se va
folosi proba) îşi dă învoirea.
Persoana interesată, care poate fi oricare dintre părţile viitorului
proces, trebuie să facă o cerere pentru asigurarea dovezii, ce va cuprinde, pe
lângă elementele necesare oricărei cereri adresate instanţei judecătoreşti
(art. 82 C. proc. civ.) şi elementele specifice acestei materii, anume: dovezile
a căror administrare o pretinde, faptele ce voieşte să dovedească, precum şi
primejdia întârzierii sau învoirea pârâtului [art. 236 alin. (2) C. proc. civ.].
Asigurarea probelor se poate cere pe cale principală, deci înainte de a
exista o judecată asupra fondului, situaţie în care competenţa aparţine
judecătoriei în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării,
dar şi pe cale incidentală, adică în timpul judecăţii, dacă nu s-a ajuns la faza
administrării probelor, situaţie în care este competentă instanţa care judecă
procesul principal. Considerăm că asigurarea probelor pe cale principală
trebuie făcută de către judecătorie şi în cazurile în care cererea asupra
pretenţiei dedusă judecăţii ar fi de competenţa în primă instanţă a
tribunalului, art. 236 alin. (1) teza I C. proc. civ. reprezentând o normă
specială în materie de competenţă, iar, ca orice normă specială, se aplică
prioritar ori de câte ori ar fi vorba de un caz ce intră sub incidenţa
prevederilor sale.
Cererea se judecă în camera de consiliu, cu sau, în caz de urgenţă
deosebită, fără citarea părţilor. Instanţa se pronunţă printr-o încheiere, iar în
situaţia în care cererea se admite, se va dispune administrarea dovezii de
îndată sau la un termen ulterior, ce se va fixa prin încheierea respectivă.
Instanţa trebuie să limiteze soluţia la scopul cererii, deci întinderea cercetării
instanţei se va mărgini numai la aprecierea admisibilităţii probei şi la
verificarea îndeplinirii cerinţelor prescrise de lege pentru această procedură.1
Dacă asigurarea s-a cerut pe cale principală, încheierea, care este
executorie, poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile, însă
curge de la pronunţare sau de la comunicare, după cum încheierea s-a dat cu
sau fără citarea părţilor. Aşadar, dacă încheierea s-a dat cu citarea părţilor,
ea poate fi recurată în termen de 5 zile de la pronunţare, iar dacă încheierea
s-a dat fără citarea părţilor, atunci ea va trebui să fie comunicată părţilor, iar
termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare.
Dacă asigurarea s-a cerut pe cale incidentală, încheierea poate fi
atacată numai odată cu hotărârea ce se va pronunţa asupra fondului.
Când s-a solicitat consemnarea mărturiei unei persoane, efectuarea
unei expertize, recunoaşterea unui anumit înscris, a unui fapt sau a unui
drept, administrarea acestor
Instanţa sesizată cu cererea de asigurare a unei probe trebuie să se
ferească să prejudece fondul, respectiv să statueze asupra unor drepturi ce
nu pot fi lămurite decât cu prilejul soluţionării litigiului pe fond - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1937/2001, în C.J. nr. 2/2002, p.77.

dovezi se va face potrivit regulilor privitoare la administrarea probei cu
martori, a expertizei sau a recunoaşterii.
Dacă o persoană interesată cere constatarea de urgenţă a unei
anumite stări de fapt, care ar putea să înceteze sau să se schimbe până la
administrarea dovezilor, preşedintele instanţei în circumscripţia căreia
urmează a se face constatarea va delega un executor judecătoresc din
aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului această stare de fapt.
Preşedintele poate încuviinţa efectuarea constatării fără înştiinţarea aceluia
împotriva căruia se cere. Executorul judecătoresc va consemna într-un pro-
ces-verbal toate împrejurările cu privire la starea de fapt respectivă. Dacă la
efectuarea constatării, cel împotriva căruia s-a cerut nu a fost de faţă,
acestuia i se va comunica, în copie, procesul-verbal de constatare. Procesul-
verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc face dovada până
la proba contrară. în practică, aceste prevederi, înscrise în art. 239 C. proc.
civ., sunt relativ frecvent utilizate înainte de declanşarea unor procese de
partaj, în cazurile în care bunurile se află în folosinţa exclusivă a unuia dintre
coproprietari (coindivizari) sau devălmaşi şi există pericolul ca unele dintre
acestea să dispară ori să fie ascunse.
Ca o aplicaţie a art. 97 C. proc. civ., art. 240 C. proc. civ. stabileşte că,
în caz de urgenţă deosebită, preşedintele poate încuviinţa că administrarea
dovezii sau constatarea prin executorul judecătoresc să se facă şi în zilele de
sărbătoare ori în afara orelor legale.
Dovezile conservate prin această procedură pot fi folosite şi de partea
care nu a cerut administrarea lor [art. 241 alin. (1) C. proc. civ., text ce
constituie o aplicaţie a principiului general desprins din art. 168 alin. (3) C.
proc. civ., anume că dovezile nu aparţin părţilor, ci cauzei].
în cursul procesului asupra fondului cauzei, aceste probe au aceeaşi
valoare probantă ca şi în cazul în care s-ar fi administrat în cursul judecăţii,
putând fi combătute prin alte mijloace de probă. Instanţa care judecă fondul
va avea în vedere şi cheltuielile prilejuite de administrarea probelor prin
procedura mai sus prezentată.
§2. Proba prin înscrisuri
2.1. Definiţia şi clasificarea înscrisurilor
Prin înscris se înţelege orice declaraţie, despre un act juridic sau fapt
juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere,
imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.
înscrisurile se clasifică în înscrisuri preconstituite (acelea care au fost
întocmite cu intenţia de a fi folosite ca mijloc de probă în cazul ivirii unui
eventual litigiu) şi înscrisuri nepreconstituite (care nu s-au întocmit în scopul
de a fi folosite ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, în mod accidental,
sunt totuşi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios).
După scopul pentru care au fost întocmite, precum şi după efectul lor,
înscrisurile preconstituite se împart în originare sau primordiale (sunt
întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport
juridic), recognitive (sunt
255
Probele
întocmite în scopul recunoaşterii existenţei unui înscris originar pierdut,
pentru a-i înlocui) şi confirmative (sunt întocmite pentru a confirma un act
juridic lovit de nulitate relativă).
în funcţie de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite (şi
semnate) se clasifică în înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură
privată.
După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii.
Articolul 1188 C. civ. se ocupă de situaţia înscrisurilor autentice de pe care s-
au scos copii legalizate. Aceste copii fac dovada, sub rezerva prezentării
originalului. Dacă originalul nu există, copiile legalizate au o putere
doveditoare diferită, în funcţie de distincţiile făcute în alin. (2) al aceluiaşi
articol. însă, duplicatele de pe înscrisurile notariale (care se scot cu citarea
părţilor) au aceeaşi forţă probantă ca şi originalul (art. 55 din Legea nr.
36/1995), iar certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au
aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite în registrele de stare civilă
(art. 13 din Legea nr. 119/1996).
2.2. înscrisurile autentice 2.2.1. Noţiune
Articolul 1171 C. civ. defineşte înscrisurile autentice ca fiind acelea
care s-au făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care
are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat.
Aşadar, pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite
cumulativ trei condiţii: să fie întocmit de un funcţionar public; acesta să fie
competent din punct de vedere material şi teritorial; să fie respectate
formalităţile prescrise de lege.
Constituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele de
stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele-verbale întocmite de agenţii
procedurali însărcinaţi cu înmânarea actelor de procedură, actele de
procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti etc.
2.2.2. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă
în unele situaţii, încheierea actului juridic în formă autentică este
prevăzută de lege pentru însăşi valabilitatea actului ca operaţiune juridică
(negotium).
în alte situaţii, deşi pentru valabilitatea operaţiunii juridice nu este
necesară forma autentică, părţile recurg totuşi la aceasta, în considerarea
avantajelor pe care le prezintă înscrisul autentic. Astfel:
- înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi
validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba
contrară revenind celui care îl contestă. Aşadar, înscrisul, care prin forma şi
aparenţa sa (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii etc.) are înfăţişarea
unui înscris autentic regulat întocmit, se bucură de prezumţia că el emană în
realitate de la cei care figurează ca semnatari, iar dacă i se contestă
autenticitatea, cel care invocă înscrisul nu are a face nici o dovadă, sarcina
probei trecând asupra părţii care contestă sinceritatea şi autenticitatea
înscrisului;
- înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă, în
momentul în care aceasta ajunge la scadenţă, are putere executorie (art. 66
din Legea nr. 36/1995),
256
deci poate fi pus în executare, fără a mai fi nevoie de vreo judecată şi
nici măcar de învestirea cu formulă executorie. Executarea silită a obligaţiei
constatată în înscrisul autentic se suspendă de drept în cazul în care se pune
în mişcare acţiunea penală împotriva pretinsului autor al falsului, însă, dacă
înscrisul autentic este defăimat ca fals, pe cale incidentală, în faţa unei
instanţe civile, suspendarea executării este lăsată la aprecierea instanţei [art.
1173 alin. (2) C. civ.];
- data înscrisului autentic face credinţă până la înscrierea în fals, fiind
opozabilă şi terţilor;
- înscrisul autentic face dovadă până la declararea falsului (fiind deci
necesară înscrierea în fals) în ceea ce priveşte constatările personale ale
agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simţuri; celelalte
menţiuni fac dovadă până la proba contrară (menţiunea că preţul a fost deja
plătit de cumpărător, valabilitatea consimţământului exprimat de părţi în faţa
agentului etc.).1 Potrivit art. 1174 alin. (1) C. civ., fac dovadă până la proba
contrară şi menţiunile accidentale, care depăşesc obiectul propriu-zis al
actului, însă numai dacă au un raport oarecare la acel obiect. în schimb,
menţiunile referitoare la fapte străine de obiectul actului juridic constatat prin
înscrisul autentic nu au decât puterea unui început de dovadă scrisă [art.
1174 alin. (2) C. civ.].2
2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic
Codul civil consacră opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin
înscrisul autentic, prevăzând în art. 1173 alin. (1) că înscrisul autentic are
deplină credinţă în privinţa oricărei alte persoane despre dispoziţiile şi
convenţiile ce le constată. Această dispoziţie trebuie interpretată în corelaţie
cu art. 1174 alin. (1) C. civ., ceea ce înseamnă că opozabilitatea actului faţă
de terţi priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor contractate, considerate ca
fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de către terţi.
Precizăm că dacă terţii pretind că actul a fost întocmit în vederea
fraudării intereselor lor, ei nu trebuie să se înscrie în fals, deoarece nu
contestă constatările personale ale agentului instrumentator, ci fondul
(conţinutul) actului. într-o astfel de
1 S-a decis că menţiunile privitoare la declaraţiile părţilor fac
dovada până la proba
contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de
aceste declaraţii,
neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realităţii - C.S.J.,
nr. 222/1994, în Dreptul, nr. 5/1995, p. 82. Dacă însă una dintre părţi
contestă că au fost
făcute anumite declaraţii despre care se menţionează în înscrisul
autentic (de exemplu, în
înscrisul autentic se arată că părţile au declarat în faţa agentului
instrumentator că preţul a fost
plătit, iar vânzătorul susţine că nu s-a făcut o asemenea declaraţie),
atunci este nevoie de
înscrierea în fals. De asemenea, s-a mai decis că fac dovadă până la
înscrierea în fals şi con
semnarea corectă a declaraţiilor făcute (spre exemplu, renunţarea la
moştenire), precum şi consta
tarea unui fapt petrecut în faţa notarului public - C.S.J., secţia civilă,
Dreptul nr. 10-11/1993, p. 117.
2 împrejurarea că un act juridic a fost întocmit în formă autentică
nu exclude posibilitatea
atacării lui pentru vicii de consimţământ, lipsă de capacitate, fraudarea
legii sau simulaţie,
împrejurări ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
257
Probele
situaţie, terţii nu sunt ţinuţi nici de dispoziţiile art. 1192 alin. (2) C. civ
întrucât actul juridic al părţilor reprezintă pentru ei un simplu fapt juridic. în
consecinţă terţii pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă. Dacă
însă ei ar contesta data înscrisului autentic sau orice alte menţiuni ce sunt
rezultatul constatărilor proprii şi directe ale agentului, este nevoie de
înscrierea în fals.
2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată
sau în început de dovadă scrisă
Cât priveşte consecinţele juridice ale înscrisului nevalabil ca înscris
autentic, urmează să deosebim după cum forma solemnă era sau nu cerută
pentru însăşi validitatea actului juridic.
Astfel, pentru situaţia în care forma nu era cerută ad validitatem, art.
1172 C. civ. dispune că actul care nu poate fi autentic din cauza
necompetenţei sau a incapacităţii funcţionarului ori datorită neîndeplinirii
condiţiilor de formă (de exemplu, lipseşte încheierea de autentificare în cazul
actelor notariale,1 nu sunt semnate ştersăturile, adăugirile şi rectificările, nu
s-a trecut menţiunea că înscrisul a fost semnat de părţi în faţa agentului
instrumentator etc.) este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este
semnat de părţile contractante. în cazul în care nu este semnat, valorează
început de dovadă scrisă.
Dacă însă forma solemnă era cerută ad validitatem, actul juridic este
lovit de nulitate absolută şi nu se mai pune problema probei.
2.3. înscrisurile sub semnătură privată 2.3.1. Precizări introductive
înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de
părţi, fără intervenţia vreunui organ al statului, semnate de părţile sau de
partea de la care emană.
Condiţia generală pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată
este semnătura părţii sau, după caz, semnăturile părţilor de la care emană
înscrisul.
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată se cere şi îndeplinirea
unor condiţii speciale.
In cele ce urmează vom analiza numai condiţiile prevăzute de art. 1179
C. civ. (formalitatea multiplului exemplar) şi de art. 1180 C. civ. (menţiunea
„bun şi aprobat”), mulţumindu-ne să precizăm că este posibil ca legea să
ceară în unele cazuri şi alte condiţii speciale. De exemplu, testamentul
olograf trebuie să fie scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului,
cerinţe care sunt necesare pentru însăşi validitatea actului; cambia trebuie să
cuprindă menţiunile arătate în art. 1 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin pe
cele arătate de art. 104 din aceeaşi lege, iar cecul pe
Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori (Trib. jud. Timiş, decizia
civilă nr. 950/1972, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 169), astfel încât dacă nu există
încheierea de autentificare, actul nu valorează decât înscris sub semnătură
privată (Trib. reg. Oradea, decizia civilă nr. 137/1957, cu Notă de /. Ciupe, în
L.P. nr. 7/1957, p. 856 şi urm.) sau, după caz, început de dovadă scrisă.
258
cele din art. 1 din Legea nr. 59/1934, titlul de valoare căruia îi lipseşte
vreuna din aceste menţiuni neputând avea valoarea juridică a unei cambii, a
unui bilet la ordin sau, după caz, a unui cec, afară de cazurile expres admise
de lege.
2.3.2. Formalitatea multiplului exemplar
Această formalitate este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură
privată care constată convenţii sinalagmatice.
Formalitatea multiplului exemplar presupune ca înscrisul să fie
redactat în atâtea exemplare originale câte persoane (părţi) cu interese
contrare sunt, iar pe fiecare exemplar să se facă menţiune de numărul
originalelor întocmite [art. 1179 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.]. Lipsa de menţiune
că originalele s-au întocmit în număr îndoit, întreit etc. nu poate fi opusă de
acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin act [art. 1179 alin.
(3) C. civ.], iar în practică s-a decis că această dispoziţie se aplică şi în cazul
în care înscrisul nu s-a redactat în mai multe exemplare.1
Eventualele deosebiri de redactare între exemplarele originale ale unui
înscris sub semnătură privată, care însă nu afectează înţelesul convenţiei, nu
influenţează validitatea şi puterea doveditoare ale înscrisului. Dacă
diferenţele se referă la întinderea obligaţiei uneia dintre părţi, înscrisul va fi
considerat valabil pentru obligaţia cea mai mică (art. 983 C. civ.). Dacă lipsa
de conformitate a exemplarelor originale vizează alte aspecte privitoare la
fondul convenţiei sinalagmatice, instanţa va aprecia, ţinând cont de
împrejurările pricinii, care a fost sensul exact al convenţiei, iar când constată
contradicţii care nu pot fi conciliate, va considera înscrisul nevalabil. Se va
putea totuşi proba, prin orice mijloc (însuşi înscrisul poate constitui un
început de dovadă), eroarea sau frauda care a dus la această situaţie. Se
admite că partea care prin frauda ei a contribuit la producerea
neconcordanţei nu va putea invoca nevalabilitatea înscrisului.
Pornindu-se de la ideea de ocrotire a părţilor contractante care au
interese contrare, în literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a
arătat că nu este necesară îndeplinirea formalităţii multiplului exemplar în
- când un înscris este nevalabil ca înscris autentic, dar este valabil ca
înscris sub semnătură privată. Această concluzie se desprinde şi din
interpretarea per a contrario a art. 1172 C. civ., care, referindu-se la înscrisul
autentic neregulat, cere numai condiţia semnării lui pentru a fi valabil ca
înscris sub semnătură privată. Prin urmare, nu mai este necesară
formalitatea multiplului exemplar sau, după caz, menţiunea «bun şi aprobat»
pentru validitatea ca înscris sub semnătură privată;
- în cazul în care convenţia sinalagmatică este constatată printr-o
hotărâre judecătorească;
- în situaţia în care s-a redactat un singur exemplar, care a fost lăsat în
păstrare unui terţ;
- în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă;
- în materie comercială, cu excepţia acelor situaţii în care legislaţia
comercială cere întocmirea actului în scris;
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 696/1973, în CD. 1973, p. 124.
259
Probele
- în cazul în care înscrisul este recunoscut expres de părţi sau când
una din părţi nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanţă de către
partea potrivnică;
- în cazul în care una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia
asumată prin convenţia sinalagmatică, înainte sau odată cu semnarea
înscrisului, deoarece cealaltă parte nu mai are interesul de a avea la
dispoziţie, un exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin realizate;
- prin ipoteză [art. 1179 alin. (1) C. civ. interpretat per a contrario],
formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale şi nici pentru
înscrisurile ce constată convenţii unilaterale;
- lipsa menţiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă toate
exemplarele se prezintă în instanţă;
- terţii nu se pot prevala de lipsa menţiunii multiplului exemplar.
Nerespectarea formalităţii multiplului exemplar atrage nevalabilitatea
înscrisului
ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată valabilitatea
convenţiei, care va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă. De altfel,
însuşi înscrisul respectiv constituie început de dovadă scrisă,1 în
considerarea faptului că semnăturile părţilor sub acelaşi text denotă intenţia
şi voinţa lor de a-şi însuşi cuprinsul acelui text, deci se poate vorbi de o
scriere care să emane de la partea căreia i se opune. 2.3.3. Menţiunea «bun
şi aprobat»
Menţiunea „bun şi aprobat” este cerută în cazul înscrisurilor sub
semnătură privată care constată obligaţii unilaterale.
Articolul 1180 alin. (1) C. civ. prevede că actul sub semnătură privată
prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime
oarecare, trebuie să fie înscris în întregime de acela care l-a semnat, ori cel
puţin acesta, înainte de a semna, să adauge la sfârşitul actului cuvintele
«bun şi aprobat», arătând întotdeauna în litere suma sau câtimea
(cantitatea) lucrurilor şi apoi să semneze.
în caz de nepotrivire între suma indicată în cuprinsul înscrisului şi cea
din formula „bun şi aprobat”, debitorul se consideră obligat la suma cea mai
mică, soluţie valabilă şi atunci când atât cuprinsul actului, cât şi formula «bun
şi aprobat» au fost scrise în întregime de mâna debitorului, însă este
îngăduită dovada contrară (art. 1181 C. civ., care reprezintă o aplicaţie a
principiului prevăzut de art. 983 C. civ., potrivit căruia, în caz de îndoială,
obligaţia se interpretează în favoarea celui care se obligă; în materie de
cambie şi bilet la ordin, se dă prioritate sumei scrise în litere şi numai dacă
suma a fost scrisă de mai multe ori, iar între acestea există nepotriviri, se ia
în considerare suma cea mai mică).
în privinţa condiţiei impuse de art. 1180 C. civ. trebuie făcute
următoarele precizări:
CA H™ VCdHa ^ Trib' SUPrem' COlegîUl dvi1' decizia nr- 119/1957, în
CD. 1957 p 322-
P29 CA R ?” “• 325/R/1”7' “ Culegere dC Petică judiciara
1994^1998
t^S^T&î^ dCdZia - 1962/1”9' ^ C— * —

- menţiunea «bun şi aprobat» nu este o formulă sacramentală, putând
fi înlocuită prin alta echivalentă, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea
să fie arătată în litere (sau şi în litere alături de cifre, dar nu numai în cifre);
- menţiunea «bun şi aprobat» de la sfârşitul actului nu este necesară
dacă înscrisul este scris în întregime de cel ce se obligă;
- formalitatea este necesară numai în cazul obligaţiilor unilaterale
(deci nu se aplică acelor contracte care produc obligaţii reciproce între părţi)
care au ca obiect o sumă de bani sau o câtime determinată de lucruri
determinate generic (nu şi atunci când obiectul obligaţiei este un lucru cert,
ori atunci când este vorba de o obligaţie nedeterminată);
- articolul 1180 C. civ. nu se aplică în cazul înscrisului nevalabil ca
înscris autentic, dar care este semnat de cel ce se obligă;
- formalitatea nu este necesară nici în cazul chitanţelor liberatorii,
acestea vizând executarea unor obligaţii, iar nu naşterea lor;
- formalitatea nu este aplicabilă comercianţilor şi nici meseriaşilor [art.
1180 alin. (2) C. civ.], dispoziţie care îşi are justificarea în experienţa
profesională a unor asemenea debitori;
- dacă mai multe persoane se obligă prin acelaşi act către un singur
creditor, înscrisul se va întocmi într-un singur exemplar, fiind vorba de
obligaţii unilaterale, însă fiecare dintre debitori va trebui să adauge înainte
de semnătură menţiunea „bun şi aprobat”;
- formalitatea se aplică nu numai obligaţiilor principale, dar şi celor
accesorii, precum fidejusiunea;
- art. 1180 C. civ. se aplică şi în cazul înscrisurilor care constată
obligaţia unilaterală de a plăti o rentă sau o sumă de bani în urma unei dări
de socoteli, ori prin care se recunoaşte primirea în depozit;
- formalitatea este necesară şi în cazul în care o obligaţie unilaterală
este constatată într-un înscris în formă aparentă de convenţie sinalagmatică,
precum şi atunci când obligaţia unilaterală este asumată cu ocazia încheierii
unei convenţii sinalag-matice, fiind consemnată în înscrisul întocmit pentru
constatarea convenţiei sinalag-matice, deoarece, în realitate, este vorba de
două operaţiuni juridice.
Sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 C. civ. este
aceeaşi ca şi în cazul lipsei formalităţii multiplului exemplar, adică înscrisul
respectiv nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără însă a fi
afectată valabilitatea obligaţiei unilaterale, deci actul juridic va putea fi
dovedit prin alte mijloace de probă, însuşi înscrisul respectiv valorând început
de dovadă scrisă.1
2.3.4. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată
Articolul 1177 alin. (1) C. civ. şi art. 177 alin. (1) C. proc. civ., într-o
redactare asemănătoare, stabilesc că acela căruia i se opune un înscris sub
semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să tăgăduiască
semnătura sau, dacă este cazul, scrisul
Probele jfi 1
(scrierea). Partea care doreşte să nu recunoască un înscris sub
semnătură privată ce i se opune este obligată să tăgăduiască formal scrisul
ori semnătura sa, deoarece, dacă nu protestează împotriva folosirii înscrisului
respectiv sau nu se pronunţă nici într-un sens nici în celălalt, o astfel de
atitudine se prezumă a fi o recunoaştere tacită.
Potrivit art. 1177 alin. (2) C. civ. şi art. 177 alin. (2) C. proc. civ., dacă
înscrisul este opus moştenitorilor sau succesorilor în drepturi ai aceluia de la
care se pretinde că înscrisul provine, aceştia pot declara că nu cunosc scrisul
sau semnătura autorului lor.
în cazul în care scrierea sau semnătura a fost tăgăduită de parte ori
declarată ca necunoscută de moştenitorii sau succesorii ei în drepturi, se va
trece la procedura verificării de scripte.
Articolul 1176 C. civ. dispune că înscrisul sub semnătură privată
recunoscut de acela căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut
are acelaşi efect ca şi înscrisul autentic, între cei care I-au semnat şi între cei
care reprezintă drepturile lor (este vorba de succesorii în drepturi ai celor
care au semnat înscrisul respectiv). Deci, cuprinsul înscrisului, cu menţiunile
sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face
credinţă, ca şi cuprinsul înscrisului autentic, până la dovada contrară, care se
va putea face potrivit dispoziţiilor legale referitoare la admisibilitatea
probelor. Dacă însă se pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare în
ceea ce priveşte conţinutul său, prin ştersături, adăugiri sau îndreptări, ori că
s-a săvârşit un fals intelectual, partea interesată va putea să defăimeze
înscrisul ca fals.
Cât priveşte forţa probantă a înscrisului nesemnat de părţi sau de una
dintre părţi, acesta nu este valabil ca instrumentum, însă, în măsura în care
forma scrisă nu este cerută ad validitatem, operaţiunea juridică (negotium)
rămâne valabilă, putând fi dovedită prin alte mijloace de probă, de exemplu,
recunoaşterea. Chiar înscrisul respectiv poate constitui început de dovadă
scrisă, însă numai dacă este opus părţii care l-a scris. Pentru ipoteza în care
înscrisul este semnat, dar nu s-a îndeplinit formalitatea multiplului exemplar
sau, după caz, menţiunea «bun şi aprobat», acesta valorează întotdeauna
început de dovadă scrisă. în sprijinul acestei soluţii s-a mai adus ca argument
şi faptul că, dacă diferite înscrisuri, precum însemnări, note sau scrisori, chiar
nesemnate, pot constitui un început de dovadă scrisă, afortiori trebuie admis
ca început de dovadă scrisă acel înscris semnat de părţi, care nu îndeplineşte
condiţiile formale cerute de art. 1179 şi de art. 1180 C. civ., dar care a fost
preconsti-tuit ca instrumentar probator.
2.3.5. Data înscrisului sub semnătură privată
Data întocmirii unui înscris sub semnătură privată este un fapt
material. Indicarea datei în înscris1 este însă numai o menţiune a părţilor,
care nu poate să aibă altă putere probatorie decât celelalte menţiuni ale
înscrisului. Aşadar, în raporturile dintre părţi, data înscrisului sub semnătură
privată este supusă condiţiei recunoaşterii, eventual verificării de scripte, ca
de altfel întreg cuprinsul înscrisului. Proba contrară se
Cu unele excepţii, cum ar fi testamentul olograf şi titlurile de valoare,

data înscrisului sub semnătură privată nu constituie o formalitate necesară
pentru validitatea înscrisului.
262
va putea face în aceleaşi condiţii ca şi împotriva celorlalte menţiuni ale
înscrisului, ceea ce înseamnă că, în principiu, data trecută în înscris nu va
putea fi combătută decât tot printr-un înscris [art. 1191 alin. (2) C. civ.],
găsindu-şi aplicare însă toate derogările de la regula înscrisă în textul
menţionat, derogări de care ne vom ocupa atunci când vom analiza
admisibilitatea probei cu martori.
în cazul în care cel care semnează înscrisul sub semnătură privată este
reprezentantul convenţional sau legal al părţii, menţiunea datei face credinţă
până la dovedirea contrară atât faţă de reprezentant, cât şi faţă de
reprezentantul care l-a semnat, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul minorului cu
capacitate restrânsă asistat de ocrotitorul său legal.
Faţă de terţi, spre deosebire de celelalte menţiuni care formează
cuprinsul înscrisului sub semnătură privată şi care au putere doveditoare
(evident în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiilor părţilor contractante)
până la proba contrară (care poate fi făcută prin orice mijloc de probă), data
înscrisului, prin ea însăşi, nu face credinţă. Această abatere de la regula
puterii doveditoare a înscrisului sub semnătură privată până la proba
contrară se explică prin grija legiuitorului de a ocroti pe terţi împotriva
pericolului care poate să îl reprezinte pentru ei trecerea unei date fals în
înscris, de regulă, antedatarea înscrisului.
Articolul 1182 C. civ. stabileşte că terţilor le este opozabilă numai data
certă, care se dobândeşte printr-una din următoarele patru modalităţi:
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică;1
- din ziua înscrierii lui într-un registru anume destinat;2
- din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părţile
care a semnat;
- prin trecerea actului, chiar şi în prescurtare, în acte întocmite de
funcţionari publici, cum ar fi procese-verbale pentru punere de sigilii, de
inventariere etc.
Enumerarea este limitativă, aşa încât, orice altă împrejurare, chiar
dacă ar avea aceeaşi putere de certitudine, nu poate conferi dată certă
înscrisului sub semnătură privată. Aşadar, ştampila poştei aplicată pe
înscrisul expediat, amputarea sau paralizarea ambelor mâini ale
semnatarului, moartea celui care a scris actul fără să-l fi şi semnat,
executarea ce a urmat întocmirii înscrisului, declararea judecătorească a
dispariţiei unuia dintre semnatari etc. nu pot conferi dată certă înscrisului sub
semnătură privată.
Terţi în această materie sunt persoanele care au dobândit, cu titlu
particular, drepturi de la părţile contractante, precum şi creditorii părţilor
atunci când, invocând
1 însă, simpla prezentare a înscrisului sub semnătură privată unei
instituţii publice nu este
suficientă pentru dobândirea de dată certă, ci trebuie ca actul să fie
înregistrat la acea
instituţie, ori ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării,
certificată de ştampilă
(D. Chirică, Notă critică la decizia civilă nr. 707/1979 a Trib. jud. Cluj, în
R.R.D.
nr. 10/1980, p. 56-57). A admite solufia contrară, înseamnă a accepta
faptul că proba datei
certe se poate face prin orice mijloc de dovadă, ceea ce duce indirect la
eludarea art. 1182 C.
civ. şi la posibilitatea de fraudare a intereselor terţilor.
2 Printre atribuţiile notarilor publici figurează şi darea de dată certă
înscrisurilor care li se
prezintă în acest scop (art. 90 din Legea nr. 36/1995).
263
Probele
drepturi proprii, acţionează pe calea acţiunii revocatorii (pauliene). Nu
sunt însă terţi succesorii universali şi cei cu titlu universal, cu excepţia
moştenitorilor rezervatari cărora le este atinsă rezerva succesorală prin acte
cu titlu gratuit. De asemenea, nu sunt terţi nici creditorii chirografari ai
părţilor, când invocă drepturi ale debitorului lor.
Sunt unele situaţii în care terţul nu s-ar putea prevala de lipsa datei
certe, de exemplu, dacă a recunoscut formal realitatea datei trecută în
înscris, dacă a participat el însuşi la trecerea unei date neadevărate în
înscris.
Există înscrisuri ce constată acte juridice care dobândesc dată certă
prin alte mijloace prevăzute de lege. Astfel:
- cesiunea de creanţă este opozabilă terţilor numai după notificarea
cesiunii făcută debitorului sau după acceptarea cesiunii de către debitor prin
înscris autentic (art. 1393 C. civ.) ori după înscrierea acesteia în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- în cazul privilegiilor şi al ipotecilor, preferinţa faţă de alţi creditori
privilegiaţi sau ipotecari se stabileşte prin rangul inscripţiei (art. 1738-1743 şi
art. 1778 C. civ.), iar gajul şi garanţia reală mobiliară sunt opozabile terţilor
de la data înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- actele supuse formalităţilor de publicitate imobiliară sunt opozabile
terţilor numai din momentul înscrierii în cartea funciară.1
De asemenea, există unele înscrisuri care fac dovada faţă de terţi în ce
priveşte data trecută în ele, fără a fi necesar ca această să fi devenit dată
certă prin vreunul din mijloacele prevăzute de art. 1182 C. civ. Astfel:
- chitanţele prin care se constată primirea unor sume de bani fac
dovada şi faţă de terţi despre data trecută în ele, până la proba contrară.
Această excepţie şi-ar găsi justificarea în inconvenientele care s-ar ivi dacă
înscrisuri atât de frecvente ar fi supuse formelor prevăzute de lege pentru ca
data lor să fie opozabilă terţilor;
- testamentul olograf face dovadă prin el însuşi atât de conţinutul său
care cuprinde ultima voinţă a testatorului, cât şi data sa, care este un
element constitutiv al acestuia (art. 859 C. civ.). De altfel, dacă formalităţile
cerute de art. 1182 C. civ. ar trebui îndeplinite, s-ar aduce atingere
caracterului secret al dispoziţiilor testamentare;
- în materie comercială, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt
supuse prevederilor art. 1182 C. civ., iar, în ceea ce priveşte stabilirea datei,
când aceasta este contestată, se poate administra orice mijloc de probă
admis de legea comercială [art. 57 alin. (2) C. com.]. Această soluţie îşi
găseşte justificarea în necesitatea ca operaţiunile comerciale, care se
caracterizează printre altele şi prin celeritate, să nu fie stânjenite prin
îndeplinirea formalităţilor de dobândire a datei certe.
2.4. înscrisul în formă electronică
Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică desemnează prin noţiunea de înscris în formă electronică „o
colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi
funcţionale şi care redau litere, cifre sau
Pentru alte cazuri, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2001, p. 188-189.
264
orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.”
Articolul 5 din aceeaşi lege asimilează, în privinţa condiţiilor şi
efectelor, cu înscrisul sub semnătură privată acel înscris în formă electronică,
căruia i s-a încorporat, ataşat ori i s-a asociat logic o semnătură electronică
extinsă,1 în măsura în care această semnătură îndeplineşte două condiţii:
este bazată pe un certificat calificat2 nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv; este generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de
creare a semnăturii electronice.3
Dacă pentru actul juridic constatat prin înscrisul în formă electronică
este necesară, potrivit legii, forma scrisă ad probationem sau ad validitatem,
înscrisul în formă electronică este considerat a îndeplini această cerinţă de
formă în măsura în care poate fi asimilat înscrisului sub semnătură privată,
deci atunci când i s-a încorporat, ataşat ori i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată cu ajutorul
unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice (art. 7 din Legea
nr. 455/2001).
Sub aspectul forţei probante a înscrisului în formă electronică, art. 6
din Legea nr. 455/2001 conţine o dispoziţie asemănătoare celei înscrise în
art. 1176 C. civ., prevăzând că înscrisul în formă electronică, ce i s-a
încorporat, ataşat ori i s-a asociat logic o semnătură electronică, dacă este
recunoscut de către cel căruia i se opune, are, între cei care I-au subscris şi
între cei care le reprezintă drepturile, acelaşi efect ca şi înscrisul autentic.
Pentru ipoteza în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul
1 Art. 4 pct. 3 din Legea nr. 455/2001 prevede că semnătura
electronică reprezintă date în
formă electronică, ce sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în
formă electronică şi care
servesc ca metodă de identificare, iar, conform pct. 4 al aceluiaşi articol,
semnătura electro
nică extinsă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: este legată în
mod unic de sem
natar; asigură identificarea semnatarului; este creată prin mijloace
controlate exclusiv de sem
natar; este legată de datele în formă electronică la care se raportează în
aşa fel încât orice
modificare ulterioară a acestora este identificabilă.
2 Certificatul calificat este acel certificat (o colecţie de date în
formă electronică ce atestă
legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice şi o
persoană, confirmând identita
tea acelei persoane) care cuprinde menţiunile arătate de art. 18 din
Legea nr. 455/2001 şi care
este eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art. 20
din aceeaşi lege.
3 Dispozitivul securizat de creare a semnăturii electronice este
definit de art. 4 pct. 7 şi pct. 8
din Legea nr. 455/2001 ca „software şi/sau hardware configurate, utilizat
pentru a implementa
datele de creare a semnăturii electronice”, care îndeplineşte
următoarele condiţii: datele de
creare a semnăturii să apară numai o singură dată şi să poată fi
asigurată confidenţialitatea
acestora; datele de creare a semnăturii să nu poată fi deduse;
semnătura să fie protejată împo
triva falsificării prin mijloacele tehnice disponibile la momentul generării
acesteia; datele de
creare a semnăturii să poată fi protejate în mod efectiv de către
semnatar împotriva utilizării
acestora de către persoane neautorizate; să nu modifice datele în formă
electronică, ce trebuie
să fie semnate şi să nu împiedice ca acestea să fie prezentate
semnatarului înainte de finali
zarea operaţiunii de semnare.
265
Probele
sau semnătura, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001 obligă instanţa să
dispună efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
2.5. Administrarea probei prin înscrisuri 2.5.1. Producerea înscrisurilor
Odată cu cererea de chemare în judecată, reclamantul, dacă înţelege
să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale de proba prin înscrisuri, trebuie
să depună copii certificate de pe înscrisurile ce le posedă, în atâtea
exemplare câte părţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă (art. 112 C.
proc. civ.). Potrivit aceluiaşi text de lege, se poate depune şi numai o parte
dintr-un înscris privitor la pricină, însă instanţa poate dispune, la nevoie,
prezentarea înscrisului în întregime. Dacă reclamantul nu a alăturat la
cererea de chemare în judecată copii de pe înscrisurile pe care înţelege să le
folosească în dovedirea pretenţiilor sale, ar trebui să se admită, contrar
soluţiei oferite în doctrină şi în jurisprudenţă, că el nu va putea depune
aceste copii la prima zi de înfăţişare, deoarece art. 132 C. proc. civ. se referă
numai la probe noi.
Aceeaşi obligaţie o are şi pârâtul, care trebuie să alăture la
întâmpinare copii de pe înscrisurile cu care înţelege să se apere împotriva
pretenţiilor reclamantului, în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, plus un
exemplar pentru instanţă. Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur
reprezentant, ori un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi juridice
(deci unul dintre reclamanţi este şi reprezentantul altui reclamant), se va
depune pentru aceste părţi câte o singură copie (art. 116 C. proc. civ.).
Proba prin înscrisuri poate fi încuviinţată şi după prima zi de înfăţişare,
în condiţiile prevăzute de art. 138 C. proc. civ., situaţie în care, dacă procesul
s-a amânat, partea este obligată să depună cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul de judecată copiile certificate de pe înscrisurile respective, sub
sancţiunea decăderii.
Părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalul înscrisului
sau să îl depună la grefa instanţei, sub pedeapsa de a nu se ţine seama de
înscris [art. 139 alin. (1) C. proc. civ.].
înscrisurile depuse de părţi rămân dobândite judecăţii şi nu se mai pot
retrage fără învoirea părţii adverse. Dacă înscrisurile sunt depuse în original,
acestea nu pot fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate la grefa
instanţei (art. 140 C. proc. civ.).
Articolele 172-176 C. proc. civ. reglementează situaţiile în care
înscrisurile nu se găsesc la partea care doreşte să le folosească.
Astfel, dacă una dintre părţi învederează că partea potrivnică deţine un
înscris privitor la pricina ce se judecă, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.
Articolul 172 alin. (2) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să
dispună înfăţişarea în următoarele cazuri: înscrisul este comun părţilor;
partea potrivnică s-a referit în proces la acest înscris; potrivit legii, partea
potrivnică este obligată să înfăţişeze acel înscris.
In schimb, art. 173 C. proc. civ. prevede că instanţa va trebui să
respingă cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în
următoarele situaţii: cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul
personale; înfăţişarea înscrisului ar încălca
Probele 26?
îndatorirea de a păstra secretul; înfăţişarea înscrisului ar atrage
urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o
dispreţului public.
Dacă s-a făcut dovada deţinerii înscrisului şi nu există motive pentru
respingerea cererii de înfăţişare a acestuia, partea adversă este obligată să
prezinte înscrisul. în cazul în care aceasta refuză să îl înfăţişeze ori să
răspundă la interogatoriul propus pentru dovedirea deţinerii sau existenţei
înscrisului, ori dacă se dovedeşte că l-a distrus sau l-a ascuns, instanţa va
putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire
la cuprinsul acelui înscris.
în situaţia în care înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau a
altei persoane, instanţa va dispune aducerea lui în termenul fixat în acest
scop. Cel care deţine înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea înscrisului
în cazurile prevăzute de art. 173 C. proc. civ. înfăţişarea şi aducerea
înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada, suma de plată fiind
stabilită de instanţă prin încheiere irevocabilă. Potrivit art. 1081 pct. 2 lit. e)
C. proc. civ., neprezentarea înscrisului de către cel care îl deţine la termenul
fixat în acest scop de instanţă constituie abatere şi se sancţionează cu
amendă judiciară, cel în cauză putând fi obligat şi la plata de despăgubiri
pentru paguba cauzată prin amânare.
în ipoteza în care înfăţişarea înscrisului nu este posibilă datorită
faptului că el este necesar funcţionării autorităţii respective (legea arată,
exemplificativ, că nu vor putea fi cerute şi trimise cărţile funciare, planurile,
registrele autorităţilor, precum şi înscrisurile originale depuse la alte instanţe
sau la notarii publici), cercetarea acestor înscrisuri se poate face la locul
unde acestea se găsesc, de către un judecător delegat (întrucât, la judecata
în primă instanţă pricina se soluţionează de un singur judecător, acesta ar
urma să cerceteze înscrisul, iar nu un alt judecător; în schimb, la judecata în /
apel sau la judecarea fondului după casarea cu reţinere sau cu trimitere la
instanţa de apel, ar putea fi desemnat un judecător care să cerceteze
înscrisul la locul unde acesta se găseşte), cu citarea părţilor, ori, dacă
autoritatea îşi are sediul în altă localitate, prin comisie rogatorie.
înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în
vedere la pronunţarea hotărârii. Instanţa nu poate lua în considerare un
înscris depus după închiderea dezbaterilor, fără a fi fost pus în discuţia
părţilor.
Dacă înscrisul depus de una din părţi este contestat de partea adversă,
ori dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii înscrisului, se va recurge la
verificarea de scripte sau, după caz, la procedura falsului.
2.5.2. Procedura verificării de scripte
Procedura verificării de scripte, reglementată în art. 177-179 C. proc.
civ., intervine în cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată de
către partea căreia i se opune înscrisul respectiv, în sensul că aceasta
tăgăduieşte scrierea sau, după caz, semnătura sa, precum şi atunci când
moştenitorii ori alţi succesori în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că
ar emana înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
Procedura verificării de scripte vizează nu numai situaţia în care
reclamantul îşi sprijină pretenţiile pe un înscris ce emană de la pârât sau
când pârâtul opune
reclamantului un înscris care provine de la acesta din urmă, ci şi situaţia

în care înscrisul emană de la un terţ.
Menţionăm că în doctrină este controversată problema de a şti dacă
procedura verificării de scripte se aplică numai în cazul în care se contestă
scrierea sau semnătura de pe un înscris sub semnătură privată ori,
dimpotrivă, de pe orice înscrisuri, deci şi de pe scrisori, registre etc. în ce ne
priveşte, înclinăm spre această din urmă soluţie, deoarece, pentru a se afla
adevărul şi a se pronunţa o hotărâre temeinică, dacă se contestă scrierea sau
semnătura de pe orice fel de înscris, este necesară verificarea acelui înscris,
pentru a se vedea dacă mijlocul de probă respectiv va fi sau nu reţinut în
proces.
Metodele de cercetare în procedura verificării de scripte sunt
următoarele: confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea sau semnătura
făcută în faţa instanţei; confruntarea de către instanţă a înscrisului tăgăduit
sau nerecunoscut cu alte înscrisuri (piese de comparaţie), ori cu porţiunea
din înscris care nu este tăgăduită; expertiza.
Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului îl va obliga pe cel
care nu recunoaşte înscrisul ori semnătura să scrie şi să semneze, după
dictarea sa, porţiuni din înscris. Refuzul de a scrie ori de a semna va putea fi
socotit ca o recunoaştere a scrisului ori a semnăturii. Este vorba de o
prezumţie simplă de recunoaştere tacită a scrisului sau a semnăturii, pe care
art. 178 alin. (3) C. proc. civ. o recomandă instanţei, dar pe care aceasta din
urmă o poate reţine sau nu, în funcţie de împrejurările speţei.
Dacă verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în faţa
instanţei ori cu alte piese de comparaţie nu este concludentă, se va dispune
efectuarea unei expertize. Odată cu numirea expertului, instanţa va obliga
părţile să depună piesele de comparaţie care vor servi la efectuarea
expertizei, precum, înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată
netăgăduite de părţi, partea de înscris netăgăduită, scrisul sau semnătura
făcută înaintea instanţei. înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate
spre neschimbare de judecător (preşedintele completului), grefier şi părţi.
Efectuarea expertizei se face potrivit regulilor din Codul de procedură civilă
referitoare la acest mijloc de probă.
Rezultatul verificării de scripte va fi consemnat într-o încheiere
interlocutorie. Dacă se constată că înscrisul nu emană de la persoana căreia i
se opune sau i se atribuie, acesta va fi înlăturat din proces. înscrisul va fi
reţinut şi folosit ca mijloc de probă dacă se constată că el emană de la partea
care l-a tăgăduit sau de la persoana căreia i se atribuie. Partea care a cerut o
verificare de scripte va putea fi condamnată la o amendă şi la eventuale
despăgubiri către adversar, dacă se dovedeşte că înscrisul provine de la ea
[art. 1081 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.].
Verificarea de scripte se face în faţa instanţelor de fond (prima instanţă
sau, după caz, instanţa de apel ori instanţa ce judecă fondul după casarea cu
reţinere). însă, instanţa de apel va proceda Ia o verificare de scripte numai în
cazul înscrisurilor care nu au fost înfăţişate la judecata în primă instanţă, fiind
depuse direct în apel, precum şi în cazul în care apelul este îndreptat nu
numai împotriva hotărârii pe fond, ci şi împotriva încheierii în care este
consemnat rezultatul verificării de scripte făcute de prima instanţă, deci
atunci când apelantul contestă acest rezultat. în schimb, în instanţa de apel
nu va mai putea avea loc o verificare de scripte în cazul unor

înscrisuri depuse la judecata în primă instanţă şi necontestate de cel
căruia i-au fost opuse, deoarece este vorba de o recunoaştere tacită a
acestor înscrisuri, recunoaştere asupra căreia nu se mai poate reveni.
Având în vedere că în recurs pot fi depuse înscrisuri noi (art. 305 C.
proc. civ.), se ridică problema de a şti cum va proceda instanţa de recurs
atunci când înscrisurile noi sunt contestate de părţi, deci dacă instanţa de
recurs poate să facă o verificare de scripte. Aparent, răspunsul ar trebui să
fie negativ, deoarece acestea sunt verificări de fapt, incompatibile cu
structura recursului. Numai că o astfel de soluţie ar face practic inaplicabilă
dispoziţia înscrisă în art. 305 C. proc. civ., întrucât ar fi suficient ca, în cazul
în care se depune un înscris nou în susţinerea sau în combaterea recursului,
adversarul să îl tăgăduiască sau, după caz, să nu îl recunoască, obţinând
astfel înlăturarea lui din proces (cât priveşte soluţia ipotetică de a se trimite
chestiunea verificării de scripte la instanţa de fond, ni se pare că aceasta nu
poate fi admisă, deoarece, pe de o parte, nu este autorizată de nici un text
de lege, iar, pe de altă parte, ar trebui să se suspende judecata recursului,
însă nu ar exista nici un temei legal, art. 244 pct. 1 C. proc. civ. vizând o cu
totul altă ipoteză). în sprijinul tezei că însăşi instanţa de recurs va proceda la
verificarea de scripte, se poate aduce ca argument şi faptul că procedura
verificării de scripte reprezintă un incident procedural, care este de
competenţa instanţei sesizate cu cererea pe care se grefează acesta (cererea
de recurs). Dacă însă recursul poate fi admis şi fără a se ţine cont de înscrisul
nou, urmează ca verificarea de scripte să fie făcută de instanţa care judecă
fondul după casare.
De asemenea, procedura verificării de scripte poate avea loc şi în
cursul judecării unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct.
5 teza I C. proc. civ., dacă intimatul contestă veracitatea înscrisului depus de
revizuient.
Se mai observă că art. 177-179 C. proc. civ. se ocupă numai de
verificarea de scripte pe cale incidentală, adică în cursul unui proces
pendente. Se poate oare trage de aici concluzia că verificarea de scripte nu
poate avea loc pe cale principală? Ni se pare că o astfel de concluzie ar fi
eronată, deoarece legea se ocupă de verificarea de scripte pe cale
incidentală, aceasta fiind cea mai frecventă în practică - lex statuit de eo
quod plerumque fit. Nu este interzisă însă verificarea de scripte pe cale
principală. Mai mult, art. 235 C. proc. civ., privitor la asigurarea dovezilor, se
referă şi la dobândirea recunoaşterii unui înscris, iar, dacă ar fi vorba despre
un înscris sub semnătură privată ce constată o obligaţie neexigibilă,
creditorul ar putea avea interesul să obţină recunoaşterea înscrisului
respectiv de către debitorul său, în considerarea faptului că, dacă ar interveni
decesul acestuia, verificarea de scripte ar fi mai dificilă într-un litigiu în care
moştenitorii (de bună sau de rea-credinţă) ar declara că nu cunosc scrierea
ori semnătura autorului; dacă însă înscrisul sub semnătură privată este
recunoscut de debitor sau este privit de lege ca recunoscut, el capătă forţa
probantă a unui înscris autentic, putând fi opus şi celor care reprezintă
drepturile autorului. S-ar putea susţine că şi în exemplul dat este vorba de o
verificare de scripte pe cale incidentală, deoarece ea presupune o tăgăduire
a scrierii sau semnăturii de către cel căruia i se opune înscrisul, deci de către
pârâtul din cererea de asigurare a dovezii pe cale principală. O astfel de
susţinere ar fi însă nejustificată, întrucât, prin ipoteză, nu
Probele 269
există un litigiu pe fond, adică nu există încă o pretenţie supusă
judecăţii, ci numai o cerere având ca scop declararea veracităţii unui înscris
în legătură cu o posibilă pretenţie în justiţie, cerere care conduce fie la o
recunoaştere a înscrisului, fie la o verificare de scripte.
2.5.3. Procedura falsului
Procedura falsului, reglementată de art. 180-184 C. proc. civ., poate fi
folosită în cazul înscrisurilor autentice, care, în privinţa constatărilor
personale ale agentului instrumentator, fac dovadă până la declararea
falsului, precum şi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au fost
defăimate ca false.
Cercetarea şi stabilirea falsului se fac de către organele de urmărire şi
judecată penală, însă art. 184 C. proc. civ. prevede că falsul va fi cercetat de
către instanţa civilă, pe cale incidentală, prin orice mijloace de dovadă, dacă
nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea penală s-a stins ori s-a
prescris.
Procedura falsului debutează cu o fază ce se desfăşoară în faţa
instanţei civile, în care se ia mai întâi act de declaraţia părţii care defăimează
înscrisul că se înscrie în fals. Dacă partea care foloseşte înscrisul nu este
prezentă, instanţa va amâna judecata şi va dispune înfăţişarea părţilor,
personal sau prin mandatar cu procură specială dacă se dovedeşte o
împiedicare bine întemeiată de prezentare a părţii pe care o reprezintă. La
termenul acordat, cel care a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare şi
va indica mijloacele sale de apărare. Reglementarea amănunţită a acestei
prime faze din cadrul procedurii falsului, ce se desfăşoară în faţa instanţei
civile, cu unele formalităţi care aparent ar fi excesive, se justifică pe
considerentul că dacă falsul nu se dovedeşte, partea ce s-a înscris în fals este
pasibilă de urmărire penală pentru denunţare calomnioasă, iar dacă falsul se
dovedeşte, autorul acestuia este pasibil de urmărire penală.
Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului va constata, prin
proces-ver-bal, starea materială a înscrisului, dacă există pe el ştersături,
adăugiri sau îndreptări, iar apoi îl va semna împreună cu grefierul şi părţile,
spre neschimbare, înscrisul depunându-se la grefă. Dacă părţile nu vor sau
nu pot să semneze, se va menţiona aceasta în procesul-verbal.
La termenul fixat, judecătorul (preşedintele completului) întreabă
partea care a depus înscrisul dacă înţelege să se folosească de acesta. Dacă
partea nu se prezintă, refuză să răspundă sau declară că nu se mai foloseşte
de înscris, acesta va fi înlăturat din proces. Aşadar, atât tăcerea părţii care a
depus înscrisul, cât şi lipsa acestei părţi la termenul fixat sunt considerate de
lege ca renunţări tacite, dar neîndoielnice, la folosirea înscrisului defăimat ca
fals, deci suntem în prezenţa unei prezumţii legale.
Dacă partea ce a depus înscrisul arată că înţelege să se folosească în
continuare de acel înscris, însă partea care a defăimat înscrisul ca fals nu se
prezintă, refuză să răspundă sau nu mai stăruie în declaraţie, înscrisul va fi
socotit ca recunoscut. Şi în acest caz este vorba de o prezumţie legală,
anume că lipsa sau tăcerea părţii care a defăimat înscrisul este considerată
de art. 182 alin. (3) C. proc. civ. ca o renunţare a acestei părţi la pretenţia de
înlăturare a înscrisului ca fals.
270
în situaţia în care se stăruie în defăimarea înscrisului ca fals, instanţa
trimite înscrisul procurorului, împreună cu procesul-verbal, urmând ca
procurorul să sesizeze instanţa penală în măsura în care constată săvârşirea
unei infracţiuni. Odată cu sesizarea procurorului, dacă partea care s-a înscris
în fals arată şi pe autorul sau pe complicele falsului, instanţa poate suspenda
judecata. Dacă instanţa nu a suspendat judecata, iar actul este declarat fals,
hotărârea pronunţată este susceptibilă de a fi revizuită (art. 322 pct. 4 C.
proc. civ.).
Dacă înscrisul va fi declarat fals, el nu va mai putea fi folosit în proces.
Dacă însă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi menţinut ca mijloc de
probă.
Precizările făcute în legătură cu posibilitatea ca verificarea de scripte
să fie făcută şi în faţa instanţei de apel, a instanţei de recurs sau a instanţei
de revizuire sunt valabile şi în ceea ce priveşte procedura falsului. Adăugăm
doar că, în cazul revizuirii, cercetarea falsului pe cale incidentală poate avea
loc nu numai dacă s-a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5
teza I C. proc. civ., ci şi atunci când cererea de revizuire este întemeiată pe
dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a ll-a C. proc. civ., iar acţiunea penală nu mai
poate fi pusă în mişcare sau, după caz, nu mai poate fi exercitată.
Articolele 180-184 C. proc. civ. au în vedere situaţia în care partea
care intenţionează să se înscrie în fals împotriva unui înscris aşteaptă ca
acesta să fie produs într-un litigiu pendente, fiind deci vorba de falsul
incidental. Această parte poate să formuleze, independent de existenţa unui
litigiu civil, o plângere penală împotriva presupusului autor al falsului. Când
însă acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi
exercitată, se ridică problema de a şti dacă este posibil ca înscrisul să fie
declarat fals, de către instanţa civilă, pe cale principală. în ce ne priveşte,
considerăm că se impune soluţia afirmativă, cu atât mai mult cu cât, în
funcţie de împrejurările speţei, se poate recurge la o cerere în constatare, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.
111 C. proc. civ. Cu titlu de exemplu, menţionăm că o cerere în constatarea
falsului ar fi admisibilă: în cazul în care este îndreptată împotriva unui înscris
autentic ce constată un act juridic solemn, deoarece reclamantul solicită
practic constatarea inexistenţei unui drept subiectiv al pârâtului; dacă se
urmăreşte declararea falsităţii procesului-verbal de comunicare a hotărârii, în
scopul de a se introduce ulterior o cerere de apel sau, după caz, de recurs
fără a mai exista riscul de a se opune excepţia de tardivitate; când se solicită
constatarea falsului unui înscris ce a stat la baza pronunţării unei hotărâri a
cărei revizuire urmează a se cere ulterior, în temeiul art. 322 pct. 4 teza a ll-a
C. proc. civ. etc. Pentru ultimele două exemple, s-ar putea obiecta că nu este
vorba de constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept subiectiv, ci a
unei situaţii de fapt, aşa încât, potrivit art. 111 C. proc. civ., cererea ar fi
inadmisibilă. Totuşi, se poate da şi o interpretare mai largă, în sensul că
acţiunea (cererea) în constatare nu ar viza o situaţie de fapt, ci un drept al
reclamantului din cererea în constatare (deci al celui care urmăreşte să
exercite apelul, recursul sau revizuirea), mai exact, o manifestare particulară
a dreptului subiectiv pus în discuţie în pricina în care s-a pronunţat hotărârea
împotriva căreia se va introduce calea de atac.
271
Probele
§3. Proba prin declaraţiile martorilor 3.1. Precizări introductive
Martorii sunt acele persoane, străine de interesele în conflict, care
relatează în faţa instanţei de judecată despre fapte referitoare la pricina ce
se judecă, fapte ce ar putea servi la rezolvarea ei.
Relatarea făcută de martor în faţa instanţei se numeşte depoziţie
(declaraţie) de martor sau mărturie. Deci, mijlocul de probă este depoziţia
martorului, în care se materializează cunoştinţele acestuia despre faptele
trecute pe care le-a recepţionat şi memorat, iar nu martorul.
Mărturia, care se mai numeşte şi proba testimonială, ar putea fi
definită ca fiind declaraţia orală făcută de o persoană fizică, înaintea instanţei
de judecată, cu privire la un fapt trecut, precis şi pertinent, despre care are
cunoştinţă personală.
O trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către
martor a faptelor litigioase pe care le relatează. Legislaţia noastră nu
reglementează mărturia asupra opiniei răspândite în public cu privire la
faptele litigioase, aşa-numita „commune renommee”, (adică depoziţiile din
auzite, după ceea ce spune lumea), care nu este acceptată nici de doctrină,
nici de jurisprudenţă.
O altă trăsătură specifică mărturiei este aceea că ea trebuie făcută
oral în faţa instanţei de judecată. Aceasta deoarece administrarea probelor
este guvernată de principiul nemijlocirii, iar excepţiile de la acest principiu
sunt limitativ prevăzute de lege. Aşadar, declaraţiile scrise ale unor terţe
persoane, făcute chiar în formă autentică, nu au valoare probatorie, afară de
cazul în care o normă specială ar stabili în mod expres contrariul. Dacă un
terţ are cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul litigiului, nu este
suficient ca el să trimită o declaraţie scrisă, ci instanţa îl va cita ca martor,
urmând a relata oral, în cadrul dezbaterilor.
3.2. Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor
Cât priveşte admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor, trebuie
distins între dovedirea faptelor juridice stricto sensu şi dovedirea actelor
juridice.
3.2.1. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a faptelor
juridice stricto sensu
în principiu, stabilirea prin declaraţiile martorilor a faptelor juridice
stricto sensu este posibilă fără îngrădiri.1 Această concluzie se desprinde din
chiar redactarea art. 1191 C. civ., care se referă la „dovada actelor juridice
(...)” (deci, per a contrario, nu şi la dovada faptelor juridice stricto sensu),
precum şi din prevederile art. 1198 alin. (1)C. civ.
De altfel, în cea mai mare parte a cazurilor, faptele juridice stricto
sensu vizează situaţii în care nici nu s-ar putea preconstitui o probă la data
producerii lor, fiind vorba fie de fapte ce survin independent de voinţa
omului, fie de fapte ce se
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia rir. 1846/1956, în L.P. nr. 3/1957, p.
361.
Probele ~-~
săvârşesc fără intenţia de a da naştere la efecte juridice, efecte care

totuşi se produc în temeiul legii. Astfel, se pot dovedi prin declaraţiile
martorilor posesia şi tulburările ei,1 rănirea unei persoane, o inundaţie, un
trăznet, viciile de consimţământ, faptul neexecutării obligaţiei contractuale,
delictele şi cvasidelictele, gestiunea de afaceri, plata nedatoratului,
îmbogăţirea fără justă cauză, faptul edificării unei construcţii pe
terenul altuia etc.
Sunt totuşi unele fapte naturale care, de regulă, nu pot fi probate prin
declaraţiile martorilor. Astfel, naşterea sau decesul se probează, în principiu,
cu actele de stare civilă (certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare
civilă având aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în
aceste registre). însă, mărturia devine admisibilă dacă: nu au existat registre
de stare civilă; registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse, în
totalitate sau în parte; nu este posibilă procurarea din străinătate a
certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă (art. 16 din Legea nr.
119/1996).
De asemenea, proba testimonială este inadmisibilă şi atunci când s-ar
tinde pe această cale să se răstoarne o prezumţie absolută, chiar dacă ar fi
vorba de fapte juridice stricto sensu. De exemplu, potrivit art. 51 C. fam.,
starea civilă care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile
(posesia de stat) conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în discuţie, nici
de către copilul care ar reclama o altă stare civilă, nici de către o altă
persoană care ar contesta-o.2
3.2.2. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a actelor juridice
în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile
martorilor, dispoziţiile cuprinse în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. prevăd
două reguli
restrictive:
- interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare
decât cea
prevăzută de lege;
- interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui
înscris.
Prima regulă, prevăzută de art. 1191 alin. (1) C. civ., se aplică la toate
actele
juridice, indiferent dacă sunt convenţii sau acte unilaterale, acte prin
care se stabilesc raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirmă, se
modifică, se transmit sau se sting raporturi juridice preexistente.3 Sunt însă
unele cazuri în care legea prevede expres că dovada unui act juridic poate
reieşi din anumite fapte; spre exemplu: confirmarea unui act juridic lovit de
nulitate relativă poate rezulta din executarea
voluntară a actului respectiv; remiterea datoriei poate rezulta din faptele

prevăzute de art. 1138-1142 C. civ. etc.
în acele situaţii complexe în care s-au săvârşit ori se invocă fapte
materiale în legătură cu anumite acte juridice, proba testimonială este
admisibilă numai în ceea ce priveşte dovada faptelor materiale, nu şi a
actelor juridice.
Cu excepţia acelor acte juridice pentru care forma scrisă este cerută
ad vali-ditatem, când nerespectarea ei atrage nulitatea operaţiunii juridice,
restricţia impusă de art. 1191 alin. (1) C. civ. este numai de ordin probator;
actul juridic există chiar dacă nu s-a întocmit înscrisul, dar nu va putea fi
dovedit prin declaraţiile martorilor, ci, eventual, prin mărturisire.
Menţionăm că sunt şi cazuri în care proba prin declaraţiile martorilor
este inadmisibilă indiferent de valoarea actului juridic, legea cerând
întocmirea unui înscris ad probationem.
Referitor la cea de a doua regulă, înscrisă în art. 1191 alin. (2) C. civ.,
în literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au făcut următoarele
precizări: regula nu se aplică decât înscrisurilor preconstituite (convenţia
tacită a părţilor ar putea fi inclusă numai în astfel de înscrisuri); eroarea,
dolul, violenţa, lipsa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii2
se pot dovedi întotdeauna cu martori, chiar şi atunci când actul juridic a fost
constatat printr-un înscris autentic; mărturia este admisibilă pentru stabilirea
unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi ulterioare
încheierii acestuia, care constituie moduri de executare sau stingere a
obligaţiilor (de exemplu, plata, compensaţia, remiterea datoriei etc), dacă
aceste operaţiuni, privite separat, pot fi dovedite cu martori potrivit primului
alineat al art. 1191 C. civ.; mărturia este admisibilă pentru lămurirea sensului
exact al unor clauze contractuale, dacă acestea sunt confuze, obscure sau
susceptibile de mai multe înţelesuri, deoarece a interpreta nu înseamnă a
proba împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
în anumite situaţii, proba testimonială devine admisibilă, indiferent de
valoarea obiectului actului juridic, precum şi în completarea sau împotriva
prevederilor înscrisului preconstituit de părţi.
a) Articolul 1191 alin. (3) C. civ. prevede că părţile „pot conveni ca şi în
cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta
priveşte drepturi de care ele pot să dispună”. Aşadar, chiar în ipotezele vizate
de regulile stabilite de art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., părţile pot
conveni, expres sau tacit (spre exemplu, reclamantul propune proba prin
declaraţiile martorilor, iar pârâtul, în loc să
1 A se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare

nr. 14/1962, în CD.
1962, p. 20; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 610/1960, în CD.
1960, p. 370; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 2010/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p.
256.
2 în acest sens, s-a decis că nu se poate dovedi cu martori, contra
posesiei de stat, de fiu
din căsătorie, conformă cu certificatul de naştere, o stare civilă de fiu din
afara căsătoriei
(Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1456/1955, în CD. 1955, voi. I, p.
23).
3 A se vedea şi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
nr. 7/1961, în CD.
1961, p. 16; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2443/1983, în CD.
1983, p. 153.
Pentru situaţiile în care legea cere forma ad probationem, a se vedea G.

Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2001,
p. 187.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 459/1977, cu Notă de C. Turianu,
în R.R.D. nr. 5/1978, p. 48-53; decizia nr. 1733/1978, în Repertoriu III, p. 294.
3 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1974/1955, în CD. 1955, voi.
II, p. 205; decizia nr. 1666/1957, în CD. 1957, p. 330; Trib. jud. Cluj, decizia
civilă nr. 14/1973, în R.R.D. nr. 2/1974, p. 163.
19.
274
se opună la aceasta, solicită şi el proba prin declaraţiile martorilor
pentru dovedirea aceluiaşi act juridic), să administreze proba prin declaraţiile
martorilor.1
S-a pus problema de a şti dacă, în cazul în care una dintre părţi solicită
proba testimonială împotriva dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.,
instanţa este sau nu obligată, în baza art. 129 alin. (3) C. proc. civ., să atragă
atenţia părţii adverse că are dreptul să se opună la încuviinţarea probei.
Contrar unei soluţii din practica judiciară,2 apreciem că se impune răspunsul
negativ, deoarece, altfel s-ar ajunge la situaţia ca judecătorul să provoace,
din iniţiativa sa, o împrejurare în care este împiedicat să afle adevărul, deci
intervenţia judecătorului ar fi de natură să restrângă mijloacele de probă,
deşi aflarea adevărului este un principiu general al desfăşurării
procesului civil.
b) în materie comercială, în principiu, proba prin declaraţiile martorilor
este admisibilă fără restricţii. Potrivit art. 46 C. corn., obligaţiile comerciale şi
liberaţiunile se probează cu martori ori de câte ori instanţa apreciază că
trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de
art. 1191 C. civ. Această dispoziţie legală este justificată de necesitatea
facilitării încheierii actelor juridice comerciale, rapiditatea desfăşurării
operaţiunilor comerciale împăcându-se mai greu cu întocmirea de înscrisuri
pentru constatarea lor.
Articolul 55 C. com. dispune totuşi că dacă legea comercială prevede
necesitatea unui înscris pentru dovedirea actelor juridice comerciale, atunci
mărturia nu poate fi admisă decât în condiţiile în care ea este permisă de
Codul civil, deci ambele reguli stabilite în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.
devin aplicabile.
c) în materia dreptului familiei, în ceea ce priveşte dovada bunurilor
proprii în
raporturile patrimoniale dintre soţi, ambele reguli sunt inaplicabile,
deoarece art. 5
alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 dispune că această dovadă se poate
face prin orice
mijloc de probă.
d) Existenţa unui început de dovadă scrisă dă posibilitatea
administrării probei
prin declaraţiile martorilor. Potrivit art. 1197 alin. (2) C. civ., „se
numeşte început de
dovadă orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a
celui ce el
reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins”.
Aşadar, începutul de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a
trei condiţii:
1 Neopunerea părţii atunci când adversarul a solicitat proba cu
martori se consideră a fi o
achiesare (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1194/1956, în CD.
1956, voi. II, p. 253),
astfel încât orice opunere ulterioară devine inoperantă (Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia
nr. 112/1959, în Repertoriu I, p. 786); a fortiori, partea respectivă nu s-ar
putea plânge pe
calea apelului sau, după caz, a recursului, pe motiv că instanţa a
încuviinţat proba cu martori
cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.
Precizăm că, în concepţia
conform căreia dispoziţiile legale ce stabilesc admisibilitatea probei cu
martori, deşi aşezate în
Codul civil, sunt totuşi norme procedurale, aceste soluţii pot fi
argumentate şi pe conside
rentul că, fiind vorba de norme de ordine privată, încălcarea lor trebuie
invocată in limine litis,
sub sancţiunea decăderii părţii interesate din dreptul de a o invoca
ulterior.
325.
Probele 27<ţ
- să existe o scriere, în sensul de orice fel de înscris, chiar nesemnat1
şi nedatat (de exemplu, un înscris autentic nevalabil ca atare întrucât nu s-au
respectat unele dintre formalităţile prevăzute de lege, un înscris sub
semnătură privată căruia îi lipseşte menţiunea multiplului exemplar sau
formula bun aprobat ori care nu este semnat), o scrisoare, însemnări, note,
declaraţii scrise extrajudiciare, chitanţe care atestă primirea unei sume de
bani, menţiunile unui inventar, socoteli făcute într-un registru casnic,
concluzii scrise înaintate instanţelor judecătoreşti, cereri, memorii etc.
- scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană
faţă de care partea este un succesor în drepturi, ori ca înscrisul să fie
întocmit de o altă persoană, dar semnat de parte. însă, dacă actul a fost
întocmit în faţa unui funcţionar competent care i-a atestat conţinutul ca fiind
corespunzător declaraţiei părţii, semnarea de către această parte nu mai
este necesară;
- scrierea să fie de natură a face demn de crezare faptul pretins.
De asemenea, conform art. 225 C. proc. civ., poate fi considerată ca
un început de dovadă atitudinea părţii care, fără motive temeinice, refuză să
răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, deşi a fost citată cu
menţiunea expresă de a se prezenta la interogatoriu.
e) Imposibilitatea preconstituirii probei scrise constituie o altă excepţie
de la art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., ale căror reguli nu se aplică, potrivit
art. 1198 pct. 1-3 C. civ., în următoarele situaţii:
- la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte, delicte sau cvasidelicte;
- la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu
şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag (practica judiciară a
extins textul şi la cafenele, restaurante, băi publice, biblioteci, închirierea de
camere mobilate, garderobele sălilor de spectacole etc);
- la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu
era cu putinţă părţilor a face înscrisul.
Jurisprudenţa a adăugat la aceste cazuri (de imposibilitate materială
de preconsti-tuire) şi imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul,
imposibilitate rezultând din raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, de
prietenie, de deferentă a inferiorului faţă de superior etc.2
f) Imposibilitatea conservării probei scrise este reglementată de art.
1198 pct. 4 C. civ. ca o altă excepţie, dovada prin declaraţiile martorilor fiind
admisibilă în situaţia în care creditorul a pierdut titlul ce-i servea de probă
scrisă „din o cauză de forţă majoră neprevăzută.”
Noţiunea de forţă majoră este interpretată mai larg în practică, unde
se decide constant că textul este aplicabil şi în cazul sustragerii, distrugerii
sau reţinerii înscrisului de partea potrivnică sau de un terţ care refuză să îl
prezinte în instanţă, al
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1260/1965, în J.N. nr. 3/1966, p.
158. Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 861/1976, în CD. 1976, p. 237;
decizia nr. 324/1979, în CD. 1979, p. 266; decizia nr. 196/1984, în CD. 1984,
p. 135; C.S.J., secţia «vilă, decizia nr. 1030/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 93.

pierderii dosarului, al sustragerii înscrisului din dosar,1 fiind însă necesar
să nu existe o culpă a părţii interesate.
Această parte, mai înainte de reconstituirea prin declaraţiile martorilor
a conţinutului înscrisului, va trebui să facă dovada pierderii sau sustragerii
înscrisului, deci a faptului că a existat înscrisul respectiv (dovadă care poate
fi făcută prin orice mijloace de probă).
Spre deosebire de excepţiile arătate la literele a)-e), care îşi găsesc
aplicare numai atunci când înscrisul este cerut ad probationem, nu şi în cazul
în care forma scrisă este necesară ad validitatem, în ipoteza imposibilităţii de
conservare a înscrisului nu interesează dacă forma scrisă este cerută ad
probationem sau ad validitatem, deoarece această formă, prin definiţie, a
fost respectată în momentul încheierii actului juridic.
g) Uneori şi terţii au interesul să invoce actul juridic încheiat de părţi,
însă, de regulă, ei sunt în imposibilitate de a-i proba printr-un înscris. De
altfel, în privinţa terţilor, actul juridic al părţilor apare ca un simplu fapt
juridic. în consecinţă, terţii pot să probeze acest act juridic prin orice mijloc
de probă şi, de asemenea, pot proba prin declaraţiile martorilor împotriva sau
peste cuprinsul înscrisului constatator.2
3.3. Administrarea probei cu martori
3.3.1. Propunerea martorilor
Propunerea martorilor se face potrivit regulilor generale, deci
reclamantul va arăta martorii în cererea de chemare în judecată, iar pârâtul
în întâmpinare ori, dacă nu este reprezentat sau asistat de avocat, la prima zi
de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii din probă, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Dacă proba cu martori a fost încuviinţată
în cursul judecăţii, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună
lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţare [art. 186 alin. (2) C. proc.
civ.], iar dovada contrară trebuie cerută, sub pedeapsa decăderii, în aceeaşi
şedinţă dacă amândouă părţile sunt de faţă [art. 167 alin. (4) C. proc. civ.].
Propunerea martorilor se face nominal, adică se va indica numele
fiecărui martor, precum şi locul unde urmează a fi citat.3
Partea căreia i s-a încuviinţat proba cu martori este datoare, sub
sancţiunea decăderii, să depună în termen de 5 zile suma fixată de instanţă
pentru transportul şi despăgubirea martorilor (art. 170 C. proc. civ.), însă
decăderea poate fi evitată prin prezentarea martorilor la termenul fixat
pentru audierea lor.
327.
2 A se vedea şi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 901/1956, în
CD. 1956, voi. 2*
p.251. “%
3 Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din titlul XIII din Legea nr. 247/2005,
în cazul plângerilorr
contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului
funciar nr. 18/1991
proba cu martori nu va fi încuviinţată decât dacă partea depune la
termenul la care admil
probei urmează a fi pusă în discuţie numele şi adresa complete ale
martorilor propuşi.
277
Probele
Partea potrivnică are dreptul să-şi însuşească martorul la care renunţă
partea ce l-a propus [art. 168 alin. (3) C. proc. civ.], iar instanţa poate
dispune audierea unui martor chiar dacă ambele părţi au renunţat la el.
Instanţa poate mărgini numărul martorilor propuşi (art. 187 C. proc.
civ.), însă cu respectarea principiului egalităţii părţilor, ceea ce presupune ca
ambelor părţi, la cerere, să li se încuviinţeze acelaşi număr de martori. în
încheierea prin care s-a încuviinţat proba cu martori, se vor preciza şi faptele
asupra cărora martorii vor fi ascultaţi [art. 168 alin. (1) C. proc. civ.].
înlocuirea martorilor nu se va încuviinţa decât în caz de moarte,
dispariţie sau motive bine întemeiate, lista cu noii martori depunându-se, sub
sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare [art. 168 alin. (3)
C. proc. civ.]. 3.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori în principiu,
orice persoană care are cunoştinţă despre faptele cauzei poate fi ascultată ca
martor în procesul civil. Legea nu pune o condiţie de vârstă, dar prevede că
la aprecierea depoziţiei minorului sub 14 ani, ca şi la aceea a persoanelor
care din cauza debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de
discernământ, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului (art.
195 C. proc. civ.). Articolul 189 C. proc. civ. dispune că nu pot fi ascultaţi ca
martori:
- rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv (însă, potrivit art. 190
C. proc. civ., în
pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ se vor putea asculta ca
martori şi rudele
şi afinii până la gradul trei, cu excepţia descendenţilor);
- soţul sau fostul soţ (în acest caz, ca de altfel şi în cel anterior, norma
juridică are un caracter de ordine privată, astfel încât părţile pot conveni,
expres ori tacit, ca şi aceste persoane să fie ascultate ca martori);
- interzişii judecătoreşti;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă (în privinţa ultimelor două
categorii, interdicţia este absolută).
Există unele categorii de persoane care sunt scutite de a fi martori,
deci care au dreptul să refuze de a face depoziţia (art. 191 C. proc. civ.):
- cei ţinuţi de secretul profesional cu privire la faptele încredinţate lor în
exerciţiul profesiei (slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii,
notarii etc);
- funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor
secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate (toate aceste categorii
de persoane menţionate până acum, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor fi
obligate să depună dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului
de către cei interesaţi în păstrarea lui);
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe o
rudă sau un afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ, la
o pedeapsă penală sau la dispreţul public.
-
278
3.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor
După încuviinţarea probei cu martori, aceştia sunt citaţi pentru a se
prezenta la termenul fixat pentru audierea lor1.
Ascultarea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din
motive întemeiate aceştia nu pot veni în instanţă. Dacă martorul locuieşte
într-o altă localitate, se poate apela la o comisie rogatorie. Instanţa audiază
nemijlocit martorii, neputând să ia în considerare declaraţiile date în scris în
afara instanţei, cum ar fi depoziţia de martor luată într-o altă pricină.
Dacă la termenul fixat se prezintă numai o parte din martori, aceştia
vor fi ascultaţi şi se dă termen pentru prezentarea celorlalţi. împotriva
martorului care lipseşte la prima citare, instanţa poate emite mandat de
aducere, iar dacă există urgenţă se poate recurge la mandatul de aducere
chiar la primul termen. Instanţa, în condiţiile prevăzute de art. 1081 şi urm.
C. proc. civ., poate amenda martorul care, deşi legal citat, nu se prezintă sau,
deşi se prezintă în instanţă, refuză să depună mărturie.
Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se înfăţişează, instanţa
poate păşi la judecarea pricinii [art. 188 alin. (l)-(2) C. proc. civ.]. Este însă
inexact să se spună că art. 188 alin. (3) C. proc. civ. se referă la decăderea
părţii din dreptul de a mai administra proba cu martori, deoarece decăderea
este o sancţiune procedurală care intervine în cazul nerespectării termenelor
legale imperative, însă, prin ipoteză, termenul la care martorul urmează să
fie audiat este un termen judecătoresc. în realitate, suntem în prezenţa unei
sancţiuni specifice ce poate interveni în cazul nerespectării unui termen
judecătoresc, anume posibilitatea instanţei de a trece la judecată, fără ca
aceasta să mai fie obligată să audieze martorul care nu s-a prezentat nici
după ce s-a dat mandat de aducere. De altfel, dacă ar fi vorba de o decădere,
instanţa ar fi obligată să o constate, fără a mai avea posibilitatea de a
înlătura efectele decăderii, însă, din chiar redactarea textului menţionat,
rezultă că instanţa are facultatea de a alege modul în care va proceda, în
funcţie de situaţie concretă din speţă.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi neputând să fie
de faţă, în ordinea stabilită de preşedinte, care va ţine seama şi de cererea
părţilor [art. 196 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.].
înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul prevăzut în art.
193 C. proc. civ., după care, preşedintele îi pune în vedere că dacă nu va
spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre
acestea se va face menţiune în declaraţia scrisă. Minorul sub 14 ani nu
depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul.
Preşedintele, înainte de a lua mărturia, va cere martorului să arate
datele personale necesare identificării lui şi aprecierii depoziţiei sale (numele,
îndeletnicirea, locuinţa şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în
ce grad; dacă se află în
1 Potrivit art. 4 alin. (2) din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005, în cazul
plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii
fondului funciar nr. 18/1991, martorii nu vor fi citaţi în vederea audierii,
prezentarea lor la termenul de judecată fiind în sarcina părţii care i-a propus.
279
Probele
serviciul uneia din părţi; dacă este în judecată, în duşmănie sau în
legături de interes cu vreuna din părţi).
Se trece apoi la audierea propriu-zisă a martorului, care va arăta
împrejurările pe care le cunoaşte şi va răspunde la întrebările preşedintelui,
ale părţii care l-a propus, ale părţii adverse, eventual ale procurorului.
Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte, însă, cu
încuviinţarea preşedintelui, se poate folosi de însemnări cu privire la cifre sau
denumiri. Potrivit art. 197 alin. (3) C. proc. civ., dacă instanţa găseşte că
întrebarea pusă de parte nu poate să ducă la dezlegarea pricinii, este
jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire e oprită de lege,
nu o va încuviinţa, dar, la cererea părţii, va trece în încheierea de şedinţă
atât întrebarea, cât şi motivul pentru care s-a înlăturat.
Mărturia se face oral, dar se consemnează în scris de către grefier,
după dictarea judecătorului sau, după caz, preşedintelui completului de
judecată. Ea va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei, de către
judecător, grefier şi martor, după ce acesta din urmă a lua cunoştinţă de
cuprinsul ei. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze, se face
menţiune despre această împrejurare. Adăugirile, ştersăturile sau schimbările
în depoziţie trebuie semnate de judecător (care le şi încuviinţează), grefier şi
de martor, sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă. Locurile nescrise din
declaraţie se barează astfel încât să nu se poată adăuga nimic (art. 198 C.
proc. civ.).
După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa nu
dispune altfel. El poate fi din nou întrebat, dacă instanţa găseşte de cuviinţă,
iar dacă depoziţiile martorilor se contrazic, aceştia pot fi confruntaţi [art. 197
alin. (1) şi (2) C. proc. civ.]. Dacă din cercetare reies bănuieli puternice de
mărturie mincinoasă sau de mituire de martor, instanţa va încheia proces-
verbal şi va trimite pe martor în faţa autorităţilor penale (art. 199 C. proc.
civ.).
Martorul poate cere să i se plătească toate cheltuielile de drum şi „să
fie despăgubit după starea sau îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea
domiciliului şi timpul pierdut”. în această situaţie, instanţa pronunţă o
încheiere care este executorie (art. 200 C. proc. civ.).
3.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor
în aprecierea probei prin declaraţiile martorilor există anumite
particularităţi, judecătorul având de rezolvat succesiv două probleme: în
primul rând, dacă martorul este sincer, iar apoi, presupunând că martorul
este de bună-credinţă, dacă declaraţia lui corespunde realităţii.
Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte de fapt
variabile de la o speţă la alta, precum măsura în care martorul este interesat
în proces, afecţiunea sau duşmănia dintre martor şi una din părţi, gradul de
rudenie sau afinitate, izvorul informaţiilor martorului, dar şi prin confruntarea
depoziţiei martorului cu împrejurările de fapt ale speţei stabilite suficient de
precis prin alte mijloace de probă. Astfel, simpla legătură de rudenie dintre
martor şi una din părţi nu creează prezumţia de lipsă de obiectivitate, la o
astfel de concluzie putându-se ajunge numai din analiza declaraţiilor
martorului în complexul întregului material probator, cu atât mai mult cu
280
cât în unele procese (divorţ, stabilirea paternităţii etc.) este greu de
produs alte probe în afară de depoziţiile rudelor părţilor. In situaţia în care
instanţa ajunge la concluzia că mărturia nu este sinceră, o va înlătura din
proces. Instanţa trebuie însă să dea posibilitatea părţii care a propus
martorul respectiv de a audia eventual şi alţi martori care ar putea să
confirme susţinerile considerate ca nesincere, dar şi partea potrivnică poate
propune noi martori în combaterea celor ce se vor declara de către martorii
adversarului.
După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze
în ce măsură depoziţia acestuia reflectă realitatea. Această problemă se
rezolvă prin efectuarea unui examen asupra facultăţilor fizico-psihice ale
martorului. Astfel, instanţa trebuie să se raporteze la cele trei momente ale
mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput, reproducerea
faptului perceput şi memorizat. Gradul în care un fapt este perceput de o
persoană depinde de unele elemente obiective (distanţa dintre martor şi
faptul perceput, gradul de vizibilitate, locul, timpul şi condiţiile în care s-a
făcut percepţia, anumite infirmităţi fizice care nu permit percepţia într-un
anumit mod etc), dar şi de elemente subiective (intensitatea cu care faptul
respectiv a trecut în conştiinţa martorului, starea sufletească în care se găsea
în acel moment martorul, preocupările sale obişnuite, profesia etc). Cât
priveşte memorizarea şi stocarea faptului perceput, instanţa trebuie să ţină
cont de factorul timp, care uneori şterge din memoria martorului detalii sau
chiar şi împrejurări esenţiale, precum şi de faptul că în memoria martorului
sunt imagini succesive în timp, care se pot suprapune, deformând imaginea
iniţială. De asemenea, frecvent martorii adaugă la faptele percepute şi
propriile lor concluzii, în mod involuntar. Cel de-al treilea moment (relatarea)
prezintă o importanţă deosebită, fiind numeroase cazurile în care o persoană,
deşi a perceput bine faptul şi l-a conservat nealterat în memorie, nu este în
măsură să îl redea corect, mai ales când martorul este o persoană cu
pregătire inferioară ori este foarte emotiv. Din acest punct de vedere, un rol
foarte mare îl are judecătorul (preşedintele completului), care ar trebui să îl
lase pe martor să se exprime aşa cum poate, fără să îl întrerupă, să evite sau
să înlăture întrebările ce sugerează răspunsurile martorului, toate aceste
împrejurări urmând a fi apreciate în funcţie de inteligenţa martorului, gradul
său de cultură, obişnuinţa de a se exprima etc.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei, care,
după ce evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra
faptelor şi împrejurărilor relatate de martori, pronunţându-se cu privire la
măsura în care au fost dovedite.
§4. Proba prin rapoartele de expertiză
în practică apar frecvent situaţii în care lămurirea faptelor ce formează
obiectul litigiului sau a legăturii dintre anumite împrejurări invocate de părţi
şi aceste fapte necesită cunoştinţe de specialitate. Tocmai de aceea, legea
prevede posibilitatea instanţei de a dispune efectuarea unei expertize.
Probele
281
Expertiza este necesară şi în cazurile în care, în mod întâmplător,
judecătorul ar avea cunoştinţele de specialitate de care ar fi nevoie într-un
proces, deoarece raportul de expertiză întocmit de un expert, pe de o parte,
prezintă garanţii mai mari de exactitate şi de utilizare a ultimelor date ale
ştiinţei, iar, pe de altă parte, prezintă avantajul că poate fi discutat în
contradictoriu de către părţi, pe când aprecierea judecătorului nu ar putea fi
discutată, nefiind cunoscută decât la pronunţare sau chiar după redactarea
hotărârii. în plus, potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. civ., calitatea de judecător
este incompatibilă cu aceea de expert.
Expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor
împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de
specialitate, activitate desfăşurată de un specialist, numit expert, care este
desemnat de instanţa de judecată. Relatarea făcută de expert în scris sau
uneori oral, în care acesta expune constatările şi concluziile sale, deci îşi
prezintă opinia cu privire la împrejurările de fapt a căror lămurire a fost
solicitată, poartă denumirea de raport de expertiză.
Expertiza şi raportul de expertiză sunt două noţiuni distincte, dar
interdependente, întrucât raportul de expertiză este urmarea expertizei, iar
aceasta din urmă este activitatea de cercetare pe care se întemeiază raportul
de expertiză. Expertiza neurmată de raportul de expertiză ar fi insuficientă,
iar raportul de expertiză întocmit fără cercetarea pe care o presupune ar fi
netemeinic. Subliniem că, din punct de vedere juridic, mijlocul de probă este
raportul de expertiză, iar nu însăşi expertiza.
Codul de procedură civilă reglementează expertiza în art. 201-214,
care constituie dreptul comun în materie, la care se adaugă alte legi speciale,
privind expertiza tehnică şi contabilă, expertiza asupra metalelor preţioase,
expertiza criminalistică, expertiza medico-legală, expertiza sanitaro-
veterinară etc.
4.2. Admisibilitatea expertizei
Potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., dacă pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor
specialişti, va numi, la cererea părţilor sau din oficiu, unul sau trei experţi,
stabilind prin încheiere punctele asupra cărora urmează să se pronunţe şi
termenul în care trebuie să se efectueze expertiza. Rezultă că instanţa poate
să dispună efectuarea unei expertize ori de câte ori este nevoie de lămurirea
unor împrejurări de fapt ce solicită anumite cunoştinţe de specialitate.
Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora
expertului i se cere să îşi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate
ca specialist, împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la
soluţionarea acesteia. Expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unei
probleme de drept, întrucât judecătorii trebuie să o cunoască singuri. Totuşi,
în ceea ce priveşte stabilirea conţinutului legii străine, art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 105/1992 face referire la „atestări obţinute de la organele statului
care au edictat-o” şi la „avizul unui expert”.
Instanţa va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că
aceasta este concludentă. Sunt însă şi situaţii în care expertiza este
obligatorie, sub sancţiunea anulării hotărârii:

- expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie (art. 30 din
Decretul nr. 32/1954);1
- avizul medicului legist, cu privire la vârsta şi sexul persoanei în
cauză, în cazul înregistrării tardive a naşterii [art. 21 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă];
- expertiza preţuitoare a bunului gajat, în situaţia în care, în caz de
neplată, creditorul doreşte să reţină bunul respectiv în contul creanţei (art.
1689 C. civ.);
- expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se
înfiinţează o societate cu răspundere limitată de către „un singur asociat”
[art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990];
- expertiza privind evaluarea aporturilor în natură, avantajelor
rezervate fondatorilor, operaţiunilor încheiate de fondatori în contul societăţii
pe acţiuni ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, în
cazul în care nu poate fi întrunită în adunarea constitutivă majoritatea cerută
[art. 26 şi art. 38 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].
S-a decis că în materie de stabilire sau de tăgăduire a paternităţii, deşi
proba confruntării grupelor sanguine şi a altor date antropometrice nu este
obligatorie, totuşi ea devine necesară atunci când probele sunt insuficiente
sau contradictorii.2 De exemplu, dacă într-o pricină privind stabilirea
paternităţii se invocă exceptio plurium concubentium şi se face dovada că, în
perioada concepţiei copilului, mama acestuia a întreţinut relaţii intime cu mai
mulţi bărbaţi, cererea de stabilire a paternităţii nu este inadmisibilă de plano,
însă, într-un asemenea caz, este necesară efectuarea expertizei medico-
legale. De asemenea, s-a mai decis că în cazul în care se solicită anularea
căsătoriei pentru alienaţie sau debilitate mintală, este necesară efectuarea
unei expertize psihiatrice.3
4.3. Administrarea expertizei
Propunerea expertizei se face de către părţi prin cererea de chemare
în judecată, întâmpinare sau, după caz, la prima zi de înfăţişare, cu excepţia
situaţiilor stabilite de art. 138 C. proc. civ., când expertiza poate fi solicitată
şi după acest termen. Propunând efectuarea unei expertize, partea trebuie să
arate şi împrejurările de fapt a căror lămurire necesită cunoştinţe de
specialitate, adică obiectul expertizei, pentru a se putea discuta pertinenţa şi
concludenta probei solicitate4. în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,
expertiza poate fi dispusă şi din oficiu de către instanţă.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 617/1992, în Dreptul
nr. 11/1992, p. 83.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1446/1955, în CD. 1955,
voi. I, p. 249; CA.,
Piteşti, decizia civilă nr. 344/1998, în Culegere de practică judiciară
1998, p. 47. i
,
4 Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005,
în cazul plângerilor,
contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului
funciar nr. 18/1991,
expertiza tehnică nu va fi încuviinţată decât dacă partea solicitantă
depune în şedinţa publi<'*
respectivă obiectivele de expertiză solicitate.
Probele
283
De regulă, expertiza se efectuează într-un proces în curs de
desfăşurare, însă ea se poate încuviinţa şi atunci când nu există un proces
pendente, în cadrul procedurii asigurării dovezilor pe cale principală. De
asemenea, dacă expertiza ar necesita cercetări într-o localitate mai
îndepărtată, ea se poate efectua prin comisie rogatorie, de către o altă
instanţă, iar pentru această ipoteză, art. 214 C. proc. civ. prevede că numirea
experţilor şi stabilirea onorariilor ce li se cuvin vor putea fi lăsate în sarcina
acelei instanţe.
Instanţa, încuviinţând sau ordonând din oficiu expertiza, va numi, prin
încheiere, unul sau trei experţi [art. 201 alin. (1) C. proc. civ.]. Articolul 202 C.
proc. civ. permite părţilor să se învoiască asupra persoanei care urmează a fi
însărcinată cu efectuarea expertizei, însă, dacă părţile nu cad de acord,
expertul va fi numit de către instanţă prin tragere la sorţi, în şedinţă publică,
de pe lista întocmită de biroul local de expertiză. Instanţa poate încredinţa
efectuarea expertizei şi unor instituţii specializate (laboratoare sau institute
de specialitate), ce au această sarcină în temeiul actului pe baza căruia
funcţionează, cu menţiunea că sunt şi situaţii în care expertiza nu poate fi
efectuată decât de aceste instituţii. La efectuarea expertizei de către
laboratoare sau institute de specialitate pot participa şi experţi desemnaţi de
părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel. In domeniile strict specializate, în
care nu există experţi autorizaţi, instanţa, din oficiu sau la cererea oricăreia
dintre părţi, poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv, punct de vedere ce va fi
prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţile fiind
îndreptăţite să pună şi ele întrebări.
încheierea prin care instanţa a numit expertul (sau, după caz, experţii)
va trebui să mai cuprindă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul
urmează să răspundă, va stabili termenul depunerii raportului de expertiză şi
va fixa (provizoriu) onorariul expertului.
Partea care a solicitat efectuarea expertizei este obligată ca în termen
de cel mult 5 zile de la numirea expertului să depună, sub sancţiunea
decăderii din probă, suma stabilită de instanţă ca onorariu, legea permiţând
totuşi instanţei să înlăture efectele decăderii.
Dacă expertiza este ordonată din oficiu, instanţa va stabili şi partea
care va avansa onorariul, iar dacă litigiul nu poate fi soluţionat fără expertiză
şi ambele părţi refuză plata onorariului, se admite că instanţa poate să
respingă cererea de chemare în judecată; însă, cererea ar urma să fie
respinsă ca nefondată, iar nu ca nedovedită, ceea ce reprezintă un
inconvenient, întrucât ar exista putere de lucru judecat. Tocmai de aceea, ar
fi preferabil să se recurgă la dispoziţiile înscrise în recent introdusul art. 155
C. proc. civ., deci instanţa ar putea să suspende judecata pentru
neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina reclamantului de a avansa
onorariul expertului. O altă soluţie ar fi acordarea unui termen, eventual ceva
mai îndelungat, la cererea
^SS^^^^- Pentr” reZ°1Varea Und Cered incidentale' Pentru a se evita
«ai întâi *^X::Z7m ^ STndarea °PereaZă în b,0C' instan*a va disP«-
ungerea, iar numai după aceea va face aplicarea art. 1551 C proc. civ.

părţii ce urmează să avanseze onorariul. în sfârşit, ar fi posibil ca
instanţa să dispună efectuarea expertizei, urmând ca expertul să îşi
recupereze onorariul de la partea care va pierde procesul, cu menţiunea că
pentru o astfel de soluţie este necesar să existe acordul expertului în acest
sens.
Experţii numiţi pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii.
Recuzarea trebuie cerută în termen de 5 zile de la numire, dacă motivul
exista la această dată, respectiv în termen de 5 zile de la data când s-a ivit
motivul de recuzare. Cererea de recuzare se judecă în şedinţa publică, iar
părţile şi expertul vor fi citaţi (art. 204 C. proc. civ.), instanţa urmând a
pronunţa o încheiere, al cărui regim juridic este cel stabilit de art. 34 alin. (1)
şi (2) C. proc. civ.
Dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea
martorilor care lipsesc sunt aplicabile şi experţilor. Dacă expertul, deşi
înştiinţat despre numirea lui, nu se prezintă în faţa instanţei, se poate
dispune înlocuirea lui. Expertul care refuză, fără motiv întemeiat, să
îndeplinească sarcina ce i s-a încredinţat, să depună lucrarea în termenul
fixat de instanţă ori, după caz, să dea lămuririle cerute va fi sancţionat cu
amendă judiciară şi, la cererea părţii interesate, va fi obligat la plata de
despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare.
Expertiza se poate efectua în două moduri:
- în instanţă, dacă împrejurarea asupra căreia urmează să se pronunţe
expertul este simplă şi acesta îşi poate da îndată părerea, situaţie în care
expertul va fi ascultat în şedinţă, iar declaraţiile sale se vor consemna într-un
proces-verbal (art. 207 C. proc. civ.);
- în afara instanţei, când expertiza necesită verificări, analize,
măsurători, deplasări etc, deci când pentru efectuarea ei este nevoie de
timp.
Dacă pentru efectuarea expertizei este nevoie de o lucrare la faţa
locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală
recomandată, cu dovadă de primire (ce va fi anexată raportului de
expertiză), în care se arată zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea.
Această cerinţă, înscrisă în art. 208 alin. (1) C. proc. civ., constituie o garanţie
a dreptului de apărare al părţilor, oferind acestora posibilitatea de a da
expertului lămuririle necesare şi, totodată, de a cere să se facă toate
constatările legate de obiectivele fixate pentru expertiză.
Se observă că textul de lege prevede citarea prin carte poştală
(recomandată, cu confirmare de primire), iar nu prin scrisoare. Explicaţia
constă în aceea că legiuitorul a dorit să evite situaţiile din practica mai
veche, când partea care nu se prezentase la lucrările la faţa locului şi care
era nemulţumită de raportul de expertiză pretindea că, deşi a primit plicul
poştal, în acesta nu se afla nimic, astfel încât nu a fost înştiinţată de ziua şi
orele efectuării lucrării.
Dispoziţia art. 208 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi considerată că a
fost satisfăcută dacă expertul a încunoştinţat părţile în chiar ziua în care s-a
efectuat lucrarea, neexistând certitudinea că părţile au luat cunoştinţă de
termen înainte de începerea; lucrării şi că au avut posibilitatea să participe la
efectuarea ei.1 însă, pentru valabi-
' Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 343/1980, în CD. 1980, p. 163.
Probele ~ot:
litatea expertizei nu este necesară prezenţa părţilor, fiind suficient ca
acestea să fi fost citate conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Citarea la faţa locului a părţilor este în interesul acestora, pentru ca
ele să îşi poată exercita dreptul la apărare şi să dea expertului orice
nelămurire în legătură cu obiectul lucrării, de aceea, necitarea sau citarea
neregulată trebuie invocată în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., adică
la primul termen ce urmează după depunerea raportului de expertiză şi
înainte de a se pune concluzii pe fond. Rezultă că această neregularitate
procedurală nu poate fi invocată direct în calea de atac (apel sau, după caz,
recurs), cu excepţia situaţiei în care raportul de expertiză a fost depus cu mai
puţin de 5 zile înainte de termenul fixat de instanţă, iar partea interesată nu
a fost prezentă la acest termen sau fiind prezentă a solicitat acordarea unui
termen în vederea studierii raportului de expertiză respectiv şi instanţa, în loc
să dispună amânarea, a trecut în mod greşit la judecată.
Dacă expertiza nu se face la faţa locului, citarea părţilor nu mai este
necesară, deoarece expertul nu are nevoie de lămuririle părţilor.
Lucrările expertului se concretizează într-un raport de expertiză care, în
cazul expertizei contabile şi a celei tehnice, se depune la biroul local pentru
verificare, iar acesta îl înaintează instanţei. Când expertiza a fost efectuată
de mai mulţi experţi, ei vor întocmi un singur raport dacă toţi sunt de aceeaşi
părere; dacă au păreri deosebite, lucrarea trebuie să cuprindă părerea
motivată a fiecăruia (art. 210 C. proc. civ.).
Legea nu se referă în mod expres la menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă raportul de expertiză. însă, pentru a da instanţei posibilitatea de a
verifica felul în care expertul şi-a îndeplinit sarcina ce i-a fost încredinţată şi
modul în care a ajuns la concluziile sale, în vederea aprecierii temeiniciei
acestora, raportul de expertiză ar trebui să cuprindă următoarele:
menţionarea actului prin care i s-a comunicat expertului numirea în această
calitate şi arătarea împrejurărilor de fapt cu privire la care i s-a cerut să se
pronunţe; menţiunea, dacă este cazul, despre citarea părţilor prin carte
poştală recomandată, cu precizarea că dovada de primire este anexată la
raportul de expertiză; descrierea operaţiilor efectuate de expert, cu arătarea
datei şi locului unde au avut loc; declaraţiile părţilor, dacă este cazul;
constatările expertului; răspunsurile motivate ale expertului la întrebările
formulate sau încuviinţate de instanţă; concluziile motivate ale expertului.
Referitor la modul de întocmire a raportului de expertiză, prezentarea
materialului trebuie să fie completă, răspunzându-se tuturor chestiunilor
ridicate, iar concluziile trebuie să fie suficient motivate, pentru ca instanţa să
fie în măsură a aprecia asupra valorii acestora. Concluziile expertului trebuie
să se bazeze pe date şi raţionamente precise, iar nu pe o simplă apreciere
subiectivă.
Nu se vor menţiona în raportul de expertiză declaraţiile unor terţe
persoane, deoarece expertul nu are atribuţia de a asculta martori. Cel mult,
expertul va semnala instanţei că unele persoane s-au oferit să-i dea
informaţii în legătură cu anumite
A se vedea: CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 214/1993, în
Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 292; CA. Ploieşti, decizia
civilă nr. 546/1996, în Culegere de practică judiciară sem. II1996, p. 172.
286
aspecte referitoare la obiectul expertizei, pentru ca instanţa să le citeze
şi să le audieze ca martori, dacă va aprecia că aceasta este necesar pentru
stabilirea situaţiei de fapt în pricina respectivă.
Raportul trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat
pentru judecată. Dacă raportul de expertiză a fost depus în termen, părţile nu
sunt îndreptăţite să obţină o amânare în vederea studierii lui.
Se decide uneori că expertiza nedepusă în termen va fi anulată, dacă
prin aceasta s-a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.1
însă, prin termenul prevăzut de art. 109 alin. (1) C. proc. civ., legea a urmărit
ca părţile să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă din timp de concluziile
expertului, în vederea formulării eventualelor obiecţiuni la raportul de
expertiză sau a pregătirii concluziilor pe fond, astfel încât, dacă nu s-a
respectat acest termen, oricare dintre părţi poate solicita amânarea judecăţii
pentru studierea raportului de expertiză, iar instanţa este obligată să acorde
un nou termen de judecată. Hotărârea instanţei este anulabilă, în cazul în
care, deşi părţile au solicitat amânarea judecăţii pe rtiotiv că raportul de
expertiză a fost depus cu mai puţin de 5 zile înainte de termenul fixat,
instanţa nu a dispus-o, ci a trecut la judecată, însă anularea hotărârii nu duce
în mod automat la refacerea raportului de expertiză. Dacă nici una dintre
părţi nu a cerut un termen pentru studierea raportului de expertiză, instanţa
nu mai este obligată să dispună amânarea judecăţii, deci părţile nu se vor
putea plânge de nerespectarea termenului stabilit de art. 209 alin. (1) C.
proc. civ. direct în apel sau, după caz, în recurs, cu scopul de a se obţine
desfiinţarea hotărârii atacate.
Dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune
întregirea expertizei sau o nouă expertiză. Expertiza contrară (numită şi
contraexpertiză) va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea
expertizei (art. 212 C. proc. civ.). Aşadar, la primul termen după depunerea
raportului de expertiză, părţile vor arăta obiecţiunile lor la aceasta, iar
instanţa poate dispune, chiar şi din oficiu, fie completarea expertizei, fie o
nouă expertiză. întregirea expertizei (suplimentul de expertiză) se face de
expertul care a efectuat expertiza.2 De altfel, art. 211 C. proc. civ. prevede
că experţii sunt datori să se înfăţişeze înaintea instanţei spre a da lămuriri ori
de câte ori li se va cere, caz în care au dreptul la despăgubiri, ce se vor stabili
prin încheiere executorie. Noua expertiză poate fi încredinţată aceloraşi
experţi, dacă se constată că ei nu au nici o vină în ceea ce priveşte
respingerea primei expertize. Expertiza contrară va trebui cerută, motivat, de
către partea care este nemulţumită de expertiza efectuată ori poate fi
ordonată din oficiu de către instanţă. Efectuarea ei va fi încredinţată altor
experţi, dacă instanţa apreciază că experţii care au făcut prima
1 A se vedea, spre exemplu, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1086/1976, în CD.
1976, p. 239.
2 Nu este necesară citarea părţilor când se face un supliment de
expertiză numai pe baza
dosarului - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 969/1974, în Repertoriu
II, p. 529. Dacă
însă, pentru întregirea expertizei, este nevoie de o deplasare la faţa
locului, expertul trebuie sS
se conformeze prescripţiilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ.
Probele ysn
expertiză au dat dovadă de lipsă de conştiinciozitate, de nepricepere, de
lipsă de obiectivitate etc.
La cererea experţilor, ţinând seama de complexitatea lucrării, instanţa
va putea mări suma stabilită ca onorariu, odată cu încheierea de numire a
experţilor, prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor. însă experţii care
vor cere de Ia parte sau vor primi mai mult decât onorariul stabilit de instanţă
vor fi pedepsiţi pentru luare de mită (art. 213 C. proc. civ.).
4.4. Forţa probantă a raportului de expertiză
Instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea
constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a
judecătorului, ca de altfel şi celelalte mijloace de probă. însă, pentru a se
putea exercita controlul judiciar, indiferent că primeşte sau nu concluziile
expertului, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă să fie
motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte
probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind
neconvingător sau îl reţine deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui.
Sunt totuşi unele situaţii în care expertiza nu poate fi înlăturată decât
printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală (de exemplu,
expertiza de excludere de la paternitate nu poate fi înlăturată prin depoziţiile
unor martori). Când s-au administrat în aceeaşi pricină două expertize ale
căror concluzii sunt contradictorii, instanţa, motivat, va accepta una din ele şi
ova înlătura pe cealaltă sau le va înlătura pe amândouă şi va recurge la alte
mijloace de probă, având chiar posibilitatea de a admite o nouă expertiză; se
admite că, în cazul expertizelor medico-legale, dacă acestea sunt
contradictorii, instanţa este datoare să le supună spre avizare Comisiei
superioare medico-legale, iar nu să îşi însuşească una dintre ele fără
sesizarea respectivă.1
Aşadar, dacă raportul primei expertize şi raportul celei de a doua
expertize sunt contradictorii, instanţa nu poate să combine cele două
rapoarte pentru a ajunge la un compromis între ele (de exemplu, când ar fi
vorba despre evaluarea unui bun, să facă media aritmetică a valorilor
indicate în cele două rapoarte), deoarece fiecare raport de expertiză are
propria sa individualitate (o bază de pornire, anumite constatări şi anume
concluzii ce sunt opera raţionamentului autorului care l-a întocmit), iar o
combinare a celor două rapoarte ar însemna alcătuirea de către instanţă, din
bucăţi, a unui nou raport de expertiză.
Instanţa este legată însă de constatările de fapt ale experţilor, trecute
în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute
în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în
raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului, deci, pentru
combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în
calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a
unui înscris autentic.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1449/1984, în R.R.D. nr. 3/1985,
p. 77; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2441/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 88.
Probele 2ao
Raportul de expertiză, fiind un act de procedură, va putea fi anulat în

condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Este deci necesar ca
vătămarea pricinuită unei părţi să nu poată fi înlăturată decât prin anularea
raportului de expertiză ce a fost întocmit cu încălcarea prescripţiilor legii.
Astfel, când raportul nu a fost semnat de toţi experţii ori un expert nu şi-a
motivat părerea, nulitatea poate fi înlăturată prin semnarea ulterioară ori
motivarea ulterioară. De asemenea, dacă raportul de expertiză nu cuprinde
răspunsurile la unele întrebări puse de către instanţa de judecată, aceasta va
restitui experţilor raportul, pentru a se da răspunsurile respective.
în cazul în care vătămarea pricinuită părţilor sau uneia dintre ele, prin
nerespec-tarea de către expert a formelor prevăzute de lege, nu poate fi
înlăturată prin îndreptarea neregularităţii săvârşite, instanţa va anula
raportul de expertiză, la cererea părţii interesate (dacă este vorba de o
nulitate relativă) sau chiar şi din oficiu ori, dacă este cazul, la cererea
procurorului (dacă este vorba de o nulitate absolută).
§5. Cercetarea la faţa locului
Unul dintre mijloacele prin care judecătorul poate ajunge direct şi
nemijlocit la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi este observarea
directă, care poate fi făcută în instanţă (prin cercetarea unor obiecte, planuri,
schiţe etc.) sau în afara acesteia, prin cercetarea anumitor împrejurări, la faţa
locului.
Pot exista situaţii în care este recomandabil ca instanţa să nu se
mulţumească numai cu audierea unor martori sau cu lecturarea unui raport
de expertiză, ci să procedeze ea însăşi la o cercetarea directă a unor
împrejurări de fapt ce au legătură cu obiectul pretenţiei dedusă judecăţii.
Cercetarea la faţa locului nu reprezintă un mijloc de probă, ci un act
procedural care are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe
materiale. Ceea ce constituie dovada nu este cercetarea făcută de instanţă în
afara sediului ei, la faţa locului, ci bunul sau bunurile cercetate, fiind vorba
deci de o probă materială. Aşa cum, în cazul unui bun mobil înfăţişat în
instanţă, mijlocul de probă îl reprezintă chiar lucrul respectiv, iar nu
cercetarea lui în instanţă, tot aşa, în cazul cercetării la faţa locului, mijlocul
de probă este bunul imobil sau, după caz, bunul mobil cercetat prin
deplasarea instanţei la locul aşezării sale, iar nu însăşi cercetarea acelui bun.
Deplasarea instanţei în afara sediului ei nu schimbă natura juridică a
cercetării, nu o transformă dintr-un act procedural într-un mijloc de probă.
Spre deosebire de cercetarea probelor materiale în instanţă, care nu
este reglementată de lege şi căreia i se aplică dispoziţiile procedurale de
drept comun privind desfăşurarea şedinţei de judecată, cercetarea la faţa
locului este reglementată în art. 215-217 C. proc. civ.
Cercetarea la faţa locului, care mai este denumită şi descindere locală,
duce la constatarea directă şi nemijlocită a stării şi situaţiei unui obiect, a
locului şi modului de aşezare a unor lucruri etc, în general a unor bunuri
imobile sau mobile netransportabile în instanţă, fiind întâlnită în practică în
procesele privind servituti, grăni-ţuiri, degradări de imobile, spaţiu locativ
etc.
Articolul 215 C. proc. civ. prevede că în cazul când instanţa va socoti de

trebuinţă, va putea hotărî ca în întregul ei sau numai unul din magistraţi să
meargă la faţa locului, spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care
se vor arăta prin încheiere. S-a considerat că dispoziţia potrivit căreia
cercetarea la faţa locului poate fi efectuată şi de un singur judecător a fost
implicit abrogată prin fosta lege de organizare judecătorească (în care se
prevedea că judecata se desfăşoară în completul prevăzut de lege). Se
observă că, în ceea ce priveşte compunerea instanţei, art. 215 C. proc. civ.
reprezintă o normă specială, care nu poate fi modificată sau abrogată de o
normă generală, chiar ulterioară, fără o precizare expresă în acest sens.
Având în vedere că, în actuala reglementare, toate pricinile se judecă în
primă instanţă de un singur judecător, problema mai sus semnalată s-ar mai
pune în cazul în care cercetarea la faţa locului ar fi dispusă de instanţa de
apel sau de instanţa ce judecă fondul după casarea cu reţinere ori cu
trimitere la instanţa de apel.
Cercetarea la faţa locului se solicită de către partea interesată, iar
instanţa, dacă o găseşte concludentă, o va dispune printr-o încheiere,
arătând şi punctele în discuţie ce urmează a fi lămurite la faţa locului.
Instanţa poate decide chiar şi din oficiu să procedeze la o cercetare la faţa
locului. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va fixa un termen pentru efectuarea
cercetării, la care părţile vor fi citate. Părţile prezente la încuviinţarea sau
ordonarea din oficiu a cercetării la faţa locului vor lua cunoştinţă de termenul
fixat în chiar şedinţa de judecată, însă părţile care lipsesc vor fi citate,
indicându-se nu numai data, ci şi locul unde urmează a se prezenta.
Dacă este vorba de o pricină în care participarea procurorului la
judecată este obligatorie, acesta va însoţi instanţa la faţa locului (art. 217 C.
proc. civ.).
în termen de 5 zile de la încuviinţarea cercetării la faţa locului, partea
care a propus-o sau, după caz, partea desemnată de instanţă este obligată
să depună suma stabilită de instanţă, prin încheierea de încuviinţare a
cercetării, pentru cheltuielile de cercetare, sub sancţiunea decăderii (art. 170
C. proc. civ.).
Instanţa va putea asculta la faţa locului pe martorii şi experţii pricinii,
pentru a obţine lămuriri suplimentare, în care caz vor fi şi ei citaţi pentru data
şi locul unde se efectuează cercetarea locală.
Cercetarea efectuată fără citarea părţilor este lovită de nulitate,
deoarece părţile sunt interesate a fi prezente pentru a da explicaţiile lor, a
prezenta obiecţiuni, a pune întrebări martorilor sau experţilor.
Rezultatul cercetărilor la faţa locului se consemnează într-un proces-
verbal, conţinând descrierea operaţiilor efectuate la faţa locului. Acest
proces-verbal va trebui să aibă un cuprins asemănător cu acela al unei
încheieri de şedinţă, deoarece cercetarea la faţa locului nu este altceva decât
o şedinţă de judecată (un termen de judecată) desfăşurată în afara sediului
instanţei, la locul de situare a probei materiale cercetate. Aşadar, procesul-
verbal va cuprinde menţiuni referitoare la: data şi locul efectuării cercetării,
constituirea instanţei (numele judecătorilor, al grefierului şi, dacă este cazul,
al procurorului), prezenţa părţilor, a martorilor şi expertului, operaţiile
efectuate în cadrul cercetării locale, constatările instanţei cu privire la
probele materiale cercetate, susţinerile părţilor, lămuririle expertului etc.
Dacă au fost ascultaţi martori,
20.
290
Probele
291
se va face menţiune despre aceasta în procesul-verbal, însă declaraţiile

martorilor se vor consemna separat. Se va mai face menţiune despre
întocmirea eventualelor schiţe, acestea urmând a fi anexate la procesul-
verbal. Astfel întocmit, procesul-verbal se va depune la dosarul pricinii,
pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de el şi să-l poată discuta în
concluziile pe fond.
Deşi legea nu prevede expres, cercetarea locală poată fi efectuată prin
comisie rogatorie, de o altă instanţă, art. 215-217 C. proc. civ. completându-
se cu dispoziţiile generale privind administrarea probelor.
§6. Mărturisirea
6.1. Definirea, natura juridică şi felurile mărturisirii
Mărturisirea poate fi definită ca fiind recunoaşterea de către o parte a
unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi
care este de natură să producă împotriva autorului ei consecinţe juridice.
Natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că mărturisirea
reprezintă, în primul rând, un mijloc de probă, dar şi un act de dispoziţie al
părţii ce o face, care însă, în principiu, nu este obligatoriu pentru judecător,
ci, dimpotrivă, trebuie să fie primit de acesta.
Din prevederile art. 1204 C. civ. rezultă că mărturisirea poate fi
extrajudiciară sau judiciară.
Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara judecăţii procesului
în care se foloseşte această probă. Mărturisirea extrajudiciară poate să fie
verbală sau scrisă. Potrivit art. 1205 C. civ., „mărturisirea extrajudiciară
verbală nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi
dovedit prin martori”, dispoziţie legală firească, deoarece a permite nelimitat
dovada prin declaraţiile martorilor pentru a proba o mărturisire verbală ar
însemna eludarea interdicţiei admisibilităţii probei testimoniale în cazurile
prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. însă, mărturisirea
extrajudiciară verbală făcută în faţa altei instanţe sau a altui organ de stat,
dacă este consemnată în scris, poate fi folosită în orice proces, chiar şi în
acela în care proba testimonială este inadmisibilă, deoarece, cuprinsul
mărturisirii fiind consemnat în scris, nu mai este nevoie de audierea
martorilor pentru a-i dovedi. De asemenea, mărturisirea extrajudiciară orală
este admisibilă în toate cazurile pe care le-am analizat ca excepţii de la
regulile stabilite de art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., Legea nu se ocupă în
mod special de mărturisirea extrajudiciară scrisă, care este astfel supusă
regulilor generale referitoare la proba prin înscrisuri.
Mărturisirea judiciară este aceea obţinută în cursul judecăţii, în faţa
instanţei, prin intermediul interogatoriului, dar poate fi făcută şi fără a fi
provocată, deci spontan, înscriindu-se apoi în încheierea de şedinţă.
Mărturisirea judiciară provocată se clasifică în simplă, calificată sau
complexă.
Mărturisirea este simplă atunci când partea chemată la interogatoriu
recunoaşte, fără rezerve sau adaosuri, faptul pretins de adversar. Spre
exemplu, reclamantul recunoaşte că a primit plata invocată de către pârât;
pârâtul recunoaşte că a primit suma de bani, pretinsă de reclamant, cu titlu
de împrumut etc.
Mărturisirea calificată conţine o recunoaştere a faptului alegat de partea

care a propus interogatoriul, însă se adaugă anumite elemente sau
împrejurări în legătură directă cu acest fapt şi anterioare sau concomitente
acestuia, care îi schimbă consecinţele juridice, făcând ca, în fapt, răspunsul
să fie negativ la întrebarea formulată de partea adversă. Astfel, reclamantul
pretinde restituirea unui împrumut cu dobândă şi pârâtul recunoaşte suma
împrumutată, dar adaugă faptul că împrumutul a fost făcut fără dobândă;
pârâtul recunoaşte că a primit suma de bani pretinsă de reclamant, dar nu cu
titlu de împrumut, ci ca preţ al unei vânzări etc.
Mărturisirea complexă conţine o recunoaştere a faptului pretins de
partea adversă, însă cu adăugarea unui alt fapt, în legătură cu cel recunoscut
şi ulterior acestuia, care tinde să diminueze sau să anihileze efectele juridice
ale faptului mărturisit. De exemplu, pârâtul recunoaşte că a împrumutat de la
reclamant suma pretinsă, însă adaugă imediat că a restituit-o, ori că a operat
compensaţia, că a fost iertat de datorie sau această obligaţie a fost
transformată în alta prin efectul unei novaţii; cumpărătorul recunoaşte că a
primit bunul ce a format obiectul unei vânzări, dar adaugă faptul că nu
datorează preţul convenit întrucât a descoperit că bunul are vicii care îl fac
inutilizabil etc.
6.2. Caracterele şi admisibilitatea mărturisirii
Din definiţia dată mărturisirii, precum şi din natura sa juridică, se
desprind următoarele caractere ale mărturisirii:
- este un act juridic unilateral;
- este un act juridic de dispoziţie;
- este un act juridic personal;
- constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea
celui care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea pe faptul mărturisit.
La aceste caractere, subliniate constant în doctrină, se mai adaugă şi
acela că, în principiu, mărturisirea este un act expres.
Din caracterele mărturisirii, rezultă anumite consecinţe juridice, dintre
care unele sunt chiar condiţii de valabilitate a mărturisirii. Astfel:
- mărturisirea poate fi făcută numai în legătură cu drepturile de care
partea poate să dispună;
- voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi
liberă,1 mărturisirea neavând valoare dacă a fost dată sub imperiul violenţei,
stării de nebunie, beţiei sau hipnozei;
- cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru
încheierea actelor juridice de dispoziţie, ceea ce înseamnă că minorii şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot face mărturisiri care
să le fie opozabile;
- fiind un act juridic unilateral, mărturisirea îşi va produce efectele fără
a fi nevoie să fie acceptată de cealaltă parte şi este irevocabilă; în mod
excepţional, recunoaşterea poate fi revocată pentru eroare de fapt [art. 1206
alin. (2) teza a ll-a C. civ.];
1 A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 575/1992, în Dreptul nr.
7/1993, p. 94.
292
- mărturisirea, fiind privită de lege ca un act juridic personal şi de
dispoziţie, nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar
cu procură specială; art. 220 C. proc. civ. prevede că reprezentantul legal
poate fi chemat personal la interogatoriu, deci poate face o recunoaştere, dar
numai pentru actele încheiate şi faptele săvârşite în calitatea sa de
reprezentant legal;
- mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă tacit din
tăcerea părţii; cu titlu de excepţie, art. 225 C. proc. civ. dispune că instanţa
poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau
neprezentarea la interogatoriu ca o mărturisire deplină, o prevedere
asemănătoare fiind cuprinsă şi în art. 174 C. proc. civ.;
- fiind un mijloc de probă, mărturisirea nu se poate referi decât la
împrejurări de fapt; eventualele declaraţii ale părţilor referitoare la legea
aplicabilă într-un litigiu, în ipoteza unui conflict de legi în timp sau în spaţiu,
nu constituie mărturisiri, ci simple păreri cu privire la o problemă de drept a
cărei soluţionare este de atributul exclusiv al instanţei; dacă însă una dintre
părţi pretinde că la încheierea unui contract cu elemente de extraneitate s-a
convenit ca acelui contract să i se aplice o anumită lege, mărturisirea părţii
adverse este admisibilă, numai că, într-o astfel de situaţie, este vorba tot de
o împrejurare de fapt, iar nu de stabilirea conţinutului legii străine.
în principiu, mărturisirea este admisibilă în toate materiile. Prin excepţie,
mărturisirea nu este admisibilă:
- când este expres prohibită de lege;
- dacă prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţii legale imperative;
- când prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală
sau parţială a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face
obiectul unei tranzacţii;
- dacă legea cere ca unele fapte juridice să fie dovedite numai prin
anumite mijloace de probă.
6.3. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul
Articolele 218-225 C. proc. civ. reglementează numai modalitatea de
obţinere a mărturisirii judiciare provocate, la cererea părţii adverse ori din
iniţiativa instanţei, prin intermediul interogatoriului. De altfel, declaraţiile
spontane ale unei părţi nici nu necesită o reglementare expresă, instanţa
urmând a lua act de acestea şi a le consemna în încheierea de şedinţă.
1 Tocmai de aceea, în cazul coparticipării procesuale pasive,
mărturisirea unui pârât nu
poate fi opusă celorlalţi pârâţi, întrucât, fiind un act personal, ea nu este
opozabilă decât părţii
care o face, soluţia menţinându-se şi atunci când există raporturi de
solidaritate sau indivizibi
litate, art. 48 alin. (2) C. proc. civ. vizând numai actele favorabile.
Aceeaşi este situaţia şi în
cazul coparticipării procesuale active, când unul dintre reclamanţi
recunoaşte faptul pe care se
întemeiază apărarea pârâtului, deci această mărturisire nu poate fi
opusă celorlalţi reclamanţi.
2 Spre exemplu, art. 612 alin. final C. proc. civ. interzice folosirea
interogatoriului pentru
dovedirea motivelor de despărţenie. Din interpretarea per a contrario a
acestui text, rezultă că se
poate lua interogatoriul pentru dovedirea imposibilităţii continuării
căsătoriei, a faptelor prin care
se combate cererea de divorţ şi a faptelor în legătură cu efectele
patrimoniale ale divorţului.
Probele 993
6.3.1. Propunerea şi încuviinţarea sau ordonarea interogatoriului
Dacă reclamantul înţelege să se folosească în dovedirea pretenţiilor
sale de interogatoriul pârâtului, atunci va trebui să propună acest mijloc de
probă prin cererea de chemare în judecată, iar, în acest scop, poate solicita
citarea pârâtului cu menţiunea de a se prezenta la interogatoriu, art. 114 C.
proc. civ. permiţând preşedintelui instanţei ca, atunci când primeşte cererea
de chemare în judecată, să ordone şi înfăţişarea pârâtului la interogatoriu,
sub rezerva discuţiei contradictorii în şedinţa de judecată. Pârâtul poate cere,
la rândul său, chemarea reclamantului la interogatoriu, prin întâmpinare.
Dacă una din părţi nu a solicitat în condiţiile arătate mai sus interogatoriul
părţii adverse şi ar fi vorba de vreunul din cazurile prevăzute în art. 138 alin.
(1) pct. 2-4 C. proc. civ., instanţa poate încuviinţa luarea interogatoriului şi
după prima zi de înfăţişare. De altfel, unul dintre aceste cazuri este acela în
care administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii şi cum
interogatoriul se poate lua fără o astfel de amânare dacă partea ce urmează
a răspunde este prezentă în instanţă, înseamnă că de cele mai multe ori
sancţiunea decăderii poate fi înlăturată.
în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., luarea interogatoriului poate fi
ordonată şi din oficiu de către instanţă.
Ca orice mijloc de probă, luarea interogatoriului se încuviinţează de
instanţă printr-o încheiere, după ce este pusă mai întâi în dezbaterea
contradictorie a părţilor2.
6.3.2. Obiectul interogatoriului
Potrivit art. 218 C. proc. civ., interogatoriul se va încuviinţa numai când
este vorba de chestiuni de fapt şi cu respectarea următoarelor două cerinţe:
- faptele să fie personale părţii chemate la interogatoriu;
- faptele să fie în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei
(deci fapte pertinente şi concludente).
Instanţa nu poate încuviinţa interogatoriul dacă proba mărturisirii, care
este scopul interogatoriului, nu este admisibilă.
Datorită consecinţelor pe care legea le deduce din refuzul de a
răspunde la interogatoriu, acesta trebuie să se refere la fapte personale,
faptele străine părţii urmând fi dovedite cu alte mijloace de probă.
Articolul 225 C. proc. civ. are în vedere numai refuzul de a răspunde la
interogatoriu „fără motive temeinice”, ceea ce înseamnă că instanţa poate să
refuze o întrebare, dacă aceasta este vexatorie. De asemenea, vor fi respinse
şi acele întrebări care nu sunt concludente sau care ar putea conduce la
recunoaşterea unor fapte ce nu pot fi dovedite prin mărturisire.
Citaţia trimisă părţii chemate la interogatoriu va trebui să cuprindă o
menţiune specială prin care i se pune în vedere să se prezinte personal la
termenul de judecată respectiv, în vederea luării interogatoriului.
In cazul litigiilor funciare, proba cu interogatoriu nu va fi încuviinţată
decât dacă partea care propune această probă pune la dispoziţie, la termenul
la care se dezbate admisibilitatea acestei probe, lista întrebărilor la care
trebuie să răspundă cealaltă parte [art. 4 alin. (1) lit. c) din Titlul XIII din
Legea nr. 247/2005].

6.3.3. Persoanele care pot răspunde Ia interogatoriu
Interogatoriul este o probă privitoare numai la părţile din proces
(reclamant, pârât, intervenient, chemat în garanţie, cel chemat în judecată
întrucât ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cel arătat de
pârât ca titular al dreptului), persoanele străine de proces putând fi ascultate
ca martori sau folosite ca experţi, interpreţi. Nici procurorul nu poate fi
chemat la interogatoriu, chiar dacă el a introdus cererea de chemare în
judecată, deoarece faptele pricinii nu sunt faptele personale ale procurorului.
Mărturisirea este un act personal şi de aceea este firesc ca partea să
se prezinte personal în faţa instanţei, interogatoriul adresându-se conştiinţei
şi memoriei părţii şi având un caracter de surpriză.
Cu toate acestea, mărturisirea poate fi făcută prin mandatar, dar cu
condiţia să aibă un mandat special [art. 1206 alin. (1) teza a ll-a C. civ.]. Din
redactarea acestui text de lege, precum şi din cea a art. 69 alin. (1) C. proc.
civ., rezultă că partea chemată la interogatoriu (sau cea care doreşte să
recunoască spontan pretenţiile sau apărările adversarului) poate trimite în
locul ei pe mandatarul cu împuternicire specială numai atunci când vrea să
facă o recunoaştere necondiţionată, nu şi atunci când înţelege să îşi menţină
poziţia contradictorie în proces. Există un singur caz în care legea, din motive
de ordin practic, se îndepărtează de la această regulă, prevăzând, în art. 223
alin. (1) C. proc. civ., că partea care are domiciliul în străinătate va putea fi
interogată prin cel care o reprezintă în judecată, situaţie în care
interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune
răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice, iar dacă
mandatarul este avocat, procura specială poate fi certificată de acesta.
în privinţa incapabililor, art. 220 C. proc. civ. dispune că interogatoriul
se poate lua reprezentanţilor lor legali, care însă, datorită caracterului
personal al acestui mijloc de probă, nu vor putea fi întrebaţi decât asupra
actelor şi faptelor săvârşite de ei în această calitate.
Potrivit art. 222 C. proc. civ., statul şi celelalte persoane juridice de
drept public, precum şi persoanele juridice de drept privat vor răspunde în
scris la interogatoriul ce li se va comunica, dispoziţie care nu se aplică însă
societăţilor comerciale de persoane, ai căror asociaţi cu drept de
reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu. Aşadar, din considerente
de ordin practic, persoanelor juridice li se comunică în scris punctele din
interogatoriu, iar răspunsul se dă, de asemenea, în scris, fiind necesar ca el
să fie semnat (şi parafat) de organul care reprezintă persoana juridică în mod
valabil. Rezultă că jurisconsultul nu poate, în baza simplei sale împuterniciri
generale, să facă recunoaştere cu privire la drepturile litigioase deduse
judecăţii.
6.3.4. Luarea interogatoriului
Partea care a propus interogatoriul sau instanţa din oficiu formulează
în scris interogatoriul şi pe aceeaşi foaie se consemnează şi răspunsurile. în
practică, se obişnuieşte ca întrebările să fie trecute în partea stângă a foii de
interogatoriu, fără a depăşi jumătatea colii de hârtie, iar răspunsurile se trec
pe jumătatea din partea
Probele 995
dreaptă a colii, în ordinea şi în dreptul fiecărei întrebări. Este
recomandabil să se numeroteze cu acelaşi număr atât întrebarea, cât şi
răspunsul dat la întrebarea respectivă. Pentru a evita pregătirea dinainte a
răspunsurilor, este necesar ca partea care a propus interogatoriul să prezinte
întrebările cu foarte puţin timp înainte de luarea acestuia, nicidecum să le
depună la dosar mai înainte de termenul de judecată la care cel chemat la
interogatoriu urmează a răspunde.
Cel chemat la interogatoriu va fi întrebat de către preşedinte asupra
fiecărui fapt în parte. Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători,
procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune de-a dreptul întrebări celui
chemat la interogatoriu. Partea nu are voie să citească un răspuns scris de
mai înainte, însă se poate folosi de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui,
dar numai cu privire la cifre sau denumiri. Dacă partea declară că pentru a
răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, instanţa va putea să fixeze un nou
termen pentru luarea interogatoriului (art. 219 C. proc. civ.).
Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte, grefier, de
cel care l-a propus, precum şi de partea care a răspuns, după ce, în prealabil,
a citit şi a luat cunoştinţă de cuprins. în cazul în care se fac adăugiri,
ştersături sau schimbări, acestea vor fi semnate în acelaşi mod, sub
pedeapsa „de a nu fi ţinute în seamă”. Dacă părţile nu voiesc sau nu pot să
semneze, se va menţiona această împrejurare în josul interogatoriului (art.
221 C. proc. civ.).
Articolul 224 C. proc. civ. acordă instanţei posibilitatea de a încuviinţa
luarea interogatoriului la locuinţa părţii, dacă aceasta este împiedicată de a
veni în faţa instanţei. în practică, în asemenea situaţii, se amână cauza
pentru un alt termen când partea chemată la interogatoriu ar putea să
prezinte în faţa instanţei. Se admite că pentru luarea interogatoriului se
poate folosi şi comisia rogatorie.
6.3.5. Efectele chemării Ia interogatoriu
Din punctul de vedere al efectelor produse prin chemarea la
interogatoriu, se pot distinge trei situaţii:
a) Când partea chemată la interogatoriu tăgăduieşte faptele arătate de
partea adversă (fapte cu privire la care sunt formulate întrebările la care s-a
răspuns negativ), aceasta din urmă trebuie să-şi dovedească susţinerile cu
alte mijloace de probă, atitudinea de nerecunoaştere a faptelor de către
partea chemată la interogatoriu neavând nici un efect probatoriu.
b) In situaţia în care partea chemată la interogatoriu refuză nejustificat
să se prezinte în faţa instanţei sau, deşi se prezintă, refuză fără motive
temeinice să răspundă la interogatoriu, art. 225 C. proc. civ. arată că instanţa
poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un
început de dovadă în folosul părţii potrivnice.
Aşadar, atitudinea celui chemat la interogatoriu, constând în refuzul,
nejustificat, de a se prezenta sau de a răspunde la întrebări, poate fi
considerată de către instanţă fie ca o mărturisire, fie ca un început de
dovadă.
In primul caz este vorba, în realitate, de o prezumţie de recunoaştere
tacită, prezumţie pe care legea o recomandă instanţei, fără însă a o impune.
Deci, suntem în prezenţa unei prezumţii simple, deoarece ea este opera
judecătorului, iar nu a unei
Probele 29?
prezumţii legale. Ar fi nejustificată eventuala obiecţie că, dacă s-ar

considera această prezumţie ca fiind simplă, ar însemna că ea nu este
admisibilă, potrivit art. 1203 C. civ., decât în pricinile în care este admisibilă
şi proba prin declaraţiile martorilor, deoarece posibilitatea folosirii acestei
prezumţii de mărturisire este prevăzută expres de art. 225 C. proc. civ., text
de lege care, nefăcând nici o distincţie, se aplică în orice pricină.
Prezumţia de mărturisire tacită poate fi răsturnată de cel ce a fost
chemat la interogatoriu, prin prezentarea sa în instanţă şi justificând
atitudinea avută, răspunde apoi la interogatoriu. Această posibilitate nu ar
mai exista dacă s-ar considera refuzul părţii de a se prezenta sau de a
răspunde la interogatoriu ca o mărturisire, iar nu ca o prezumţie de
mărturisire, întrucât mărturisirea este, în principiu, irevocabilă.
în legătură cu aplicarea art. 225 C. proc. civ., s-a decis că în toate
cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu
sau refuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează
a fi completat cu alte probe (martori, prezumţii etc). Când nu s-ar mai putea
administra alte probe, instanţa va putea considera atitudinea respectivă ca o
mărturisire deplină, dacă şi-a format convingerea în acest sens din
împrejurările concrete ale cauzei. Soluţia este logică, întrucât ţine cont de
dispoziţiile înscrise în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., însă trebuie precizat că
se face o confuzie între forţa probantă a unui mijloc de probă (în speţă,
mărturisirea) şi însuşi mijlocul de probă respectiv. Aşadar, dacă nu există
posibilitatea administrării altor probe, refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a
răspunde la interogatoriu va fi prezumat ca o mărturisire tacită, dar puterea
doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanţei.
c) în cazul în care partea chemată la interogatoriu se prezintă şi
recunoaşte susţinerile adversarului, ne aflăm în prezenţa unei mărturisiri,
care poate fi simplă, calificată sau complexă.
6.4. Problema indivizibilităţii mărturisirii judiciare
Potrivit art. 1206 alin. (2) C. civ., mărturisirea (judiciară) nu poate fi
luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit, consacrându-se
astfel regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare.
S-a pus problema de a şti dacă regula indivizibilităţii mărturisirii
judiciare îşi mai găseşte aplicare după ce, prin Decretul nr. 205/1950,
mărturisirea judiciară a fost transformată dintr-o probă legală ce făcea
deplină dovadă într-o probă obişnuită, lăsată la aprecierea instanţei.
S-a susţinut teza potrivit căreia regula indivizibilităţii mărturisirii
judiciare nu mai leagă pe judecător, arătându-se fie că legiuitorul a săvârşit o
inadvertenţă atunci când, desfiinţând caracterul de probă legală a
mărturisirii, a păstrat totuşi din vechiul text indivizibilitatea ei, deoarece într-
un sistem consecvent, pe linia reducerii mărturisirii la rangul de probă
obişnuită şi pe aceea a caracterizării mărturisirii nu ca act de voinţă, ci ca o
probă judiciară, este firesc să se lase judecătorului puterea să aprecieze dacă
întreaga recunoaştere sau numai o parte din ea îi inspiră încredere,1 fie că, în
1 A se vedea /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 393.
condiţiile în care judecătorul are un rol activ şi apreciază liber toate

probele administrate în cauză, regula indivizibilităţii nu mai poate fi
considerată că are un caracter obligatoriu, ci constituie o simplă îndrumare
pentru judecător, care va putea primi mărturisirea în totalitate sau în parte,
punând în vedere ambelor părţi sau uneia dintre ele să mai administreze
probe ori le va ordona din oficiu.'
într-o altă opinie, regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare îşi găseşte
în continuare aplicare, de vreme ce legiuitorul a menţinut dispoziţiile art.
1206 alin. (2) C. civ., care se referă la această regulă.2
6.5. Irevocabilitatea mărturisirii. Forţa probantă a mărturisirii
Fiind un act de voinţă unilateral, mărturisirea este, în principiu,
irevocabilă. în mod excepţional, autorul unei mărturisiri judiciare poate să o
revoce dacă va proba că a făcut-o din eroare de fapt [art. 1206 alin. (2) teza
a ll-a C. civ.]. Dar, pentru a putea reveni asupra mărturisirii judiciare, cel care
a făcut-o trebuie să dovedească eroarea de fapt în care s-a aflat, dovadă care
poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Trebuie reţinut că numai eroarea de fapt este susceptibilă de a fi o
cauză de revocare a mărturisirii judiciare, nu însă şi eroarea de drept.
Cât priveşte forţa probantă a mărturisirii, după abrogarea art. 1200 pct.
3 C. civ. (care considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce făcea
dovadă deplină împotriva celui care a mărturisit), mărturisirea a fost trecută
în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin proba contrară,
făcută prin orice mijloc de probă admis de lege, iar judecătorul poate să
înlăture motivat recunoaşterea unei părţi, dacă, din ansamblul probelor
administrate în cauză, îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu
corespunde adevărului.3
§7. Prezumţiile
7.1. Noţiune. Clasificare
Articolul 1199 C. civ. defineşte prezumţiile ca fiind „consecinţele ce
legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
Prezumţiile sunt probe indirecte, întrucât, reprezentând concluziile
trase de lege sau de judecător de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut,
pentru stabilirea raportului juridic dintre părţi, este necesar să se apeleze la
inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor speţei, pe calea
raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.
A se vedea: Gr. Porumb, Problema indivizibilităţii mărturisirii, J.N. nr.
1/1956, p. 69 şi urm.; V.M. Ciobanu, voi. II, p. 205.
Pentru dezvoltări şi nuanţări, a se vedea, G. Boroi, op. cit., p. 126-129.
Totuşi, potrivit art. 270 C. proc. civ., dacă pârâtul recunoaşte o parte
din pretenţiile reclamantului, la cererea acestuia din urmă, instanţa este
obligată să pronunţe o hotărâre parţială, ceea ce înseamnă că mărturisirea
respectivă este o probă deplină, ce se impune judecătorului, indiferent de
convingerea acestuia şi fără a exista posibilitatea de a fi combătută printr-o
probă contrară.
298

Probele 2QO
Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente: mai întâi, din

cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, mărturii etc), judecătorul induce,
printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt, care este vecin şi
conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea raţionament, din
cunoaşterea faptului vecin şi conex, se deduce existenţa faptului principal,
datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte, cu precizarea că în
cazul prezumţiilor legale, cel de-al doilea raţionament nu este opera
judecătorului, ci este impus acestuia de către lege.
Din art. 1199 C. civ. rezultă că există două categorii de prezumţii,
anume: prezumţiile legale, adică cele „determinate special prin lege” (art.
1200 C. civ.); prezumţiile simple (ale omului), adică „prezumţiile care nu sunt
stabilite de lege”, ci „lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului” (art.
1203 C. civ.).
7.2. Prezumţiile legale
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi
interpretate
extensiv.
în art. 1200 C. civ. sunt menţionate, exemplificativ, patru cazuri de
prezumţii legale:
- declararea ca nule a unor acte pe motiv că sunt făcute în frauda
legii (de
exemplu: art. 812 C. civ. declară nule dispoziţiile cu titlu gratuit în
favoarea unui
incapabil, făcute în formă deghizată sau prin persoane interpuse,
arătându-se şi per
soanele prezumate ca interpuse: părinţii, descendenţii şi soţul persoanei
incapabile;
art. 940 C. civ. declară nule donaţiile deghizate între soţi sau făcute prin
persoane
interpuse, peste limitele indicate în art. 939 C. civ., iar art. 941 C. civ.
prezumă ca
persoane interpuse pe copiii soţului donatar din altă căsătorie, precum şi
pe rudele pe
care donatarul le poate moşteni; art. 1309 C. civ. declară nule cesiunile
de drepturi
litigioase în favoarea judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor; art. 128 C.
fam. inter
zice actele juridice încheiate de tutore, soţul acestuia, o rudă în linie
dreaptă ori fraţii
sau surorile tutorelui, pe de o parte şi minor, de cealaltă parte etc);
- dobândirea proprietăţii în anumite împrejurări determinate (spre
exemplu: art. 492 C. civ. prezumă că proprietarul terenului pe care s-a făcut
o construcţie, plantaţie sau lucrare este şi proprietarul acestora; art. 1909
alin. (1) C. civ. prezumă că posesorul unui bun mobil este proprietarul lui
etc);
- liberaţiunea rezultată din anumite împrejurări de fapt (spre exemplu,
cele două prezumţii instituite de art. 1138 C. civ., referitoare la liberarea
debitorului căruia creditorul i-a remis titlul constatator al creanţei etc);
- puterea de lucru judecat, care prezumă că hotărârea judecătorească
rămasă irevocabilă corespunde adevărului.
Există numeroase alte prezumţii legale, în afara celor menţionate până
acum, cum ar fi, spre exemplu: prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi -
art. 35 alin. (2) C. fam.; prezumţia de filiaţie dedusă din concordanţa între
actul de naştere şi folosinţa stării civile - art. 51 C. fam.; prezumţia de
coproprietate a zidului despărţitor sau a şanţului dintre două proprietăţi - art.
590 şi art. 602 C. civ.; scutirea de raport în cazul donaţiilor făcute fiului
persoanei care are calitatea de erede - art. 754 C. civ.; prezumţia de
existenţă a cauzei şi prezumţia de valabilitate a cauzei - art. 967 C. civ.;
prezumţia că debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mică trecută în
înscris -art. 1181 C. civ.; prezumţia culpabilităţii locatarului în caz de incendiu
- art. 1435 C. civ.; prezumţiile potrivit cărora posesorul posedă pentru sine şi
sub nume de proprietar - art. 1854 C. civ.; prezumţia că posesorul este de
bună-credinţă - art. 1899 alin. (2) C. civ. etc.
Articolul 1202 alin. (1) C. civ. arată că „prezumţia legală dispensă de
orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”, însă, aşa cum am
arătat deja, formularea nu este exactă, deoarece beneficiarul prezumţiei
legale trebuie să dovedească faptul vecin şi conex pe care se sprijină
prezumţia. Aşadar, prezumţiile legale scutesc partea căreia îi revine sarcina
probei de a dovedi faptul generator de drepturi, însă partea respectivă va
trebui să dovedească faptul vecin şi conex cu faptul generator de drepturi.
Iar dacă această dovadă, care este uneori şi foarte uşoară, a fost făcută şi
este vorba de o prezumţie legală ce poate fi combătută prin proba contrară,
sarcina probei privind faptul generator de drepturi trece asupra părţii
împotriva căreia este stabilită prezumţia, care va trebui să facă dovada
inexistenţei acestui fapt, prezumat de lege, dacă doreşte să înlăture
prezumţia respectivă.
Articolul 1202 alin. (2) C. civ. precizează că nici o dovadă nu este
primită împotriva prezumţiilor legale, când legea, în temeiul unei astfel de
prezumţii, anulează un act oarecare ori nu dă drept a se reclama în judecată,
cu excepţia cazurilor în care legea permite dovada contrară şi afară de ceea
ce se va zice în privinţa mărturisirii ce ar face o parte în judecată. Din
această dispoziţie, rezultă că prezumţiile legale sunt de două feluri: absolute
şi relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu,
nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea
împotriva cărora se poate face proba contrară.
Regula este caracterul relativ al prezumţiilor legale, deci posibilitatea
administrării probei contrare. Combaterea unei prezumţii legale relative se
poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
Chiar şi în cazul prezumţiilor legale absolute se face o excepţie de la
puterea doveditoare absolută a acestora, deoarece ele pot fi răsturnate prin
mărturisire judiciară, legea interzicând numai celelalte mijloace de probă
(înscrisuri, martori etc). Aşadar, când litigiul poartă asupra unor drepturi ce
pot forma obiectul unei tranzacţii şi nu se încalcă ordinea publică, prezumţia
legală absolută poate fi răsturnată prin mărturisire judiciară.
Dacă însă mărturisirea este inadmisibilă, prezumţia legală absolută nu
mai poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă, asemenea prezumţii fiind
denumite în doctrină prezumţii legale absolute irefragabile (de exemplu:
puterea de lucru judecat, prezumţia privind cea mai lungă şi cea mai scurtă
perioadă de gestaţie cu ajutorul căreia se stabileşte timpul legal al concepţiei
copilului - art. 61 C. fam. etc).
Există şi o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale,
prezentată uneori ca o subdiviziune a prezumţiilor legale relative; anume
acele prezumţii care pot fi combătute, dar numai de anumite persoane (în
principiu, numai soţul mamei poate combate prezumţia de paternitate, prin
tăgăduirea paternităţii) sau numai prin anumite

mijloace de probă (prezumţiile prevăzute de art. 590 şi art. 602 C. civ.
nu pot fi combătute decât prin înscrisuri sau semne contrare, adică probe
materiale etc.) ori numai în anumite condiţii (prezumţia de responsabilitate a
locatarului pentru incendiu poate fi combătută numai dacă se probează forţa
majoră, cazul fortuit, viciul construcţiei sau că focul a provenit de la o casă
vecină - art. 1435 C. civ.; răspunderea mandatarului prezumată de art. 379
C. com. poate fi înlăturată numai dacă se dovedeşte forţa majoră, cazul
fortuit, viciul lucrurilor ce s-au deteriorat sau natura acestora etc).
7.3. Prezumţiile simple
Concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt
necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege se numesc prezumţii
simple.
în ceea ce priveşte admisibilitatea prezumţiilor simple, art. 1203 C. civ.
stabileşte două condiţii:
- prezumţia „să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”;
- să fie admisibilă proba prin declaraţiile martorilor.
Prima condiţie are în vedere temeinicia raţionamentului logico-judiciar,
iar cea de a doua urmăreşte să nu se eludeze indirect interdicţiile prevăzute
în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. Deci, nu este admisibilă o prezumţie
simplă pentru dovada unui act juridic ce nu poate fi probat prin mărturie,
deoarece, a permite dovada faptelor vecine şi conexe (eventual chiar prin
declaraţii de martori), din a căror existenţă se poate trage concluzia
existenţei actului juridic, înseamnă a proba actul respectiv cu nesocotirea
dispoziţiilor înscrise în art. 1191 C. civ., text cu care se completează art. 1203
C. civ. (inclusiv cu excepţiile de la acesta).
De la cea de a doua condiţie de admisibilitate a prezumţiilor simple,
art. 1203 C. civ. prevede şi o derogare: „afară numai dacă un act nu este
atacat că s-a făcut prin fraudă, doi sau violenţă”, textul fiind în concordanţă
cu art. 1198 C. civ., deoarece în cazul fraudei, dolului sau violenţei există o
imposibilitate de procurare a probei scrise.1 De asemenea, prezumţiile
simple sunt admisibile şi în toate celelalte situaţii care reprezintă excepţii de
la regulile prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.
' Având în vedere că în caz de fraudă, doi sau violenţă, proba prin
declaraţiile martorilor este admisibilă fără a se ţine cont de regulile restrictive
înscrise în art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., se poate spune că partea finală a
art. 1203 C. civ. este inutilă.
Suspendarea judecăţii şi perimarea 30 \

Secţiunea a VH-a. Suspendarea judecăţii şi perimarea
§1. Suspendarea judecăţii
1.1. Noţiunea şi felurile suspendării
Prin suspendarea judecăţii1 se înţelege oprirea cursului judecăţii
datorită apariţiei unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în
soluţionarea pricinii, ori independente de voinţa lor, când părţile sunt în
imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Cazurile generale de suspendare sunt reglementate de art. 242-244 C.
proc. civ., dar sunt şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din
Codul de procedură civilă sau în alte acte normative.
Cazurile de suspendare a judecăţii pot fi clasificate, în funcţie de
natura împrejurării care a determinat suspendarea, în cazuri de suspendare
voluntară a judecăţii şi cazuri de suspendare legală a judecăţii.2 La rândul
lor, cazurile de suspendare legală a judecăţii pot fi grupate în cazuri de
suspendare de drept (obligatorie) şi cazuri de suspendare facultativă
(judecătorească).
Trebuie menţionat că noţiunile de suspendare voluntară şi de
suspendare legală, utilizate numai în doctrină şi în practică, nu sunt riguros
exacte, deoarece, în toate situaţiile, cazurile de suspendare sunt prevăzute
de lege, care, de altfel, vorbeşte de „suspendare de drept” şi de posibilitatea
instanţei de a «suspenda judecata», iar nu de suspendare legală.
1.2. Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntară a judecăţii intervine datorită manifestării de
voinţă a părţilor, expresă sau tacită.
Articolul 242 C. proc. civ., prevede două cazuri de suspendare voluntară:
- când amândouă părţile o cer;
' Precizăm că în legislaţia franceză se face deosebire între suspendarea
judecăţii şi întreruperea acesteia. Suspendarea presupune o anumită
împrejurare, străină de situaţia personală a părţilor sau a reprezentanţilor
acestora, iar după ce împrejurarea respectivă dispare, judecata urmează a fi
continuată; întreruperea presupune apariţia unei anumite împrejurări,
prevăzute de lege, care antrenează o modificare în situaţia părţilor sau a
reprezentanţilor părţilor, astfel încât, pentru continuarea procesului este
necesară reluarea judecăţii. A se vedea: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p.
692 şi urm.; J. Heron, op. cit., p. 715 şi urm. Legislaţia noastră nu
reglementează instituţia întreruperii judecăţii, toate împrejurările care duc la
oprirea cursului judecăţii fiind considerate de legiuitor cazuri de suspendare.
Totuşi, unele dispoziţii legale fac referire la întreruperea judecăţii [art. 282
alin. (2) C. proc. civ., art. 27 din Legea nr. 56/1993]. Pentru unele precizări în
legătură cu instituţia întreruperii judecăţii, a se vedea /. Deleanu, op. cit., voi.
I, p. 425.
Cazurile de suspendare prevăzute de lege sunt limitative (P. Vasilescu,
op. cit., voi. III, p. 322), deci judecata nu poate fi suspendată în situaţia ivirii
unor împrejurări neprevăzute de lege (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2068/1975, în R.R.D. nr. 6/1976, p. 51).
Suspendarea judecăţii şi perimarea 303
- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi

toate părţile au fost legal citate şi nici nu s-a cerut de către cel puţin una din
părţi judecarea în lipsă.
Primul caz de suspendare voluntară a judecăţii este o aplicare a
dreptului părţilor de a dispune de obiectul procesului, de soarta acestuia.
Acordul părţilor în vederea suspendării poate avea scopuri diferite, cum ar fi
o posibilă tranzacţie, o plată viitoare la care se obligă pârâtul etc. Dacă însă
părţile nu solicită suspendarea judecăţii, instanţa nu este îndreptăţită să o
dispună din oficiu, spre exemplu, în vederea suplimentării probelor cu
audierea unui martor ale cărui nume şi domiciliu nu sunt cunoscute.1
Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voinţa tacită a
părţilor de a nu mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una
dintre ele nu se prezintă la termenul de judecată. Dacă se prezintă o parte, în
temeiul art. 152 C. proc. civ., instanţa va trece la judecată. Neprezentarea
reclamantului la termenul de judecată nu atrage respingerea cererii ca
nesusţinută, ci, dacă pârâtul este prezent, instanţa va trece la judecată, iar,
dacă lipseşte şi pârâtul şi nici nu s-a cerut judecarea în lipsă, instanţa va
dispune suspendarea judecăţii.2 Trebuie menţionat că pârâtul, care este
prezent în sala de şedinţă, nu poate fi obligat să răspundă la strigarea
pricinii, întrucât el poate avea interesul de a se dispune suspendarea, iar nu
de a se trece la judecarea pricinii. Dacă însă a răspuns, pârâtul nu mai poate
cere suspendarea judecăţii, deoarece, pe de o parte, cerinţele impuse de art.
242 pct. 2 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, iar, pe de altă parte, lipsind
reclamantul, nu se poate aplica nici dispoziţia înscrisă în art. 242 pct. 1 C.
proc. civ., care presupune acordul expres al ambelor părţi.
De asemenea, instanţa este obligată să treacă la judecata pricinii,
chiar dacă părţile nu se prezintă, în cazul în care cel puţin una din părţi a
cerut judecarea în lipsă.3 Deşi art. 242 alin. (2) C. proc. civ. prevede că
judecata în lipsă trebuie cerută în scris, se apreciază că o asemenea cerere
poate fi făcută şi oral în cursul instanţei, la oricare din termenele de judecată,
luându-se act de aceasta în încheierea de şedinţă.4 Cererea de judecare în
lipsă formulată înaintea primei instanţe nu are însă eficienţă şi la judecata în
căile de atac sau la judecarea fondului după casare, astfel încât o
1 T.M.B., secţia a HI-a civilă, decizia nr. 387/1991, în Culegere de
practică judiciară 1991,
p. 173. Faptul că printr-un protocol, încheiat în afara instanţei, părţile ar
fi convenit suspen
darea judecăţii nu poate fi luat în considerare ca un acord la
suspendarea judecăţii, câtă vreme,
în instanţă, una dintre părţi s-a opus măsurii suspendării - CA. Piteşti,
secţia comercială şi de
cont. adm., decizia nr. 298/1998, în Culegere de practică judiciară 1998,
p. 153.
2 Prin excepţie, la judecata în primă instanţă a cererilor de divorţ,
lipsa nejustificată a
reclamantului la unul din termenele de judecată are drept consecinţă
respingerea cererii sale ca
nesusţinută (art. 616 C. proc. civ.), pârâtul neputând cere continuarea
judecăţii, afară de cazul
în care a formulat, în termen, cerere reconvenţională, judecata acesteia
din urmă nefiind
influenţată de lipsa reclamantului din cererea de chemare în judecată.
3 Nu se poate suspenda judecata apelului pe temeiul art. 242 pct.
2 C. proc. civ. dacă inti
mata, prin întâmpinarea depusă, a cerut judecarea în lipsă - CA. Galaţi,
decizia civila
nr. 1069/1995, în Sinteza practicii judiciare 1995, p. 138.
4 A se vedea: Gr. Porumb, voi. I, p. 476; V.M. Ciobanu, voi. II, p.
217, nota 727.
asemenea cerere trebuie reiterată în faţa instanţei sesizate cu judecarea

căii de atac respectiv a instanţei ce rejudecă fondul după casare. în caz
contrar, neprezentarea' părţilor, deşi acestea au fost legal citate, atrage
Norma juridică înscrisă în art. 242 pct. 2 C. proc. civ. este imperativă,
astfel încât dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, instanţa trebuie să
suspende judecata fără a mai efectua vreun alt act de procedură.1 Spre
exemplu, în situaţia în care cererea de chemare în judecată nu este legal
timbrată, iar părţile, deşi legal citate, nu se prezintă şi nici nu au cerut
judecarea în lipsă, nu se va anula cererea ca netimbrată ci se va dispune
suspendarea judecăţii.2 Aceeaşi este soluţia (suspendarea judecăţii) şi în
cazul în care s-ar invoca, anterior termenului de judecată la care părţile nu s-
au înfăţişat deşi erau legal citate (de exemplu, prin întâmpinare), orice alte
excepţii procesuale, cum ar fi, necompetenţa instanţei, lipsa dovezii calităţii
de reprezentant puterea de lucru judecat etc; dacă ar rezolva vreo excepţie
procesuală, ar însemna că instanţa continuă judecata, deşi este obligată să o
suspende.3
Pentru ambele cazuri de suspendare voluntară la care se referă art.
242 C proc civ judecata reîncepe prin cererea de redeschidere a judecăţii
făcută de una din părţi' (art. 245 pct.. 1 C. proc. civ.), urmând a se plăti şi
jumătate din taxa judiciară de timbru datorată pentru cererea a cărei
judecată s-a suspendat, instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol şi
să rezolve în fond pricina.
1.3. Suspendarea legală de drept
Suspendarea legală de drept a judecăţii este aceea pe care instanţa de
judecată este obligată să o pronunţe ori de câte ori constată ivirea unui caz
anume prevăzut de lege.
' Dacă instanţa, în loc să suspende judecarea cauzei, pronunţă
hotărârea deşi părţile legal citate nu s-au prezentat la termenul de judecată
şi nici nu s-a cerut judecarea în lipsă, atunci hotărârea respectivă este
susceptibilă de a fi desfiinţată ca urmare a exercitării apelului sau, după caz,
recursului - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 239/1995, în B.J. 1995, p.
416.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2100/1967, în R.R.D. nr.
5/1968, p. 161; CA. Braşov, decizia civilă nr. 683/R/1997, în Culegere de
practică judiciară 1994-1998, p. 138; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 728/1997, în
Culegere de practică judiciară 1997, p. 58.
S-a decis că în cazul în care dovada de citare a fost restituită cu
menţiunea că partea respectivă şi-a schimbat adresa, instanţa este datoare
să depună diligente pentru a cunoaşte noua adresă a părţii, neputând
dispune suspendarea judecăţii (prin ipoteză, nici cealaltă parte nu s-a
înfăţişat la judecată) - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2546/1988, în
R.R.D. nr. 8/1989, p. 65. Soluţia trebuie însă nuanţată, în sensul că urmează a
se ţine cont şi de prevederile art. 98 C. proc. civ., potrivit cărora, schimbarea
domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie adusă la cunoştinţă
instanţei şi părţii adverse, sub pedeapsa neluării ei în seamă. Astfel, nu ar
mai fi vorba de citarea nelegală a uneia dintre părţi, deci dispoziţia înscrisă în
art. 242 pct. 2 C. proc. civ. îşi va găsi aplicare. Spre exemplu, părţile au fost
legal citate, însă, pe parcursul judecăţii se impune citarea din nou, deoarece
există unul din cazurile în care instituţia termenului în cunoştinţă nu
operează; dacă una dintre părţi şi-a schimbat între timp domiciliul, fără să
înştiinţeze instanţa despre această împrejurare, ea urmează a fi citată, în
mod legal, la vechiul domiciliu, aşa încât lipsa părţilor va duce la
suspendarea judecăţii, evident în măsura în care nu s-a cerut judecarea în
lipsă.
304

Potrivit art. 243 alin. (1) C. proc. civ., judecata pricinilor se suspendă de
drept:
- prin moartea uneia dintre părţi. Articolul 243 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ. are în vedere ipoteza în care partea a decedat ulterior introducerii cererii,
textul nefiind aplicabil în cazul în care, în momentul sesizării instanţei, cel
chemat în calitate de pârât este decedat,1 ipoteză în care reclamantul
trebuie să îşi modifice cererea, în sensul de a chema în judecată pe
moştenitori, sub sancţiunea anulării cererii;
- prin punerea sub interdicţie sau prin punerea sub curatelă a uneia
dintre părţi;
- prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai
puţin de 15 zile înainte de termenul de judecată;
- prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului;2
- prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului asupra
reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Din cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol rezultă că suspendarea
va interveni numai dacă aceste împrejurări s-au ivit înainte de închiderea
dezbaterilor; dacă însă au apărut după acest moment procesual, ele nu
împiedică pronunţarea hotărârii. Această dispoziţie legală este logică, având
în vedere că suspendarea de drept a judecăţii are ca scop asigurarea
dreptului de apărare al părţilor şi contradictorialitatea, însă, prin ipoteză,
părţile au discutat în contradictoriu elementele de fapt şi de drept ale pricinii.
Dacă însă, cu ocazia deliberării, instanţa constată că anumite aspecte ale
speţei au rămas nelămurite şi dispune repunerea pricinii pe rol, ivirea
vreuneia din împrejurările menţionate în art. 243 alin. (1) C. proc. civ. atrage
Suspendarea de drept a judecăţii urmăreşte acordarea posibilităţii
celor interesaţi de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului,
în funcţie de împrejurarea ivită, prin introducerea în cauză a moştenitorilor
părţii decedate, numirea şi citarea reprezentantului legal, numirea unui alt
mandatar, introducerea în cauză a părţii care şi-a dobândit (redobândit)
capacitatea procesuală de exerciţiu, introdu-; cerea în cauză a
administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar. Tocmai de aceea,
efectul suspendării de drept nu este atât de energic, existând posibilitatea
caj instanţa să nu suspende judecata, ci doar să acorde un termen pentru a
se putea i îndeplini formalitatea necesară continuării procesului. Astfel, chiar
art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că instanţa poate acorda un
termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, iar, tot pentru
ipoteza morţii uneia dintre părţi, art. 87 pct. 10 C. proc. civ. permite ca
moştenitorii să fie reprezentaţi, până la intervenirea lor în proces, printr-un
curator special numit de instanţă.3
Se admite că şi în celelalte situaţii se poate evita suspendarea, dacă ar
fi sufi-j cientă, pentru asigurarea drepturilor procedurale ale părţilor,
acordarea unui termen.
1 CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1037/1997, în Culegere de practică
judiciară 1997, p. 56. >
2 S-a arătat că suspendarea judecăţii intervine şi în cazul în care
minorul împlineşte vârstă
de 14 ani în cursul procesului (când reprezentarea legală se transformă
în asistare), pentru c»
minorul respectiv să fie introdus în proces -/. Stoenescu, S. Zilberstein,
op. cit., p. 485.
CD. 1973, p. 315.
Alături de cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ., suspendarea de

drept a judecăţii mai intervine şi în alte situaţii, prevăzute de alte texte de
lege. Astfel:
- art. 21 C. proc. civ. dispune că instanţa înaintea căreia s-a ivit
conflictul de com
petenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul
instanţei în
drept să hotărască asupra conflictului. Suspendarea va dăinui până la
rezolvarea
conflictului de competenţă;
- art. 31 alin. (3) C. proc. civ. prevede că în cursul judecării cererii
de recuzare nu
se va face nici un act de procedură, ceea ce echivalează cu o
suspendare de drept a
procesului în care a fost invocată excepţia de recuzare. Suspendarea
durează până la
rezolvarea cererii de recuzare;
- art. 155 alin. (2) C. proc. civ. arată că dacă, după o amânare a
judecăţii în temeiul învoielii părţilor, acestea nu stăruie, judecata va fi
suspendată şi nu va fi redeschisă decât după plata sumelor prevăzute de
legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor;
- art. 19 alin. (2) C. proc. pen., consacrând regula „penalul ţine în loc
civilul”, dispune că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la
rezolvarea definitivă a cauzei penale;
- art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că pe
perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate (a legii sau ordonanţei
aplicabile speţei) judecarea cauzei se suspendă (suspendarea este
obligatorie indiferent de instanţa judecătorească înaintea căreia s-a invocat
excepţia);
- art. 42 din Legea nr. 64/1995 republicată cu modificările şi
completările ulterioare prevede că de la data deschiderii procedurii se
suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
1.4. Suspendarea legală facultativă
Suspendarea legală facultativă, numită şi judecătorească, este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată.
Potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata:
- când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau
inexistenţa unui drept ce formează obiectul altei judecăţi;
- când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.
Primul caz de suspendare legală facultativă a judecăţii se referă la
existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o
influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Este însă necesar ca problema
de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul unei alte
judecăţi în curs de desfăşurare, adică să existe o altă judecată pendente.'
De exemplu: judecata procesului de partaj al unui imobil poate fi
suspendată până la soluţionarea cererii de revendicare a imobilului respectiv,
introdusă de un terţ împotriva reclamantului şi pârâtului din procesul de
partaj; judecata cererii de
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1512/1970, în Repertoriu II, p. 370.
21.
306
stabilire a paternităţii din afara căsătoriei faţă de un copil născut de o

femeie căsătorită este indicat să fie suspendată până la rezolvarea cererii de
tăgăduire a paternităţii introdusă de soţul mamei;1 judecata unei petiţii de
ereditate intentată de un copil din afara căsătoriei poate fi suspendată până
la soluţionarea procesului privind stabilirea filiaţiei; judecarea cererii de
evacuare a pârâţilor din apartamentul pe care aceştia îl deţin în calitate de
chiriaşi poate fi suspendată până la soluţionarea litigiului în care reclamanta
revendică acel apartament de la cel cu care pârâţii din cererea de evacuare
au încheiat contractul de închiriere etc.
însă: instanţa judecătorească nu poate să suspende judecata unei
pricini pe motiv că nu s-a terminat dezbaterea succesorală în faţa notarului
public, deoarece aceasta din urmă nu poate fi asimilată cu o judecată;2
judecata cererii de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei nu poate
fi suspendată până la rezolvarea cererii de divorţ, deoarece soluţionarea
primei cereri nu depinde de soluţia ce se va da în procesul de divorţ, iar
motivele temeinice pentru care se solicită împărţeala bunurilor comune în
timpul căsătoriei nu sunt în mod necesar şi motive de divorţ; judecata cererii
de împărţire a unei construcţii nu poate fi suspendată până la obţinerea
autorizaţiei administrative referitoare la lucrările ce s-ar impune a fi
efectuate la acea construcţie în vederea realizării unui partaj în natură,
întrucât nu este vorba de o altă judecată; dacă s-a dispus disjungerea cererii
de chemare în garanţie sau a unei alte cereri incidentale (ori, negăsindu-şi
aplicare art. 17 C. proc. civ., instanţa şi-a declinat competenţa de soluţionare
a cererii incidentale în favoarea unui organ de jurisdicţie din afara sistemului
instanţelor judecătoreşti), judecata cererii principale nu poate fi suspendată
pe temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece rezolvarea cererii principale
nu este condiţionată de soluţia ce s-ar da în cererea disjunsă (ori cu privire la
care s-a declinat competenţa), dar, într-o astfel de situaţie, judecarea cererii
de chemare în garanţie ar putea fi suspendată până la soluţionarea cererii
principale, având în vedere că, dacă partea care a formulat chemarea în
garanţie nu cade în pretenţii în cererea principală, atunci cererea de chemare
în garanţie pe care a formulat-o devine lipsită de obiect sau de interes.
Cât priveşte cel de al doilea caz de suspendare facultativă a judecăţii,
prevăzut de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., menţionăm că o aplicaţie a
acestui text se face în art. 183 C. proc. civ., potrivit căruia, dacă partea care
defăima înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa
poate suspenda judecata pricinii, înaintând procurorului înscrisul şi procesul-
verbal ce trebuie încheiat.
Suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
nu se poate dispune pe baza unor simple ipoteze sau afirmaţii imprecise, ci
este necesar să se fi declanşat urmărirea penală şi totodată ca partea să
învedereze instanţei în ce măsură constatarea infracţiunii ar influenţa soluţia
din pricina civilă.
Se pune problema de a stabili corelaţia care există între acest caz de

suspendare a judecăţii şi cel prevăzut în art. 19 alin. (2) C. proc. pen. Astfel,
textul din Codul de procedură penală are în vedere numai situaţia în care se
solicită repararea pagubei cauzate prin infracţiune, iar suspendarea judecăţii
înaintea instanţei civile se dispune dacă instanţa penală a fost sesizată cu
judecarea infracţiunii anterior sesizării instanţei civile sau, cel puţin, dacă
acţiunea penală a fost pusă în mişcare. Dacă nu sunt îndeplinite aceste
cerinţe, suspendarea judecăţii poate fi dispusă în baza art. 244 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ., dar, de data aceasta, nu mai este vorba de o suspendare
obligatorie a judecăţii, ci de o suspendare lăsată la aprecierea instanţei.
Alineatul final al art. 244 C. proc. civ. dispune că suspendarea judecăţii
va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat
suspendarea a devenit irevocabilă.1 Este însă posibil ca, în cazul prevăzut de
art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., să nu intervină o hotărâre
judecătorească, anume atunci când procurorul dispune clasarea, scoaterea
de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale (deci dacă acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare sau, deşi a fost pusă în mişcare, nu mai
poate fi exercitată). într-o astfel de situaţie, suspendarea judecăţii va dura
până la data definitivării soluţiei procurorului.
Alături de cele două cazuri prevăzute de art. 244 alin. (1) C. proc. civ.,
mai există şi alte cazuri de suspendare facultativă a judecăţii. Astfel:
- art. 40 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care s-a formulat o
cerere de strămutare, preşedintele instanţei competente să soluţioneze
această cerere poate să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării
pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu pricina
a cărei strămutare s-a solicitat. Suspendarea judecăţii va dura până la
rezolvarea cererii de strămutare;
- art. 155' C. proc. civ. dispune că instanţa poate suspenda judecata
când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din
vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori
stabilite în cursul judecăţii, situaţie în care instanţa va arăta în încheiere care
anume obligaţii nu au fost respectate.
Cazurile în care instanţa poate să dispună suspendarea judecăţii sunt
limitativ prevăzute de lege, alte împrejurări decât cele stabilite expres de
lege nefiind de natură să justifice suspendarea judecăţii.
în situaţia în care instanţa nu dispune suspendarea judecăţii, deşi
exista o împrejurare care ar fi putut determina această măsură, ci continuă
judecata şi pronunţă hotărârea, se ridică problema de a şti dacă hotărârea
respectivă va mai putea fi modificată, la cererea părţii interesate şi prin ce
mijloc procedural. Pentru unele ipoteze, legea prevede în mod expres o
soluţie. Astfel, art. 40 alin. (4) teza a ll-a C. proc. civ. prevede că hotărârea
asupra strămutării va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă
înainte de strămutare urmează să fie păstrate (în lipsa unor asemenea
precizări, toate actele instanţei învestite cu judecarea cererii înainte de
strămutare vor fi refăcute). Unele dintre împrejurările vizate de art. 244 pct.
2 C. proc. civ. pot

2/1972, p. 172.
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1044/1972, în Repertoriu
1969-1975, p. 371.
3 C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 392/1996, în
B.J. 7996, p. 583.
însă, în procesele penale nu există hotărâri irevocabile, ci, hotărârea

care nu mai poate fi atacată cu recurs (care, în procesul civil ar fi o hotărâre
irevocabilă) este o hotărâre definitivă.

constituit temei pentru introducerea unei cereri de revizuire (art. 322
pct. 4 C. proc. civ., însă acest text nu acoperă toate situaţiile). Pentru ipoteza
prevăzută de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum şi pentru acele împrejurări
la care se referă art. 244 pct. 2 C. proc. civ. şi care nu ar justifica
introducerea unei cereri de revizuire, apreciem că partea interesată poate
formula o nouă cerere de chemare în judecată, fără a i se opune puterea de
lucru judecat, deoarece nu există identitate de obiect sau de cauză.
Considerăm că nu s-ar putea folosi motivul de revizuire prevăzut de art. 322
pct. 5 teza a ll-a C. proc. civ., deoarece acesta are în vedere o hotărâre care
a stat la baza hotărârii a cărei revizuire se cere şi nici motivul prevăzut de
art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., întrucât actul nou (în speţă hotărârea
judecătorească) trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei
revizuire se cere.
1.5. Procedura şi efectele suspendării
Suspendarea judecăţii, indiferent de felul ei (suspendare voluntară,
suspendare legală de drept sau suspendare legală facultativă), se dispune
printr-o încheiere prin care instanţa constată existenţa împrejurării care a
condus la această măsură.
Potrivit art. 2441 C. proc. civ., încheierea prin care s-a dispus
suspendarea judecăţii poate fi atacată cu recurs, în mod separat, cu excepţia
celor pronunţate în recurs. Recursul se poate declara cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care
s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de repunere pe rol a procesului (de reluare a judecăţii). Desigur că,
ţinând cont de principiul unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac,
încheierea de suspendare a judecăţii poate fi atacată numai o singură dată
cu recurs, deci, dacă recursul a fost respins şi, pe cale de consecinţă, s-a
menţinut soluţia de suspendare a cursului judecăţii, partea nu mai poate
exercita un nou recurs.
Ţinând cont şi de principiul accesorium sequitur principale, rezultă că
încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanţă sau judecata în
primă şi ultimă instanţă ori judecata apelului este supusă recursului, însă, ar
urma să se admită că încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării
unui recurs nu poate fi recurată, întrucât nu există recurs la recurs. Este
soluţia prevăzută în mod expres de art. 244 ; C. proc. civ. teza finală. Totuşi,
în temeiul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ' text de lege special faţă
de art. 2441 C. proc. civ., încheierea prin care curtea de apel dispune
suspendarea judecării recursului poate fi atacată cu recurs la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezînvesteşte
de soluţionarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare şi orice act de
procedură efectuat ta; timpul suspendării judecăţii (cu excepţia cererii de
redeschidere a judecăţii) este lovit de nulitate. Nulitatea este însă relativă,
astfel încât va putea fi invocată numai de dSt în folosul căruia a operat
suspendarea (de exemplu, de către moştenitorul părţii care' decedat în cursul
judecăţii).
Suspendarea judecăţii are un efect general, în sensul că operează în
bloc, faţă d, toate părţile din proces, indiferent de calitatea acestora
(reclamant, pârât, intervenie voluntar etc). Aşadar, în cazul coparticipării
procesuale, al cererilor conexate sau;
309
Suspendarea judecăţii şi perimarea
cererilor de intervenţie voluntară ori forţată, apariţia unei cauze de
suspendare a judecăţii în privinţa uneia dintre părţi sau a uneia dintre cereri
are drept consecinţă suspendarea totală a judecăţii, având în vedere că
procesul constituie un tot unitar, urmând a se pronunţa o singură hotărâre
faţă de toate părţile. Totuşi, apreciem că dacă se iveşte o împrejurare ce
justifică suspendarea judecăţii cu privire la o cerere incidentală, instanţa ar
putea să dispună disjungerea acesteia de cererea principală şi deci să
continue judecata cererii principale, în măsura în care legea permite
disjungerea.
în cazul suspendării voluntare a judecăţii, data la care s-a dispus
suspendarea constituie momentul de la care începe să curgă termenul de
perimare, aceeaşi fiind soluţia şi în situaţia în care suspendarea judecăţii s-a
dispus în temeiul art. 155 alin. (2) C. proc. civ. sau al art. 155 C. proc. civ.
Pentru celelalte cazuri de suspendare legală a judecăţii, termenul de
perimare se suspendă pe perioade diferite, în funcţie de distincţiile ce se fac
în art. 250 C. proc. civ.
Dacă a dispărut împrejurarea care a produs suspendarea judecăţii,
procesul îşi reia cursul, deci judecata se redeschide.
în funcţie de felul suspendării, reluarea judecăţii are loc în mod diferit,
după cum urmează:
- în cazul suspendării voluntare, precum şi în cazul prevăzut de art.
155 alin. (2)
C. proc. civ., prin cererea de redeschidere a judecăţii, formulată fie de
către recla
mant, fie de către pârât, înăuntrul termenului de perimare şi timbrată cu
jumătate din
taxa datorată pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat;
- în cazurile de suspendare legală de drept, prevăzute de art. 243
C. proc. civ.,
prin cererea de redeschidere a judecăţii, făcută de partea interesată (de
exemplu, în
situaţia în care judecata s-a suspendat ca urmare a decesului uneia
dintre părţi,
cererea de reluare a judecăţii poate fi formulată nu numai de către
cealaltă parte, ci şi
de către oricare dintre moştenitorii părţii decedate, fără a fi nevoie de
acordul celor
lalţi moştenitori),1 în care trebuie menţionate persoanele ce vor fi
introduse în cauză
(moştenitorii părţii decedate în cursul judecăţii, tutorele sau curatorul
părţii puse sub
interdicţie, cel reprezentat de mandatarul decedat, noul mandatar sau,
după caz,
partea interesată, administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar);
- în cazurile de suspendare legală facultativă, prevăzute de art. 244 C.
proc. civ., judecata se poate relua, la cererea părţii interesate, însă numai
după ce hotărârea pronunţată în pricina care a determinat suspendarea a
devenit irevocabilă (în penal, definitivă), respectiv după ce s-a definitivat
soluţia procurorului de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale;
- în cazul de suspendare legală de drept la care se referă art. 21 C.
proc. civ., judecata se reia după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-
a rezolvat conflictul de competenţă, în cel prevăzut de art. 19 alin. (2) C.
proc. pen. după ce hotărârea pronunţată în pricina penală a rămas definitivă,
iar în cel prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată după
primirea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale;
^blit^fie!!,;? ^ m0Ştenlt0rii “» sezină> Pen<™ a putea solicita
redeschiderea judecăţii, 16 să fie PUS1,n Posesie - P, Vasilescu, op. cit., voi.
UI, p. 324.
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ) jPanaltlstrati BRĂILA)
- în cazul de suspendare legală facultativă prevăzut de art. 40 alin. (2)

C. proc. civ., judecata se reia după soluţionarea cererii de strămutare;
- în cazul de suspendare legală facultativă prevăzut de art. 1551 C.
proc. civ., judecata se reia prin cererea de redeschidere a judecăţii formulate
de reclamant, însă numai dacă acesta a îndeplinit obligaţiile menţionate în
încheierea prin care instanţa a dispus suspendarea şi plăteşte jumătate din
taxa judiciară de timbru datorată pentru cererea suspendată.
în cererea pentru reluarea judecăţii, partea interesată va arăta numărul
dosarului, data şi cauza suspendării, elemente cu privire la încetarea
motivului de suspendare, solicitarea repunerii pe rol a cauzei. Se va menţiona
şi domiciliul la care partea adversă urmează a fi citată, deoarece este posibil
ca aceasta să-şi fi schimbat domiciliul în timpul cât judecata a fost
suspendată.
Instanţa va fixa termen şi va cita părţile, având în vedere că, potrivit
art. 153 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., termenul dat în cunoştinţă anterior
suspendării judecăţii nu mai produce efecte. Partea care s-a prezentat,
personal sau prin mandatar, cu cererea de repunere pe rol poate să
primească termenul în cunoştinţă.
Reluarea judecăţii, după ce aceasta a fost suspendată, mai poate fi
cerută de creditorii chirografari ai uneia dintre părţi, cu excepţia pricinilor cu
caracter strict personal, precum şi de dobânditorul unui drept ce formează
obiectul judecăţii care a fost suspendată, el preluând calitatea procesuală a
celui ce i-a înstrăinat dreptul respectiv.
în cazul în care instanţa respinge cererea de repunere pe rol a
procesului, va pronunţa o încheiere, care poate fi atacată cu recurs cât timp
durează suspendarea cursului judecăţii.
§2. Perimarea
2.1. Consideraţii generale referitoare la perimare
2.1.1. Noţiunea şi justificarea perimării
Buna înfăptuire a justiţiei impune ca litigiile să se soluţioneze cât mai
urgent. Dacă procesele civile s-ar prelungi în mod nejustificat, ca urmare a
rămânerii lor în nelucrare, activitatea instanţelor ar fi considerabil îngreunată,
iar ordinea de drept nu s-ar mai restabili cu maximă eficienţă. Acestui interes
general i se adaugă şi un interes al părţilor, deoarece drepturile lor nu trebuie
să rămână un timp prea îndelungat într-o stare de incertitudine. Mai mult,
dacă persoana care a solicitat protecţia judiciară a unui drept subiectiv civil
sau realizarea unei situaţii ocrotite de lege lasă procesul în nelucrare, se
poate presupune că ea s-a desistat de cererea formulată.
în considerarea aspectelor menţionate mai sus, legiuitorul a
reglementat perimarea, care este o sancţiune procedurală ce intervine în
cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură,
constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (judecata în primă
instanţă ori în căile de atac sau executarea silită).
1 Cuvântul perimare provine de la verbul latin perimere, care înseamnă
a desfiinţa, a stinge.
Trebuie subliniat că, deşi din modul în care este redactat art. 248 alin.
(1) C. proc. civ. ar rezulta că perimarea are ca obiect cererea de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac, în realitate, perimarea se
răsfrânge nu numai asupra cererii respective, ci se raportează la întreaga
activitate desfăşurată în instanţa sesizată, lipsind de eficacitate juridică toate
actele de procedură îndeplinite în acea instanţă, cu excepţia situaţiei la care
se referă art. 254 alin. (2) C. proc. civ.
Perimarea ar putea fi definită ca fiind sancţiunea procedurală ce
determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, datorită rămânerii
lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp, prevăzut de lege.
2.1.2. Natura juridică a perimării. Delimitarea perimării de alte instituţii
în literatura de specialitate se precizează că perimarea are o natură
juridică mixtă, în sensul că este atât o sancţiune procedurală pentru
nerespectarea termenului stabilit de lege, dar şi o prezumţie de desistare,
dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.1
în legătură cu natura juridică a perimării au fost însă exprimate şi alte
puncte de vedere.
Astfel, s-a susţinut că natura juridică a perimării este numai aceea de
sancţiune, arătându-se că perimarea nu ar putea fi calificată ca o prezumţie
de desistare, deoarece, pe de o parte, renunţarea la judecată se poate face
numai în condiţiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ., iar, pe de altă parte,
perimarea presupune întotdeauna culpa părţii, pe când renunţarea la
judecată nu presupune o astfel de culpă.2 Alteori, s-a considerat că
prezumţia de desistare nu poate duce la perimare când este vorba de o
cerere la care reclamantul nu poate renunţa.3 Aceste două opinii au fost
criticate, în mod justificat, deoarece ele fac o confuzie între prezumţia de
renunţare şi renunţarea însăşi. împrejurarea că renunţarea la judecată
presupune voinţa părţii, iar nu culpa acesteia, nu poate constitui o piedică
pentru a califica perimarea şi ca o prezumţie de renunţare, această
prezumţie fiind trasă din lipsa de stăruinţă a părţii vreme îndelungată în
desfăşurarea judecăţii, dar care poate fi răsturnată şi în acest caz nu va mai
opera perimarea.4
A se vedea, spre exemplu: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 490; V.M.
Ciobanu, voi. II, p. 225; J. Heron, op. cit., p. 728.
A se vedea Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale
instituţiei perimării, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 45. Acest autor arată, într-o altă
lucrare (Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 234), că perimarea ar
interveni ca o sancţiune a faptului că partea nu a renunţat la judecată în
formele şi cu respectarea condiţiilor prescrise de lege. însă, renunţarea la
judecată constituie un aspect al principiului disponibilităţii, deci o facultate
procesuală şi nu o obligaţie a părţii, iar legea nu prevede sancţiuni pentru
neexercitarea unor facultăţi procesuale, ci numai pentru neîndeplinirea unor
obligaţii procesuale.
A se vedea Al. Velescu, O excepţie de la stingerea procesului prin
perimare bazată pe ocrotirea intereselor minorului, în R.R.D. nr. 2/1967, p.
98.
A se vedea V.M. Ciobanu, voi. II, p. 225. Practica judiciară a statuat şi
ea în sensul că perimarea are la bază prezumţia de desistare de la judecată.
Suspendarea judecăţii şi perimarea 3 } 3
într-o decizie mai veche se pune semnul egalităţii între perimare şi

decădere,' însă acestea două sunt instituţii distincte. Pe lângă unele
asemănări (ambele sunt sancţiuni procedurale ce se aplică în caz de
nerespectare a termenelor legale peremptorii; nici perimarea şi nici
decăderea nu afectează dreptul subiectiv civil, însă ele pot afecta indirect
dreptul de a obţine condamnarea pârâtului; ambele produc efecte
asemănătoare, în sensul că partea pierde dreptul de a se prevala de actele
de procedură perimate sau, după caz, făcute peste termen), între perimare şi
decădere există o serie de deosebiri, dintre care le vom enumera pe cele mai
importante: perimarea desfiinţează atât actele ulterioare momentului
împlinirii termenului de perimare, dacă este cazul, cât şi pe cele anterioare
acestui moment, în vreme ce decăderea afectează numai actul tardiv şi
actele ulterioare acestuia; în principiu, actele de procedură perimate pot fi
refăcute, dacă dreptul de a obţine condamnarea pârâtului nu s-a prescris,
însă actul de procedură tardiv nu mai poate fi refăcut; perimarea desfiinţează
actele de procedură îndeplinite de toate părţile din proces, în vreme ce
decăderea afectează numai actele părţii care ie-a îndeplinit tardiv.
Perimarea are unele puncte de legătură şi cu nulitatea actelor de
procedură (ambele sunt sancţiuni procedurale ce determină ineficienta
actelor de procedură; nu afectează dreptul subiectiv şi, în principiu, nu
afectează direct nici dreptul de a obţine condamnarea pârâtului; există unele
asemănări în privinţa condiţiilor de invocare), însă cele două instituţii
procedurale nu trebuie confundate, principalele deosebiri constând în
următoarele: perimarea este determinată de lipsa de stăruinţă în continuarea
procesului, iar nulitatea are drept cauză neîndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege pentru validitatea actului de procedură; nulitatea se răsfrânge asupra
actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea condiţiilor stabilite de lege,
iar uneori şi asupra actelor de procedură îndeplinite în instanţa respectivă, în
vreme ce perimarea afectează toate actele de procedură întocmite în
instanţa respectivă; cu unele excepţii, nulitatea presupune existenţa unei
vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel, însă asemenea cerinţe nu sunt
impuse în cazul perimării; perimarea se aplică în cazul nerespectării unui
termen legal peremptoriu, pe când sancţiunea nulităţii ar putea fi o
consecinţă directă numai în cazul nerespectării unui termen dilatoriu, iar
numai indirectă în cazul nesocotirii unui termen legal peremptoriu (de
exemplu, dacă partea decăzută din dreptul de a efectua un anumit act de
procedură face totuşi acel act).
Perimarea nu trebuie confundată nici cu prescripţia instanţei, aceasta
din urmă intervenind în acele situaţii excepţionale în care perimarea nu ar
putea opera. Potrivit art. 1891 C. civ., „instanţele începute şi delăsate se vor
prescrie, în lipsă de cerere de perimare, prin 30 de ani socotiţi de la cel din
urmă act de procedură, oricare ar fi termenul de prescripţie al acţiunilor în
urma cărora se vor fi început acele instanţe”. Menţionăm că există şi opinia
care, plecând probabil de la faptul că în vechea reglementare perimarea
trebuia cerută de partea interesată, consideră că art. 1891 C. civ. a fost
implicit modificat prin fosta Lege de accelerare a judecăţilor din anul 1943,
cea
1 Cas. I, decizia din 31 octombrie 1927, în P.R. 1928, III, p. 42.
instituit perimarea de plin drept,1 precum şi părerea că în pricinile

supuse reglementării din Decretul nr. 167/1958 termenul pentru prescripţia
instanţei este cel prevăzut de acest act normativ.2 însă prevederile art. 1891
C. civ. îşi pot găsi aplicare în acele ipoteze în care perimarea nu operează, de
exemplu, când nu există culpa părţii, când actul trebuia îndeplinit din oficiu
etc. De asemenea, apreciem că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se
aplică prescripţiei instanţei, întrucât ele vizează prescripţia dreptului la
acţiune (mai exact, a dreptului de a obţine executarea silită), şi, în orice caz,
art. 1891 C. civ. reprezintă o normă specială faţă de prevederile decretului
sus menţionat, iar o normă specială nu poate fi abrogată sau modificată
decât expres de o lege generală ulterioară, însă acest lucru nu s-a produs.
în sfârşit, trebuie subliniat că perimarea prezintă unele puncte de
legătură cu prescripţia extinctivă (nu afectează dreptul subiectiv civil;
ambele se împlinesc prin trecerea timpului prevăzut de lege, ca urmare a
inactivităţii celui interesat; pot fi invocate din oficiu de către instanţa de
judecată; termenul de perimare se calculează în acelaşi mod ca şi termenul
de prescripţie statornicit pe ani sau pe luni; forţa majoră constituie un caz de
suspendare atât pentru termenul de prescripţie, cât şi pentru cel de
perimare), dar există între cele două instituţii şi deosebiri esenţiale:
perimarea stinge procesul în faza în care se găseşte, pe când prescripţia
stinge, după caz, dreptul de o obţine condamnarea pârâtului sau dreptul de a
obţine executarea silită; prin prescripţie se pierde dreptul de a obţine
condamnarea pârâtului, în vreme ce perimarea poate afecta numai indirect
acest drept; în cazul incapabililor sau al celor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă numai termenul de prescripţie se suspendă până la numirea
reprezentantului legal sau, după caz a ocrotitorului legal, nu însă şi termenul
de perimare etc.
2.2. Sfera de aplicare şi condiţiile perimării
Pentru a opera perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii,
care se desprind din prevederile înscrise în art. 248 C. proc. civ., anume:
- învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în primă
instanţă sau într-o cale de atac;
- rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi timp
de şase luni în materie comercială;
- lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii.
2.2.1. învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în
primă instanţă sau într-o cale de atac
Articolul 248 alin. (1) C. proc. civ. declară perimabilă „orice cerere de
chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere
de reformare sau de revocare.”
1 în acest sens, nota de la art. 1891 C. civ., din ediţiile publicate de
Ministerul Justiţiei în
anii 1958,1979,1983.
2 A se vedea A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei
extinctive, în L.P.
nr. 8/1958, p. 28.

Este deci vorba de actul de procedură prin care se declanşează o
judecată în primă instanţă sau prin care se exercită o cale de atac.
Sub acest aspect, se observă că perimarea este o sancţiune
procedurală de aplicaţie generală, deoarece legiuitorul se referă la „orice
cerere de chemare în judecată”, deci şi la cele de stare civilă,1 la cele reale
etc, fără a prezenta relevanţă împrejurarea potrivit căreia cererea respectivă
este sau nu supusă prescripţiei extinctive.
De asemenea, în sfera de aplicare a perimării se include şi judecata în
orice cale de atac, inclusiv contestaţia în anulare şi acţiunea în anulare
exercitată împotriva hotărârilor arbitrale, întrucât situaţia acesteia din urmă
este acoperită de sintagma „orice altă cerere de reformare”, iar contestaţia
în anulare se judecă potrivit dispoziţiilor legale referitoare la judecata în faţa
instanţelor de fond sau, după caz, de recurs, în măsura în care acestea nu
sunt incompatibile cu prevederile înscrise în art. 317-321 C. proc. civ., ceea
ce nu este cazul în privinţa perimării.
Apreciem însă că recursul în interesul legii nu este supus perimării. De
altfel, considerăm că perimarea nu operează nici în situaţia cererilor de
chemare în judecată sau de exercitare a căilor de atac formulate de procuror,
având în vedere rolul Ministerului Public în procesul civil. Dacă, după
introducerea cererii, procurorul apreciază că nu este cazul să persiste în
judecată, el nu va lăsa cererea în nelucrare, ci o va retrage.
în schimb, sunt perimabile cererile formulate de partea interesată prin
care se declanşează controlul judecătoresc asupra unor acte cu sau fără
caracter jurisdic-ţional, indiferent de denumirea acestora, cum ar fi plângerea
de exemplu, împotriva procesului-verbal de contravenţie.
Dispoziţiile privitoare la perimare sunt aplicabile şi cererilor de
competenţa unor organe de jurisdicţie din afara sistemului instanţelor
judecătoreşti, în măsura în care nu există o normă specială care să dispună
altfel. Perimarea operează şi în situaţia în care judecata are loc înaintea unui
tribunal arbitrai, întrucât, chiar dacă hotărârea arbitrală nu se pronunţă
înăuntrul termenului convenit de părţi sau, după caz, în cel mult 5 luni de la
data constituirii tribunalului arbitrai, caducitatea arbitrajului intervine numai
dacă este invocată de partea interesată.
în literatura de specialitate s-a arătat că perimarea implică o cerere
care obligă instanţa la cercetarea şi soluţionarea ei în fond, respectiv o
cerere de declanşare a
1 Perimarea operează şi cu privire la cererea de stabilire a
paternităţii faţă de împrejurarea
că art. 248 alin. (1) C. proc. civ. nu face nici o distincţie, stabilind
totodată că termenul de
perimare curge şi împotriva incapabililor. în acest sens şi V.M. Ciobanu,
voi. II, p. 232, nota
790. în sens contrar, Al. Velescu, loc. cit., în R.R.D. nr. 2/1967, p. 98, însă
o asemenea soluţie
nu poate fi primită decât de legeferenda. Pentru considerentele expuse
în text, apare ca fiind
greşită şi soluţia potrivit căreia dispoziţiile referitoare la perimare nu ar fi
aplicabile cererilor
de înregistrare tardivă a naşterii.
2 Menţionăm că aceeaşi soluţie s-a dat şi în privinţa fostului recurs
extraordinar. A se
vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Recursul şi recursul extraordinar în
procesul civil,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 151, nota 57. A se
vedea totuşi, pentru
soluţia că perimarea operează şi în cazul recursului în anulare, /. Leş, op.
cit., p. 311.

unei căi de atac, astfel încât perimarea nu operează în cazul cererilor
care nu presupun o cercetare pe fondul pretenţiei,1 precum cererile privind
luarea măsurilor asigurătorii, actele extrajudiciare etc. S-a considerat însă că
este supusă perimării cererea prin care partea interesată solicită constatarea
perimării.2 Această soluţie ar prezenta importanţă practică în sistemul în
care perimarea nu operează de drept, iar instanţa nu ar putea să o constate
din oficiu, deoarece nu s-ar mai stinge judecata declanşată prin cererea
originară şi care a fost lăsată în nelucrare. Totuşi, cererea de perimare nu
este o cerere prin care se supune o pretenţie judecăţii, deci nu implică o
cercetare de fond. Mai mult, în actuala reglementare, instanţa poate să
constate perimarea din oficiu, chiar şi în lipsa părţilor, fiind suficient ca
acestea să fie legal citate.
Hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse perimării. Astfel, dacă în cursul
unui proces se pronunţă o hotărâre parţială, în condiţiile prevăzute de art.
270 C. proc. civ., iar apoi judecata pentru pretenţiile nerecunoscute de pârât
este lăsată în nelucrare, perimarea nu va afecta şi hotărârea parţială, ci doar
actele de procedură în legătură cu pretenţiile nerecunoscute, indiferent că
acestea au fost îndeplinite după pronunţarea hotărârii parţiale sau înainte de
acest moment. Aceeaşi este soluţia şi în situaţia în care, pe parcursul
judecăţii, se dispune disjungerea, iar, după ce se pronunţă o hotărâre asupra
uneia dintre cererile disjunse, pricina rămâne în nelucrare în privinţa
celorlalte cereri. De asemenea, perimarea nu operează după pronunţarea
hotărârii ce trebuie comunicată în vederea exercitării căii de atac.
2.2.2. Rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi
de 6 luni în materie comercială
Prin rămânerea pricinii în nelucrare se înţelege că, înăuntrul
termenului de perimare, a lipsit orice activitate procesuală referitoare la
soluţionarea pricinii, deci nu s-a îndeplinit nici un act de procedură care să
reactiveze judecata, care să repună pricina pe rol. Perimarea nu operează
dacă, indiferent din ce motiv, cauza a continuat să se găsească pe rolul
instanţei şi prin urmare justiţia a fost activă.
în materie civilă, termenul de perimare este de un an, iar în materie
comercială, precum şi în materia executării silite, termenul de perimare este
de şase luni.
In lipsa unei norme speciale exprese, termenul de perimare se
calculează potrivit dispoziţiilor generale înscrise în art. 101 alin. (3) C. proc.
civ., deci se împlineşte în ziua anului sau lunii corespunzătoare zilei de
plecare.3
Legea nu stabileşte în mod expres momentul de la care începe să
curgă termenul de perimare, precizare care, de altfel, nici nu era necesară,
deoarece acest moment poate fi determinat ţinându-se cont de faptul că
perimarea este o sancţiune procedurală pentru lipsa de stăruinţă a părţii în
desfăşurarea judecăţii. De aceea, în doctrină
A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263. Menţionăm însă că, în
actuala reglementare, perimarea operează şi în materia executării silite (art.
389 C. proc. civ.).
A se vedea: E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, tome III, p. 749; P. Vasilescu,
op. cit., voi. III, P- 327; /. Deleanu, voi. I, p. 139.
Este deci greşită opinia potrivit căreia termenul de perimare s-ar
calcula pe zile libere (P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 332-333; Al. Bacaci, op.
cit., p. 241).
316
se arată că termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului
act de procedură îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din vina
părţii, de actele de procedură ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel
încât pricina a rămas în nelucrare. Aşadar, poate constitui moment de la care
începe să curgă termenul de perimare data încheierii prin care s-a dispus
suspendarea judecăţii în temeiul art. 242 C. proc. civ., al art. 155 alin. (2) C.
proc. civ., al art. 155' C. proc. civ., deoarece, din acest moment partea are
îndatorirea de a stărui în continuarea judecăţii ce a fost suspendată etc.
Menţionăm că s-a indicat ca moment de la care începe să curgă termenul de
perimare şi data la care cererea a ajuns la instanţa competentă să o judece,
însă, referitor la această soluţie, se impun unele precizări, în sensul că
trebuie să ne raportăm şi la cea de a treia condiţie a perimării, referitoare la
culpa părţii. Astfel, în cazul apelului (ca de altfel şi al recursului), perimarea
acestuia nu începe decât după ce dosarul a ajuns la instanţa de apel, dar,
dacă netrimiterea dosarului de la instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată
(la care se depune, sub sancţiunea nulităţii, cererea de apel) la instanţa de
apel se datorează părţii (care, spre exemplu, nu şi-a timbrat cererea de apel
potrivit dispoziţiilor legii), perimarea va opera. Este însă mai greu de
imaginat o ipoteză în care termenul de perimare să înceapă a curge de la
data la care cererea a ajuns la instanţa competentă să o soluţioneze, având
în vedere că, în reglementarea actuală, fixarea termenului de judecată şi
citarea părţilor se dispun din oficiu.
Fiind un termen procedural legal peremptoriu, termenul de perimare
ar trebui să curgă continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau suspendat.
Legea derogă însă de la această regulă, prevăzând că termenul de perimare
poate fi întrerupt sau suspendat.
Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea
unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea
care justifică un interes. Subliniem că, spre deosebire de reglementarea
anterioară în care nu se prevedea vreo restricţie cu privire la subiectul
procesual de la care provine actul de procedură, astfel încât orice act de
procedură, îndeplinit de oricare dintre părţi sau de instanţa din oficiu, în
scopul continuării judecăţii, putea duce la întreruperea termenului de
perimare, în reglementarea actuală, actul întrerupător de perimare trebuie să
provină numai de la partea interesată. în orice caz, pentru a întrerupe
termenul de perimare, actul de procedură trebuie să aibă ca obiectiv
repunerea pe rol în vederea judecării pricinii, deci, spre exemplu, cererea de
perimare nu întrerupe termenul de perimare, un act extrajudiciar (de
exemplu, o notificare) nu întrerupe perimarea.
în cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de
perimare al unuia dintre coparticipanţi foloseşte şi celorlalţi coparticipanţi
[art. 251 C. proc. civ., text ce constituie o derogare de la principiul
independenţei procesuale a coparticipan-ţilor, înscris în art. 48 alin. (1) C.
proc. civ.].
Dacă, după îndeplinirea unui act de întrerupere, pricina rămâne din
nou în nelucrare din vina părţii, va începe să curgă un nou termen de
perimare, timpul ce s-a scurs înaintea întreruperii neintrând în calculul noului
termen.
1 Pentru soluţia potrivit căreia cererea de perimare ar întrerupe
termenul de perimare, a se vedea: G. Tocilescu, op. cit., voi. II, Iaşi, 1889, p.
570; P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 335.

Termenul de perimare este susceptibil nu numai de întrerupere, ci şi de
suspendare. Articolul 250 C. proc. civ. determină, în mod expres, cazurile de
suspendare. Astfel, cursul perimării este suspendat (nu curge):
- timp de trei luni de la data când s-au petrecut faptele care au dus la
suspendarea legală de drept a judecăţii pe temeiul art. 243 C. proc. civ., dar
numai dacă aceste fapte s-au petrecut în ultimele şase luni ale termenului de
perimare;
- cât timp dăinuieşte suspendarea legală facultativă a judecăţii, dispusă
în temeiul art. 244 C. proc. civ. (deci, până la rămânerea irevocabilă a
hotărârii civile pronunţate în pricina care a determinat suspendarea judecăţii,
până la rămânerea definitivă a hotărârii penale sau, după caz, până la
definitivarea soluţiei procurorului), precum şi în alte cazuri stabilite de lege,
dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în
judecată;1
- cât timp partea este împiedicată de a stărui în judecată datorită unor
împrejurări mai presus de voinţa ei (stabilirea că împrejurările care au
împiedicat partea să stăruie în judecată erau sau nu mai presus de voinţa
acesteia este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei).
în toate cazurile de suspendare a termenului de perimare, după
încetarea împrejurărilor ce au determinat suspendarea, cursul perimării va
continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se şi timpul curs înaintea
suspendării. Aşadar, în cazul în care pricina a rămas în nelucrare mai mult
timp, în care interval au intervenit şi cauze de suspendare a termenului de
perimare, va opera perimarea dacă, scăzându-se termenul de suspendare,
termenul de un an (sau, după caz, de şase luni) este împlinit.
2.2.3. Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii
Cea de a treia condiţie a perimării, la care se referă expres art. 248
alin. (1) C. proc. civ., exprimă caracterul de sancţiune procedurală al
perimării.
Pentru a interveni perimarea, este deci necesar să se constate că
lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii. Aceasta este o
chestiune de fapt, care trebuie dovedită. Dacă însă pricina a rămas în
nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.
Codul de procedură civilă stabileşte unele situaţii în care perimarea nu
va opera deoarece partea nu este în culpă.
Potrivit art. 248 alin. (1) teza finală C. proc. civ., partea nu se socoteşte
în vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. în practica
judiciară s-au făcut numeroase aplicaţii ale acestei dispoziţii legale. Astfel, s-
a decis că perimarea nu operează: dacă instanţa a omis fixarea termenului
de judecată, deşi taxa de timbru era plătită sau cererea nu trebuia timbrată;2
dacă judecata nu trebuia suspendată, ci
A se vedea, pentru suspendarea judecăţii dispusă în temeiul art. 19
alin. (2) C. proc. pen. [intervenită după ce judecata înaintea instanţei civile se
suspendase în baza art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.], Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 1711/1988, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 73.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 136/1952, în CD. 1952-1954,
voi. I, p. 349.
31 g Judecata în primă instanţă

doar amânată, întrucât procedura de citare nu era legal îndeplinită; când
instanţa, în mod greşit, a dispus suspendarea voluntară a judecăţii, deşi se
ceruse judecarea în lipsă;2 dacă recurentului nu i s-a comunicat o copie de
pe hotărârea atacată, recursul nu se poate perima, deoarece instanţa era
obligată să îi comunice hotărârea, în vederea motivării recursului. De
asemenea, acţiunea civilă în procesul penal nu se poate perima, întrucât,
chiar dacă s-a dispus disjungerea acesteia de acţiunea penală, instanţa
penală este obligată să se pronunţe şi asupra laturii civile, urmând să
procedeze din oficiu la fixarea unui termen pentru judecarea acţiunii civile.
Articolul 248 alin. (2) C. proc. civ. mai arată două situaţii în care
termenul perimării nu curge, anume: dacă, fără vina părţii, cererea nu a
ajuns încă la instanţa competentă să o judece; când, fără vina părţii, cererii
nu i se poate fixa termen de judecată. Precizăm că prima ipoteză s-ar putea
întâlni în cazul declinării competenţei, al strămutării, al ivirii unui conflict de
competenţă, al cererii de apel sau de recurs legal timbrată, dar, din culpa
instanţei, dosarul nu este trimis la instanţa de apel sau de recurs etc.
2.3. Procedura de constatare a perimării
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., perimarea operează de drept,
adică prin simpla împlinire a termenului de perimare. Este însă necesar ca
perimarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se
declare stins procesul în faza în care se găseşte, deoarece trebuie verificat, în
contradictoriu, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca sancţiunea să
opereze.
Instanţa va verifica următoarele aspecte:
- cererea să fi rămas în nelucrare un an în materie civilă şi şase luni în
materie comercială;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;
- să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau de suspendare a
termenului de perimare;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă
specială (de exemplu, art. 618 C. proc. civ., care prevede stingerea
procesului de divorţ dacă părţile s-au împăcat, reprezintă o normă specială
faţă de art. 248 C. proc. civ., astfel încât se aplică norma din materia
divorţului).
Potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ., „perimarea se constată din oficiu
sau la cererea părţii interesate”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că
„perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, în camera de consiliu sau
în şedinţă publică”, această din urmă dispoziţie legală vizând situaţia în care,
deşi termenul de perimare se împlinise, s-a fixat totuşi termen pentru
judecata în fond, deci când pricina a fost repusă pe rol în vederea continuării
judecăţii după expirarea termenului de perimare.
Fiind reglementată de norme de ordine publică, perimarea poate fi
invocată, indiferent de mijlocul procedural (cerere sau excepţie), de instanţă
din oficiu, de procu-

ror, dacă acesta participă la judecată, precum şi de partea interesată.
Precizăm că interesul de a invoca perimarea aparţine, de regulă, pârâtului
sau, după caz, intimatului. Se apreciază că, exceptând situaţia în care pârâtul
a formulat cerere reconven-ţională, reclamantul nu ar avea interesul să
invoce perimarea, el având posibilitatea de a renunţa la judecată.1 însă,
uneori şi reclamantul ar justifica interesul de a invoca perimarea, de
exemplu, în procesele de partaj, în cazul în care se formulase o cerere de
intervenţie voluntară principală. De altfel, dacă se intrase în dezbaterea
fondului pricinii ce ulterior a fost lăsată în nelucrare, iar dreptul de a obţine
condamnarea pârâtului nu este încă prescris, interesul de a invoca perimarea
aparţine întotdeauna şi reclamantului, având în vedere că o eventuală
renunţare la judecată (cu scopul de a se introduce o nouă cerere de chemare
în judecată pentru valorificarea aceleiaşi pretenţii) nu ar putea fi făcută decât
cu consimţământul pârâtului. S-ar putea susţine că suntem în prezenţa
exercitării abuzive a unui drept procedural, dar nu trebuie omis faptul că
lăsarea pricinii în nelucrare se datorează şi atitudinii pârâtului.
De asemenea, perimarea mai poate fi invocată de intervenientul
voluntar principal sau accesoriu (dacă intervenţia accesorie a fost făcută în
favoarea reclamantului, intervenientul accesoriu poate invoca perimarea
numai dacă reclamantul ar avea interesul să se constate perimarea), de cel
chemat în judecată deoarece ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul, de terţul chemat în garanţie, precum şi de terţul arătat ca titular
al dreptului real.
Dacă pricina este repusă pe rol pentru constatarea perimării (din oficiu
sau la cererea părţii interesate ori a procurorului), trebuie să aibă loc o
dezbatere contradictorie, iar, în acest scop, art. 252 C. proc. civ. alin. (1)
prevede că preşedintele instanţei va cita de urgenţă părţile. Nu este însă
necesar să se menţioneze în citaţie faptul că se va discuta problema
perimării. Acelaşi text de lege mai stabileşte că, pentru termenul fixat,
preşedintele instanţei va dispune întocmirea, de către grefă, a unei dări de
seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Cererea de perimare, fiind un incident procedural faţă de cererea
principală, trebuie rezolvată de instanţă în aceeaşi compunere şi constituire
ca pentru judecarea cererii perimabile. Astfel, dacă este vorba de o pricină în
care participarea procurorului este obligatorie, în cererea de perimare a
acesteia va trebui să pună concluzii şi procurorul etc.
Indiferent de mijlocul procedural de invocare a perimării (cererea de
perimare sau excepţia de perimare), dacă instanţa constată că perimarea nu
a operat, va pronunţa o încheiere, care poate fi atacată odată cu fondul [art.
253 alin. (1) C. proc. civ.], prin intermediul acelei căi de atac ce poate fi
exercitată împotriva hotărârii de fond.
Dacă însă instanţa constată că a operat perimarea, atunci va pronunţa
o hotărâre, care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.].
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 721/1963, în J.N. nr.

6/1964, p. 155.
2 CA. Galaţi, decizia civilă nr. 1069/1995, în Sinteza practicii
judiciare 1995, p. 136.
1 A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 328; Al. Bacaci, op. cit., p.
236.
Suspendarea judecăţii şi perimarea 32 ţ
Trebuie precizat că hotărârea pronunţată asupra cererii de perimare

poate fi atacată cu recurs numai dacă şi hotărârea ce s-ar fi pronunţat în
cererea perimată este supusă recursului, regulă ce constituie o aplicaţie a
principiului accesorium sequitur principale. Prin art. 253 alin. (2) C. proc. civ.,
legiuitorul a dorit să suprime dreptul de apel, nu însă să recunoască un
recurs la recurs.1 Aşadar, hotărârea pronunţată într-o cerere privind
constatarea perimării unei cereri de chemare în judecată poate fi atacată cu
recurs (nu cu apel), soluţia fiind aceeaşi în cazul perimării cererii de apel;
însă, hotărârea referitoare la perimarea recursului nu poate fi atacată cu
recurs. De asemenea, hotărârea privind perimarea unei contestaţii în anulare
sau a unei revizuiri va putea fi atacată cu recurs numai dacă şi hotărârea ce
urma să se pronunţe în contestaţia în anulare sau în revizuire era susceptibilă
de a forma obiectul apelului sau, după caz, al recursului.
Este de observat că nu îşi găsesc aplicare nici prevederile art. 23 alin.
(2) din Legea nr. 304/2004, întrucât nu hotărârea de perimare a întrerupt
cursul judecăţii (în fapt, hotărârea de perimare stinge judecata, iar nu'o
întrerupe), ci un act anterior.
Deşi perimarea este reglementată de norme de ordine publică şi
operează de drept, ceea ce ar însemna că ea ar putea fi invocată în orice
fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, totuşi, art. 252 alin. (3) C. proc.
civ. dispune că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată
pentru prima oară în apel. Aşadar, dacă perimarea nu a fost invocată (pe
calea excepţiei sau a cererii de perimare ori din oficiu) în faţa primei instanţe,
atunci sancţiunea se acoperă, iar hotărârea primei instanţe nu ar putea fi
desfiinţată pe motiv că se împlinise termenul de perimare înainte de
pronunţarea ei.
S-a pus problema de a şti cărui act urmează să i se acorde prioritate în
cazul în care, în aceeaşi zi, se formulează atât cererea de perimare, cât şi
actul întrerupător de perimare. în practica judiciară şi în doctrina anterioare
anului 1948, s-a oferit soluţia potrivit căreia are prioritate actul care s-a
înregistrat mai întâi, iar în caz de îndoială actul întrerupător de perimare.2
Deşi unii autori au preluat această soluţie şi pentru actuala reglementare,3
ea nu mai este de actualitate, deoarece perimarea operează de drept, prin
simpla împlinire a termenului de perimare, iar nu ca urmare a cererii părţii
interesate. Când ambele acte sunt efectuate cel mai târziu în ultima zi a
termenului de perimare, înseamnă că actul întrerupător de perimare este
făcut înăuntrul termenului şi deci cursul perimării s-a întrerupt, iar dacă sunt
efectuate după ultima zi a termenului de perimare, actul de întrerupere nu-şi
mai poate produce efectul, deci instanţa va trebuie să constate perimarea.4
2.4. Efectele perimării
Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului, în faza în
care se găseşte, împreună cu toate actele de procedură efectuate în acea
instanţă, părţile fiind
voi. II, p. 268.
2 A se vedea, de exemplu, P. Vasilescu, op. cit., voi. III, p. 334.
3 A se vedea Al. Bacaci, op. cit., p. 241.
A se vedea şi /. Leş, p. 320.
deci repuse în situaţia anterioară introducerii cererii perimate. Deşi

soluţia stingerii procesului nu este expres prevăzută de lege, literatura de
specialitate a desprins-o din chiar art. 254 alin. (1) C. proc. civ., text ce
declară ineficiente (lipsite de efecte) toate actele de procedură îndeplinite în
instanţa respectivă.
Perimarea operează împotriva oricăror persoane fizice sau juridice, art.
248 alin. (1) C. proc. civ. precizând că inclusiv împotriva incapabililor. Nu s-ar
putea trage de aici concluzia că perimarea nu ar opera împotriva persoanelor
juridice de drept public, deoarece, referindu-se în mod expres numai la cei
lipsiţi de capacitate de exerciţiu, legiuitorul a intenţionat să sublinieze că, în
cazul acestora, cursul perimării nu se suspendă, aşa cum se întâmplă în
materia prescripţiei extinctive.
Dacă s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată, efectul
acesteia de a întrerupe prescripţia extinctivă nu se mai produce [art. 16 alin.
final din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1869 C. civ.], nemaiproducându-se nici
celelalte efecte ale introducerii cererii de chemare în judecată. în cazul în
care dreptul de a obţine condamnarea pârâtului nu s-a prescris, o nouă
cerere de chemare în judecată este admisibilă, deoarece perimarea nu
afectează dreptul subiectiv civil şi nici dreptul la acţiune. Trebuie însă reţinut
că, potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ., într-o nouă cerere de chemare în
judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii
perimate, dacă instanţa consideră că nu este necesară refacerea lor.
în cazul în care s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata în
instanţa de apel, nemaiputându-se exercita un nou apel împotriva aceleiaşi
hotărâri. Ca efect al perimării apelului, hotărârea de primă instanţă devine
definitivă,1 însă numai din momentul pronunţării hotărârii prin care s-a
constatat perimarea apelului. Având în vedere că recursul nu se poate
exercita omisso medio, înseamnă că hotărârea primei instanţe devine şi
irevocabilă.
Când s-a perimat cererea de recurs, exercitarea unui nou recurs nu mai
este posibilă, astfel încât hotărârea recurată devine irevocabilă.
Dacă s-a perimat o contestaţie în anulare sau o revizuire, calea
extraordinară de atac pentru motivul invocat prin cererea perimată nu mai
poate fi reiterată.
Sancţiunea perimării se răsfrânge şi asupra obligaţiei suportării
cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea vor fi suportate de reclamant
sau, după caz, apelant, recurent etc, deci de cel care a formulat cererea care
ulterior s-a perimat.
Sancţiunea perimării lipseşte actele de procedură de efectele lor în
ceea ce priveşte funcţia procedurală a acestora, dar, dacă aceste acte
cuprind manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, ele îşi vor
produce efectele (de exemplu, o cerere perimată poate constitui o
recunoaştere extrajudiciară, un început de dovadă scrisă etc).
O ultimă problemă pe care o vom aborda în legătură cu efectele
perimării se referă la indivizibilitatea perimării. Potrivit art. 251 C. proc. civ.,
„în cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi împreună, cererea de
perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte
şi celorlalţi.” Deşi textul se
' Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2264/1955, în CD. 1955, voi. n,
p. 260.
22.
Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
323
referă expres numai la cererea de perimare şi la actul întrerupător de

perimare, se apreciază că el consacră regula indivizibilităţii perimării (deşi în
reglementarea mai veche nu exista o dispoziţie legală corespunzătoare, în
jurisprudenţă şi în doctrină se admitea că perimarea este indivizibilă). De
altfel, formularea generică, în privinţa cererii de perimare, poate duce la
concluzia că legea are în vedere toate consecinţele care decurg din
introducerea şi admiterea cererii.
Aşadar, perimarea se răsfrânge asupra tuturor părţilor din proces,
indiferent de poziţia lor procesuală şi aceasta datorită caracterului unitar al
procesului civil. Este greu de admis ca procesul să se stingă pentru una sau
mai multe părţi, dar să continue pentru celelalte părţi.
Trebuie precizat că perimarea este indivizibilă nu numai în cazul
raporturilor de solidaritate sau indivizibilitate, ci ori de câte ori există o
coparticipare procesuală indiferent că aceasta este subiectivă sau obiectivă.
Dintre consecinţele care decurg din regula indivizibilităţii perimării,
vom reţine, cu titlu exemplificativ, următoarele: perimarea se răsfrânge nu
numai asupra părţilor iniţiale, ci şi asupra terţilor intervenienţi (indiferent că
este vorba de o intervenţie voluntară sau forţată); actul întrerupător de
perimare făcut de un coparticipant profită şi celorlalţi coparticipanţi, iar cel
făcut de terţul intervenient profită şi părţilor iniţiale şi invers; invocarea
excepţiei de perimare de către un coparticipant profită şi celorlalţi; dacă
perimarea nu poate fi solicitată faţă de un reclamant, ea nu poate fi cerută
nici faţă de ceilalţi; nulitatea cererii de perimare foloseşte sau, după caz,
vatămă tuturor părţilor; două cereri conexate nu se pot perima separat, ci
numai împreună, iar actul întrerupător de perimare făcut cu privire la una
dintre ele va folosi şi în cealaltă; suspendarea termenului de perimare,
indiferent din ce motiv, are loc în privinţa tuturor părţilor etc.
Secţiunea a VHI-a. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
în conţinutul principiului disponibilităţii intră şi dreptul părţilor de a
face acte procesuale de dispoziţie. Codul de procedură civilă reglementează
trei categorii de asemenea acte, anume: desistarea (renunţarea
reclamantului), achiesarea şi tranzacţia judiciară. Acestea sunt acte de voinţă
ale părţilor, cu privire la drepturile subiective (pretenţiile) supuse judecăţii
sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaşte sau realiza aceste
drepturi.
Fiind vorba de acte de dispoziţie, părţile trebuie să aibă capacitate
procesuală de exerciţiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate
procesuală de exerciţiu sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă,
să existe autorizarea organului competent (de regulă, autoritatea tutelară).
Mai mult, art. 451 C. proc. civ. prevede că actele procesuale de dispoziţie
făcute de reprezentanţii minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi
dispăruţilor nu vor împiedica judecata dacă instanţă apreciază că ele nu sunt
în interesul acestor persoane.
De asemenea, dacă actul procesual de dispoziţie urmează a se face prin

reprezentant convenţional, acesta are nevoie de o procură specială, procura
ad litem nefiind suficientă. Insă, avocatul care reprezintă şi asistă partea nu
trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă
juridică este prevăzut dreptul de a efectua orice act de procedură, inclusiv
acte de dispoziţie.
§2. Desistarea
Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme:
- renunţarea la judecată (reglementată de art. 246 C. proc. civ.):
- renunţarea la dreptul subiectiv pretins (reglementată de art. 247 C.
proc. civ.).
2.1. Renunţarea la judecată
Acest act de dispoziţie provine de la reclamant şi poate fi determinat
de ivirea în viitor a unor împrejurări mai favorabile pentru poziţia sa
procesuală.
în principiu, renunţarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul
judecăţii, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.1 Dacă reclamantul
renunţă la judecată după ce s-a comunicat pârâtului cererea de chemare în
judecată, dar înainte de a se intra în dezbaterea fondului, nu este necesar
consimţământului pârâtului, dar, la cererea acestuia din urmă, reclamantul
poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Când s-a intrat în dezbaterea
fondului (acest moment începe odată cu admiterea probelor), renunţarea la
judecată poate fi făcută numai cu învoirea pârâtului.2 Soluţia se justifică pe
considerentul că există posibilitatea unei noi judecăţi în cazul renunţării la
judecată. Pârâtul, apreciind din actele de procedură efectuate în cauză că
reclamantul nu va câştiga procesul, se va opune renunţării reclamantului şi
va cere continuarea judecării fondului cauzei, urmărind să obţină o hotărâre
care să treacă în puterea lucrului judecat.
în procesele de divorţ, reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul
judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte [art.
618 alin. (1) C. proc. civ.].
Instanţa ia act de renunţarea la judecată printr-o încheiere, prin care
dispune închiderea dosarului. încheierea nu este susceptibilă de a forma
obiectul apelului,3 însă ar putea fi atacată cu recurs.
Renunţarea la judecată trebuie să rezulte din cererea scrisă sau orală
a titularului dreptului, deci să fie expresă, ea neputând fi dedusă din susţineri
ale părţii, care pot avea alt înţeles decât cel al unei renunţări - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 585/1980, în Repertoriu III, p. 297; decizia nr.
659/1986, în CD. 1986, p. 186.
Renunţarea la cererea de chemare în judecată poate interveni inclusiv
în recurs, însă este necesar întotdeauna acordul celeilalte părţi, deoarece,
procesul aflându-se în faza recursului, implicit rezultă că s-a intrat în
dezbaterea fondului - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1867/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 265.
Dacă reclamantul a renunţat la capătul de cerere privitor la acordarea
dobânzilor aferente, apelul declarat împotriva hotărârii prin care se solicită
obligarea pârâtei intimate la plata
325
Dacă dreptul de a obţine condamnarea pârâtului nu s-a prescris,

reclamantul va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată,
pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv.1
Deoarece renunţarea la judecată este un act individual, în cazul în
care există o coparticipare procesuală activă, renunţarea unuia dintre
reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi reclamanţi, care doresc să
continue judecata.
în cazul coparticipării procesuale pasive, renunţarea la judecată a
reclamantului faţă de unul din pârâţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi
pârâţi.
De asemenea, renunţarea reclamantului la judecată nu afectează o
eventuală cerere de intervenţie principală2 sau o cerere reconvenţională.3
2.2. Renunţarea la dreptul subiectiv pretins
Reclamantul, renunţând la dreptul subiectiv pretins împotriva
pârâtului, pierde posibilitatea de a se mai adresa instanţei cu o nouă cerere
de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea dreptului
respectiv.
Reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a dispune, deci să aibă
capacitatea de exerciţiu şi să fie vorba de un drept cu privire la care se poate
dispune.
Renunţarea la dreptul subiectiv se poate face oricând în cursul
judecăţii, fie în faţa instanţelor de fond, fie în faţa instanţei de recurs.
Renunţarea se face verbal în şedinţă sau prin înscris autentic.4 în practica
judiciară se admite că sunt opozabile părţilor şi renunţările extrajudiciare,
făcute prin înscris sub semnătură privată, recunoscut de către reclamant.5
Legea nu mai cere consimţământul pârâtului, indiferent de momentul
la care intervine renunţarea la drept, deoarece nu mai există riscul de a fi
chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a
renunţat.6
Dacă renunţarea la drept se face în faţa primei instanţe, aceasta va
pronunţa o hotărâre prin care va respinge în fond cererea reclamantului de
chemare în judecată, iar, la cererea pârâtului, reclamantul va fi obligat la
cheltuieli de judecată. Hotărârea nu este supusă apelului.
dobânzilor respective urmează a se respinge ca inadmisibil - CA.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 382/1994, în Culegere de practică
judiciară comercială 1993-1998, p. 164.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1036/1994, în BJ.
1994, p. 102.
2 CA. Galaţi, decizia civilă nr. 529/1995, în Sinteza practicii
judiciare 1995, p. 134.
3 Trib. jud. Covasna, decizia civilă nr. 169/1983, în R.R.D. nr.
1/1984, p. 53.
4 Renunţarea la dreptul subiectiv nu poate fi prezumată, ci trebuie
să fie expresă - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2137/1971, în Repertoriu II, p. 376, nr.
140; C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1036/1994, în B.J. 1994, p. 102.
259.
6 Spre deosebire de renunţarea la judecată, care nu se poate face
după ce s-a intrat în
dezbaterea fondului şi cu atât mai puţin în recurs, decât cu învoirea
celeilalte părţi, renunţarea
la însuşi dreptul pretins se poate face în orice fază a procesului, deci şi
în recurs, chiar fără
învoirea părţii adverse - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2240/1975, în Repertoriu III,
p. 297, nr. 104.
Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei

instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării. Pentru
identitate de raţiune, soluţia este aceeaşi şi în cazul în care renunţarea la
drept se face în faţa instanţei de recurs.
Renunţarea reclamantului la dreptul invocat nu are nici un efect asupra
cererii de intervenţie principală ori a cererii reconvenţionale.
§3. Achiesarea
Acest act procedural de dispoziţie se prezintă sub două forme:
- achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului;
- achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată.
3.1. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului nu are doar o
semnificaţie de ordin probator (mărturisire), ci este un act de dispoziţie,
deoarece pârâtul renunţă la mijloacele pe care legea i le pune la îndemână
pentru a se apăra.
Achiesarea pârâtului poate fi parţială sau totală.
Recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului de către pârât se
poate face numai pe calea unei mărturisiri pure şi simple. Mărturisirea
calificată şi mărturisirea complexă nu pot fi considerate ca achiesare, aceasta
din urmă neputând fi dedusă nici din refuzul pârâtului de a răspunde sau de a
se înfăţişa la interogatoriu. Dacă recunoaşterea a avut loc la prima zi de
înfăţişare şi pârâtul nu era pus în întârziere sau nu era de drept în întârziere,
el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Recunoaşterea parţială de către pârât a pretenţiilor reclamantului este
reglementată de art. 270 C. proc. civ., care prevede că, dacă pârâtul
recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, la cererea acestuia, instanţa
va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii. Această hotărâre, potrivit
art. 278 pct. 7 C. proc. civ., este executorie de drept.
De lege ferenda, ar trebui ca şi hotărârea pronunţată în baza
recunoaşterii totale de către pârât a pretenţiilor reclamantului să fie
executorie de drept [de lege lata, instanţa ar putea încuviinţa execuţia
vremelnică, în temeiul art. 279 alin. (1) teza I C. proc. civ.]. Mai mult,
apreciem că, pentru ambele cazuri, ar fi mai indicat să se prevadă că
hotărârea nu este susceptibilă de a forma obiectul apelului.
3.2. Achiesarea părţii Ia hotărârea pronunţată
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre se caracterizează
prin aceea că partea care a pierdut procesul (în prima instanţă sau în apel)
renunţă la dreptul de a exercita calea de atac (apelul sau, după caz, recursul)
împotriva hotărârii respective, ori, dacă a formulat deja calea de atac, o
retrage.
Această formă de achiesare poate fi expresă sau tacită.
Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută oral în instanţă, imediat
după pronunţarea hotărârii, ori prin înfăţişarea ulterioară a părţii în faţa
preşedintelui, precum şi prin înscris autentic (art. 267 C. proc. civ.).
326
327
Dacă partea a introdus calea de atac, ea poate renunţa expres la

aceasta, însă este necesar să se stabilească exact dacă partea renunţă la
calea de atac (deci este o achiesare la hotărârea atacată) sau renunţă la
judecată, în acest din urmă caz urmând a se aplica, prin analogie, prevederile
art. 246 şi ale art. 247 alin. final C. proc. civ., deci să se ceară
consimţământul pârâtului, respectiv să se dispună închiderea dosarului după
ce s-a anulat hotărârea primei instanţe sau, după caz, hotărârea instanţei de
apel.
Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din faptul că partea execută de
bunăvoie hotărârea, prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii
respective. Nu poate fi considerată însă achiesare tacită împrejurarea că
partea nu se opune la executarea silită a hotărârii (este vorba de hotărârea
pronunţă în apel şi de hotărârea de primă instanţă ce se bucură de execuţie
vremelnică), deoarece, o asemenea opunere este pedepsită de legea penală.
în literatura juridică se mai consideră uneori că suntem în prezenţa
unei achiesări tacite şi atunci când partea interesată lasă să expire termenul
de recurs (sau de apel), fără să exercite calea de atac. Ni se pare însă că în
această situaţie operează decăderea din dreptul de a mai exercita calea de
atac respectivă, aşa încât, o eventuală exercitare a căii de atac după
expirarea termenului prevăzut de lege nu duce la respingerea căii de atac
respective ca inadmisibilă, întrucât partea ar fi achiesat tacit la hotărârea
atacată, ci la respingerea ei ca tardiv introdusă.
§4. Tranzacţia judiciară
Contractul prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină
naşterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce
la pretenţii ori în prestaţii noi săvârşite sau promise de o parte în schimbul
renunţării de către cealaltă parte la dreptul ce este litigios sau îndoielnic,
poartă denumirea de tranzacţie.
Codul civil reglementează tranzacţia în art. 1704 şi urm., iar Codul de
procedură civilă, în art. 271-273, se ocupă numai de tranzacţia încheiată
pentru stingerea procesului, cu concursul instanţei de judecată, referindu-se
la „hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor”, care sunt denumite în
doctrină şi în practică hotărâri de expedient.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit
între părţi sub auspiciile justiţiei, deci un contract judiciar, ceea ce înseamnă
că trebuie respectate condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea actelor
juridice.
Părţile trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile lor
(capacitate de exerciţiu deplină; să fie vorba de drepturi cu privire la care
partea poate să dispună), deoarece tranzacţia presupune renunţări şi
concesii reciproce, deci este un act de dispoziţie. Pentru a tranzacţiona,
reprezentantul sau ocrotitorul legal are nevoie de autorizarea prealabilă a
organului competent, iar reprezentantul convenţional de o procură specială
dată pentru acest act de dispoziţie.
S-a decis că dacă învoiala cuprinde un act solemn, precum o donaţie,
tranzacţia trebuie încheiată în formă autentică.1 Soluţia este eronată, în
considerarea urmă-
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 334/1973, în R.R.D. nr. 9/1973,
p. 156.
toarelor două aspecte: în primul rând, tranzacţia presupune, prin
definiţie, renunţări la drepturi şi concesii reciproce, astfel încât este greşit să
se vorbească de o eventuală donaţie. Actul juridic nu îşi schimbă natura
juridică, rămânând tot o tranzacţie, chiar şi atunci când, în schimbul bunului
asupra căruia poartă litigiul, una dintre părţi oferă celeilalte părţi un alt bun,
care nu formează obiectul judecăţii; în al doilea rând, soluţia respectivă este
discutabilă şi datorită faptului că nu ţine cont de unul din efectele oricărei
hotărâri judecătoreşti, deci şi al hotărârii de expedient, anume acela de a
avea natura juridică a unui înscris autentic. Aşadar, eventuala formă ad
validi-tatem cerută de lege este respectată prin chiar consemnarea învoielii
părţilor în dispozitivul hotărârii.
Articolul 1405 C. civ. prevede că tranzacţia trebuie să fie constatată
printr-un act scris, iar art. 272 alin. (1) C. proc. civ. dispune că învoiala va fi
înfăţişată în scris.
Tranzacţia judiciară poate interveni oricând în cursul judecăţii, inclusiv
în judecarea unor căi de atac.1 în doctrină, se recunoaşte posibilitatea
încheierii tranzacţiei chiar şi în faza executării silite.2
Dacă există o coparticipare procesuală, tranzacţia încheiată numai de
către unii din coparticipanţi, în cursul judecării unei căi de atac, nu poate
aduce atingere drepturilor celorlalţi coparticipanţi, stabilite prin hotărârea
împotriva căreia s-a exercitat calea de atac respectivă.
Articolul 271 C. proc. civ. distinge după cum părţile se prezintă pentru
încheierea tranzacţiei la termenul de judecată sau într-o altă zi, chiar fără să
fi fost citate. în primul caz, tranzacţia poate fi primită de un singur judecător
[deşi, în actuala reglementare, judecata în primă instanţă se face de un
singur judecător, această dispoziţie înscrisă în art. 271 alin. (2) C. proc. civ.
rămâne totuşi utilă pentru situaţiile în care tranzacţia s-ar încheia în faţa
instanţei de apel sau de recurs], iar hotărârea se va pronunţa de instanţă, în
şedinţă. în cel de-al doilea caz, instanţa va da hotărârea în camera de
consiliu.3 înţelegerea părţilor va alcătui dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 273 C. proc. civ., hotărârea care consfinţeşte învoiala
părţilor se dă fără drept de apel, soluţie logică, deoarece ea nu reprezintă
rezultatul unei judecăţi pe fond, ca urmare a unor dezbateri contradictorii.
Fiind o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 377 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ., în măsura în care una dintre părţi nu îşi execută de bunăvoie
obligaţiile asumate, ea va putea fi învestită cu formulă executorie şi pusă
imediat în executare.
Tranzacţia poate interveni şi în recurs (Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 808/1978, în CD. 1978, p. 267) şi în calea de atac a revizuirii (Trib.
reg. Timişoara, decizia nr. 3/1955, înJ.N. nr. 2/1955, p. 236).
V.M. Ciobanii, voi. II, p. 243; FI. Baias, Unele consideraţii referitoare la
tranzacţie, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 18 şi urm.
Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost
citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească învoiala lor,
însă instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile să fie
prezente pentru a-şi da consimţământul - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 1915/1989, în Dreptul nr. 5/1990, p. 72.
328
Tranzacţia judiciară fiind un contract, partea interesată poate să ceară

anularea învoielii şi, pe cale de consecinţă, a hotărârii de expedient,1
invocând, de exemplu, faptul că a avut consimţământul viciat. De asemenea,
dacă este cazul, s-ar putea introduce o cerere în rezoluţiune.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţii poate fi atacată cu recurs,
precum şi, pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de lege, cu contestaţie în
anulare. însă, în principiu, revizuirea este inadmisibilă, deoarece hotărârea
judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii şi nu
stabileşte o situaţie de fapt în funcţie de probele administrate. Totuşi, unele
motive de revizuire ar putea fi valorificate şi împotriva hotărârii de expedient,
de exemplu, dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă, dacă reprezentantul
incapabilului a fost de rea-credinţă etc.
Capitolul VI Căile de atac

Secţiunea I. Apelul
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile apelului
Apelul nu a apărut în legislaţiile ţărilor decât într-o epocă în care
civilizaţia era avansată, el fiind necunoscut în epocile în care violenţa ocupa
un loc important în soluţionarea litigiilor. La Roma, apelul a fost instituit sub
Hadrian, iar în Franţa a fost organizat în secolul al XH-lea şi deoarece consta
într-o plângere contra erorii, neştiinţei sau nedreptăţii comise de judecătorii
inferiori, a fost privit la început ca o cale nereverenţioasă faţă de aceştia.
Necesitatea apelului a fost contestată sau apărată, pentru ca până la urmă să
se impună ca garanţie pentru justiţiabili şi un mijloc de a menţine judecătorii
într-un profund respect faţă de lege1.
„Două motive ar explica, spunea George Tocilescu, până la urmă
necesitatea apelului: mai întâi, apelul permite a se corija eroarea sau
nedreptatea care se poate strecura în hotărârea primilor judecători; al doilea,
hotărârea care este dată de judecători mai depărtaţi de părţi şi sustraşi de la
influenţele locale, asupra unui proces limpezit şi simplificat deja prin primele
dezbateri, are mai multă autoritate decât hotărârea dată de judecătorii de la
întâia instanţă, mai ales dacă ea este pronunţată de judecători mai mulţi la
număr, mai în etate şi mai cu experienţă. Tăria prezumţiei că aceşti
judecători sunt mai luminaţi, mai experimentaţi şi mai imparţiali depinde de
Legea de organizare judecătorească a fiecărui stat. Dacă se vor găsi la
tribunale şi curţile de apel judecători la care ştiinţa, experienţa şi moralitatea
să nu corespundă cu gradul lor ierarhic, aceasta nu este vina instituţiei
apelului, ci a puterii care îi numeşte acolo unde nu sunt demni de a sta. Orice
s-ar zice însă, dreptul de apel al părţilor este şi o puternică excitaţiune pentru
judecători de a-şi da toate silinţele ca să judece bine. Dreptul de apel trebuie
de aceea a fi recunoscut părţii nemulţumite de hotărâre, dar exerciţiul
acestui drept nu poate fi împuţinat, decât prin numirea de judecători la prima
instanţă care să aibă ştiinţă, integritate şi independenţă”2.
Legislaţia veche românească a cunoscut şi ea apelul3, iar apoi a fost
reglementat în Codul de la 1865, art. 316-3384. Unele texte au fost abrogate
prin reforma din
1 Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1958, în CD. 1952-

1965, p. 317; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1031/1992, în Probleme de drept
1990-1992, p. 262; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1098/1997, în Culegere de
practică judiciară 1997, p. 49.
R. Bordeaux, Philosophie de la proc&lure civile, Evreux, 1857, p. 295-

299.
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, voi. I, Tipografia Naţională, Iaşi,
1887, p. 94 şi voi. III, p. 53, nota I; a se vedea pe aceeaşi linie E. Herovanu, p.
359.
Pentru dezvoltări, vezi G. Tocilescu, op. cit., voi. I, p. 31-57.
A se vedea I.G. Săndulescu-Nănoveanu, Explicaţiunea teoretică şi
practică a Codicelui de procedură civilă, ed. II, Bucureşti, 1879, p. 687-787.
330
Căile de atac
Apelul ii j
19001, iar modificări mai substanţiale au fost aduse prin Legea de

accelerare a judecăţilor din anul 19432. Prin modificarea codului în anul
1948, apelul a fost reglementat de art. 282-298, dispoziţii abrogate însă la 19
iunie 1952 (Decretul nr. 132). în sfârşit, Legea nr. 59/1993 a reintrodus apelul
în Codul de procedură civilă, sediul materiei fiind din nou art. 282-2983.
Modificări au fost aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/20014 şi Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.
195/2004, pentru ca reglementarea în vigoare în acest moment să fie
stabilită de Legea nr. 219/2005 prin care s-a aprobat, cu modificări şi
completări, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi s-a abrogat
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001.
în raport cu dispoziţiile care-1 reglementează, apelul poate fi
caracterizat ca o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi
suspensivă de executare. Apelul, altfel spus, reprezintă calea de atac
obişnuită, prin care partea interesată sau procurorul invocă nemulţumiri faţă
de hotărârea de primă instanţă.
De aceea, instanţa este datoare să dea calificarea corectă cererii, când
titulatura dată de părţi este greşită5. Pe de altă parte, s-a decis că apelul,
fiind un drept, chiar nefondat, nu poate fi generator de daune, cu excepţia
cazurilor când exerciţiul lui constituie un abuz de drept, ceea ce se va stabili
de către instanţa de apel6.
' Este vorba de art. 325, 331 şi art. 336-337 - vezi Ministerul Justiţiei,
Lege pentru modificarea Legii de procedură civilă, Bucureşti, Imprimeria
Statului, 1900, p. 193-195.
/. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G. V. Protopopescu, Accelerarea
judecăţilor, Ed. Tiparul Românesc, Bucureşti, 1947, p. 161-235.
3 A se vedea, pentru analiză V.M. Ciobanii, Modificările aduse
Codului de procedură
civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (I), în Dreptul, nr.
2/1994, p. 3-31 şi Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă, voi. n, Ed. Naţional, Bucureşti,
1997, p. 326-362;
M. Chelaru, Apelul în procesul civil. Texte comentate, Ed. Holding
Reporter, Bucureşti,
1997. împotriva unei sentinţe din 1959 s-a exercitat, la 5 ianuarie 1996,
un apel, cu motivarea
că hotărârea nu i s-a comunicat niciodată şi deci este în termen să
declare apel. Tribunalul
Suceava a respins apelul ca tardiv, dar Curtea de Apel Suceava a admis
recursul, considerând
că partea era în termenul legal de declarare a apelului - CA. Suceava,
nr. 709/1999, cu nota de V. Timofte, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
nr. 2/2000, p. 100-102.
Nici una dintre instanţe şi nici comentariul care se face în legătură cu
aceste soluţii nu au
sesizat problema aplicării în timp a legii de procedură cu privire la căile
de atac. După cum se
ştie, hotărârea este supusă căilor de atac şi termenelor prevăzute de
lege în momentul pronun
ţării şi cum în intervalul 1952-1993 nu era reglementată calea de atac a
apelului, în speţa pe care
o semnalăm cererea trebuia calificată şi judecată ca recurs, apelul
neexistând în anul 1959.
4 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse
Codului de proce
dură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, II, în
Dreptul, nr. 2/2002,
p. 5-15; /. Deleanu, voi. II, p. 70-106; /. Leş, p. 539-568 şi Comentariile
Codului de procedură
civilă, voi. II, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 13-59 (citat în continuare
Comentariile).
5 Cas. I, decizia nr. 144/1934, în Codul de procedură civilă şi Legea
judecătoriilor de
ocoale, Institutul de arte Grafice Tiparul Românesc, Bucureşti, 1944, p.
141, nr. 20 (citat în
continuare Codul 1944).
6 Cas. I, decizia din 13 mai 1938, în Codul 1944, p. 141, nr. 16.
Deşi vorbim de apel, în realitate în prezent trebuie să distingem între

apelul principal, pe care îl formulează partea nemulţumită de hotărârea
primei instanţe, apelul incident, exercitat de intimat împotriva părţii cu
interese contrare, care a formulat apelul principal şi apelul provocat, declarat
de intimatul din apelul principal împotriva altui intimat sau a unei persoane
care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal.
Ultimele două feluri de apel, care presupun deci existenţa unui apel principal,
au fost introduse în cod, în art. 293 şi art. 293', prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 şi reprezintă de fapt reluarea unei reglementări mai
vechi, cunoscută sub numele de aderarea la apel1. O tentativă de revigorare
a acestei instituţii s-a făcut şi prin proiectul Legii nr. 59/19932, dar
Parlamentul, cu ocazia adoptării legii, a eliminat din proiect fostele dispoziţii
ale art. 293. Practica a demonstrat însă utilitatea instituţiei şi astfel se explică
existenţa în cod a celor două texte, după modificarea lui prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Chiar dacă actuala redactare a preluat
„insuficienţele sau ambiguităţile” din vechea reglementare , socotim că
instituţia se justifică şi aplicarea ei în activitatea instanţelor judecătoreşti va
releva corecturile care trebuie aduse.
Deoarece de analiza apelului ne vom ocupa în celelalte paragrafe, aici
vom examina doar dispoziţiile care reglementează apelul incident şi apelul
provocat, denumiri propuse în doctrina românească4 încă din anul 1993 după
modelul francez5.
Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., „Intimatul este în drept, chiar
după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea
potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii
primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare”.
Alineatul al doilea precizează că: „Dacă apelantul principal îşi retrage apelul
sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive
care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin. (1)
rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul
termenului de apel, ea se consideră apel principal”.
Pentru înţelegerea mai exactă a obiectivelor urmărite de art. 293 C.
proc. civ. ne vom raporta la un exemplu, în care reclamantul a solicitat primei
instanţe să îl oblige pe pârât la plata sumei de 2 miliarde lei cu titlu de
despăgubiri. în funcţie de soluţia pronunţată de instanţă pot exista
' A se vedea V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Bucureşti, 1935, p.
424-425.
Putem analiza instituţiei astfel cum fusese propusă prin proiect, a se
vedea G. Boroi, Drept procesual civil - note de curs, voi. II, Ed. Romfel,
Bucureşti, 1993, p. 17-21.
A se vedea pentru analiza pe larg a reglementării, ca şi pentru critica
ei, /. Deleanu, voi. II, p. 72-80 şi Aderarea la apel în procesul civil, în Dreptul,
nr. 2/2001, p. 42-53. Autorul denumeşte cele două forme ale apelului
„aderarea la apel” şi „declararea apelului”, în funcţie de formulările textelor
din cod (art. 293 şi art. 293').
G. Boroi, op. cit., p. 17-18. Vezi pentru o analiză sub această denumire
şi M. Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. II, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p.
14-23.
A se vedea art. 548-550 din Noul Cod de procedură civilă. Denumirea
de apel incident se regăseşte şi în Codul de procedură civilă din Quebec (art.
500).
332 Căile de atac
Apelul 333
- dacă prima instanţă a admis cererea reclamantului, astfel cum a fost

formulată, interesul de a exercita apelul împotriva hotărârii aparţine numai
pârâtului. La apelul pârâtului, reclamantul-intimat va răspunde prin
întâmpinare, solicitând instanţei de apel să respingă calea de atac şi să
menţină hotărârea primei instanţe. El, în calitate de intimat, nu va răspunde
cu un apel incident deoarece nu are interes să se schimbe hotărârea atacată;
- în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă,
numai reclamantul are interes să declare apel. Pârâtul-intimat se va apăra în
apel prin întâmpinare, neavând nici el, pentru motivele arătate la ipoteza
precedentă, interes să exercite apelul incident;
- dacă s-a admis în parte cererea reclamantului şi pârâtul a fost
obligat, de exemplu, la plata sumei de 900 milioane lei, interesul de exercita
calea de atac a apelului aparţine ambelor părţi, reclamantului, pentru că i s-
au acordat numai 900 milioane lei, iar pârâtului, pentru că cererea a fost
admisă parţial.
în ipoteza în care ambele părţi declară apel, suntem în prezenţa a
două apeluri principale dacă au fost exercitate înăuntrul termenului de apel şi
ele, potrivit art. 289 alin. (4) şi art. 290, trebuie soluţionate deodată. Deci,
deşi fiecare dintre părţi este intimat în apelul adversarului nu putem vorbi
practic de aderare la apel, respectiv de apel incident, fiecare dintre cele două
apeluri având o existenţă de sine-stătătoare, iar situaţia de la prima instanţă
a oricăreia din părţi se poate înrăutăţi în apelul celeilalte. Soluţia rezultă fără
nici un dubiu din art. 293 alin. (2) teza a ll-a, care stabileşte că dacă
„aderarea” s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel
principal1. Dacă însă, în exemplul nostru, împotriva hotărârii de admitere în
parte exercită apel numai reclamantul, instanţa de apel, chiar dacă ar
aprecia că intimatul nu datorează nimic, ar fi nevoită să menţină hotărârea
primei instanţe, deoarece art. 296 teza a doua stabileşte că apelantului nu i
se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea.
în sfârşit, este posibil, în acelaşi exemplu, ca pârâtul să achieseze iniţial
la hotărârea primei instanţe şi să nu exercite apelul, în speranţa că nici
reclamantul nu va face acest lucru, dar dacă totuşi acesta declară apel, în
termenul prevăzut de lege, art. 293 alin. (1) îi permite intimatului ca, după
împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei
de apel, să „adere la apelul făcut de partea potrivnică”2. Chiar dacă termenul
„aderare” nu este cel mai potrivit, din context
1 S-a decis că partea care a făcut apel principal nu mai are
deschisă şi calea aderării la
apelul părţii potrivnice. Astfel dacă apelul său s-a perimat, nu mai poate
adera la apelul decla
rat de partea contrară - Cas. I, decizia nr. 54/1940, în Codul 1944, p.
142, nr. 31. S-a arătat în
doctrină (/. Deleanu, op. cit., în Dreptul nr. 2/2001, p. 48, nota 16), că
aceeaşi soluţie trebuie
să se dea şi în ipoteza respingerii apelului făcut de intimat sau a anulării
acestuia, fără să fi
fost cercetat în fond.
2 Deoarece art. 293 alin. (1) nu prevede nici o condiţie restrictivă,
intimatul poate adera la
apelul principal, chiar şi atunci când nu a exercitat calea de atac nu
pentru că ar fi achiesat la
hotărâre, ci pentru că din neglijenţă nu a făcut-o în termenul legal şi ştie
că un eventual apel
principal i-ar fi respins ca tardiv. S-a apreciat însă şi că intimatul ar
putea să răspundă pentru
rezultă fără nici o îndoială că nu este vorba de o cerere prin care

intimatul să sprijine poziţia adversarului său din apelul principal, deci, un fel
de intervenţie accesorie în favoarea acestuia, ci de o cerere proprie prin care
tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa. Numai acesta
este un apel incident şi, în prezenţa lui, situaţia reclamantului-apelant din
exemplul nostru se poate înrăutăţi dacă în urma dezbaterilor instanţa de apel
ajunge la concluzia că pretenţiile formulate în faţa primei instanţe şi admise
parţial sunt nefondate.1
După aceste explicaţii preliminare, putem desprinde unele trăsături ale
apelului incident:
- acest apel poate fi formulat numai de către intimat şi este îndreptat
împotriva părţii cu interese contrare, care are poziţia de apelant în apelul
principal. S-a decis că părţile cu aceleaşi interese nu pot adera una la apelul
celeilalte2;
- apelul incident se exercită după împlinirea termenului de apel, până
la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel. Rezultă că acest apel poate
fi depus direct la această instanţă, spre deosebire de apelul principal care,
sub sancţiunea nulităţii, trebuie depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
S-a decis, pe bună dreptate, că apelul incident nu se poate face verbal, ci
trebuie să îmbrace forma scrisă şi să aibă conţinutul prevăzut de lege pentru
apelul principal;3
- prin apelul incident, intimatul trebuie să tindă la schimbarea hotărârii
primei instanţe. Altfel, dacă intimatul nu a căzut în pretenţii în faţa primei
instanţe, apărarea în apelul principal o va face prin întâmpinare şi nu pe
calea apelului reglementat de art. 293 C. proc. civ.4;
exercitarea abuzivă a dreptului de aderare la apel, dacă, probându-se,
instanţa reţine că acesta putea sau trebuia să introducă un apel propriu-zis,
înăuntrul termenului de apel - /. Deleanu, op. cit., în Dreptul, nr. 2/2001, p.
47. Observăm că problema exercitării abuzive se poate pune şi în cazul
apelantului din apelul principal, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 723 C. proc. civ. Pe de altă parte, este greu de dovedit reaua-credinţă, în
condiţiile în care instituţia aderării la apel urmăreşte, între altele,
împiedicarea introducerii apelului din spirit de şicană, prin teama pe care o
va avea apelantul că şi intimatul va putea cere reformarea sentinţei - V.G.
Cădere, op. cit., p. 425.
1 Până la aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2005,
soluţia era prevăzută în
mod expres de teza a doua a art. 296 C. proc. civ. Faptul că a fost
modificat textul nu poate
duce însă la o altă soluţie, deoarece înrăutăţirea situaţiei reclamantului-
apelant se produce
datorită admiterii apelului incident promovat de intimat.
2 Vezi Cas. HI, decizia nr. 285/1934, în Codul 1944, p. 142, nr. 33.
3 A se vedea Cas. I, decizia nr. 1286/1933, în Codul 1944, p. 142,
nr. 34. în lipsă de
dispoziţie expresă derogatorie, apelul incident se va timbra la fel ca şi
apelul principal.
Pentru o situaţie în care reclamantul, a cărui cerere fusese admisă în
primă instanţă, a introdus, în calitate de intimat, un apel în temeiul art. 293
C. proc. civ. împreună cu un al doilea intimat, care în primă instanţă fusese
pârât alături de apelant, şi prin care se solicită modificarea hotărârii în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată, vezi CA. Craiova, secţia
comercială, decizia nr. 628/2000, cu comentariile lui N. Ţăndăreanu şi C.
Teau, în C.J. nr. 1/2000, p. 61-62 şi nr. 2/2002, p. 80. Desigur, apelul declarat
în temeiul art. 293 C. proc. civ. nu era admisibil.
334
Căile de atac
Apelul 225
- soarta apelului incident depinde de apelul principal. După cum am

arătat, prima teză a art. 293 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că dacă apelantul
principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca
inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului
aderarea la apel rămâne fără efecte şi deci apelul incident va fi respins.
Dispoziţia este firească, deoarece intimatul din apelul principal achiesase
iniţial la hotărârea de primă instanţă sau nu exercitase calea de atac în
termen şi deci riscul de a i se înrăutăţi situaţia în apelul principal al
adversarului nemaiexistând nu se justifică soluţionarea cererii sale. Chiar
dacă după introducerea apelului principal, intimatul ar dori reformarea
hotărârii primei instanţe, acest lucru nu mai este posibil, în lipsa apelului
principal, din moment ce nu a exercitat şi el calea de atac în termenul de
apel.
Apelul provocat este reglementat de art. 293' C. proc. civ. care
stabileşte că „în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la
prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept,
chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui
intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este
parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă
consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces. Dispoziţiile art. 293 se
aplică în mod corespunzător”.
Vom ilustra şi de această dată cu câte un exemplu cele două ipoteze la
care se referă textul.
în prima ipoteză, art. 293' îngăduie unui intimat să declare apel
împotriva altui intimat. De exemplu, dacă reclamantul a introdus o cerere în
pretenţii împotriva a doi pârâţi, pretinzând că aceştia au săvârşit o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prima instanţă admite cererea faţă de un
pârât şi o respinge faţă de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenţii, susţinând
că nu el a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât, sau că au săvârşit-o
împreună, declară apel principal împotriva reclamantului, cât şi a celuilalt
pârât. Nici reclamantul şi nici acest pârât nu au interes să declare apel
principal şi nici apelul incident reglementat de art. 293, fiind suficient să se
apere împotriva apelantului prin întâmpinare.
Intimatul-reclamant are însă interes să introducă apelul prevăzut de
art. 293' împotriva intimatului-pârât, pentru ca acesta din urmă să-i plătească
suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, singur sau împreună cu
apelantul-pârât, în eventualitatea admiterii apelului principal.
în cea de-a doua ipoteză, art. 293' permite intimatului să exercite
calea apelului împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă, dar
nu este parte în apelul principal. Astfel, de exemplu, dacă la judecata în
primă instanţă pârâtul a chemat în garanţie o terţă persoană, iar instanţa a
respins atât cererea reclamantului, cât şi cererea de chemare în garanţie,
pârâtul nu are interes să declare apel principal nici împotriva reclamantului şi
nici a chematului în garanţie. Dacă însă reclamantul face apel, pârâtul-
intimat dobândeşte interesul de a introduce apelul reglementat de art. 293'
împotriva chematului în garanţie, care nu este parte în apelul principal,
pentru a repune în discuţie cererea formulată în faţa primei instanţe, în
ipoteza în care apelul principal ar fi admis.
Aşadar, apelul provocat are următoarele caracteristici:

- poate fi formulat tot numai de către intimat, dar se îndreaptă
împotriva altui intimat sau împotriva unei persoane care a fost parte la
judecata în prima instanţă, dar nu este parte în apelul principal;
- apelul provocat se exercită, ca şi apelul incident, după împlinirea
termenului de apel, până la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de apel şi
se depune direct în faţa acestei instanţe. El trebuie să îndeplinească aceleaşi
cerinţe de formă, inclusiv timbrarea, ca şi apelul principal;
- apelul provocat poate fi folosit de intimat în situaţia în care
admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra
situaţiei sale juridice în proces;
- existenţa şi soluţionarea apelului provocat depind de existenţa şi
soarta apelului principal, deoarece teza a doua a art. 293' face trimitere la
dispoziţiile art. 293 şi deci în măsura în care apelantul principal îşi retrage
apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte
motive care nu implică cercetarea fondului, apelul provocat va fi respins.
Din compararea reglementării celor două feluri de apeluri, rezultă că
între ele există numeroase asemănări, ceea ce le diferenţiază fiind persoana
împotriva căreia se îndreaptă: în cazul apelului incident, este partea
potrivnică, care a făcut apelul principal; în cazul apelului provocat un alt
intimat sau o parte care a figurat la prima instanţă, dar nu este parte în
apelul principal.
§2. Obiectul apelului
Obiectul apelului îl constituie, potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ.,
hotărârile date în primă instanţă de către judecătorii şi tribunale, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Din redactarea textului rezultă, în primul rând,
regula că pot fi atacate prin intermediul acestei căi de atac toate hotărârile
date de judecătorii şi tribunale în primă instanţă, indiferent dacă s-au
pronunţat ori nu în fond, apelul fiind, astfel cum am precizat deja, calea de
atac obişnuită, care permite judecarea în faţa unei instanţe superioare, în al
doilea grad de jurisdicţie. După cum se arăta într-o decizie a fostei Curţi de
Casaţie apelul există întotdeauna dacă un text de lege nu-i interzice1.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 282 alin. (1), cu cele ale art. 299 C.
proc. civ., rezultă că pot exista totuşi şi hotărâri date fără drept de apel. De
data aceasta e vorba de hotărâri pronunţate în ultimă instanţă sau în primă şi
ultimă instanţă, ce pot fi identificate prin aceea că legea le declară fără drept
de apel (de ex. art. 247 şi art. 273 C. proc. civ.) ori prevede că împotriva lor
se exercită recursul (de ex. art. 22, art. 253, art. 366 C. proc. civ.). Soluţia de
a nu supune unele hotărâri apelului a existat la noi, există şi în alte ţări, şi se
explică, în general, prin dorinţa de a simplifica procedura pentru a evita
părţilor cheltuieli prea mari, iar în unele materii prin necesitatea de a
soluţiona cât mai urgent procesul2. în practica mai veche, Curtea de Casaţie,
în
1 Cas. I, decizia 453/1934, în Codul 1944, p. 141, nr. 13. A se vedea, de
exemplu, E. Herovanu, voi. I, p. 360-361; J. Vincent, S. Guinchard, Procedure
civile, Dalloz, Paris, 1994, p. 794-795.
336
Căile de atac
Secţiuni Unite, sublinia că deoarece nici un principiu de ordin
constituţional nu consacră principiul celor două grade de jurisdicţie,
legiuitorul ordinar poate suprima oricând dreptul de apel în anumite pricini1.
Este o soluţie pe deplin valabilă şi astăzi2.
Astfel, potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea dată prin
Legea nr. 219/2005, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în
primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de
întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv,
atât în materie civilă, cât şi comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele
referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor
asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu,
menţionăm câteva cazuri în care codul, prin alte texte, ori legi speciale
sustrag hotărârile de primă instanţă de la exercitarea apelului: regulatorul de
competenţă (art. 22); hotărârea de declinare a competenţei [art. 158 alin.
(3)]; hotărârea prin care se respinge cererea reclamantului ca urmare a
renunţării la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4)]; hotărârea care constată
perimarea [art. 253 alin. (2)]; hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor
(art. 273)3; ordonanţa preşedinţială [art. 582 alin. (1)]; hotărârile pronunţate
în materie de contencios administrativ (art. 4, 14, 15, 20 din Legea nr.
554/2004); hotărârile în materie de adopţie [art. 61 alin. (5) din Legea nr.
273/2004]; hotărârile pronunţate în conflictele de muncă (art. 60 şi 79 din
Legea nr. 168/1999); hotărârile în materia protecţiei şi promovării drepturilor
copilului [art. 127 alin. (1) din Legea nr. 272/2004].
în alineatul (2) al art. 2821 se prevede că hotărârile instanţelor
judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor
autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor
organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Este vorba, în principal, de hotărârile pronunţate de
judecătorie, în temeiul art. 1 pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a exercitării
controlului judecătoresc asupra hotărârii organelor cu activitate
jurisdicţională la care se referă textul4. Introducerea acestei reguli este utilă
pentru rezolvarea eventualelor conflicte dintre legea generală (Codul de
procedură civilă) şi legile speciale, care reglementează diferite cazuri de
jurisdicţie administrativă ori de altă natură şi se mărginesc să enunţe în
termeni generici că ele se completează în mod corespunzător şi cu
prevederile Codului de procedură civilă, fără a indica şi
1 Cas., Secţiile Unite, decizia nr. 195/1939, în Codul 1944, p. 141,
nr. 15.
2 Prin numeroase decizii, Curtea Constituţională a statuat în sensul
că accesul liber la jus
tiţie nu înseamnă accesul, în fiecare caz, la toate structurile
judecătoreşti şi la toate căile de
atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de
legiuitor, care poate preve
dea reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite - a se
vedea, de exemplu, decizia
nr. 334/1997, în Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 1992-1997, Regia
autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1998, p. 17 şi 43.
3 Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 323/1993, în
Culegere de practică judi
ciară pe anii 1993-1997, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998, p. 374-375.
4 Pentru analiza art. 1 pct. 2 C. proc. civ. vezi supra, capitolul HI,
secţiunea a ll-a.
Apelul
prevederile respective'. Dar, aşa cum am subliniat şi cu un alt prilej2
regula prevăzută de art. 281 alin. (2) are caracter subsidiar şi nu se aplică ori
de câte ori prin leeea specială se prevede în mod expres contrariul, respectiv
faptul că hotărârile prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor
autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională sunt atacabile
atât cu apel, cât şi cu recurs
Revenind la hotărârile care pot f, atacate cu apel, s-a decis că nu se
pot ataca prin apel considerentele hotărârii, dacă dispozitivul este favorabil3.
Proiectul unui nou cod, elaborat în perioada interbelică, prevedea
posibilitatea părţii de a face apel şi numai împotriva considerentelor hotărârii,
când ele cuprindeau constatări de fapt de natură a-i aduce prejudicii . Ideea
nu a fost însă consacrată legislativ, astfel că a rămas şi in prezent o problemă
controversată, dominantă fiind însă opinia potrivit căreia obiect al apelului îl
poate constitui doar dispozitivul hotărârii5.
In sfârşit, în legătură cu obiectul apelului, să precizăm că, potrivit art.
282 alin (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu apel
decât odată cu
1 De exemplu, art. 59 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
(republicată în anul 1998), prevede că sentinţa civilă pronunţată de
judecătorie cu ocazia soluţionării plângerii îndreptate împotriva hotărârii
comisiei judeţene de aplicare a Legii fondului funciar este supusă căilor de
atac prevăzute în Codul de procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor
legale în materie. Pe baza aceluiaşi text, unele instanţe au decis că hotărârea
judecătoriei este susceptibilă numai de recurs, iar alte instanţe, inclusiv
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie dată într-un recurs în
interesul legii (decizia nr. 1/2000, în Dreptul nr. 10/2000, p. 135), au decis că
hotărârea poate fi atacată atât cu apel, cât şi cu recurs. Vezi pentru critica
soluţiei instanţei supreme, V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicoale, op. cit., în
Dreptul, nr. 2/2001, p. 7, nota 5. Prin art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004
pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă se prevede că hotărârile pronunţate de
judecătorii in primă instanţă în materia fondului funciar sunt supuse apelului
la tribunal şi recursului la curtea de apel. Acest text nu lămureşte
controversa deoarece se referă numai la hotărârile pronunţate de judecătorii
în primă instanţă, or hotărârile pronunţate în temeiul art. 59 din Legea nr.
18/1991 sunt date în ultimă instanţă atunci când judecătoria soluţionează o
plângere împotriva hotărârii comisiei judeţene, care este, potrivit art. 52 alin.
(1) din Legea nr. 18/1991, autoritate publică cu activitate administrativ-
jurisdicţională. Cum pentru astfel de hotărâri date în ultimă instanţă nici
legea specială şi nici art. III din Legea nr. 195/2004 nu prevăd o altă soluţie,
continuăm să apreciem că art. 2811 alin. (2) C. proc. civ. trebuie să-şi
găsească aplicare. Vezi, în sensul soluţiei noastre şi V. Mitea, Unele implicaţii
ale Ordonanţai de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, ale Legii nr. 195/2004 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, precum şi ale
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2004 pentru modificarea Codului
de procedură civilă, în C.J. nr. 1/2005, p. 112. Problema este tranşată de art.
5 alin. (1) din Titlul XHI (Accelerarea judecăţilor în materia restituirii
proprietăţilor funciare) al Legii nr. 247/2005, care stabileşte că hotărârile
pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă
sunt supuse numai recursului.
V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr. 2/2001, p. 7. 3
Cas. I, decizia nr. 2059/1938, în Codul 1944, p. 141, nr. 14. V.G. Cădere, op.
cit., p. 413. Vezi pentru o analiză mai amplă, V.M. Ciobanu, voi. II, p. 368-370.
23.
338 Căile de atac

1 2
fondul, în afară de cazul când, prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii .
Deşi textul nu prevede în mod expres, din ansamblul reglementării rezultă,
fără îndoială, că este vorba de încheierile premergătoare pronunţate în
procesele şi cererile pe care judecătoriile şi tribunalele le soluţionează în
primă instanţă şi când deci şi hotărârile asupra fondului sunt susceptibile de
apel. Anterior modificării codului prin Legea nr. 219/2005 art. 282 avea şi un
alineat (3) care prevedea că „apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi
împotriva încheierilor premergătoare”. Se pare că legiuitorul a dorit să-l
oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare
pe care le consideră nelegale pentru a nu exista nici o ambiguitate.
Pe de altă parte, există încheieri care nu au caracter premergător, ci
constituie actul final al unui proces, chiar dacă prin el nu s-a soluţionat
fondul. Aceste încheieri au un regim diferit, în funcţie de dispoziţia legală:
unele pot fi întotdeauna atacate cu apel ; alte încheieri sunt supuse apelului
numai în măsura în care şi hotărârea în legătură cu care s-au dat este supusă
apelului (de ex., încheierea de îndreptare a erorilor materiale din hotărâre şi
încheierea prin care s-a soluţionat cererea de lămurire a hotărârii - art. 281,
art. 2811 şi art. 2813 C. proc. civ.); unele încheieri nu sunt supuse apelului
[de ex.: încheierea prin care s-a rezolvat cererea de asigurare a dovezilor pe
cale principală - art. 238 alin. (1) C. proc. civ.; încheierea prin care s-a
constatat renunţarea la judecată - art. 246 alin. (2) C. proc. civ.; încheierea
pronunţată în materie necontencioasă - art. 336 alin. (1) C. proc. civ.;
încheierea prin care preşedintele instanţei judecătoreşti respinge cererea de
învestire cu formulă executorie -art. 373 3 alin. (1) C. proc. civ.; încheierea
pronunţată asupra cererii de suspendare a executării silite până la
soluţionarea contestaţiei la executare - art. 403 alin. (3) C. proc. civ.;
încheierile prin care s-au soluţionat cererile de sechestru asigurător, poprire
asigurătorie şi sechestru judiciar - art. 592 alin. (2), art. 597 alin. (2) şi art.
600 alin. (1) C. proc. civ.].
§3. Subiectele apelului
Codul de procedură civilă în art. 283 face o singură precizare şi anume
dispune că partea care a renunţat expres la apel cu privire la hotărâre nu mai
are dreptul de a
1 Această soluţie este valabilă şi pentru încheierile interlocutorii -
CA. Braşov, decizia
civilă nr. 631/R/1994, în Culegere de practică judiciară 1994-1998, Ed.
AU, Bucureşti, 1999,
p. 111, nr. 29; vezi şi CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
275/1999, în Culegere de
practică judiciară în materie civilă 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p.
224, nr. 31 şi CA.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 1532/2000, în Culegere de
practică judiciară în
materie comercială 2000-2001, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 86, nr.
55.
2 Până la modificarea textului prin O.U.G. nr. 59/2001, art. 282 alin.
(2) excepta şi în
cheierile prin care s-a suspendat cursul judecăţii. Eliminarea dispoziţiei
referitoare la înche
ierile de suspendare a fost necesară pentru punerea de acord a
prevederilor art. 282 alin. (2) cu
cele ale art. 2441 C. proc. civ., text introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.
3 Până la aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2005,
era cazul încheierii pro
nunţate în materie necontencioasă.
apelul _„
339
face apel. Faţă de reglementarea din 1948 (art. 283), care a preluat de
altfel întocmai dispoziţiile anterioare ale art. 317, se observă că în actuala
redactare nu s-a mai reţinut şi ipoteza în care partea a executat de bunăvoie
- total sau parţial - hotărârea susceptibilă de apel. Teoretic, s-ar putea susţine
că intenţia legiuitorului a fost de a îngădui celui care a executat de bunăvoie
hotărârea, chiar dacă nu este vorba de o hotărâre executorie de drept sau de
o hotărâre pentru care instanţa a încuviinţat execuţia vremelnică, să exercite
apelul. Totuşi, suntem în prezenţa unei achiesări tacite. Pe de altă parte, este
greu de crezut că o parte care a executat de bunăvoie o hotărâre care nu era
definitivă va mai exercita calea de atac a apelului1. După modificarea codului
prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, este necesar să precizăm că cel
care a achiesat expres sau tacit la hotărâre nu va putea exercita un apel
principal, dar faţă de prevederile art. 293-293' trebuie să considerăm
admisibil un apel incident sau un apel provocat, exercitat de intimat în
condiţiile pe care le-am examinat2.
Deşi dispoziţiile din cod care se referă la subiectele apelului sunt atât
de puţine, probleme sunt numeroase, valabile şi pentru recurs, astfel că ne
vom opri în cele ce urmează asupra lor, valorificând atât doctrina şi
jurisprudenţa mai veche, cât şi soluţiile date în legătură cu subiectele
recursului, care de cele mai multe ori, nu trebuie decât adaptate
terminologic.
Deoarece hotărârea civilă are, în principiu, efecte numai cu privire la
părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe, acestea sunt, de regulă,
singurele care pot exercita apelul3. în mod excepţional, legea recunoaşte
legitimare procesuală activă şi unor persoane care nu au luat parte la
judecata de fond. în sfârşit, procurorul are, potrivit legii, posibilitatea de a
exercita calea de atac a apelului. Cel care exercită apelul este numit apelant,
iar partea împotriva căreia se introduce, intimat.
S-a decis că executarea unei hotărâri numai atunci ridică părţii
condamnate dreptul de a o ataca pe căile legale, când acea executare s-a
făcut benevol şi nu s-ar putea explica decât ca o achiesare voluntară la
hotărârea pronunţată în contra sa. în cazul când partea care a pierdut nu a
putut obţine suspendarea hotărârii, iar partea câştigătoare a pus-o în
executare, neopunerea părţii condamnate nu poate fi considerată ca o
achiesare - Cas. I, decizia nr. 2032/1930, în Codul 1944, p. 142-143, nr. 6.
A se vedea şi /. Deleanu, voi. II, p. 80.
A se vedea: G. Săndulescu-Nănoveanu, op. cit., p. 689-705; G.
Tocilescu, op. cit., voi. IU, p. 57-63; V.G. Cădere, op. cit., p. 412-413; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 780/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 77 şi C.S.J., secţia
comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 131/1994, în Dreptul nr.
10-11/1994; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 947/1973, în R.R.D nr.
1/1974, p. 156; cu referire directă la apel, a se vedea şi Trib. Bucureşti, secţia
civilă, decizia nr. 844/1996 şi nr. 663/1996, în Culegere 1993-1997, p. 292,
nr. 22 şi p. 294, nr. 24. Dacă la instanţa de fond parte a fost asociaţia
locatarilor calea de atac nu poate fi declarată de către unii locatari în nume
personal - Trib. Cluj, decizia civilă nr. 437/1981, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 88.
340 Căile de atac
Apelul 341
3.2. Părţile din proces

Reclamantul şi pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei
instanţe, au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii pe calea apelului1.
Desigur, au calitatea de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi
persoanele sau organele cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală
activă, alături de titularii drepturilor, în cazul în care au sesizat prima instanţă
de fond (de exemplu, autoritatea tutelară, atunci când a introdus ea cererea
de chemare în judecată, nu şi atunci când este citată în proces pentru a fi
ascultată). în aceste cazuri, „titularul dreptului” poate şi el declara apel, chiar
dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă de un asemenea organ
căruia legea îi recunoaşte legitimare activă2. De asemenea, au această
calitate terţii care au intrat în proces din iniţiativa lor sau a reclamantului şi
pârâtului. Totuşi, în cazul intervenientului accesoriu, art. 56 C. proc. civ.
prevede în mod expres că apelul sau recursul făcut de el se socoteşte
neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau
recurs3.
Calitatea de parte în proces nu este însă suficientă, fiind necesar
pentru cel care face apel să justifice şi interesul de a ataca hotărârea. Practic
înseamnă că legitimare activă are numai partea care a pierdut procesul,
deoarece cel care a câştigat în faţa primei instanţe nu are interes, nu poate
demonstra drepturile ce i-au fost lezate4. Şi de această dată este vorba de
apelul principal, nu şi de apelul incident sau provocat. în caz de coparticipare
procesuală, oricare dintre participanţii care justifică interes poate declara
recurs, dar - faţă de principiul independenţei procesuale înscris în art. 48 alin.
(1) C. proc. civ. - numai pentru apărarea intereselor proprii în proces, cu
excepţia situaţiei în care lucrează ca mandatar al celorlalţi. Totuşi, în cazul în
care este
vorba de o obligaţie solidară şi indivizibilă, apelul făcut de unul din

coparticipanţi va profita şi celor care nu au făcut apel sau al căror apel a fost
respins fără a fi cercetat în fond1.
Ca şi în faţa instanţei de fond, partea nu este obligată să exercite
apelul personal, ci o poate face printr-un reprezentant convenţional2.
Dacă mandatarul nu este avocat, îşi va justifica calitatea printr-o
procură, sub sancţiunea prevăzută de art. 161 C. proc. civ.
Când partea este reprezentată de avocat, acesta îşi justifică calitatea
prin împuternicirea avocaţială. Potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ. avocatul
care a asistat partea la judecarea cauzei în primă instanţă, poate, chiar fără
mandat, să exercite apelul3, dar pentru susţinerea apelului este necesară o
nouă delegaţie. Dacă însă apelul este introdus de un avocat care nu a asistat
partea la judecata în primă instanţă şi a fost angajat de o altă persoană decât
partea, apelul este valabil declarat numai dacă cel îndreptăţit să-l exercite şi-
1 însuşeşte, ratificând deci actul făcut de o persoană care nu are calitatea de
reprezentant.
Cât priveşte momentul în care trebuie să intervină ratificarea, soluţiile
sunt diferite: într-o opinie se consideră că ea are eficienţă numai dacă se
produce înăuntrul termenului de exercitare, pentru că altfel s-ar eluda
dispoziţiile referitoare la acesta, iar pe de altă parte intimatul nu poate fi
obligat să se judece cu un garant, deoarece titularul dreptului va ratifica
gestiunea numai dacă îi va fi favorabilă4; într-o altă opinie se consideră că
dimpotrivă însuşirea se poate face şi după expirarea termenului, deoarece
altfel ratificarea ar fi transformată într-o operaţie inutilă, din moment ce
partea fiind în termen ar putea efectua chiar ea actul, iar pe de altă parte s-
ar contraveni principiului că ratificarea produce efect retroactiv5. Este
adevărat că
1 Faptul că o parte nu a fost citată în tot cursul primei instanţe, nu-i

răpeşte calitatea de
parte în proces şi, deci, ea are dreptul de a ataca hotărârea cu apel -
Cas. I, decizia
nr. 182/1933, în Codul 1944, p. 142, nr. 25: expertul nefiind parte în
proces, nu poate exercita
apelul sau recursul - vezi şi /. Deleanu, V. Deleanu, Probleme de
procedură civilă din practica
Tribunalului Judeţean Cluj, în R.R.D. nr. 8/1989, p. 35-37. Mai recent
însă, în mod surprin
zător, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 213 alin. (2) şi cele ale art. 296
C. proc. civ., s-a admis
un apel declarat de expert, pe motiv că prima instanţă a omis să-i
acorde diferenţa de onorariu -
CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 415/2000, în Culegere 2000-
2001, p. 31, nr. 10.
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 541/1976, în R.R.D. nr.
10/1976, p. 63.
3 C.S.J., secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
875/1995, Culegere
de decizii pe anul 1995, p. 618 (instanţa supremă precizează că aceeaşi
soluţie se impune şi
dacă partea în favoarea căreia a intervenit îşi retrage apelul sau
recursul) - C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 2009/2000, în B.J.C.D. pe anul 2000, Ed. Iuris Argessis, Curtea
de Argeş, p. 150;
CA. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 2674/1999, în Culegere
1999, p. 220, nr. 28 şi
CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 268/2000, în Culegere de
practică judiciară în
materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 264, nr. 23.
4 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 13/1951, în J.N. nr. 4/1951, p. 449-
450. S-a decis totuşi
că în materie de interdicţie, partea faţă de care s-a respins cererea
poate exercita calea de atac,
fără a-i putea fi opusă excepţia lipsei de interes, deoarece urmăreşte să
fie pus sub protecţia
acestei instituţii - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 835/1955, în
CD. 1955, voi. I, p. 247.
1 Vezi l.G. Săndulescu-Nănoveanu, op. cit., p. 706.709; G.

Tocilescu, op. cit., voi. III,
p. 63-64; CA. Constanţa, decizia civilă nr. 71/1993, în Culegere de
jurisprudenţă pe anii
1993-1994, Ed. Dobrogea, Constanţa, 1994, p. 137, nr. 4.4; C.S.J., secţia
civilă, decizia
nr. 209/1992, în Culegere de decizii pe anii 1990-1992, p. 298.
2 S-a decis că dacă municipiul Bucureşti a fost reprezentat în primă
instanţă de Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, prin consilierul său juridic, ca
reprezentant convenţional,
apelul exercitat de municipiul Bucureşti, prin primarul general, nu poate
fi respins ca fiind
introdus de o persoană fără calitate, deoarece primarul a acţionat în
calitate de reprezentant, în
temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Altfel spus, calitatea de
parte nu trebuie con
fundată cu calitatea de reprezentant - C.S.J., secţia civilă decizia nr.
2828/2001, în Dreptul
nr. 4/2002, p. 235-236.
3 Vezi CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3350/2000, în
Culegere 2000,
p. 282, nr. 35.
4 CA. Timişoara, decizia civilă, nr. 200/1952, în J.N. nr. 4/1952, p.
591; Al. Velescu,
Recursul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 44; /. Furdui, Gh. Simion,
notă la decizia
civilă nr. 881/1965 a Trib. Reg. Banat, în J.N. nr. 4/1966, p. 140-141; Trib.
jud. Olt, decizia
civilă nr. 678/1976, în R.R.D., nr. 3/1978, p. 50; /. Stoenescu, S.
Zilberstein, Drept procesual
civil. Căile de atac şi procedurile speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
5 Trib. reg. Banat, decizia civilă nr. 881/1965, în J.N. nr. 4/1966, p.
139; M. Georgescu,
Al. Oproiu, notă la decizia civilă nr. 678/1976 a Trib. jud. Olt, în R.R.D. nr.
3/1978, p. 51-52.
342 Căile de atac

doctrina şi jurisprudenţa interbelică ofereau prima soluţie1, dar atunci
art. 316 alin. (3) C. proc. civ. prevedea în mod expres că „apelul iscălit de
altă persoană va putea fi ratificat în termen”. O asemenea dispoziţie nu se
regăseşte astăzi în cod. Tocmai de aceea, se pare că poziţia instanţei
supreme este în sensul celei de-a doua soluţii, deoarece a decis că faptul
prezentării titularului dreptului în instanţa de apel sau de recurs urmează a
se considera o confirmare a mandatului de reprezentare şi că în orice caz
instanţa, dacă are vreo îndoială, în baza rolului activ, va trebui să stabilească
adevărul prin întrebări puse părţii. Or acest lucru se petrece după expirarea
termenului .
3.3. Persoane care nu au luat parte la judecata de fond
Terţii, care nu au fost părţi în proces, nu au dreptul de a face apel,
chiar dacă ar fi interesaţi în cauza respectivă4. în mod excepţional, se
recunoaşte acest drept unor persoane care nu au luat parte la judecata în
primă instanţă în următoarele situaţii :
1 A se vedea: V.G. Cădere, op. cit., p. 412; Cas. II, decizia nr.
779/1932, în /. Stoenescu,
Gh. I. Pădurarii, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 185, nr. 52.
2 Tocmai de aceea surprinde o soluţie recentă, în care s-a reţinut
că semnarea cererii de
apel de avocat, în lipsa unei împuterniciri de a se exercita calea de atac
în numele părţii, nu
întruneşte condiţiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ.,
întrucât semnătura ape
lantului este o condiţie a valabilităţii cererii, conform art. 287 C. proc .
civ ., sancţiunea lipsei
semnăturii fiind nulitatea - CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.
127/2000, în Cule
gere 2000-2001, p. 35, nr. 13. în considerentele deciziei nu se face
referire la art. 69 alin. (2)
şi nici la art. 133 alin. (2), la care art. 287 alin. (2) teza a doua face
trimitere, nevorbindu-se
bineînţeles nici despre ratificare.
3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 611/1970, în /. Mihuţă,
Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 (citat în
continuare Repertoriu
II), p. 389; /. Mihuţă, Probleme de drept procesual civil din practica
Tribunalului Suprem, în
R.R.D. nr. 1/1972, p. 101-102.
4 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 923/1971, în Repertoriu II,
p. 389; Trib. jud. Argeş,
decizia civilă nr. 1413/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 59-60. O astfel de
persoană străină de
proces, poate sesiza procurorul pentru ca acesta să exercite apelul sau
recursul, ori poate folosi,
după caz, calea contestaţiei la executare, a acţiunii în revendicare sau a
acţiunii în constatare etc.
- Trib. Suprem, colegiul civil decizia nr. 1139/1967, CD. 1967, p. 297.
Astfel, moştenitorul care
nu a participat la prima instanţă, unde s-au împărţit bunurile succesiunii,
deoarece nu a fost
introdus în proces, dacă deţine bunuri succesorale poate invoca
inopozabilitatea hotărârii pe calea
contestaţiei la executare, iar atunci când nu deţine asemenea bunuri
poate introduce o acţiune de
partaj, chemând în judecată pe toţi comoştenitorii şi opunându-le
excepţia de nulitate rezultată
din art. 797 C. civ., dacă s-ar prevala de hotărârea pronunţată fără
participarea lui -
/. Stoenescu, notă la sentinţa civilă nr. 213/1958 a Trib. pop. rai.
Corabia, în J.N. nr. 5/1958,
p. 876. Desigur, moştenitorul ar putea sesiza şi pe procuror pentru
exercitarea apelului. In
sensul, greşit după noi, că ar putea exercita chiar calea de atac, vezi: D.
Rizeanu, C. Oprişan,
I. Băcanu, M. Ionescu, Consideraţii pe marginea unor probleme de drept
civil, de familie,
cooperatist-agricol şi de drept procesual civil, în R.R.D. nr. 7/1968, p.
118-119.
5 A se vedea: I.G. Săndulescu-Nănoveanu, op. cit., p. 697-699; G.
Tocilescu, op. cit, p. 58;
Al. Velescu, op. cit., p. 37-41; Pentru unele rezerve, a se vedea, M.
Chelaru, Consideraţii
Apelul -,A*
a) dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează
obiectul litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii
de fond, şi înainte de expirarea termenului de apel, poate uza de calea
apelului şi a recursului;
b) creditorul chirografar, în baza art. 974 C. civ., poate exercita apelul
ori recursul pe calea acţiunii oblice, subrogatorii în numele debitorului său, cu
excepţia cauzelor cu caracter strict personal.
3.4. Procurorul
Potrivit art. 129 din Constituţie, Ministerul Public poate exercita, în
condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar art. 45
alin. (5) C. proc. civ. dispune, de asemenea, că procurorul poate, în condiţiile
legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri. Deci, el poate
exercita şi apelul.
Legea nu condiţionează dreptul procurorului de participarea sa la prima
judecată de fond, astfel că poate declara apel indiferent dacă a avut sau nu
poziţia de parte la prima instanţă. De asemenea, legea nu restrânge dreptul
la apel, ca şi în cazul pornirii procesului, şi deci poate exercita calea de atac
împotriva oricăror hotărâri, astfel cum precizează şi art. 45 alin. (5) în
redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. în acest fel s-a
curmat o veche controversă, existând soluţii în sensul că procurorul nu putea
exercita căile de atac în acţiunile cu caracter strict personal1. Este firesc să
fie aşa, deoarece în fiecare proces, în afară de interesele părţilor există şi un
interes social major general, al apărării ordinii de drept, astfel încât
procurorul nu poate rămâne indiferent la eventualele încălcări de lege, chiar
dacă este vorba de acţiuni cu caracter strict personal.
§4. Sesizarea instanţei de apel
In legătură cu această problemă sunt de examinat aspectele
referitoare la instanţa competentă să soluţioneze apelul, termenul de
exercitare a apelului şi cererea de apel.
Potrivit art. 2 pct. 2, art. 3 pct. 2 şi art. 282 alin. (1) C. proc. civ., în
redactarea dată prin Legea nr. 219/2005, judecata apelului este de
competenţa tribunalului, dacă se atacă o hotărâre pronunţată în primă
instanţă de către judecătorie, şi de competenţa curţii de apel, dacă calea de
atac se exercită împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă de către
tribunal. Rezultă, deci, că instanţa supremă nu are competenţa de a soluţiona
apeluri.
referitoare la aplicarea principiului disponibilităţii - în materie civilă - la
instanţa de apel, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 60.
Vezi pentru controversele existente sub imperiul vechii reglementări,
VM Ciobanu, voi. II, p. 339-340.
344 Căile de atac

4.2. Termenul de apel
A. Durată şi punct de plecare
Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile
de la comunicarea hotărârii1, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit art. 101
alin. (1) C. proc. civ., termenul se socoteşte pe zile libere, iar în aplicarea art.
101 alin. (4), în cazul în care termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare
legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul
primei zile de lucru următoare .
Este de semnalat, în primul rând, în legătură cu momentul de la care
curge termenul, că art. 284 alin. (2) şi (3) consacră două cazuri de
echivalenţă, asimilând comunicării hotărârii făcute în vederea exercitării
apelului comunicarea acesteia odată cu
' Desigur, pentru a avea ca efect curgerea termenului de apel,
comunicarea hotărârii trebuie să se fi făcut potrivit dispoziţiilor legale: dacă
semnătura de pe dovada de comunicare este indescifrabilă, iar agentul nu a
identificat persoana căreia i-a predat actul, comunicarea nu este legală (CA.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 338/2000, în Culegere 2000-2001, p.
197, nr. 33); comunicarea sentinţei făcută mandatarului, care a fost
împuternicit să reprezinte partea în faţa oricăror instanţe, de orice grad, până
la soluţionarea procesului, să îndeplinească şi să primească toate actele de
procedură şi să folosească orice cale de atac este valabil făcută şi nu este
necesar să se comunice hotărârea şi părţii (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 392/1997, în Culegere 1993-1997, p. 295, nr. 26); dacă
comunicarea s-a făcut la adresa indicată în cererea de chemare în judecată şi
în cereri ulterioare, unde s-a făcut şi comunicarea celorlalte acte de
procedură nu se poate reţine că procedura nu a fost legal îndeplinită, chiar
dacă nu s-a indicat numărul blocului şi etajul (CA. Braşov, decizia nr.
724/R/1997, în Culegere de practică judiciară 1997, Ed. Omnia Uni S.A.S.T.
Braşov, 1998, p. 131, nr. 66); dacă partea nu comunică instanţei, în condiţiile
legii, schimbarea domiciliului (sediului) comunicarea sentinţei la domiciliul
indicat în cererea de chemare în judecată este valabil făcută. în cazul în care
însă partea a înştiinţat instanţa, comunicarea trebuie făcută la noul domiciliu
indicat (CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 528/1996, în Culegere
de practică judiciară civilă 1993-1998, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 1996,
nr. 37; C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4403/1999, în Juridica nr. 4/2000,
p. 165; CA. Timişoara, decizia nr. 1326/1996, în Revista Cercului juridic
bănăţean nr. 9/1997, p. 76, nr. 1). Data comunicării unui act de procedură se
stabileşte în raport cu data din dovada de comunicare şi nu în raport cu data
la care partea a făcut operaţiunea de înregistrare în registrul său de evidenţă
a corespondenţei (CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1361/1999, în Jurisprudenţa Curţii
de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p. 190, nr. 151).
2 Vezi şi CA. Bucureşti, secţia a ffl-a civilă, decizia nr. 158/2000, în
Culegere 2000, p. 277, nr. 31. Dacă apelul a fost trimis recomandat prin
poştă înainte de împlinirea termenului, el se socoteşte îndeplinit în termen,
chiar dacă a ajuns la instanţă după împlinirea termenului -CA. Timişoara,
decizia civ. 1173/1996, în Revista Cercului juridic bănăţean, nr. 9/1997, p. 84,
nr. 18; CA. Suceava, decizia civil nr. 915/1999, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 631, nr.
27; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 645/2000, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în
materie civilă pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 227, nr. 144.
Apelul ->AC
somaţia de executare1 şi depunerea cererii de apel înainte de a se
comunica hotărârea , termenul curgând de la data comunicării în vederea
executării sau de la data depunerii cererii de apel. La aceste două cazuri,
specifice apelului şi recursului, trebuie adăugat şi unul general, prevăzut de
art. 102 alin. (2) C. proc. civ., în sensul căruia termenul de apel va începe să
curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea hotărârii către adversar,
de la data când a cerut-o. Este interpretarea care se dă de multă vreme
textului3. Cazurile de echipolentă sunt de strictă interpretare şi nu pot fi
extinse prin analogie4. Pe de altă parte, s-a decis că dacă sentinţa primei
instanţe cuprinde o eroare materială, înlăturarea acesteia prin încheiere de
către acea instanţă nu are efect novator sau modificator al termenului de
apel împotriva sentinţei şi nici nu este de natură să proroge acest termen5.
în al doilea rând, trebuie observat, că art. 284 alin. (1) îngăduie şi
derogări de la termenul de drept comun pe care-1 stabileşte. Aceste derogări
pot viza numai durata sau numai punctul de plecare al termenului ori atât
durata, cât şi punctul de plecare. De exemplu, art. 619 alin. (1) C. proc. civ.
dispune în materia divorţului că termenul de apel este de 30 de zile de la
comunicare; art. 62 alin. (3) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului
la ordin, precum şi art. 54 alin. (3) din Legea nr. 59/1934 asupra cecului
prevăd un termen de 15 zile de la pronunţare pentru exercitarea apelului
împotriva hotărârii pronunţate asupra opoziţiei6. Pentru procuror, termenul
de apel curge de la pronunţarea hotărârii, cu excepţia situaţiilor în care a
participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea
hotărârii [art. 284 alin. (4)]. Deşi soluţia pare ciudată, ea este logică,
deoarece dacă procurorul a participat la proces a avut calitatea de parte şi
deci hotărârea trebuie să i se comunice. în celelalte cazuri, procurorul, în
temeiul art. 129 din Constituţia revizuită şi al art. 45 alin. (5) C. proc. civ.,
poate exercita calea de atac, dar hotărârea nu i se comunică şi deci termenul
curge de la pronunţare.
i
A se vedea: CA. Bucureşti, secţia a Hl-a civilă, decizia nr. 2632/1999,
în Culegere 1999, p. 234, nr. 38 şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
718/2000, în Culegere 2000-2001, p. 34, nr. 14.
2 Cas. Buc, I, 1883, în Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat,
Ed. Librăriei Socec,
Bucureşti, 1921, p. 474, nr. 31; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
116/1995, în CD 1995
p. 270-271.
3 A se vedea: /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 432-433; V.M.
Ciobanu, voi. I, p. 462.
CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 533/1994, în Culegere
1993-1998, p. 151, nr. 2 (referatul întocmit de arhivarul judecătoriei nu poate
înlocui actul procedural întocmit potrivit dispoziţiilor art. 100 C. proc. civ.); a
se vedea şi B. Diamant, V. Luncean (I) şi Gh. Comăniţă (II), în legătură cu
efectele declarării apelului - în cauzele civile - înainte de comunicare, în
Dreptul nr. 9/1998, p. 68-69 şi p. 70-71 (termenul de apel nu curge pentru
partea care a pierdut procesul de la trimiterea hotărârii prin scrisoare
recomandată de către partea câştigătoare).
CA. Braşov, decizia civilă nr. 8/A/1994, în Culegere de practică
judiciară 1994, Ed. Disz Tipo- Săcele, Braşov, 1995 p. 51, nr. 18.
Vezi şi CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 272/2000, în
Culegere 2000-2001, P-32,nr. 11.
346
Căile de atac
B. întreruperea termenului de apel
în art. 285 şi art. 286 C. proc. civ. se prevăd două cazuri de întrerupere
a termenului de apel, şi anume: moartea părţii care are interes să facă apel şi
moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea.
în primul caz, se va face din nou o singură comunicare a hotărârii, la
cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără deci să se arate
numele şi calitatea fiecărui moştenitor, urmând ca termenul de apel să
înceapă să curgă din nou de la această comunicare. Pentru moştenitorii
incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi, ori în caz de moştenire
vacantă, termenul de apel va curge numai din ziua în care se va numi
tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu. Pentru ca moştenitorii să
nu aibă rezerve în exercitarea căii de atac, în art. 285 alin. (3) se precizează
că apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii.
Dacă a intervenit moartea mandatarului căruia i s-a făcut
comunicarea, se va face o nouă comunicarea părţii, la domiciliul ei, şi de la
această dată termenul de apel va începe să curgă din nou.
Tot ca un caz de întrerupere este analizat şi art. 103 C. proc. civ., care
permite părţii ce nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege,
datorită faptului că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa
sa să o exercite în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi
termen fiind necesar să se arate şi motivele împiedicării1.
După încetarea cauzei de întrerupere va începe să curgă un nou
termen de apel. Totuşi, între acest ultim caz de întrerupere şi celelalte două
există o deosebire: în cazul prevăzut de art. 103 va curge din nou un termen
invariabil de 15 zile, indiferent de durata termenului întrerupt, în timp ce în
cazurile prevăzute de art. 285 şi 286, după încetarea împiedicării va curge un
termen de aceeaşi durată.
Ar fi fost util, ca la reintroducerea apelului în cod, în anul 1993, fiind
specific acestei căi de atac, să se prevadă şi efectul suspensiv de executare a
termenului de apel, cum procedează, de exemplu, art. 539 C. proc. civ.
francez: „Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă.
Apelul exercitat în termen este de asemenea suspensiv de executare”. Prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 s-a introdus la art. 284 alin. (5) care
stabileşte că apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de
primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Deci, nici în
actuala reglementare nu se arată că însuşi termenul de apel este suspensiv
de executare, dar această soluţie nu poate fi pusă la îndoială.
C. Sancţiunea nerespectării termenului de apel
Termenul de apel fiind un termen legal imperativ, în caz de
nerespectare atrage sancţiunea decăderii2. După cum am arătat mai sus,
numai în cazul în care partea
1 /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 35-36; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 463;
G. Boroi, voi. II,
p. 33-34.
2 Vezi şi CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 683/2000, în
Culegere 2000-2001,
p. 37, nr. 15.
347
Apelul
interesată dovedeşte că nu a putut exercita calea de atac în termen
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, poate solicita, în temeiul art. 103
C. proc. civ., repunerea în termen1. Soluţionarea cererii este de competenţa
instanţei de apel.
Apelul introdus peste termen va fi respins ca tardiv, iar introducerea
unui al doilea apel nu este posibilă. Hotărârea se definitivează pe data
expirării termenului de apel şi nu la data respingerii apelului ca tardiv.
împotriva unei asemenea hotărâri nu se mai poate exercita nici recursul. Sau,
mai exact, un eventual recurs poate viza numai problema tardivităţii apelului.
4.3. Cererea de apel şi efectele ei
A. Cuprinsul şi timbrarea cererii de apel
Potrivit art. 287 alin. (1) C. proc. civ. cererea de apel trebuie să
cuprindă: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi
domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi de
drept, pe care se întemeiază apelul; 4. dovezile invocate în susţinerea
apelului; 5. semnătura.
Cerinţele referitoare la hotărârea care se atacă şi la semnătură (pct. 2
şi 5) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele privind motivele şi
dovezile (pct. 3 şi 4) sub sancţiunea decăderii2. Potrivit art. 287 alin. (2),
cerinţele de la pct. 2, 3 şi 4 pot fi împlinite până la cel mai târziu la prima zi
de înfăţişare, iar lipsa semnăturii în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.,
adică în cursul judecăţii. Dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul
va trebui se semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar
când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost cerută nulitatea3.
S-a decis că nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa părţii
faptul că jurisconsultul unităţii a fost în concediu de odihnă, iar apoi în
concediu medical - vezi: CA. Braşov, decizia civilă nr. 6/A/1997, în Culegere
1994-1998, p. 132, nr. 67. Cererea de repunere în termen care nu a fost
făcută în 15 zile de la încetarea împiedicării va fi şi ea respinsă ca tardivă -
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1561/1998, în Culegere de
practică judiciară civilă 1998, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 219, nr. 46.
2 Reamintim că, potrivit art. 105 alin. (2) teza a doua, nulităţile
exprese prezintă semnificaţie numai pe planul probei vătămării, în sensul că
vătămarea se prezumă în cazul lor până la proba contrarie. Pe de altă parte,
unele instanţe aplică art. 306 C. proc. civ., din materia recursului, deci
nulitatea, în cazul în care apelul nu este motivat, procedeu într-adevăr
inadmisibil în cazul existenţei unei norme speciale - vezi, în acest sens, CA.
Braşov, decizia civilă nr. 57/R/1995, în Culegere de practică judiciară pe anul
1995, Braşov, 1996, p. 46, nr. 63.
Cerinţele art. 133 alin. (2), aplicabile şi cererii de apel, trebuie
observate de instanţă, aceasta neputând să procedeze la anularea cererii
fără a pune în discuţia părţilor lipsa semnăturii - CA. Braşov, decizia civilă nr.
278/R/1997, în Culegere 1997, p. 130, nr. 64; CA. Cluj, secţia civilă decizia nr.
1748/2000, în Culegere de practică judiciară 2000, voi. I,
348 Căile de atac

Unele precizări ni se par necesare în legătură cu primele patru
elemente:
După cum se observă, art. 287 alin. (1) pct. 1 pretinde ca în cerere să
se arate numele şi domiciliul sau reşedinţa ori sediul ambelor părţi, apelant şi
intimat, dar textul nu prevede aceste cerinţe sub sancţiunea nulităţii. Este
firesc, deoarece la acest moment figurează în dosarul cauzei, dar faptul că nu
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, nu înseamnă că nu se poate invoca
nulitatea, ci, este necesar ca cel ce ridică excepţia să dovedească vătămarea
suferită prin lipsa cerinţei şi faptul că această vătămare nu poate fi altfel
înlăturată. De altfel, în jurisprudenţa mai veche s-a decis constant că nu se
poate anula un apel dacă există în dosar suficiente date pentru identificarea
părţilor şi a domiciliului acestora .
în legătură cu cerinţa vizând hotărârea care se atacă, este de observat
că legea nu stabileşte elementele de identificare, dar în mod firesc trebuie
menţionate: instanţa care a pronunţat-o, numărul şi data pronunţării. S-a
decis însă că nu se poate anula apelul chiar dacă nu se arată numărul ei sau
data acesteia, în situaţia în care cererea de apel cuprinde elemente
suficiente care să permită cu certitudine identificarea hotărârii primei
instanţe2.
Cât priveşte cerinţa de a arăta în cerere motivele de fapt şi de drept
pe care se sprijină apelul, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 292 alin.
(1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea
instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele
invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în
întâmpinare. Sub aspectul ce ne interesează aici motivarea apelului, din
corelarea art. 284 alin. (1) pct. 3 şi art. 292, rezultă, în primul rând, că părţile
pot folosi în apel motivele invocate în faţa primei instanţe şi deci instanţa de
apel este obligată să se pronunţe cu privire la ele. Este firesc să fie aşa
deoarece din art. 292 rezultă caracterul devolutiv al apelului, ceea ce
presupune o rejudecare în fond. Dar, apelul este totuşi o cale de atac prin
care se critică o hotărâre de primă instanţă, astfel încât legea pretinde
apelantului să arate nemulţumirile sale faţă de modul în care s-a desfăşurat
judecata de fond şi faţă de hotărârea atacată, în fapt şi în drept. Rezultă,
deci, în al doilea rând, că în cererea de apel nu trebuie repetate motivele din
cererea de chemare în judecată, întâmpinare sau cererea recon-venţională
ori cererea de intervenţie etc, ci este necesară o expunere a justificării
apelului, care stabileşte şi limitele în care va avea loc judecata în apel. în
jurisprudenţa mai veche constant se decidea că nu e motivare declaraţia
apelantului că
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 361. Pentru o soluţie greşită în care
s-a anulat apelul la prima zi de înfăţişare, în lipsa apelantului şi fără ca acesta
să fie înştiinţat de lipsa constatată, vezi Trib. Bucureşti, secţia a IV-a, decizia
nr. 1444/1994, în Culegere 1993-1997, p. 289-290, nr. 19.
1 Cas. I, decizia nr. 279/1945, decizia nr. 328/1945, decizia nr.
719/1945 şi decizia
nr. 376/1946, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op.
cit., p. 174-176, nr. 2 ter,
4 ter şi 6. Pentru o situaţie în care instanţa a anulat în mod greşit
cererea de apel, cu motivarea
că prenumele avocatului a fost greşit menţionat, vezi: CA. Braşov,
decizia civilă
nr. 510/R/1997, în Culegere 1997, p. 133, nr. 68.
2 Cas. I, decizia nr. 745/1934, în Codul 1944, p. 151, nr. 16.
Apelul 349
susţine motivele acţiunii sau simpla trimitere la concluziile de la prima
instanţă1. Această trimitere este suficientă pentru a arăta intenţia de a fi
avute şi ele în vedere, astfel cum prevede art. 292, şi deci nu trebuie
repetate, deoarece sunt cunoscute de la prima instanţă aşa încât trebuie
dezvoltate în scris numai motivele noi care au determinat exercitarea căii de
atac . Tocmai deoarece motivarea apelului presupune evidenţierea cauzelor
de nemulţumire, s-a decis că ea nu poate să rezulte numai din indicarea unei
probe3.
Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul trebuie
menţionate în cererea de apel sau depuse până cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare, astfel cum rezultă din art. 287 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.4 Dacă ele
nu au fost invocate în aceste condiţii, apelantul este decăzut din acest drept,
dar apelul nu va fi respins ca nemotivat, deoarece, astfel cum am arătat, art.
292 C. proc. civ., permite părţilor să se folosească în faţa instanţei de apel de
motivele invocate la prima instanţă. Faţă de
1 Cas. III, nr. 766/1934 şi Cas. I, decizia nr. 1211/1933, în /.
Stoenescu, Gh.D. Păduraru,
G. V. Protopopescu, op. cit., p. 184, nr. 50 şi 51.
2 Cas. II, decizia nr. 86/1933 şi Cas. I, decizia nr. 401/1941 şi
/. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 178, nr. 16,
p. 220, nr. 16 şi
p. 228, nr. 57; Cas. I. decizia nr. 747/1940, în Codul 1944, p. 155, nr. 6.
Instanţa nu poate
soluţiona apelul pe baza unor motive ce nu sunt cuprinse în cererea de
apel şi nu au fost puse
în discuţia părţilor - CA. Braşov, decizia civilă nr. 296/R/1999, în Culegere
de practică
judiciară 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 65, nr. 3.
3 Cas. I, decizia nr. 33/1943 şi decizia nr. 21/1946, în /. Stoenescu,
Gh.D. Păduraru,
G.V. Protopopescu, op. cit., p. 175, nr. 3 şi p. 177, nr. 11. Dezvoltarea
unui principiu de drept
chiar fără indicarea textului de lege referitor la acel principiu, constituie
însă motivare - Cas.
III, decizia nr. 867/1930, în Codul 1944, p. 151, nr. 20.
S-a decis că, faţă de actuala reglementare, spre deosebire de cererea
de apel care se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, motivele de
apel pot fi depuse şi direct la instanţa de apel - CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 1958/2000, în Culegere 2000, p. 278, nr. 32. S-a precizat
într-o decizie că din formularea textului rezultă că motivele pot fi depuse şi la
prima zi de înfăţişare - CA. Constanţa, decizia civilă nr. 118/1993, în Culegere
1993-1994, p. 128, nr. 21. Dimpotrivă, în doctrină s-a considerat că din
coroborarea prevederilor art. 287 cu cele ale art. 291 rezultă că motivele
trebuie depuse/rână Ia prima zi de înfăţişare - vezi: B. Diamant, V. Lunceanu,
în legătură cu termenul de depunere a motivelor de apel în procedura civilă,
în Studii de drept românesc nr. 3-4/1998, p. 295-296. înclinăm spre această
din urmă soluţie deoarece nu numai că este mai aproape de litera textului, ci
este şi în spiritul ideii de celeritate care trebuie să caracterizeze o
reglementare eficientă. Noi am propus de altfel ca la discutarea O.U.G. nr.
138/2000, în vederea aprobării prin lege, să se elimine această dispoziţie şi
motivarea să se poată face numai prin cererea de apel, dacă termenul curge
de la comunicare. în orice caz la prima zi de înfăţişare apelantul nu va putea
cere amânarea cauzei pentru depunerea motivelor de apel deoarece, faţă de
prevederile legii, termenul fiind depăşit amânarea ar fi inutilă - Cas. II, decizia
nr. 1117/1936 şi Cas. I, decizia nr. 502/1946, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru,
G.V. Protopopescu, op. cit., p. 174, nr. 41 şi p. 183, nr. 40. Pe de altă parte,
nu putem fi de acord cu soluţia în sensul că motivarea s-ar putea face şi oral,
la prima zi de înfăţişare - vezi, în acest sens, CA. Suceava, decizia civilă nr.
76/1999, în Culegere 1999, p. 67, nr. 32.
350
Căile de atac
Apelul 351
punctul nostru de vedere, exprimat după reintroducerea apelului prin

Legea nr. 59/1993', s-au formulat şi rezerve2, arătându-se că dacă apelul nu
poate fi respins ca nemotivat nu se vede eficienţa sancţiunii decăderii,
prevăzută expres de către lege3. Nu trebuie însă confundată decăderea, care
este o sancţiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a fost
făcut în termen şi respingerea cererii, care este consecinţa decăderii. In
materia apelului, sancţiunea decăderii are eficienţă deoarece dacă apelantul
nu a arătat în cerere sau la prima zi de înfăţişare motivele, nu va mai putea
propune şi susţine motive noi, care nu au fost avute în vedere la prima
instanţă4.
Controversa a fost eliminată de Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000,
care modifică art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că: în cazul în care
apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind
motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa,
în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
In legătură cu motivarea apelului, mai trebuie cercetat un aspect.
Există, astfel cum am arătat, şi situaţii în care termenul de apel curge de la
pronunţare. în privinţa motivării apelului aveam însă o singură indicaţie şi
anume cea din art. 287 C. proc. civ. la care ne-am referit, deoarece nici
Legea nr. 59/1993 şi nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 nu
au prevăzut un text, similar celui de la recurs, care să stabilească cum se
face motivarea apelului în cazul în care termenul de apel curge de la
pronunţare. Lipsa a fost remediată prin Legea nr. 219/2005, care a introdus
la art. 287 un alineat nou, alin (4), care stabileşte că „termenul pentru
depunerea motivelor de apel se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar
dacă apelul s-a făcut mai înainte de comunicare”. Deci, în prezent se va face
aceeaşi distincţie ca la recurs: există un singur termen atât pentru
introducerea, cât şi pentru motivarea apelului, în cazul în care termenul de
apel curge de la comunicarea hotărârii, în cazul în care comunicarea hotărârii
s-a făcut odată cu somaţia de executare şi în cazul în care
V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă în
materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (I), în Dreptul nr. 2/1994, p. 8-9.
2 M. Chelaru, op. cit., p. 60-61.
3 A se vedea, pentru soluţia respingerii, C.S.J., secţia comercială,
Dreptul nr. 8/1996, p. 130; CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 1037/1999 (apel
respins ca
nefondat pentru nemotivare), în Culegere de practică judiciară sem. I
1999, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 358, nr. 68; M. Gaiţă, MM. Pivniceru, notă la decizia
civilă nr. 100/2000
a CA. Iaşi, în Jurisprudenţa 2000, p. 231-232. în situaţia în care prima
instanţă a admis
cererea pe baza lipsei la interogatoriu a pârâtului (art. 225 C. proc. civ.),
iar acesta face apel,
s-a decis că cererea sa va fi primită chiar fără motivare, deoarece nu are
ce motive de apel să
propună în afară de faptul introducerii cererii şi de acela al prezenţei în
instanţă pentru a
răspunde la interogatoriu sau a combate probele ce eventual s-ar face
contra ei - Cas. I., decizia
nr. 830/1930 şi decizia nr. 595/1941, în /. Stoenescu, Gh. D. Păduraru,
G.V. Protopopescu,
op. cit., p. 177-178, nr. 13.
4 A se vedea şi T. Pungă, notă critică la decizia nr. 627/A/1998 a
Trib. Botoşani, secţia
civilă, în Dreptul nr. 3/1999, p. 171-172. Declaraţia avocatului
apelantului că renunţă la unele
motive de apel, trebuie însoţită de o procură specială în acest sens - CA.
IlI-a civilă, decizia nr. 3208/2000, în Culegere 2000, p. 267, nr. 24.
partea a cerut să se comunice hotărârea părţii potrivnice, deoarece se

presupune că partea a luat cunoştinţă de cuprinsul hotărârii; dimpotrivă,
există două termene, unul pentru exercitarea apelului şi unul, de aceeaşi
durată, pentru motivarea apelului, dar care curge numai de la comunicarea
hotărârii, în cazul în care termenul de apel curge de la pronunţare şi în cazul
în care partea interesată a declarat apel înainte de a i se comunica hotărârea
de primă instanţă.
Referitor la dovezile invocate în susţinerea apelului, care, aşa cum
arătam, pot fi indicate până la prima zi de înfăţişare în apel, art. 287 alin. (3)
C. proc. civ. precizează că atunci când dovezile propuse sunt martori sau
înscrisuri nearătate la prima instanţă, sunt aplicabile condiţiile prevăzute de
art. 112 pct. 5 C. proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată. Deci,
simpla menţiune făcută în cererea de apel că se vor propune probe, fără a se
arăta care sunt aceste probe, nu satisface cerinţele legii şi, în acest caz,
cererea trebuie completată, sub sancţiunea decăderii, până cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare1. Pe de altă parte, nu trebuie omis că, potrivit art. 292
C. proc. civ., în faţa instanţei de apel se pot folosi şi dovezile invocate la
prima instanţă2, iar instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea
probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. In orice caz, dacă dovezile
nu au fost propuse în condiţiile art. 287 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi partea a
fost decăzută din dreptul de a mai solicita probe, cererea de apel nu poate fi
respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată, deoarece, astfel cum am
arătat deja, partea va putea folosi dovezile invocate la prima instanţă.
în legătură cu timbrarea apelului, art. 11 alin. (1) din Legea nr.
146/1997, astfel cum a fost modificată, stabileşte că cererea de apel, dacă
legea nu prevede în mod expres scutirea, se taxează 50% din taxa datorată
pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima
instanţă sau din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi
acţiunilor evaluabile în bani3. Potrivit art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, se
timbrează cu o taxă fixă apelul împotriva următoarelor hotărâri judecătoreşti:
încheierile de scoatere în vânzare a bunurilor în acţiunea de partaj; hotărârile
de
' A se vedea: Cas. I, decizia nr. 2544/1937 şi decizia nr. 1250/1939,
în /. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 180-181, nr.
21 şi 32; Cas. I, decizia nr. 187/1941, în Codul 1944, p. 151, nr. 22.
2 Invocarea oral în faţa instanţei de apel a unei probe propuse şi
discutate în faţa primei
instanţe, nu poate constitui surprindere pentru adversar, chiar dacă nu
este indicată în cererea
de apel, iar instanţa superioară, în baza efectului devolutiv al apelului,
este chemată şi
autorizată să o examineze - Cas. II, decizia nr. 287/1937, în /. Stoenescu,
Gh.D. Păduraru,
G.V. Protopopescu, op. cit., p. 182, nr. 38. Instanţa de apel îşi poate
chiar întemeia soluţia pe
baza unei probe administrate numai de prima instanţă - Cas. I, decizia
nr. 580/1937, în
/. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 224, nr. 38.
3 Cuantumul taxei de timbru legal datorată corespunde valorii
debitului contestat, evaluată
în moneda naţională, corespunzător cursului de schimb valabil la data
înregistrării căii de atac,
neavând relevanţă valoarea pretenţiilor precizate în faţa primei instanţe,
respectiv taxa achitată
în dosarul de fond - CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.
1308/2000, în Culegere
2000-2001, p. 398, nr. 279.
352 Căile de atac
Apelul oc->
declinare a competenţei şi de dezînvestire; hotărârile de anulare a

cererii ca netimbrată sau nesemnată; hotărârile prin care s-a respins cererea
ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat.
Distinct de taxa judiciară de timbru, cererea de apel se timbrează şi cu
timbru judiciar.
In cazul în care cererea nu se timbrează ori se timbrează insuficient
instanţa va pronunţa anularea apelului. Sancţiunea nu intervine însă
automat, ci partea trebuie înştiinţată despre necesitatea timbrării şi numai
dacă partea nu se conformează se va proceda la anularea cererii1.
B. Depunerea cererii de apel
Potrivit art. 288 C. proc. civ., depunerea apelului se face, sub
sancţiunea nulităţii2, la instanţa a cărei hotărâre se atacă3, adăugându-se la
cerere atâtea copii câţi intimaţi sunt. După împlinirea termenului de apel
pentru toate părţile, dosarul va fi înaintat, de preşedinte, instanţei de apel,
împreună cu apelurile făcute4. în mod excepţional, dacă s-a făcut cerere
pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţe, apelul va fi trimis de
îndată instanţei superioare. Aceste dispoziţii se aplică în cazul apelului
principal, în timp ce, astfel cum am precizat deja, apelul incident şi apelul
provocat se depun direct la instanţa de apel.
1 A se vedea, în acest sens, CA. Timişoara, decizia civilă nr.
1337/R/1996,
nr. 1339/R/1996 şi nr. 1807/R/1996 în Revista Cercului juridic bănăţean
nr. 9/1997, p. 76, 77
şi 85; CA. Braşov, decizia civilă nr. 41/R/1997, în Culegere 1994-1998, p.
131, nr. 65; CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3197/1999, în Culegere 1999,
p. 215, nr. 24; CA.
Cluj, secţia civilă, decizia nr. 1341/2000, în Culegere 2000, p. 357.
2 Este o nulitate necondiţionată de vătămare, deoarece art. 288
alin. (2) sancţionează nu
nerespectarea regulilor privind forma şi conţinutul cererii, ci o condiţie
extrinsecă care nu
cade sub incidenţa art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - G. Boroi, voi. I, p. 267-
268. în sensul că
totuşi nulitatea este condiţionată de vătămare, care însă se prezumă,
vezi: M. Hâncu, în legă
tură cu nulitatea apelului şi recursului prevăzute de art. 288 alin. (2) şi
de art. 302 C proc. civ., în
Dreptul nr. 8/1997, p. 46-48; /. Leş, Comentariile, voi. II, p. 35.
3 CA. Cluj, secţia civilă decizia nr. 1982/2000, în Culegere 2000, p.
354. Menţiunea datei
primirii făcută de preşedinte pe cerere, la primirea ei, trebuie coroborată
cu alte elemente din
dosar (de ex.: data plăţii taxei de timbru, data emiterii citaţiilor), pentru
a nu respinge tardiv
apelul din cauza unei rezoluţii eronate - CA. Galaţi, decizia civilă nr.
1167/R/1995, în
Sinteză de practică judiciară pe anul 1995, p. 137, nr. 66. Pe de altă
parte, dacă apelul a fost
depus direct la instanţa de apel, se constată că în practică, uneori,
pentru a evita nulitatea,
cererea se restituie prin rezoluţie apelantului, cu indicaţia de a-i depune
la instanţa prevăzută
de lege. Introducerea apelului la această instanţă trebuie însă să se facă
înăuntrul termenului
de apel, depunerea iniţială neavând nici o semnificaţie juridică - CA.
Braşov, decizia civilă
nr. 19/A/1994, în Culegere 1994, p. 50-51, nr. 17; CA. Ploieşti, decizia
civilă, nr. 2112/1995,
în Culegere de practică judiciară pe anul 1995, aprilie 1996, p. 168, nr.
59.
4 Simpla adresă de înaintare a cererii de apel, în care se
menţionează că dosarul nu se mai
găseşte, nu este suficientă pentru legala sesizare a instanţei de apel,
prima instanţă având mai
întâi obligaţia să reconstituie dosarul dispărut - Trib. Bucureşti, secţia a
nr. 1649/1998, în Culegere 1998, 2000, p. 164, nr. 12.
C. Efectele cererii de apel

Cererea de apel produce anumite efecte, din care unele îi sunt
specifice. Este vorba de:
a) învestirea instanţei de apel. Dacă în cazul judecăţii în prima instanţă
există, în mod excepţional, câteva situaţii în care judecătorii se pot sesiza din
oficiu, în cazul căilor de atac este necesară întotdeauna învestirea instanţei
prin cerere. Deci, dacă nici una dintre părţi şi nici altă persoană căreia legea
îi recunoaşte legitimare procesuală activă nu exercită calea de atac a
apelului, hotărârea de primă instanţă devine definitivă şi poate fi pusă în
executare. O asemenea hotărâre, susceptibilă de apel, dar care nu a fost
apelată, nu mai poate fi atacată nici pe calea recursului;
b) efectul suspensiv de executare. Cât timp hotărârea este
susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunţat la dreptul de a o ataca, ea nu
poate fi pusă în executare, deoarece termenul de apel este suspensiv de
executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia acest efect. Sunt
exceptate hotărârile executorii de drept şi cele pronunţate, în temeiul art.
279 C. proc. civ., cu execuţie vremelnică, care pot fi puse în executare, dar
art. 280 îngăduie instanţei de apel să suspende execuţia vremelnică, însă
numai cu dare de cauţiune, al cărui cuantum îl va fixa instanţa. Pe de altă
parte, instanţa de apel poate încuviinţa şi execuţia vremelnică în cazurile şi
condiţiile prevăzute de art. 279, dacă o astfel de cerere a fost respinsă de
către prima instanţă;
c) efectul devolutiv. Apelul, deşi cale de atac, provoacă o nouă
judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele
de drept2, sau, altfel spus, o rejudecare a fondului. Efectul devolutiv are
totuşi două limite3.
Pe de o parte, datorită faptului că şi în această etapă procesul este
guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de apel nu poate proceda la
această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, ceea ce se
exprimă foarte plastic prin adagiul tantum devolutum quantum apellatum.
Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la
soluţiile date unor capete de cerere4 ori numai
1 în doctrină (/. Deleanu, voi. II, p. 89) se precizează că apelul are
ca efect şi dezînvestirea
cu totul a primei instanţe, deoarece numai exercitându-se apelul
instanţa a cărei hotărâre a fost
atacată nu mai are absolut nici o putere asupra hotărârii date. Se are în
vedere faptul că până la
exercitarea apelului instanţa care a pronunţat hotărârea poate rezolva
cererile de îndreptare,
lămurire şi completare a propriei hotărâri. Observăm însă că numai
ultima cerere este legată
de termenul de apel, îndreptarea şi lămurirea fiind posibile oricând.
2 Cas., decizia nr. 80/1896, în F. Ciorapciu, Enciclopedia juridică,
partea I, în Jurispru-
denţa română, voi. I, Bucureşti, Tipografia Aurora, 1905, p. 111, nr. 851;
C.S.J., secţia civilă
decizia nr. 3044/2000, în Dreptul nr. 11/2001, p. 193; CA. Iaşi, decizia
civilă nr. 51/2000, în
Jurisprudenţa 2000, p. 233, nr. 149.
A se vedea şi I.G. Săndulescu-Nănoveanu, op. cit., p. 759-774; G.
Tocilescu, op. cit., voi. III, p. 109-111 şi 113-123; /. Deleanu, voi. II, p. 91-
99; /. Leş, p. 563-568.
De exemplu, dacă s-a atacat cu apel numai obligarea la daune, nu şi
partea din hotărâre care-1 obligase să lase reclamantului în plină proprietate
un teren, în apel nu se mai poate pune în discuţie această ultimă chestiune -
Cas. I, decizia nr. 2317/1938, în /. Stoenescu, GH.D. Păduraru, G.V.
Protopopescu, op. cit., p. 180, nr. 25; vezi şi CA. Bucureşti, secţia a in-a civilă,
decizia nr. 2153/1997, în Culegere 1993-1998, p. 198, nr. 39.
354 Căile de atac
Apelul 355
referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a fost atacată

numai parţial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului
judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta
părţile ce nu au făcut apel. Trebuie însă să avem în vedere că după
exercitarea apelului principal, intimatul poate declara, în condiţiile pe care le-
am examinat, un apel incident sau un apel provocat. După cum am arătat,
efectele apelului se produc, ca regulă, numai asupra celui ce a exercitat
calea de atac şi doar în mod excepţional se extind şi asupra celor ce nu au
făcut apel sau al căror apel a fost respins sau anulat fără a fi cercetat în
fond1.
Pe de altă parte, efectul devolutiv este limitat de regula tantum
devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia prin apel nu se poate lărgi
cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Altfel spus, instanţa
superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat
prima instanţă2, nefiind posibil deci să se modifice elementele de la prima
instanţă şi nici să se formuleze cereri noi3. Este un aspect pe care îl vom
dezvolta atunci când ne vom ocupa de judecata apelului.
în sfârşit, este de reţinut că uneori apelul nu are caracter devolutiv,
deoarece prin cererea de apel nu se pretinde să aibă loc o judecată sau o
rejudecare, ci se solicită desfiinţarea hotărârii de primă instanţă şi
respingerea cererii, ca urmare a invocării unei excepţii peremptorii
(prescripţie, putere de lucru judecat, lipsă de interes etc), sau declinarea
competenţei în favoarea altei instanţe4.
§5. Procedura de judecată a apelului
5.1. Procedura prealabilă la instanţa de apel. întâmpinarea
Această procedură prealabilă vizează, în primul rând, fixarea
termenului de judecată şi, apoi, asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului
de apărare în această etapă a procesului.
îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, preşedintele instanţei
de apel va lua, potrivit art. 289 C. proc. civ., următoarele măsuri:
- va fixa termenul de înfăţişare, potrivit art. 1141 C. proc. civ., adică în
aşa fel încât, de la data primirii citaţiei, intimatul să aibă cel puţin 15 zile
pentru a-şi pregăti apărarea, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile5. Dacă
intimatul locuieşte în străină-
1 Datorită acestei situaţii, ca şi a altor ipoteze pe care le
analizează, există autori care apre
ciază că uneori se poate vorbi şi de efectul extensiv al apelului - vezi: Al.
Ţiclea, V. Lozneanu,
Efectul extinctiv al apelului şi recursului în unele situaţii speciale, în
Dreptul nr. 9/2000,
p. 64-66.
2 Capetele de cerere Ia care s-a renunţat în faţa primei instanţe nu
pot fi readuse în discuţie
în instanţa de apel - Cas. I., decizia nr. 423/1932, în Codul 1944, p. 143,
nr. 12.
3 Vezi şi Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1351/1998,
în Culegere 1998,
p. 165, nr. 13.
4 A se vedea şi G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 420.
5 Termenele sunt fixate de lege în interesul intimatului şi, deci,
numai el se poate prevala
de nerespectarea dispoziţiilor legale - Cas. I, decizia nr. 699/1943 şi
/. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 191-192, nr.
2 şi 3.
tate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat, iar prin
citaţie, pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în
România, unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul, cu
consecinţele prevăzute de teza finală a art. 1141 alin. (4), dacă nu se
conformează;
- va dispune citarea părţilor pentru termenul de înfăţişare, fixând
eventual şi o anumită oră. Dacă apelantul a solicitat, preşedintele va dispune
citarea intimatului la interogatoriu, sub rezerva dezbaterii la termen. Sub
aceeaşi rezervă, el poate lua orice alte măsuri, în limita dispoziţiilor
referitoare la dovezi;
- va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie de pe
cererea de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi
care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia
de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată1. Dacă mai mulţi intimaţi au un singur reprezentant
sau dacă intimatul are mai multe calităţi juridice, se va comunica o singură
copie de pe cerere şi de pe înscrisuri şi se va înmâna o singură citaţie [art.
113 alin. (2) C. proc. civ.]. Potrivit art. 291 alin. (1), dacă intimatul nu a primit
în termenul prevăzut de art. 1141 comunicarea motivelor de apel şi a
dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen
înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare, dar în cazul în care intimatul
lipseşte la acest termen, şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost
comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă
motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea
cauzei cu îndeplinirea cerinţelor art. 1141 alin. (3) sau (4), după caz, adică cu
asigurarea termenului necesar pentru pregătirea apărării2 [art. 291 alin. (2)];
- va repartiza la aceeaşi secţie apelurile făcute împotriva aceleiaşi
hotărâri. Dacă totuşi ele au fost repartizate la secţii diferite, preşedintele
ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi
învestită (art. 290 C. proc. civ.)3.
1 Soluţia în sensul că întâmpinarea este obligatorie în apel, propusă
de noi încă din 1994 (V.M. Ciobanu, op. cit., în Dreptul nr. 2/1994, p. 10-11) a
fost consacrată expres prin O.U.G. nr. 138/2000. însă nici din art. 289 alin. (2)
şi nici din art. 115-118 C. proc. civ. nu rezultă că întâmpinarea ar trebui
comunicată reclamantului, astfel cum procedează unele instanţe, provocând
tergiversarea judecăţii. Nedepunerea întâmpinării de către intimat atrage
decăderea din dreptul de a mai invoca probe şi excepţii relative în faţa
instanţei de apel, dar el păstrează dreptul de a se opune la admiterea
apelului şi de a contesta dovezile pe care acesta se sprijină - Cas. I, decizia
nr. 515/1938, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p.
192, nr. 6. Nedepunerea întâmpinării nu îl împiedică pe intimat să formuleze
apel incident sau apel provocat.
A se vedea şi P. Perju, Probleme de Drept civil şi Drept procesual civil
din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001, în Dreptul
nr. 3/2002, p. 137-138.
Dispoziţia urmăreşte de fapt ca judecarea tuturor apelurilor declarate
împotriva unei hotărâri să se facă împreună, deodată, de acelaşi complet de
judecată, astfel încât dacă la o secţie funcţionează mai multe complete de
judecată nu e suficient să se urmărească numai repartizarea la aceeaşi
secţie, iar dacă există o singură secţie e necesar ca judecata să se facă în
acelaşi timp. în cazul în care instanţa a fost învestită cu soluţionarea a două
apeluri, este
356
Căile de atac
Apelul 3<J7
în sfârşit, trebuie să menţionăm, deşi legea nu prevede în mod expres,

că în cazul în care intimatul depune direct la instanţa de apel un apel incident
sau un apel provocat, el trebuie comunicat apelantului din apelul principal (în
ipoteza apelului incident) sau, după caz, altui intimat ori persoanei care a
figurat la prima instanţă, dar nu este parte în apelul principal (în ipoteza
apelului provocat), aceştia fiind datori să răspundă prin întâmpinare .
5.2. Judecarea apelului
A. Compunerea instanţei
Cât priveşte compunerea completului, art. 54 alin. (2) din Legea nr.
304/2004, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 124/2004, stabileşte că judecata apelurilor se face în complet
de doi judecători indiferent dacă apelul este de competenţa tribunalului sau a
curţii de apel2. Dacă judecătorii nu cad de acord asupra soluţiei, pricina se va
repune pe rol şi se va judeca din nou de un complet de divergenţă, format
din trei judecători, cu respectarea prevederilor art. 54 alin. (3) şi (4) din
Legea nr. 304/2004 şi ale art. 257 C. proc. civ.3
B. Reguli privind judecata
Potrivit art. 298 C. proc. civ., judecarea apelului se face după regulile
de la judecata în primă instanţă4 şi ţinând seama de dispoziţiile speciale din
materia apelului.
obligată să le judece pe amândouă, omisiunea judecării unui apel
atrăgând casarea hotărârii -CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2122/2000, în
Culegere 2000, p. 355.
1 Vezi şi /. Deleanu, voi. II, p. 77-78.
2 Judecătorii care s-au pronunţat în fond la prima instanţă sunt
incompatibili, potrivit art.
24 C. proc. civ., şi nu pot intra în completul care soluţionează apelul
împotriva acelei hotărâri
- CA. Piteşti, decizia civilă nr. 1032/R/1998, în Culegere de practică
judiciară 1998, Ed. AU,
Bucureşti, 1999, p. 63, nr. 10; CA. Suceava, decizia civilă nr. 325/1999,
în Culegere 1999,
p. 66, nr. 30.
3 S-a decis că dacă apelul s-a judecat în complet de trei judecători,
fără ca în practicaua
încheierii de dezbateri să se menţioneze divergenţa celor doi judecători
desemnaţi să judece
apelul, hotărârea este casabilă, potrivit art. 304 pct. 1 C. proc. civ., chiar
dacă în dispozitiv s-a
făcut menţiunea „complet de divergenţă” - C.S.J., secţia civilă, decizia
nr. 1030/2001, în
Dreptul nr. 4/2002, p. 236.
4 Aşa fiind, se aplică şi dispoziţiile referitoare la suspendarea
judecăţii (vezi, de ex., CA.
Galaţi, decizia civilă nr. 1069/R/1995, în Sinteză 1995, p. 138-139, nr.
69; CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 706/2000, în Culegere 2000, p. 271, nr.
27), sau la renunţarea
la judecată (cu privire la renunţarea la judecată în procesele de divorţ,
vezi: F. Gârbaci, Din
nou despre admisibilitatea renunţării la judecată, într-un proces de
divorţ în faţa instanţei de
apel, în Dreptul, nr. 6/1996, p. 56; dacă sunt mai mulţi apelanţi şi doar
unul din ei renunţă la
judecată, soluţionarea apelului va continua între celelalte părţi. Cel care
a renunţat poate
declara recurs numai împotriva încheierii prin care s-a constatat
renunţarea la judecată, nu şi
împotriva deciziei date în apel - CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
2000, p. 348).
Pentru a fixa mai întâi cadrul în care are loc judecata apelului, trebuie să
avem în vedere prevederile art. 292 C. proc. civ.1 în primul alineat se
precizează că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte
motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă
sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Cât priveşte probele,
teza a doua a textului, în redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă nr.
138/2000, dă dreptul instanţei să încuviinţeze şi administrarea probelor a
căror necesitate rezultă din dezbateri. Alineatul al doilea, introdus prin
aceeaşi ordonanţă, şi la care ne-am referit deja, obligă instanţa de apel să se
pronunţe, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă în ipoteza
în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.
O altă dispoziţie specială este înscrisă în art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
care prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor2, cauza3 sau
obiectul cererii
1 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 169/2000 (M. Of. nr. 559
din 30 iulie 2002), a
respins o excepţie de neconstituţionalitate vizând acest text, cu
motivarea că dispoziţiile sale
nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 (accesul
liber la justiţie), art. 24
alin. (1) (dreptul de apărare) şi art. 53 din Constituţia
revizuită(restrângerea exerciţiului unor
drepturi).
2 S-a decis, de exemplu, că dacă la prima instanţă o parte invocă
anumite drepturi dintr-o
anumită calitate, ca moştenitoare a tatălui, nu poate în apel să invoce
drepturi ce izvorăsc
dintr-o cu totul altă calitate, ca moştenitoare a surorii - Cas. II, 29 martie
1910 şi Cas. II, 14
ianuarie 1913, în Em. Dan, op. cit., p. 495, nr. 23 şi p. 504, nr. 127; este
schimbare de calitate,
dacă o parte s-a înfăţişat la prima instanţă având calitatea de
moştenitor, iar în apel a invocat
renunţarea la succesiune; dacă la prima instanţă cineva este chemat în
calitate de garant, nu
poate fi urmărit în apel ca debitor direct - M.G. Constantinescu, Cereri
noi în apel, în lucrarea
Consideraţiuni privitoare la unele probleme de procedură civilă,
Imprimeriile Frăţia
Românească, 1942, p. 41; dacă în faţa primei instanţe reclamanta a
acţionat ca legatar cu titlu
universal, nu se poate prevala în apel de calitatea de legatar universal -
CA. Ploieşti, decizia
nr. 240/1998, în Culegere de practică judiciară pe anul 1998, sem. I, Ed.
Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 264, nr. 69.
3 De exemplu, s-a considerat că a fost modificată cauza dacă la
prima instanţă s-a reclamat
o anumită sumă cu titlu de depozit, iar în apel s-a invocat împrumutul;
invocarea dolului în
apel, pe când la prima instanţă se invocase neplata preţului; cererea de
nulitate a testamentului
olograf bazată pe susţinerea că el nu e scris şi semnat de testator are o
cauză deosebită de
cererea privitoare la incapacitatea de a dispune - a se vedea: M.G.
Constantinescu, loc. cit.,
p. 39-41; în apel nu se poate solicita anularea actului de vânzare pentru
viciu de formă, când
în primă instanţă temeiul a fost neplata preţului şi dolul în obţinerea
consimţământului - Cas.
I, decizia nr. 757/1930, în Codul 1944, p. 153, nr. 9; de asemenea nu se
poate cere anularea
convenţiei pentru că preţul stabilit a fost derizoriu, dacă în faţa primei
instanţe s-a invocat alt
motiv de nulitate - CA. Bucureşti, secţia a Ul-a civilă, decizia nr.
1999, p. 232, nr. 37; în cazul în care în faţa primei instanţe s-a solicitat
constatarea dreptului
de proprietate pe cale de uzucapiune, nu se poate cere în apel să se
pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare - Trib. Bucureşti, secţia a
nr. 1705/1996, în Culegere 1993-1997, p. 437, nr. 150; dacă în primă
instanţă s-a solicitat
anularea unui act pentru motiv de fond, în apel nu se poate invoca
nulitatea rezultând din
358 Căile de atac

de chemare în judecată1 şi nici nu se pot face cereri noi2.
neîndeplinirea unei formalităţi prescrise în vederea executării sau când
s-a cerut anularea unui act ca simulat, în apel nu se poate invoca anularea lui
pentru ingratitudine - Cas. II, decizia civilă nr. 134/1937 şi Cas. I, decizia nr.
5/1935, în /. Stoenescu, Gh.D. Pădurarii, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 225-
226, nr. 42 şi 47; dacă la prima instanţă s-a solicitat o sumă cu titlu de taxă
pentru confirmarea acreditivului, în apel nu se poate invoca că suma,
modificată şi ea, reprezintă diferenţa dintre preţul stipulat în contract şi
preţul facturat de pârâtă - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 203/1995, în
Dreptul nr. 2/1996, p. 103.
' S-a considerat, de exemplu, că este schimbare de obiect dacă la
prima instanţă s-a cerut plata preţului, iar în apel nulitatea vânzării; la prima
instanţă s-a revendicat un imobil, iar în apel s-a cerut respectarea folosinţei -
M.G. Constantinescu, loc. cit., p. 33-35; Cas. I, decizia nr. 750/1934, Codul
1944, p. 153, nr. 15; dacă la prima instanţă s-a pretins contravaloarea
produselor şi dobânzi bancare, în apel nu se pot ţere şi penalităţi de
întârziere - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 619/1994, în Dreptul nr.
6/1995, p. 87; a se vedea şi CA. Constanţa, decizia civilă nr. 17/1994, în
Culegere 1993-1994, p. 130, nr. 24; nu se pot solicita în apel dobânzi în loc
de penalităţi - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 188/1995, Culegere de
decizii pe anul 1995, p. 404. Dacă în faţa primei instanţe, s-a solicitat
rezoluţiunea contractului, în cererea de apel nu se pot invoca motive de
anulare a contractului - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
844/1996, în Culegere 1993-1997, p. 293, nr. 23. în ipoteza în care
reclamantul a solicitat evacuarea necondiţionată a pârâţilor, în apel nu poate
solicita schimbul obligatoriu de locuinţe şi evacuarea condiţionată - CA.
Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2276/2000, în Culegere 2000, p.
263, nr. 22. în cazul în care prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în
revendicare, reclamantul nu poate în apel să ceară constatarea nulităţii
parţiale a titlului pârâtului - CA. Iaşi, Jurisprudenţa 2000, p. 229, nr. 146. S-a
decis că nu pot fi majorate în apel pretenţiile nici chiar dacă sunt rezultatul
fluctuaţiei cursului valutar de la judecata în primă instanţă şi până la
rezolvarea apelului - Cas. III, decizia nr. 223/1931, în Codul 1944, p. 153, nr.
13; CA. Alba Iulia, decizia civilă nr. 730/1994 cu notă critică de B. Diamant, V.
Luncean, în Dreptul nr. 8/1995, p. 93-94. Ni se pare şi nouă, chiar fără a
invoca art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că soluţia nu este în spiritul
reglementării apelului, mai ales că instanţa supremă a decis că este posibilă
restrângerea pretenţiilor în apel - Cas. I, decizia nr. 140/1942, în /. Stoenescu,
Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 219, nr. 15; în sensul că nu ar
fi posibilă nici micşorarea pretenţiilor, vezi: CA. Constanţa, decizia civilă nr.
496/1994, în Culegere 1993-1994, p. 130, nr. 24.
2 Pretenţii de aceeaşi natură, dar rezultând din alte raporturi juridice
care au fost invocate în faţa primei instanţe, nu pot fi formulate în instanţa de
apel, ci pe calea unei cereri separate -CA. Galaţi, decizia civilă nr.
1161/R/1995, în Sinteză 1995, p. 138, nr. 68. Nu se poate solicita pentru
prima oară în apel excluderea reclamantului din societate şi autorizarea
funcţionării ei cu un singur asociat - C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
2049/1997, în Dreptul nr. 4/1998, p. 110. De asemenea, s-a decis că nu se
poate solicita pentru prima dată în apel nulitatea relativă a unei convenţii
(Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1937/1996, în Culegere 1993-
1997, p. 290, nr. 20), plata cheltuielilor de înmormântare într-un proces de
partaj (CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 435/1998, în Culegere de practică
judiciară 1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 151) ori daune-interese
(CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 943/2000, în Culegere 2000-
2001, p. 32, nr. 12. S-a mai decis că cererea prin care se solicită despăgubiri
ivite anterior hotărârii primei instanţe (îmbunătăţirile aduse unui
Apelul 359
S-a decis, în principiu, că cererea se poate considera nouă când s-ar
deosebi prin obiect şi cauză de cererea de chemare în judecată, sau când
partea ce exercită calea de atac ar invoca altă calitate ori dacă s-ar atribui
adversarului o altă calitate decât aceea avută la prima instanţă . Dar, în apel
sunt interzise nu numai cererile care apar ca noi prin modificarea obiectului,
cauzei sau calităţii părţilor, ci orice cerere nouă, distinctă de cele care s-ar fi
formulat în primă instanţă3, cum ar fi: chemarea în judecată a altor
persoane4, chemarea în garanţie5 sau arătarea titularului dreptului6. Uneori,
totuşi legea, prin derogare de la dispoziţiile art. 294, prevede în mod expres
posibilitatea formulării unei astfel de cereri. Astfel, art. 50 C. proc. civ., după
ce dispune în alin. (2) că intervenţia principală se poate face numai în faţa
primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, în alin. (3) permite ca
cererea să se facă, cu învoirea părţilor şi, în apel, iar art. 51 îngăduie ca
cererea de intervenţie accesorie să se poată face şi direct în recurs, astfel
încât este desigur admisibilă şi în apel7. în sfârşit art. 609 C. proc. civ.
stabileşte că dacă motivele de divorţ ale pârâtului s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata cererii reclamantului se
află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu
judecarea apelului8.
imobil aflat în litigiu - acţiune în evacuare) este fără echivoc o cerere
nouă - CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 790/1999, în Culegere
1999, p. 219, nr. 27.
' S-a considerat, într-un proces de partaj, că dacă la prima instanţă
atât reclamantul şi pârâtul au solicitat atribuirea în natură a imobilului în
cauză, iar prima instanţă a atribuit întreg imobilul reclamantei, deşi expertiza
stabilise că imobilul poate fi partajat în două apartamente distincte, cererea
din apel de a se face partajul prin atribuire în natură a câte unui apartament
nu este o cerere nouă - CA. Timişoara, decizia civilă nr. 1481/1996, în Revista
Cercului juridic bănăţean, nr. 9/1997, p. 81, nr. 12.
2 Cas. II, decizia nr. 134/1937 şi decizia nr. 1152/1934, în /.
Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit., p. 225, nr. 42 şi p.
227, nr. 51. Instanţele sunt totuşi datoare să examineze cu atenţie cererile
de apel şi să determine cu exactitate sensul cererilor părţilor, pentru a nu
decide eronat că este vorba de cereri noi - vezi: CA. Braşov, decizia civiă nr.
331/1998, în Culegere 1994-1998, p. 118, nr. 41; CA. Iaşi, decizia civilă nr.
1056/1999, în Jurisprudenţa 1999, p. 191, nr. 152; M.M. Pivniceru, M. Gaiţă,
notă critică la decizia civilă nr. 618/1998 a CA. Iaşi, în Dreptul nr. 1/2000, p.
156-157.
în apelul declarat împotriva hotărârii de evacuare nu se poate formula
pentru prima oară cererea prin care reclamanta - intimată să fie obligată să-i
restituie bunurile rămase în apartament - CA. Braşov, decizia civilă nr.
685/R/1995, în Culegere 1995, p. 46, nr. 62.
4 CA. Constanţa, decizia civilă 50/1994, în Culegere 1993-1994, p.
130-131, nr. 2.5; CA.
Iaşi, decizia civilă nr. 1373/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 230, nr. 147.
5 Cas. I, 22 sept. 1889, în Em. Dan, op. cit., p. 494, nr. 6.
A se vedea şi G. Tocilescu, op. cit., voi. III, p. 246; G. Boroi, voi. II, p. 29.
Intervenientul accesoriu nu poate însă solicita mai mult decât partea
în favoarea căreia a formulat cererea în faţa instanţei de apel - B. Diamant, V.
Luncean, notă la decizia civ. nr. 1053/1998 - CA. Alba Iulia, în Dreptul nr.
3/1999, p. 173-175.
V.M. Ciobanu, Unele probleme de Drept procesual civil ce pot surveni
în litigiile privind divorţul ca urmare a reintroducerii căii de atac a apelului, în
Dreptul nr. 9/1995, p. 41.
360 Căile de atac

Este de discutat dacă dispoziţia cuprinsă în art. 294 alin. (1) C. proc.
civ. este sau nu de ordine publică. în jurisprudenţa mai veche s-a decis că
răspunsul este negativ şi deci părţile pot conveni, expres sau tacit, să
accepte formularea în apel a unei cereri noi1, dar în prezent, credem şi noi, în
acord cu alţi autori,2 că trebuie afirmată soluţia contrară, nu numai pentru că
redactarea textului este imperativă, dar scopul acestei dispoziţii vizează buna
desfăşurare a procesului, deci nu un interes personal al părţilor. Pe de altă
parte, nu întâmplător, derogările de la regula înscrisă în art. 294 alin. (1) sunt
expres prevăzute de lege.
Alături de derogările din art. 50, art. 51 şi art. 609 C. proc. civ., la care
ne-am referit deja, chiar art. 294 stabileşte anumite derogări, precizând în
alin. (1) că excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare3 nu
sunt considerate cereri noi, iar în alin. (2) că se vor putea cere dobânzi4,
rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea
hotărârii de către prima instanţăs, precum şi că se va putea solicita
compensaţia legală6.
în legătură cu excepţiile de procedură, este de observat totuşi că în
faţa instanţei de apel vor putea fi invocate pentru prima oară numai
excepţiile absolute, precum prescripţia, lipsa de calitate, puterea de lucru
judecat7, în timp ce excepţiile relative pot fi ridicate ca motive de apel numai
dacă au fost invocate în termen în faţa primei
Apelul 361
instanţe şi aceasta le-a respins sau a omis să se pronunţe cu privire la
ele, afară desigur de cele care vizează termenul de judecată sau hotărârea,
care nu au putut fi valorificate în faţa primei instanţe şi de aceea se pot ridica
direct în faţa instanţei de apel.
Cât priveşte alte mijloace de apărare, trebuie observat că ele sunt
admisibile, fie că sunt de drept material, fie că sunt de drept procesual, sub
condiţia de a-şi păstra această natură. Astfel, s-a decis, de exemplu, că se
poate invoca pentru prima oară în apel termenul de graţie1, dreptul de
retenţie2, dreptul de servitute de trecere3, aplicarea unei legi sau cererea de
a stabili despăgubirile ce i se cuvin pentru îmbunătăţirile aduse imobilului
supus partajului5. Cât priveşte cererea reconvenţională, în practica mai
veche, s-a decis că, în principiu, constituie un mijloc de apărare, deoarece
tinde la limitarea efectelor cererii principale şi deci poate fi formulată pentru
prima oară în apel, dar numai împotriva reclamantului, nu şi a unui terţ care
nu a figurat la prima instanţă şi numai dacă pârâtul nu ar urmări obligarea
reclamantului faţă de el6. în prezent însă, după ce art. 119 C. proc. civ. a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 şi nu mai este posibil să se
formuleze cererea reconvenţională când pârâtul are pretenţii în legătură cu
mijloacele de apărare ale reclamantului, iar compensarea judiciară nu se
poate cere în apel este greu de conceput o ipoteză în care cererea
reconvenţională să fie calificată ca un mijloc de apărare admisibil direct în
apel7.
1 A se vedea, de exemplu, Cas. I, decizia nr. 617/1932, Codul 1944,

p. 153, nr. 18 şi
decizia nr. 2357/1938, în /. Stoenescu, Gh.D. Pădurarii, G.V.
Protopopescu, op. cit, p. 223,
nr. 31.
2 A se vedea: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 426; M. Chelaru, op.
cit, p. 86-87.
3 S-a decis că nulitatea unui act juridic poate fi invocată ca mijloc
de apărare, fără a fi
socotită cerere nouă, dacă nu urmăreşte obţinerea unei condamnări,
respectiv pronunţarea
desfiinţării actului - CA. Bucureşti, secţia a m-a civilă, decizia nr.
2000, p. 55, nr. 18. Aceeaşi instanţă (decizia nr. 726/2000, p. 540, nr.
24) a decis însă că
instanţa de apel nu poate lua în considerare o adeverinţă din care
rezultă că posibilităţile
materiale ale debitorului obligaţiei de întreţinere s-au diminuat
substanţial după pronunţarea
primei instanţe, deoarece nu sunt incidente dispoziţiile art. 294 alin. (2).
4 A se vedea: C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 605/1997, în
Dreptul nr. 11/1997,
p. 123; CA. Iaşi, decizia nr. 405/1999, în Jurisprudenţa 1999, p. 192, nr.
153.
5 S-a decis că poate cere în apel chiria devenită scadentă în cursul
instanţei, chiar dacă
prima instanţă a respins cererea proprietarului pe motiv că a fost
achitată chiria scadentă până
la acel moment - Cas. I, decizia nr. 403/1938, în Codul 1944, p. 153, nr.
11.
6 în literatura şi jurisprudenţa mai veche existau soluţii
contradictorii cu privire la admisi
bilitatea cererii reconvenţionale prin care se urmărea o compensaţie
judiciară - a se vedea:
Codul 1944, p. 152, nr. 2 şi 3; Cas. I, decizia nr. 470/1941 şi decizia nr.
471/1941, în
/. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V. Protopopescu, op. cit, p. 221, nr. 22 şi
23. Spre deose
bire însă de art. 327 C proc. civ., care înainte de modificarea din 1948
vorbea de „compen
saţie”, art. 294 C. proc. civ. în redactarea din 1948, preluată şi de Legea
nr. 59/1993, se referă
expres la „compensaţia legală” şi deci problema este tranşată, în sensul
că o compensaţie
judiciară nu poate fi invocată direct în apel.
7 Cas. I, decizia nr. 406/1938, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V.
Protopopescu,
op. cit, p. 223, nr. 34; Cas. 1,30 aug. 1882, în G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit, p. 464, nr. 36.
1 Cas. I, 19 martie 1897, în Em. Dan, op. cit, p. 493, nr. 3; la fel şi
beneficiul de discu-
ţiune - Cas. Buc, III, 14 octombrie 1918, în Em. Dan, op. cit, p. 505, nr.
136.
2 CA. Constanţa, decizia civilă nr. 405/1994, în Culegere 1993-
1994, p. 129, nr. 2.3; CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1620/1997, în Culegere 1993-
1994, p. 230, nr. 65;
M. Voicu, Dreptul de retenţie, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 1999, p. 153-
154. Dacă însă cererea
privind dreptul de retenţie este consecinţa unei cereri de despăgubiri
formulată pentru prima
oară în apel şi deci inadmisibilă, nu se poate admite nici cererea de
recunoaştere a dreptului de
retenţie - CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 790/1999, în
Culegere 1999, p. 129,
nr. 27.
3 Cas. I, decizia nr. 1481/1935, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru,
G.V. Protopopescu,
op. cit, p. 225, nr. 43.
4 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 94/1920, în /.
Stoenescu, GkD. Păduraru,
G.V. Protopopescu, op. cit, p. 229, nr. 64.
Soluţia este motivată pe împrejurarea că întrucât în materie de partaj
fiecare parte are calitate de reclamant şi de pârât, o atare cerere are
caracterul unui mijloc de apărare - Cas. I, decizia nr. 1399/1932, în Codul
1944, p. 153, nr. 10. Se apreciază în doctrină (P. Perju, Sinteză teoretică a
jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în
domeniul Dreptului civil procesul civil, în Dreptul nr. 6/1996, p. 79, nr. 7) că
omisiunea cuprinderii la partaj a unor bunuri poate fi invocată pentru prima
oară în apel. în legătură cu partajul, s-a decis însă şi că o cerere
reconvenţională prin care se solicită completarea masei de împărţit cu o serie
de bunuri mobile şi constatarea unei cote majore de contribuţie nu este
admisibilă în apel - Trib. Bucureşti, secţia a UJ-a civilă, decizia nr. 1258/1998,
în Culegere 1998, p. 193, nr. 29.
6 Cas. I, decizia nr. 1346/1940 şi decizia nr. 651/1941, în Codul 1944, p.
153, nr. 19 şi 21. A se vedea: /. Deleanu, voi. II, p. 96, nota 3.
362 Căile de atac

O a treia dispoziţie specială, introdusă în cod prin Ordonanţa de
urgenţă nr. 138/2000, este cuprinsă în art. 295 alin. (1) care stabileşte că
instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de
fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. în acest fel, legiuitorul a dorit
să sublinieze că prin apel se realizează un control complet, atât asupra
temeiniciei, cât şi asupra legalităţii hotărârii primei instanţe, în limitele fixate,
desigur, de către apelant prin cererea sa. Textul adaugă, în teza a doua, că
motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
In sfârşit, o ultimă dispoziţie specială care vizează judecata are în
vedere probele, art. 295 alin. (2) C. proc. civ.1 prevăzând că instanţa de apel
va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima
instanţă2, precum şi adminis-trarea altor probe, dacă le consideră necesare
pentru soluţionarea cauzei . Rezultă, în primul rând, că pot fi readministrate
probele de la prima instanţă, dar astfel cum s-a decis constant şi în
jurisprudenţa mai veche4, instanţa de apel poate să respingă o atare cerere,
dacă o găseşte inutilă faţă de împrejurarea că acele probe sunt câştigate
cauzei şi pot contribui la formarea convingerii sale. Deci, cel care solicită
refacerea unei probe este necesar să motiveze cererea sa, iar dacă instanţa
o respinge trebuie să arate de ce refacerea nu este necesară. Din dispoziţiile
art. 295 rezultă, în al doilea rând, că în apel, spre deosebire de recurs, sunt
admisibile orice fel de probe noi, cu condiţia, înscrisă în art. 292 C. proc. civ.
ca aceste probe să fie propuse de părţi prin cererea de apel sau întâmpinare,
afară de cazul în care necesitatea probei rezultă din dezbateri5.
Este foarte important de reţinut precizarea făcută în jurisprudenţa6, că
în cazul în care reclamantul şi-a sprijinit acţiunea pe mai multe motive şi
prima instanţă, admi-
Curtea Constituţională o respins o excepţie de neconstituţionalitate
care viza întregul art. 295 - CC, Decizia nr. 38/2002 (M. Of. nr. 173 din 13
martie 2002).
Nu se poate refuza o probă cu martori de către instanţa de apel numai
pentru motivul că a fost administrată la prima instanţă, fără a se mai
examina concludenta probei pentru dezlegarea pricinii, deoarece s-ar viola
dispoziţiile legale şi principiul că apelul este devolutiv şi că deci partea care
nu şi-a făcut o bună apărare la prima instanţă trebuie primită să-şi refacă
probele în apel - Cas. I, decizia nr. 366/1941, în /. Stoenescu, Gh.D. Pădurarii,
G.V. Protopopescu, op. cit., p. 221, nr. 24.
Este admisibil ca partea să-şi completeze în apel, prin probe noi,
dovada calităţii pe care şi-a întemeiat cererea introdusă la prima instanţă -
Cas. I, decizia nr. 206/1934, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G. V.
Protopopescu, op. cit., p. 227, nr. 54.
4 A se vedea: Cas. I, 6 februarie 1901, 5 mai 1893, 13 februarie
1907, 8 februarie 1910,
10 noiembrie 1906 şi Cas. II, 3 martie 1903, în Em. Dan, op. cit., p. 510,
nr. 9-14.
5 Până la modificarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prin Ordonanţa
de urgenţă nr. 59/2001,
care a eliminat posibilitatea casării cu trimitere la prima instanţă,
numeroase instanţe de apel
nesocoteau dispoziţiile art. 295 şi trimiteau cauza pentru ca prima
instanţă să administreze probele,
hotărârile lor fiind evident nelegale - vezi, pentru casarea unor astfel de
hotărâri, C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 3016/1999, în Dreptul nr. 8/2000, p. 157 şi decizia nr.
3044/2000, în B.J. 2000, p. 202,
nr. 1; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1944/1999, în
Culegere 1999, p. 222, nr. 30
şi 1509/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 234, nr. 150.
6 Cas. I, decizia nr. 203/1942, în I. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V.
Protopopescu,
op. cit., p. 219, nr. 14.
Apelul 363
ţând acţiunea pe baza unui singur motiv, a lăsat necercetate celelalte
motive, în apelul introdus de pârât şi care vizează singurul motiv cercetat, pe
baza căruia s-a admis acţiunea, intimatului-reclamant trebuie să i se
recunoască posibilitatea să invoce în apărare motivele rămase neexaminate,
iar instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra lor, deoarece
reclamantul, având câştig de cauză în faţa primei instanţe, nu putea face
apel pentru a se remedia omisiunea primei instanţe. Pe aceeaşi linie, s-a
decis că partea care a câştigat în faţa primei instanţe, neputând face apel,
are dreptul să combată, în apelul celeilalte părţi, constatările cuprinse în
hotărârea primei instanţe1. Nu trebuie omis însă faptul că intimatul poate
declara, în condiţiile art. 293 sau art. 293', un apel incident ori un apel
provocat.
C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
în legătură cu acest aspect, art. 296 C. proc. civ. prevede în teza întâi
că instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea
atacată. Fiind vorba de o cale de atac desigur că va trebui să se arate dacă
apelul a fost respins sau admis. Pentru ipoteza în care apelul a fost respins ca
nefondat, în practica mai veche s-a decis că se înţelege de la sine faptul că
sentinţa apelată a fost confirmată şi efectele ei menţinute, fără să fie necesar
ca instanţa de apel să spună aceasta în termeni expreşi2. în orice caz, s-a
decis că instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei
instanţe şi să le adopte numai în situaţia în care apărările făcute în faţa
instanţei de apel sunt identice cu cele făcute la prima instanţă3. Şi în orice
caz, chiar dacă este admisibil ca instanţa de apel să-şi însuşească soluţia
primei instanţe şi motivarea acesteia, nu este admisibil ca un motiv de apel
să fie refuzat a fi luat în discuţie pe considerentul că a fost discutat de prima
instanţă şi respins ca nefondat, deoarece apelul are efect devolutiv4. în
jurisprudenţa recentă, tendinţa este în sensul necesităţii unei motivări proprii
a instanţei de apel, nefiind admisă nici motivarea implicită5.
Dacă apelul s-a admis şi hotărârea atacată a fost schimbată, în tot sau
în parte, pentru a se evita orice dubiu, socotim că este necesar să se arate
mai întâi că s-a
' Cas. I, decizia nr. 984/1939, în I. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G.V.
A se vedea: Cas. II, 13 ian. 1904, în Em. Dan, op. cit., p. 514, nr. 16.
Totuşi s-a decis şi în sensul că în ipoteza în care instanţa de apel îşi
motivează soluţia adoptând considerentele primei instanţe, trebuie să o
declare expres, deoarece altfel hotărârea este afectată de viciul nemotivarii -
Gh. Nedici, C.Gr.C. Zotta, Recursul în casare, Tipografia ziarului Universul
Bucureşti, 1935, p. 113, nr. 579.
Cas. III, decizia nr. 1804/1938, în /. Stoenescu, Gh.D. Păduraru, G.V.
în sensul că instanţa de apel este obligată să examineze toate
motivele de apel, fie separat, fie grupându-le, astfel încât să apară clară şi
motivarea deciziei sale, vezi: CA. Ploieşti, decizia civilă, nr. 1892/1995, în
Culegere 1995, p. 163, nr. 55; CA. Piteşti, decizia nr. 732/R/1998 şi decizia nr.
131/1998, în Culegere 1998, p. 64, nr. 12 şi p. 151, nr. 13; CA. Suceava,
decizia nr. 325/1999, în Culegere 1999, p. 66, nr. 31; C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 827/2001, în C.J. nr. 3/2002, p. 50.
364 Căile de atac

admis apelul, iar apoi să se reproducă soluţia dată de instanţa de apel
pe fond. Desigur, şi în acest caz, hotărârea trebuie motivată.
Prin modificarea adusă art. 296, mai întâi prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 138/2000 şi apoi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2001, s-a introdus şi
teza a doua care stabileşte că apelantului nu i se poate crea în propria cale
de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată1. Deci, a fost
consacrat în mod expres şi în Codul de procedură civilă principiul non
reformatio in peius, principiu recunoscut înainte totuşi de doctrină şi
jurisprudenţă2.
Referitor la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, art.
297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea dată prin Legea nr. 219/2005,
stabileşte că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a
rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului - pe baza unei excepţii
cum ar fi lipsa de calitate procesuală, prescripţia, puterea lucrului judecat,
netimbrarea etc. - ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal
citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre
rejudecare primei instanţe. Este o soluţie care a mai existat în cod, fiind
introdusă prin Legea nr. 59/1993, care s-a îndepărtat în acel fel şi de
reglementarea interbelică şi de Codul 1948, şi care a fost înlăturată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001. Acest act normativ, ţinând
seama de efectul devolutiv al apelului, a dat preferinţă regulii tradiţionale a
evocării fondului de către instanţa de apel. Nu numai că legiuitorul din 2005 a
optat prin revenirea la soluţia anterioară la lungirea ciclului procesual, dar
nici nu a îndepărtat ambiguităţile la care dă naştere textul şi care au fost
semnalate în doctrină.
în cazul în care prima instanţă a soluţionat cauza deşi nu era
competentă, iar apelul a fost admis, potrivit art. 297 alin. (2), în redactarea
ce i s-a dat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, instanţa de apel,
anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Deşi
textul nu prevede în mod expres, în situaţia în care instanţa de apel constată
că prima instanţă nu era competentă, iar cererea este de competenţa unui
organ al statului fără activitate jurisdicţională sau are un element de
extraneitate ce atrage competenţa unei instanţe din altă ţară, anulându-se
hotărârea atacată, se va respinge cererea ca inadmisibilă, respectiv ca
nefiind de competenţa instanţelor române. în toate aceste cazuri, hotărârea
instanţei de apel, fiind definitivă, poate fi atacată cu recurs.
' Legea nr. 219/2005, prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 138/2000 şi s-a
abrogat O.U.G. nr. 59/2001, a înlăturat ultima parte a textului, care stabilea
că totuşi instanţa poate crea o situaţie mai grea apelantului dacă el
consimţea la aceasta ori atunci când erau aplicabile dispoziţiile art. 293 sau
293' referitoare la apelul incident şi apelul provocat. Cu toate acestea, fiind
vorba de interesul apelantului, norma nu este de ordine publică şi el poate
renunţa la aplicarea acestui principiu. După cum am precizat deja, situaţia
apelantului se poate înrăutăţi şi în cazul apelului incident, ca urmare a
admiterii apelului intimatului.
2 A se vedea, de exemplu, V.M. Ciobanu, voi. II, p. 362; B. Diamant,
V. Luncean, Regula
non reformatio in peius în procedura civilă, în Studii de drept românesc
nr. 1-2/1999,
p. 201-203; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1354/1996, în Dreptul nr.
6/1997, p. 106.
3 Vezi V.M. Ciobanu, voi. II, p. 361.
Contestaţia în anulare 365

în conformitate cu art. 297 alin. (2) teza I, dacă instanţa de apel
constată propria sa competenţă pentru a se pronunţa în primă instanţă,
precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate cu privire la
hotărârea atacată, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel,
anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va
reţine procesul spre judecare. Hotărârea ce va fi pronunţată este sau nu
susceptibilă de apel, după cum instanţa de apel judecă fondul în primă
instanţă sau, după caz, în apel propriu-zis; în primul caz, hotărârea va putea
fi atacată cu apel, dacă prin lege nu se prevede expres altfel, în timp ce în al
doilea caz hotărârea este definitivă, instanţa de apel pronunţându-se atât
asupra apelului, cât şi asupra fondului.1
Secţiunea a ll-a. Contestaţia în anulare
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile contestaţiei
Contestaţia în anulare constituie o creaţie a jurisprudenţei, deoarece
nu a fost reglementată prin Codul de la 1865. în temeiul fostului art. 735 din
cod, care reglementa nulitatea actelor de procedură, s-a decis că există mai
multe căi de anulare a acestora: excepţia; apelul; recursul; contestaţia la
executare; acţiunea în anulare ori de câte ori partea nu a avut posibilitatea
să propună nulitatea pe căile normale ale procesului, cum era, de exemplu,
cazul deciziilor Curţii de Casaţie, care nu erau susceptibile de nici o cale de
atac2.
Reglementarea contestaţiei în anulare ca o cale de atac distinctă s-a
făcut prin Codul din 1948, art. 317-321. Şi în prezent aceste texte constituie
sediul materiei, pe baza lor fiind calificată ca o cale de atac extraordinară, de
retractare, comună şi nesuspensivă de executare3. Ea se poate exercita
numai împotriva hotărârilor
1 Nu există un punct de vedere unitar asupra actului de procedură prin
care se admite apelul şi se anulează hotărârea apelată atunci când
soluţionarea apelului şi judecarea în fond au loc la termene diferite: o soluţie
este în sensul de a se pronunţa o încheiere, iar alta în sensul că trebuie să se
dea o decizie, care fiind definitivă este şi ea susceptibilă de recurs. Prima
soluţie, spre care înclină profesorul Gabriel Boroi, ar prezenta avantajul că s-
ar evita prelungirea judecăţii datorită faptului că fiind vorba de o încheiere
premergătoare nu este susceptibilă de recurs, în timp ce a doua soluţie,
susţinută de profesorul Viorel Mihai Ciobanu, ar fi de natură să evite o
judecată în fond inutilă, dacă soluţia instanţei de apel ar fi greşită sau, dacă
ea ar fi corectă, ar rezolva irevocabil o problemă de drept, care deci nu ar
mai putea fi invocată în recurs. Această ultimă soluţie a fost pronunţată şi
într-un recurs în interesul legii - C.S.J., decizia nr. VD/1998, în Dreptul nr.
4/1999, p. 141-142; vezi şi /. Deleanu, voi. JJ, p. 115, nota 10.
2 Codul 1944, p. 292-293, nota 11, lit. a)-d) şi Cas., Secţiile Unite,
decizia nr. 78/1940 (nr. 14); pentru alte amănunte, vezi: G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit., p. 526-527.
Pentru cercetări cu caracter monografic, a se vedea: /. Stoenescu,
Contestaţia în anulare în procesul civil, în J.N. nr. 2/1960, p. 263-285 şi în J.N.
nr. 3/1960, p. 463-487; /. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein,
Contestaţia în anulare, în volumul Studii juridice, Ed. Academiei, Bucureşti,
1960, p. 349-391.
366 Căile de atac

irevocabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege1. S-a decis
că nu este admisibilă contestaţia în anulare dacă se invocă alte motive decât
cele prevăzute de art. 317-318, precum: necitarea părţii pentru termenul
când s-a amânat pronunţarea2, încălcarea gravă a dreptului de apărare3,
lipsa calităţii procesuale a unei părţi4, încălcarea principiului oralităţii
dezbaterilor5 sau omisiunea instanţei de a administra probe din oficiu6.
Codul de procedură civilă reglementează o contestaţie în anulare
obişnuită, de drept comun (art. 317) şi o contestaţie în anulare specială (art.
318)7. Deoarece condiţiile de exerciţiu şi motivele diferă, le vom examina
separat, urmând ca, apoi, să tratăm împreună aspectele care le sunt comune
sau apropiate (sesizarea instanţei, procedura de judecată).
§2. Contestaţia în anulare obişnuită 2.1. Motivele contestaţiei
Motivele contestaţiei în anulare obişnuite sunt două: când procedura
de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu
încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
a) Primul motiv presupune că citarea este obligatorie sau că instanţa a
dispus citarea părţilor (ca în cazul ordonanţei preşedinţiale sau al îndreptării
erorilor materiale), iar partea nu a fost deloc citată8 sau citarea a fost
neregulată la termenul când s-a judecat cauza şi s-a pronunţat hotărârea, şi
partea a lipsit9. Asemenea situaţii pot
p. 398; C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 305/1996, în R.D.C. nr. 6/1997, p. 92, secţia
civilă, decizia
nr. 1031/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 118 şi decizia nr. 1451/2000, în B.J.
2000, p. 206, nr. 4;
CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 140/1998, în Culegere 1998, p. 156.
2 Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 144/R/1988, în R.R.D. nr.
3/1989, p. 62.
3 C.S.J., Secţiile Unite, decizia nr. 76/1991, în Dreptul nr. 2/1992, p.
77 şi C.S.J., secţia
comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 1067/1995, în CD.
1995, p. 621; CA.
271, nr. 56; CA.
Ploieşti, decizia nr. 1411/1999, în Culegere 1999, p. 342, nr. 60.
4 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 236//1993, în Dreptul nr. 7/1994, p.
83.
nr. 7/1995, p. 83.
6 CA. Bucureşti, secţia a Ed-a civilă, decizia nr. 2748/2000, în
Culegere 2000, p. 313, nr. 56.
7 Vezi şi M. Gaiţă, MM. Pivniceru, notă la decizia civilă nr.
1042/1999 a CA. Iaşi, în
Jurisprudenţa 1999, p. 204-207, nr. 162.
voi. II, p. 163.
9 Vezi, pentru o analiză amplă, I. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr.
2/1960, p. 276-282;
/. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 365-376; vezi
şi CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 432/R/1994, în Sinteză de practică judiciară a Curţii de
Apel Galaţi 1994,
p. 108-109, nr. 63. Dacă recurentul a fost citat, din eroare, la o dată
ulterioară celei la care a
avut loc judecata recursului, contestaţia urmează să fie admisă - CA.
Bucureşti, secţia a IU-a
civilă, decizia nr. 3217/1999, în Culegere 1999, p. 272, nr. 67. S-a admis
o contestaţie
Contestaţia în anulare o fi7

exista când partea nu este citată la domiciliul indicat1, când citaţia nu
cuprinde elementele esenţiale, când s-a considerat în mod greşit că partea
are termenul în cunoştinţă2 când agentul de procedură nu a înmânat citaţia
în condiţiile legii3, când citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-credinţă4 etc.
întemeiată pe art. 317 alin. (1) pct. 1, deşi partea a fost legal citată cu
menţiunea timbrării, cu motivarea că partea s-a prezentat Ia instanţă după
terminarea şedinţei de judecată şi închiderea dezbaterilor, or întrucât taxa de
timbru se putea depune până la ora închiderii programului de lucru, instanţa
avea obligaţia să reia judecata dosarului şi nu să dispună anularea recursului,
ca netimbrat - CA. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 79/1998, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, nr. 2/2000, p. 123. Considerăm că în speţă
contestaţia nu era admisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile avute în vedere de
art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
1 Contestaţia este admisibilă dacă citarea s-a făcut la o altă adresă
decât cea reală, chiar
dacă s-ar proba cu martori că partea avea cunoştinţă de termen,
deoarece dovada îndeplinirii
actului de procedură nu se poate face prin probe extrinseci - D.
Gherman, notă critică la sentinţa
civilă nr. 5068/1956 a Trib. pop. oraş Arad, în L.P. nr. 9/1957, p. 1113-
1114. Dacă însă citarea s-a
făcut la sediul indicat de parte deoarece ea nu a înştiinţat, potrivit art.
98 C. proc. civ., instanţa şi
partea potrivnică de schimbarea sediului, contestaţia în anulare va fi
respinsă - CA. Galaţi, secţia
comercială şi cont. ad., decizia nr. 266/R/2002, în CJ. nr. 6/2002, p. 62.
2 Se apreciază că avocatul nu poate lua termen în cunoştinţă dacă
nu are împuternicire
valabilă din care să rezulte dreptul de reprezentare şi deci partea
trebuie citată - A. Sitaru,
notă la decizia civilă nr. 131/1972 a Trib. jud. Braşov, în R.R.D. nr.
9/1973, p. 115-117. Dacă
însă partea nu a fost citată pentru că în mod corect s-a făcut aplicarea
art. 153 alin. (1) C. proc.
civ. şi deci avea termenul în cunoştinţă, contestaţia în anulare este
inadmisibilă - C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 4443/1999, în Juridica nr. 4/2000, p. 166; CA.
nr. 125/R/1998 şi decizia civilă nr. 607/R/1998, în Culegere 1994-1998,
p. 126-127, nr. 55 şi
56. S-a decis însă că dacă părţile au termenul în cunoştinţă, schimbarea
sediului instanţei în
intervalul de timp dintre termene, nu justifică citarea acestora, nefiind
incidente nici unul
dintre cazurile prevăzute de art. 153 alin. (2) C. proc. civ. şi deci
contestaţia în anulare
urmează să fie respinsă - CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.
2000-2001, p. 94, nr. 63. Deşi formal soluţia poate părea corectă,
socotim că se justifica admi
terea contestaţiei deoarece partea putea fi prezumată a cunoaşte
termenul, dar nu şi schim
barea sediului instanţei. Or, atât potrivit art. 88, cât şi a art. 100 C. proc.
civ. arătarea instanţei
este cerută sub sancţiunea nulităţii. Partea avea termenul în cunoştinţă
atâta timp cât sediul
indicat prin citaţia iniţială rămânea neschimbat.
3 Dacă comunicarea citaţiei nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor
art. 91 (la avocat) şi
art. 100 (nu s-a arătat motivul afişării şi locul unde s-a făcut afişarea) ea
este viciată şi deci
contestaţia admisibilă - CA. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia
nr. 246/2001, în P.R.
nr. 4/2002, p. 97. Aceeaşi instanţă a decis că dacă partea a fost citată în
calitate de intimată,
deşi avea calitatea de recurentă, comunicarea este viciată, deoarece s-
au încălcat prevederile
art. 100 alin. (1) pct. 7 C proc. civ. - CA. Bucureşti, secţia a IU-a civilă,
decizia
nr. 2537/2000, în Culegere 2000, p. 324, nr. 61. Observăm însă că art.
100 pct. 7 nu are în
vedere calitatea în care partea figurează în recurs, ci numele şi calitatea
celui căruia i s-a făcut
înmânarea citaţiei sau altui act de procedură. Pe de altă parte, în speţă,
contestatoarea nu era
numai recurentă, ci şi intimată în recursul adversarului.
4 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 884/1954, în CD. 1952-
1954, voi. I, p. 325.
Contestaţia în anulare poate fi folosită însă şi atunci când reclamantul nu
a fost de rea-credinţă
368
Căile de atac
în ipoteza în care a fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare
pentru termenul când a avut loc judecata, cât şi procedura de comunicare a
hotărârii, ori când termenul de apel sau recurs curge de la pronunţare (în
acest caz procedura de citare îndeplineşte şi funcţia procedurală a
comunicării hotărârii ), contestaţia în anulare este inadmisibilă, deoarece
este deschisă, după caz, calea apelului sau a recursului2. Pentru acelaşi
considerent, contestaţia nu este admisibilă în cazul în care comunicarea
hotărârii s-a făcut legal3. în sfârşit s-a decis că nu este admisibilă contestaţia
dacă se invocă numai comunicarea nelegală a hotărârii4.
b) Motivul al doilea priveşte faptul că hotărârea atacată a fost
pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a
competenţei generale5, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale
exclusive (art. 159)6. Pentru a se putea însă
şi nu s-au respectat condiţiile prevăzute de art. 95 alin. (1), în sensul de
a se cere reclamantului să dovedească că a făcut tot ce i-a stat în putinţă
pentru aflarea domiciliului - /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 279.
Dacă a făcut însă această dovadă, respectiv dacă citarea prin publicitate s-a
făcut cu respectarea dispoziţiilor legale contestaţia nu poate fi primită - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 334/1965, în CD. 1965, p. 267; CA.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 872/2000 şi decizia nr. 856/2000, în
Culegere 2000-2001, p. 91, nr. 60 şi p. 97, nr. 66.
1 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 281.
2 /. Hepcal, notă la decizia civilă nr. 49/1968, a Trib. jud. Arad., în
R.R.D. nr. 10/1969,
p. 141; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 535-536 - autorii precizează că
în cazul în care
termenul curge de Ia pronunţare s-ar putea formula şi o cerere de
repunere în termenul de apel
sau recurs, întemeiată pe art. 103 C. proc. civ., partea invocând ca motiv
mai presus de voinţa
sa necunoaşterea hotărârii datorită faptului că nu a fost legal citată la
termenul când a avut loc
judecata; vezi şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2464/2000,
în Culegere 2000,
p. 325, nr. 62; /. Deleanu, voi. II, p. 155-156; S. Dumitrache, notă la
sentinţa civilă
nr. 1557/1996 a Trib. Cluj, în Dreptul nr. 9/1997, p. 106-109. în doctrină
şi jurisprudenţă s-a
apreciat că în această ipoteză s-ar putea totuşi formula şi direct
contestaţie în anulare,
deoarece aparent am fi în prezenţa unei hotărâri irevocabile şi această
aparenţă trebuie
sfărâmată, provocându-se rejudecarea procesului în fond - vezi: /.
Stoenescu, op. cit., în J.N.
nr. 2/1960, p. 281-282; /. Stoenescu, notă la decizia civilă nr. 49/1968 a
Trib. jud. Arad, în
R.R.D. nr. 10/1969, p. 145; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
404/1967, în CD. 1967,
p. 299; în lucrări anterioare unul din autorii acestui curs (V.M Ciobanu,
voi. II, p. 418)
achiesase la această soluţie.
3 Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 943/1982, în R.R.D. nr.
7/1983, p. 56.
4 Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1821/1978, în R.R.D. nr. 4/1979,
p. 54.
5 S-a admis o contestaţie în anulare întemeiată pe acest motiv
arătându-se că instanţa,
refuzând să se pronunţe pe cale incidentală asupra excepţiei de
ilegalitate a unui act admi
nistrativ, sub cuvânt că nu a fost sesizată cu o acţiune având asemenea
obiect, a încălcat nor
mele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti - CA. Piteşti,
în Culegere 1998, p. 69, nr. 17.
6 Temeinicia motivului prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 trebuie
analizată în raport cu
momentul soluţionării cauzei şi nu cu situaţii ce se pot ivi ulterior, ca o
consecinţă a
strămutării cauzei - CA. Ploieşti, decizia nr. 323/1998, în Culegere 1998,
p. 263, nr. 68. Dacă
Contestaţia în anulare
369
invoca acest motiv este necesar ca în faţa instanţei a cărei hotărâre se
atacă să nu se fi ridicat şi respins excepţia de necompetenţă absolută1. în
sfârşit, să precizăm că pe calea acestui motiv nu se poate invoca
incompatibilitatea ori alte neregularităţi privind compunerea sau constituirea
completului de judecată2.
Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite, care
trebuie verificate prealabil examinării motivului invocat3 sunt şi ele în număr
de două, şi anume: hotărârea care se atacă să fie irevocabilă şi motivele pe
care le-am analizat să nu fi putut fi invocate pe căile de atac de reformare
comune, adică apelul sau recursul.
a) în legătură cu prima condiţie, care vizează de fapt şi obiectul
contestaţiei, trebuie precizat că pe această cale pot fi desfiinţate numai
hotărâri irevocabile, astfel cum sunt ele definite de art. 377 C. proc. civ.4 în
cazul în care această condiţie este
ulterior pronunţării hotărârii s-a admis cererea de strămutare, hotărârea
va fi desfiinţată de drept ca efect al admiterii strămutării [art. 40 alin. (5) C.
proc. civ.].
' /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 285. Instanţa supremă a
decis într-o speţă că invocarea necompetenţei absolute prin intermediul
contestaţiei este admisibilă, deşi pe calea recursului hotărârea a fost criticată
pentru că s-a dat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece
instanţa de recurs a refuzat să examineze acest motiv pe considerentul că nu
ar fi fost invocat în apel şi deci ar fi tardiv, deşi era vorba de un motiv de
ordine publică - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4458/1999, în Juridica,
nr. 4/2000, p. 161-162. Soluţia este greşită, deoarece încălcarea normelor de
competenţă de ordine publică nu se confundă cu încălcarea atribuţiilor puterii
judecătoreşti.
2 în practică s-a invocat pe calea acestui motiv faptul că hotărârea a
fost pronunţată de judecători incompatibili şi s-a admis contestaţia în
anulare, pe considerentul că s-a încălcat o normă de ordine publică (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1949/1980, în CD. 1980, p. 169). Soluţia nu
poate fi primită deoarece incompatibilitatea este reglementată de o normă
de organizare judecătorească de ordine publică şi nu de o normă de
competenţă de ordine publică, astfel cum prevede art. 317 pct. 2 - vezi, pe
larg, V.M. Ciobanu, Interesul practic al clasificării legilor de procedură civilă în
funcţie de obiectul lor de reglementare, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 34-36.
Ulterior, şi instanţa supremă a decis că este inadmisibilă contestaţia în
anulare într-un asemenea caz - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
789/1985, în CD. 1985, p. 221 (contestaţia ar fi trebuit însă respinsă ca
inadmisibilă şi nu ca nefondată); vezi, în acest sens şi CA. Braşov, decizia
civilă nr. 350/R/1994, în Culegere 1994, p. 55, nr. 26; CA. Timişoara, secţia
civilă, decizia nr. 404/1999, în Culegere de practică judiciară 1999, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 101, nr. 13; CA. Iaşi, decizia civ. nr.
1349/2000, în Jurisprudenţă 2000, p. 243, nr. 159.
M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, notă ia decizia civilă nr. 1349/2000 a CA.
Iaşi, în Jurisprudenţă 2000, p. 243, nr. 159.
După cum am precizat deja, dacă hotărârea nu este irevocabilă
contestaţia este inadmisibilă şi partea poate invoca motivele, după caz, pe
calea apelului sau recursului - vezi şi Trib. Sibiu, decizia civilă nr. 349/1997 cu
nota G. Kovacs, în Dreptul nr. 12/1997, p. 96; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 197/1997, în Culegere 1993-1997, p. 338, nr. 65; CA.
Ploieşti, decizia civilă nr. 11/1998, în Culegere 1998, p. 250, nr. 57; CA. Iaşi,
decizia nr. 1853/2000, în Jurisprudenţă 2000, p. 246, nr. 160.
x.
370 Căile de atac

îndeplinită, nu interesează dacă hotărârea a fost pronunţată în fond, în
primă instanţă ori în apel, în recurs, în revizuire, într-o altă contestaţie în
anulare1 sau, în sfârşit, în cadrul executării silite, cu condiţia ca legea să nu
interzică în mod expres exercitarea căii de atac2. Pe de altă parte, sunt avute
în vedere atât hotărârile prin care s-a rezolvat în fond cererea de chemare în
judecată sau calea de atac3, cât şi deciziile de casare intermediare ori
hotărârile prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor sau s-a pronunţat o
soluţie formală (anularea cererii, respingerea ca tardivă, perimarea etc), s-a
luat o măsură urgentă, cu caracter vremelnic (prin ordonanţa preşedinţială)
ori o măsură de bună administrare a justiţiei (rezolvarea conflictelor de
competenţă)5. în sfârşit, deoarece în sens larg şi încheierile judecătoreşti
sunt hotărâri, şi ele pot fi
1 S-a decis că împotriva deciziei date într-o contestaţie în anulare,
partea nu mai poate
promova o nouă contestaţie în anulare deoarece nu este o hotărâre
pronunţată în recurs, aşa
cum circumscrie art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. obiectul contestaţiei în
anulare - CA. Iaşi,
decizia civilă nr. 1042/1999, cu nota critică de M. Gaiţă, M.M. Pivniceru,
în Jurisprudenţa
1999, p. 204, nr. 162. Critica este justificată, deoarece spre deosebire de
art. 318, art. 317 nu
pretinde să fie vorba de o hotărâre a instanţei de recurs şi deci
contestaţia în anulare, în
temeiul acestui text, este admisibilă şi împotriva unei hotărâri
irevocabile date tot într-o con
testaţie în anulare.
2 De ex., în materia alegerilor parlamentare şi preşedinţiale, sunt
excluse căile extraor
dinare de atac de reformare şi retractare împotriva hotărârilor prin care
s-au rezolvat întâm
pinările, contestaţiile etc. formulate în cadrul procesului electoral.
Soluţia prevăzută de
art. 113 alin. (2) din Legea nr. 373/2004, aplicabilă şi la alegerile
preşedinţiale (art. 28 din
Legea nr. 370/2004), s-a impus datorită rigorii şi celerităţii procedurii
electorale şi a fost
declarată constituţională sub imperiul vechii reglementări, care era în
acelaşi sens - vezi:
CC, Decizia nr. 3/1992, în Culegere de decizii şi hotărâri 1992-1993, p.
18-21.
3 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 266. Deoarece legea
nu interzice contestaţia
în anulare împotriva hotărârii de divorţ (cum se întâmplă în cazul
revizuirii) este greşită
soluţia de a o considera inadmisibilă -vezi şi C. Linzmayer, notă critică, la
decizia civilă
nr. 1071/1957 a Trib. reg. Cluj, în L.P. nr. 3/1959, p. 102-103.
4 /. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 68.
5 Există soluţii diferite în privinţa hotărârii de strămutare.
Majoritatea autorilor, faţă de
prevederile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. care stabilesc că hotărârea de
strămutare nu este
supusă nici unei căi de atac, consideră contestaţia în anulare
inadmisibilă - /. Stoenescu,
op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 270; Gr. Porumb, voi. II, p. 79; G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit.,
p. 530; /. Leş, p. 618; P. Perju, Probleme de Drept civil şi Drept procesual
civil din practica
secţiei civile a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr. 2/2005, p.
198-199; vezi şi
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 580/1994, în Dreptul nr. 6/1995, p.
94 şi secţia civilă,
decizia nr. 1482/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 126, nr. 29. în sensul
admisibilităţii contestaţiei
în anulare împotriva hotărârii de strămutare, vezi: Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia
nr. 38/1978, în CD. 7975, p. 276 (soluţie implicită) şi V.M. Ciobanu, Unele
probleme referi
toare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, în Analele
Universităţii Bucureşti, 1983,
p. 68-71 - ni se pare greu de acceptat în această materie că legiuitorul a
reglementat o categorie
de hotărâri, pronunţate în condiţii de neregularitate procedurală -
încălcarea contradictorialităţii
şi a dreptului de apărare ori necompetenţa absolută -, fără să existe
vreun mijloc procesual de
remediere. în stabilirea soluţiei trebuie examinată şi evoluţia istorică a
instituţiei strămutării.
371
atacate pe calea contestaţiei în anulare. Desigur, nu este vorha A. tû •
?,
gătoare care fac corp comun cu h^r^^^^^^^^
eronlormateri^
care se finalizează un proces (Încheierea nmn„„t„tx - , J on Pnn
an. 246 sa, ^ôJZtZT^^îTSyT^ “
însă îndarâ ca prin cea dea doua comutie stabiSdm V^L^-”^
susceptibile de atac se reduce;enl hota™lor
b) A doua condif,e res.rar.ge admisibilitatea conteslap'ei la staatia ta
care ™nv„, spusû, exrsia optiune tarre ape, ori recurs si cemesratia ta
anulat pZc!
1 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 266-267; A. Hilsenrad,
notă la decizia civilă nr. 21/1958 a Trib. reg. Bacău, în L.P. nr. 11/1959, p.
118-119; CA. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 246/2001, în P.R.
nr. 4/2002, p. 97, nr. 234 - instanţa a decis că încheierea prin care s-a
suspendat executarea în recurs este irevocabilă şi poate fi atacată direct pe
calea contestaţiei, deoarece şi hotărârea care se pronunţă în cazul recursului
este irevocabilă. Soluţia ni se pare greşită, deoarece în acest caz nu se aplică
principiul accesoriul urmează soarta principalului, încheierea de suspendare
nefiind legată de soluţionarea recursului cum este, de exemplu, încheierea
de suspendare a judecăţii recursului, în legătură cu care s-a decis că se
aplică principiul menţionat. De altfel, art. 300 alin. (3) din materia recursului,
ca şi art. 3191 (la contestaţia în anulare) şi art. 325 (la revizuire) fac trimitere
la art. 403 alin. (3) care prevede că împotriva încheierii de suspendare a
executării se poate face recurs, în mod separat. Este o soluţie firească,
deoarece hotărârea definitivă, în afară de cazurile expres prevăzute de lege,
poate fi pusă în executare şi o suspendare ar afecta grav interesele
creditorului. Pentru a-i proteja s-a prevăzut obligativitatea cauţiunii şi
posibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea recursului - vezi şi S.
Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 237-239.
2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 978/1953, în CD. 1952-1954,
voi. I, p. 375 şi decizia nr. 1190/1963, în J.N. nr. 8/1964, p. 168; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 2749/1973, în CD. 1973, p. 328; Trib. reg. Craiova,
decizia civilă nr. 4057/1958, în J.N. nr. 4/1958, p. 702. Contestaţia este
inadmisibilă şi atunci când partea a exercitat recursul, dar nu a invocat
motivul în faţa instanţei de recurs - CA. Braşov, decizia civilă nr. 450/R/1994,
în Culegere 1994, p. 55-60, nr. 27. Cu atât mai mult, nu este posibilă
introducerea unei contestaţii în cazul în care motivele au fost formulate în
recurs şi respinse ca neîntemeiate, de data aceasta opunându-se puterea
lucrului judecat - /. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, op. cit., p. 71. în practică
s-a decis că ar fi admisibilă contestaţia în cazul în care partea a fost în
imposibilitate de a exercita calea de atac a recursului - Trib. jud. Cluj, decizia
civilă nr. 110/1988, în R.R.D. nr. 5/1988, p. 71. Ni se pare că într-un
asemenea caz trebuie formulată o cerere de repunere în termenul de recurs,
iar nu contestaţie în anulare.
A se vedea: Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2271998, în
Culegere 1998, P- 176, nr. 21 şi Trib. Bucureşti, secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 216/1996, în Culegere de practică
judiciară. Contencios administrativ 1993-1998, Ed. AH
372 Căile de atac

având în vedere această restrângere, pot fi atacate pe calea contestaţiei
în anulare obişnuite deciziile instanţelor de recurs, indiferent de soluţia ce o
cuprind, precum şi hotărârile pronunţate în urma unei alte contestaţii în
anulare, a unei revizuiri sau a unei contestaţii la titlu, dacă nu sunt
susceptibile de a fi atacate pe calea recursului1.
Această condiţie trebuie examinată însă în corelaţie cu dispoziţia din
art. 317 alin. final, potrivit căreia contestaţia devine admisibilă în cazul în
care motivele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a
respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt2 sau dacă recursul a fost
respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Este de observat că, în legătură cu
această excepţie, se are în vedere numai recursul, nu şi apelul.
Cu privire la prima ipoteză, este de reţinut că ori de câte ori
„verificarea de fapt” este posibilă pe baza actelor de la dosar sau a
înscrisurilor noi, care potrivit art. 305, pot fi folosite în recurs, partea ar trebui
să valorifice neregularitatea pe calea recursului, nefiind admisibilă
contestaţia în anulare. Numai în măsura în care sunt necesare şi alte probe
noi dispoziţia din art. 317 alin. final devine aplicabilă. Dar, partea nu are
opţiune între recurs şi contestaţie, ci trebuie să exercite calea de atac a
recursului şi numai în măsura în care recursul ar fi respins pentru că motivele
necesită verificări de fapt, contestaţia devine admisibilă3.
A doua ipoteză îşi găseşte aplicare nu numai atunci când recursul este
respins fără a fi cercetat în fond, ci şi atunci când este anulat (ca neregulat
introdus ori ca netimbrat)4 sau perimat5. Contestaţia în anulare nu devine
însă admisibilă în cazul în
Beck, Bucureşti, 2001, p. 70, nr. 59; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 782/1999 şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr.
2351/1999, în Culegere 1999, p. 263, nr. 60 şi p. 269, nr. 64, precum şi CA.
Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 308/2000, în Culegere 2000-2001, p.
96, nr. 95; CA. Braşov, decizia civilă nr. 113/1999 şi nr. 615/1999, în Culegere
1999, p. 77, nr. 14 şi p. 138, nr. 24; vezi şi S. Dumitrache, op. cit., în Dreptul
nr. 9/1997, p. 105-106.
1 Vezi şi G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 529.
2 Cu privire la înţelesul noţiunii «verificare de fapt», vezi, pe larg, /.
Rosetti-Bălănescu,
Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 362.
3 S. Zilberstein, V. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile
extraordinare de atac, în S.C.J.
nr. 1/1985, p. 40.
4 în practică şi în doctrină s-a apreciat că ar trebui respinsă pe
ideea abuzului de drept
procedural contestaţia, în cazul în care recursul nu a fost timbrat pentru
ca partea să introducă
şi contestaţie şi în acest fel să se tergiverseze judecata şi să se
împiedice executarea hotărârii
(Trib. Capitalei, colegiul al ll-lea, decizia nr. 2928/1957 cu nota Gh.
Ionescu-Baldovin, în
L.P. nr. 10/1959, p. 92), ori pentru a beneficia de taxa de timbru redusă,
proprie contestaţiei în
anulare (D. Florescu, Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui
nou Cod de pnx*-
dură civilă, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 93). Cu referire la prima ipoteză, s-a
exprimat însă şi
opinia că instanţa e datoare sâ intre în cercetarea contestaţiei şi numai
dacă ea este neînte^
meiată, apreciind în acest moment intenţia şicanatorie, să acorde
intimatului despăgubiri -
Al. Velescu, Cu privire la o problemă ivită în practica judiciară în materie
de contestaţie în
anulare, în L.P. nr. 11/1960, p. 59-63.
402. '
373
care recursul a fost respins ca tardiv, deoarece ar însemna să se admită
o eludare directă a interdicţiei prevăzute în art. 317 alin. (1), din moment ce,
din punct de vedere al legii, un recurs tardiv e socotit a nu fi fost introdus1.
Faţă de ipotezele prevăzute de art. 317 alin. final, ar mai putea forma
obiect al contestaţiei în anulare de drept comun hotărârile pronunţate în
ultimă instanţă (fără drept de apel) şi deciziile instanţei de apel, atacate cu
recurs, care însă a fost respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau
a fost respins fără a fi cercetat în fond2.
§3. Contestaţia în anulare specială
Condiţia de admisibilitate vizează de această dată doar obiectul
contestaţiei speciale, în sensul că pe calea ei se poate urmări numai
desfiinţarea hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs3. Este vorba deci
de hotărâri irevocabile pronunţate în urma exercitării controlului judiciar pe
calea recursului4.
3.2, Motivele contestaţiei
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt şi ele în număr de două,
şi anume: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli
materiale; când instanţa respingând recursul ori admiţându-1 numai în parte,
a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de
casare (art. 318 alin. (1) în redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 59/2001, preluată identic în Legea nr. 219/2005, care a
abrogat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001).
' /. Stoenescu, în Procesul civil în R.P.R., de A. Hilsenrad, I. Stoenescu,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 375; /. Paul, notă critică la decizia civilă nr.
1001/1957 a Trib. reg. Mureş, în L.P. nr. 10/1959, p. 100; /. Rosetti-Bălănescu,
Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 363. De lege ferenda, am propus ca art.
317 alin. final să fie reformulat în sensul de a se prevedea că motivele pot fi
valorificate pe calea contestaţiei în anulare dacă au fost invocate prin
cererea de recurs legal timbrată şi introdusă în termen, dar instanţa a respins
recursul fără ca el să fi fost judecat în fond - S. Zilberstein, V. Ciobanu, op.
cit., în S.C.J. nr. 1/1985, p. 40 şi 45. In doctrină (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.,
p. 535) s-a propus să se adopte ca şi în cazul revizuirii, sistemul opţiunii între
contestaţie şi recurs, iar dacă se menţine actuala regulă, să se pună condiţia
ca respingerea recursului fără a fi cercetat în fond să nu se datoreze culpei
recurentului.
2 Vezi şi G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 529. S-a decis că nu se poate
folosi contestaţia în anulare întemeiată pe art. 318 anterior motivării deciziei
de către instanţa de recurs, din moment ce din minută sau dispozitiv nu
rezultă care au fost motivele care au determinat soluţia pronunţată - CA.
Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, decizia nr.
1002/2002, în R.R.D, muncii nr. 3/2002, p. 139, nr. 32.
De aceea, pe această cale nu poate fi atacată o decizie pronunţată
într-o contestaţie în anulare de drept comun (C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
2483/1995, în CD. 1995, p. 124) şi nici o decizie dată ca urmare a soluţionării
revizuirii (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1948/2000, în Dreptul nr. 11/2001, p.
195).
374 Căile de atac
a) Primul motiv are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu
aspectele formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui
recurs ca tardiv1, anularea greşită ca netimbrat2 sau ca făcut de un
mandatar fără calitate şi altele asemănătoare , pentru verificarea cărora nu
este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor4. Fiind vorba
de un text de excepţie, noţiunea de greşeală
375
materiala nu trebuie interpretată extensiv1 şi deci pe această cale nu
pot fi valorificate greşeli de judecată , respectiv de apreciere a probelor3, de
interpretare a faptelor1 ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui
incident procedural3.
1 CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 610/1996, în

Culegere 1993-1998, p. 222,
nr. 58.
2 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 305/1996, în Dreptul nr.
8/1996, p. 130-131. Trib.
Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 706/1990, în Culegere de
practică judiciară civilă pe
anul 1990, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 138, nr. 124. De asemenea,
contestaţia poate fi
exercitată dacă recursul a fost anulat ca netimbrat, deşi unul din
motivele de recurs nu necesită
timbrarea - Trib. reg. Suceava, decizia civilă, nr. 1748/1961 cu Nota de
W. Hecht, în J.N.
nr. 8/1963, p. 123; vezi, totuşi, în sens contrar, CA. Bucureşti, secţia a IlI-
a civilă, decizia
nr. 3481/1999, în Culegere 1999, p. 271, nr. 66. S-a considerat
admisibilă contestaţia în
ipoteza în care recursul a fost anulat ca insuficient timbrat, deşi taxa a
fost stabilită în raport
cu o sumă mai mare decât cea contestată de recurentă (C.S.J., secţia
comercială, decizia
nr. 4138/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 143) sau în cazul în care
instanţa de recurs a obligat
intervenienţii la plata taxei judiciare de timbru în apel, înainte de data
până la care fuseseră
amânaţi (CA. Braşov, decizia civilă nr. 1964/R/1999, în Culegere 1999, p.
72, nr. 10). Nu
este admisibilă însă contestaţia dacă recurentei i s-a pus în vedere să
completeze taxa de
timbru şi nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei - CA. Cluj, secţia civilă,
decizia
nr. 1991/2000, în Culegere 2000, p. 388.
3 S-a decis astfel că este admisibilă contestaţia în anulare în
ipoteza în care instanţa de
recurs s-a pronunţat asupra temeiniciei şi legalităţii unei alte hotărâri,
care se afla în dosar, dar
nu fusese atacată cu recurs, pentru a da posibilitatea judecării recursului
nesoluţionat - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 314/1956, în L.P. nr. 6/1956, p. 730. De
asemenea, s-a
considerat admisibilă contestaţia în situaţiile în care recursul a fost
anulat ca nemotivat, deşi
motivarea s-a făcut prin chiar cererea de recurs ori a fost depusă în
termenul prevăzut de lege
- CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1309/1996, în Culegere
1993-1998, p. 220,
nr. 56 şi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1367/1999, în
nr. 61; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2151/2000, în Culegere 2000, p.
382; CA. Ploieşti,
decizia civilă nr. 1620/1998, în Culegere 1998, p. 254, nr. 60. Dacă
reclamantul a solicitat la
prima instanţă reactualizarea sumei datorate de pârâtă în raport cu
indicele de inflaţie,
menţinând această cerere şi în faţa instanţei de apel, susţinerea
instanţei de recurs că o
asemenea cerere a fost formulată pentru prima oară în apel constituie o
greşeală materială care
justifică admiterea contestaţiei în anulare - C.S.J., secţia comercială,
P.R. nr. 1/2001, p. 78, nr. 7. în sfârşit, s-a mai decis că reprezintă o
eroare materială în sensul
art. 318 menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii, în sensul că partea
a renunţat la judecată
şi nu la dreptul pretins, aşa cum este necontestat că s-a întâmplat în
realitate - C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 5727/2000, în Dreptul nr. 12/2001, p. 159.
7/1978, p. 46; decizia
nr. 981/1978, în R.R.D. nr. 12/1978, p. 59 şi decizia nr. 1574/1980, în
R.R.D. nr. 2/1981,
p. 61, Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civ., decizia nr. 1653/1990, în
nr. 183.
1 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 3/1960, p. 463. Greşelile
materiale avute în vedere de
art. 318 nu trebuie confundate cu greşelile materiale la care se referă
art. 281 şi care pot fi
îndreptate din oficiu sau în urma unei simple cereri. Dacă din eroare în
dispozitivul instanţei
de recurs s-a scris un alt număr de sentinţă decât al celei atacate cu
recurs, dar controlul s-a
făcut asupra sentinţei atacate, greşeala materială se îndreaptă potrivit
art. 281 şi nu pe calea
contestaţiei în anulare - Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 74/1983,
în R.R.D.
nr. 4/1983, p. 67; vezi şi CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
2961/2000, în Cule
gere 2000, p. 333, nr. 67.
1/1978, p. 64, decizia
nr. 1599/1977, în R.R.D. nr. 3/1978, p. 61, decizia nr. 4440/1979, în
R.R.D. nr. 7/1979, p. 53
şi decizia nr. 1516/1984, în Repertoriu IV, p. 267; vezi şi C.S.J., secţia
nr. 368/1997, în Dreptul nr. 10/1997, p. 115; CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia
nr. 55/1995, în Culegere 1993-1998, p. 223, nr. 59, secţia a ffl-a civilă,
decizia nr. 1366/1999
şi decizia nr. 1791/1999, în Culegere 1999, p. 266-269, nr. 62, 63; CA.
Ploieşti, decizia civilă
nr. 11/1998, în Culegere 1998, p. 250, nr. 57; CA. Timişoara, decizia
Culegere 1999, p. 102, nr. 14; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
nr. 565/2000, în Culegere 2000, p. 377 şi 385. Nu pot fi invocate pe
calea contestaţiei
reglementate de art. 318 nici criticile de fond la adresa soluţiei instanţei
de recurs (C.S.J.,
secţia comercială, decizia nr. 4497/1998, în R.D.C nr. 5/2000, p. 126),
reexaminarea fondului
cauzei (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 803/2000,
în Dreptul nr. 4/2001,
p. 206) sau încălcarea de către instanţa de recurs a unor norme
procedurale (CA. Bucureşti,
secţia a Ul-a civilă, decizia nr. 1015/2000, în Culegere 2000, p. 320, nr.
59). Astfel, s-a decis
că nu este admisibilă contestaţia în cazul în care instanţa de recurs a
omis să soluţioneze
cererea de cheltuieli de judecată (C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
nr. 3/1996, p. 89; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 746/1981, în
R.R.D. nr. 3/1982, p. 60;
vezi în acelaşi sens, D. Cosma, notă la decizia nr. 1481/1972 a Trib.
Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, în R.R.D. nr. 6/1973, p. 108-111). De asemenea, este de discutat
dacă contestaţia în
anulare nu ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă când s-a invocat
drept greşeală materială
faptul că instanţa de recurs a stabilit tardivitatea recursului pe baza unei
comunicări viciate (în
sensul admisibilităţii, Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 216/1977, în
R.R.D. nr. 9/1978, p. 56),
ori că nu a observat cererea expres formulată de creditor de a se include
în obiectul executării
şi cheltuielile efectuate cu ocazia urmăririi (în sensul admisibilităţii, Trib.
jud. Suceava,
decizia civilă nr. 1945/1979, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 59).
A se vedea: C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
802/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p. 205; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1216/1999,
în Jurisprudenţa 1999, p. 208, nr. 164; CA. Suceava, decizia civilă nr.
318/1999, în Culegere 1999, p. 88, nr. 51; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
159/2000, în Culegere 2000, p. 383; CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia
nr. 3271/1999, în Culegere 1999, p. 270, nr. 65 şi CA. Bucureşti, secţia a V-a
comercială, decizia nr. 590/2001, în Culegere 2000-2001, p. 91, nr. 61.
Contestaţia nu este admisibilă nici dacă se invocă ignorarea unora dintre
dovezile administrate - CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 1330/2000, în Studia
Universitatis Babeş- Bolyai, nr. 2/2000, p. 123.
376 Căile de atac

Trebuie precizat însă că nici chiar existenţa unei greşeli materiale nu
duce întotdeauna la admiterea contestaţiei. Pentru a se pronunţa această
soluţie este necesar ca greşeala materială să fie esenţială, adică să fi
determinat soluţia instanţei4. Pe de altă parte, contestaţia în anulare nu este
desigur admisibilă în ipoteza în care pretinsele greşeli materiale au fost
invocate în faţa instanţei de recurs şi ea s-a pronunţat asupra lor5.
Pentru a verifica dacă motivul este întemeiat, instanţa care
soluţionează contestaţia în anulare trebuie să se raporteze, în principiu, la
situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, deoarece
faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie în acel moment se poate
aprecia dacă soluţia este sau nu rezultatul unei greşeli materiale6. S-a decis
însă, că este admisibilă contestaţia şi în ipoteza în care actul de procedură în
raport cu care se apreciază greşeala materială a ajuns la instanţă după ziua
judecăţii, dacă a fost făcut în termen (depus recomandat la poştă înainte de
împlinirea lui) sau a fost depus tardiv la dosar7. Soluţia este discutabilă,
deoarece judecătorul nu putea săvârşi o greşeală materială decât în raport
cu actele care se află la dosar. Dar, instanţele admit astfel de contestaţii
pentru a repara, de regulă, neglijenţe ale funcţionarilor instanţei (grefieri,
registratori, arhivari). Există deci tendinţa de a da o interpretare mai largă
motivului pe care îl analizăm, ceea ce până la urmă înseamnă nesocotirea
literei şi spiritului textului de lege8.
1 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1797/2000 şi decizia
nr. 4190/2000, în
Culegere 2000, p. 327, nr. 64 şi p. 336, nr. 69; CA. Craiova, secţia
nr. 373/2001, în CJ. nr. 2/2002, p. 81.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3/2000, în Dreptul nr. 5/2001, p.
241.
de decizii pe anul 1994, p. 626 şi decizia nr. 773/1995, în Culegere de
decizii pe anul 1995,
p. 619; dacă se invocă faptul că instanţa de recurs nu a pus în discuţie
excepţia nulităţii
recursului, contestaţia pe acest motiv este inadmisibilă - CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 109/2001, în P.R. nr. 1/2001, p. 140, nr. 1.
4 /. Stoenescu. S. Zilberstein, p. 73; C.S.J., secţia comercială şi de
contencios adminis
trativ, decizia nr. 415/2001, în Dreptul nr. 12/2001, p. 159.
8/1996, p. 130-131; CA.
Iaşi, decizia civilă nr. 538/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 242, nr. 158.
3631; /. Rosetti-
Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 379; CA. Iaşi, decizia
civilă nr. 1216/1999,
în Jurisprudenţa 1999, p. 208, nr. 164.
209; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 404/1970, în R.R.D. nr. 9/1970, p. 165; CA. Cluj,
decizia civilă
nr. 1430/2001, în P.R. nr. 1/2002, p. 122, nr. 41 (recursul a fost declarat
în termen, dar nu a
fost depus la dosar); CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1993-1998, p. 224, nr. 60 (foaia de vărsământ CEC a taxei de timbru
fusese depusă la
registratura instanţei, dar nu se găsea la dosar). Contestaţia nu ar fi însă
admisibilă dacă se
constată culpa procesuală a părţii - /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr.
3/1960, p. 464-465.
8 De exemplu, s-au admis contestaţii în anulare: pe considerentul
că instanţa de recurs,
deşi apelul a fost respins ca tardiv, în mod greşit a procedat la judecarea
în fond a pricinii (CA.
Timişoara, decizia civilă nr. 1774/1996, în Revista Cercului juridic
bănăţean, nr. 9/1997, p. 99,
nr. 49); datorită faptului că instanţa de recurs a anulat recursul ca
netimbrat, deşi se formulase,

b) Motivul al doilea - omisiunea instanţei de recurs de a examina toate
motivele de modificare sau de casare1 - poate fi invocat numai în cazul în
care recursul a fost respins2 sau admis în parte. Deci, ori de câte ori recursul
a fost admis integral, casarea fiind totală, partea nu are deschisă calea
contestaţiei în anulare, deoarece cu prilejul rejudecării în fond va putea
invoca aspectele omise3. Ce se va întâmpla însă în ipoteza în care recursul
este admis integral şi hotărârea atacată modificată în totalitate? Nici în
această ipoteză contestaţia nu este admisibilă, deoarece chiar dacă s-a omis
cercetarea unui motiv de modificare, recurentul nu are interes din moment
ce, pe baza motivelor examinate, s-a modificat în totalitate hotărârea
atacată.
după o cerere de amânare admisă pentru lipsă de apărare, o a doua
cerere de amânare pentru caz de boală care a fost respinsă, deşi din
certificatul medical depus rezulta că partea nu era transportabilă şi deci era
în imposibilitate de a satisface obligaţia timbrării recursului (CA. Braşov,
decizia civilă nr. 738/R/1997, în Culegere 1994-1998, p. 128, nr. 57);
trimiterea dosarului de către instanţa de recurs la un organ de jurisdicţie
pentru a fi soluţionat în cadrul unei proceduri prealabile sesizării instanţei,
dacă organul respectiv se pronunţase potrivit competenţei ce-i revenea (CA.
Piteşti, decizia nr. 212/1998, în Culegere 1998, p. 197, nr. 31); pe motiv că
prima instanţă şi cele ulterioare, inclusiv instanţa de recurs, s-au învestit cu
judecarea acţiunii civile, din greşeală, ca instanţe civile şi nu ca instanţe
penale, fiind vorba de latura civilă a unui proces penal [T. Pungă, Discuţii
privitoare la interpretarea art. 318 alin. (1) teza I din Codul de procedură
civilă, în Dreptul nr. 3/2000, p. 70-79].
1 Nu constituie motiv de contestaţie neînsuşirea motivului de
recurs de către instanţă, dacă
aceasta l-a analizat complet - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1271/E/1987, în R.R.D.
nr. 6/1988, p. 56; CA. Braşov, decizia civilă nr. 895/1999, în Culegere
1999, p. 137, nr. 23.
De asemenea, nu este admisibilă contestaţia dacă nu se invocă
omisiunea cercetării unui motiv
de recurs, ci nepronunţarea instanţei de recurs asupra unei excepţii,
precum: tardivitatea sau
perimarea ori înlăturarea pretinselor deficienţe de judecată în faţa
instanţei de recurs -
/. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 381; C.S.J.,
Completul de 7 Jude
cători, decizia nr. 89/1993, în CD. 1993, p. 152. S-a decis că nu este
admisibilă contestaţia în
situaţia în care instanţa a examinat motivele de casare, dar a stabilit o
stare de fapt pretins
greşită - CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2862/2000, în Culegere 2000,
p. 375.
2 Contestaţia poate fi exercitată atunci când recursul a fost respins
pe fond (CA.
1998, p. 225, nr. 61 şi
secţia a IlI-a civ., decizia nr. 2605/1999, în Culegere 1999, p. 274, nr. 69;
CA. Timişoara,
decizia civilă nr. 1677/1996, în Revista Cercului juridic bănăţean, nr.
10.12/1997, p. 232), nu
şi atunci când a fost respins ca tardiv (Trib. Suprem, colegiul civil,
CD. 1957, p. 364) sau când a fost anulat ca netimbrat (W. Hecht, op. cit.,
în J.N. nr. 8/1963,
p. 125) ori când recursul a fost anulat, potrivit art. 306 C. proc. civ.,
deoarece criticile
formulate nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de lege (P.
Perju, Probleme de
drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de
Justiţie, în Dreptul
nr. 11/2002, p. 253). Chiar dacă recursul a fost respins ca nefondat,
contestaţia nu este admi
sibilă dacă nu s-a omis nici un motiv de casare, ci partea urmăreşte să
provoace pe această
cale discutarea fondului litigiului, deoarece cererea de chemare în
judecată i-a fost respinsă ca
„tardiv introdusă”, soluţie confirmată de instanţa de recurs - C.S.J.,
secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 180/1994, în Dreptul nr. 10/1994, p.
58.
3 Trib. Suprem, Completul de 7 Judecători, decizia nr. 16/1980, în
R.R.D. nr. 10/1980,
p. 64; Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 449/1980, în R.R.D. nr. 12/1980,
p. 56.
378 Căile de atac
379
Pentru a se justifica folosirea şi admiterea contestaţiei pe acest motiv,

partea trebuie să fi formulat în termen1 motivul de recurs care pretinde că
din greşeală nu a fost examinat, deoarece motivul depus tardiv nu obligă
instanţa de recurs să se pronunţe cu privire la el şi, în consecinţă, face
inadmisibilă contestaţia în anulare . Calea de atac a contestaţiei nu este
admisibilă nici în cazul în care se pretinde că nu au fost examinate motive de
ordine publică pe care instanţa de recurs trebuia să le invoce din oficiu . în
sfârşit, contestaţia nu este admisibilă nici dacă instanţa a omis să cerceteze
un simplu argument, iar nu un motiv de casare4 şi nici în cazul în care deşi
criticile aduse hotărârii atacate cu recurs au fost grupate, au fost examinate
în totalitate5.
Pentru o apreciere completă asupra acestui motiv de contestaţie
trebuie reţinut că în literatură şi practică se face constant deosebirea între
motive şi argumente. Argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt
întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină şi art. 318 se
referă la omisiunea de a examina motivul de recurs, iar nu argumentele de
fapt sau de drept invocate de parte . în alte cuvinte, contestaţia în anulare
este inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a grupat argumentele
pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun,
deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul7.
S-a decis că este admisibilă contestaţia şi în situaţia în care instanţa
de recurs, respingând calea de atac, a omis să cerceteze un motiv de casare
de ordine publică invocat oral de către recurenţi, cu ocazia dezbaterilor în
fond asupra recursului - CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr.
823/2000, în Culegere 2000, p. 334, nr. 68.
2 C.S.J., decizia civilă nr. 312/1994, în CD. 1994, p. 117; Trib.
decizia nr. 2/1975, în CD. 1975, p. 250 şi decizia nr. 1397/1978, în R.R.D.
nr. 2/1979, p. 58.
în practică s-a decis însă şi că neexaminarea motivelor de recurs,
depuse după 15 zile de la
introducerea recursului, dar înainte de comunicarea hotărârii recurate,
nu justifică exercitarea
contestaţiei. Soluţia este greşită, deoarece chiar dacă recursul se
introduce mai înainte,
termenul pentru motivarea lui se socoteşte, potrivit art. 303 alin. (2), de
la comunicarea
hotărârii - vezi S. Şerbănescu, notă critică la decizia civilă nr. 2769/1957
a Trib. reg. Craiova,
în L.P. nr. 10/1957, p. 1257-1259.
332/1994, în CD.
1994, p. 618; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1340/1990,
în Culegere 1990,
p. 138-139, nr. 185; Trib. reg. Bucureşti, colegiul al Ul-lea civil, decizia
nr. 1010/1955, în L.P.
nr. 5/1955, p. 526; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2395/1974, în
R.R.D. nr. 8/1975, p. 67;
CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1955/2000, în Culegere
2000, p. 328, nr. 65.
4 CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2140/2000, în Culegere 2000, p.
386.
10/1997, p. 115-116 şi
decizia nr. 2311/2000, în Dreptul nr. 10/2001, p. 199; CA. Bucureşti,
secţia a IlI-a civilă,
decizia nr. 2505/1999, în Culegere 1999, p. 274, nr. 69.
6 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 3/1960, p. 467.
6/1970, p. 171, Trib. Bucu
reşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2269/1975, în R.R.D., nr. 9/1976, p.
62; Trib. jud.
Braşov, decizia civilă nr. 1188/1982, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 57; CA.
civilă, decizia nr. 1737/1997, în Culegere 1993-1998, p. 221, nr. 57; CA.
Ploieşti, decizia
civilă nr. 845/1999, în Culegere 1999, p. 345, nr. 61; CA. Iaşi, decizia

4.1. Instanţa competentă şi sesizarea ei
Fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare este de competenţa
instanţei a cărei hotărâre se atacă, indiferent de motivul care se invocă [art.
319 alin. (I)]1 şi niciodată de competenţa instanţei superioare2.
Deoarece legea nu are dispoziţii speciale cu privire la conţinutul
contestaţiei în anulare, se vor aplica, prin asemănare, prevederile art. 82 şi
112 şi deci cererea va cuprinde numele şi domiciliul contestatorului,
hotărârea care se atacă, motivarea în fapt şi în drept, probele, dacă este
cazul, şi semnătura. Potrivit art. 321 nu se poate face o nouă contestaţie
pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Deci, contesta-torul trebuie
să indice toate motivele care justifică, în opinia sa, cercetarea şi admiterea
căii de atac3. Contestaţiile în anulare se supun unei taxe de timbru fixe. Şi de
această dată la taxa de timbru se adaugă timbrul judiciar.
4.2. Părţile în contestaţia în anulare
Părţile în această cale de atac se numesc contestator şi intimat.
Contestator, poate fi, după caz, reclamantul sau pârâtul de la prima instanţă,
apelantul sau intimatul, respectiv recurentul ori intimatul în cazul apelului şi
al recursului, revizuientul sau intimatul din revizuire etc. în alte cuvinte, are
legitimare procesuală activă numai persoana care a acţionat în justiţie şi
aceea împotriva căreia s-a acţionat4, succesorii lor în drepturi5, precum şi
persoanele care au intervenit voluntar în proces sau au fost introduse la
cererea părţilor (sub forma chemării în judecată a altei persoane, a chemării
în garanţie ori a arătării titularului dreptului)6. Deci, terţele persoane în
legătură cu care nu s-au folosit căile legale pentru a fi atrase în proces, nu
pot
' Compunerea completului este aceeaşi ca şi în cauza în care s-a
pronunţat hotărârea ce se atacă, iar judecătorii care au pronunţat acea
hotărâre nu sunt incompatibili, cazurile de incompatibilitate fiind limitativ
prevăzute de lege (art. 24 C proc. civ.); vezi C.S.J., secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 578/1998, în Dreptul nr. 11/1998, p. 145.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 678/2000, în Juridica
nr. 7-8/2001, p. 350; vezi: V.M. Ciobanii, notă la decizia civilă nr. 342/1992 a
Trib. jud. Bihor, în Dreptul nr. 12/1992, p. 62-63; C.S.J., Secţiile Unite,
încheierea nr. 21 din 27 iunie 1994, în CD. 1994, p. 121.
/. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 364; vezi şi
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 716/2000, în B.J. 2000, p. 209, nr. 7; CA. Iaşi,
decizia civilă nr. 1648/1999, în Jurisprudenţa 1999, p. 203, nr. 161.
CA. Timişoara, decizia civilă nr. 744/1993, în Revista Cercului juridic
bănăţean nr. 1/1995, p. 59, nr. 2.
5 /. Stoenescu, notă la decizia civilă nr. 827/1961 a Trib. Capitalei,
colegiul I, în J.N.
nr. 9/1962, p. 123-125.
R.R.D. nr. 1/1979,
p. 52; Trib. jud. Bacău, decizia civilă nr. 810/1978, în R.R.D. nr. 2/1979,
p. 58
380 Căile de atac

exercita contestaţia în anulare, chiar dacă ar fi avut interes să fie
prezente în proces1. Dar, calitatea de parte în proces nu este suficientă
pentru exercitarea contestaţiei. Contestatorul trebuie să justifice şi un
interes, deoarece altfel cererea urmează să fie respinsă. S-a decis, astfel, că
neîndeplinirea procedurii de citare poate fi invocată numai de cel faţă de care
s-a săvârşit această neregularitate, iar nu şi de celelalte părţi, care au fost
legal citate2. De asemenea, recurentul căruia i s-a admis recursul şi s-a casat
în totalitate hotărârea atacată sau intimatul în cazul respingerii recursului, nu
au interes să introducă contestaţia, chiar dacă judecata recursului s-a făcut
cu procedura de citare neregulat îndeplinită3.
In cazul contestaţiei în anulare speciale, interesul de a o exercita
aparţine recurentului4. Dacă însă un recurs a fost respins ca inadmisibil,
partea nu poate justifica, în principiu, interesul de a obţine, prin admiterea
contestaţiei în anulare, desfiinţarea hotărârii respective, deoarece o
rejudecare a recursului ei, inadmisibil, nu este legal posibilă. Ca atare, devine
inutil să se examineze dacă la judecarea unui asemenea recurs, s-a săvârşit
vreuna din neregularităţile prevăzute de art. 317 şi 318, care în alte situaţii
ar îndreptăţi anularea hotărârii contestate şi reluarea judecăţii5. Am precizat
că soluţia este de principiu deoarece uneori este posibil ca partea să justifice
un interes. Astfel, dacă partea nu a fost legal citată la judecarea recursului ori
în cazul în care recursul a fost respins ca tardiv, ea are interes, în condiţiile
respectării contra-dictorialităţii şi dreptului de apărare, să combată excepţia
de inadmisibilitate sau de tardivitate a recursului6.
Potrivit art. 45 alin. (5) C. proc. civ. procurorul poate exercita şi el
contestaţia în anulare, indiferent dacă a participat sau nu la judecata cauzei
în care s-a pronunţat hotărârea ce se atacă.
381
Codul de procedură civilă [art. 319 alin. (2)] distinge, în privinţa
termenului de exercitare a contestaţiei, între hotărârile susceptibile de
executare silită şi hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de
executare silită.
în cazul hotărârilor irevocabile susceptibile de executare silită, soluţia
propusă anterior de noi se regăseşte în Legea nr. 219/2005 şi deci în prezent
contestaţia în anulare se poate face oricând înainte de începutul executării
silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1)
lit. b) sau c). Este vorba de termenul pentru exercitarea contestaţiei la
executare, care este de 15 zile şi, în ipotezele avute în vedere de text, curge
de la data când cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea
privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri
periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la
data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit [lit.
b)]; debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de la data
când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a
primit somaţia sau executarea se face fără somaţie [lit. c)].
în cazul hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de
executare silită, art. 319 alin. (2) prevede că, contestaţia poate fi introdusă în
termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de
hotărâre1, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
irevocabilă. Deci, termenul de exercitare este de 15 zile de la data când
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre2, dar legea cere ca acest moment
să nu se situeze după împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a
hotărârii3. Intră în categoria acestor hotărâri, cele prin care se respinge
cererea, cele pronunţate în acţiunile de constatare sau în materie de stare
civilă, deciziile de casare
' V.M. Ciobanu, loc. cit, p. 60-62; Trib. Suprem, Completul de 7
Judecători, decizia nr. 94/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 54. Astfel, s-a decis că
un comoştenitor care nu a fost citat la instanţa de fond, în procesul de partaj
nu poate folosi calea contestaţiei în anulare - Trib. pop. rai. Corabia, sentinţa
civilă nr. 293/1958 cu nota I. Stoenescu, în J.N. nr. 5/1958, p. 874.
9/1974, p. 63, decizia
nr. 104/1975, în CD. 1975, p. 248 şi decizia nr. 1789/1989, în Dreptul nr.
6/1990, p. 73; Trib.
Suprem, Completul de 7 Judecători, decizia nr. 94/1980, în Repertoriu IV,
p. 266; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 235/2000, în Dreptul nr. 5/2001, p. 241; CA.
Bucureşti, secţia a IlI-a
civilă, decizia nr. 627/2000, în Culegere 2000, p. 326, nr. 63.
3 /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 2/1960, p. 269; Trib. Suprem,
nr. 729/1961, în CD. 1961, p. 368. Dacă însă casarea este numai parţială
atât recurentul, cât şi
intimatul au interes să provoace, pe calea contestaţiei în anulare,
rejudecarea recursului.
nr. 10-11/1994; CA. Galaţi, decizia civilă nr. 1092/R/1995, în Sinteză
1995, p. 141-142,
nr. 85; /. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 356;
CA. Piteşti, decizia
nr. 211/1998, în Culegere 1998, p. 196, nr. 30.
p. 400.
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 528.
S-a precizat, pe bună dreptate, că nu întotdeauna cunoaşterea minutei

echivalează cu luarea la cunoştinţă a hotărârii, deoarece formularea unor
motive presupune cunoaşterea integrală a hotărârii, iar art. 319 alin. (2) se
referă la cunoaşterea hotărârii, nu la cunoaşterea soluţiei pronunţate - vezi,
pe larg, /. Urs, notă critică la decizia civilă nr. 126/2000 a CA. Cluj, în Dreptul
nr. 9/2001, p. 134-138.
De ex., solicitarea de către cel în cauză a unei copii de pe hotărârea
contestată implică luarea ei la cunoştinţă şi face să curgă termenul de 15 zile
- Trib. Suprem, Completul de 7 Judecători, în R.R.D., nr. 8/1978, p. 60-61.
Dovada luării la cunoştinţă se poate face prin orice mijloc de probă;
împrejurarea că împotriva aceleiaşi decizii contestatorul a mai formulat
anterior o contestaţie reprezintă dovada datei la care contestatorul a luat
cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare o cere - CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 3011/1999, în Culegere 1999, p. 275, nr. 70. Dacă însă
intimaţii care invocă tardivitatea nu fac dovada că luarea la cunoştinţă s-a
produs la un alt moment decât cel susţinut de către contestator, excepţia de
tardivitate urmează să fie respinsă - CA. Ploieşti, decizia civ. nr. 302/1998, în
Culegere 1998, p. 252, nr. 59.
3 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2356/1993, în CD. 1993, p. 156-158;
CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1393/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 247, nr. 161.
Pentru o soluţie în care pentru stabilirea tardivităţii se face, în mod greşit,
referire numai la termenul de un an, vezi; CA. Braşov, decizia nr. 895/1999, în
Culegere 1999, p. 137, nr. 23.
382
Căile de atac
intermediare1 etc. în practică s-a stabilit că acest termen îşi găseşte
aplicare nu numai atunci când hotărârea nu este susceptibilă de executare
prin natura ei, ci şi atunci când ea nu mai poate fi executată, deoarece, în
fapt, a fost executată2.
în stabilirea distincţiei dintre cele două categorii de hotărâri, este
important de reţinut evoluţia jurisprudenţei instanţei supreme. Iniţial, s-a
decis că prin hotărâri care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare
silită trebuie avute în vedere acele hotărâri care nu cuprind în dispozitivul lor
nici un fel de obligaţie pentru una din părţi, iar nu şi hotărârile care cuprind o
obligaţie pentru care se poate cere executarea silită. Aceasta deoarece
hotărârea judecătorească are un caracter unitar, iar termenele în care pot fi
exercitate căile de atac ordinare şi extraordinare trebuie să fie aceleaşi şi nu
să difere în raport cu partea ce se tinde a se reforma sau, după caz, retracta.
Aşa fiind, o hotărâre irevocabilă prin care s-a respins cererea, dar una din
părţi a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie considerată ca
fiind o hotărâre care se aduce la îndeplinire pe calea executării silite3. Deşi
instanţa supremă se referea numai la această ipoteză, în mod corespunzător,
însemna să se dea aceeaşi soluţie pentru toate hotărârile care prin natura lor
nu erau susceptibile de executare silită, dar cuprindeau obligaţii pentru una
din părţi şi, în consecinţă, dispoziţia din art. 619 alin. (2) cu privire la termen
în cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită îşi vedea în mod
considerabil restrânsă aria de aplicare. Tocmai de aceea ne-am exprimat încă
din anul 1986 îndoieli cu privire la o atare interpretare.
Ulterior, instanţa supremă a revenit şi a decis că, în aplicarea
dispoziţiilor art. 319 alin. (2) C. proc. civ., trebuie avute în vedere natura
cererilor deduse judecăţii, precum şi modul în care au fost rezolvate prin
hotărâre. Astfel, în situaţia în care hotărârea, în funcţie de capetele principale
din acţiune, este susceptibilă de executare, sunt aplicabile dispoziţiile din
teza întâi a art. 319 alin. (2), iar în caz contrar urmează să se aplice teza a ll-
a a aceluiaşi text, chiar dacă prin hotărâre s-a dispus obligarea vreuneia din
părţi la plata cheltuielilor de judecată4.
Dacă partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa să exercite în termen calea de atac, o poate introduce în termen de
15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen arătând şi motivele
împiedicării (art. 103 C. proc. civ.).
§5. Judecata contestaţiei în anulare
Judecata contestaţiei se face după regulile de la instanţa de fond, iar
dacă este vorba de o decizie a instanţei de recurs potrivit regulilor aplicabile
în faţa acestor instanţe. Legea procesuală [art. 320 alin. (1)] prevede însă că
judecata se face de urgenţă şi cu precădere, dispoziţie care implică trecerea
acestor cauze la începutul listei de procese şi acordarea unor termene scurte,
în cazul în care este necesară
4/1978, p. 63.
275.
10/1983, p. 67-68.
4 C.S.J., Completul de 7 Judecători, decizia nr. 49/1994, în CD.
1994, p. 123-124.

amânarea. Potrivit art. 320 alin. (2) C. proc. civ., întâmpinarea este
obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2001 s-a introdus în cod art. 319',
preluat de Legea nr. 219/2005, care precizează că instanţa poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia depunerii unei
cauţiuni. Textul precizează că dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4) se aplică în
mod corespunzător, ceea ce înseamnă că încheierea pronunţată asupra
cererii de suspendare poate fi întotdeauna atacată cu recurs separat, iar în
cazuri urgente suspendarea se poate acorda provizoriu de către preşedintele
instanţei în condiţiile stabilite de art. 403 alin. (4).
în caz de admitere, se procedează diferit, în raport de motivul invocat.
Astfel, dacă s-a reţinut că partea nu a fost legal citată la termenul când a
avut loc judecata, se va anula hotărârea atacată şi se va proceda la
rejudecarea cauzei1. în cazul în care s-a admis contestaţia pe motivul
necompetenţei absolute a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, se va
anula această hotărâre şi se va pronunţa o hotărâre de declinare în favoarea
instanţei competente sau a organului jurisdicţional, competent potrivit legii .
Dacă s-a invocat primul motiv prevăzut de art. 318, prin admiterea
contestaţiei se desfiinţează hotărârea pronunţată în recurs şi calea de atac se
rejudecă3. Admiterea contestaţiei pentru al doilea motiv la care se referă art.
318 poate să ducă la anularea hotărârii atacate, dacă prin cercetarea
motivului de modificare sau de casare omis se ajunge la o casare ori
modificare totală4 sau numai la completarea judecăţii, în cazul în care nu a
fost cercetat un motiv de natură a atrage doar o casare sau modificare
parţială cu privire la un anumit capăt de cerere5.
Potrivit art. 320 alin. (3), hotărârea dată în contestaţie este supusă
aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată. Deci, practic hotărârea
pronunţată într-o contestaţie în anulare obişnuită va putea fi atacată cu
recurs numai dacă pe calea contestaţiei s-a atacat o hotărâre pronunţată în
ultimă instanţă sau o decizie a instanţei de apel. în cazul contestaţiei
speciale, deoarece vizează numai hotărâri irevocabile pronunţate de
instanţele de recurs, hotărârile care se pronunţă nu sunt niciodată
susceptibile de recurs6.
Pentru o situaţie în care instanţa a admis (în mod greşit) contestaţia şi
a anulat hotărârea, dar nu a pronunţat în loc o altă hotărâre, vezi: Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2749/1973, în CD. 1973, p. 328.
Şi în acest caz dacă se constată că cererea este de competenţa unui
organ al statului fără activitate jurisdicţională sau dacă litigiul are un element
de extraneitate ce atrage competenţa unei instanţe din alt stat, admiţându-
se contestaţia în anulare, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv ca
nefiind de competenţa instanţelor române.
/. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 3/1960, p. 465. 4 CA. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 402/1995, în Culegere 1993-1998, p. 225, nr. 61.
/. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 388-389;
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1362/1069, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 164.
Vezi şi C.S.J., secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia
nr. 873/1995, în CD. 1995, p. 617; C.S.J., Completul de 9 Judecători, decizia
nr. 33/2000, secţia civilă,
384 Căile de atac

Secţiunea a IH-a. Revizuirea
§1. Caracterizare. Sediul materiei
Ca şi contestaţia în anulare, revizuirea este o cale de atac
extraordinară, de retractare, comună şi nesuspensivă de executare1. Deci,
ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive sau irevocabile, în
cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege2. După cum însă judicios s-a
observat3 în practica instanţelor există tendinţa de a da o interpretare
extensivă textelor care reglementează revizuirea, fie în privinţa condiţiilor de
admisibilitate (obiect, motive), fie a soluţiilor care se pot pronunţa.
Sediul materiei îl constituie art. 322-328 C. proc. civ.
§2. Obiectul revizuirii
Potrivit art. 322 sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în
instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă
de recurs când evocă fondul.
în doctrină, atât înainte de modificarea codului prin Legea nr. 59/1993,
cât şi după aceea, se subliniază constant că revizuirea, spre deosebire de
recurs, vizează hotărâri prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost
dedusă judecăţii4.
Unele precizări şi nuanţări ni se par însă necesare:
a) spre deosebire de recurs, care, în principiu, urmăreşte remedierea
erorilor de drept, revizuirea are drept scop, de regulă, îndreptarea erorilor
săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea definitivă ori
irevocabilă. Datorită acestui fapt, cele două căi de atac sunt complementare
şi deci pot fi exercitate concomitent5;
decizia nr. 149/2000 şi decizia nr. 578/2000, în B.J. 2000, p. 57, 208 şi
210; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1240/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 117, nr.
23; CA. Suceava, decizia civilă nr. 369/1999, în Culegere 1999, p. 84, nr. 48.
1 Pentru o cercetare cu caracter monografic, care trebuie însă
adaptată în raport cu modifi
cările aduse prin Legea nr. 59/1993 şi O.U.G. nr. 138/2000, vezi: Gh.I.
Chivulescu,
LV. Socec, Revizuirea în dreptul procesual al R.P.R., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1961, p. 207-297.
252; O. Gîdei, notă la
sentinţa civilă nr. 465/1965 a Trib. pop. rai. Huşi, în R.R.D. nr. 2/1967, p.
136; CA. Cluj.,
decizia nr. 294/1998, în Culegere 1998, p. 153.
3 L Barac, Inadmisibilitatea unor soluţii de trimitere a cauzelor, în
ipoteza admiterii unei
cereri de revizuire, independent de motivul de revizuire identificat în
cauză, în Juridica
nr. 3/2000, p. 107-110.
4 A se vedea: /. Stoenescu, Probleme noi ale revizuirii în procesul
civil, în J.N. nr. 8/1965,
p. 35; Gr. Porumb, voi. II, p. 92; /. Stoenescu, S. Zilbestein, p. 82; G.
Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 560; /. Deleanu, voi. II, p. 168-170; /. Leş, p. 626-628; vezi şi
L. Barac, Unele
reflecţii privind obiectul revizuirii, în Juridica nr. 6/2000, p. 218-220.
5 Cas. I., decizia nr. 806/1936, în Codul 1944, p. 131, nr. 14; G.
Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 562; P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel
Suceava în dome
niile dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr. 9/2000, p. 154-155.
Revizuirea 385
b) revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de apel1,
deci nu există condiţia restrictivă de la contestaţia în anulare de drept comun
şi de la recurs, care nu poate fi folosit omisso medio;
c) revizuirea se poate exercita asupra unor hotărâri definitive, dar şi
asupra unor hotărâri irevocabile, pentru aceleaşi motive;
d) condiţia de a fi vorba de o hotărâre de fond este prevăzută de art.
322 în mod explicit numai în cazul hotărârilor pronunţate de către instanţele
de recurs.
Aşa fiind, în ce priveşte această categorie de hotărâri, pot fi atacate pe
calea revizuirii hotărârile pronunţate de tribunale şi curţile de apel prin care
au admis recursul şi au modificat hotărârea atacată pe chestiuni de fapt, în
baza înscrisurilor noi administrate (îndeosebi în cazul recursurilor avute în
vedere de art. 3041 C. proc. civ., adică cele care vizează hotărâri care,
potrivit legii, nu au putut fi atacate pe calea apelului, când instanţa de recurs
poate examina cauza sub toate aspectele, recurentul nefiind ţinut de
motivele de recurs prevăzute de art. 304), precum şi cele pronunţate în urma
rejudecării fondului după casare2.
Dimpotrivă, nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care recursul
a fost admis şi s-a modificat hotărârea pentru greşita aplicare ori interpretare
a legii, situaţia de fapt fiind menţinută3, deciziile de casare intermediare
(hotărâri prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu
trimitere)4, hotărârile prin care s-a respins recursul ca nefondat sau ca
tardiv5, hotărârile prin care s-a anulat recursul ca
' în jurisprudenţa mai veche s-a decis chiar că cererea de revizuire se
poate face şi înainte de expirarea termenului de apel, considerându-se că
hotărârea a fost recunoscută de revizuient ca definitivă, urmare a renunţării
sale la apel - Cas. III, decizia nr. 1117/1937, în Codul 1944, p. 131; vezi şi
nota 2 de la p. 124 a aceluiaşi cod.
98/1994, în CD.
1994, p. 642; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2156/1999, în
Culegere 1999,
p. 373, nr. 139.
3 în acest caz este supusă revizuirii hotărârea instanţei care a
stabilit situaţia de fapt men
ţinută de către instanţa de recurs.
4 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1800/1992, în Dreptul nr. 8/1993,
p. 86-87 şi C.S.J.,
secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 389/1992, în
CD. 1990-1992,
p. 653; CA. Timişoara, decizia civilă nr. 35/1995, în Revista Cercului
juridic bănăţean
nr. 3/1995, p. 50, nr. 1. S-a exprimat şi opinia că, în mod excepţional,
sunt supuse revizuirii şi
hotărârile date asupra recursului, indiferent dacă acesta a fost admis
sau respins ca nefondat,
dacă la judecata recursului au fost produse înscrisuri noi. De exemplu,
intimatul din recurs are
interes să solicite revizuirea unei decizii de casare intermediară, pe
motiv că înscrisul în baza
căruia s-a admis recursul a fost declarat ulterior fals, pentru a evita
rejudecarea fondului şi a
obţine respingerea recursului. Dacă însă a intervenit deja o hotărâre
după casare, cererea de
revizuire va fi îndreptată împotriva acesteia - G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit., p. 561.
nr. 8/1993, p. 87, decizia nr. 41/1994, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 110
şi C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 2115/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 153; CA.
IV-a civilă, decizia nr. 1094/1995, în Culegere 1993-1998, p. 311, nr.
130; CA. Bucureşti,
secţia a IH-a civilă, decizia nr. 3488/1999 şi CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia
26
386 Căile de atac

neregulat introdus, netimbrat ori nemotivat1 şi hotărârile prin care s-a
constatat perimarea recursului.
Cât priveşte hotărârile pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
în recurs, problema se pune în aceiaşi termeni şi deci ele pot fi atacate cu
revizuire numai dacă evocă fondul, fie prin modificarea hotărârii atacate pe
chestiuni de fapt, fie prin rejudecarea în fond după casare în cazul admiterii
recursului în materia contenciosului administrativ [art. 20 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004]2. Nu intră în categoria hotărârilor susceptibile de revizuire,
astfel cum am arătat şi cu alt prilej3, cele la care se referă art. 314 C. proc.
civ. Deşi textul prevede că instanţa supremă „hotărăşte asupra fondului” nu
suntem în prezenţa unei situaţii în care se evocă fondul, deoarece admiterea
recursului se face numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de
fapt ce au fost deplin stabilite4.
e) în legătură cu hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau
prin neapelare5, textul nu pune în mod expres condiţia restrictivă de a fi
hotărâri de fond,
nr. 1784/1999, în Culegere 1999, p. 381-383, nr. 142-143; CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 784/1999, în Juridica nr. 10/2000, p. 402 şi
decizia nr. 1687/2000, în Culegere 2000, p. 484, nr. 153, s. pt. conflicte şi
litigii de muncă, decizia nr. 225/2002, în R.R.D, muncii nr. 2/2002, p. 137, nr.
35; CA. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 3827/1999, în Culegere 1999, p.
104, nr. 16; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1414/1999, în Jurisprudenţa
1999, p. 212, nr. 169 şi decizia civilă nr. 477/2000, în Jurisprudenţa
2000, p. 249, nr. 163.
732/2000, în B.J.
2000, p. 1014, nr. 138 şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 216/2001,
în P.R. nr. 2/2002,
p. 111, nr. 94; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 521/1996 şi
nr. 86/1998, în
Culegere 1993-1998, p. 312-313, nr. 131-132, CA. Bucureşti, secţia a IlI-
a civilă, decizia
nr. 1655/2000, în Culegere 2000, p. 464, nr. 139; vezi şi E. Cârcei, Din
jurisprudenţa secţiei
comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001, în R.D.C nr.
2/2002, p. 101; T. Pungă,
Din jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava în domeniul Dreptului civil,
Dreptului familiei,
Dreptul muncii şi Dreptul procesual civil pe semestrul 1/2001, în Dreptul
nr. 2/2002, p. 155.
2 Spre deosebire de vechea reglementare, textul actual din
această lege prevede că instanţa
de recurs - deci fără a distinge între curţile de apel şi instanţa supremă -,
casând sentinţa, va
rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere.
Deci, în cazul instanţei
supreme nu se aplică art. 313 C. proc. civ., care stabileşte pentru ea
regula casării cu trimitere,
ci va putea da această soluţie numai în cazurile de casare cu trimitere
expres şi limitativ
prevăzute de art. 312 alin. (5). în cazul în care s-a admis acţiunea în
anulare împotriva unei
hotărâri arbitrale, iar în recurs instanţa supremă a constatat că motivele
invocate nu sunt
justificate, a admis recursul şi a respins acţiunea în anulare, hotărârea
nu a evocat fondul
cauzei, deoarece potrivit art. 366 C. proc. civ., instanţa se pronunţă şi în
fond, în limitele
convenţiei arbitrale, numai în cazul anulării hotărârii arbitrale - vezi:
C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 792/2002, în R.D.C. nr. 9/2002, p. 187-189.
3 V.M. Ciobanu, voi. II, p. 433-434.
4 A se vedea şi /. Deleanu, voi. II, p. 170. în sensul că aceste
hotărâri ar putea fi totuşi
atacate pe calea revizuirii, vezi, /. Leş, p. 636.
5 Trebuie avute în vedere atât hotărârile care au dobândit acest
caracter prin neexercitarea
apelului (revizuirea este admisibilă chiar dacă partea interesată a
renunţat la exercitarea
apelului - Cas. I, decizia nr. 69/1928, în R. Dimiu, Pandectele alfabetice,
Ed. I.G. Hertz,
Revizuirea 007
dar, fiindcă revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele
expres prevăzute de lege, iar aceste motive sunt legate, de regulă, de
situaţia de fapt, care se rezolvă prin hotărârile de fond, această condiţie a
fost extinsă şi la hotărârile definitive pe care le precizează art. 322.
In cadrul acestei concepţii, pot fi atacate cu revizuire hotărârile de
fond ale primei instanţe, pronunţate ca urmare a primei judecăţi sau ca
urmare a rejudecării după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs,
cele care au rămas definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea
apelului în temeiul unei excepţii procesuale ori prin perimarea apelului,
precum şi hotărârile instanţei de apel care evocă fondul, pronunţate în primul
ciclu procesual sau după casarea cu trimitere. Sunt reţinute în aceeaşi
categorie, hotărârile date în fond, după sau odată cu admiterea altei cererii
de revizuire, cele date în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în
anulare şi hotărârile de fond în contestaţiile la executare propriu-zise,
formulate de terţi sau de debitor, în cazurile în care legea îngăduie ca pe
această cale să se invoce apărări de fond. Să precizăm şi că, în cadrul
aceleiaşi concepţii, pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4
(condamnarea judecătorului), pct. 6, 7 şi 8 se admite că revizuirea se poate
folosi împotriva oricăror hotărâri definitive sau irevocabile, deci chiar dacă
prin ele nu se rezolvă (evocă) fondul cauzei1.
Nu ar fi susceptibile de revizuire hotărârile prin care nu s-a rezolvat
fondul, cum ar fi: hotărârea de declinare a competenţei, ordonanţa
preşedinţială2, regulatorul de competenţă, hotărârea de expedient3,
hotărârea prin care se respinge sau se anulează
Bucureşti, 1937, p. 424, nr. 31), cât şi cele care, potrivit legii sunt
definitive, fiindcă au fost pronunţate în primă şi ultimă instanţă, deci fără
drept de apel.
Faţă de redactarea art. 322, s-a opinat şi în sensul că hotărârile
rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare pot fi atacate cu
revizuire indiferent dacă rezolvă fondul sau nu, în măsura în care sunt
întrunite condiţiile de exercitare a acestei căi de atac -V.M. Ciobanu, voi. II, p.
434. De altfel, după cum s-a arătat în text, se admite că pentru unele motive
pot fi atacate cu revizuire orice hotărâri, iar în doctrină (G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 562) se precizează că unele motive presupun o judecată în fond, în
timp ce altele nu. Deci, în realitate nu este o deosebire de opinii, ci de
formularea regulii în funcţie de prevederile exprese ale art. 322 alin. (1).
2 Trib. reg. Timişoara, decizia civilă nr. 3979/1955, în L.P. nr.
11/1956, p. 1376. în general,
se consideră că partea nemulţumită de existenţa a două ordonanţe
contradictorii poate, fie să
solicite soluţionarea litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de
ordonanţă în cazul în
care ar socoti că este îndreptăţită să o facă - Trib. Suprem, secţia civilă,
în R.R.D. nr. 11/1970, p. 167.
3 A se vedea: /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 8/1965, p. 43-44;
Gh.I. Chivulescu,
IV. Socec, op. cit., p. 282; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
750/1981, în R.R.D. nr. 2/1982,
p. 62 şi decizia nr. 1751/1983, în Repertoriu IV; G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit., p. 561;
/. Deleanu, voi. II, p. 169; /. Leş, p. 636. S-a apreciat însă şi că un
răspuns global negativ este
excesiv, deoarece hotărârea de expedient este o hotărâre definitivă prin
care se rezolvă fondul
cauzei, chiar dacă urmare a înţelegerii părţilor, astfel încât ar putea
exista interes să se folosească
revizuirea pentru unele motive, cum ar fi motivul 3 (dacă obiectul pricinii
nu se află în fiinţă) sau
motivul 6 (dacă de ex., reprezentantul minorului ar fi fost de rea-
credinţă) - vezi: V.M. Ciobanu,
voi. II, p. 435; în sensul admisibilităţii revizuirii vezi şi V.G. Cădere, op.
cit., p. 459.
388 Căile de atac
Revizuirea
389
apelul în temeiul unei excepţii procesuale1, hotărârea prin care s-a

respins o contestaţie în anulare2 ori hotărârea prin care s-a admis contestaţia
în anulare şi s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului sau hotărârea
prin care s-a respins o altă cerere de revizuire4.
în sfârşit, este de menţionat că în materia divorţului legea interzice, în
mod expres, calea de atac a revizuirii [art. 619 alin. (5) C. proc. civ.]5. Dar,
după cum justificat s-a arătat în doctrină, cererea de revizuire este totuşi
admisibilă dacă nu vizează rezolvarea dată capătului principal de cerere
privind desfacerea căsătoriei, ci unor cereri accesorii soluţionate prin
hotărârea de divorţ .
§3. Motivele de revizuire
Motivele care justifică exercitarea revizuirii sunt expres şi limitativ
prevăzute de art. 322 pct. 1-9.
3.1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot
aduce la îndeplinire
Acest motiv vizează situaţiile în care dispozitivul hotărârii atacate
cuprinde dispoziţii contradictorii - de ex.: s-a admis atât cererea
reclamantului, cât şi cererea inter-venientului principal care are acelaşi
obiect; se admite cererea în revendicare, dar şi
' CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1879/1999, în Juridica nr.
1/2001, p. 42.
Culegere 1993-1998,
p. 316, nr. 135, decizia nr. 485/2000 şi secţia a ffl-a civilă, decizia nr.
2000, p. 464 şi 483, nr. 138 şi 152; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 287/1999,
în Jurisprudenţa
1999, p. 211, nr. 168.
3 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3729, în Culegere
2000, p. 467, nr. 141.
Culegere 1993-1997, p. 417,
nr. 133.
3/1973, p. 159. în mod
izolat s-a admis o cerere de revizuire în materie de divorţ pe motiv de
contrarietate de hotărâri
- Trib. pop. Tîrnava-Mare, secţia civilă, decizia nr. 196/1951, în J.N. nr.
6/1951, p. 656. De
lege ferenda, ar fi potrivit să se prevadă că nici una din căile
extraordinare de atac nu poate fi
exercitată împotriva hotărârii de divorţ - în ce priveşte capătul principal -
dacă cel puţin unul
din foştii soţi s-a recăsătorit după rămânerea irevocabilă a hotărârii,
deoarece nu numai prin
admiterea revizuirii pot apare consecinţele grave se ce încearcă în
prezent a fi evitate - vezi şi
V.D. Zlătescu, I. Moroianu-Zlătescu, Propuneri de lege ferenda cu privire
la reglementarea
relaţiilor de familie, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 30-31.
6 Vezi: /. Stoenescu, Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil, în
J.N. nr. 11/1964,
p. 17, nota 8; A. Ionescu, l.T. Rotam, Admisibilitatea cererii de revizuire
în materia divorţului,
în R.R.D. nr. 6/1983, p. 29-32. Totuşi, mai recent, s-a decis în sens
contrar - CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 1297/1995, Sinteză 1995, p. 142-143, nr. 77.
Extrapolând o soluţie a
instanţei supreme prin care s-a decis că termenul de recurs este acelaşi,
chiar dacă s-ar ataca
numai soluţia dată unor capete de cerere accesorii, întrucât hotărârea
de divorţ are caracter
unitar, curtea de apel a pronunţat greşit această hotărâre fără să-şi
pună întrebarea asupra
raţiunii interzicerii revizuirii în materia divorţului. Justificarea celor două
soluţii este diferită.
cererea reconvenţională prin care pârâtul a solicitat să se constate

uzucapiunea cu privire la imobilul revendicat; se admite cererea principală
prin care se solicitase executarea unor obligaţii contractuale, dar şi cererea
reconvenţională prin care se ceruse anularea contractului, astfel încât este
necesar să se pună de acord toate soluţiile pronunţate pentru ca hotărârea
să poată fi pusă în executare1. Se poate recurge la această cale de atac,
dacă partea nu a folosit procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., care
permite părţii interesate, să solicite înlăturarea dispoziţiilor potrivnice.
Revizuirea nu poate fi folosită dacă contrarietatea există între considerentele
hotărârii, ori între ele şi dispozitiv2 sau atunci când este necesară lămurirea
înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului.3
3.2. Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a
cerut
Potrivit art. 129 alin. (6), judecătorii vor hotărî numai asupra obiectului
cererii deduse judecăţii. Deci, în aplicarea principiului disponibilităţii instanţa
nu poate, sub sancţiunea desfiinţării hotărârii, să depăşească obiectul cererii.
Pe de altă parte, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor
cererilor formulate în proces, fie că au caracter principal, accesoriu sau
incidental. Dacă nu au fost respectate aceste reguli şi hotărârea este
definitivă ori irevocabilă şi a evocat fondul, calea de atac prin care partea
poate obţine desfiinţarea ei este revizuirea. După cum se observă, art. 322
pct. 2 are în vedere trei ipoteze4.
Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat, din
eroare, şi asupra unor lucruri care nu s-au cerut nici în scris şi nici oral, atunci
când legea îngăduie acest lucru, cum ar fi cererea de execuţie vremelnică
{extra petitaf. De exemplu, a
1 Dacă soluţiile instanţei din dispozitiv nu pot fi aduse la îndeplinire
datorită faptului că nu sunt susceptibile de executare prin însăşi natura lor,
iar nu pentru că ar fi potrivnice cererea de revizuire nu poate fi admisă - CA.
Bucureşti, secţia a Vi-a comercială, decizia nr. 690/2002, în C.J. nr. 6/2002, p.
58.
în asemenea cazuri greşelile pot fi remediate numai pe calea
recursului - vezi şi Cas. I, decizia nr. 330/1937, în Codul 1944, p. 131, nr. 12.
De asemenea, pe calea acestui motiv nu se poate valorifica existenţa unor
elemente contradictorii între dispozitiv şi probele existente la data judecăţii
în fond ori ivite ulterior -P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 9/2000, p. 155-156.
Interpretarea dispozitivului se poate obţine pe calea procedurii
prevăzute de art. 2811 sau a contestaţiei la executare (contestaţia la titlu) -
Trib. reg. Suceava, decizia civ. nr. 548/1956 cu nota B. Diamant, în J.N. nr.
7/1956, p. 1244, CA. Iaşi, decizia civilă nr. 152/1999, în Jurisprudenţa 1999, p.
213, nr. 170; S. Zilberstein, V.M. Ciobanii, op. cit., p. 257. Revizuirea nu poate
fi exercitată dacă se invocă interpretarea greşită a legii - CA. Iaşi, decizia
civilă nr. 2035/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 250, nr. 164.
Pentru dezvoltări, vezi: /. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 11/1964, p. 15-
25.
Nu sunt avute în vedere situaţiile în care instanţa este obligată să se
pronunţe din oficiu asupra unor probleme - de ex., în materie de divorţ, art.
42 C. fam. o obligă să se pronunţe, chiar in lipsa solicitării reclamantului, cu
privire la încredinţarea copiilor minori şi pensia de întreţinere pentru aceştia.
390 Căile de atac
acordat cheltuieli de judecată sau execuţia provizorie a hotărârii fără să
se fi cerut, ori într-o cerere prin care reclamantul a solicitat să se stabilească
paternitatea faţă de pârât, admiţând cererea, instanţa a încuviinţat copilului
să poarte numele pârâtului sau a dispus reintegrarea în muncă, deşi se
ceruseră numai plăţi compensatorii ca urmare a disponibilizării, asupra
cărora însă instanţa nu s-a pronunţat'. Revizuirea nu este însă admisibilă
pentru această ipoteză dacă instanţa a comis o greşeală de judecată, în
sensul că a primit şi soluţionat o cerere cu încălcarea dispoziţiilor legale (de
ex.: reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată după prima zi
de înfăţişare şi, deşi pârâtul s-a opus, instanţa s-a pronunţat şi asupra
capătului de cerere formulat peste termen; dacă instanţa de apel a primit şi
soluţionat o cerere nouă, inadmisibilă în apel) ori dacă se pretinde că instanţa
a admis un capăt de cerere în mod nelegal, întrucât pretenţia formulată ar fi
fost contrară normelor de drept substanţial2.
Ipoteza a doua are în vedere situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat
asupra tuturor cererilor formulate în proces, indiferent dacă ele au caracter
principal, accesoriu sau incidental {minus petita)'. De exemplu, instanţa nu a
acordat cheltuielile de judecată solicitate sau nu s-a pronunţat asupra cererii
reconventionale, a cererii de chemare în garanţie5, ori a unei cereri de
intervenţie.
Deci, revizuirea poate fi exercitată numai atunci când instanţa nu s-a
pronunţat asupra unei pretenţii exprimată prin cererea principală, incidentală
sau accesorie, nu
391
Revizuirea
şi în situaţia în care a omis să se pronunţe asupra unei cereri de
încuviinţarea a probelor, asupra unei excepţii ori asupra unui motiv de apel
sau de casare' şi nici atunci când instanţa nu s-a pronunţat pe fond deoarece
a rezolvat cauza pe baza unei excepţii peremptorii2.
Pe de altă parte, această ipoteză nu are în vedere situaţia în care
instanţa a rezolvat toate capetele de cerere, dar pretenţiile au fost admise
numai în parte sau a fost respins un capăt de cerere. De asemenea,
revizuirea pe acest motiv nu poate fi primită nici atunci când unele capete de
cerere accesorii au fost rezolvate implicit prin respingerea capătului principal
(de ex. dacă s-a respins cererea de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei,
implicit a fost respinsă şi cererea prin care se solicita pensie de întreţinere şi
nu s-ar putea face revizuire pentru că instanţa nu s-a pronunţat asupra
acestui capăt de cerere)3.
Ipoteza a treia vizează situaţia în care instanţa a dat reclamantului,
care nu şi-a modificat cererea, mai mult decât a cerut (plus petita)4. De
exemplu, reclamantul pretinde prin cerere obligarea pârâtului la plata sumei
de 380 milioane lei şi instanţa îi acordă 500 milioane lei, sau reclamantul
solicită dreptul de uzufruct şi instanţa îi recunoaşte dreptul de proprietate ori
pretinde 1/3 din imobilul supus împărţelii, iar instanţa îi stabileşte o cota de
1/25.
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1091 /R/2001, în R.R.D,
muncii nr. 1/2002, p. 152, nr. 26. în doctrină (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p.
564), s-a precizat că revizuirea este posibilă şi atunci când instanţa a respins
o pretenţie care nu a fost solicitată (de ex., reclamantul revendică un imobil,
iar instanţa, respingându-i cererea, respinge şi cererea de restituire a
fructelor culese de posesor, cerere ce nu fusese formulată de reclamant).
“ G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 564. Dacă instanţa de recurs
admiţând recursul, a admis doar în parte apelul şi a schimbat sentinţa în
privinţa unui capăt de cerere din acţiune, nu înseamnă că s-a pronunţat
asupra unui lucru care nu s-a cerut - CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
520/2000, în Culegere 2000, p. 394. Revizuirea nu este admisibilă pentru
extra petita nici în ipoteza în care instanţa s-a pronunţat în limitele în care a
fost învestită de reclamant - CA. Bucureşti, secţia a Vi-a comercială, decizia
nr. 690/2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 58.
3 Partea a cărei cerere nu a fost din eroare rezolvată nu este însă
obligată să folosească
calea revizuirii, ci poate lua ulterior calea unei cereri principale - vezi:
Gh.I. Chivulescu,
LV. Socec, op. cit., p. 224; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
780/1955, în CD. 1955,
voi. II, p. 185; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 735/1983, în CD.
1983, p. 161. în
prezent, după modificarea codului prin O.U.G. nr. 138/2000, partea
interesată poate recurge şi
la procedura completării hotărârii prevăzută de art. 2812 C. proc. civ.,
dacă instanţa a omis să
se pronunţe asupra unui capăt principal sau accesoriu ori asupra unei
cereri conexe sau inci
dentale. Cererea de completare se poate face în acelaşi termen în care
se poate declara, după
caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor
date în fond după casarea
cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
4 Al. Velescu, notă la decizia civilă nr. 36/1963 a Trib. reg. Suceava,
în J.N. nr. 10/1964,
p. 101.
5 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 20/1960,
pct. 1, în îndreptar inter-
disciplinar, p. 300-301.
1 CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 136/1997, în Culegere

1993-1998, p. 315, nr. 134 şi decizia nr. 2507/2000, în Culegere 2000, p.
468, nr. 142. S-a decis însă, că omisiunea instanţei din contestaţia în anulare
de a se pronunţa, mai întâi, asupra existenţei în cauză a unei greşeli
materiale în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi trecerea directă la
rejudecarea recursului constituie „minus petita” şi deschide calea revizuirii -
vezi, pentru soluţie şi acceptarea ei, P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 9/2000, p.
156-157. Ni se pare, dimpotrivă, că revizuirea era inadmisibilă.
' CA. Bucureşti, secţiua pt. conflicte de muncă şi litigii de muncă,
decizia nr. 225/2002 şi decizia nr. 1002/2002, în R.R.D, muncii nr. 2/2002, p.
137 şi nr. 3/2002, p. 139.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care soluţia cu privire la o cerere
incidentală sau cu caracter subsidiar depinde de rezolvarea dată cererii
principale (de ex., cererea de chemare în garanţie formulată de pârât devine
lipsită de obiect sau de interes dacă se respinge cererea de chemare în
judecată), ori atunci când instanţa a dispus disjungerea cererii incidentale pe
motiv că ar fi întârziat judecata cererii principale - G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit., p. 565.
Se apreciază că instanţa de divorţ nu săvârşeşte o plus petita dacă
acordă, în limitele stabilite de lege, o pensie de întreţinere mai mare decât
solicitase reclamantul - I. Stoenescu, op. cit., în J.N. nr. 11/1964, p. 21.
Nu se poate imputa instanţei de recurs că a dat mai mult decât s-a
cerut, dacă ea a statuat în limitele obiectului cererii formulate în faţa
instanţei de fond - Trib. Suprem, secţia civilă decizia nr. 1833/1989, în
Dreptul nr. 7/1990, p. 70. De asemenea, nu se poate invoca prin acest motiv
faptul că instanţa supremă a casat cu trimitere la o altă instanţă decât cea
care a pronunţat hotărârea casată, fără să existe cererea de strămutare,
deoarece art. 313 C. proc. civ. îngăduie o atare soluţie - C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 2636/1994, în CD. 1994, p. 125. împrejurarea că părţile nu
ceruseră judecata în lipsă şi totuşi instanţa a soluţionat cauza, nu înseamnă
că s-a dat mai mult decât s-a cerut - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 386/1999, în Juridica nr. 10/2000, p. 402. De asemenea, împrejurarea că,
în loc să caseze hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal,
astfel cum se solicitase, instanţa
392
Căile de atac
în jurisprudenţa veche' se decidea constant că în cazul ipotezelor

prevăzute de art. 322 pct. 2 este admisibilă revizuirea şi nu recursul, dar în
prezent pentru plus petita şi extra petita se poate exercita şi recursul (art.
304 pct. 6), iar în ce priveşte minus petita se poate folosi, după cum am
precizat deja, procedura completării hotărârii (art. 2812).
3.3. Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă
Revizuirea poate fi cerută pentru acest motiv dacă, printr-o hotărâre
definitivă ori irevocabilă care evocă fondul, cu o singură condamnare,
debitorul a fost obligat să predea creditorului un lucru cert şi determinat, iar
acesta a pierit după pronunţarea hotărârii2. Potrivit art. 132 alin. (2) pct. 3,
reclamantul poate solicita modificarea cererii şi după prima zi de înfăţişare
dacă cere valoarea obiectului pierdut sau pierit. în doctrină, unii autori3
consideră că reclamantul care nu şi-a modificat cererea nu poate face
revizuire, ci trebuie să introducă o cerere pe cale principală pentru a obţine
daune, în timp ce alţi autori4 apreciază că revizuirea este admisibilă chiar
dacă lucrul a pierit în cursul procesului şi reclamantul nu şi-a modificat
cererea. Desigur că, în mod obişnuit, dacă reclamantul cunoaşte în timpul
procesului că obiectul a pierit, îşi va modifica cererea, dar, dacă nu a făcut-o,
socotim şi noi că este admisibilă revizuirea, din moment ce art. 322 pct. 3 nu
prevede nici o restricţie.
admiţând recursul, s-a pronunţat asupra fondului apelului, nu reprezintă
plus petita - CA. Bucureşti, secţia a ÎV-a civilă, decizia nr. 4191/2000, în
Culegere 2000, p. 470, nr. 143.
1 Cas. IU, decizia nr. 2263/1983 şi nr. 1618/1937, Cas. IV. decizia nr.
1425/1941, Cas. I, decizia nr. 876/1932 şi nr. 1337/1930, în Codul 1944, p.
131, nr. 8, 9, 11, 16 şi 18; Cas. I, decizia nr. 11/1923 şi 19 mai 1930, în R.
Dimiu, Pandectele alfabetice, p. 423, nr. 11 şi 12.
S-a decis că în situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, s-a dispus anularea măsurii desfacerii contractului de muncă ai
salariatei contestatoare şi reintegrarea ei în postul deţinut, împrejurarea că,
între timp, postul în care urma a se efectua reintegrarea s-a desfiinţat, nu
justifică admiterea cererii de revizuire a unităţii, întemeiată pe dispoziţiile art.
322 pct. 3 C. proc. civ. - CA. Alba Iulia, decizia civilă nr. 714/1995 cu nota
aprobativă de Gr. Giurcă şi nota explicativă Şt. Beligrădeanu, în Dreptul nr.
6/1996, p. 91-100. Revizuirea nu este admisibilă nici dacă obiectul pricinii
există fizic, dai- i s-a schimbat situaţia (pe teren s-a edificat o construcţie),
urmând ca cel interesat să uzeze de un alt mijloc procesual - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 4967/2000, în P.R. nr. 3/2001, p. 40, nr. 99, Dacă partea
care a fost obligată să încheie un contract de închiriere cu partea adversă, a
dispus de spaţiu în alte modal ităţi decât aceea stabilită prin hotărâre, nu se
poate admite revizuirea pe motiv că obiectul nu mai este în fiinţă - CA. Iaşi,
decizia civilă nr. 1287/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 251, nr. 165. Partea
obligată prin hotărârea judecătorească să lase în deplină proprietate şi
liniştită posesie un teren, individualizat prin limite şi vecinătăţi, nu poate
obţine revizuirea în temeiul art. 322 pct. 3, pe motiv că nu există identitate
intre terenul revendicat şi cel pe care el îl posedă în fapt - CA. Bucureşti,
secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2267/2000, în Culegere 2000, p. 471, nr. 144.
“ Gh.I. Chivulescu, I, V. Socec, op. cit., p. 226-227. /. Stoenescu, S.
Zilberstein, p. 84,
Revizuirea
în cazul hotărârilor cu condamnare alternativă, cererea de revizuire
este lipsită de interes, deoarece debitorul poate fi obligat, în temeiul unei
asemenea hotărâri, să plătească suma de bani stabilită de instanţă ca
reprezentând contravaloarea lucrului.
3.4. Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă
hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea
funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză1
Motivul are în vedere trei ipoteze deosebite:
Prima ipoteză se referă la situaţia în care soluţia din hotărârea atacată
este rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării
martorului care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul
în raportul său . în toate cazurile, se cere ca să existe o condamnare
definitivă pentru o infracţiune privitoare la pricină'. Mai mult, în doctrină şi
jurisprudenţa s-a subliniat că revizuirea nu va fi admisă decât dacă
infracţiunea săvârşită de judecător, martor sau expert a fost determinantă
pentru soluţia la care s-a oprit instanţa a cărei hotărâre se atacă cu
revizuire . Ipoteza a doua vizează, situaţia în care hotărârea atacată s-a bazat
pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, dovada săvârşirii
infracţiunii făcându-se, de regulă, printr-o hotărâre penală.5 Dar nu este
suficient ca înscrisul să fi fost declarat fals pentru a se admite revizuirea, ci
este necesar ca înscrisul respectiv să fi fost determinant pentru pronunţarea
hotărârii atacate6.
în unele din soluţiile instanţelor se precizează că prin înscris fals, în
sensul art. 322 pct. 4, trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca
fals odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut
nu corespunde realităţii,
' Prevederile art. 322 pct. 4 au fost completate prin Legea nr.
219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Sub imperiul reglementării
anterioare, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 125/2002 (M. Of. nr. 419
din 17 iunie 2002), a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 322 pct. 4.
“ De lege ferenda, s-a propus să fie avut în vedere şi procurorul - vezi:
Gh.I. Chivulescu, LV. Socec, op. cit., p. 228; S. Zilberstein, Aspecte ale
revizuirii în procesul civil, în J.N. nr. 2/1962, p. 31-32.
Urmărirea penală pornită împotriva uneia din persoanele la care se
referă textul nu este suficientă pentru revizuirea hotărârii - vezi în legătură
cu expertul, CA. Craiova, secţia comercială, decizia nr. 118/2002, în C.J. nr.
4/2002, p. 40.
CA. Galaţi, decizia nr. 185/1907, în R. Dimiu, Pandectele alfabetice, p.
424, nr. 23; a se vedea şi S. Zilberstein, op. cit., în J.N. nr. 2/1962, p. 31; Trib.
jud. Bistriţa-Năsăud, decizia civilă nr. 263/1971, în R.R.D. nr. 11/1972, p. 167;
S. Ciocoiu, notă la decizia civilă nr. 2377/1979 a Trib. jud. Dolj, în R.R.D. nr.
3/1981, p. 46-47; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 428/2000, în Jurisprudenţa 2000,
p. 252, nr. 166.
Nu este deci suficientă afirmaţia părţii interesate că înscrisul este fals
- G. Boroi, D. Râdescu, op. cit., p. 569.
6 Vezi şi CA. Braşov, decizia nr. J672/R/1999, în Culegere 1999, p. 69, nr.
7.
394 Căile de atac

chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis
o infracţiune (de ex. a lipsit latura subiectivă ori a intervenit prescripţia), iar
instanţa de revizuire urmează să stabilească ea dacă înscrisul în temeiul
căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conţinut real. Se apreciază că altfel ar
însemna ca erorile judiciare a căror înlăturare se urmăreşte să rămână în
fiinţă, ceea ce este de neconceput1. Rezultă că sunt avute în vedere acele
situaţii în care a intervenit un impediment legal la punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, ori când lipseşte vinovăţia celui care a săvârşit
latura obiectivă a infracţiunii de fals şi nicidecum acelea în care înscrisul este
simulat sau clauzele acestuia nu corespund voinţei reale a părţilor, fiind
necesară interpretarea înscrisului, deşi şi în aceste ultime două ipoteze în
fapt înscrisul nu corespunde realităţii2.
Cea de-a treia ipoteză, care are în vedere sancţionarea disciplinară a
magistratului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă,
ridică în teorie, dar desigur va pune şi în practică, cel puţin două probleme:
spre deosebire de prima ipoteză care se referă la judecători, textul vizează
aici magistraţii, or potrivit art. 2 din Legea nr. 303/2004 înainte de
modificarea legii prin Legea nr. 247/2005 această calitate o aveau
judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Este adevărat că în prezent art. 2 este abrogat, dar art. 1 din Legea
nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, stabileşte
că magistratura este activitatea juridică desfăşurată de judecători în scopul
înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale
societăţii, a ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Să fie
deci magistraţi şi judecătorii şi procurorii, iar art. 322 pct. 4 teza finală C.
proc. civ. se va aplica şi în legătură cu aceştia din urmă?; sancţiunile
disciplinare prevăzute de art. 100 din aceeaşi lege merg de la avertisment
până la excluderea din magistratură şi să însemne oare că partea poate
solicita revizuirea pentru orice fel de sancţiune? Ceea ce suntem siguri că
trebuie avut în vedere pentru a nu spori instabilitatea hotărârilor
judecătoreşti definitive ori irevocabile se referă la următoarele aspecte:
hotărârea de sancţionare disciplinară să fie irevocabilă; abaterea pentru care
s-a aplicat sancţiunea să fie strict legată de procesul (cauza) în care s-a
pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere; această abatere să fi fost
determinată în pronunţarea soluţiei împotriva căreia s-a exercitat revizuirea.
184 şi decizia
nr. 1044/1972, în CD. 1982, p. 196; C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
nr. 9-12/1990, p. 245; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1990, p. 136, nr. 181; C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 5606/2000, în
p. 156. în sensul că o asemenea interpretare largă nu se justifică faţă de
prevederile art. 322
pct. 4, vezi: CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 294/1998, în Culegere
1998, p. 153. S-a decis
că prin intermediul acestui motiv nu se poate invoca faptul că
adeverinţa ce a stat la baza unei
hotărâri judecătoreşti definitive a fost ulterior revocată de organul
emitent, deoarece înscrisul
respectiv nu a fost declarat fals, astfel cum cere art. 344 pct. 4 - vezi
Trib. jud. Satu-Mare,
decizia civilă nr. 36/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 164.
2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 570.
Revizuirea
395
în doctrina şi practica mai veche1 s-a decis că în cazul în care nu se
poate obţine o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului
sau expertului ori de declarare a falsului însăşi instanţa de revizuire, pe cale
incidentală, va verifica şi constata dacă s-a săvârşit sau nu infracţiunea
pretinsă, iar apoi se va pronunţa asupra revizuirii.2 Prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/ 2000, art. 322 pct. 4 a fost completat cu
această soluţie consacrată în doctrină şi jurisprudenţă,3 dar teza finală a fost
înlăturată, nejustificat ni se pare, prin Legea nr. 219/2005, ceea ce înseamnă
că pe viitor rămân să se aplice soluţiile anterioare din jurisprudenţă şi
doctrină. Se pune însă problema dacă este cazul ca aceste soluţii să fie
extinse şi la ipoteza nouă a sancţionării disciplinare a magistraţilor.
3.5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau
modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere
Acest motiv cuprinde două ipoteze:
Prima ipoteză are în vedere situaţia în care la data pronunţării hotărârii
atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece nu i-au
putut fi înfăţişate de părţi din motive independente de voinţa lor, înscrisuri
care în mod vădit erau de natură a schimba soluţia dată4. Pentru a se putea
invoca acest motiv şi a se admite revizuirea trebuie îndeplinite cumulativ5
următoarele condiţii:
a) partea interesată să se bazeze pe un înscris probator , un înscris nou
care să nu
1 Vezi pentru problemele care se puneau în acel moment, V.M.
Ciobanii, voi. II, p. 440-441; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 567-570.
Partea interesată trebuie să facă dovada că a intervenit un
impediment legal la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale,
constatat de organele penale - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
4258/2000, în Culegere 2000, p. 473, nr. 145.
/. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2005, p. 893-894.
4 Trib. Ilfov, secţia I civilă, decizia nr. 875/1948, în J.N. nr. 7/1948,
p. 214.
5 CA. Timişoara, decizia civilă nr. 57/1997, în Revista Cercului
juridic bănăţean nr. 10-12/1997,
p. 233. Aceste condiţii trebuie îndeplinite şi în cazul în care revizuirea
este exercitată de procuror -
B. Dumitrache, notă la decizia nr. 2747/2001 a C.S.J., secţia civilă, în P.R.
nr. 3/2002, p. 80-89.
Pentru a fi doveditor, în sensul procedural al termenului, înscrisul
trebuie să fie probant prin el însuşi şi nu un înscris care face trimitere la alt
mijloc de probă - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1497/2000, în
Culegere 2000, p. 474, nr. 146. Pe de altă parte, este necesar să fie vorba de
înscrisuri, nu şi de alte mijloace de probă, precum: martori (Trib. reg. Braşov,
decizia civilă nr. 1426/1955, în L.P. nr. 5/1955, p. 551; Trib. reg. Cluj, decizia
civilă nr. 4444/1955 cu nota D. Bărbieru, în J.N. nr. 4/1956, p. 635, CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 291/1995, în Culegere 1993-1998, p.
314, nr. 133 - instanţa motivează însă respingerea pe împrejurarea că
declaraţiile martorilor au fost date ulterior pronunţării hotărârii şi deci nu
pentru că aceste depoziţii nu pot fi caracterizate ca înscrisuri doveditoare; T.
Pungă, op. cit., în Dreptul nr. 3/2002, p. 155); mărturisirea (Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 322/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 64); expertiza
(uneori s-a admis cererea de revizuire pe
396
Căile de atac
fi fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată'. Deci,
în măsura în care înscrisul a făcut obiect de cercetare şi era cunoscut de
instanţă, acesta nu mai poate fi considerat înscris nou2. O interpretare mai
largă, care, fără îndoială, depăşeşte limitele textului, întâlnim în unele soluţii
ale instanţei supreme şi ale unor curţi de apel, care au decis că o hotărâre
judecătorească intervenită după soluţionarea litigiului în fond poate fi
considerată în anumite situaţii ca act nou, care să poată fi invocat într-o
cerere de revizuire şi anume atunci când acea hotărâre a fost obţinută pe
baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care
se cere revizuirea. Intr-o atare situaţie, se apreciază că hotărârea invocată ca
act nou nu putea fi înfăţişată în acel litigiu, întrucât nu era în putinţa părţii să
determine pronunţarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi
de ea3;
baza unor expertize sau a unor avize ştiinţifice ulterioare pronunţării
hotărârii, care au fost apreciate greşit ca „înscrisuri” noi - CA. Piteşti, decizia
civilă nr. 1406/R/1998, în Culegere 1998, p. 49, nr. 3 şi Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 430/1971, în Repertoriu II, p. 396, nr. 227. Alteori, în
practică s-au respins cererile de revizuire întemeiate pe expertiză nu pentru
că aceasta nu se încadrează, ca mijloc de probă, în categoria înscrisurilor, ci
pentru că s-a efectuat după pronunţarea hotărârii atacate - Trib. jud.
Maramureş, decizia civilă nr. 313/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 63; în acelaşi
fel greşit îşi motivează critica şi R. Viorel, notă la decizia civilă nr. 2776/1960
a Trib. reg. Braşov, în L.P. nr. 9/1961, p. 125). Revizuirea nu este admisibilă
nici în temeiul unui început de dovadă scrisă, deoarece presupune
completarea cu martori şi prezumţii (5. Zilberstein, op. cit., în J.N. nr. 2/1962,
p. 25). Nu poate fi calificat ca înscris nou un articol publicat într-o revistă şi
nici schimbarea legii după pronunţarea hotărârii - C.S.J., secţia civilă, decizia
nr. 417/1998 şi decizia nr. 3910/1998, în Dreptul nr. 4/1999, p. 154 şi nr.
7/1999, p. 148-149. Pentru determinarea noţiunii de „înscrisuri” a se vedea şi
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. X/1953, pct. 1 şi 2, în
îndreptar interdisciplinar, p. 333. S-a decis că ordonanţa sau rezoluţia de
scoatere de sub urmărire penală poate constitui un înscris doveditor în sensul
art. 322 pct. 5, însă trebuie îndeplinite şi celelalte condiţii la care ne referim
în text (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1486/1983, în CD. 1983, p. 164
şi decizia nr. 1041/1976, în CD. 1976, p. 260).
' Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 524/1978, în R.R.D. nr. 9/1978,
p. 62 şi decizia nr. 226/1987, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 78.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1512/1992, în CD. 1990-1992, p.
302 şi decizia
nr. 394/1995, în CD. 1995, p. 127; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
în Culegere 1993-1997, p. 118, nr. 83 şi Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a
civilă, decizia
3 Vezi: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1716/1974, în
Repertoriu II, p. 396, decizia
nr. 793/1985, în CD. 1985, p. 219 şi decizia nr. 1592/1988, în R.R.D. nr.
3/1989, p. 74; CA.
Cluj, secţia civilă, decizia nr. 260/2000, în Culegere 2000, p. 399; CA.
nr. 422/R/1999, în Culegere 1999, p. 94, nr. 31. S-a decis însă şi în
sensul că hotărârea unui
organ de jurisdicţie ulterioară pronunţării hotărârii atacate cu revizuire
nu constituie înscris
nou în sensul art. 322 pct. 5 - CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1521/1999 cu
nota critică M. Gaiţă,
MM. Pivniceru, în Jurisprudenţa 1999, p. 214, nr. 171. în orice caz, nu
putem fi de acord cu
susţinerea instanţei supreme că „o hotărâre judecătorească nu poate fi
considerată niciodată
act nou” în raport de art. 322 pct. 5 (în Culegere de decizii pe anul 1985,
p. 220), din moment
ce, din punct de vedere probator, hotărârea reprezintă înscris autentic.
Vezi, pentru calificarea
Revizuirea
397
a fire” '™** * * “““ * ** “« ' foSt »™™** ararea ce se cere Această cerinţă
este esenţială, deoarece altfel un proces definitiv câştigat ar putea fi supus
revizuirii pe bază de acte si dovezi posterior confecţionate şi autoriLa de
lucru judecat ar deveni iluzorie2. Şi în ,egătură cu aceastăS comJi e înJ ^
supremă a da o interpretare mai largă, apreciind că este îndepl nită ?iHS
inscnsu. poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se
soHdtâ cu condiţia insa sa se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri
preexistente3-
c) înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţ*
hotărârea
atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică*, fie dintr-o
împrejurar^ma!
presus de voinţa părţii . “»yicj urare mai
Deci, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa mai veche6 nu constituie
motiv de
revizun-e descoperirea oricăror acte, ci numai a acelora reţinute de
partea PoC„ica!
sau a celor ce nu au putut fi produse datorită forţei majore7- potrivnica
hotărârii ca înscris şi CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.
217/2000, în Culegere 2000-2001, p. 373, nr. 259.
1 A se vedea: Gh. I. Chivulescu, LV. Socec, op. cit., p. 241-243; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 371/1995, în CD. 1995, p. 125, p. 125; Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr. 951/1961, în J.N. nr. 5/1962, p. 137 şi secţia civilă,
decizia nr. 99/1981, în R.R.D. nr. 9/1981, p. 68; C.S.J., secţia civilă, nr.
236/2000, în B.J. 2000, p. 229, nr. 24; Trib. pop. rai. Gura Humorului, sentinţa
civilă nr. 1327/1957 cu nota V. Pată, în J.N. nr. 5/1958, p. 911; /. Bărbulescu,
notă critică la sentinţa civilă nr. 5141/1958 a Trib. pop. Oraş Arad, în L.P. nr.
8/1960, p. 129; Trib. jud. Satu Mare, decizia civilă nr. 458/1971, în R.R.D. nr.
7/1972, p. 155; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 215/1977, în R.R.D. nr.
12/1977, p. 48; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 404/1980, în R.R.D., nr.
1/1981, p. 67; Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 778/1998, în R.R.D. nr.
11/1998, p. 76; CA. Braşov, decizia nr. 253/R/1994, în Culegere 1994, p. 56,
nr. 28, decizia nr. 74/1997, în Culegere 1997, p. 141, nr. 75 şi decizia nr.
641/1998, în Culegere 1994-1998, p. 128, nr. 58; CA. Piteşti, decizia nr.
370/1998, în Culegere 1998, p. 198, nr. 33; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
184/2000, în Culegere 2000, p. 390.
2 Cas. III, decizia nr. 98/1934, în Codul 1944, p. 133, nr. 7.
3 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 470/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p.
67.
C.S.J., secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
3420/2000, în B.J. 2000, p. 1016, nr. 140.
188; CA. Ploieşti,
decizia civilă nr. 925/1998, în Culegere 1998, p. 260, nr. 65. Nu
interesează dacă reţinerea
înscrisului de către partea potrivnică a fost intenţionată sau involuntară -
S. Zilberstein,
op. cit., în J.N. nr. 2/1962, p. 27.
6 Cas. III, decizia nr. 98/1934 în Codul 1944, p. 133, nr. 6.
Nu poate fi admisă cererea de revizuire în cazul în care actul exista şi
putea fi procurat (Cas. I, decizia nr. 329/1937, în Codul 1944, p. 133, nr. 5;
Cas. I, 21 iunie 1891 şi 28 noiembrie 1897, în R. Dimiu, Pandectele alfabetice,
p. 423, nr. 17 şi 18; Trib. Bucureşti, secţia a IJI-a civilă, decizia nr. 216/1990,
în Culegere 1990, p. 137, nr. 182; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
893/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 153 - înscrisul era o adresă de la
Registrul Comerţului pe care partea putea să o solicite în cursul judecăţii;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 974/1999, în Dreptul nr. 20/2000, p. 174, -
înscrisul nou era o adresă emisă, după
398
Căile de atac
d) înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că
dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării pricinii, soluţia ar fi
putut fi alta decât cea pronunţată1. în măsura în care din considerentele
hotărârii atacate rezultă că aceasta se menţine pe simple temeiuri de drept,
indiferent de actele noi descoperite, cerea de revizuire trebuie respinsă2;
e) înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită revizuirea şi
nu poate pretinde instanţei să-l administreze din oficiu3.
Deci, în reglementarea actuală câmpul de aplicare a revizuirii pentru
înscrisuri noi este foarte limitat4 şi o lărgire a lui ar fi posibilă numai printr-o
modificare expresă a codului, ceea ce de altfel, s-a mai propus5. Dacă una
din condiţiile la care ne-am
judecarea litigiului, de către primărie; C.S.J, secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 1093/2000, în B.J. 2000, p. 1019, nr. 141
- s-a depus ca înscris nou un extras de carte funciară şi un plan de situaţie;
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 600/1995, în Culegere 1993-
1997, p. 418, nr. 134 - relaţii de la I.G.P. care puteau fi solicitate oricând şi
secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 3250/1998, în Culegere 1998, p. 232, nr. 54 -
actul invocat de revizuent era emis de o structură a lui şi deci putea fi
prezentat oricând; CA. Braşov, decizia civilă nr. 1946/1999, în Culegere 1999,
p. 66, nr. 4 - actul se afla în arhivele unei societăţi comerciale şi putea fi
solicitat în cursul procesului, CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2203/2000, în
Culegere 2000, p. 392 - adeverinţă cu date din registrul agricol, care cu o
normală diligentă putea fi procurată înainte sau în timpul judecăţii; CA.
Bucureşti, secţia a Ul-a civilă, decizia nr. 1191/2000, în Culegere 2000, p.
476, nr. 147 - înscrisurile depuse puteau fi procurate de la Arhivele Statului).
Revizuirea este inadmisibilă şi în situaţia în care înscrisul se afla la parte şi
aceasta a omis să-l depună - CA. Galaţi, decizia civilă nr. 390/1994, în Sinteză
1994, p. 109, nr. 64. Pentru o ipoteză în care înscrisul putea fi procurat la
data judecăţii şi totuşi revizuirea s-a admis, instanţa apreciind că este
suficientă descoperirea unui înscris nou, vezi: Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr.
169/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 60, iar pentru admiterea greşită a
revizuirii, pe motiv că salariata se afla în concediu şi actul nu a putut fi
produs în instanţă, vezi: Trib. jud. Suceava, secţia civilă, decizia nr.
1333/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 70.
1 Cas. III, decizia nr. 632 bis/1924, R. Dimiu, în Pandectele
alfabetice, p. 424, nr. 19; Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 666/1955, în L.P. nr. 3/1955, p. 309,
Completul de 7 Jude
cători, decizia nr. 1/1977, în Repertoriu III, p. 311 şi Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia
nr. 226/1987, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 78. Instanţa supremă s-a oprit şi la
o altă formulare a
condiţiei, şi anume: „înscrisul trebuie să aibă o importanţă deosebită,
dacă nu chiar
hotărâtoare, pentru dezlegarea pricinii” - C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
nr. 1/1991, p. 67; vezi şi Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr.
nr. 462 bis /1998, în Culegere 1998, p. 228 şi 230, nr. 52-53; CA. Iaşi,
decizia civilă
nr. 542/2000 şi nr. 982/2000, în Jurisprudenţa 2000, cit. supra nota 59,
p. 253 şi 256, nr. 167
şi 169.
2 Cas. III, decizia nr. 13111/1925, R. Dimiu, în Pandectele
alfabetice, p. 424, nr. 21.
8/1979, p. 58.
/. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 87.
5 Gh.I. Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 235, M. Marcu, C. Ciocu,
Propuneri de legt ferenda în materia revizuirii în procesul civil, în R.R.D. nr.
6/1981, p. 51.
399
Revizuirea
referit nu este îndeplinită, cererea de revizuire urmează să fie respinsă
ca inadmisibilă şi nu ca nefondată (neîntemeiată).
Ipoteza a doua vizează situaţia în care hotărârea atacată cu revizuire
s-a întemeiat pe o hotărâre care a fost ulterior desfiinţată sau modificată,
dispărând deci suportul probator pe care se sprijină1. Rezultă deci, că
cererea de revizuire urmează să fie admisă numai în măsura în care într-
adevăr hotărârea care a fost modificată ori desfiinţată a fost determinantă
pentru soluţia din hotărârea atacată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5
teza a ll-a2.
3.6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate
publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi
deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
Acest motiv are în vedere două situaţii, deoarece, pe de o parte, îşi
găseşte aplicare atunci când statul, alte persoane juridice de drept public sau
de utilitate publică3, dispăruţii, cei fără capacitate de exerciţiu4 ori cu
capacitate restrânsă5 sau ce puşi sub curatelă6 nu au fost apăraţi deloc, iar
pe de altă parte, atunci când aceste persoane au fost apărate cu viclenie.
1 în nici un caz revizuirea nu se poate admite dacă hotărârea
atacată s-a bazat pe un act
normativ, care ulterior a fost anulat - vezi: G. Vasu, S. Zilberstein, note
critice la decizia
civilă nr. 407/1961 a Trib. reg. Cluj, în J.N. nr. 4/1962, p. 138-143.
2 Vezi pentru dezvoltări şi unele exemple, Gh. I. Chivulescu, LV.
Socec, op. cit.,
p. 248-249; S. Zilberstein, op. cit., în J.N. nr. 2/1962, p. 28. Până la
modificarea codului prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, textul se referea numai Ia
„revizuirea hotărârii unei
instanţe penale sau administrative” pe care hotărârea atacată s-a
întemeiat şi a fost nevoie ca
doctrina şi jurisprudenţa să determine ce se înţelege prin „revizuire” sau
„hotărâri ale instan
ţelor administrative”. Pe de altă parte, textul nu acoperea situaţii care
puteau fi mult mai frec
vente şi anume când hotărârea civilă a cărei revizuire se solicita se baza
pe o hotărâre civilă
care a fost la rândul ei „revizuită” - vezi, pentru analiza textului în
redactarea anterioară,
V.M. Ciobanu, voi. II, p. 444-445; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 572.
Prin reglementarea
actuală aceste ambiguităţi au fost înlăturate.
Dacă cererea de înregistrare a partidului a fost susţinută de
conducătorul organului executiv al partidului şi de cel puţin trei membri
fondatori, nu se poate invoca lipsa de apărare - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 108/1996, în Culegere 1993-1997, p. 118, nr. 83.
In cazul unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, textul
nu-şi găseşte aplicare chiar dacă ea are discernământul atenuat - /. Benedek,
notă la sentinţa civilă nr. 80007/1980 a Jud. Tg. Mureş, în R.R.D. nr. 12/1981,
p. 64. De asemenea, prevederile art. 322 pct. 6 nu sunt incidente dacă
revizuienţii au fost puşi sub interdicţie ulterior pronunţării hotărârii a cărei
revizuire se cere (în speţă la interval de doi ani) - CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 1737/2000, în Culegere 2000, p. 479, nr. 148.
S-a decis că nu se poate admite revizuirea pe acest motiv când
minorul, în timp ce procesul era în curs, a devenit major - Cas. I, decizia nr.
650/1938, în Codul 1944, p. 133, nr. 6.
Art. 322 pct. 6 se referă şi la cei puşi sub consiliu judiciar, dar această
instituţie nu mai există în reglementarea actuală.
400 Căile de atac

în prima situaţie, revizuirea este admisibilă dacă se constată lipsa
totală de apărare, independent de cauza care a condus la această situaţie,
deci chiar şi în cazul unei lipse nejustificate . Dacă însă s-a făcut apărarea în
scris, prin întâmpinare ori printr-un memoriu depus la dosar, nu se poate
susţine că instanţa a pronunţat hotărârea fără a fi avut cunoştinţă de
apărarea părţii şi deci cererea de revizuire este inadmisibilă . Aceeaşi soluţie
se impune şi în cazul unei apărări incomplete3 sau greşite4.
în ce priveşte apărarea cu viclenie ea trebuie să provină de la cei
însărcinaţi să apere pe revizuient şi să constea în manopere dolosive care au
determinat, în mod evident, pierderea procesului5.
3.7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate
Acest motiv permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situaţia ca
acelaşi proces să fie soluţionat de două ori, pronunţându-se hotărâri
contradictorii . Pentru a se putea invoca motivul trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii7, chiar dacă prin ele
nu s-a
Q
rezolvat fondul cauzei ;
1 Cas. I, decizia nr. 4896/1825, R. Dimiu, în Pandectele alfabetice,
p. 424, nr. 24; Trib.
Ilfov, decizia civilă nr. 644/1978, în R.R.D. nr. 2/1979, p. 64. în mod
greşit s-a decis că dacă
reclamantul-revizuent a fost legal citat la toate termenele de judecată,
cererea de revizuire
întemeiată pe art. 322 pct. 6 este inadmisibilă - CA. Iaşi, decizia civilă nr.
93/2000 cu nota
critică M. Gaiţă, MM. Pivniceru, în Jurisprudenţa 2000, p. 257, nr. 170.
2 Cas. I, decizia nr. 332/1937, în Codul 1944, p. 133, nr. 8; Trib.
Suprem, Completul de
7 Judecători, decizia nr. 25/1979, în Repertoriu III, p. 312.
voi. II, p. 310 şi secţia
civilă, decizia nr. 2564/1973, cu nota G. Vasu, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 52;
Trib. Bucureşti,
secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 645/1997, în Culegere 1993-1997, p. 415,
nr. 132.
în sensul că o apărare greşită ar justifica revizuirea, vezi: CA. Craiova,
secţia civilă, decizia nr. 621/1949, în J.N. nr. 1/1950, p. 111.
5 Gh. I. Chivulescu, LV. Socec, op. cit., p. 255.
6 Pentru dezvoltări, vezi, /. Stoenescu, Revizuirea pentru
contrarietate de hotărâri în
procesul civil, în lumina unor rezolvări noi în materia lucrului judecat, în
S.C.J. nr. 2/1966,
p. 299-315. Dacă aceeaşi pricină a fost soluţionată în două procese şi s-a
pronunţat aceeaşi
soluţie, hotărârile nu sunt contradictorii şi deci revizuirea nu este
admisibilă. în cazul în care
însă creditorul ar încerca să pună în executare ambele hotărâri,
debitorul s-ar putea opune pe
calea contestaţiei la executare.
7 S-a decis că pentru a se putea formula revizuirea pentru acest
motiv, contrarietatea
trebuie să existe între dispozitivele celor două hotărâri, iar nu între
considerente - Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr. 719/1968, în CD. 1968, p. 225; C.S.J., secţia
comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 195/2000, în Dreptul nr. 3/2001, p.
159; Trib. jud. Cluj,
decizia civilă nr. 693/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 139.
8 Atunci când însă prin prima hotărâre nu s-a rezolvat fondul, ci
acţiunea a fost respinsă
pentru considerente procedurale, iar prin a doua hotărâre procesul a fost
soluţionat pe fond, nu
401
Revizuirea
b) să fie vorba de hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi
existat trinlă
identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză1; plă
se poate exercita revizuirea pentru contrarietate de hotărâri - C.S.J.,
secţia civilă decizia nr. 1948/1999, în Dreptul nr. 6/2000, p. 163. S-a decis şi
în sensul că o încheiere prin care s-a respins cererea de suspendare a
executării unei sentinţe şi o altă încheiere, prin care s-a dispus suspendarea
executării aceleiaşi sentinţe până la judecarea apelului, nu reprezintă
hotărâri definitive potrivnice, în sensul art. 322 pct. 7, deoarece ele nu
tranşează fondul litigiului, ci se mărginesc la luarea unor măsuri asupra
cărora se poate reveni în acelaşi cadru - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 2528/2000, în Culegere 2000, p. 481, nr. 150. Potrivit art. 322 pct.
7 alin. (2), motivul poate fi invocat şi în cazul în care hotărârile potrivnice
sunt date de instanţe de recurs. Pe de altă parte, se pune problema dacă
motivul poate fi invocat în cazul în care contrarietatea există între o hotărâre
a instanţei judecătoreşti şi hotărârea unui alt organ de jurisdicţie. Iniţial s-a
răspuns negativ (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1446/1962, în CD.
1962, p. 336), pentru ca ulterior să se decidă că revizuirea este admisibilă
(Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2711/1974, în Repertoriu II, p. 397). S-
a decis însă că nu este admisibilă revizuirea dacă se invocă contrarietatea
între o ordonanţă preşedinţială şi o hotărâre pronunţată potrivit procedurii de
drept comun - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 548/1995, în Dreptul nr.
3/1996, p. 106; CA. Braşov, decizia civilă nr. 31 l/R/1997, în Culegere 1997, p.
142, nr. 76; CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 246/1999, în Culegere 1999, p. 341,
nr. 59; a se vedea şi A. Belean, Căile de atac în dreptul comercial, în R.D.C nr.
7-8/1999, p. 169. în sfârşit, pentru discuţii în legătură cu revizuirea în ipoteza
în care contrarietatea există între o hotărâre civilă şi o hotărâre penală, vezi:
O. Gîdei, Consideraţii asupra revizuirii unor hotărâri definitive potrivnice, în
R.R.D. nr. 9/1980, p. 19-22.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1809/1967, în R.R.D. nr.
4/1968, p. 183; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 758/1978, în R.R.D. nr.
19/1978, p. 57, decizia nr. 2079/1981, în R.R.D. nr. 9/1982, p. 71, decizia nr.
364/E/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 71; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
129/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 134 şi C.S.J., secţia comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 338/1995, în CD. 1995, p. 1995, p. 623;
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1065/1996, în Dreptul nr. 7/1997, p. 100
şi C.S.J., secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
4155/2000, în B.J. 2000, p. 1015, nr. 139. Revizuirea nu este admisibilă
atunci când nu este vorba de aceeaşi pricină şi diferă toate cele trei
elemente (Trib. Bucureşti, secţia a JU-a civilă, decizia nr. 108/1994, în
Culegere 1993-1997, p. 419, nr. 135; CA. Bucureşti, secţia comercială,
decizia nr. 355/2000, în Culegere 2000-2001, p. 375, nr. 260) sau atunci când
este diferit unul sau două elemente, fie părţile (C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
1724/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 127, nr. 30), fie obiectul (C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 1484/2000, în B.J. 2000, p. 223, nr. 18), fie cauza (CA. Bucureşti,
secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, decizia nr. 63/2002, în
R.R.D. muncii nr. 2/2002, p. 138, nr. 36 şi CA. Bucureşti, secţia a IV-a civ.,
decizia nr. 2000/1999, în Culegere 1999, p. 378, nr. 140; s-a decis că nu este
admisibilă revizuirea în ipoteza unei identităţi formale de cauză juridică -
C.S.J., secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr.
2305/2002, în CJ. nr. 9/2002, p. 36), fie atât obiectul, cât şi cauza (C.S.J.,
Dreptul nr. 5/1999, p. 152; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 806/1999, în
Jurisprudenţa 1999, p. 217, nr. 173), fie, în sfârşit, atât părţile, care nu au
figurat în aceeaşi calitate, cât şi cauza (CA. Suceava, decizia civilă nr.
646/1999, în Culegere 1999, p. 89, nr. 52). A se vedea şi N. Şchiopii, notă la
sentinţa nr. 1386/1959 a Trib. pop. Craiova, în L.P. nr. 6/1960, p. 116; /.
Laszlo, notă la sentinţa civilă
27.
402 Căile de atac

c) hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces
(dosar), ci în procese (dosare) diferite1;
d) în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru
judecat sau chiar dacă a fost ridicată să nu se fi discutat2;
nr. 67/1967 a Trib. pop. Hunedoara, în R.R.D. nr. 8/1967, p. 138; M.
Georgescu, Al. Oproiu, notă la decizia civilă nr. 741/1980 a Trib. jud. Olt, în
R.R.D. nr. 10/1982, p. 47-48.
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1236/1948, în J.N. nr. 1-2/1949, p.
210; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 82/1970, în CD. 1970, p. 260, decizia nr.
1260/1975, în CD. 1975,
p. 256, decizia nr. 1486/1982, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 63 şi decizia nr.
329/1985, în
Repertoriu IV, p. 266; C.S.J., Completul de 7 Judecători, decizia nr.
41/1993, în CD. 1993,
p. 158 şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 307/1995, în CD. 1995, p. 1995,
p. 130; C.S.J.,
secţia comercială, decizia nr. 1989/1997, în Dreptul nr. 4/ 1998, p. 105 şi
C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 793/1998, în Dreptul nr. 4/1999, p. 153. în principiu, o
hotărâre prin care cererea
este respinsă sau anulată fără judecată asupra fondului (de ex.: anulată
ca netimbrată sau
respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală) nu
rezolvă cu putere de
lucru judecat raporturile dintre părţi, existenţa hotărârii neputând
împiedica introducerea
ulterioară a unei noi cereri, cu înlăturarea lipsurilor din prima cerere.
Dacă însă cererea este
respinsă ca inadmisibilă ori prescrisă, sau pentru că s-a considerat că
există putere de lucru
judecat, deşi nu a avut loc o judecată de fond, o a doua cerere având
aceleaşi deficienţe nu
poate fi formulată. în situaţia în care s-a pronunţat totuşi o a doua
hotărâre, cu nesocotirea
puterii lucrului judecat, şi care este contrară primei hotărâri, revizuirea
este admisibilă, chiar
dacă nu prin ambele hotărâri s-a rezolvat fondul - Trib. Suprem, colegiul
civil, decizia
nr. 1160/1960, în CD. 1960, p. 393, /. Stoenescu, op. cit., în S.C.J. nr.
2/1966, p. 306-307.
Revizuirea nu este admisibilă dacă contrarietatea există între o încheiere
şi hotărârea
pronunţată în acelaşi dosar - Cas. III, decizia nr. 521/1923, R. Dimiu, în
Pandectele alfabetice,
p. 423, nr. 16.
2 în situaţia în care în al doilea proces prima hotărâre a fost
invocată şi instanţa a respins
apărarea formulată, partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe
calea revizuirii, deoarece,
de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei
probleme, rezultând din
hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces,
excepţia puterii lucrului
judecat - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1782/1957 cu nota C.
Ciocoiu, V. Nistor, în
L.P. nr. 12/1958, p. 104; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 63/1962,
în J.N. nr. 3/1963,
p. 164, decizia nr. 404/1972 în Repertoriu II, p. 397, decizia nr.
866/1978, în Repertoriu III,
p. 312, decizia nr. 1085/1982, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 61-62 şi decizia nr.
1036/1988, în
R.R.D. nr. 3/1989, p. 73-74; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 614/1999, în
Dreptul nr. 2/2000,
p. 174, decizia nr. 3063/1999, în Dreptul nr. 8/2000, p. 166-167, decizia
nr. 861/2000, în B.J.
2000, p. 227, nr. 22 şi decizia nr. 1484/2000, în P.R. nr. 4/2001, p. 45,
nr. 141; vezi şi
P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 11/2002, p. 253; CA. Cluj, secţia civilă,
P.R. nr. 2/2002, p. 183, nr. 111; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr.
383/1986, în R.R.D.
nr. 10/1986, p. 73. Este de remarcat că în jurisprudenţa mai veche se
preciza constant că acest
motiv se referă la ipoteza în care a doua hotărâre s-a obţinut pentru că
partea nu a avut
cunoştinţă de existenţa primei judecăţi ori cea de a doua hotărâre a fost
pronunţată în lipsa sa
sau atunci când în prima judecată partea fost reprezentată prin autorii
săi, ori în alte împre
jurări asemănătoare, iar nu şi la cea în care partea a avut cunoştinţă de
existenţa primei hotă
râri şi nu a opus autoritatea lucrului judecat, situaţie în care se prezuma
că partea nu a voit să
beneficieze de ceea ce a câştigat şi cererea de revizuire era considerată
inadmisibilă - Cas. ID,
403
Revizuirea
e) să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu
încălcarea puterii lucrului judecat1.
După cum se observă, revizuirea nu este admisibilă în toate cazurile în
care există două hotărâri contradictorii. Astfel, ea este inadmisibilă în ipoteza
în care hotărârile s-au pronunţat în cadrul aceluiaşi proces, ca şi în aceea în
care excepţia puterii lucrului judecat a fost ridicată în al doilea proces. în
asemenea ipoteze partea poate exercita, în condiţiile legii, calea recursului,
încadrând nemulţumirea sa, în mod corespunzător, în unul din motivele de
casare2 sau modificare.
3.8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze Ia judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
sa
Acest motiv presupune că partea a fost legal citată3, dar dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu
a putut înştiinţa instanţa despre aceasta. Cele două condiţii sunt cerute
cumulativ, astfel încât dacă una din ele lipseşte revizuirea nu poate fi
primită4. împrejurarea mai presus de voinţa părţii care este invocată în
sprijinul cererii de revizuire se apreciază de către instanţă5. în orice
decizia nr. 81/1912, Cas. I, decizia nr. 145/1922 şi Cas. II, 23 oct. 1923,
R. Dimiu, Pandectele alfabetice, p. 423, nr. 13-15; Cas. I, decizia nr.
2307/1930 şi Cas. II, decizia nr. 4637/1933, în Codul 1944, p. 132, nr. 6. în
acest caz s-ar respecta ultima hotărâre - vezi nota 2 din Codul 1944, p. 132.
1 Cas. IV, decizia nr. 1183/1939 şi Cas. HI, decizia nr. 137/1937 şi nr.
2029/1938, în Codul 1944, p. 132, nr. 5; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 2190/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 84. CA. Bucureşti, secţia a Ul-a civilă,
decizia nr. 1622/1999, în Culegere 1999, p. 379, nr. 141. Dacă se cere
anularea primei hotărâri, cererea de revizuire urmează să fie respinsă ca
inadmisibilă - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 26/1968, în R.R.D. nr.
6/1968, p. 174 şi secţia civilă, decizia nr. 15/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, p.
72.
2 Vezi, de exemplu, Cas. II, 23 oct. 1923, în R. Dimiu, Pandectele
alfabetice, p. 423, nr. 15.
3 Dacă partea nu a fost legal citată, iar hotărârea pronunţată în
lipsa ei este irevocabilă,
motivul poate fi invocat pe calea contestaţiei în anulare, în condiţiile
prevăzute de art. 317.
Pentru soluţia că citarea nelegală constituie caz de forţă majoră, în
sensul art. 322 pct. 8
(soluţie ce o socotim greşită), vezi, totuşi, Trib. Dfov, secţia a ll-a civilă,
sentinţa nr. 713/1949, cu
nota de Al. Diaconescu, în J.N. nr. 9-10/1950, p. 1013. Mai recent s-a
decis, în mod greşit, că
necitarea poate constitui o împiedicare mai presus de voinţa părţii - P.
Perju, op. cit., în
Dreptul nr. 9/2000, p. 157. S-a decis că revizuirea nu este admisibilă în
cazul în care partea a
fost prezentă în instanţă, dar nu a putut auzi când a fost strigată la
judecarea pricinii, întrucât
suferea de surditate totală - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
107/1958, în CD. 1958,
p. 267.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1299/1970, în Repertoriu II, p. 389.
într-o speţă, instanţa supremă a decis că perioada după internarea în
spital în care părţii i s-a recomandat tratament n-ar putea fi considerată în
nici un caz (s.n.) o împrejurare mai presus de voinţa sa - C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 660/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 70. Totuşi, o altă instanţă,
faţă de particularităţile cauzei şi de caracteristicile bolii psihice de care
suferea partea, a decis, în mod îndreptăţit ni se pare, în sens contrar - CA.
Timişoara, decizia «vilă nr. 1207/1995, în Dreptul nr. 6/1996, p. 108.
404 Căile de atac

caz, s-a decis că neprezentarea la judecată, chiar şi din cauze obiective,
nu constituie motiv de revizuire1.
3.9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Acest motiv de revizuire reprezintă o noutate în raport cu motivele
tradiţionale şi a fost adăugat în cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 58/2003, ca urmare a abrogării dispoziţiilor referitoare la recursul în
anulare. într-adevăr, fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. prevedea un motiv
asemănător şi s-a dorit să existe un mijloc procesual prin care să se înlăture
hotărârea judecătorească care a determinat constatarea de către CEDO a
încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale.
Din analiza textului rezultă că trebuie îndeplinire cumulativ mai multe
condiţii: a) constatarea încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale să
fie făcută de CEDO, iar încălcarea să se datoreze unei hotărâri judecătoreşti;
b) încălcarea să fi produs consecinţe grave2 şi acestea să continue să se
producă; c) consecinţele grave să nu poată să fie remediate prin alte mijloace
decât revizuirea hotărârii pronunţate.
4.1. Părţile. Instanţa competentă şi sesizarea ei
Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Revizuent poate fi
oricare din părţile care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea
atacată, bineînţeles cu condiţia de a justifica un interes3. Revizuirea poate fi
de asemenea exercitată, potrivit art. 45 alin. (5), de către procuror, indiferent
dacă a participat sau nu la soluţionarea procesului în care s-a pronunţat
hotărârea pe care doreşte să o atace , precum şi de
12/1963, p. 171; Trib. jud.
Hunedoara, decizia civilă nr. 291/1984, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 58
(instanţa a decis că nu
există forţă majoră şi revizuirea nu este admisibilă chiar dacă
autovehiculul cu care se deplasa
partea spre sediul instanţei a avut accident, din moment ce ea nu a fost
rănită şi putea să se
deplaseze cu un alt mijloc ori să înştiinţeze instanţa prin telefon sau
telegramă); CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 467/1995, în Sinteză 1995, p. 142, nr. 76 (neprezentare
din cauza timpului
nefavorabil); CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 3041/2000, în
Culegere 2000,
p. 482, nr. 151 (imposibilitatea de prezentare a avocatului din motive de
boală).
2 Pentru critica ambiguităţii acestei formulări, vezi /. Leş, Noile
modificări aduse Codului
de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003, în Dreptul nr.
10/2004, p. 21.
p. 148; Trib. Bucureşti,
secţia a Hl-a civilă, decizia nr. 965/1998, în Culegere 1998, p. 233, nr.
55; CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1143/2000, în Culegere 2000, p. 460, nr.
136; CA. Cluj, secţia
civilă, decizia nr. 1226/1998, în Culegere 1998, p. 152.
4 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2747/2001 cu nota de B.
Dumitrache, în P.R. nr. 3/2002,
p. 80.
Revizuirea Ar,r
către creditorii chirografari sau de succesorii în drepturi, dacă
transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii1.
Cât priveşte instanţa competentă, art. 323 alin. (1) stabileşte că
cererea de revizuire se^ îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea definitivă
ce se atacă pe această cale2. Cum însă revizuirea se îndreaptă, de regulă,
împotriva hotărârilor de fond înseamnă că instanţa competentă este aceea
care a pronunţat hotărârea de fond3, chiar dacă în cauză există şi hotărâri
pronunţate de alte instanţe, însă prin acestea nu s-a evocat fondul. Astfel,
prima instanţă de fond este competentă, dacă hotărârea a rămas definitivă
prin neapelare sau prin anularea apelului, respingerea sa pe baza unei
excepţii ori perimarea apelului4 ori atunci când s-a admis recursul, s-a casat
decizia dată în apel şi, respingându-se apelul, a fost menţinută hotărârea
primei instanţe . în mod corespunzător se pune problema şi în cazul hotărârii
pronunţate în primă şi ultimă instanţă, care nu este susceptibilă de apel.
Dacă instanţa de apel s-a pronunţat în fond ea va fi competentă, indiferent
dacă în cauză s-a declarat şi recurs, iar acesta a fost respins, anulat sau
perimat6. Instanţa de
Culegere 2000, p. 461, nr. 137.
2 Cas. I, decizia nr. 21/1939, în Codul 1944, p. 135, nr. 5. Ca şi în
cazul contestaţiei în
anulare, instanţa judecă în aceeaşi compunere ca şi cauza în care s-a
pronunţat hotărârea
atacată, sub rezerva desigur de a nu se fi modificat între timp legea de
organizare judecătorească
care stabileşte compunerea - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 1568/1999, în
Culegere 1999, p. 371, nr. 138. Pentru motivul vizând contrarietatea de
hotărâri (art. 322 pct. 7),
deoarece revizuirea se judecă de către o instanţă superioară, în doctrină
şi jurisprudenţă
soluţiile au fost uneori nuanţate, fără să fie însă la adăpost de critică - V.
Timofte, Compu
nerea instanţei de revizuire şi calea de atac în cazul prevăzut de art. 322
pct. 7 C. proc. civ., în
cazul contrarietăţii unei hotărâri pronunţate în fond, cu o alta ulterioară,
pronunţată în recurs,
în Dreptul nr. 6/1998, p. 53-54; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
2372/2001, în P.R.
nr. 4/2002, p. 126-128. Judecătorii care au participat Ia pronunţarea
hotărârii ce se atacă nu sunt
incompatibili (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1375/1955, în J.N.
nr. 1/1956, p. 159;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3910/1998, în Dreptul nr. 7/1999, p. 148-
149), dar nu este
obligatoriu ca tot ei să judece cererea de revizuire (C.S.J., secţia civilă,
în J.N. nr. 9-10/1950, p. 1000).
12/1972, p. 160 şi decizia
nr. 1737/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 77; C.S.J., secţia civilă, decizia
nr. 1367/1992, în
Dreptul nr. 7/1993, p. 97 şi decizia nr. 1238/2001, în P.R. nr. 3/2002, p.
78, nr. 142; Trib. jud.
Suceava, decizia civilă nr. 820/1988, în R.R.D. nr. 12/1988, p. 76; CA.
Timişoara, decizia
civ. nr. 238/1997, în Revista Cercului juridic bănăţean nr. 10-12/1997, p.
253, nr. 37; CA.
Ploieşti, decizia nr. 1321/1998, în Culegere 1998, p. 261, nr. 66; CA.
Suceava, decizia
nr. 320/1999, în Culegere 1999, p. 90, nr. 53. S-a decis că numai
instanţa care a soluţionat în
fond litigiul este competentă să-şi retracteze hotărârea fiind fără
relevanţă că hotărârea a cărei
revizuire s-a solicitat, a fost dată de o instanţă ca urmare a strămutării
pricinii - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 185/1994, în Dreptul nr. 5/1995, p. 88.
5 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 4090/ 2001, în Dreptul nr. 6/2002,
p. 211.
A se vedea şi G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 574.
406 Căile de atac
Revizuirea
407
recurs este competentă să soluţioneze cererea de revizuire numai dacă

a evocat fondul1.
în cazul în care se cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri,
competenţa aparţine instanţei mai mare în grad faţă de instanţa sau
instanţele care au pronunţat hotărârile contradictorii2. Dacă hotărârile au
fost pronunţate de instanţe care fac parte din circumscripţii judecătoreşti
diferite, competenţa aparţine instanţei superioare celei care a dat prima
hotărâre [art. 323 alin. (2)]3. Dacă hotărârile potrivnice au fost date de
instanţe de recurs, iar una dintre ele este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
cererea se soluţionează de către această instanţă [art. 322 pct. 7 alin. (2)]4.
Dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de revizuire,
iar potrivit regulilor examinate competenţa ar reveni unor instanţe deosebite,
nu va opera prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona
cererea în legătură cu motivul pentru care este competentă5.
' Cas. III, decizia nr. 1209/1936, în Codul 1944, p. 135, nr. 6. Pentru
competenţa tribunalului în cazul hotărârilor pronunţate în fond după casare
cu reţinere, vezi şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1889/1979, în R.R.D.
nr. 3/1980, p. 69; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 404/1980, în R.R.D.
nr. 1/1981, p. 66; Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 1155/1981, în R.R.D. nr.
7/1982, p. 90. Se pune problema dacă revizuirea exercitată împotriva unei
decizii pronunţate de o secţie poate fi soluţionată de o altă secţie a aceleiaşi
instanţe, în practică răspunzându-se afirmativ - CA. Bucureşti, secţia pentru
conflicte de muncă şi litigii de muncă, decizia nr. 225/2002, în R.R.D, muncii
nr. 2/2002, p. 137, nr. 35.
p. 87; C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. nr. 2416/1995, în Culegere de decizii pe anul 1995, p.
132; C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 1233/1997, în Dreptul nr. 1/1998, p. 114; C.S.J.,
nr. 650/2000 şi nr. 112/2000; C.S.J., secţia comercială şi de contencios
administrativ, decizia
nr. 2154/2000 şi nr. 817/2000, în B.J. 2000, p. 225, 226, 852 şi 1023, nr.
20, 21, 54 şi 144.
Pentru o situaţie în care au fost atacate două decizii considerate
potrivnice ale Curţii de Apel
Ploieşti, iar cererea de revizuire a fost soluţionată de către aceeaşi
instanţă şi nu de Curtea
Supremă de Justiţie, cum ar fi fost legal, vezi, CA. Ploieşti, decizia civilă
nr. 246/1999, în
Culegere 1999, p. 341, nr. 59.
1/1953, p. 114 şi Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 633/1987, în R.R.D. nr. 10/1987, p. 68.
Printr-o originală şi
de neacceptat interpretare, faţă de dispoziţiile art. 323 alin. (2) teza a
doua s-a apreciat recent
că înţelesul noţiunii de „instanţă care a dat prima hotărâre”, este acela
al instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată cu revizuire, a cărei anulare se solicită, pe
considerentul autorităţii
de lucru judecat, rezultată dintr-o hotărâre pronunţată anterior în
aceeaşi cauză, şi deci prima
hotărâre este în realitate a doua în ordine cronologică, aceasta
determinând competenţa - CA.
Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2372/2001, în P.R. nr. 4/2002, p. 126, nr.
246.
nr. 149.
361 şi decizia
nr. 1656/1962, în J.N. nr. 12/1963, p. 171; CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia
nr. 763/2000, în Culegere 2000, p. 465, nr. 140; vezi şi P. Perju,
Probleme de Drept civil şi
procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în
p. 177. în acest caz, ca şi în cel în care motivele invocate sunt de
competenţa aceleiaşi
în privinţa cererii de revizuire, în lipsa unor dispoziţii speciale se vor

aplica prin asemănare prevederile art. 82 şi 112, astfel încât ea va cuprinde
numele şi domiciliul revizuentului, hotărârea care se atacă, motivarea în fapt
şi în drept1, eventualele probe, semnătura2. Cererea de revizuire se
timbrează, sub sancţiunea nulităţii3, ca şi contestaţia în anulare cu taxă
judiciară fixă şi cu timbru judiciar.
Potrivit art. 324 alin. (1), în redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 138/2000, termenul de revizuire este de o lună4 şi se va socoti:
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. (1), de la
comunicarea hotărârilor definitive , iar când hotărârile au fost date de
instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru
hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2) - pronunţate de către instanţe de
recurs - de la pronunţarea ultimei hotărâri6 (pct. 1);
- în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3, de la cel din urmă act de
executare. Este vorba de ultimul act de executare săvârşit în procedura
concretă de executare pornită de creditor pentru recuperarea obiectului, la a
cărei predare a fost obligat debitorul (pct. 2);
instanţe, va trebui mai întâi examinat motivul care are caracter
peremptoriu. S-a decis, de exemplu, că dacă s-a invocat atât motivul 7, cât şi
motivul 8, trebuie să se pronunţe mai întâi instanţa competentă pentru
motivul 8 care, dacă este admis, pune partea în situaţia să-şi facă toate
apărările, printre care şi invocarea puterii lucrului judecat - /. Stoenescu,
Judecata cererii de revizuire, în Analele Universităţii Bucureşti, 1967, p. 54.
' Cererea de revizuire poate fi modificată sau completată în baza art.
132 C. proc. civ., dar numai dacă partea mai este în termenul prevăzut de
art. 324 pentru motivul nou invocat -CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 261/1999, în Juridica nr. 1/2000, p. 38; CA. Braşov, decizia civilă nr.
852/R/1999, în Culegere 1999, p. 40, nr. 20.
2 Şi în materia revizuirii instanţa trebuie să-şi manifeste rolul activ,
astfel încât are
obligaţia să arate revizuieatului deficienţele cererii, pentru a le putea
completa - Trib. Ilfov,
secţia a ll-a civilă, decizia nr. 13578/1949, în J.N. nr. 5/1951, p. 555.
Rolul activ nu se poate
însă manifesta în sensul de a invoca din oficiu alte motive de revizuire
decât cele cuprinse în
cererea părţii - /. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 81-82; CA. Braşov,
decizia civilă
nr. 1 l/R/1997, în Culegere 1997, p. 143, nr. 78.
3 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 207/2000, în B.J. 2000, p. 222, nr.
17.
Termenul pe luni se sfârşeşte în ziua lunii corespunzătoare zilei de
plecare, iar dacă termenul începe la 29, 30 sau 31 ale lunii şi se sfârşeşte
într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din
urmă a lunii [art. 101 alin. (3) C. proc. civ.] - vezi pentru o aplicaţie C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 1083/1994, în CD. 1994, p. 126.
5 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 261/1999, în Juridica
nr. 1/2000, p. 38.
6 A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 677/2000 şi nr.
79/2000, în B.J. 2000, p. 228
şi 231, nr. 23 şi 26; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 648/1999, în Jurisprudenţa
1999, p. 216,
nr. 172.
7 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 114/2000 (M. Of. nr. 344
din 25 iulie 2000), a
respins excepţia de neconstituţionalitate care viza art. 324 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ.
408
Căile de atac
- în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului,
martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. în
lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora (pct. 3). Legiuitorul, în înţelepciunea lui, modificând art.
322 pct. 4 cu ocazia aprobării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 şi adăugând ipoteza sancţionării disciplinare a magistraţilor a omis
însă să modifice şi art. 324 alin. (1) pct. 3, astfel că se pune problema
stabilirii momentului de la care curge termenul de o lună. Aplicând soluţia de
la celelalte ipoteze, s-ar putea susţine că termenul curge din ziua în care
partea a luat cunoştinţă de hotărârea irevocabilă de sancţionare disciplinară.
Teza a doua a art. 324 alin. (1) pct. 3, care are în vedere lipsa hotărârii
instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori
de declarare a înscrisului cu fals, îşi poate găsi aplicare în cazul revizuirii
pentru sancţionarea disciplinară a judecătorului, numai dacă se va decide că
cercetarea abaterii disciplinare se poate face şi pe cale incidentală.
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-au
descoperit înscrisurile ce se invocă , ori, după caz, din ziua în care partea a
luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere (pct. 4);
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii
definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau utilitate
publică (pct. 5 teza 1). în conformitate cu art. 324 alin. (1) pct. 5 teza a ll-a,
termenul de revizuire este de 6 luni atunci când dispăruţii sau incapabilii nu
au fost apăraţi deloc ori au fost apăraţi cu viclenie şi curge de la întoarcerea
dispărutului ori de la dobândirea capacităţii.
Potrivit art. 324 alin. (2), în cazul prevăzut de art. 322 pct. 8 termenul
de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea împiedicării2.
în sfârşit, alin (3) al art. 324, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003, stabileşte că, pentru motivul 9 de revizuire, termenul
este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene de Drepturilor
Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.
După cum se observă, la fel ca şi în cazul contestaţiei în anulare, nu
există o dispoziţie derogatorie în privinţa termenului pentru procuror, astfel
că el trebuie să se încadreze în termenul stabilit pentru părţi, chiar şi atunci
când nu a participat la judecată şi deci hotărârea nu i se comunică3.
Culegere 1993-1997,
p. 421, nr. 136; CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 3049/1999,
în Culegere 1999,
p. 383, nr. 144; CA. Galaţi, secţia comercială, decizia nr. 570/R/2001, în
C.J. nr. 5/2002,
p. 66; CA. Timişoara, decizia nr. 3827/1999, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai nr. 2/2000,
p. 144.
2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 660/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991,
p. 70.
3 Vezi şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3314/1994, cu nota de D.
Gazetovici, în Dreptul
nr. 6/1995, p. 74-76; B. Dumitrache, op. cit., în P.R. nr. 3/2002, p. 83.
Revizuirea Anr,
409
Şi în cazul revizuirii se poate cere repunerea în termen, în condiţiile
art. 103, dacă partea nu a putut exercita calea de atac în termenul prevăzut
de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
§5. Judecata revizuirii
Potrivit art. 326 alin. (1), cererea de revizuire se judecă potrivit
dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată1. Desigur,
trebuie ţinut seama şi de regulile speciale stabilite de legiuitor prin textele
care reglementează revizuirea. Astfel, art. 326 alin. (3) precizează că
dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se
întemeiază. Şi în cazul acestei căi de atac întâmpinarea este obligatorie şi se
depune la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată [art. 326
alin. (2)].
La cererea revizuentului, instanţa poate suspenda executarea hotărârii
atacate, sub condiţia ca acesta să depună o cauţiune, în cuantumul stabilit
de judecător (art. 325)2. Textul, după modificarea lui prin Ordonanţa de
urgenţă nr. 138/2000, precizează că dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4) se
aplică în mod corespunzător, astfel că instanţa se va pronunţa printr-o
încheiere, susceptibilă de recurs în toate cazurile, în mod separat, iar în
cazuri urgente preşedintele instanţei poate să dispună, cu dare de cauţiune,
suspendarea provizorie a executării silite în condiţiile stabilite de art. 403
alin. (4). Dacă cererea de revizuire este admisă, instanţa va schimba, în tot
sau în parte, hotărârea atacată3, iar în cazul revizuirii pentru contrarietate de
hotărâri va anula ultima hotărâre. Pe originalele hotărârii revizuite, se va face
menţiune despre hotărârea dată în revizuire (art. 327).
Problema care se mai ridică în cazul judecăţii revizuirii se referă la
împrejurarea dacă instanţa rezolvă cererea printr-o singură hotărâre sau, în
două etape, prin două
1 Instanţa supremă a decis că în cadrul revizuirii nu este admisibilă
intervenţia voluntară, fără să distingă între intervenţia principală şi cea
accesorie - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 424/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p.
173. S-a exprimat însă şi opinia în sensul că, în lipsa unor dispoziţii
derogatorii, este posibilă intervenţia voluntară a terţului, în condiţiile art. 49-
51, dacă revizuirea aparţine instanţei de fond, instanţei de apel sau chiar
celei de recurs, învestită în condiţiile art. 3041 C. proc. civ. - /. Deleanu, voi.
JJ, p. 186. Dacă ideea admiterii intervenţiei accesorii la judecata revizuirii ar fi
de discutat, deoarece constituie o simplă apărare, problema intervenţiei
principale s-ar putea pune numai după retractarea hotărârii atacate, cu
ocazia rejude-cării cererii de către prima instanţă, iar în instanţa de apel
numai dacă ar exista învoirea părţilor.
Cu privire la cauţiune, vezi şi N. Ţăndăreanu, Cauţiunea în procesul
civil şi comercial, în R.D.C nr. 4/2002, p. 39.
3 Deci, în nici un caz instanţa de revizuire nu poate casa cu trimitere -
vezi L. Barac, op. cit., în Juridica, nr. 3/2000, p. 107-110. în cazul în care
hotărârea de fond a fost desfiinţată prin revizuire, pe cale de consecinţă
devine caducă şi decizia instanţei de recurs care a confirmat-o şi pe care
instanţa de fond nu are dreptul să o desfiinţeze - /. Stoenescu, op. cit., în J.N.
nr. 8/1965, p. 38, nota 7. în practică s-a decis că şi la judecata revizuirii se
aplică principiul „non reformatio in pejus” şi deci nu se poate înrăutăţi
situaţia revizuientului în propria cale de atac - CA. Suceava, decizia civilă nr.
646/1999, în Culegere 1999, p. 89, nr. 52.
BIBLIOTECA JUDEŢEANÂI JPanait Istrati BRĂILA|
410
Căile de atac
Revizuirea ...
hotărâri distincte. Deşi în principiu, s-a consacrat soluţia că nu este

necesar ca mai întâi să se admită în principiu revizuirea, iar apoi să se treacă
la judecata propriu-zisă, socotim util să înfăţişăm unele precizări făcute în
doctrină, în legătură cu acest aspect şi cu soluţiile pe care le pronunţă
instanţa, în raport cu fiecare motiv de revizuire1:
- în cazul primului motiv, instanţa va da o singură hotărâre, prin care
va înlocui dispozitivul ce conţinea dispoziţii potrivnice cu un dispozitiv clar,
univoc;
- în cazul celui de-al doilea motiv, dacă s-a invocat extra petita sau
plus petita, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care va modifica
dispozitivul în limitele obiectului stabilit de reclamant. Dacă însă s-a invocat
minus petita, instanţa va soluţiona în fond capătul de cerere omis şi va
pronunţa o nouă hotărâre, care o va completa pe cea dintâi;
- în cazul motivului trei, după dezbateri contradictorii cu privire la
pieirea lucrului şi stabilirea despăgubirii, instanţa va modifica hotărârea
atacată, în sensul că va obliga pârâtul la plata echivalentului;
- în cazul motivului patru, dacă se invocă condamnarea judecătorului
ori sancţionarea disciplinară a magistratului pentru exercitarea funcţiei cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă, se va da mai întâi o hotărâre prin care se
va desfiinţa hotărârea atacată, iar după rejudecarea procesului se va
pronunţa o nouă hotărâre. Dacă se invocă faptul că materialul probator care
a stat la baza hotărârii este fals (în înţeles larg, înţelegând şi condamnarea
martorului sau expertului ca şi declararea ca fals a unui înscris), instanţa va
da mai întâi o încheiere interlocutorie, constatând că cererea de revizuire
este în principiu admisibilă, fiind întrunite cerinţele legii, iar apoi va
administra probe noi, în completarea sau în combaterea celor vechi. în raport
de noua situaţie de fapt, după dezbateri, va menţine vechea soluţie, caz în
care va respinge cererea de revizuire, sau va da o altă soluţie, situaţie în care
va admite cererea de revizuire, consemnând în dispozitiv această nouă
soluţie2;
- în cazul motivului cinci, dacă se invocă înscrisuri noi şi instanţa nu
este în măsură să rezolve deodată fondul, se va da mai întâi o încheiere de
admitere în principiu dacă sunt îndeplinite cerinţele textului, iar apoi, după
administrarea probelor şi concluziile părţilor, va da o singură hotărâre prin
care admite cererea de revizuire şi soluţionează litigiul, dacă ajunge la
concluzia că hotărârea atacată era greşită, ori o respinge atunci când
stabileşte că soluţia era legală şi temeinică. Dacă se invocă desfiinţarea sau
modificarea hotărârii pe care s-a bazat hotărârea atacată, judecarea se face
deodată când nu mai sunt probe noi de administrat ori se va da o încheiere
de admitere în principiu şi, după administrarea probelor devenite necesare,
se va da o singură hotărâre de admitere sau respingere a cererii de revizuire;
1 /. Stoenescu, op. cit., în Analele Universităţii Bucureşti, 1967, p.
51-54; vezi şi Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1077/1964, în CD. 1964, p. 263.
2 Dacă nu există hotărâre penală de condamnare sau care să
constate falsul, se vor
administra mai întâi probe pentru constatarea infracţiunii. Această
problemă se va putea pune
şi în ipoteza sancţionării disciplinare a magistratului, dacă se va decide
că se poate constata pe
cale incidentală săvârşirea abaterii disciplinare prevăzut de art. 99 lit. h)
din Legea
nr. 303/2004, în redactarea dată prin Legea nr. 247/2005.
- în cazul motivului şase, dacă se constată lipsa de apărare sau

apărarea cu viclenie prin hotărâre se va desfiinţa hotărârea atacată, iar după
rejudecare se va pronunţa o nouă hotărâre de fond;
- în cazul motivului şapte, instanţa de revizuire va pronunţa o singură
hotărâre, prin care va anula a doua hotărâre, ca fiind pronunţată cu
încălcarea puterii lucrului judecat1. Deci, instanţa de revizuire nu este
îndreptăţită să verifice care dintre cele două hotărâri este legală şi temeinică,
ci în mod automat, dacă sunt îndeplinite condiţiile pe care le-am arătat, va
anula a doua hotărâre2. Dacă respectiva cauză a fost judecată şi în recurs,
iar cererea de revizuire este găsită întemeiată, se dispune atât anularea
hotărârii de fond, cât şi a instanţei de recurs, chiar în ipoteza în care instanţa
de recurs a confirmat doar sentinţa instanţei de fond3;
- în cazul motivului opt, dacă este întemeiat, instanţa dă o hotărâre
prin care retractează hotărârea atacată şi trece apoi la rejudecarea în fond a
procesului, pronunţând o nouă hotărâre. în situaţia în care însă revizuentul
nu solicită probe, este posibil să se dea o singură hotărâre, cu un dispozitiv
complex, în care mai întâi să se admită cererea de revizuire, iar apoi să se
arate soluţia de fond, care poate fi aceeaşi ca şi în hotărârea atacată.
- în cazul motivului nouă, instanţa de revizuire va retracta
hotărârea care a condus
la constatarea de către CEDO a încălcării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi va
pronunţa o nouă hotărâre care să înlăture consecinţele grave ale
încălcării constatate.
în ipoteza în care nu mai sunt probe noi de administrat este posibil să se
pronunţe o
singură hotărâre, prin care instanţa de revizuire să retracteze hotărârea
atacată şi să se
pronunţe pe fond.
Potrivit art. 328 alin. (1), hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor
de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Este vorba deci de
calea de atac pe care legea o îngăduie, iar nu doar de calea de atac pe care
partea a exercitat-o împotriva acelei hotărâri4. Deci, după caz, hotărârea va
putea fi atacată pe calea apelului sau recursului. însă hotărârea pronunţată
într-o cerere de revizuire ce a avut ca obiect o
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 86/1957 cu nota de Al.
Velescu, în J.N. nr. 4/1958, p. 706; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
889/1966, în J.N. nr. 12/1966, p. 154, decizia nr. 1309/1978, în CD. 1978, p.
285 şi decizia nr. 1761/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 83. Dacă se constată că
două hotărâri sunt contrare numai cu privire la un capăt de cerere, a doua
hotărâre urmează să fie anulată parţial - Trib. Suprem, Completul de 7
Judecători, decizia nr. 16/1972, în Repertoriu II, p. 397. Dacă s-a dispus
anularea celei de-a doua hotărâri instanţa a cărei hotărâre a fost anulată nu
mai este îndreptăţită să procedeze la rejudecarea cauzei pentru a constata
ea puterea de lucru judecat - vezi, pentru un astfel de procedeu greşit, Trib.
reg. Oltenia, decizia civilă nr. 1702/1962 cu nota critică de M.D. Călinescu, în
J.N. nr. 10/1963, p. 136.
De lege ferenda, în sensul ca instanţa de revizuire să aibă dreptul să
retracteze ambele hotărâri şi să judece cauza în fond, vezi Gh.I. Chivulescu,
LV. Socec, op. cit., p. 258. 3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1815/1986,
în R.R.D. nr. 6/1987, p. 75. /. Mihuţă, notă la sentinţa civilă nr. 511/1966 a
Trib. pop. Alexandria, în R.R.D. nr. 8/1967, p. 126.
412 Căile de atac
decizie a instanţei de recurs prin care s-a evocat fondul este irevocabilă
şi deci nu mai poate fi atacată nici cu recurs1.
în alineatul (2) al art. 328, în redactarea dată prin Legea nr. 219/2005,
se precizează că dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de
atac este recursul, cu excepţia cazului în care instanţa de revizuire este
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a cărei hotărâre este irevocabilă. S-ar părea
că recursul este admisibil întotdeauna, dar în realitate în anul 1948 legiuitorul
a urmărit să suprime apelul în acest caz, iar nu să creeze un recurs la recurs.
Aşa fiind, doctrina şi jurisprudenţa în mod unanim şi constant s-au pronunţat
în sensul că şi în cazul contrarietăţii de hotărâri este aplicabilă dispoziţia din
art. 328 alin. (I)2. Deci, recursul este admisibil numai dacă a doua hotărâre
ce a fost atacată cu revizuire, era susceptibilă de apel sau de recurs3. în
aprecierea acestui aspect, trebuie avut în vedere că atunci când cauza a fost
judecată şi în recurs, ceea ce trece în puterea lucrului judecat este însăşi
decizia instanţei de recurs, indiferent de soluţia pronunţată. De aceea,
contrarietatea cu hotărârea pronunţată în primul litigiu se referă nu numai la
hotărârea instanţei de fond, ci şi la aceea a instanţei de recurs, pronunţată în
al doilea litigiu, astfel încât hotărârea dată în revizuire, prin care se anulează
atât hotărârea de fond, cât şi hotărârea instanţei de recurs prin care s-a
confirmat sentinţa, nu este susceptibilă de recurs. în cazul în care instanţa de
casare a respins sau a anulat recursul fără a-i examina în fond, ori a
constatat perimarea, revizuirea priveşte exclusiv hotărârea primei instanţe şi
dacă aceasta este supusă recursului şi hotărârea dată în revizuire va putea fi
atacată cu recurs.4
1 Vezi şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1407/1989, în
Dreptul nr. 4/1990,
p. 75-76; C.S.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr. 17/2000, secţia
civilă, decizia
nr. 150/2000 şi nr. 749/2000, în B.J. 2000, p. 64, 224 şi 231, nr. 5, 19 şi
25; C.S.J., secţia
comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 665/2001, în P.R.
nr. 1/2002, p. 101,
nr. 35; vezi şi V. Timofte, op. cit., în Dreptul nr. 6/1998, p. 54-55.
2 /. Stoenescu. S. Zilberstein, Tratat, p. 92; Gh.I. Chivulescu, I.V.
Socec, op. cit., p. 297;
Gr. Porumb, voi. II, p. 110; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 579; /.
Deleanu, voi. II,
p. 187-188; /. Leş, 644; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 81/1962,
în J.N. nr. 1/1963,
p. 149, decizia nr. 166/1966, în J.N. nr. 5/1966, p. 160 şi decizia nr.
1603/1982, în R.R.D.
nr. 10/1983, p. 72.
3 /. Stoenescu, op. cit., în Analele Universităţii Bucureşti, 1967, p.
56; G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 579. Recursul este calea de atac, chiar şi atunci când
hotărârea a cărei anulare se
cere, în temeiul art. 322 pct. 7, este o sentinţă şi aceasta va fi
soluţionată ca atare, chiar dacă
ea a fost intitulată impropriu apel. Menţiunea greşită făcută în
dispozitivul hotărârii care se
atacă în sensul că ea ar fi supusă apelului nu acordă părţii o cale de atac
la care, potrivit legii,
nu are dreptul, dar nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac,
dacă s-ar preciza în
dispozitiv că hotărârea este irevocabilă - C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
2395/2001, în P.R.
nr. 1/2002, p. 68, nr. 18.
7/1964, p. 142 şi decizia
nr. 1815/1986, în R.R.D. nr. 6/1987, p. 75-76; C.S.J., secţia comercială şi
de contencios
administrativ, decizia nr. 834/2000, în B.J. 2000, p. 1020, nr. 142.
Capitolul VII Proceduri speciale

Secţiunea I. Ordonanţa preşedinţială
Procedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată, în principal, de
art. 581-582 C. proc. civ.
Ordonanţa preşedinţială trebuie deosebită de încheierea (numită,
uneori ordonanţă) dată în materie necontencioasă, uneori chiar de
preşedintele instanţei (art 339 C. proc. civ.), deoarece ordonanţa
preşedinţială are întotdeauna caracter contencios chiar şi atunci când se dă
fără citarea părţilor.
De asemenea, ordonanţa preşedinţială nu trebuie confundată cu unele
măsuri pe care le ia preşedintele instanţei sau înlocuitorul acestuia, atunci
când primeşte cererea de chemare în judecată (măsuri dispuse prin rezoluţia
pe care preşedintele instanţei sau înlocuitorul acestuia o trece pe cererea de
chemare în judecată) şi nici cu ordonanţa pe care o pronunţă preşedintele în
baza art. 110 alin. (3) C. proc. civ.
§2. Condiţiile (speciale) de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale 2.1.
Precizări prealabile
Pe lângă condiţiile (generale) ce trebuie să existe în cazul oricărei
forme concrete care intră în conţinutul acţiunii civile (formularea unei
pretenţii, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală),
admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale presupune şi îndeplinirea anumitor
condiţii speciale, care se desprind din art. 581 alin (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 581 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va putea să ordone
măsuri vremelnice, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar
putea repara, precum şi pentru' înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul
unei executări.
In doctrină,1 s-a subliniat că textul de lege stabileşte două din
condiţiile de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, anume
urgenţa şi caracterul vremelnic al măsurii solicitate a se lua pe această cale,
precum şi că, din această din urmă
A se vedea, spre exemplu: /. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual

civil. Căile de atac şi procedurile speciale, E.D.P. Bucureşti, 1981, p. 116; V.M.
Ciobanu, voi. H, p. 221.
414 Proceduri speciale

condiţie, decurge o a treia condiţie de admisibilitate, anume ca prin
măsura luată să nu se prejudece fondul.'
2.2. Urgenţa
Prima condiţie ce justifică folosirea ordonanţei preşedinţiale este
urgenţa, care urmează a fi apreciată de către instanţă în concret, în raport de
circumstanţele obiective ale cauzei, criteriile subiective fiind, de regulă,
irelevante.
Articolul 581 alin. (1) C. proc. civ. enumera categoriile generale de
situaţii caracterizate prin urgenţă: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin
întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara,
precum şi înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Deci,
dacă instanţa constată existenţa uneia din aceste trei situaţii, va putea să
încuviinţeze ordonanţa preşedinţială, în măsura în care sunt îndeplinite şi
celelalte două condiţii de admisibilitate.
Condiţia urgenţei nu trebuie confundată cu celeritatea, chiar dacă
unele texte din Codul de procedură civilă ar putea conduce la o asemenea
confuzie. Celeritatea trebuie să fie o caracteristică a oricărui proces civil, în
sensul finalizării acestuia într-un termen rezonabil. în schimb, urgenţa la care
se referă art. 581 alin. (1) C. proc. civ. ţine de însăşi natura ordonanţei
preşedinţiale, fără a exclude, ci, dimpotrivă, presupunând celeritate. însă, nu
în toate cazurile în care legea prevede că judecata are loc de urgenţă şi cu
precădere [de exemplu, art. 320 alin. (1), art. 400 alin. ultim C. proc. civ.], se
poate trage concluzia că judecata va avea loc pe calea ordonanţei
preşedinţiale.
Este necesar ca urgenţa să persiste pe tot parcursul judecăţii, astfel
încât cererea de ordonanţă preşedinţială nu poate fi admisă dacă urgenţa
exista doar la data introducerii cererii, însă a dispărut ulterior acestui
moment şi înainte de pronunţarea hotărârii.2
Instanţa va arăta împrejurările din care a tras concluzia că este
îndeplinită această cerinţă. Uneori, sarcina instanţei este simplificată,
deoarece chiar legea apreciază existenţa urgenţei,3 de exemplu, în cazul
suspendării execuţiei vremelnice (art. 280 alin. final C. proc. civ.), în cazul
luării, în timpul procesului de divorţ, a unor măsuri vremelnice referitoare la
încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru
copii şi la folosirea locuinţei (art. 6132 C. proc. civ.).
1 Pentru opinia potrivit căreia caracterul vremelnic nu este o
condiţie de admisibilitate, ci o
trăsătură specifică ordonanţei preşedinţiale, a se vedea: C. Crişu,
Ordonanţa preşedinţială,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 19; /. Deleanu, voi. II, p. 221, iar
pentru opinia că există o
singură condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, anume
urgenţa, a se vedea
Gr. Porumb, voi. II, p. 368.
2 A se vedea şi CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1260/2000, în
Jurisprudenţa 2000, p. 218.
3 în cazul înlăturării piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării unei
hotărâri judecătoreşti,
admiterea ordonanţei nu este condiţionată de stabilirea urgenţei,
deoarece ea rezultă în mod
obiectiv din necesitatea înlesnirii executării - Trib. Suprem, colegiul civil,
în CD. 1960, p. 357.
Ordonanţa preşedinţială 415

Menţionăm că această condiţie de admisibilitate este reţinută constant
în practică.1 Astfel, s-a decis că evacuarea provizorie a chiriaşilor pentru
efectuarea lucrărilor de consolidare a imobilului în care locuiesc poate fi
dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale, însă, dacă din expertiza efectuată
rezultă că imobilul necesită reparaţii, dar acestea nu sunt urgente, astfel
încât în lipsa lor imobilul să se prăbuşească ori să devină impropriu utilizării
normale, nu se mai justifică evacuarea chiriaşilor pe calea ordonanţei
preşedinţiale până la terminarea lucrărilor.2 în condiţiile în care pârâţii au
ocupat fără violenţă apartamentul reclamanţilor, gol la acea dată, iar
evacuarea lor s-a cerut la peste doi ani de la ocupare, nu se poate reţine că
sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, lipsind
caracterul urgent al cererii.3 S-a mai decis că reintegrarea în locuinţa
comună nu poate fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale dacă au trecut
peste patru luni de la data pretinsei interdicţii de a pătrunde în locuinţă 4 ori
dacă a trecut mai mult de un an de la data despărţirii în fapt. într-o altă
speţă, instanţa a hotărât că este inadmisibil ca pe calea ordonanţei
preşedinţiale reclamantul să solicite şi să obţină obligarea pârâtei, fosta lui
soţie, să îi permită să locuiască în apartamentul ei, aşa cum au convenit în
faţa notarului, pentru toată perioada necesară ca autorităţile competente să
aprobe stabilirea lui definitivă în ţară, dacă cererea a fost introdusă la zece
luni după data la care a obţinut aprobarea de a se stabili în ţară.5 De
asemenea, s-a decis că faptul promovării unei acţiuni în justiţie după un
interval mare de timp de la edificarea construcţiilor în litigiu face ca o primă
condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale (urgenţa) să nu fie
îndeplinită.6
2.3. Caracterul vremelnic
A doua condiţie de admisibilitate este ca măsura ordonată de instanţă
să fie vremelnică.
Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu pot fi luate măsuri definitive care
să rezolve în fond litigiul dintre părţi. în acest sens, s-a decis că o obligaţie de
a face nu poate fi
' C.S.J., secţia comercială şi de contenţios administrativ, decizia nr.
124/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 132; C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
152/1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 85; C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
654/1994, în revista Dreptul nr. 12/1994, p. 65.
ciară în materie civilă 1999, p. 313.
3 Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 6977/1994, în
ciară 1993-1997, p. 395.
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 201/1993, în Culegere
de practică judiciară 1993-1997, p. 397.
ciară 1991, p. 177.
6 Trib. Bucureşti, secţia a Hl-a civilă, decizia nr. 2145/1997, în
ciară 1993-1997, p. 396. De altfel, în speţă se solicitase demolarea
lucrărilor de construcţii
efectuate, însă o asemenea măsură este definitivă şi deci nu poate fi
dispusă pe calea sumară a
ordonanţei preşedinţiale.
416
Proceduri speciale
dispusă prin ordonanţă preşedinţială decât în cazurile în care se tinde la
încetarea unor acte abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează
caracterul vremelnic al măsurilor luate.1
Ordonanţa preşedinţială nu are ca scop stabilirea definitivă a
drepturilor părţilor şi, tocmai de aceea, partea nemulţumită de măsura luată
prin ordonanţă are posibilitatea de a se adresa instanţei, pe calea procedurii
de drept comun.
în principiu, măsurile luate pe calea ordonanţei preşedinţiale sunt
limitate în timp, până la rezolvarea în fond a litigiului, chiar dacă în hotărârea
pronunţată nu se face nici o menţiune în acest sens.
în fapt, ar fi posibil ca măsurile luate pe calea ordonanţei preşedinţiale
să rămână definitive, dacă partea împotriva căreia au fost luate, din diverse
motive (de exemplu, convingându-se de justeţea lor), nu mai urmează calea
dreptului comun. Această situaţie nu schimbă însă caracterul vremelnic al
ordonanţei preşedinţiale, în sensul că există posibilitatea discutării fondului
dreptului în instanţa de drept comun, deci ordonanţa îşi va produce efectele
până la pronunţarea unei hotărâri pe fond.
Caracterul vremelnic decurge fie din însăşi natura măsurii luate, fie din
cuprinsul ordonanţei care arată expres că aceasta îşi produce efectele numai
un anumit timp, de exemplu, pe durata procesului de divorţ.
Cu titlu de exemplu, menţionăm că ordonanţa preşedinţială este
admisibilă dacă se solicită interzicerea provizorie a continuării lucrărilor la o
construcţie. în acest sens, s-a decis că, în cazul în care reclamantul justifică
aparenţa dreptului său de proprietate asupra unui teren, atunci el este
îndreptăţit să ceară, pe calea ordonanţei preşedinţiale, obligarea pârâtului să
sisteze lucrările de construcţii pe acel teren; o atare măsură, deşi are
caracter provizoriu, trebuie însă să fie conformă cu aparenţa dreptului, iar
urgenţa este justificată de faptul că o eventuală continuare a lucrărilor ar
putea să-l prejudicieze pe reclamant în situaţia în care va obţine retrocedarea
acelui teren în cadrul de aplicare a Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.2
De asemenea, s-a decis că cererea reclamantului, prin care se solicită luarea
unor măsuri provizorii, de sistare a lucrărilor începute de un coindivizar pe un
teren aflat în indivi-ziune, poate fi soluţionată pe calea procedurii
reglementate de art. 581 C. proc. civ.3 Este admisibil ca, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, să se solicite sistarea lucrărilor de instalare a unor cabluri
subterane pe terenul proprietatea reclamanţilor.4 Până la soluţionarea
definitivă a procesului privind dreptul de proprietate asupra unui teren se
poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, sistarea lucrărilor de
construcţie ce se efectuează pe acel teren.

însă, ar fi inadmisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială dacă s-ar
cere desfiinţarea lucrărilor deja efectuate.1
2.4. Neprejudecarea fondului
Cea de a treia condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale este
ca măsura luată să nu prejudece fondul dreptului. Această condiţie decurge
atât din condiţia referitoare la caracterul vremelnic al măsurii ce urmează a fi
dispusă, cât şi din prevederea legală conform căreia ordonanţa va putea fi
dată chiar şi atunci când există judecată asupra fondului.
Când rezolvă o cerere de ordonanţă preşedinţială, instanţa nu are de
cercetat fondul dreptului discutat între părţi, dar, pentru ca soluţia să nu fie
arbitrară, va cerceta aparenţa acestui drept. în literatura de specialitate, se
arată că judecătorul face un examen sumar al cauzei, legea dându-i dreptul
să „pipăie fondul”, pentru a vedea de partea cui este aparenţa dreptului.
împrejurarea că dreptul subiectiv este litigios nu împiedică pronunţarea
ordonanţei preşedinţiale, întrucât aparenţa de drept este suficientă pentru ca
instanţa să ordone o măsură urgentă şi vremelnică, urmând ca problema
existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv să se rezolve pe calea
procedurii de drept comun, în cadrul unei judecăţi care vizează fondul.
Astfel, dacă dreptul reclamantului decurge dintr-un titlu sau dacă
pârâtul opune pretenţiilor reclamantului un titlu, instanţa, fără a cerceta în
fond valabilitatea actului, va examina validitatea formală a actului,
eficacitatea sau inopozabilitatea lui.
însă, eventualele apărări de fond pot fi valorificate numai pe calea
dreptului comun.
Spre exemplu, într-o speţă mai veche, s-a respins ca inadmisibilă
apărarea de fond formulată de apelantul-pârât, prin care acesta solicita să se
constate simulaţia actului invocat de reclamant, cu motivarea că o astfel de
apărare poate fi valorificată numai pe calea dreptului comun, iar nu şi în
cadrul ordonanţei preşedinţiale, cu atât mai mult cu cât reclamantul tăgăduia
înscrisul sub semnătură privată pe care pârâtul îşi întemeia apărarea.
S-a decis că este inadmisibilă cererea prin care proprietarul unei
locuinţe solicită obligarea, pe calea ordonanţei, a celuilalt coproprietar să îi
permită accesul în locuinţa respectivă pe care acesta din urmă o foloseşte în
exclusivitate, recla-mantul-proprietar având locuinţa asigurată în alt imobil,
deoarece nu este vorba de ocrotirea unui drept ce s-ar păgubi prin întârziere,
iar pentru soluţionarea pretinsului drept sunt necesare verificări de fond.2
S-a mai statuat că revendicarea unei suprafeţe de teren nu poate fi
soluţionată în cadrul procedurii prevăzute pentru ordonanţa preşedinţială, ci
în cadrul unei acţiuni
' Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1982, în CD. 1982, p. 204.
ciară 1991, p. 179.
3 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 19/1995, în Culegere
1993-1998, p. 270.
ciară în materie civilă 1999, p. 311.
Nu se poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale o măsură prin

care s-ar soluţiona definitiv litigiul dintre părţi, cum este demolarea unei
construcţii - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1815/1997, în
Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 392; CA. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 558/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă
1999, p. 316.
p. 72.
28.
418
Proceduri speciale
de drept comun, deoarece, ordonanţa preşedinţială neavând drept scop
rezolvarea fondului litigiului, urmează că instanţa învestită cu soluţionarea
unei asemenea cereri se mărgineşte să stabilească, în raport de probele
prezentate de părţi, în favoarea căreia dintre ele există aparenţa de drept.
Nici anularea unui contract (de concesiune a apelor minerale) nu poate
fi dispusă pe calea ordonanţei preşedintiale, care nu este compatibilă cu o
analiză pe fond a elementelor de valabilitate a contractului. Cererea prin care
unitatea reclamantă solicită să se constate capacitatea şi calitatea
procesuală a subunităţii, precum şi împrejurarea că pârâta este
continuatoarea în fapt şi în drept a subunităţii nu poate fi rezolvată pe calea
ordonanţei preşedintiale, deoarece s-ar prejudeca fondul. Restituirea unor
utilaje care au făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, pe motivul
neachi-tării preţului, are caracterul unei rezilieri (rezoluţiuni) de contract şi nu
poate avea loc pe cale de ordonanţă preşedinţială, fiind o măsură care
prejudeca fondul.2 S-a mai decis că nu se poate institui măsura sechestrului
judiciar pe calea ordonanţei preşedintiale, deoarece, în ceea ce priveşte
măsura asigurătorie, ar fi vorba de prejudecarea fondului;3 este însă de
reţinut că, în actuala reglementare, art. 601 C. proc. civ. permite
preşedintelui instanţei ca, în cazuri urgente, să numească, prin încheiere
irevocabilă (deci nu este vorba de procedura ordonanţei preşedintiale
reglementate de art. 581-582 C. proc. civ.) pronunţată fără citarea părţilor,
un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar.
Până în anul 1952, exista o dispoziţie legală care prevedea că nu se
poate încuviinţa o ordonanţă preşedinţială de către preşedinte, dacă însăşi
instanţa din care face parte nu ar fi competentă, la care însă s-a renunţat ca
fiind inutilă, deoarece la acelaşi rezultat se ajungea şi prin aplicarea regulilor
de drept comun în materia competenţei (art. 1 şi urm. C. proc. civ.), dar
probabil şi datorită faptului că darea ordonanţei preşedintiale nu mai era un
atribut exclusiv al preşedintelui instanţei sau înlocuitorului acestuia. Legea
nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă a introdus un alineat
nou după primul alineat al art. 581 C. proc. civ., potrivit căruia, cererea de
ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se
pronunţe asupra fondului.
în ce priveşte competenţa generală, instanţele judecătoreşti nu sunt
competente să soluţioneze pe calea sumară a ordonanţei preşedintiale litigii
care nici în fond nu sunt în competenţa lor. în acest sens, în doctrină,
criticându-se o soluţie din

jurisprudenţă,1 s-a arătat că instanţa judecătorească nu este
competentă să rezolve, pe calea ordonanţei preşedintiale, cererea părintelui
de a avea legături personale cu minorul, dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, iar
copilul se află la unul dintre părinţi fără să fi intervenit o hotărâre
judecătorească de stabilire a domiciliului minorului, deoarece cererea
celuilalt părinte de a avea legături personale cu minorul este de competenţa
autorităţii tutelare; instanţa judecătorească devine competentă, în baza
principiului accesorium sequitur principale, numai dacă a intervenit o
hotărâre judecătorească de stabilire a domiciliului minorului, respectiv de
încredinţare a minorului.
Competenţa materială se determină prin raportarea la dispoziţiile
corespunzătoare în ceea ce priveşte cererea pe fondul dreptului,2 aceeaşi
fiind soluţia şi în cazul competenţei teritoriale. Dacă există un litigiu pe fond
pendente, cererea de ordonanţă preşedinţială se va îndrepta, potrivit art. 17
C. proc. civ., la instanţa sesizată cu judecarea litigiului respectiv. Această
soluţie prezintă interes nu numai în cazul eventualei competenţe teritoriale
alternative, ci şi în cazul competenţei materiale, având în vedere că, după
reintroducerea apelului, există două instanţe de fond (prima instanţă şi
instanţa de apel), ceea ce înseamnă că ar fi posibil ca ordonanţa
preşedinţială să fie dată de instanţa de apel dacă în faţa ei litigiul în fond este
pendente.
Legea nu arată ce elemente trebuie să cuprindă cererea de sesizare a

instanţei, deci se va aplica dreptul comun (art. 82-83 şi art. 112 C. proc. civ.).
Dat fiind caracterul sumar al procedurii, cererea de ordonanţă
preşedinţială nu trebuie să cuprindă toate elementele necesare cererii de
chemare în judecată, ci este suficient să indice numele şi domiciliul părţilor,
măsura care se solicită a fi ordonată, justificarea urgenţei acestei măsuri,
probele invocate şi, desigur, trebuie să fie semnată.
§4. Procedura de judecată
Judecata cererii prin care se solicită luarea unei măsuri pe calea
ordonanţei preşedintiale se face după regulile înscrise în Cartea a ll-a a
Codului de procedură civilă, cu privire la procedura contencioasă, existând
însă o serie de derogări.
Caracterul urgent al măsurii solicitate exclude aplicarea art. 1141 C.
proc. civ., în legătură cu termenul necesar pentru pregătirea şi depunerea
întâmpinării. De altfel, în unele cazuri foarte urgente, se poate fixa termen
chiar în ziua primirii cererii.
Articolul 581 alin. (3) C. proc. civ. permite ca judecarea cererii de
ordonanţă preşedinţială să se facă şi fără citarea părţilor. însă, se admite că
instanţa nu trebuie să

judiciară în materie civilă 1999, p. 312.
3 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 219/1994, în B.J. 1994, p. 95; Trib.
IV-a civilă, decizia nr. 2217/1997, în CD. 1993-1997, p. 426.
' Trib. Bucureşti, secţia a ffl-a civilă, decizia nr. 371/1988, în R.R.D. nr.
7/1988, p. 66. Soluţia admisibilităţii ordonanţei preşedintiale într-o asemenea
situaţie a fost, izolat, avansată şi în doctrină - C. Crişu, op. cit., p. 106-107.
2 Competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cererii de
ordonanţă preşedinţială, prin care o societate comercială solicită evacuarea
altei societăţi comerciale dintr-un spaţiu comercial şi reintegrarea sa în acel
spaţiu, revine tribunalului, iar nu judecătoriei - CA. Piteşti, secţia comercială
şi de contencios administrativ, decizia nr. 260/1998, în Culegere de practică
Ordonanţa preşedinţială
421
procedeze la judecarea fără citarea părţilor atunci când o urgenţă

deosebită nu justifică îndepărtarea de la regula de drept comun.1
Dacă instanţa apreciază că nu este cazul să dispună citarea, atunci,
pentru a respecta principiul egalităţii, se va pronunţa asupra măsurii
solicitate pe baza cererii, fără concluziile reclamantului.
Dacă s-a dispus citarea, nu este necesar să se respecte termenul de 5
zile prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ., deoarece însuşi textul respectiv
dă dreptul instanţei să scurteze, la apreciere, termenul respectiv. Citarea se
poate face chiar în ziua fixată pentru judecată, urmând ca instanţa să
aprecieze în ce măsură pârâtul şi-a putut pregăti apărarea.
S-a decis că atunci când dispune citarea, instanţa nu este obligată să
comunice pârâtului copii de pe cererea de ordonanţă şi actele depuse de
reclamant, însă judecata poate avea loc numai dacă procedura de citare este
legal îndeplinită. Apreciem că această soluţie trebuie reconsiderată, întrucât
ea nu are nici un temei legal. Dacă s-a dispus citarea, atunci trebuie
comunicate şi cererea şi actele aferente, deoarece, în lipsa unei norme
speciale în sens contrar, se vor aplica dispoziţiile legale corespunzătoare din
dreptul comun.
Judecata cererii de ordonanţă preşedinţială se face de urgenţă şi cu
precădere faţă de alte cauze.
Din împrejurarea că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se rezolvă
fondul, se admite că în cazul unei astfel de proceduri nu sunt admisibile
chemarea în garanţie3, chemarea în judecată a altei persoane şi arătarea
titularului dreptului, dar că s-ar putea formula o cerere de intervenţie
voluntară. Desigur că intervenientul voluntar nu ar putea să obţină decât
luarea unor măsuri urgente şi vremelnice, iar nu valorificarea definitivă a
dreptului său.
în privinţa probelor, deşi legea nu prevede în mod expres derogări,
trebuie să se ţină cont de specificul ordonanţei preşedinţiale şi deci nu se va
încuviinţa administrarea unor probe care ar tergiversa judecata, instanţa fiind
chemată să ordone măsuri urgente şi vremelnice, fără prejudecarea fondului.
Ea va respinge probele a căror administrare ar necesita timp îndelungat.
Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este scutit de a face dovada
pretenţiilor afirmate, instanţa fiind chiar obligată să primească o probă pe
care ar putea să o administreze cu uşurinţă, fără a întârzia judecata, probă
necesară pentru a cunoaşte aparenţa dreptului. Se poate încuviinţa chiar şi o
cercetare la faţa locului, însă aceasta se poate efectua şi fără citarea părţilor.
' Cererea de ordonanţă preşedinţială se soluţionează, de regulă, cu
citarea părţilor, dar, în unele situaţii, apreciate de instanţă, ea poate fi
judecată şi fără citarea lor - Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 5/1975,
pct. 15, în CD. 1975, p. 20. Ordonanţa preşedinţială poate fi dată şi fără
citarea părţilor, însă, fiind vorba de o derogare de la principiul citării, instanţa
trebuie să facă uz de aceasta numai în situaţii deosebite. In cazul în care
instanţa a dispus citarea, cererea nu se va putea rezolva dacă la termenul de
judecată procedura de citare nu este îndeplinită - CA. Bacău, decizia civilă nr.
429/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 32.
2Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1744/1957, în CD. 1957, p. 311.
3 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 444/1966, în J.N. nr. 8/1966, p.
166.
Instanţa rezolvă cererea printr-o hotărâre, care poartă denumirea de

ordonanţă.
Potrivit art. 581 alin. (3) C. proc. civ., pronunţarea se poate amâna cu
cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de
Ia pronunţare.
Ordonanţa preşedinţială este executorie de drept, iar instanţa va putea
hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen
(art. 581 alin. ultim C. proc. civ.), ipoteză în care instanţa trebuie să facă o
menţiune corespunzătoare în dispozitivul ordonanţei.
în privinţa căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva -rdonanţei, art.
582 C. proc. civ. stabileşte o serie de derogări. în prealabil, precizăm că acest
articol a fost modificat o dată cu intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 138/2000, care a suprimat calea de atac a apelului. Astfel,
ordonanţa preşedinţială este supusă numai recursului în termen de 5 zile de
la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare
dacă s-a dat fără citarea părţilor. Instanţa de recurs va putea suspenda
executarea până la judecarea recursului, însă numai cu plata unei cauţiuni în
cuantumul pe care îl va stabili. Recursul se va judeca de urgenţă şi cu
precădere, cu citarea părţilor. Pronunţarea va putea fi amânată cel mult 24
de ore, iar motivarea se va face în cel mult 48 de la pronunţare.
Articolul 582 alin. ultim C. proc. civ. prevede că împotriva executării
ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie. Deşi s-ar părea că textul
are în vedere numai contestaţia la executare, se admite că părţile au
deschisă şi calea contestaţiei în anulare.
în ce priveşte revizuirea, în principiu, această cale de atac este
inadmisibilă, deoarece ea are ca obiect numai hotărârile de fond, însă, prin
procedura ordonanţei preşedinţiale se ia o măsură vremelnică, fără a
prejudeca fondul. S-a decis că nu este admisibilă revizuirea nici pentru
motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (contrarietate de hotărâri),
situaţie în care partea interesată poate solicita soluţionarea litigiului pe fond
sau poate formula o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială.1
Inadmisibilitatea revizuirii vizează motivele tipice de revizuire, calea de
retractare fiind totuşi admisibilă dacă s-ar invoca faptul că dispozitivul
ordonanţei conţine dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire, ori
chiar contrarietatea între două ordonanţe preşedinţiale, dacă la data
pronunţării celei din urmă, situaţia de fapt avută în vedere la darea primei
ordonanţe era neschimbată.
Deşi este o veritabilă hotărâre judecătorească, ordonanţa prezintă o
importantă particularitate, referitoare la instituţia puterii de lucru judecat.
Astfel, dat fiind caracterul de măsură vremelnică, aceasta poate fi
revocată sau schimbată printr-o altă ordonanţă preşedinţială, dacă
împrejurările care au determinat pronunţarea primei ordonanţe s-au
modificat. Dacă însă situaţia de fapt a rămas neschimbată (rebus sic
standibus), se poate vorbi de puterea de lucru judecat a ordonanţei, faţă de
noua cerere de ordonanţă preşedinţială prin care se solicită luarea aceleiaşi
măsuri sau încetarea ori modificarea ei.
Cât priveşte raportul dintre ordonanţa preşedinţială şi hotărârea pe
fond, trebuie pornit tot de la caracterul vremelnic al măsurii luate pe calea
ordonanţei, precum şi

de la caracteristica acesteia că nu prejudecă fondul. în consecinţă,
ordonanţa preşedin-ţială nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte
hotărârea pe fond, deoarece prin intermediul ei se ordonă măsuri vremelnice,
care se bazează numai pe aparenţa dreptului, fără a pune în discuţie fondul
acestuia; însă, hotărârea pronunţată asupra fondului dreptului are putere de
lucru judecat în faţa ordonanţei preşedinţiale, o nouă cerere de ordonanţă
preşedinţială nemaifiind posibilă în legătură cu dreptul definitiv stabilit.
în legătură cu judecarea cererii de ordonanţă preşedinţială, trebuie
menţionat că este posibilă transformarea ei într-o cerere de drept comun,
dacă reclamantul solicită expres aceasta. într-o astfel de situaţie, pârâtul,
chiar dacă era legal citat în cererea de ordonanţă preşedinţială, trebuie
încunoştinţat în mod expres despre transformarea intervenită, deci, dacă nu
este prezent, urmează a fi citat expres cu această menţiune. Soluţia se
justifică pe considerentul că se va pronunţa o hotărâre pe fondul dreptului,
acesta din urmă nemaiputând fi pus ulterior în discuţie, deoarece va exista
putere de lucru judecat.
§5. Sfera de aplicare a ordonanţei preşedinţiale
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate analizate mai sus, în
principiu, se poate recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale în legătură
cu orice litigiu şi indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra
fondului. De altfel, art. 581 alin. (3) C. proc. civ. prevede că ordonanţa poate
fi dată chiar şi atunci când există o judecată asupra fondului, ceea ce
înseamnă că, din litigiul privind fondul, se poate desprinde o problemă
urgentă, ce urmează să fie rezolvată vremelnic, până când părţile ajung să se
judece în fond.
în practica judiciară se recurge relativ frecvent la ordonanţa
preşedinţială, datorită avantajelor pe care le prezintă această procedură
specială.
Vom prezenta, în continuare, principalele materii în care ordonanţa
preşedinţială îşi găseşte aplicare.
5.2. în materia raporturilor de familie
Articolul 6132 C. proc. civ. face trimitere la procedura ordonanţei
preşedinţiale, prevăzând că, pe tot timpul procesului de divorţ, instanţa
poate lua măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la
obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. Aşa
cum am arătat, în aceste cazuri, existenţa urgenţei este prezumată chiar de
lege, astfel încât partea nu trebuie să mai facă dovada acesteia.
Independent de acest text de lege, în măsura în care sunt îndeplinite
condiţiile de admisibilitate, ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi pentru:
- reintegrarea soţului alungat, eventual şi a copiilor, în locuinţa
comună;1
1 în cazul în care un soţ a fost izgonit fără drept din locuinţa comună,
cererea de reintegrare prezintă urgenţă, deoarece orice întârziere în luarea
măsurii solicitate s-ar reflecta negativ asupra dreptului pe care îl are de a
folosi acel spaţiu locativ şi bunurile ce se află în el. Faptul că soţii mai au un
imobil în proprietate personală, în care reclamantul ar putea locui, nu

- evacuarea provizorie a soţului turbulent;1
- restituirea bunurilor proprii de strictă necesitate;2
- împărţirea provizorie a folosinţei locuinţei comune;
- stabilirea unui program provizoriu de vizitare a minorului până la
definitivarea procesului privind stabilirea domiciliului minorului etc.
5.3. In materia raporturilor de vecinătate şi de proprietate
Raporturile de vecinătate dintre proprietari impun anumite restricţii,
sarcini şi respectarea unor reguli legale sau convenţionale, a căror încălcare
poate da naştere la neînţelegeri, acestea din urmă putând fi rezolvate
provizoriu pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de art. 581 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel:
- dacă unul dintre vecini execută lucrări care pun în pericol imobilul
sau închid accesul la acesta, se poate obţine pe calea ordonanţei
preşedinţiale sistarea executării lucrărilor respective;
- dacă se depozitează materiale astfel încât zidul sau gardul comun
este ameninţat să se prăbuşească, se poate cere ridicarea acestora;
este de natură să justifice respingerea cererii de reintegrare, cu atât mai
mult cu cât instanţa, procedând aşa, ar pronunţa implicit o separare de
domicilii şi ar antama fondul pricinii în condiţiile în care soţii s-ar afla în
proces de divorţ - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 450/1981, în CD.
1981, p. 243; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1329/1991, în
Culegere de practică judiciară 1991, p, 178. Este admisibilă cererea
reclamantei de a fi reintegrată în apartamentul din care a fost izgonită de
soţul ei, decedat la data formulării cererii, întrucât condiţia urgenţei a fost
îndeplinită. Hotărârea judecătorească obţinută pe calea ordonanţei
preşedinţiale nu poate fi casată pe considerentul că instanţa nu s-a
preocupat de aspectele ce vizează dreptul de coproprietate al reclamantei
sau dreptul la moştenire al acesteia şi al pârâţilor - CA. Bucureşti, secţia a IV-
a civilă, decizia nr. 92/1995, în Culegere de practică judiciară 1993-1998, p.
271.
în situaţii bine determinate şi care presupun urgenţă pentru protecţia
soţiei şi a minorilor, instanţa poate dispune, prin ordonanţă preşedinţială,
evacuarea provizorie a soţului din locuinţa comună, până la soluţionarea
divorţului şi a partajului de bunuri comune - CA. Piteşti, decizia civilă nr.
1093/1998, în Culegere de practică judiciară 1998, p. 48.
Posibilitatea de a folosi calea ordonanţei preşedinţiale este
condiţionată de urgenţa măsurii solicitate şi de neprejudecarea fondului. în
materie de bunuri mobile, se poate solicita pe această cale numai restituirea
celor de uz personal, de strictă necesitate. Restituirea altor bunuri care nu au
acest caracter nu poate fi solicitată decât pe calea acţiunii de drept comun
-Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 977/1991, în Culegere de
practică judiciară 1991, p. 177.
Cererea de ordonanţă preşedinţială este admisibilă chiar şi în ipoteza
în care se solicită executarea unei obligaţii de a face, atunci când prin ea se
tinde la încetarea unor acte abuzive din partea pârâtului, cum este cazul
când acesta din urmă a blocat calea de acces în curtea comună prin fixarea
unui lacăt la uşă - Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 870/1993, în
Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 401.
424
Proceduri speciale
- dacă se pune în funcţiune o maşină care produce zgomote foarte
puternice, ce tulbură folosinţa normală a locuinţei, se poate solicita să se
ordone încetarea funcţionării maşinii respective;
- pe calea ordonanţei preşedinţiale se poate obţine repararea unui
şanţ colector al apelor de ploaie de către pârâţii-proprietari ai fondului
superior şi repararea zidului despărţitor dintre proprietăţile pârâţilor pe care
se sprijină canalul colector, spre a fi astfel înlăturat un prejudiciu iminent
rezultat din scurgerea apelor pe fondul inferior al reclamantului;1
- este admisibilă ordonanţa preşedinţială pentru a face să înceteze
împiedicarea folosinţei unor dependinţe nu numai când tulburarea se
realizează prin încuierea sau punerea unor stavile materiale, ci şi atunci când
zădărnicirea accesului se face prin ameninţări a căror traducere în fapt, în
trecut, este de natură să creeze temeri serioase în persoana celui
ameninţat;2
- este admisibilă ordonanţa preşedinţială atunci când se solicită
obligarea pârâtului să permită accesul reprezentanţilor asociaţiei de locatari
în apartamentul acestuia, pentru efectuarea de reparaţii de către o echipă de
instalatori sanitari, la conducta generală de apă caldă a blocului, având în
vedere că refuzul pârâtului de a permite accesul poate crea prejudicii majore
celorlalţi locatari, fie prin producerea de inundaţii, fie prin lipsirea lor de apă
caldă;3
- pe calea ordonanţei preşedinţiale, s-ar putea obţine menţinerea
dreptului de servitute, precum şi încetarea provizorie a unei servituti create
abuziv sau a actelor abuzive în exercitarea unei servituti;
- ordonanţa preşedinţială poate fi folosită pentru redeschiderea coşului
de aerisire existent între apartamentul proprietatea reclamantului şi
apartamentul proprietatea pârâtului;
- deblocarea conductei de scurgere până la canalizarea oraşului poate
fi obţinută pe calea ordonanţei preşedinţiale etc.
în schimb, s-a decis că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se poate
recunoaşte reclamantului un drept de servitute de trecere, întrucât, pe de o
parte, s-ar produce o prejudecare a fondului, depăşindu-se verificarea
aparenţei de drept, iar, pe de altă parte, s-ar lua o măsură definitivă, iar nu
vremelnică.4 Totuşi, provizoriu, adică până la soluţionarea procesului de
servitute de trecere, prin intermediul ordonanţei preşedinţiale pârâtul poate
fi obligat să permită accesul reclamantului la calea publică.
5.4. în materia raporturilor locative
Dacă sunt îndeplinite cele trei condiţii de admisibilitate, ordonanţa
preşedinţială poate fi folosită de către locatar, de către locator sau între
colocatari.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 461/1957, în L.P. nr. 4/1959, p.
113. 2Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1193/1975, în R.R.D. nr. 9/1976, p.
64.
ciară 1993-1997, p. 395.
4 CA. Braşov, decizia civilă nr. 328/1995, în Culegere de practică

în practică, au fost admise ordonanţe preşedinţiale pentru:
- constatarea stării locuinţei închiriate;
- asigurarea folosinţei paşnice a locuinţei;
- eliberarea accesului la camera reclamantului;
- a se permite efectuarea unor reparaţii necesare şi urgente;
- încetarea unor abuzuri de folosinţă etc.
Cât priveşte evacuarea locatarului, soluţia de principiu oferită de
jurisprudenţă este în sensul că această măsură nu poate fi dispusă pe calea
ordonanţei preşedinţiale, deoarece vizează fondul dreptului, iar nu o măsură
vremelnică.1
Uneori, se admite că ordonanţa preşedinţială este admisibilă pentru a
se obţine evacuarea persoanelor care au ocupat o suprafaţă fără contract de
închiriere sau care, având un astfel de contract, au încercat să îşi valorifice
dreptul pe căi de fapt, precum şi a persoanelor tolerate în locuinţă.2 Spre
exemplu, s-a decis că măsura evacuării pentru lipsă de titlu poate fi dispusă
pe calea ordonanţei preşedinţiale numai dacă se urmăreşte înlăturarea unui
act abuziv, întrucât se restabileşte imediat ordinea de drept încălcată,3 că
este admisibilă evacuarea pe calea ordonanţei preşedinţiale a celor ce au
ocupat samavolnic o locuinţă, în condiţiile în care reclamantul, titular al
contractului de închiriere, este nevoit să locuiască împreună cu familia în
condiţii improprii, la locul de muncă,4 că se poate obţine evacuarea
vremelnică a locatarilor unui imobil învecinat şantierului de construcţii şi aflat
în raza de acţiune a unei macarale turn,
1 De principiu, cererile de evacuare, nejustificând urgenţa şi
implicând prejudecarea
fondului, nu pot fi soluţionate în cadrul procedurii speciale a ordonanţei
preşedinţiale - CA.
Piteşti, decizia civilă nr. 462/1998, în Culegere de practică judiciară
1998, p. 59.
2 Ideea de „vremelnicie” marchează caracterul conservator al
măsurilor ordonate, în raport
cu dreptul periclitat al reclamantului, fără ca ea să se refere la durata în
timp a acestora. Pe
calea ordonanţei preşedinţiale pot fi luate şi măsuri cu durată nelimitată
în timp (cum este
evacuarea) sau care nu prejudiciază partea adversă. De regulă, în cadrul
ordonanţei preşe
dinţiale, instanţa nu stabileşte durata în timp a măsurii ordonate,
efectele ei prelungindu-se pe
tot timpul cât durează cauza care le-a generat sau până când acestea
sunt desfiinţate sau
modificate în baza unei alte hotărâri. Nerezolvarea fondului cauzei
înseamnă neexaminarea
fondului prin interpretarea titlurilor prezentate de ambele părţi, a căror
valabilitate este con
testată reciproc. Instanţa poate face însă un examen sumar al actelor,
limitându-se la a stabili
în favoarea cărei părţi există aparenţele unei situaţii juridice. De aceea,
dacă pârâţii deţin
spaţiul proprietatea reclamantului fără titlu, cum este cazul în speţă,
instanţei îi este permis să
oblige chiar la executarea unor acte „de a face”, cum ar fi evacuarea -
CA. Iaşi, decizia civilă
nr. 966/1997, în Culegere de practică judiciară 1997, p. 64. în sensul
admisibilităţii evacuării
pentru lipsă de titlu pe calea ordonanţei preşedinţiale, menţionăm şi CA.
Constanţa, decizia
civilă nr. 156/1994 şi decizia civilă nr. 191/1994, în Culegere de
jurisprudenţă 1993-1994,
p. 151; CA. Braşov, decizia civilă nr. 619/1995, în Culegere de practică
ciară 1993-1997, p. 394.
ciară 1993-1997, p. 398.
426
Proceduri speciale
deoarece prin lucrările care se execută se pun în pericol viaţa şi
integritatea corporală a locatarilor respectivi.1
In trecut, soluţia admisibilităţii ordonanţei preşedinţiale în asemenea
cazuri se argumenta, de regulă, pe împrejurarea că în aceste situaţii legea
îngăduia chiar evacuarea pe cale administrativă, deci cu atât mai mult s-ar
putea recurge la o procedură judiciară, cea a ordonanţei preşedinţiale.
Soluţiile din jurisprudenţa mai recentă sunt însă şi în sensul
inadmisibilităţii evacuării pe calea ordonanţei preşedinţiale, chiar şi atunci
când pârâtul nu are titlu.2
în ce ne priveşte, apreciem că nu poate fi dată o soluţie cu caracter
general în ceea ce priveşte evacuarea pentru lipsă de titlu pe calea
ordonanţei preşedinţiale, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei,
urmează a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce
rezultă din art. 581 alin. (1) C. proc. civ., cu precizarea că, prin ipoteză,
trebuie să fie vorba de o evacuare provizorie, până la soluţionarea litigiului
pe fond. De exemplu, cererea de evacuare, motivată pe faptul neres-pectării
de către pârât a clauzelor contractului de asociere, nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art. 581 C. proc. civ., deoarece verificarea de către instanţă a
respectării clauzei contractului privind plata de către pârât a unui procent din
profitul brut pentru spaţiul pus la dispoziţie de către reclamant şi evacuarea
pârâtului pentru neefectuarea plăţii echivalează cu judecarea în fond a
cauzei.3 De asemenea, s-a decis că, în condiţiile existenţei proprietăţii
comune asupra unui imobil, în principiu, unul dintre coindivizari nu poate
cere evacuarea celuilalt, aşa încât, cu atât mai mult, evacuarea nu poate fi
cerută pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Dacă pârâtul deţine un titlu, evacuarea nu ar putea fi dispusă decât pe
calea procedurii de drept comun, chiar şi atunci când reclamantul pretinde că
titlul pârâtului nu ar fi valabil.5
5.5. în materia executării silite
Articolul 581 alin. (1) C. proc. civ. permite folosirea ordonanţei
preşedinţiale pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
De asemenea, art. 280 alin. (5) C. proc. civ. dispune că suspendarea
executării provizorii (vremelnice) poate fi încuviinţată vremelnic şi prin
ordonanţă preşe-dinţială.
' Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 874/1976, în R.R.D. nr. 2/1977, p.
65.
ciară 1993-1998, p. 169; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1351/1994, în
Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 393.
3 CA. Iaşi, decizia civilă nr. 665/1997, în Culegere de practică
4 CA. Bacău, decizia civilă nr. 1194/1994, în Jurisprudenţa 1993-
1994, p. 117.
ciară 1993-1997, p. 399.

Uneori, se consideră că pe calea ordonanţei preşedinţiale s-ar putea
obţine şi întoarcerea executării silite, însă această soluţie presupune o
interpretare mai largă a cerinţelor potrivit cărora măsura ordonată trebuie să
aibă caracter vremelnic şi, totodată, să nu prejudece fondul, dându-se
acestor două condiţii de admisibilitate un înţeles special în această materie şi
anume până la restabilirea situaţiei anterioare. Menţionăm că, în doctrină,
soluţia se propune mai ales pentru cazurile în care executarea silită a constat
în evacuarea sau în predarea unui bun, însă, în ce ne priveşte, apreciem că o
asemenea soluţie este totuşi forţată.
în schimb, în mod justificat, s-a decis că nu se poate dispune, pe calea
ordonanţei preşedinţiale, anularea formelor de executare silită.2
5.6. în materie comercială
Datorită celerităţii cu care se desfăşoară operaţiunile comerciale,
există tendinţa de a se recurge frecvent la procedura ordonanţei
preşedinţiale în materie comercială.
Este însă de reţinut că şi în materie comercială pot fi luate anumite
măsuri pe calea ordonanţei preşedinţiale numai dacă sunt îndeplinite
condiţiile de admisibilitate pe care le-am înfăţişat mai sus.
Astfel, s-ar putea recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale dacă se
solicită: - oprirea unor acte de concurenţă neloială (de altfel, art. 9 alin. final
din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale trimite în mod
expres la dispozi-ţiile art. 581-582 C. proc. civ. pentru luarea unor măsuri ce
nu suferă amânare);
Astfel, s-a decis că ordonanţa preşedinţială poate fi folosită pentru
întoarcerea executării silite în cazul în care o hotărâre pusă în executare a
fost ulterior desfiinţată - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1072/1959, în
L.P. nr. 8/1960, p. 11.
ciară 1993-1998, p. 272.
3 Astfel, s-a decis că pe calea ordonanţei preşedinţiale poate fi
dispusă măsura sistării amba
lării şi comercializării sub denumirea şi marca sticksurilor, aparţinând
reclamantei, deci de oprire
a săvârşirii actelor de concurenţă neloială - CA. Constanţa, decizia civilă
nr. 65/1994, în Cule
gere de jurisprudenţa 1993-1994, p. 155. S-a mai statuat că simplul fapt
că foştii salariaţi ai
reclamantei s-au constituit într-o societate comercială nu presupune că
există pericolul unei
pagube iminente; a admite că pârâţii au săvârşit acte de concurenţă
neloială prin simpla
constituire a unei noi societăţi comerciale şi a admite valabilitatea
clauzei de neconcurenţă,
semnată de cei trei foşti salariaţi atunci când au încheiat cu reclamanta
contractul de muncă, ar
însemna chiar prejudecarea fondului, ceea ce este inadmisibil pe calea
ordonanţei preşedin
ţiale - Trib. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 456/1994, în
ciară comercială 1990-1998, p. 529-530. într-o altă speţă, s-a respins ca
inadmisibilă ordo
nanţa preşedinţială prin care reclamanta solicita instanţei să constate că
are dreptul exclusiv de
a comercializa pe teritoriul României un anumit parfum şi să se dispună
sistarea vânzării de
către pârâtă a aceluiaşi parfum, instanţa motivându-şi soluţia pe
împrejurarea că o atare
măsură ar prejudeca fondul - Trib. Bucureşti, secţia comercială, decizia
nr. 1663/1997, în
Culegere de practică judiciară comercială 1990-1998, p. 532. întrucât
datele publicate ale

- suspendarea din funcţie a administratorului unei societăţi comerciale;1
- încetarea faptelor prin care se împiedică folosirea unui spaţiu
comercial;2
- permiterea accesului la spaţiile comerciale3 etc.
In schimb, nu s-ar putea obţine pe calea ordonanţei preşedinţiale:
- obligarea la plata unor despăgubiri pentru actele de concurenţă
neloială săvârşite;
- stabilirea valabilităţii unui contract comercial;4
- revocarea din funcţie a unui administrator al societăţii comerciale;5
- înregistrarea, în registrul de acţiuni, a cesiunii unor acţiuni;6
- stabilirea dreptului de proprietate asupra unor spaţii comerciale;7
- obligarea unei persoane să se asocieze cu o altă persoană etc.
5.7. în materia organizării şi funcţionării fundaţiilor
Potrivit art. 32 din Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii sau
fundaţii, dacă actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor
dintâi organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru
desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este
în viaţă la data constituirii fundaţiei, judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială îşi va avea sediul fundaţia va desemna,
speţei nu sunt suficiente pentru a aprecia legalitatea acestei soluţii, ne
mulţumim doar să precizăm că, în raport de împrejurările concrete, ar fi
admisibilă o cerere de ordonanţă preşe-dinţială prin care se solicită
interzicerea provizorie a unui act contrar uzanţelor cinstite în activitatea
comercială sau industrială, în sensul că, în cadrul procedurii ordonanţei
preşedinţiale, deşi nu se rezolvă fondul, instanţa poate să cerceteze aparenţa
în drept.
1 Este admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială prin care o
societate comercială
solicită instanţei să dispună suspendarea pârâtului din funcţia de
administrator al societăţii, ca
măsură vremelnică, justificată de iminenţa amplificării prejudiciului
cauzat societăţii prin
administrarea defectuoasă exercitată de pârât - CA. Braşov, decizia
Culegere de practică judiciară 1995, p. 61.
2 împiedicarea folosirii spaţiului comercial închiriat reclamantei,
precum şi oprirea furni
zării energiei electrice şi a apei curente necesare localului sunt de
natură a crea pagube
iminente şi justifică luarea unor măsuri pe calea ordonanţei preşedinţiale
- CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 737/1995, în Sinteza practicii judiciare 1995, p. 130.
3 Cererea de ordonanţă preşedinţială pentru a se permite accesul
la spaţiile comerciale ce
fac obiectul unui contract de asociere în participaţie întruneşte condiţiile
de admisibilitate pre
văzute de art. 581 C. proc. civ. - CA. Piteşti, secţia comercială şi de
contencios administrativ,
decizia nr. 328/1998, în Culegere de practică judiciară 1999, p. 167.
4 Instanţa nu se poate pronunţa, prin ordonanţă preşedinţială,
asupra valabilităţii unui
contract de credit şi a unui contract de garanţie, întrucât această
măsură este de natură să
prejudece fondul - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1060/1995, în B.J.
1995, p. 378.
5 Revocarea calităţii de administrator al unei societăţi comerciale
nu poate fi considerată o
măsură vremelnică, ci o măsură care vizează fondul cauzei, astfel că
soluţionarea unei cereri
având un asemenea obiect nu se poate face pe calea ordonanţei
preşedinţiale, ci pe calea drep
tului comun - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 59/1996, în B.J. 1996,
p. 316.
6 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 815/1995, în B.J.1995, p. 375.
7 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 147/1996, în B.J. 1996, p.
319.
Oferta de plată 429

pe cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane
interesate, persoanele care vor intra în componenţa consiliului director.
De asemenea, art. 30 alin. (2) din acelaşi act normativ dispune că în
cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului
director nu se poate modifica în condiţiile stabilite de statut, judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul fundaţia va desemna, pe cale de
ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele
care vor intra în componenţa consiliului director.
Secţiunea a ll-a. Oferta de plată
§1. Sediul materiei. Justificare. Condiţiile ofertei de plată
Oferta de plată este reglementată de art. 586-590 C. proc. civ. şi de
art. 1114-1121 C. civ., în scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de
bună-credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în situaţiile în care acesta ar
încerca să împiedice liberarea pentru a continua luarea dobânzilor, sau în
vederea păstrării lucrului primit în gaj, ori pentru a găsi motiv de desfiinţare a
convenţiei din vina debitorului etc.' Potrivit art. 1114 alin. (1) C. civ., când
creditorul unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorul poate să-i facă
ofertă reală şi, refuzând creditorul de a primi, să consemneze suma. O
dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în art. 586 C. proc. civ. Din ambele texte
rezultă că oferta de plată trebuie să fie reală, în sensul că nu este suficient să
fie făcută verbal şi, dacă creditorul refuză să o primească, trebuie
consemnată. Dispoziţiile referitoare la oferta de plată se aplică şi în cazul în
care este vorba de predarea unui corp cert datorat (art. 1121 C. civ. şi art.
589 C. proc. civ.), iar cu adaptarea corespunzătoare şi pentru constatarea
refuzului de plată al debitorului2.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă trebuie îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 1115 C. civ.: să fie făcută creditorului, care are capacitatea
de a primi, sau celui care are dreptul de a primi pentru dânsul; să fie făcută
de o persoană capabilă de a plăti; să fie făcută pentru toată suma exigibilă,
pentru dobânzile datorate3, pentru cheltuielile lichide şi pentru o sumă
oarecare în privinţa cheltuielilor nelichide, sumă asupra căreia se poate
reveni după lichidarea acestor cheltuieli; termenul să fie împlinit, dacă a fost
stipulat în favoarea creditorului4; condiţia suspensivă sub care datoria s-a
contactat să se fi îndeplinit; oferta să fie făcută în locul ce s-a hotărât pentru
plată, şi dacă acest loc nu s-a determinat printr-o convenţie specială, să fie
1 P. Vasilescu, op. cit., voi. IV, p. 219-220. /. Stoenescu. S. Zilberstein,
Tratat, p. 186.
Dacă se oferă numai capitalul, fără dobânzi, oferta nu e reală - CA.
Bucureşti, decizia nr. 16/1932, în Codul 1944, p. 244, nr. 5. Pentru o situaţie
în care instanţa s-a preocupat numai de caracterul exigibil al sumei oferite,
nu şi de faptul dacă ea cuprinde şi celelalte elemente la care se referă art.
1115 pct. 2 C. civ., vezi CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.
684/2000, în Culegere 2000-2001, p. 216, nr. 149.
Deci, dacă termenul este în favoarea debitorului se poate oferi plata
înainte de termen.
430
Proceduri speciale
făcută sau creditorului în persoană, sau la domiciliul său, sau la
domiciliul ales pentru executarea convenţiei; oferta să fie făcută printr-un
executor judecătoresc competent pentru astfel de acte1.
în ce priveşte validitatea consemnării, art. 1116 C. civ. prevede că nu
este necesar ca ea să fi fost autorizată de judecător, ci este suficient să fi fost
precedată de o somaţie comunicată creditorului, în care să se arate ziua, ora
şi locul unde suma oferită2 are să fie depusă şi debitorul să depună la C.E.C.
această sumă, cu dobânda ei până la ziua depunerii.
§2. Procedura ofertei de plată şi efectele ei
Potrivit art. 587 C. proc. civ., procedura ofertei de plată începe printr-o
somaţie în care se va arăta ziua, ora şi locul, când şi unde suma sau obiectul
oferit are să-i fie predat, somaţie ce se comunică, astfel cum am arătat, de
către executorul judecătoresc de la instanţa domiciliului creditorului sau de la
instanţa domiciliului ales. Somaţia este supusă unei taxe de timbru, pentru
fiecare exemplar ce se comunică şi timbrului judiciar.
Dacă creditorul primeşte oferta, se încheie proces-verbal prin care se
constată plata, ce va fi semnat şi de creditor.
în cazul în care creditorul nu se prezintă ori refuză să primească suma
sau obiectul oferit, se încheie de asemenea proces-verbal ce va fi semnat şi
de creditor, sau executorul va arăta că acesta nu a putut sau nu a vrut să
semneze. Ca urmare a neprezentării sau refuzului creditorului, debitorul
poate consemna suma la C.E.C, iar recipisa o va depune la executorul
judecătoresc (art. 588 C. proc. civ.)3. înainte însă de consemnare, potrivit art.
1116 pct. 1 C. civ., pentru validitatea ei este necesară, astfel cum am mai
menţionat, o somaţie comunicată creditorului, în care să se arate ziua, ora şi
locul unde suma oferită are să fie depusă. în general, nu se vorbeşte de
' în art. 587 alin. (1) C. proc. civ. se stabileşte competenţa în favoarea
executorului judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului creditorului sau a
domiciliul ales. S-a decis că dacă creditorul şi-a schimbat domiciliul şi nu a
comunicat acest lucru debitorului, acesta nu poate recurge la procedura
ofertei de plată şi deci devalorizarea creanţei nu-i este imputabilă, iar
pretenţiile reclamantului de actualizare a acesteia sunt neîntemeiate - CA.
Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 191/1999, în Culegere 1999, p. 239,
nr. 43.
2 în doctrina mai veche (P. Vasilescu, op. cit., voi. IV, p. 227) s-a
arătat, în mod justificat
ni se pare, că oferta se poate face şi în timpul procesului, la bară,
socotindu-se că ceea ce
poate face executorul judecătoresc printr-un proces-verbal, cu atât mai
mult poate face un
judecător prin hotărâre. în acest caz, nu ar mai fi nevoie de consemnare,
instanţa punând pe
creditor în întârziere să primească suma. O asemenea ofertă s-ar putea
face şi în apel, fiind un
mijloc de apărare faţă de acţiunea principală.
3 Dovada ofertei se poate face numai în condiţiile stabilite de lege
şi nu prin alte mijloace
de probă, cum ar fi depoziţiile martorilor - Cas. I, decizia nr. 333/1923, în
Codul 1944,
p. 245, nr. 2 sub art. 606. Rezultă, pe de altă parte, că procedura ofertei
de plată urmată de
consemnaţiune este subordonată refuzului creditorului de a primi plata
ce i se datorează -
CA. Braşov, decizia civilă nr. 872/R/1997, în Culegere 1994-1998, p. 133,
nr. 66.
Procedura divorţului
431
această a doua somaţie, deşi ea nu se confundă cu cea la care se referă
art. 587 C. proc. civ.,1 şi aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa mai veche
această cerinţă nu a fost abrogată de art. 590 C. proc. civ. (fost art. 609)2.
După consemnarea sumei, debitorul se poate adresa instanţei pentru
validarea plăţii, iar creditorul poate cere anularea ofertei şi consemnării3.
Dacă debitorul a obţinut o hotărâre definitivă prin care oferta şi consemnarea
au fost declarate valabile, el nu mai poate, chiar cu consimţământul
creditorului, să retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau
fidejusorilor săi (art. 1119 C. civ.). Rezultă deci că dacă după acest moment
debitorul îşi retrage suma, cu consimţământul creditorului, codebitorii şi
fidejusorii sunt liberaţi, iar creditorul pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce
avea pentru plata creanţei sale (art. 1120 C. civ.).
Dacă lucrul datorat este un corp cert care trebuie predat în locul unde
se găseşte şi creditorul nu s-a prezentat să-l ridice după ce a fost somat, iar
debitorul are nevoie de locul unde este pus, acesta din urmă îl poate depune
în altă parte, cu încuviinţarea instanţei (art. 1121 C. civ.).
Potrivit art. 1114 alin. (2) C. civ., ofertele reale, urmate de
consemnare, liberează pe debitor, ţinând loc de plată dacă sunt valabil făcute
şi suma consemnată în acest mod este în rizico-pericolul creditorului. Acesta
va suporta şi cheltuielile ofertei de plată şi consemnării, dacă sunt valabil
făcute (art. 1117 C. civ.)4.
Secţiunea a IlI-a. Procedura divorţului §1. Sediul materiei.
Particularităţile procedurii
După cum se ştie, căsătoria se încheie, în principiu, pe viaţă şi modul
ei firesc de încetare este decesul unuia dintre soţi. Aceasta nu înseamnă
indisolubilitatea căsătoriei şi legea îngăduie desfacerea prin divorţ (art. 37 C.
fam.). în orice societate, căsătoria şi familia, din motive lesne de înţeles, sunt
privite ca probleme de interes general, astfel încât divorţul este reglementat
cu multă atenţie, chiar şi atunci când
Vezi, de exemplu, /. Leş, p. 734-735.
2 Vezi Em. Dan, op. cit., p. 930, pct. 6 şi P. Vasilescu, op. cit., voi.
IV, p. 229-230.
3 în doctrină şi jurisprudenţa mai veche s-a precizat că se poate
cere şi numai validarea
ofertei, înainte de consemnare, după cum debitorul ar putea cere
anularea ofertei - P. Vasilescu,
op. cit., voi. IV, p. 229.
Debitorul nu poate însă să reţină din suma depusă cheltuielile la care
are dreptul, deoarece art. 1116 pct. 2 C civ. îl obligă să depună toată suma
pe care o datorează pentru validitatea consemnării - vezi Em. Dan, op. cit., p.
931, pct. 7. Deci, numai oferta reală, urmată de consemnarea sumei la
dispoziţia creditorului, are efect liberatoriu, ţinând loc de plată, dar s-a decis
că simpla ofertă reală, făcută conform legii, chiar dacă nu liberează pe
debitor complet, are însă ca efect ca el să nu mai fie considerat în întârziere -
Cas. I, decizia nr. 407/1921, în Codul 1944, p. 244, nr. 3.
432
Proceduri speciale
este admisă desfacerea căsătoriei prin consimţământ mutual . Nu
întâmplător deci procedura divorţului este o procedură specială2.
In ţara noastră, după ce divorţul a fost reglementat în Codul civil, în
prezent dispoziţiile de drept material se găsesc în Codul familiei (art. 37-44),
iar cele de procedură în Codul de procedură civilă (art. 607-619).
Reglementarea a cunoscut numeroase modificări - Decretele nr. 779/1966,
680/1969, 312/1977 şi 475/1977 -, ultimele fiind aduse prin Legea nr.
59/1993 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000.
Codul familiei reglementează divorţul ca mijloc de desfacere a
căsătoriei [art. 37 alin. (2)] cazurile în care se poate desface căsătoria,
inclusiv divorţul prin consimţământul soţilor (art. 38)3, data desfacerii
căsătoriei (art. 39), efectele divorţului cu privire la numele soţilor,
întreţinerea ce şi-o datorează, încredinţarea şi întreţinerea copiilor minori
(art. 40-44). Deoarece Codul familiei nu stabileşte motivele de divorţ, iar în
legătură cu unele efecte intervine un câmp larg de apreciere, judecătorii
chemaţi să soluţioneze o cerere de divorţ au un rol deosebit.
Codul de procedură civilă reglementează divorţul în cartea a Vi-a
intitulată „Proceduri speciale”4, tocmai pentru că stabileşte o serie de
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în privinţa competenţei (art. 607), a
cererii de divorţ, cererii recon-venţionale şi probelor (art. 608-610 şi art.
612), a procedurii de judecată în faţa instanţei şi a căilor de atac (art. 613-
619). In cadrul aceloraşi texte, codul a reglementat şi reguli procedurale
specifice în cazul divorţului prin consimţământul soţilor. Aceste dispoziţii
speciale nu acoperă însă reglementarea întregului proces, astfel că ele se vor
completa cu normele generale, de drept comun. Firesc însă că în cele ce
urmează vom examina numai aspectele derogatorii de la pornirea procesului
şi până la finalizarea lui, prin soluţionarea căilor de atac. Dorim să precizăm
de la început că în cazul în care pe parcursul procesului intervine decesul
unuia dintre soţi, nu se mai poate pune problema desfacerii căsătoriei,
deoarece ea a încetat prin modul firesc,
' A se vedea, pentru reglementarea din alte ţări: M. Ancei, Le divorce â
l'6tranger, La Documentation Francaise, Paris, 1975; J. Commaile, Le divorce
en France, La Documentation Francaise, Paris, 1978.
2 Vezi pentru analize în acest cadru şi /. Deleanu, voi. II, p. 237-244
şi /. Leş, p. 736-757.
3 Articolele 37 şi 38 C. fam. au fost atacate pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate,
întrucât ar contraveni dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Constituţie prin
aceea că îngăduie
„posibilitatea de a divorţa cu uşurinţă”, subminând astfel „familia şi
societatea”, dar excepţia
a fost respinsă - vezi CC, Decizia nr. 163/2001, în P.R. nr. 4/2001, p. 1,
nr. 32; vezi şi CC,
Decizia nr. 116/2003, în P.R. nr. 3/2003, p. 29-31.
4 Reglementarea în cod datează din anul 1948, când prin Legea nr.
18/1948, de modificare
şi republicare a Codului de procedură civilă au fost abrogate dispoziţiile
din Codul civil, dar
ideea de transfer dintr-un act normativ în altul se întâlneşte deja în
proiectele Codului de
procedură civilă din 1939 şi 1940. în acest sens, a se vedea P. Vasilescu,
op. cit., voi. III,
p. 345-349.
Procedura divorţului 433
care este decesul şi deci dosarul de divorţ se închide, indiferent de
instanţa în faţa căreia se află cauza1.
§2. Instanţa competentă în materia divorţului
în ce priveşte competenţa materială îşi găsesc aplicare dispoziţiile art.
1 C. proc. civ., care consacră plenitudinea de competenţă a judecătoriilor
pentru judecata în primă instanţă.
Dispoziţii derogatorii întâlnim, astfel cum am arătat deja, numai în
materia competenţei teritoriale, deoarece, spre deosebire de art. 5 C. proc.
civ. care instituie regula actor sequitur forum rei, art. 607 prevede că cererea
de divorţ este de competenţa judecătoriei în care se află cel din urmă
domiciliu comun al soţilor, însă numai dacă la data introducerii acţiunii cel
puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se
află cel din urmă domiciliu comun2. Trebuie observată deci
11/1982, p. 61-62 şi decizia nr. 393/1986, în R.R.D. nr. 12/1986, p. 67-68;
Trib. jud. Botoşani, decizia civilă nr. 346/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 69;
Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 133/1991, în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 125;
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1265/1996, în Culegere 1993-
1997, p. 193, nr. 21. în schimb, acţiunea în desfiinţarea căsătoriei se poate
introduce şi după încetarea căsătoriei prin deces ori desfacerea ei prin divorţ
- vezi I.P. Filipescu, op. cit., p. 217; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
2028/1975, în CD. 1975, p. 137.
232; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1580/1995, în Culegere
1993-1997, p. 333, nr. 60. S-a decis că aceasta este instanţa competentă şi
în cazul în care soţii, plecaţi definitiv din România, au amândoi domiciliul
(reşedinţa) în străinătate - Trib. Sibiu, decizia civilă nr. 448/1995 cu nota
aprobativă de B. Diamant, V. Luncean şi nota critică C. Turianu, în Dreptul nr.
3/1996, p. 74-78; vezi I.P. Filipescu, Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului
potrivit dreptului internaţional privat român, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 48-
490 (în decizia instanţei şi în prima notă se apreciază că şi în materia
divorţului este admisibilă alegerea de domiciliu. Dacă se are în vedere o
astfel de alegere în vederea comunicării actelor de procedură soluţia poate fi
primită, dar dacă se înţelege stabilirea competenţei teritoriale printr-o astfel
de alegere de domiciliu ea nu poate fi acceptată, deoarece în materia
divorţului competenţa teritorială este absolută şi deci nu este posibil să se
încheie convenţii cu privire la ea). A se vedea, pentru o analiză amplă a
problematicii din aceeaşi speţă, S. Dumitrache, Unele aspecte privind
soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat, cu specială referire la un
caz de divorţ cu element de extraneitate, în Dreptul nr. 1/1997, p. 13-20. S-a
mai decis în sensul că instanţa română este competentă să soluţioneze
cererea de divorţ, dacă pârâta este cetăţean român şi are domiciliul sau
reşedinţa în România (Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr.
195/1998, în Culegere 1998, p. 114, nr. 6; CA. Timişoara, secţia civilă, decizia
nr. 488/1999, în Culegere 1999, p. 83, nr. 5) sau atunci când, deşi ambii soţi
au domiciliul în străinătate, una dintre părţi este cetăţean român, iar
căsătoria a fost înregistrată în România (CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă,
decizia nr. 1266/2000, în Culegere 2000, p. 512, nr. 8). Pentru ipoteza în care
soţii au cetăţenii diferite, căsătoria s-a încheiat în străinătate, iar soţii au avut
domiciliul comun în străinătate, s-a decis că cererea de divorţ nu este de
competenţa instanţelor române chiar dacă şotia, cetăţean român, a părăsit
domiciliul comun şi a revenit în România, stabilindu-şi reşedinţa la părinţii ei -
CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2810/2001, în P.R. nr. 4/2002, p. 91, nr. 230.
29.
434
Proceduri speciale
nuanţa - nu este necesar ca locuinţa unuia din soţi să fie neapărat la
ultimul domiciliu comun, ci în raza judecătoriei ultimului domiciliu comun. Pe
de altă parte, este de reţinut că la stabilirea competenţei prezintă importanţă
data introducerii acţiunii, schimbarea ulterioară a domiciliului soţilor
neprezentând relevanţă1. în sfârşit, reamintim că în doctrină şi
jurisprudenţă2 s-a decis că la stabilirea competenţei nu interesează dacă soţii
au avut făcută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă au locuit efectiv în acea
localitate.
Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data introducerii
acţiunii, nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei
ultimului domiciliu comun, îşi găsesc aplicare - potrivit art. 607 C. proc. civ. -
dispoziţiile dreptului comun şi deci cererea va fi adresată judecătoriei de la
domiciliul sau reşedinţa soţului pârât.
In sfârşit, art. 607 precizează că în situaţia în care pârâtul are
domiciliul sau reşedinţa în străinătate, acţiunea se va înainta la judecătoria în
raza căreia domiciliază reclamantul, deci textul se îndepărtează de la
dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., care prevăd această competenţă numai dacă
pârâtul ce domiciliază în străinătate nu are o reşedinţă cunoscută în ţară.
Pe de altă parte, este de observat că art. 607 nu se ocupă de ipoteza
în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut, astfel încât ar trebui să se aplice
regula de drept comun, înscrisă în art. 5, competenţa revenind judecătoriei
de la reşedinţa pârâtului şi numai dacă acesta nu are nici reşedinţă
cunoscută va deveni competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului4.
în doctrină şi jurisprudenţă5 s-a decis însă în sensul că acţiunea se introduce
la judecătoria domiciliului reclamantului, fără a condiţiona această
competenţă de inexistenţa unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul în care
pârâtul ar avea domiciliul în străinătate.
8/1969, p. 184; decizia
nr. 552/1980, în R.R.D. nr. 11/1980, p. 62-63 şi decizia nr. 1568/1989, în
Dreptul nr. 5/1990,
p. 68; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1419/1998, în
nr. 7; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 550/1979, în R.R.D. nr.
11/1979, p. 64-65; (instanţa
a decis că, chiar dacă în perioada vacanţei de vară, reclamanta a locuit
cu pârâtul şi fetiţa
acestora la reşedinţa pârâtului, nu constituie o schimbare de domiciliu
care să determine o altă
competenţă de judecată).
232 şi decizia
nr. 873/1965, în Repertoriu I, p. 732, nr. 51; Trib. jud. Suceava, decizia
R.R.D. nr. 8/1985, p. 66; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1730/1990, în
Culegere 1990, p. 116, nr. 143; a se vedea şi P. Perju, op. cit., în Dreptul
nr. 10/2002, p. 251.
voi. II, p. 231 şi Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 990/1969, Repertoriu II, p. 35, nr. 80 şi
decizia
nr. 2178/1974, în CD. 1974, p. 258; C.S.J., secţia civilă, decizia nr.
nr. 6/1997, p. 111.
4 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 238/1961, în T.R. Popescu,
op. cit., p. 259.
5 A. Hilsenrad, Procesul civil în R.P.R., de A. Hilsenrad, I. Stoenescu,
Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p. 399; V. Economu, în Căsătoria în dreptul R.P.R., Ed.
Academiei, Bucureşti,
1964, p. 459; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1975/1965, în J.N.
nr. 1/1966, p. 158.
Procedura divorţului 435

Instanţele enumerate de art. 607 C. proc. civ. nu sunt toate deopotrivă
competente şi deci reclamantul nu are posibilitate de opţiune, ci el trebuie
să-şi intenteze acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege1. Aceasta
pentru că în materie de divorţ competenţa teritorială este stabilită prin
norme imperative şi deci fiind absolută, părţile sau chiar instanţa nu o pot
înlătura2. Pe de altă parte, fiind o normă specială, ea este de strictă
interpretare şi nu poate fi aplicată prin analogie la alte materii, cum ar fi
desfiinţarea căsătoriei3.
în sfârşit, în legătură cu competenţa să precizăm că art. 611 C. proc.
civ. dispune că cererea referitoare la pensia de întreţinere se va face la
judecătoria învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit
schimbări cu privire la domiciliul părţilor.
§3. Sesizarea instanţei de divorţ 3.1. Legitimarea procesuală
Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate
exercita în locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât
celălalt soţ. Creditorii săi nu ar putea recurge, în această privinţă, la acţiunea
oblică reglementată de art. 974 C. civ. Acest drept nu îl are nici procurorul
[art. 45 alin. (1) C. proc. civ.], iar moştenitorii reclamantului, în cazul
decesului acestuia pe parcursul procesului, nu vor putea continua acţiunea,
deoarece, astfel cum am arătat, căsătoria încetează prin deces şi dosarul de
divorţ se închide. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul soţului pârât, care nu
poate continua cererea sa reconvenţională împotriva moştenitorilor
reclamantului.
Faţă de acest caracter strict personal al acţiunii de divorţ, în doctrină4
s-a pus problema dacă interzisul judecătoresc, aflat în momente de luciditate,
poate sau nu să pornească o asemenea acţiune din moment ce ea nu ar
putea fi introdusă de către tutore5.
' Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1309/1959, în CD. 1959, p.
274; decizia nr. 238/1961, în CD. 1961, p. 316; decizia nr. 905/1963, în CD.
1963, p. 232 şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2106/1972, în CD. 1972,
p. 271.
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Proceduri speciale.
Supliment, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1988, p. 10; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 2106/1972, în CD. 1972, p. 271; Trib. jud. Suceava,
decizia civilă nr. 281/1984, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 62-63.
270-271 şi decizia nr. 258/1980, în R.R.D. nr. 6/1980, p. 58.
C. Hamangiu, Drept civil român, voi. I, Bucureşti, 1928, p. 392, V.
Economu, op. cit., p. 456-458; T.R. Popescu, op. cit., p. 258; I.P. Filipescu, op.
cit., p. 239; O. Râdulescu, notă critică de /. Moroianu, notă aprobativă la
decizia civilă nr. 2849/1982 a Trib. Bucureşti, secţia a ffl-a civilă, în R.R.D. nr.
6/1984, p. 48-52.
Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2849/1982, citată supra.
în doctrina mai veche (C. Hamangiu, op. cit., p. 392) s-a subliniat că există
uneori împrejurări în care ocrotirea incapabilului impune desfacerea
căsătoriei sale (mai ales când celălalt soţ îl maltratează) şi în consecinţă s-a
propus ca tutorele să aibă posibilitatea de a cere divorţul pentru soţul
interzis.

într-o primă opinie se susţine că interzisul nu poate introduce cerere
de divorţ nici în momente de luciditate, deoarece incapacitatea se bazează
pe prezumţia de „insanitate permanentă”, astfel că nu se poate face
distincţie între un act efectuat într-un moment de luciditate şi altul, şi e dificil
să se facă proba cu privire la starea mintală a incapabilului în momentele de
luciditate1. S-a arătat chiar că momentul de luciditate trebuie să existe nu
numai în momentul introducerii acţiunii, ci pe tot parcursul procesului2.
Argumentul tras din art. 614 C. proc. civ., potrivit căruia la divorţ părţile se
pot înfăţişa prin mandatar în mai multe situaţii, printre care şi aceea în care
soţul este pus sub interdicţie, fără a se preciza dacă interzisul este pârât sau
reclamant, nu este primit în această opinie deoarece textul are în vedere
reprezentarea, care este subsecventă problemei stabilirii legitimării
procesuale active.
într-o a doua opinie3, la care am aderat şi noi4, se susţine
admisibilitatea introducerii acţiunii de către soţul pus sub interdicţie aflat în
momente de luciditate, ară-tându-se, în esenţă, că dacă am răspunde negativ
la problema admisibilităţii acţiunii de divorţ introdusă de interzisul
judecătoresc, incapacitatea de exerciţiu a acestuia s-ar transforma într-o
incapacitate de folosinţă5. De lege ferenda, ar fi cazul să se rezolve în mod
expres această problemă.
Dacă ulterior introducerii cererii de divorţ soţul reclamant îşi pierde
luciditatea, el va fi reprezentat în faţa instanţei de către tutore, potrivit art.
614 C. proc. civ.
în aceleaşi condiţii, soţul interzis, aflat în momente de luciditate, ar
putea răspunde la acţiunea soţului reclamant printr-o cerere reconvenţională.
în orice caz, pe parcursul judecăţii soţul interzis, indiferent dacă este
reclamant sau pârât, va putea fi reprezentat de tutore, deoarece art. 614 nu
face nici o distincţie.
în ce priveşte pe alienatul neinterzis, chiar internat, el va putea
introduce cererea de divorţ. Dacă pe parcursul judecăţii, instanţa ar constata
că reclamantul, datorită bolii, nu poate să-şi apere interesele în condiţii
mulţumitoare, poate solicita autorităţii tutelare numirea unui curator care să-l
reprezinte [art. 152 lit. a) C. fam.].
în sfârşit, să reţinem că în cazul în care un soţ este dispărut, celălalt
soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea pârâtului făcându-se prin
publicitate6.
3.2. Cererea de divorţ
în afară de cerinţele de ordin general, prevăzute de art. 112 C. proc.
civ., art. 612 prevede că cererea de divorţ mai trebuie să cuprindă şi numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau al celor cu aceeaşi situaţie legală, ori
arătarea că asemenea
437
copii nu există. La cerere se va alătura certificatul de căsătorie şi
certificatele de naştere ale copiilor minori, dacă este cazul, acestea fiind
indispensabile pentru judecarea proceselor de divorţ. Instanţele judecătoreşti
nu vor putea da curs acelor cereri care nu cuprind elementele şi anexele
menţionate, aceste cerinţe având un caracter imperativ1.
Cererea de divorţ este supusă taxei judiciare de timbru, în funcţie de
temeiul de drept invocat [art. 38 alin. (1), (2) sau (3) C. fam.] şi de faptul
dacă reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariului
minim brut pe ţară, după distincţiile pe care le face art. 7 lit. a) şi b) din
Legea nr. 146/1997. La această taxă se adaugă şi timbrul judiciar.
3.3. Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate cere şi el desfacerea căsătoriei prin divorţ în
condiţiile stabilite de art. 608-610 C. proc. civ. Din împrejurarea că textele
vorbesc de cerere, în practica instanţelor este pusă uneori sub semnul
întrebării existenţa cererii recon-venţionale în materia divorţului. în schimb,
doctrina în mod constant vorbeşte de cerere reconvenţională, subliniindu-se
că, în materia divorţului, după intentarea cererii de chemare în judecată,
soţul pârât nu mai are facultatea de a alege între acţiunea directă şi cererea
reconvenţională, fiind obligat să folosească ultima cale, dacă vrea să ceară
desfacerea căsătoriei din vina soţului reclamant2. Până la urmă, disputa este
mai mult de ordin teoretic, deoarece chiar dacă am accepta că într-un proces
început de divorţ, soţul pârât ar putea face o cerere principală, care să
constituie obiectul altui dosar, art. 608 alin. (2) C. proc. civ. impune unele
exigenţe (cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca
împreună cu cererea reclamantului), care conduc la acelaşi rezultat. Numai
dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât va putea cere
desfacerea căsătoriei prin cerere separată, dar pentru motive de divorţ ivite
ulterior (art. 610).
Reţinând deci că soţul pârât poate solicita şi el, prin cerere
reconvenţională, desfacerea căsătoriei, să menţionăm aspectele derogatorii
faţă de cererea similară din dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 608 alin. (1), pârâtul poate face cerere
reconvenţională până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru
faptele petrecute până la această dată. Pentru faptele săvârşite de reclamant
după această dată, soţul pârât va putea
1 Vezi O. Rădulescu, loc. cit., p. 50.

2 T.R. Popescu, op. cit., p. 258.
3 /. P. Filipescu, op. cit., p. 239; V. Economu, op. cit., p. 457; /.
Moroianu, loc. cit., p. 51.
4 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Supliment, p. 17, nota 25; vezi şi /.
Deleanu, voi. -D.
p. 239; /. Leş, p. 738-740.
5 Pentru alte argumente, vezi V. Economu, p. 456-457; /. Moroianu,
loc. cit., p. 52.
6 I.P. Filipescu, op. cit., p. 239. Până la modificarea procedurii
divorţului prin Legea
nr. 59/1993, în acest caz, divorţul se judeca după o procedură
simplificată.
1 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Supliment, p. 10.

2 A se vedea A. Hilsenrad, op. cit., 1957, p. 399-400; Gr. Porumb,
Drept procesual civil
român, de /. Stoenescu, Gr. Porumb, E.D.P. Bucureşti, 1966, p. 363; /.
Stoenescu.
S. Zilberstein, Tratat, p. 124; S. Zilberstein. V.M. Ciobanu, Supliment, p.
14-15; /. Leş, p. 745;
l.P. Filipescu, op. cit., p. 240; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 850; /.
Deleanu, voi. II,
p. 241; a se vedea Trib. reg. Iaşi, decizia civilă nr. 285/1958, în L.P. nr.
6/1958, p. 98. Vezi
totuşi pentru o situaţie în care s-a formulat cerere separat, iar instanţa
superioară reproşează
numai că nu s-a făcut conexarea, CA. Braşov, decizia civilă nr.
346/R/1995, în Culegere
1995, p. 23-24, nr. 32.
438
Proceduri speciale
face cerere reconvenţională, până la începerea dezbaterilor asupra
fondului, în cererea reclamantului. în cazul în care motivele s-au ivit după
începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri
se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu
judecarea apelului. Această dispoziţie cuprinsă în art. 619 a redevenit actuală
în urma modificării din 1993, când în legislaţie s-a reintrodus apelul, ea
constituind şi o derogare expresă de la prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.
civ., care interzic cereri noi în apel1.
în toate aceste cazuri cererea reconvenţională se judecă, potrivit art.
608 alin. (2), la care ne-am mai referit, împreună cu cererea de divorţ
principală şi, deci, nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 120 alin. (2) C. proc.
civ., care prevăd posibilitatea disjungerii.
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de art.
608 şi art. 609 atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a mai cere
desfacerea căsătoriei, Deci, observăm, şi din acest punct de vedere, o
derogare faţă de dreptul comun, unde art. 135 prevede o altă soluţie
(judecarea separată a cererii).
Cererea reconvenţională nu este, în principiu, obligatorie deoarece
instanţa judecătorească poate pronunţa desfacerea căsătoriei prin divorţ,
chiar dacă soţul pârât nu a făcut cerere reconvenţională, cu condiţia însă ca
din administrarea dovezilor să reiasă vina ambilor soţi [art. 617 alin. (1) C.
proc. civ.]2. în lipsa însă a cererii reconvenţionale, nu se va pronunţa
desfacerea căsătoriei, ci se va respinge cererea reclamantului dacă motivele
invocate de el sunt neîntemeiate, chiar dacă din dezbateri ar rezulta vina
exclusivă a soţului reclamant pentru destrămarea raporturilor de familie3.
într-o asemenea ipoteză soţul pârât va putea cere el desfacerea căsătoriei,
dar în condiţiile stabilite de art. 610 C. proc. civ., deci pentru motive
ulterioare.
' V.M. Ciobanu, op. cit., în Dreptul nr. 9/1995, p. 41.
voi. I, p. 218. S-a decis
că într-o asemenea ipoteză, se poate pronunţa divorţul din vina ambilor
soţi numai dacă
instanţa constată şi în sarcina reclamantului o culpă atât de gravă încât
ea singură ar fi putut
duce la desfacerea căsătoriei, în eventualitatea că pârâtul ar fi făcut
cerere reconvenţională -
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1969,
modificată prin decizia de
îndrumare nr. 10/1974, în îndreptar interdisciplinar, p. 357-358.
3 CA. Braşov, decizia civilă nr. 42/1950, cu nota I. Stoenescu, în J.N.
nr. 5/1951, p. 537;
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 374/1956, în CD. 1956, voi. I, p.
388 şi decizia
nr. 154/1958, în CD. 1958, p. 218; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1928/1983, în R.R.D.
nr. 7/1864, p. 60; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
10/1969, modificată prin
decizia de îndrumare nr. 10/1974, citată supra; Trib. Bucureşti, secţia a
IlI-a civilă, decizia
nr. 1181/1990, în Culegere 1990, p. 17, nr. 2; CA. Galaţi, decizia civilă
nr. 570/R/1994, în
Sinteza 1994, p. 73, nr. 3; CA. Constanţa, decizia civilă nr. 517/1994, în
Culegere 1994,
p. 159, nr. 1; CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 342/1998, în Culegere
1998, p. 180.
439
§4. Particularităţi privind faza judecăţii
4.1. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea
Spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de chemare în
judecată poate fi trimisă prin poştă sau depusă de un mandatar, în materia
divorţului, cererea trebuie depusă personal de către reclamant. Este o soluţia
care rezultă fără dubiu din art. 612 alin. (4), care stabileşte că cererea de
divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către
reclamant preşedintelui judecătoriei şi din art. 613, care prevede că
preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi
de împăcare. Legiuitorul a simţit nevoia să stabilească acest lucru, deoarece,
aşa cum am mai arătat, în orice societate problema căsătoriei, deci a familiei
şi copiilor, depăşeşte sfera intereselor private. Din păcate, numărul mare de
cereri de divorţ, ca şi programul încărcat al instanţelor, inclusiv al
preşedinţilor, fac ca această atribuţie să se îndeplinească, de cele mai multe
ori, formal. în perspectivă, dacă numărul divorţurilor creşte în continuare, va
fi nevoie să se introducă o procedură de conciliere obligatorie, dar efectivă, în
faţa altor organisme sau persoane, şi nu cum exista până la modificarea
Codului din 1993.
Dacă reclamantul stăruie în cererea sa, preşedintele va fixa termen
pentru judecarea cererii, în condiţiile stabilite de art. 114 şi art. 1141 C. proc.
civ. întâmpinarea nu este obligatorie în această materie [art. 612 alin. (5)].
în situaţia în care reclamantul învederează că, deşi a făcut toate
eforturile, nu a putut afla domiciliul soţului pârât, preşedintele va dispune
citarea acestuia prin publicitate, în condiţiile art. 95 C. proc. civ. O declaraţie
făcută cu rea-credinţă atrage casarea hotărârii sau retractarea ei pe calea
contestaţiei în anulare1.
Chiar dacă citarea nu s-a făcut prin publicitate, dar procedura de
chemare s-a îndeplinit prin afişare, în cazul în care pârâtul nu se prezintă la
primul termen de judecată, art. 6161 obligă instanţa să ceară dovezi sau să
dispună cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul
indicat în cerere şi, dacă constată că nu mai domiciliază acolo, va dispune
citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de
muncă2. Practica demonstrează că este nevoie de o verificare atentă a
procedurilor de comunicare şi atunci când acestea menţionează că citaţia a
fost primită de un membru de familie şi totuşi pârâtul nu se prezintă,
deoarece nu de puţine ori citaţia este primită de soţul reclamant ori de rude
ale acestuia şi nu se înmânează pârâtului, iar procesul se desfăşoară până la
obţinerea hotărârii cu procedură completă, fără ca pârâtul să ştie că s-a
introdus cerere de divorţ. O verificare atentă evită casarea ulterioară a
hotărârii.
1 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 884/1954, în CD. 1952-
1954, voi. I, p. 325,
Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 2340/1955, în J.N. nr. 3/1957, p. 485.
12/1985, p. 65; C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 223/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 60-61; CA.
Braşov, decizia
civilă nr. 720/R/1999, în Culegere 1999, p. 82, nr. 18; CA. Bucureşti,
secfia a IV-a civilă,
3 Vezi, de exemplu, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
982/1958, în CD. 1958, p. 254.
440
Proceduri speciale
Dacă părţile au copii minori, instanţa va dispune şi citarea autorităţii

tutelare, spre a fi ascultată în legătură cu încredinţarea acestora, potrivit art.
42 C. fam.1
4.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor
Spre deosebire de dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi exercite
drepturile procedurale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1)], în
procesele de divorţ în faţa instanţelor de fond, soţii trebuie să se prezinte
personal, neputând sta în proces prin reprezentanţi. Altfel spus, ei pot fi
numai asistaţi de către avocat, nu şi reprezentaţi. Important este de reţinut
că, după modificarea din 1993, această obligativitate vizează nu numai prima
instanţă, ci şi instanţa de apel, deoarece art. 614 care o stabileşte se referă
la instanţele de fond, deci cele două care există în sistemul nostru procesual.
Această derogare se explică prin aceea că o eventuală împăcare a soţilor nu
s-ar putea media de către instanţă dacă ei nu ar fi prezenţi personal şi ar sta
în proces prin mandatari.
De la această regulă, art. 614 C. proc. civ. prevede patru excepţii când
soţul se poate înfăţişa prin mandatar: dacă unul dintre soţi execută o
pedeapsă privativă de libertate; dacă este împiedicat de o boală gravă; dacă
este pus sub interdicţie; dacă are reşedinţa în străinătate.
4.3. Şedinţa de judecată
Ea se desfăşoară după regulile obişnuite, de drept comun, dar există şi
unele derogări asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
A. Publicitatea
Ca şi în dreptul comun, art. 615 stabileşte regula potrivit căreia
cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Totuşi, acelaşi text îngăduie
instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin
aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor2.
Deşi din text nu rezultă în mod expres, oricare din părţi poate solicita
motivat acest lucru, având în vedere că art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului este mai larg, referindu-se, între altele, şi la protecţia
vieţii private a părţilor la proces. Or, convenţia fiind ratificată de România,
aplicarea ei este obligatorie. Numai aşa se asigură şi alte drepturi
constituţionale, cum ar fi cel privind viaţa privată sau dreptul la propria
imagine. Este fără îndoială că principiul publicităţii a fost înscris în cele mai
importante declaraţii şi convenţii ori în legile fundamentale pentru a evita
imixtiunile altora în activitatea judecătorilor şi a asigura, şi în acest fel,
independenţa lor, şi în nici un caz pentru a transforma procesul privat al unor
părţi în
1 A se vedea, M. Enache, Poziţia procesuală a autorităţii tutelare în
cauzele în care parti
cipă spre a fi ascultată, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 30-32.
2 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 56/1993 (M. Of. nr. 31 din
1 februarie 1994), a
respins, ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate vizând acest
text.
441
spectacol gratuit pentru cei prezenţi în sala de şedinţă1. Am insistat
asupra acestui aspect, deoarece semnale din activitatea practică
învederează că nu întotdeauna completele sunt receptive la solicitările
părţilor, fără să existe temeiuri pentru respingerea cererii lor.
Pronunţarea hotărârii se face întotdeauna în şedinţă publică [art. 615
alin. (2)].
B. Prezenţa obligatorie a reclamantului
Distinct de cerinţa ca părţile să se înfăţişeze personal în faţa instanţelor
de fond, legea pretinde prezenţa reclamantului pe tot parcursul procesului de
divorţ [art. 616 şi art. 619 alin. (2)].
Deci, prin derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea loc
chiar dacă este prezent numai pârâtul, ori chiar în lipsa ambelor părţi, dacă
cel puţin una din ele a solicitat judecata în lipsă, în materia divorţului, potrivit
art. 616 C. proc. civ., dacă la termenul de judecată, în primă instanţă
reclamantul lipseşte şi se prezintă numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută2. Această soluţie se bazează pe prezumţia legală de renunţare la
judecată şi pârâtul nu se poate opune acestei prezumţii, cerând judecata în
lipsă3. La fel, apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care
s-a respins cererea, va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă
numai pârâtul [art. 619 alin. (2)]4. în situaţia în care însă în cursul judecăţii,
indiferent de instanţă, lipsesc ambele părţi, procesul se va suspenda în
temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.5
C. Regimul probelor
Faţă de dreptul comun, există în materia divorţului două dispoziţii
derogatorii: a) potrivit art. 190 C. proc. civ., rudele şi afinii părţilor, cu
excepţia descendenţilor, pot fi martori. Soluţia legiuitorului este explicabilă,
deoarece acestea fiind
1 Vezi şi V.M. Ciobanu, voi. I, p. 154-155.
2 /. Stoenescu, notă la decizia civilă nr. 1317/1955 a Trib. reg.
Craiova, în L.P. nr. 6/1955,
p. 662; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 360/1993, în
Culegere 1993-1997,
p. 197, nr. 25. Excepţia vizând neconstituţionalitatea acestei dispoziţii a
fost respinsă prin
Decizia Curţii Constituţionale nr. 115/2002 (M. Of. nr. 396 din 10 iunie
2002).
Gr. Porumb, p. 365. Dacă lipsa reclamantului este justificată,
neprezentarea sa nu poate fi considerată ca o desistare care să ducă la
respingerea cererii ca nesusţinută - Trib. jud. Timiş, decizia nr. 2053/1973, în
R.R.D. nr. 8/1974, p. 65 şi nr. 317/1977, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 53; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 3/1989, în R.R.D. nr. 9-12/1989 şi nr.
1372/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 64; CA. Braşov, decizia civilă nr.
716/1995, în Culegere 1994-1998, p. 121, nr. 46; Trib. Bucureşti, secţia a IV-a
civilă, decizia nr. 1293/1993, în Culegere 1993-1997, p. 198, nr. 26.
Precizarea din nota precedentă este valabilă şi în acest caz. Pe de altă
parte, este de reţinut că apelul sau recursul pârâtului va fi soluţionat chiar
dacă se înfăţişează numai reclamantul [art. 619 alin. (3) C. proc. civ.].
Culegere 1993-1997, P- 196, nr. 24; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 3178/2000, în Culegere 2000, P-511, nr. 7.

persoanele cele mai apropiate de soţi, sunt în măsură să cunoască cel
mai bine adevăratele raporturi dintre ei. Sigur că asemenea martori pot fi
părtinitori, dar judecătorii trebuie, pe parcursul audierii martorilor, să caute
prin întrebări, confruntări şi eventual audierea altor martori să stabilească
adevăratele raporturi dintre soţi, deoarece în etapa deliberării, înlăturarea
depoziţiilor unor asemenea martori trebuie temeinic motivată, mai ales că
uneori alţi martori sau alte probe nu pot fi administrate1;
b) articolul 612 alin. (6) C. proc. civ. stabileşte, ca o a doua derogare,
faptul că interogatoriul nu este admis pentru dovedirea motivelor de divorţ.
Această soluţie a fost înscrisă în cod pentru a nu permite soţilor să desfacă
căsătoria prin consimţământ mutual. In prezent, când un astfel de divorţ este
posibil, menţinerea interdicţiei are scopul de a nu se ajunge la desfacerea
căsătoriei prin consimţământ mutual în alte condiţii decât cele prevăzute de
art. 38 C. fam.2 Chemarea la interogator a unuia dintre soţi este însă posibilă
în legătură cu cererile accesorii, care se pot soluţiona în cadrul procesului de
divorţ3.
în legătură cu probele din materia divorţului, evidenţiem şi faptul că în
legătură cu una din cererile accesorii care se soluţionează chiar din oficiu de
către instanţă -încredinţarea copiilor minori - art. 42 alin. (1) C. fam. prevede
că vor fi ascultaţi părinţii, autoritatea tutelară şi minorii, dacă au împlinit
vârsta de 10 ani.
Referitor la ascultarea autorităţii tutelare, instanţa supremă a decis, cu
valoare de principiu, că prezenţa efectivă a delegatului autorităţii la dezbateri
nu este obligatorie, fiind suficient să-şi comunice părerea în scris, dar
pronunţarea hotărârii în condiţiile în care nu a fost citată autoritatea tutelară
ori dacă delegatul său nu a prezentat punctul de vedere sau fără a exista un
referat scris hotărârea este casabilă4. Nu se va casa însă cu trimitere, în
recurs, deoarece art. 312 C. proc. civ. are în vedere necitarea părţilor, or
autoritatea tutelară nu are această calitate în procesul de divorţ5. Dacă în
apel sau în recurs se invocă necitarea autorităţii tutelare, dar nu s-a luat nici
o
' Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 706/1978, în Culegere de
decizii pe anul 1978, p. 168; CA. Braşov, decizia civilă nr. 121/R/1998, în
Culegere 1994-1998, p. 74, nr. 1. Cu atât mai temeinic trebuie motivată
înlăturarea depoziţiei îngrijitoarei copilului pe motiv că ar fi părtinitoare, din
moment ce legea acceptă ca martori rudele şi afinii - vezi Trib. reg.
Dobrogea, decizia civilă nr. 34/1962, în J.N. nr. 9/1962, p. 156.
2 Uneori în doctrină (/. Leş, p. 749) această explicaţie pe care am
dat-o menţinerii inter
dicţiei este interpretată eronat în sensul că am avea dubii în legătură cu
necesitatea restricţiei
chiar şi în procedura de divorţ obişnuită.
3 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Supliment, p. 20. Uneori (/. Deleanu,
voi. II, p. 243, nota 1) se
precizează că interogatoriul poate fi folosit şi pentru combaterea
motivelor de divorţ. Chiar
dacă şi într-un proces de divorţ, pârâtul declară spontan că este de
acord cu desfacerea
căsătoriei, instanţa nu este îndreptăţită să nu mai administreze celelalte
probe, precum martorii
propuşi - CA. Braşov, decizia civilă nr. 693/1994, în Culegere 1994-1998,
p. 75, nr. 3.
pct. 2, în îndreptar
interdisciplinar, p. 306; vezi şi /. Pop, Despre ancheta socială în
procesele cu minori, în
R.R.D. nr. 6/1984, p. 17-18.
pct. 1, în îndreptar inter
disciplinar, p. 339.
443
măsură cu privire la minor, deoarece cererea de divorţ a fost respinsă,
motivul nu poate duce la admiterea căii de atac1. în cazul în care hotărârea
de respingere a cererii de divorţ ar urma să se desfiinţeze şi, ca urmare a
rejudecării, ar fi cazul să se admită cererea, ascultarea autorităţii tutelare se
va face la acea instanţă.
Ascultarea minorului în vederea încredinţării sale - şi nu ca martor în
procesul de divorţ al părinţilor săi, cum, din păcate, se spune uneori, se face,
potrivit art. 144' C. proc. civ., în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar,
faţă de împrejurările cauzei, instanţa poate proceda la ascultarea copilului
minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă2.
O. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului
După cum am arătat deja, atunci când ne-am ocupat de ordonanţa
preşedinţială, art. 6132 C. proc. civ. îngăduie să se poată lua, pe tot timpul
divorţului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la
încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru
copii şi la folosirea locuinţei3.
După cum rezultă din text, aceste măsuri pot fi luate, în temeiul art.
6132 C. proc. civ., numai în timpul procesului de divorţ, deci norma specială
pretinde declanşarea procesului, spre deosebire de dreptul comun, unde,
astfel cum am arătat, cererea de ordonanţă preşedinţială nu necesită
existenţa procesului asupra fondului. Aşa fiind, chiar în legătură cu aspectele
la care se referă în mod expres art. 6132, se pot lua măsuri vremelnice şi
înainte de sesizarea instanţei de divorţ, dar în temeiul art. 581 C. proc. civ.,
ceea ce presupune dovedirea urgenţei, deoarece ea nu mai este presupusă
ca în cazul normei speciale. în orice caz, toate măsurile luate sunt valabile
doar până la soluţionarea procesului de fond privind desfacerea căsătoriei. E.
Judecarea unor cereri accesorii
în cadrul procesului de divorţ, se solicită, de regulă, fie prin cererea de
chemare în judecată, fie prin cererea reconvenţională şi soluţionarea unor
cereri accesorii, precum4:
' Trib. jud. Ilfov, decizia civilă nr. 302/1971 cu nota de /. Militam, în
R.R.D. nr. 3/1972, p. 130-133; vezi în acelaşi sens M. Gaiţă şi M.M.
Pivniceanu, comentariu critic la decizia nr. 805/2002 a CA. Iaşi, secţia civilă,
în C.J. nr. 5/2003, p. 39-40.
Dacă minorul împlineşte 10 ani în cursul judecăţii apelului sau
recursului, ascultarea se va face în faţa acelei instanţe, însă numai dacă s-a
atacat soluţia cu privire la încredinţare -vezi pentru discuţii /. Dogaru şi A.
Ungureanu, note la decizia civilă nr. 590/1967 a Trib. reg. Bacău, în R.R.D. nr.
8/1968, p. 128; D. Rizeanu, în legătură cu ascultarea minorului în cazurile
prevăzute de Codul familiei, în R.R.D. nr. 5/1969, p. 118-122.
' Vezi, de exemplu, CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 1093/1998, în
Culegere 1998, p. 48, nr. 2.
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Supliment, p. 25-27. Aspectele de fond se
studiază la dreptul familiei, astfel că nu este cazul să intrăm în amănunte.

a) încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori şi stabilirea
contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a acestora (art. 42 C. fam.)1;
b) instanţa va lua act de învoiala soţilor în sensul ca, cel care, potrivit
art. 27 C. fam., a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, să poarte
acest nume şi după divorţ. în cazul în care soţii nu se învoiesc, iar soţul care
a luat la căsătorie numele celuilalt soţ doreşte să-l păstreze, instanţa îi poate
încuviinţa acest drept dacă există motive temeinice (art. 40 C. fam.)2;
1 Hotărârea are putere de lucru judecat relativă în legătură cu
aceste cereri şi deci se poate
solicita reîncredinţarea, respectiv majorarea ori reducerea contribuţiei la
întreţinere. Pentru
reîncredinţare, trebuie să se fi modificat semnificativ condiţiile avute în
vedere la pronunţarea
hotărârii - CA. Bucureşti, secţia a Ci-a civilă, decizia nr. 1645/2000, în
Culegere 2000,
p. 543, nr. 26. Soţul căruia nu i s-a încredinţat copilul poate solicita
instanţei să stabilească
modalităţile concrete în care să-şi realizeze dreptul părintesc de a avea
legături cu el, în
condiţiile în care părinţii nu se înţeleg. O asemenea cerere poate fi
formulată şi ulterior, fiind
de asemenea de competenţa instanţei judecătoreşti, dacă la momentul
desfacerii căsătoriei nu
era cazul să se formuleze. Şi în legătură cu această cerere, se poate apoi
solicita modificarea
modalităţilor de a avea legături personale cu minorul - CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă,
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 643/1998 şi nr.
1993-1998, p. 110-111, nr. 8 şi 9; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 880/2000, în
Jurisprudenţa
2000, p. 162, nr. 94. Asupra învoielii soţilor sau, în lipsa acesteia, a
cererii soţului care
doreşte păstrarea numelui, numai instanţa de divorţ poate lua act,
respectiv se poate pronunţa
(vezi şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5002/2003, în Dreptul nr. 2/2005,
p. 222). Cererea de a
se lua act de convenţia părţilor nu poate fi respinsă de către instanţă -
C.S.J., secţia civilă,
decizia nr. 609/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 87. O instanţă a reţinut,
se pare, că cererea
privitoare la nume trebuie rezolvată (şi a făcut acest lucru în recurs),
chiar dacă pârâta nu a
solicitat acest lucru, decât prin recurs, din moment ce în cererea de
divorţ reclamantul
solicitase el ca pârâta să-şi păstreze numele - CA. Ploieşti, decizia civilă
nr. 2886/1995, în
Culegere 1995, 1996, p. 172, nr. 63. Dacă soţii s-au învoit şi instanţa a
luat act de învoială,
soţul reclamant nu poate reveni în căile de atac, fără nici un motiv
asupra învoielii - Trib. jud.
Hunedoara, decizia civilă nr. 885/1985, în R.R.D. nr. 6/1986, p. 70. în
schimb, s-a decis că
soţul care a solicitat instanţei să-i încuviinţeze purtarea numelui, poate
reveni în căile de atac,
renunţând la cererea sa - Trib. Bucureşti, secţia a ni-a civilă, decizia nr.
nr. 7/1990, p. 62. în lipsă de învoială sau cerere, fiecare dintre foştii soţi
va purta numele ce
avea înainte de căsătorie [art. 40 alin. (3) C. fam.]. în doctrină s-a
susţinut că acţiunea soţului
de a reveni la numele avut anterior căsătoriei poate fi soluţionată şi
ulterior pronunţării divor
ţului - F. Popescu, Cu privire la admisibilitatea cererii soţului, care a
purtat în timpul căsăto
riei numele celuilalt soţ, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie,
formulată pe cale prin
cipală, ulterior pronunţării divorţului, în Dreptul nr. 1/2001, p. 74-77.
Ulterior, s-a exprimat
opinia că o astfel de acţiune nu ar fi admisibilă - L Mihu, Discuţii cu
privire la admisibilitatea
cererii soţului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, de
a reveni la numele
avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent
pronunţării divorţului, în
Dreptul nr. 6/2001, p. 32-33. Pe de altă parte, într-o opinie (/. Filipescu,
A. Filipescu, Tratat
de dreptul familiei, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 224) se precizează
că menţiunea din
hotărârea de divorţ nu este obligatorie, ci facultativă, iar în altă opinie
(G. Boroi, Drept civil.
445
c) instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la
împărţirea bunurilor comune1, să se pronunţe şi în legătură cu acest aspect,
la cererea oricăruia dintre soţi, urmându-se regulile partajului judiciar, de
care ne vom ocupa în cadrul acestui capitol:
d) la solicitarea soţului interesat, instanţa va rezolva şi cererea de
pensie de întreţinere, în condiţiile art. 41 C. fam.;
e) instanţa poate hotărî, la cererea părţilor, şi asupra beneficiului
contractului de locaţiune2.
Potrivit art. 38 alin. (4) C. fam., la soluţionarea cererilor accesorii,
referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea
locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.
Cu excepţia cererilor menţionate la lit. a) şi a dispoziţiei de revenire la
numele avut anterior încheierii căsătoriei, asupra cărora instanţa este
obligată să se pronunţe, chiar în lipsa unei cereri a părţilor, şi a celei
privitoare la nume - constatarea învoielii soţilor sau încuviinţarea pentru
motive temeinice - asupra căreia se poate pronunţa numai instanţa de divorţ,
formularea celorlalte cereri accesorii în cadrul procesului de divorţ este
facultativă pentru părţi, şi deci, ele pot cere rezolvarea acestor aspecte prin
acţiune separată.
Partea generală. Persoanele, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2001, p. 334) se
apreciază că instanţa de divorţ este obligată, dacă nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2), să dispună, chiar şi din oficiu, revenirea la
numele avut anterior încheierii căsătoriei. Apreciind că această ultimă soluţie
este cea care se desprinde din art. 40 alin. (3), chiar dacă textul nu foloseşte
sintagma „din oficiu”, rămâne problema pentru ipoteza în care instanţa nu s-
a pronunţat, fie că părţile au cerut sau nu, iar unele din mijloacele procesuale
nu mai pot fi exercitate pentru că a expirat termenul sau nu sunt îndeplinite
condiţiile de exercitare (cererea de completare, apelul, recursul, revizuirea).
Pentru o asemenea ipoteză, socotim că o acţiune ulterioară pe cale principală
trebuie considerată admisibilă. Pe de altă parte, instanţa supremă a decis că
nu este admisibilă cererea prin care soţia, în legătură cu care s-a dispus prin
hotărârea de divorţ să-şi reia numele avut anterior căsătoriei, să încerce să
revină la numele avut în timpul căsătoriei, în cadrul altei proceduri de
contencios administrativ (Decretul nr. 975/1968), deoarece ar însemna
nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii de divorţ şi o eludare a
legii, ceea ce fundamentează un abuz de drept - C.S.J., secţia comercială şi
de contencios administrativ, decizia nr. 3360/2000, în Dreptul nr. 12/2001, p.
162.
1 Instanţa de divorţ este competentă să soluţioneze cererea de partaj
a bunurilor comune, chiar dacă în masa partajabilă s-ar afla un imobil situat
în circumscripţia altei instanţe, în temeiul art. 17 C proc. civ. - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1651/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62; decizia nr.
701/1979, în CD. 1979, p. 242 şi decizia nr. 415/1982, în CD. 1982, p. 181;
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 530/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, p. 63.
în cazul în care o parte a bunurilor comune au fost împărţite printr-o
tranzacţie încheiată în timpul procesului de divorţ, ulterior este admisibil un
partaj suplimentar, pe cale judecătorească, pentru bunurile ce nu au făcut
obiectul tranzacţiei - C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5599/2001, în C.J. nr.
5/2002, p. 69.
2 Vezi pentru amănunte Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p. 259-261.

Dacă totuşi părţile au formulat asemenea cereri accesorii, ele vor fi
rezolvate în cadrul procesului de divorţ, împreună cu cererea principală. în
cazul însă în care soluţionarea cererilor ce au caracter facultativ ar duce la
întârzierea soluţionării cererii de divorţ, instanţa va putea dispune
disjungerea .
F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de
divorţ
O primă derogare de la dreptul comun se referă la condiţiile în care
reclamantul poate renunţa la judecată. Potrivit art. 618 alin. (1) C. proc. civ.,
reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor
de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte2. Este o soluţie legislativă care
doreşte să contribuie, dacă mai este posibil, la salvarea căsătoriei. Important
de reţinut este că după modificarea legislativă din 1993 textul şi-a recăpătat
înţelesul iniţial şi deci renunţarea se poate face fără consimţământul
pârâtului nu numai în faţa primei instanţe, ci şi a celei de apel, deoarece
textul se referă la instanţele de fond3. Aşa fiind, numai dacă reclamantul ar
dori să renunţe la judecată în faţa instanţei de recurs ar fi nevoie de
consimţământul soţului pârât.
Acelaşi text, în alin. (2), consacră o altă particularitate, stabilind că
acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a
procesului4, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs, iar apelul
ori recursul nu sunt timbrate conform legii5. Până la urmă suntem în
prezenţa unei „tranzacţii”, deoarece stingerea procesului este tot rezultatul
unor concesii reciproce, astfel cum, de regulă, au loc între soţi şi înainte de
sesizarea instanţei, dar de data aceasta ele se fac în vederea curmării
procesului, ceea ce are drept rezultat închiderea dosarului de divorţ. Dacă
împăcarea nu dă rezultate, reclamantul va putea porni o cerere nouă pentru
fapte petrecute
1 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Supliment, p. 27.
2 Dacă reclamantul a renunţat la cererea sa, el nu o mai poate
retracta şi deci instanţa va
trebui să ia act de renunţare şi să închidă dosarul - Trib. Suprem,
nr. 392/1967, în R.R.D. nr. 9/1967, p. 167; C. Turianu şi D. Florescu, note
la decizia
nr. 1096/1971 a Trib. Bucureşti, secţia a V-a civilă, în R.R.D. nr. 8/1972,
p. 120, respectiv
p. 122-123.
3 A se vedea şi F. Gârbaci, op. cit., în Dreptul nr. 6/1996, p. 56-58.
4 Pentru ca instanţa să ia act de împăcarea soţilor este necesară
prezenţa acestora în faţa sa,
pentru a putea fi identificaţi şi a se verifica realitatea susţinerilor privind
împăcarea - CA.
1998, p. 114, nr. 11.
Această normă cu privire la stingerea procesului prin împăcare care este
nu numai imperativă,
ci şi specială are prioritate faţă de o altă normă imperativă, astfel încât
s-a arătat, pe bună
dreptate, că soluţia împăcării are prioritate faţă de soluţia constatării
perimării. Altfel părţile, deşi
s-au împăcat şi convieţuiesc în continuare, ar trebuie să se
recăsătorească - vezi 5. Zilberstein,
notă la decizia civilă nr. 1943/1990 a Trib. reg. Oltenia, în L.P. nr.
12/1960, p. 122-124.
5 în cazul în care instanţa a declarat stinsă acţiunea de divorţ prin
împăcare, soţia pârâtă nu
mai poate reveni, în recurs, cu solicitarea de a se continua procesul,
pentru că soţul nu şi-a
respectat obligaţiile asumate anterior împăcării, dar poate porni o nouă
acţiune, în condiţiile
art. 618 alin. (3) C. proc. civ. - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia
nr. 215/1995, în
Culegere 1994-1998, p. 112, nr. 10.
Procedura divorţului AA-I

ulterior, dar are posibilitatea în acest caz să se folosească şi de faptele
vechi fart 618 alin. (3)]1.
în sfârşit, este de menţionat că înţelegeri, chiar sub forma tranzacţiei
judiciare uneori, pot interveni şi cu privire la cererile accesorii. Important este
de reţinut că în unele cazuri, cum ar fi prestarea întreţinerii2 şi încredinţarea
minorului3, stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului de a avea legături
personale cu minorul4 sau numele purtat după divorţ, învoiala nu-şi poate
produce efectele decât dacă este încuviinţată de către instanţa
judecătorească.
G. Hotărârea de divorţ şi efectele ei
Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în principiu,
după regulile dreptului comun. Totuşi este de reţinut că, potrivit art. 617 alin.
(2), hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele
părţi solicită instanţei aceasta.
Cât priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în caz de
admitere a cererii, acestea surt desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a
soţului pârât sau din vina ambilor soţi. în art. 617 alin. (1) se precizează că
această soluţie se poate pronunţa, chiar dacă numai unul din ei a făcut
cerere, dacă din dovezile care s-au administrat reiese vina amândurora5.
Rezultă deci, că sub această condiţie, soluţia desfacerii căsătoriei din vina
ambilor soţi se poate pronunţa şi atunci când pârâtul a formulat cerere
reconvenţională. în sfârşit, divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului
reclamant dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri a
rezultat culpa exclusivă a soţului reclamant, astfel că cererea principală a
fost respinsă, iar cererea reconvenţională a fost admisă.
In art. 617 alin. (3) se precizează că instanţa va dispune desfacerea
căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi, în
cazurile prevăzute de art. 38 alin. (2) C. fam. Legiuitorul se referă la cazuri,
dar art. 38 alin. (2) are în vedere numai divorţul prin consimţământul soţilor,
iar în alin. (3) al art. 38 se arată că oricare dintre soţi poate cere divorţul
atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
1 A se vedea şi Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 984/1983, în
R.R.D. nr. 4/1984, p. 63.
2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 17/1962, în
îndreptar interdisci-
plinar, p. 248. Instanţa poate să încuviinţeze chiar o învoială potrivit
căreia părintele căruia nu
i s-a încredinţat copilul să fie scutit temporar de contribuţia sa ori să
plătească o contribuţie
mai mică, dacă constată că celălalt părinte are mijloace materiale
suficiente - Plenul Tribu
nalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1073, pct. 2, în îndreptar
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1969,
modificată prin decizia de îndrumare nr. 10/1974, în îndreptar
interdisciplinar, p. 358, lit. b); CA. Piteşti, decizia civilă nr. 2414/1998, în
Culegere 1998, p. 53, nr. 7 (s-a luat act chiar de către instanţa de recurs);
CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2166/2000, în Culegere 2000, p.
517, nr. 11.
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 20/1964, în
îndreptar interdisciplinar, p. 270.
într-o speţă în care, deşi pârâtul a lipsit, s-a dovedit culpa ambilor soţi
(avea fiecare legături extraconjugale), instanţa a respins cererea cu
motivarea că reclamantei îi aparţine culpa majoră şi determinantă - Jud.
Mediaş, sentinţa civilă nr. 6388/2001 cu nota critică de B. Diamant, V.
Luncean, în P.R. nr. 2/2002, p. 143, nr. 103.

continuarea căsătoriei, or şi această situaţie ar impune soluţia din art.
617 alin. (3) . De altfel, în doctrină, trecând peste această imprecizie a
legiuitorului din 1993, aceasta este soluţia care s-a dat2 şi pe care o
împărtăşim şi noi.
Soluţia cuprinsă în art. 617 alin. (3) va avea implicaţii şi asupra
cheltuielilor de judecată, deoarece nefiind stabilită culpa vreunuia din soţi
art. 274 C. proc. civ. nu-şi poate găsi aplicare. In principiu însă, acest text îşi
găseşte aplicare şi în procesele de divorţ3, dacă cheltuielile de judecată s-au
cerut. Ele nu pot fi acordate din oficiu sau dacă cel care putea să Ie pretindă
a renunţat la ele4. Ceea ce nu se aplică în procesele de divorţ sunt
dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., deoarece recunoaşterea nu este admisă ca
mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de divorţ5.
Prin hotărârea de divorţ, instanţa se va pronunţa şi asupra aspectelor
pe care trebuie să le rezolve obligatoriu , chiar în lipsa cererii părţilor, precum
şi a cererilor accesorii formulate de către părţi.
Potrivit art. 39 alin. (1) C. fam., modificat în 1993, căsătoria se
consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul
a rămas irevocabilă. Efectele desfacerii căsătoriei prin divorţ se produc de la
această dată numai pentru viitor. Suntem deci în prezenţa unei hotărâri
constitutive. însă, în ce priveşte efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de
terţi, art. 39 alin. (2) C. fam. stabileşte că ele încetează de la data când s-a
făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie
sau la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale7.
1 S-a decis că instanţele de fond au datoria să stabilească concret
şi cu certitudine dacă
pârâta suferă de o boală care face imposibilă continuarea căsătoriei -
CA. Piteşti, decizia
civilă nr. 2375/1998, în Culegere 1998, p. 54, nr. 8.
2 l.P. Filipescu, op. cit., în Dreptul nr. 12/1993, p. 6.
3 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1966, pct.
1, în îndreptar
Trib. jud. Teleorman, decizia civilă nr. 395/1968 cu nota aprobativă C.
Oprişan şi nota critică A.N. Iorga şi T. Velea, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 133.
5 J. lonescu, notă critică la decizia civilă nr. 5365/1960 a Trib. reg.
Ploieşti, colegiul I, în
L.P. nr. 7/1961, p. 111. Dispoziţia art. 275 C. proc. civ. nu se aplică nici
în cazul cererilor
privind pensiile de întreţinere, dacă se formulează în cadrul proceselor
de divorţ, ca cereri
accesorii - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 2/1966,
în îndreptar interdis
ciplinar, p. 320-321.
6 în cazul în care instanţa a decis că este cazul ca minorul să fie
încredinţat unei alte
persoane sau unei instituţii de ocrotire, va trebui să stabilească prin
dispozitiv şi care dintre
părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-i reprezenta
sau de a-i încuviinţa
actele [art. 43 alin. (2) C. fam.].
7 S-a decis că instanţa judecătorească va comunica, din oficiu,
hotărârea irevocabilă de
divorţ serviciului de stare civilă pentru a face menţiune pe marginea
actului de căsătorie -
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrum, nr. 10/1974, în îndreptar
interdisciplinar, pct. 6,
p. 359. Pentru o ipoteză în care menţiunea a fost făcută pe baza unei
hotărâri definitive, care a
fost anulată pe cale de acţiune, vezi M. Cotea, F. Cotea, Anularea
menţiunii privind desfa
cerea căsătoriei, în Dreptul nr. 8/2000, p. 38-40.
449
H. Căile de atac
Şi în legătură cu exercitarea căilor de atac există anumite
particularităţi. Ne-am referit deja la respingerea apelului şi recursului
reclamantului ca nesusţinute, precum şi la posibilitatea soluţionării apelului
ori recursului introdus de pârât, dacă se prezintă numai reclamantul [art. 619
alin. (2) şi (3)J. O altă derogare vizează termenul de exercitare al celor două
căi de atac, care, spre deosebire de dreptul comun, este de 30 de zile de la
comunicarea hotărârii1. Cum textul nu face nici o distincţie, iar hotărârea are
caracter unitar, s-a decis că hotărârea de divorţ este supusă acestui termen
de recurs special, chiar dacă prin intermediul recursului se atacă numai
soluţia dată unei cereri accesorii2. în mod corespunzător, aceeaşi trebuie să
fie soluţia şi în cazul apelului.
în privinţa căilor extraordinare de atac, art. 619 alin. (5) C. proc. civ.
instituie o singură derogare, la care ne-am referit deja, şi anume prevede că
hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii3. După cum am
arătat, atunci când ne-am ocupat de obiectul revizuirii, suntem şi noi de
acord că această dispoziţie vizează numai capătul principal de cerere, astfel
că revizuirea este totuşi admisibilă dacă se atacă soluţia dată capetelor
accesorii.
§5. Divorţul prin consimţământul soţilor
Astfel cum am arătat, prin Legea nr. 59/1993 s-a modificat art. 38 C.
fam. Şi, în alin. (2), s-a stabilit că divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza
acordurilor ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) până la
data cererii de divorţ a trecut cel puţin cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei, şi b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
în mod corespunzător, au fost modificate, prin aceeaşi lege, şi unele
texte din Codul de procedură civilă, introducându-se unele prevederi
derogatorii, chiar de la regulile speciale ce reglementează procedura
divorţului obişnuit.
Astfel, potrivit art. 613', în acest caz cererea va fi semnată de ambii
soţi şi, tot împreună, aceştia trebuie să se prezinte în vederea sesizării
instanţei competente la preşedinte, care va verifica existenţa
consimţământului4. Prin cererea de divorţ,
în reglementarea anterioară anului 1993 se prevedea în art. 619 alin.

(1) că părţile nu pot renunţa la termenul de recurs.
2
A se vedea Trib. Bucureşti, secţia a V-a civilă cu nota critică S. Vârtosu
şi nota aprobativă D. Horescu, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 137; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 2483/1979, în CD. 1979, p. 274, decizia nr.
1610/1982, în R.R.D. nr. 10/1983, p. 68 şi decizia nr. 1599/1987, în R.R.D. nr.
4/1988, p. 76; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 450/1991, nepublicată.
Soluţia se impune indiferent de rezolvarea dată cererii de divorţ, deci
admitere, respingere pe fond sau respingere ca nesusţinută - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1471/1972, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 159.
Dacă soţii nu au semnat împreună cererea de divorţ şi nu şi-au
exprimat consimţământul în faţa preşedintelui la depunerea cererii, căsătoria
nu poate fi desfăcută în condiţiile art. 613 , chiar dacă pârâtul se declară de
acord cu admiterea cererii de divorţ - vezi CA. Ploieşti, decizia civilă nr.
2942/2000 cu nota M.L. Belu Magdo, în C.J. nr. 8/2002, p. 37.
30.

atunci când este cazul, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit
să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.
în cazul în care preşedintele constată existenţa consimţământului, va
fixa termen în şedinţă publică, după un interval de două luni. Deşi legea nu
denumeşte acest interval ca termen de gândire, rolul lui nu poate fi altul
decât acela de a mai da soţilor posibilitatea să reflecteze la desfacerea
căsătoriei. La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în
desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la
judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Desfacerea căsătoriei se va dispune fără a se pronunţa divorţul din vina
unuia sau a ambilor soţi şi, desigur, nu va fi motivată în ce priveşte acest
capăt de cerere [art. 6131 alin. (2) şi art. 617 alin. (3)]. în ceea ce priveşte
divorţul, hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă [art. 619
alin. (4)], astfel că nu poate fi atacată nici pe calea apelului şi nici a
recursului1. Teoretic ar putea fi exercitată contestaţia în anulare, dacă ar fi
îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru această cale de atac.
Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl
vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, art. 613
alin. (3) prevede că instanţa va putea dispune, atunci când consideră
necesar, administrarea probelor prevăzute de lege. Formula este oarecum
ciudată, lăsând la aprecierea instanţei dacă să administreze sau nu probe.
Desigur că dacă soţii au convenit, nu mai sunt necesare probe şi instanţa va
lua act de înţelegerea lor, dar dacă există totuşi neînţelegeri a înţeles
legiuitorul de la 1993 că instanţa poate soluţiona aceste neînţelegeri şi prin
simplă apreciere, fără a se administra probe? Ni se pare că nu şi numai
redactarea este defectuoasă2. Din art. 619 alin. (4), rezultă că în ce priveşte
soluţiile date cererilor accesorii, hotărârea ar putea fi atacată atât cu apel,
cât şi cu recurs. Nu rezultă care ar fi termenul de exercitare, dar probabil că
mergându-se pe interpretarea pe care am arătat-o, fiind vorba de o hotărâre
de divorţ, se va decide că termenul este de 30 zile de la comunicare. Numai
că pentru capătul principal neputându-se exercita nici o cale de atac, potrivit
art. 266 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea nu trebuie să se comunice. Dacă însă
prin ea au fost soluţionate şi cereri accesorii, dar nu prin acordul soţilor şi
deci soluţiile ar putea fi atacate prin căile ordinare de atac, considerăm că
hotărârea trebuie comunicată. Termenul de exercitare a apelului şi a
recursului ar trebui însă să fie cel de drept comun.
1 Uneori se apreciază că împotriva hotărârii s-ar putea exercita
acţiunea în anulare dacă se
invocă lipsa de capacitate legală sau lipsa consimţământului valabil - V.
Scherer, Este admi
sibilă o acţiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorţ pronunţate
„pe baza acordului
ambilor soţi”, în Dreptul nr. 10/2000, p. 87-88. Având în vedere că un
astfel de divorţ este
calificat ca un contract judiciar legal soluţia nu este de neconceput. Vezi
totuşi, în sensul că
acţiunea în anulare nu ar fi admisibilă, /. Deleanu, voi. II, p. 239, nota 2.
2 Vezi, pentru aceeaşi interpretare, I.P. Filipescu, op. cit., în Dreptul
nr. 12/1993, p. 9.
Autorul mai precizează, pe bună dreptate, că soţii vor putea să-şi
împartă şi bunurile comune,
fie prin convenţie de care va lua act instanţa, fie prin hotărâre, pe bază
de probe.
Partajul judiciar AC J
Secţiunea a IV-a. Partajul judiciar
§1. Sediul materiei. Cazurile în care partajul judiciar este obligatoriu şi
căile procesuale de realizare
Partajul judiciar este reglementat ca o procedură specială în art. 673'-
673l4 C. proc. civ., dar vor trebui de asemenea avute în vedere dispoziţiile
cuprinse în Codul civil (art. 728-799) şi în Codul familiei (art. 33 şi 36). După
abrogarea Decretului nr. 841/1964 prin Legea nr. 1/1992 aceste dispoziţii se
aplică şi în cazul în care statul se află în indiviziune cu persoane fizice sau
alte persoane juridice.
Partajul judiciar se realizează după normele la care ne-am referit
indiferent dacă este vorba de o proprietate comună în indiviziune (care are
ca obiect o universalitate de bunuri), de o coproprietate (care are ca obiect
un bun individual) sau de o proprietate comună în devălmăşie (care are ca
obiect bunurile comune ale soţilor). Este o soluţie ce rezultă din art. 673 C.
proc. civ., care se referă la judecarea oricărei cereri de împărţeală privind
bunuri asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună.2 Aceasta,
desigur, în măsura în care legea nu stabileşte în mod expres o altă
procedură.
In principiu, cei interesaţi pot recurge la un partaj voluntar,3 prin bună
învoială şi numai în măsura în care nu se înţeleg se vor adresa instanţei
judecătoreşti.4 Există şi
1 Aceste dispoziţii au fost introduse în cod prin O.U.G. nr. 138/2000,
care a abrogat dispoziţiile Decretului-lege nr. 603/1943 privind simplificarea
procedurii împărţelilor judiciare. Cu privire la vechea reglementare vezi V.M.
Ciobanu, voi. II, p. 543-573.
Pentru sintetizarea aspectelor noi din actuala reglementare, vezi V.M.
Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, (II), în revista Dreptul
nr. 2/2001, p. 30-31.
Partajul se poate face prin învoiala părţilor, fie că e vorba de un partaj
succesoral (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1238/1989, în Dreptul nr.
3/1990, p. 68), fie de un partaj al bunurilor comune ca efect al desfacerii
căsătoriei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 419/1989, în R.R.D. nr. 9-
12/1989, p. 127; M. Chelaru, Gh. Chelaru, Aspecte procesuale privind
convenţia părţilor în partajul bunurilor comune, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 40-
45). Dacă legea nu pretinde formă autentică, învoiala se poate face chiar şi
verbal, proba fiind supusă prevederilor art. 1191 C. civ. (Trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr. 884/1992, în Dreptul nr. 11/1992, p. 84-85). Partajul prin
bună învoială se poate face şi în faţa instanţei, iar în toate cazurile se poate
cere anularea pentru vicierea consimţământului (C.S.J., secţia civilă, decizia
nr. 1173/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 109-110; în privinţa termenului, a se
vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 687/1988, în R.R.D. nr. 2/1981,
p. 72-73). în orice caz, dacă a avut loc un partaj voluntar nu mai este
admisibil un partaj judiciar - CA. Galaţi, decizia civilă nr. 1052/R/1994, Sinteza
1994, p. 81.
In cazul partajului succesoral este posibil ca instanţa să fie sesizată,
chiar pe calea unei acţiuni în constatare, numai cu aspectele asupra cărora
moştenitorii nu se înţeleg, iar după rezolvarea acestora să se întoarcă la
notarul public pentru finalizarea împărţelii - Trib. Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 1804/1960, în Culegere de decizii 1960, p. 355 şi decizia nr.
472/1964, în Culegere de decizii 1964, p. 127; A. Ruffu, Notă critică la decizia
civilă nr. 2989/1967 a Trib. reg. Oltenia, în R.R.D. nr. 9/1968, p. 159.

alte situaţii în care partajul judiciar este obligatoriu: dacă vreunul din
titularii dreptului de proprietate comună lipseşte; dacă printre proprietari se
găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru un
partaj voluntar; în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul
căsătoriei, la cererea unuia din soţi [art- 36 alin. (2) C. fam.]1 ori a
creditorului unuia din soţi [art. 33 alin. (2) C. fam.].
Partajul judiciar se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale

accesorie (de ex. în procesul de divorţ) sau incidentală (în cadrul contestaţiei
la executare).
§2. Sesizarea instanţei 2.1. Instanţa competentă
Din punct de vedere material, competenţa aparţine judecătoriei. Deşi
în stabilirea competenţei materiale funcţionează criteriul valorii, codul
exceptează în prezent cererile de împărţeală judiciară de la aplicarea acestui
criteriu [art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea dată prin
Legea nr. 219/2005].
In ce priveşte competenţa teritorială, trebuie distins după cum este
vorba de un partaj succesoral, partaj de bunuri comune ori partajul bunurilor
dobândite prin coachiziţie, coposesie etc.
Competenţa este stabilită pentru primul caz în favoarea instanţei de la
ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.), chiar dacă în masa
succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe.2
1 Această împărţeală se poate face numai dacă există motive
temeinice. Nu există punct de
vedere unitar cu privire la soarta cererii de împărţeală introdusă în
timpul căsătoriei, dacă ea
nu a fost rezolvată până la sesizarea instanţei de divorţ. Există autori
(T.R. Popescu, Dreptul
familiei. Tratat, voi. I, E.D.P., Bucureşti, 1965, p. 213; I.P. Filipescu,
Tratat de dreptul fami
liei, Ed. AH, Bucureşti, 1993, p. 166) care consideră că cererea
întemeiată pe art. 36 alin. (2)
C. fam. poate fi introdusă numai până la intentarea cererii de divorţ,
după această dată împăr
ţirea urmând să se facă în temeiul art. 36 alin. (1) C. fam., în timp ce alţi
autori (/. Albu,
Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1975, p. 166, Al. Bacaci, V.C.
Dumitrache, C. Hageanu,
Dreptul familiei, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 139-140) apreciază pe
bună dreptate că
introducerea ei este posibilă şi pe parcursul procesului de divorţ,
căsătoria fiind în fiinţă. Pe
de altă parte, în practica judiciară s-a decis (în mod nejustificat ni se
pare) că o asemenea
cerere se suspendă până la soluţionarea divorţului, după care împărţirea
se va face în
condiţiile art. 36 alin. (1) dacă s-a desfăcut căsătoria şi în condiţiile art.
36 alin. (2) dacă
cererea de divorţ a fost respinsă - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
918/1977, în R.R.D.
nr. 1/1978, p. 68; Trib. jud. Tulcea, decizia civilă nr. 344/1977, în R.R.D.
nr. 8/1978, p. 59. în
sensul că nu este cazul să se suspende judecata cererii întemeiate pe
art. 36 alin. (2), instanţa
fiind datoare să o rezolve în raport de existenţa sau inexistenţa
motivelor temeinice, vezi Trib.
jud. Suceava, decizia civilă nr. 929/1970, în R.R.D. nr. 7/1971, p. 150;
Gh. Nicolau, Notă
critică la decizia civilă nr. 38/1967 a Trib. reg. Bacău, în R.R.D. nr.
3/1968, p. 121.
2 împrejurarea că în cadrul procesului de partaj se pune în discuţie
faptul că unul din moş
tenitori şi-a însuşit bunuri succesorale nu atrage modificarea naturii
juridice a litigiului,
deoarece în principal ceea ce urmează să se hotărască este întinderea
masei succesorale şi
Partajul judiciar 453

în al doilea caz, soluţia diferă după calea procesuală aleasă de
reclamant. Dacă partajul se cere în timpul căsătoriei ori după desfacerea
acesteia, pe cale principală, competenţa teritorială se stabileşte după regulile
de drept comun: instanţa de la domiciliul pârâtului, dacă masa partajabilă
cuprinde numai bunuri mobile, iar dacă printre bunuri există şi un imobil,
competenţa aparţine instanţei în raza căreia se află imobilul. în situaţia în
care partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentală competenţa se
stabileşte, potrivit art. 17 C. proc. civ. în favoarea instanţei care soluţionează
cererea principală, chiar dacă în masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un
imobil situat în circumscripţia altei instanţe.
în sfârşit, în celelalte cazuri competenţa se stabileşte potrivit art. 5 sau
art. 13 C. proc. civ., în raport cu împrejurarea dacă printre bunurile supuse
împărţelii sunt sau nu bunuri imobile.
2.2. Părţile în partaj
în materie succesorală, art. 728 C. civ., după ce stabileşte că nimeni
nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, prevede că un coerede poate
oricând cere împărţeala succesiunii.' Deci, legitimarea procesuală activă
aparţine oricăruia dintre titularii dreptului de proprietate comună.2 Cel care
ia iniţiativa declanşării procedurii
drepturile părţilor în succesiune, regularizarea pretenţiilor dintre părti pe
baza cotelor atribuite fiind o consecinţă a modului de rezolvare a partajului
succesoral. într-o atare situaţie nu se poate deci considera că obiectul
litigiului I-ar constitui o acţiune în pretenţii, chiar dacă reclamantul solicită
contravaloarea bunurilor ce se pretinde a fi fost însuşite şi, în consecinţă,
dacă obiectul litigiului îl constituie împărţirea bunurilor succesorale,
competenţa aparţine instanţei stabilită de art. 14 - Trib. Suprem, colegiul
civil, decizia nr. 1393/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 171.
' în temeiul acestui text, s-a decis că în materie de partaj autoritatea
de lucru judecat aparţine doar actelor de jurisdicţie în care partajul a fost
săvârşit, nu şi unei hotărâri judecătoreşti prin care cererea de partaj, vizând
acelaşi bun, a fost respinsă - CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 1019/2002, în
P.R. nr. 5/2003, p. 97-100.
2 S-a apreciat că poate solicita partajul şi cel care dobândeşte cota-
parte dintr-un bun determinat printr-un act încheiat cu defunctul (în speţă
autoturism) - vezi M. Georgescu, Al. Oproiu, Notă critică la decizia nr.
1279/1992 a Trib. jud. Olt, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 101-105. De
asemenea, cesionarii de drepturi succesorale care se subrogă în drepturile
coindivizarilor cedenţi - D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996, p. 297. Titularul unui drept de proprietate dobândit prin
succesiune poate cere împărţeala bunului imobil chiar dacă dreptul său nu a
fost înscris în cartea funciară, partajul constituind doar modalitatea de
trecere de la dreptul de proprietate pe cote-părţi a indiviza-rilor, la dreptul de
proprietate determinat al fiecărui coindivizar - Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 69/1975, în CD. 1975, p. 132 şi decizia nr. 2491/1985, în CD. 1985,
p. 101; G. Kovacs, Notă critică la decizia civilă nr. 1083/1969 a Trib. jud.
Sibiu, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 144-147. Nu au însă calitate activă cei care au
renunţat la succesiune - Jud. Strehaia, sentinţa civilă din 27 decembrie 1993,
dosar nr. 1740/1993, cu Nota critică de A. Sitaru şi Nota aprobativă de C.
Turianu, în Dreptul nr. 12/1994, p. 52-54. Contestaţiile cu privire la calitatea
de moştenitor trebuie examinate înainte de a intra în fondul cererii de partaj.
454
Proceduri speciale
judiciare şi care are poziţia de reclamant1 va trebui să cheme în
judecată pe toţi ceilalţi coindivizari sau coproprietari (care vor avea calitatea
de pârâţi2), deoarece altfel, potrivit art. 797 C. civ., împărţeala este nulă.3
în afară de copărtaşi şi desigur succesorii lor în drepturi,4 partajul
poate fi cerut şi de creditorii personali ai acestora sau de creditorii
succesiunii, precum şi de procuror în ipotezele stabilite de art. 45 alin. (1) C.
proc. civ.
Să mai precizăm că şi în procesul de partaj pot interveni terţe
persoane, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea uneia din părţile iniţiale.
' în practică s-a decis că dacă părţile declară că nu mai solicită
partajul, deoarece s-au înţeles să stăpânească, în continuare, bunurile
succesorale în indiviziune, cererea urmează să fie respinsă ca fiind rămasă
fără obiect, dar în doctrină se apreciază, pe drept cuvânt, că într-o asemenea
ipoteză instanţa trebuie să pronunţe o încheiere - nesusceptibilă de apel -
prin care să se ia act de renunţarea reclamantului la judecată) în temeiul art.
246 C. proc. civ. - vezi
C. Săracu, Notă critică la sentinţa civilă nr. 2329/1982 a Jud. Vălenii
de Munte, în R.R.D.
nr. 1/1984, p. 38-39.
2 Procesul de partaj se caracterizează prin aceea că dă naştere la o
judecată dublă (iudicium
duplex), pârâtul fiind şi el considerat ca reclamant, deoarece poate
obţine „condamnarea”
reclamantului iniţial, chiar fără să fi făcut o cerere în contra lui. Practic,
fiecare parte este în
acelaşi timp şi reclamant şi pârât. Această particularitate are efect şi pe
planul cheltuielilor de
judecată, care, în principiu, vor fi compensate - Trib. Bucureşti, secţia
civilă, decizia
nr. 440/1990, în Culegere 1990, p. 130. Cu toate acestea, s-a decis că
pârâtul din partaj nu
poate ataca cu apel sau recurs hotărârea prin care s-a respins cererea
deoarece nu are interes -
Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 954/1979, în R.R.D. nr. 5/1980, p. 60.
3 Trib. reg. Galaţi, decizia civilă nr. 446/1956, în L.P. nr. 10/1956, p.
124; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 673/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 66. Vezi,
pentru unele rezerve,
D. Chirică, op. cit., p. 333-334. Nulitatea poate fi invocată numai
prin intermediul căilor de
atac, nu a acţiunii în anulare şi în orice caz instanţa nu poate respinge
cererea de partaj a
moştenitorului omis, căruia nu-i este opozabilă şi care nu poate exercita
nici căile de atac -
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2508/1988, în R.R.D. nr. 8/1989, p.
71. Dacă însă
comoştenitorul a figurat în proces, însă a fost omis numai în minută şi
dispozitivul hotărârii el
poate exercita căile de atac împotriva hotărârii - P. Perju, loc. cit., în
Dreptul nr. 4/1993,
p. 61. în cazul în care unul dintre comoştenitori este dispărut, instanţa
are îndatorirea să
sesizeze autoritatea tutelară în vederea numirii unui curator şi apoi să se
continue procesul în
contradictoriu cu acesta, atribuind celui dispărut partea ce i se cuvine.
Deci, declararea jude
cătorească a morţii comoştenitorului dispărut nu este o condiţie
prealabilă ieşirii din indivi
ziune - Trib. Suprem, decizia nr. 1163/1970, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 143-
144. Dacă în
procesul de partaj sunt prezenţi toţi coindivizarii, instanţa nu poate să
procedeze la ieşirea din
indiviziune numai faţă de unii din ei, iar pe ceilalţi să-i lase mai departe
în indiviziune - Trib.
jud. Satu Mare, decizia civilă nr. 521/1980, în R.R.D. nr. 5/1981, p. 65-66.
4 Dacă este vorba de o cerere de partaj a bunurilor comune în
timpul căsătoriei, introdusă
pentru motive temeinice, în cazul decesului unuia din soţi, judecata nu
continuă între soţul
supravieţuitor şi alţi moştenitori ai soţului decedat, ci dosarul se închide
(în practică s-a decis
că cererea se respinge ca fiind lipsită de obiect), urmând ca drepturile
moştenitorilor să fie
valorificate în cadrul procedurii succesorale - vezi I.P. Filipescu, op. cit.,
p. 168; Trib.
Suprem secţia civilă, decizia nr. 294/1973, în CD. 1973, p. 251.

2.3. Cererea de chemare în judecată
Potrivit art. 673 , indiferent de izvorul proprietăţii comune, reclamantul
este obligat să arate în cererea de chemare în judecată persoanele între care
urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala
(moştenirea legală sau testamentară, coachiziţia, desfacerea căsătoriei,
motivele temeinice pentru împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei
etc), toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se
află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează. Deoarece acest
text prevede numai unele menţiuni specifice cererilor de partaj, dispoziţiile
sale se completează în mod corespunzător cu cele ale art. 112 C. proc. civ.,
în care sunt arătate elementele pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de
Completarea masei bunurilor se poate face şi la cererea pârâtului.
Astfel, în legătură cu partajul succesoral s-a decis că pentru a se asigura
respectarea principiului egalităţii între moştenitori şi a se evita alte procese,
instanţa va trebui să dea curs cererilor făcute de pârâţi pe orice cale,
privitoare la obligaţiile şi drepturile succesorilor, printre care şi cererile de
aducere la masa de împărţit şi a altor bunuri rămase de la defunct, a fructelor
acestora, a datoriilor şi sarcinilor succesiunii care trebuie plătite de coerezi în
proporţie cu partea ereditară a fiecăruia, raportul donaţiilor, reduc-ţiunea
legatelor şi donaţiilor făcute cu încălcarea rezervei succesorale. Asemenea
pretenţii, fie că sunt formulate pe calea unui cereri reconvenţionale, fie pe
calea unei cereri separate ce a fost conexată cu cererea de partaj, deoarece
vin să întregească această din urmă cerere, trebuie soluţionate prin aceeaşi
hotărâre şi deci nu este posibilă disjungerea lor.1 S-a decis chiar că instanţa
este obligată să includă în masa partajabilă şi bunurile indicate de părţi, în
faţa instanţei, fără să fie necesară în mod obligatoriu, modificarea cererii
principale sau formularea unei cereri reconvenţionale.2
Fie prin cererea de partaj, fie separat se poate cere şi luarea măsurii
asigurătorii a sechestrului judiciar, dar simpla existenţă a procesului de partaj
nu justifică prin ea însăşi înfiinţarea sechestrului, ci trebuie dovedit că
măsura este utilă pentru părţi şi
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1997/1991, Probleme de drept
1990-1992, p. 151; Trib.
jud. Maramureş, decizia civilă nr. 686/1977, în R.R.D. nr. 6/1979, p. 46;
Trib. jud.
Hunedoara, decizia civilă nr. 1054/1978, în R.R.D. nr. 2/1979, p. 61.
Dacă unele bunuri au
fost totuşi omise, este admisibil un partaj suplimentar (Trib. Suprem,
nr. 785/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 71), iar mai recent s-a susţinut
chiar că omisiunea
cuprinderii la partaj a unor bunuri poate fi invocată pentru prima oară în
apel (P. Perju,
Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele
Suceava şi Botoşani în
domeniul dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr. 6/1996, p. 79, nr.
7).
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2727/1988, în R.R.D. nr. 9-
12/1989, p. 134
[instanţa îşi motivează soluţia pe dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc.
civ., care pretind jude
cătorilor să se pronunţe asupra ceea ce formează obiectul pricinii]. în
sensul că instanţa
trebuie să procedeze în acest fel, înlăturând dacă este nevoie şi
insuficienţele de redactare ale
cererii părţilor, vezi CA. Braşov, decizia civilă nr. 423/R/1994, în Culegere
1995, p. 17.

este menită sâ înlesnească efectuarea actelor de conservare sau
administrare privind bunurile asupra cărora se cere înfiinţarea lui.1
Cererea de partaj poate fi introdusă oricând, deoarece este
imprescriptibilă extinctiv şi împotriva ei se pot opune numai existenţa unui
partaj voluntar şi prescripţia achizitivă, dacă posesia întruneşte condiţiile
prevăzute de lege (art. 728-729 C. civ.). Trebuie însă observat că unele cereri
care se valorifică în cadrul procesului de partaj sunt supuse prescripţiei
extinctive şi instanţa este obligată ca din oficiu să verifice acest lucru. Astfel
sunt, de exemplu, cererea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cererea
pentru lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului între
moştenitori, cererea de raport a donaţiilor.
§3. împărţeala prin bună învoială în cadrul procesului de partaj
Dacă instanţa a fost sesizată cu o cerere de partaj, fie pentru că nu s-a
reuşit un partaj voluntar, fie pentru că este obligatorie calea judiciară, art.
6734 prevede totuşi în alin. (1) că în tot cursul procesului instanţa va stărui
ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială.
Potrivit art. 6734 alin. (2), dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire
la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. împărţeala se
poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau
persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
în cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor
bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre
parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri [art. 6734 alin. (3)].
Hotărârea privind învoiala părţilor se va pronunţa ţinând seama şi de
dispoziţiile art. 271-273, care sunt aplicabile.
Raportând aceste prevederi la dispoziţiile art. 6731, la care ne-am
referit deja şi potrivit cărora procedura din cod se aplică la judecarea oricărei
cereri de împărţeală privind bunuri asupra cărora părţile au un drept de
proprietate comună, rezultă că împărţeala prin bună învoială în cadrul
procesului de partaj este posibilă şi în cazul împărţirii bunurilor comune ale
soţilor în timpul căsătoriei deoarece instanţa se va pronunţa printr-o hotărâre
judecătorească şi deci este îndeplinită cerinţa stabilită de art. 36 alin. (2) C.
fam. numai că, în această ipoteză, potrivit aceluiaşi text din Codul familiei,
instanţa este datoare să verifice dacă există motive temeinice pentru această
împărţeală, astfel încât, prin învoiala lor, părţile să nu eludeze această
cerinţă indispensabilă pentru admiterea cererii de partaj.
§4. Procedura partajului
în vechea reglementare, procesul de partaj parcurgea, de regulă, două
etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis. Deşi din art. 4 alin. (2) al
Legii nr. 603/1943
10/1971, p. 171.
457
Partajul judiciar
se părea că este obligatorie parcurgerea ambelor etape, deoarece textul
prevedea că „instanţa va admite cererea în principiu (...)”, pe bună dreptate
în doctrină şi în jurisprudenţă s-a cristalizat punctul de vedere potrivit căruia
etapa prealabilă a admiterii în principiu nu era necesară în cauzele mai
simple, când instanţa avea la dosar elemente probatorii suficiente pe baza
cărora să treacă direct la soluţionarea pricinii în fond, prin hotărârea finală.
în prezent, reglementarea nu mai vorbeşte expres de admiterea în
principiu, dar practic soluţia este aceeaşi cu cea consacrată în doctrina şi
jurisprudenţă mai veche, în sensul că pronunţarea unei încheieri (pe care
legea nu o numeşte de admitere în principiu, dar în doctrina recentă1 este
tot astfel individualizată) nu este obligatorie.
în situaţia în care instanţa are suficiente elemente pentru formarea
loturilor va pronunţa, după dezbateri, direct hotărârea de partaj. Această
soluţie rezultă din art. 6735 care dispune că dacă părţile nu se învoiesc,
instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietari
(coindivizari sau devălmaşi), cota-parte ce se cuvine fiecăruia2 şi creanţele
născute din starea de proprietate comună pe care titularii le au unii faţă de
alţii. Textul precizează că în situaţia în care se împarte o moştenire, instanţa
va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoş-
tenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii. De asemenea, în
cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre
soţi, instanţa va trebui să stabilească, astfel cum am mai arătat, existenţa
motivelor temeinice. Pe baza acestor elemente, instanţa va proceda la
formarea loturilor şi la atribuirea lor.
Dimpotrivă, art. 6736 stabileşte că dacă pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care
instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
elementele arătate la art. 6735 alin. (1) şi la care ne-am referit mai sus,
întocmind în mod corespunzător minuta prevăzută de art. 258. Prin aceeaşi
încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea
loturilor. Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere
la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în
natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce urmează a fi atribuite.3
1 A se vedea: V.M. Ciobanii, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 33; /.
Deleanu, voi. II,
p. 249.
2 în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor va trebui stabilită
mai întâi, dacă nu
există acord între ei, contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor
comune, iar apoi, în funcţie
de aceasta, se vor determina cotele-părţi.
3 Expertul este dator să citeze părţile în condiţiile art. 208 C. proc.
civ. Pe de altă parte, s-a
decis că dacă se ordonă expertiza din oficiu, ca fiind indispensabilă
pentru soluţionarea par
tajului şi toate părţile refuză să avanseze onorariul pentru plata
expertului, atunci cererea de
partaj urmează să fie respinsă - Trib. reg. Suceava, decizia civilă nr.
3357/1959, în revista
L.P. nr. 6/1961, p. 112; Trib. jud. Ilfov, decizia civilă nr. 648/1970 cu Note
de /. Militam şi
1. Stoenescu, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 130; Trib. Maramureş, decizia civilă
nr. 256/1986, în
R.R.D. nr. 12/986, p. 69. Mai recent s-a propus să se facă aplicarea art.
1551 C. proc. civ. -
vezi, pentru amănunte, G. Boroi, voi. I, p. 402. în cazul în care pârâţii
solicită expertiză, iar ea
este hotărâtoare, instanţa nu o poate respinge pentru că nu a fost
solicitată în termen - CA.
Braşov, decizia civilă nr. 840/R/1994, în Culegere 1994-1998, p. 49.

Cum această încheiere se dă după administrare de probe şi dezbateri
contradictorii ea trebuie motivată [art. 268 alin. (4)]. Soluţia din dispozitivul
încheierii trebuie să corespundă minutei, care în prezent, potrivit art. 6736
alin. (1), este obligatorie. De asemenea, încheierea trebuie semnată de
judecător(i) şi de către grefier. Iar dacă încheierea nu se pronunţă la
termenul când a avut loc .judecata”, este necesar să existe încheierea de
dezbateri, deoarece altfel nu se poate verifica legalitatea şi temeinicia
încheierii de admitere în principiu.
Ea are caracter interlocutoriu şi deci leagă instanţa, aceasta
nemaiputând reveni, în principiu, asupra ceea ce s-a stabilit prin încheiere.1
Această împrejurare nu împiedică însă instanţa să completeze
încheierea de admitere în principiu, printr-o încheiere suplimentară, dacă, de
exemplu, datorită conexării unei cereri reconvenţionale sau unei intervenţii
principale apare necesitatea includerii şi altor bunuri în masa partajabilă.
Soluţia aceasta oferită de doctrină şi jurisprudenţă sub reglementarea
anterioară este prevăzută în prezent în mod şi mai explicit de către art. 6737,
care stabileşte că în cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de
art. 6736 alin. (1), dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală, se
constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care
trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la acele
bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă
încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. în
aceleaşi condiţii instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor,
să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
încheierile prevăzute la art. 6736 alin. (1) şi art. 6737 pot fi atacate cu
apel sau, după caz, cu recurs o dată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea dată asupra fondului procesului (art. 6738). Prin Legea
nr. 219/2005 s-a renunţat la soluţia prevăzută iniţial de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, care stabilea că dacă apelul priveşte
stabilirea calităţii de coproprietar, cota-parte cuvenită fiecăruia ori masa
bunurilor supuse împărţelii încheierea poate fi atacată înainte de pronunţarea
hotărârii pe fond, iar dacă nu se făcuse acest lucru încheierile nu mai erau
supuse apelului în privinţa aspectelor menţionate. Chiar dacă soluţia din
ordonanţă era de natură să ducă la întârzierea judecăţii, era de preferat să se
aducă îmbunătăţiri textului, astfel cum am sugerat în ediţia precedentă a
cursului, şi nu să se adopte soluţia actuală, care nu este de natură să înlăture
riscul prelungirii judecăţii în condiţiile în care se admite apelul ori recursul şi
se va anula încheierea, deoarece vor trebui repuse în discuţie aspectele care
se stabilesc prin aceasta.2
' Instanţa supremă a precizat că o astfel de încheiere are putere de
lucru judecat şi nu se poate reveni asupra a ceea ce s-a hotărât nici în cadrul
altui proces - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1517/1957, în L.P. nr.
4/1958, p. 80-81.
2 în sensul că soluţia din O.U.G. nr. 138/2000, în pofida faptului că
putea să ducă la creşterea duratei de soluţionare a proceselor, era de natură
să asigure calitatea actului de justiţie, vezi V. Mitea, op. cit., în C.J. nr.
1/2005, p. 166.

In sfârşit, faţă de conţinutul acestor încheieri, apreciem că sunt
incidente şi dispoziţiile art. 281-281 C. proc. civ. privind îndreptarea,
lămurirea şi completarea hotărârii, care se vor aplica în mod corespunzător.
în cazul în care după pronunţarea încheierii de admitere în principiu
instanţa îşi declină competenţa ori dacă hotărârea este desfiinţată pentru
necompetenţă şi dosarul este trimis instanţei competente aceasta este
obligată să pronunţe o nouă încheiere deoarece, potrivit art. 105 alin. (1) C.
proc. civ., actele de procedură îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt
nule.1 De asemenea, dacă după pronunţarea încheierii procesul a rămas în
nelucrare şi s-a constatat perimarea, într-o cerere nouă de partaj trebuie dată
o altă încheiere de admitere în principiu.2 Pronunţarea unei noi încheieri nu
este necesară însă în cazul în care hotărârea de partaj a fost desfiinţată
(casată) numai parţial, fără a fi afectată această încheiere.3
Indiferent dacă instanţa va pronunţa direct hotărârea finală sau dacă
va da mai întâi o încheiere de admitere în principiu, art. 6733 precizează că
la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere
declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act,
când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa
bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora.
Cât priveşte partajul propriu-zis, judecătorul este ţinut de dispoziţiile
art. 741 C. civ., potrivit cărora la formarea şi compunerea loturilor trebuie să
se dea în fiecare lot, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile,
de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare. Deci, legea cere, în
principiu, ca între loturi să se realizeze o egalitate în natură (bunuri mobile şi
imobile, drepturi şi creanţe în fiecare lot) şi o egalitate în valoare
(echivalentul bănesc al tuturor bunurilor cuprinse în lot). Numărul loturilor
trebuie să fie egal cu numărul copărtaşilor, iar judecătorul trebuie să ţină
seama de cota-parte stabilită pentru fiecare dintre ei.5
In ce priveşte modalităţile de realizare a partajului, din art. 741 C. civ.,
art. 673 alin. (5), art. 673l0 şi art. 673” C. proc. civ. rezultă că ele sunt în
număr de trei: partajul în natură, atribuirea întregului bun unui copărtaş şi
vânzarea bunurilor.
p. 142. A se vedea 5. Zilberstein, Notă la sentinţa civilă nr. 121/1956 a Trib.
pop. raionul Brad, Hunedoara, în L.P. nr. 6/1956, p. 722.
A se vedea: M.C. Vlad, Notă critică la încheierea nr. 1947/1960 a Trib.
reg. Bacău, în J.N. nr. 3/1962, p. 135-137; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 119/1976, în CD. 1976, p. 150.
S-a decis că în cazul în care există un testament cu prevederi exprese
prin care dispună-torul a arătat cum anume şi cui dintre beneficiarii
respectivi urmează să i se atribuie bunurile, acest principiu nu-şi găseşte
aplicare - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 511/1973, în CD. 1973, p.
191.
Nu este deci posibil ca tuturor pârâţilor să li se atribuie un lot în
indiviziune -E. Orbonaş, Notă la sentinţa civilă nr. 285/1956 a Trib. pop. Deva,
în J.N. nr. 7/1956, p. 1202. în cazul în care împărţirea succesorală se face pe
tulpini, loturile se formează după numărul tulpinilor (art. 745 C. civ.).

Partajul în natură trebuie să constituie regula. Este o soluţie care se
desprinde atât din textele citate, deoarece se referă în primul rând la această
modalitate, cât şi din necesitatea respectării efectului declarativ al partajului.
După cum s-a subliniat în practică, dacă un bun sau o masă de bunuri
aparţine mai multor persoane, partajul trebuie să le consacre, când este
posibil, tot un drept de proprietate, deoarece nu există nici o raţiune a se
modifica acest drept, dându-i alt conţinut, ca efect declarativ al partajului.'
Instanţa şi, dacă este cazul, expertul trebuie să ţină seama la
alcătuirea loturilor de dispoziţiile art. 741 alin. (1) C. civ., la care ne-am
referit mai sus, şi de cele ale art. 673 C. proc. civ. Potrivit acestui text, în
redactarea ce i s-a dat prin Legea nr. 219/2005, la formarea şi atribuirea
loturilor instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea
cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul
coproprietarilor sau altele asemenea.2 Aceste criterii trebuie avute în vedere,
toate la un loc sau numai unele, în aşa fel încât să nu se nesocotească
drepturile copărtaşilor, să satisfacă nevoile lor actuale şi deci partajul să fie
echitabil. In orice caz, instanţa
24; CA. Galaţi,
decizia civilă nr. 1020/R/1994, Sinteza 1994, nr. 15. Această modalitate
trebuie folosită chiar
şi în cazul în care împărţeala priveşte o singură locuinţă, dacă este
posibil - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 710/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 57. Altfel însă
va fi repartizată
celui mai îndreptăţit - CA. Timişoara, decizia civilă nr. 924/1995, în
Revista cercului juridic
bănăţean nr. 5/1996, p. 88, nr. 2. Pe de altă parte este de reţinut că
partajul implică, în mod
necesar, o repartizare concretă a bunurilor, în materialitatea lor. Prin
urmare, nu se poate con
sidera realizat un partaj dacă, de exemplu, cu privire la o casă de locuit,
instanţa se mărgineşte
să stabilească doar cota parte din suprafaţa ei care se cuvine fiecăruia
dintre moştenitori, fără a
preciza în concret care anume încăperi urmează a fi luate de fiecare -
Trib. Suprem, colegiul
civil, decizia nr. 558/1996, în J.N. nr. 9/1966, p. 162; de asemenea, nu
este admisibil să se
atribuie tot cote-indivize, dar asupra fiecărui bun imobil - Trib. Suprem,
nr. 384/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 67-68. Repartizarea concretă a
bunurilor trebuie să se
facă prin minută, iar dispozitivul hotărârii trebuie să se conformeze
minutei - Trib. reg. Iaşi,
decizia civilă nr. 1251/1964, cu Notă de Al. Velescu, în J.N. nr. 12/1965,
p. 143.
2 în doctrină şi jurisprudenţă s-au conturat şi alte criterii, precum:
apărarea drepturilor
terţilor dobânditori de bunâ-credinţă, prin includerea bunului vândut de
un copărtaş înainte de
partaj în lotul acestuia; posibilitatea de a fi valorificat în cât mai bune
condiţii din punct de
vedere economic; faptul că unul din ei a folosit bunul timp îndelungat;
faptul că unul din
copărtaşi nu mai are posibilitatea de a-şi procura o altă locuinţă. S-a
decis, de asemenea, că
locuinţa supusă partajului poate fi atribuită unui copărtaş chiar dacă mai
are în proprietate o
altă locuinţă şi chiar dacă nu are domiciliu în localitatea în care este
situat imobilul, iar auto
turismul se poate atribui şi copărtaşului care nu are cunoştinţe mecanice
sau permis de condu
cere, din moment ce are posibilitatea, în condiţiile legii, să dobândească
un atare permis. In
sfârşit, s-a precizat că partajul trebuie să realizeze şi un echilibru moral
al copărtaşilor (de
exemplu, tabloul care redă scene din viaţa unei părţi să fie inclus în lotul
ei), precum şi
realizarea unor interese generale (spre exemplu, clădirea de care se
leagă anumite evenimente
istorice, să fie atribuită copărtaşului care oferă garanţiile de a o păstra în
bune condiţii).
461
Partajul judiciar
este obligată să examineze condiţiile concrete ale fiecărui copărtaş şi să
indice criteriile pe care le-a avut în vedere'.
S-a decis că, în măsura în care este posibil să se facă partajul în
natură, chiar dacă loturile sunt inegale, nu este admisibil ca instanţa, fără
consimţământul copărtaşilor, să recurgă la o altă modalitate de împărţeală.2
In cazul în care loturile date în natură nu sunt egale din punct de
vedere valoric, inegalitatea se compensează prin sume de bani, numite sulte
[art. 742 C. civ. art. 6735 alin. (2) teza a ll-a a C. proc. civ.].' Executarea silită
a sultei, în baza hotărârii de partaj, se poate obţine în termenul de prescripţie
de 3 ani, deoarece nu este supusă efectului declarativ al partajului, fiind
născută din chiar hotărârea pronunţată.
Atribuirea bunului unui copărtaş intervine în situaţia în care împărţirea
Iui în natură nu este posibilă, fie datorită unei imposibilităţi fizice, când bunul
nu este comod partajabil, fie datorită unei imposibilităţi economice, deoarece
s-ar ajunge la îmbucătăţirea peste măsură a bunului.5
Spre deosebire de reglementarea anterioară care nu oferea amănunte,
în prezent art. 673 ° stabileşte condiţiile în care partajul se realizează prin
această modalitate.
5/1972, p, 158 şi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2726/1991, în Probleme de
drept 1990-1992, p. 174. Nici un criteriu nu trebuie absolutizat, ci confruntat
cu cele invocate de părţi, care însă trebuie să probeze susţinerile lor- C.S.J.,
Completul de 7 Judecători, decizia nr. 25/1994, în B.J. 1994, p. 66.
2 Trib. Bucureşti, secţia a IH-a civilă, decizia nr. 629/1986, în R.R.D.
nr. 10/1986, p. 70; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 49/1990, în Dreptul nr. 9-
12/1990, p. 239-240.
Aşa fiind, este greşită soluţia în sensul că părţii care a solicitat sulta
numai după evaluarea loturilor de către expert, nu i se cuvine - Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1014/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, p. 67. Pe de altă
parte, suita trebuie divizată între părţi, proporţional cu întregirea dreptului de
proprietate al fiecăruia, fiind inadmisibil ca toţi pârâţii să fie obligaţi în mod
solidar la plata ei - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1590/1989, în
Dreptul nr. 5/1990, p. 69.
Dacă la partajarea unei construcţii, copărtaşii cer împărţeala în
natură, instanţa este datoare să formeze loturile în aşa mod încât fiecare
locuinţă atribuită să fie aptă de a fi locuită - Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1450/1989, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 69. O atare partajare poate fi
efectuată chiar dacă pentru amenajarea locuinţei sunt necesare unele lucrări
necostisitoare şi dacă s-a obţinut autorizarea necesară. Dacă însă unităţile
noi care s-ar realiza nu sunt apte de locuit ori dacă partajul ar implica
modificări în structura funcţională, arhitectonică şi de rezistenţă a casei, care
ar fi costisitoare sau dacă nu s-a obţinut autorizaţia administrativă pentru
modificări, imobilul trebuie considerat că nu este partajabil în natură - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1758/1981, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 58;
decizia nr. 494/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 68 şi decizia nr. 223/1979, în
R.R.D. nr. 6/1979, p. 46; /. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul
1979 a Tribunalului Suprem în materie civilă, în R.R.D. nr. 6/1977, p. 38.
5 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 418/1989, în Dreptul nr. 1-
2/1990, p. 134. Dacă toţi copartajanţii convin pentru o lotizare a
construcţiilor, corespunzător intereselor lor fără a vătăma interesele generale
ale societăţii, instanţa nu este îndreptăţită să refuze partajul în acest mod, pe
motiv că s-ar îmbucătăţi peste măsură imobilul - Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 494/1985. în R.R.D. nr. 1/1989, p. 69.
462
Proceduri speciale
Textul prevede că în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu
este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar
modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre
coproprietari, instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun.
Dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va ţine
seama de criteriile prevăzute la art. 6739. Prin încheiere ea va stabili şi
termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este
obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi
coproprietari.1
Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul depune, în
termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin
hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. în caz contrar,
instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile pe care le-am
examinat.
Rezultă că atribuirea bunului se face în două faze: atribuirea provizorie
şi atribuirea definitivă. Totuşi, art. 67310 alin. (4) derogă de la regula
obligativităţii atribuirii provizorii, deoarece el prevede că, la cererea unuia
dintre coproprietari instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru
motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra
fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalţi
coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească. Cu atât mai
mult această soluţie se impune dacă copărtaşul consemnează imediat
sumele cuvenite celorlalţi coproprietari.
Vânzarea bunurilor reprezintă modalitatea extremă de lichidare a
indiviziunii, la care se recurge numai în măsura în care partajul nu se poate
realiza prin celelalte două modalităţi, fie pentru că ele nu pot fi împărţite în
natură sau atribuite unui copărtaş, fie pentru că toţi copărtaşii solicită să se
recurgă la această modalitate.2
în legătură cu această modalitate de partaj, codul stabileşte prin art.
673” că în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea
bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul
stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va
dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de
către părţi prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc. Instanţa
poate dispune vânzarea în tot sau în parte a bunurilor supuse
1 Uneori în deciziile instanţelor judecătoreşti, (de exemplu, Trib.
decizia nr. 467/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 67) se precizează că în caz
de atribuire a
bunului unui copărtaş, ceilalţi pot primi partea lor „în alte bunuri sau în
bani”. Observăm însă
că dacă ceilalţi copărtaşi primesc partea lor în bunuri suntem în
prezenţa unui partaj în natură.
Deci, practic, modalitatea partajului prin atribuire se poate întâlni în
cazul în care proprietatea
comună poartă asupra unui singur bun, de regulă imobil, ce nu poate fi
împărţit în natură. Pe
de altă parte în cazul în care partea celorlalţi copărtaşi se stabileşte în
sume de bani, se spune
uneori (spre exemplu, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1758/1981*
în R.R.D. nr. 8/1982,
p. 58) că aceştia primesc sultă, or, după cum am precizat, sulta are rolul
de a egaliza loturile în
natură şi nu este cazul să-i fie dat alt înţeles.
2 în cazul partajului succesoral, art. 736 alin. (1) C. civ. permite
vânzarea bunurilor mobile
dacă majoritatea copărtaşilor o apreciază necesară pentru plata
datoriilor succesiunii.
463
Partajul judiciar
partajului. Pentru bunurile nesupuse vânzării, la cererea oricăreia din
părţi, instanţa poate proceda la împărţeala lor în natură (art. 67313).
Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună
învoială, instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată.
Termenul nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului părţile vor
prezenta instanţei dovada vânzării. în cazul în care vânzarea prin bună
învoială nu se realizează în acest termen, instanţa, prin încheiere, va dispune
ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.
încheierile la care se referă art. 673” pot fi atacate separat cu apel.1
Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului
o dată cu hotărârea asupra fondului procesului.
După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea
bunului de către executorul judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea
vânzării la licitaţie publică. Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu va
putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile
imobile, socotite de la data primirii încheierii, şi va înştiinţa coproprietarii
despre data, ora şi locul vânzării. Pentru termenul de licitaţie executorul va
întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 5 zile înainte de acel
termen în cazul bunurilor mobile şi cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul
de licitaţie în cazul vânzării unui bun imobil [art. 67312alin. (l)-(4)].
Aceste prevederi referitoare la licitaţie se vor completa corespunzător,
potrivit art. 67312 alin. (6), cu dispoziţiile capitolelor II, III, şi IV din Cartea a
V-a a Codului, referitoare la executarea silită, capitole care privesc vânzarea
la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile. Legea precizează că aceste texte se
aplică în mod corespunzător pentru că vânzarea, chiar la licitaţie, în cadrul
procesului de partaj rămâne o vânzare voluntară şi deci nu îşi vor găsi
aplicare dispoziţiile privind formalităţile premergătoare sau cele care
stabilesc efectele adjudecării bunurilor vândute la licitaţie, ci numai cele care
vizează licitaţie propriu-zisă.
Preţul de începere al licitaţiei este cel arătat în publicaţiile de vânzare
şi care se stabileşte, de regulă, de expert, numit fie de către instanţă în
condiţiile pe care le-am examinat, fie de către executorul judecătoresc.
Desigur însă că dacă s-a oferit un preţ mai mare decât cel menţionat în
publicaţii, licitaţia va începe de la acest preţ. Pe de altă parte, potrivit art.
673 n alin. (5) coproprietarii pot conveni ca vânzarea să se facă la orice preţ
oferit de participanţi.
în cazul în care vânzarea a avut loc, preţul va fi consemnat la
dispoziţia instanţei, de către părţi în cazul vânzării prin bună învoială ori de
către executorul judecătoresc dacă vânzarea s-a făcut prin licitaţie publică,
urmând ca aceasta să le împartă potrivit dreptului fiecărui coproprietar. La fel
va proceda instanţa şi în cazul sumelor depuse de un coproprietar pentru
ceilalţi [art. 67314 alin. (2)].
că o 1”»imPeriUl VeChii reglementări' cuPrfnse în Legea nr. 603/1943, se
decisese constant
ae ca “Sr V^ (reCUrSU,Ui) îmP°triVa înChderii de scoatere în îmnr
T l ™heierea de adm,tere ^ Principiu, care altfel nu putea fi atacată decât
«npreună cu hotărârea asupra fondului - vezi V.M. Ciobanu, voi. II, p. 568.

în cazul în care partajul în natură nu este posibil, iar toţi copărtaşii
refuză să le fie atribuit bunul şi el nu poate fi nici vândut, instanţa va hotărî
închiderea dosarului [art. 673 alin. (3)]. Soluţia se impune faţă de
imposibilitatea sistării stării de indivi-ziune. Desigur însă că ulterior o nouă
cerere de partaj poate fi introdusă.
§5. Hotărârea de partaj. Efecte. Executare
Hotărârea de partaj este actul final prin care se desăvârşeşte această
procedură specială, art. 673 4 alin. (1) stabilind că în toate cazurile, instanţa
se va pronunţa prin hotărâre asupra cererii de împărţeală.2 în privinţa căilor
de atac la care este supusă hotărârea de partaj trebuie făcută o distincţie:
hotărârile pronunţate în litigii al căror obiect are o valoare de până la 1
miliard lei inclusiv nu sunt supun apelului, iar recursul este de competenţa
tribunalului [art. 282' alin. (1) şi art. 299 alin. (2)]; celelalte hotărâri pot fi
atacate cu apel la tribunal, iar recursul împotriva deciziei tribunalului este de
competenţa curţii de apel (art. pct. 2 şi art. 3 pct. 3 C. proc. civ.). Dacă însă
partajul se solicită pe cale accesorie incidentală, socotim că soluţia cu privire
la el este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii
principale, în condiţiile în care legea nu prevede în mod expres altfel.
Din art. 786 C. civ., rezultă că partajul succesoral are efect declarativ,
în sensul că fiecare coerede este prezumat că a moştenit, singur, direct de la
defunct, încă de la data decesului acestuia, toate bunurile ce-i sunt atribuite
prin partaj, şi că n-a fost niciodată proprietarul celorlalte bunuri atribuite
celorlalţi coerezi. Aceste dispoziţii au însă aplicare generală şi deci partajul
are efect declarativ chiar dacă indiviziunea a izvorât din altă cauză decât
succesiunea.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă ori irevocabilă constituie titlu
executoriu, dacă a fost învestită cu formulă executorie, fiind susceptibilă de
executare,3 indiferent dacă în cererea de partaj s-a cerut sau nu predarea
efectivă a bunului şi chiar dacă instanţa nu a dispus această predare, astfel
că nu este necesară introducerea de
Procedura somaţiei de plată 465

către copărtaş a unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care
deţine bunul atribuit şi refuză să-l predea.1
Hotărârea de partaj prin care se dispune predarea bunurilor, instituie o
obligaţie simplă, chiar dacă în dispozitiv se indică şi valoarea fiecărui bun,
astfel că nu se poate face executarea prin echivalent.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută în
termenul prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ., respectiv 3 sau 10 ani,
după cum cererea de partaj şi, în mod corespunzător, hotărârea de partaj se
referă la bunuri mobile sau imobile.2
Dacă însă părţile declară în mod expres că nu solicită predarea
bunurilor, hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare - afară de
cazul în care unii copărtaşi au fost obligaţi să plătească sume de bani, în
privinţa cărora hotărârea poate fi pusă în executare în termenul de 3 ani - şi
pentru ca partea interesată să intre în posesia bunurilor atribuite şi a căror
predare i-a fost refuzată de ceilalţi, este necesară introducerea unei acţiuni în
revendicare.3
Secţiunea a V-a. Procedura somaţiei de plată
Prin Ordonanţa nr. 5/2001, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 295/2002, iar ulterior modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr.
142/2002, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003 şi Legea nr. 195/2004 a fost
reglementată „procedura somaţiei de plată”, însă această denumire nu
corespunde pe deplin conţinutului reglementării, deoarece, prin intermediul
ei, se poate ajunge chiar la emiterea titlului executoriu, cu atât mai mult cu
cât, aşa cum rezultă cu claritate din art. 1, această procedură are ca scop
realizarea (cât mai rapidă şi mai puţin costisitoare pentru creditor) de
bunăvoie sau prin executare silită a anumitor creanţe.
Tocmai de aceea hotărârea trebuie să pună capăt indiviziunii şi să nu
se mărginească să arate doar care sunt drepturile părţilor din proces - Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 171/1956, în CD. 1956, voi. 1, p. 319.
2 în privinţa cheltuielilor de judecată trebuie făcute câteva
precizări: părţile având calitate
dublă, suportă împreună cheltuielile de judecată, în raport de cota ce li
se cuvine (Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 151/1965, în Repertoriu I, p. 795 şi
nr. 1085/1972, Repertoriu II, p. 378). Dacă însă un copărtaş formulează
cereri care s-au dovedit a
fi nefondate şi au prilejuit cheltuieli deosebite (de exemplu, s-a contestat
compunerea masei şi
reclamantul a completat taxa de timbru sau pârâtul a introdus cerere
reconvenţională), acestea
vor fi suportate exclusiv de acea parte - Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1085/1972;
decizia nr. 2234/1972, în Repertoriu II, p. 378 şi decizia nr. 1410/1976, în
CD. 1976, p. 242.
3 Hotărârea trebuie să stabilească şi copărtaşii la care se află
bunurile din masa partajabilă
- Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1451/1989, în Dreptul nr. 4/1990,
p. 72.
1 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968, pct. 1, în

îndreptar inter-disciplinar, p. 378-379. Alte probleme decât proprietatea, ca,
de exemplu, identitatea bunului ce se urmăreşte sau realitatea deţinerii lui
de către copărtaş, se pot rezolva pe calea contestaţiei la executare - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1805/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 84. Dacă
bunurile atribuite unui copărtaş sunt deţinute de terţi, intrarea în posesie nu
se poate realiza pe baza hotărârii de partaj, ci este necesară introducerea
unei acţiuni în revendicare împotriva deţinătorilor acelor bunuri - M. Ionescu,
Executarea hotărârilor de partaj, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 126-127; Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1224/1967, în R.R.D. nr. 12/1967, p. 152.
în mod surprinzător, uneori în doctrina recentă (/. Deleanu, voi. II, p.
251), se face referire tot la Decretul nr. 167/1958.
3 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968, pct. 2,
în îndreptar inter-disciplinar, p. 379-380.
31.

Procedura somaţiei de plată este o procedură specială, deci
derogatorie de la dreptul comun, de soluţionare a cererilor prin care se
solicită obligarea debitorului la plata unei sume de bani, în măsura în care
sunt îndeplinite anumite condiţii.
întrucât prin intermediul acestei proceduri se poate ajunge la stabilirea
unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, procedura este contencioasă,
astfel încât, pentru aspectele nereglementate de Ordonanţa nr. 5/2001 se vor
aplica, în completare, dispoziţiile de drept comun din materia procedurii
contencioase.
§2. Condiţii (speciale) de admisibilitate
Pe lângă condiţiile (generale) ale exercitării oricărui mijloc procedural
(formularea unei pretenţii, interesul, calitatea procesuală şi capacitatea
procesuală), trebuie îndeplinite şi anumite condiţii speciale de admisibilitate
a cererii prin care se declanşează procedura somaţiei de plată.1
în primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanţă a cărei obligaţie
corelativă constă în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani. Deşi
art. 1 alin. (1) din Ordonanţa nr. 5/2001 nu face vreo distincţie în privinţa
materiei cu privire la care s-a născut obligaţia ce are ca obiect plata unei
sume de bani, totuşi, din art. 2 alin. (1) rezultă că trebuie să fie vorba de o
obligaţie patrimonială civilă sau de o obligaţie patrimonială comercială, ceea
ce înseamnă că nu s-ar putea recurge la procedura somaţiei de plată pentru
creanţele şi obligaţiile ce ar intra în conţinutul raporturilor juridice guvernate
de alte materii (spre exemplu, pentru: pretenţiile băneşti ale salariatului faţă
de patron ce ar izvorî din contractul individual de muncă; plata pensiilor sau
altor drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale; restituirea, de
către persoanele fizice sau juridice care folosesc personal salariat, a sumelor
acordate de organul de asigurare cu titlu de pensii şi ajutoare sociale celor
accidentaţi în muncă etc).
Sub un alt aspect, menţionăm că nu prezintă relevanţă împrejurarea
care a generat naşterea obligaţiei debitorului de a plăti o sumă de bani, mai
exact, cauza obligaţiei asumate de către debitor, din partea finală a art. 1
alin. (1) rezultând foarte clar că poate fi vorba despre contravaloarea
executării unui serviciu, unei lucrări sau oricărei alte prestaţii.
în principiu, nu prezintă relevanţă izvorul obligaţiei civile sau
comerciale având ca obiect plata unei sume de bani, în alte cuvinte, nu este
necesar să fie vorba de o obligaţie contractuală. Astfel, din art. 1 alin. (1)
rezultă că procedura somaţiei de plată se aplică fie atunci când obligaţia a
fost asumată prin contract, desigur, dacă există înscrisul constatator al
contractului şi, totodată, sunt îndeplinite condiţiile de validitate pentru
înscrisul respectiv (semnăturile părţilor, menţiunea bun şi aprobat sau, după
caz, formalitatea multiplului exemplar), fie atunci când obligaţia (de plată a
unei sume de bani) se determină potrivit unui statut, regulament sau altui
înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
1 A se vedea şi G. Boroi, D. Boroi, Consideraţii referitoare la procedura
somaţiei de plată, în C.J. nr. 4/2002, p. 1 şi urm.
Procedura somaţiei de plată

467
Aşadar, se poate recurge la procedura somaţiei de plată nu numai atunci
când
obligaţia de plată a unei sume de bani izvorăşte dintr-un contract (de
exemplu:
obligaţia cumpărătorului de a remite vânzătorului preţul sau restul de
preţ, obligaţia
chiriaşului de a plăti chiria scadentă, obligaţia împrumutatului de a
restitui suma de
bani împrumutată etc, pentru toate aceste cazuri dacă există înscrisul
constatator al
contractului), ci şi atunci când obligaţia de a plăti o sumă de bani are un
alt izvor
(spre exemplu, cazul obligaţiilor patrimoniale ce intră în conţinutul
raporturilor
juridice dintre asociaţiile de proprietari sau locatari şi membrii acestora
şi care îşi au
temeiul în regulamentul şi statutul asociaţiilor respective;1 cazul
obligaţiei de a plăti o
anumită sumă de bani victimei, asumată prin manifestare unilaterală de
voinţă a
autorului faptei ilicite şi consemnată într-un înscris semnat de acesta
etc).
în al doilea rând, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Creanţa este certă atunci când existenţa ei rezultă din chiar înscrisul
constatator al creanţei [art. 379 alin. (3) C. proc civ.], deci când existenţa
creanţei este neîndoielnică. Creanţa este lichidă atunci când cuantumul
acesteia este determinat prin înscrisul ce o constată sau, cel puţin, este
determinabil prin înscrisul respectiv ori prin alte înscrisuri ce emană, sunt
recunoscute sau, după caz, sunt opozabile debitorului [art. 379 alin. (4) C.
proc. civ.]. Creanţa este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în
favoarea ori şi în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condiţiile legii (art.
263 şi art. 382 C. proc. civ.), debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
A treia condiţie de admisibilitate se referă la mijlocul de probă prin
care s-ar putea face dovada creanţei pretinse de creditor, în sensul că pot fi
folosite numai înscrisurile.
Trebuie însă reţinut că, în cazul în care, potrivit legii, înscrisul ce
constată obligaţia de plată a unei sume de bani constituie titlu executoriu (de
exemplu, actul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă, din
momentul în care aceasta devine exigibilă), cererea creditorului întemeiată
pe prevederile Ordonanţei nr. 5/2001 urmează a fi respinsă ca lipsită de
interes. Se ridică totuşi problema de a stabili dacă soluţia este aceeaşi atunci
când, potrivit legii, înscrisul constatator al creanţei ar trebui învestit cu
formulă executorie pentru a deveni titlu executoriu (de exemplu, înscrisul ce
constată un contract de credit bancar, cambiile, cecurile, biletele la ordin
etc). S-ar putea susţine că, nedeţinând un titlu executoriu, creditorul ar fi
îndreptăţit să opteze între procedura somaţiei de plată şi procedura învestirii
cu formulă executorie. în ce ne priveşte, înclinăm spre cealaltă soluţie,
deoarece ar trebui să se ţină seama de faptul că, pentru pornirea executării
silite în temeiul ordonanţei pronunţate în cadrul procedurii somaţiei de plată,
este nevoie de învestirea cu formulă executorie, ceea ce înseamnă că, prin
declanşarea procedurii somaţiei de plată şi finalizarea acesteia cu emiterea
ordonanţei, creditorul s-ar afla practic în acelaşi
De altfel, art. 6r se referă în mod expres la creanţele reprezentând
obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de
proprietari sau locatari, precum şi a cheltuielilor ce revin persoanelor fizice
corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe.

stadiu procesual (din perspectiva pornirii executării silite), fără a obţine
vreun folos practic din recurgerea la procedura reglementată de Ordonanţa
nr. 5/2001.
Contrar unei susţineri din doctrină1 şi unor soluţii din jurisprudenţă,
apreciem că nu constituie o condiţie de admisibilitate recunoaşterea datoriei
de către debitor în faţa instanţei care urmează să pronunţe ordonanţa
conţinând somaţia de plată, deci, cererea nu ar urma să fie respinsă de plano
atunci când debitorul contestă creanţa prin formularea unor apărări de fond
sau contestă însuşi înscrisul constatator al creanţei. Condiţia cu care nu
suntem de acord s-a dedus dintr-o interpretare necorespunzătoare a art. 1
alin. (1) din Ordonanţa nr. 5/2001. Aşa cum am menţionat mai sus, acest text
de lege se referă distinct la două ipoteze. Prima ipoteză este aceea în care
creanţa izvorăşte dintr-un contract, iar pentru această ipoteză este suficient
să existe înscrisul constatator al contractului. A doua ipoteză este aceea în
care creanţa are un alt izvor decât contractul, anume atunci când ea este
determinată „potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi
prin semnătură ori în alt mod admis de lege.” Sintagma „înscris însuşit de
părţi” (deci şi de debitor) nu trebuie să ducă la concluzia că pentru această
ipoteză (a fortiori, nici pentru ipoteza anterioară) ar fi necesar ca pârâtul să
nu conteste creanţa, deoarece chiar dispoziţia legală arată în ce constă
însuşirea înscrisului de către părţi, anume, în principiu, în semnarea acestuia,
deci legiuitorul a intenţionat să sublinieze că înscrisul constatator al creanţei
trebuie să fie un înscris în sensul propriu-zis, care să nu mai necesite
completarea cu alte mijloace de probă, iar orice înscris presupune, ca o
condiţie generală de validitate, semnăturile părţilor sau, după caz, semnătura
părţii de la care emană. Mai mult, aceeaşi dispoziţie legală prevede că
însuşirea înscrisului s-ar putea face nu numai prin semnătură, ci şi prin alt
mod admis de lege.
De altfel, împrejurarea că nu este necesară recunoaşterea formală a
datoriei de către debitor în cadrul procedurii somaţiei de plată, deci că simpla
invocare a unor apărări de fond de către pârât nu conduce automat la
respingerea cererii rezultă şi din interpretarea art. 10 alin. (2), care permite
debitorului să invoce, prin intermediul contestaţiei la executare îndreptate
împotriva titlului executoriu emis în cadrul procedurii somaţiei de plată,
apărări de fond, însă numai în măsura în care nu a atacat cu cerere în
anulare ordonanţa de admitere a cererii creditorului. Dacă însă a exercitat
cererea în anulare, debitorul nu este îndreptăţit să mai invoce apărări de fond
pe calea contestaţiei la executare, ceea ce înseamnă că apărările de fond fie
au fost formulate în cadrul cererii în anulare, fie trebuiau formulate prin
intermediul acestei căi de atac exercitate de debitor. Se observă că, implicit,
legiuitorul admite
1 C. Leaua, B. Onica-Jarka, D. Petre, Procedura specială a somaţiei de
plată, în Dreptul nr. 1/2002, p. 7. Menţionăm că în cadrul concepţiei (cu care
nu suntem de acord) potrivit căreia procedura somaţiei de plată ar avea
caracter necontencios, ar urma să se admită că formularea unor apărări de
fond sau contestarea înscrisului de către debitor atrage respingerea cererii
creditorului, deoarece, potrivit art. 335 C. proc. civ., instanţa trebuie să
respingă cererea de declanşare a unei proceduri necontencioase care, prin
cuprinsul ei ori prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin,
prezintă caracter contencios; a se vedea, pentru o asemenea soluţie, M.-L
Belu Magdo, Procedura somaţiei de plată, în R.D.C. nr. 11/2001, p. 23.
469
posibilitatea formulării unor apărări de fond în cadrul procedurii somaţiei
de plată, precum şi posibilitatea de a se încuviinţa cererea creditorului chiar
dacă au fost formulate apărări de fond, de vreme ce exercitarea contestaţiei
la executare (prin care, reamintim, nu vor putea fi invocate apărări de fond
dacă debitorul a exercitat cererea în anulare) presupune declanşarea
executării silite, iar, la rândul ei, aceasta din urmă presupune emiterea titlului
executoriu în cadrul procedurii somaţiei de plată.
Prin urmare, legiuitorul a înţeles să confere debitorului un drept de
opţiune în ceea ce priveşte căile procedurale de invocare a apărărilor de fond
(exercitarea cererii în anulare sau contestaţia la executare). Dacă însă, în
raport de susţinerile părţilor, inclusiv apărările formulate de debitor şi
susţinerile creditorului în combaterea acestora, s-ar impune administrarea
unor probe inadmisibile în procedura somaţiei de plată, atunci instanţa va
respinge cererea creditorului (respectiv va admite cererea în anulare
exercitată de debitor), urmând ca pretenţiile reclamantului să fie soluţionate
numai în condiţiile procedurii de drept comun.
Se mai ridică problema de a şti dacă, în materie comercială, este sau
nu necesară concilierea directă la care se referă art. 7201 C. proc. civ., iar
răspunsul trebuie să fie negativ, deci concilierea directă nu constituie o
condiţie prealabilă declanşării procedurii somaţiei de plată,1 în considerarea
următoarelor argumente: reglementând cuprinsul cererii creditorului şi
stabilind actele ce trebuie anexate acesteia, art. 3 din Ordonanţa nr. 5/2001
nu se referă şi la dovada îndeplinirii concilierii prealabilă, ceea ce denotă
intenţia legiuitorului de a nu pretinde o asemenea condiţie prealabilă
declanşării procedurii somaţiei de plată; reglementarea specială a procedurii
somaţiei de plată se completează, în mod corespunzător, cu dispoziţiile
înscrise în Codul de procedură civilă numai în măsura în care acestea nu
contravin prevederilor exprese ale Ordonanţei nr. 5/2001 sau scopului
urmărit de legiuitor prin instituirea acestei proceduri speciale, însă
concilierea directă în materie comercială, care presupune un anumit interval
de timp, ar afecta realizarea cu celeritate a creanţei creditorului; obiectivul
urmărit de legiuitor prin edictarea dispoziţiilor care, în procedura comercială
de drept comun, reglementează concilierea directă poate fi asigurat şi în
cadrul procedurii somaţiei de plată.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
5/2001, cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă
pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Aşadar, în privinţa competenţei materiale, sunt aplicabile regulile de
drept comun prevăzute de art. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) C. proc. civ.
referitoare la judecata în primă instanţă în materie civilă şi comercială.
1 în acest sens şi CA. Galaţi, secţia comercială şi de contencios
administrativ, decizia nr. 319/2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 65.
470
Proceduri speciale
Procedura somaţiei de plată 47 \
întrucât reglementarea specială nu cuprinde vreo prevedere

referitoare la competenţa teritorială, rezultă că în privinţa acesteia îşi vor
găsi aplicare dispoziţiile de drept comun (art. 5 şi urm. C. proc. civ.).
Atât la judecătorie (în cazul cererilor în materie civilă cu o valoare de
până la 5 miliarde lei precum şi al celor în materie comercială cu o valoare de
până la 1 miliard lei), cât şi la tribunal (în cazul cererilor în materie civilă cu o
valoare de peste 5 miliarde lei precum şi al celor în materie comercială cu o
valoare de peste 1 miliard lei), cererea prin care creditorul a declanşat
procedura somaţiei de plată se soluţionează de un singur judecător [art. 2
alin. (2)], care verifică din oficiu competenţa instanţei [art. 2 alin. (3)], cu
precizarea că judecătorul va verifica nu numai competenţa materială, ci şi
competenţa teritorială {ubi lex non distinguit, nec nos distin-guere
debemus), chiar dacă, potrivit dreptului comun, aceasta ar avea caracter
relativ.
Potrivit art. 3 alin. (1), cererea prin care creditorul declanşează
procedura somaţiei de plată trebuie să cuprindă:
- numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului;
- numele şi domiciliul debitorului persoană fizică, respectiv, în ipoteza
debitorului persoană juridică, sediul şi denumirea, precum şi numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau, după caz, în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar;
- suma de bani datorată de debitor [este vorba nu numai de obligaţia
principală, ci şi de eventualele dobânzi, majorări sau penalităţi datorate
potrivit legii, toate acestea urmând a se actualiza în raport cu rata inflaţiei
aplicabilă la data plăţii efective -art. 1 alin. (2) din Ordonanţa nr. 5/2001, cu
precizarea că actualizarea poate fi făcută, cu ocazia executării silite, chiar de
către executorul judecătoresc - art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.];
- temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei, perioada la care se referă
obligaţia, termenul la care trebuia făcută plata, precum şi orice element
necesar pentru determinarea datoriei.
Dispoziţia legală menţionată se completează cu prevederile înscrise în
art. 82-83 C. proc. civ., deci cererea trebuie semnată şi, totodată, se va
menţiona şi instanţa căreia i se adresează. în cazul în care cererea este
formulată prin reprezentant (legal sau convenţional), se va menţiona această
împrejurare şi se va alătura la cerere dovada calităţii de reprezentant al
reclamantului.
La cerere se anexează înscrisul constatator al contractului sau, după
caz, al obligaţiei. La cerere trebuie anexate atâtea copii de pe cerere, precum
şi de pe înscrisurile alăturate acesteia câţi pârâţi sunt.
Cererea pentru emiterea somaţiei de plată este supusă unei taxe
judiciare de timbru de 366.000 lei [art. 3 lit. o1) din Legea nr. 146/1997].
întrucât textul de lege stabileşte o taxă judiciară de timbru fixă fără a face
vreo distincţie, rezultă că aceasta este taxa datorată şi în cazurile în care,
dacă cererea ar fi formulată în cadrul unei proceduri de drept comun, taxa
judiciară de timbru ar fi mai mică. De asemenea, trebuie aplicat şi timbrul
judiciar, care, în lipsa unor dispoziţii speciale exprese, se stabileşte potrivit
art. 3 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa nr. 32/1995, deci în funcţie de valoarea
pretinsă de creditor.
§4. Particularităţi referitoare la procedura de judecată

Pentru soluţionarea cererii prin care s-a declanşat procedura somaţiei
de plată, citarea părţilor este obligatorie. în acest sens, art. 4 alin. (2)
prevede că în toate cazurile, pentru soluţionarea cererii, judecătorul dispune
citarea părţilor, pentru explicaţii şi lămuriri, precum şi pentru a stărui în
efectuarea plăţii sumei datorate de către debitor ori pentru înţelegerea
părţilor asupra modalităţii de plată, citarea urmând a fi făcută potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la citarea în pricinile
urgente [este vorba de art. 89 alin. (1) teza a ll-a sau, după caz, art. 95 alin.
(3) teza a ll-a]. La citaţia pentru debitor trebuie anexate în copie cererea
creditorului, precum şi actele depuse de acesta, iar în citaţie se va menţiona
că până cel mai târziu la termenul fixat pentru înfăţişare debitorul poate să
depună întâmpinare, precum şi înscrisuri ce pot contribui la soluţionarea
cererii.
Din art. 4 se mai desprind anumite particularităţi faţă de procedura de
drept comun, referitoare la întâmpinare. în primul rând, întâmpinarea nu este
obligatorie, ci facultativă. în al doilea rând, întâmpinarea poate fi depusă
chiar la termenul fixat pentru înfăţişare.
în considerarea împrejurării că Ordonanţa nr. 5/2001 nu se referă în
mod expres la posibilitatea debitorului de a formula cerere reconvenţională,
s-a decis că o asemenea cererea ar fi inadmisibilă.1 în ce ne priveşte,
apreciem că soluţia trebuie nuanţată, în sensul că şi în cadrul procedurii
somaţiei de plată ar putea fi primită şi soluţionată o cerere reconvenţională
în măsura în care aceasta din urmă ar îndeplini toate condiţiile de
admisibilitate, care rezultă din reglementarea specială, pentru cererea de
emitere a unei somaţii de plată.
întrucât reglementarea specială nu prevede că soluţionarea cererii se
face în camera de consiliu, se va aplica în completare dreptul comun [potrivit
art. 121 alin. (1) C. proc. civ., şedinţele sunt publice, afară de cazurile când
legea dispune altfel], deci cererea creditorului va fi examinată în şedinţă
publică.
în principiu, singura probă admisibilă în cadrul procedurii somaţiei de
plată este proba prin înscrisuri. Articolul 6 alin. (1) stabileşte că judecătorul
va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi
lămuririlor părţilor, ceea ce înseamnă că ar mai fi admisibil un al doilea mijloc
de probă, anume mărturisirea judiciară făcută de una din părţi cu ocazia
explicaţiilor şi lămuririlor solicitate de judecător.
Cu privire la cererea prin care creditorul a declanşat procedura
somaţiei de plată, instanţa poate pronunţa una din următoarele soluţii:
• închiderea dosarului prin încheiere irevocabilă, în cazul în care
creditorul primeşte plata datoriei de la debitor ori dacă părţile se înţeleg
asupra plăţii, cu precizarea că încheierea referitoare la înţelegerea părţilor
asupra plăţii constituie titlu executoriu (art. 5);
1 Trib. Bucureşti, secţia comercială, sentinţa nr. 8031/2001, dosar nr.
8423/2001 (nepublicată), citată de G. Boroi, D. Boroi, op. cit., în C.J. nr.
4/2002, p. 7, nota 8.

- respingerea cererii creditorului prin ordonanţă' irevocabilă. O
asemenea ordonanţă are putere de lucru judecat numai cu privire la o nouă
cerere formulată tot în cadrul procedurii somaţiei de plată şi numai dacă
împrejurările avute în vedere la pronunţarea ei au rămas neschimbate (de
exemplu, în cazul în care cererea a fost respinsă întrucât obligaţia nu este
exigibilă, creditorul este îndreptăţit să reitereze cererea de emitere a
somaţiei de plată după ce creanţa sa devine scadentă), însă, conform art. 7 şi
art. II1, nu are putere de lucru judecat în cazul în care creditorul supune
judecăţii aceleaşi pretenţii băneşti în cadrul unei proceduri de drept comun;
- admiterea cererii creditorului, caz în care va fi emisă ordonanţa ce va
conţine somaţia de plată către debitor, precum şi termenul de plată. în
principiu, termenul de plată va fi astfel stabilit încât să nu fie mai scurt de 10
zile şi nici mai lung de 30 de zile [art. 6 alin. (3) teza I], însă există două
derogări: părţile pot conveni stabilirea unui termen de plată cu depăşirea
limitei minime sau maxime menţionate mai sus [art. 6 alin. (3) teza a ll-a]; în
cazul creanţelor reprezentând obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile
comune faţă de asociaţiile de proprietari sau locatari, precum şi a
cheltuielilor ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe
care le folosesc ca locuinţe, la cererea debitorului şi ţinând seama de
motivele temeinice invocate de acesta în ceea ce priveşte posibilităţile
efective de plată, judecătorul poate stabili un termen de plată care nu se
încadrează în limitele mai sus arătate ori poate dispune eşalonarea plăţii (art.
61).
Legea admite posibilitatea emiterii ordonanţei numai pentru o parte
din pretenţiile reclamantului, ipoteză în care creditorul este îndreptăţit să
introducă o cerere de chemare în judecată pentru partea din pretenţii
nerecunoscută în cadrul procedurii somaţiei de plată, care se va soluţiona
potrivit dreptului comun, fără însă a avea posibilitatea să exercite vreo cale
de atac în cadrul procedurii somaţiei de plată pentru pretenţiile
nerecunoscute prin ordonanţă.
Ordonanţa prin care s-a admis în tot ori în parte cererea creditorului se
înmânează părţii (părţilor) prezente sau, după caz, va fi comunicată de îndată
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire [art. 6 alin. (4), care
derogă de la regula înscrisă în art. 86 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la
comunicarea actelor de procedură].
Subliniem că ordonanţa prin care s-a admis cererea creditorului de
emitere a somaţiei de plată prezintă unele particularităţi referitoare la
puterea de lucru judecat. în primul rând, vom reţine dispoziţiile înscrise în art.
II1, în sensul că ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru
judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, deci în ceea ce
priveşte litigiul de drept comun având ca obiect pretenţiile pentru care a fost
emisă somaţia de plată. în al doilea rând, ordonanţa rămasă irevocabilă prin
neexercitarea de către debitor a căii de atac specifice acestei proceduri
speciale (cererea în anulare) nu are putere de lucru judecat
41?,
în ceea ce priveşte contestaţia la executare formulată de debitor în
cadrul executării silite întemeiate pe respectiva ordonanţă; în schimb,
ordonanţa devenită irevocabilă prin respingerea cererii în anulare exercitate
de debitor are putere de lucru judecat în cazul în care debitorul formulează
contestaţie la executare [art. 10 alin. (2)].
§5. Cererea în anulare
împotriva ordonanţei prin care s-a admis în tot ori în parte cererea
creditorului, debitorul poate formula o cale de atac specifică procedurii
somaţiei de plată, denumită cerere în anulare.
Cererea în anulare poate fi introdusă în termen de 10 de zile de la data
înmânării ordonanţei sau, după caz, de la data comunicării acesteia.
Legea nu stabileşte şi motivele pentru care ar putea fi exercitată
cererea în anulare, ceea ce înseamnă că prin intermediul acestei căi de atac
specifice debitorul este îndreptăţit să invoce orice motiv de nelegalitate sau
netemeinicie, deci orice motiv de nemulţumire referitor la ordonanţa
conţinând somaţia de plată.
Din art. 9 rezultă că cererea în anulare are efect suspensiv de executare
silită.
Competenţa de a soluţiona cererea în anulare aparţine instanţei care,
în litigiul de drept comun, ar fi competentă să judece fondul cauzei în primă
instanţă, ceea ce înseamnă că va funcţiona şi în acest caz criteriul valoric
[art. 2 pct. 1 lit. a) şi lit. b) C. proc. civ.].
Se observă că cererea în anulare urmează a fi soluţionată tot de
instanţa la care funcţionează judecătorul care a pronunţat ordonanţă atacată.
Cu toate acestea însă cererea în anulare rămâne o cale de atac de reformare,
fără a deveni o cale de atac de retractare, deoarece prin intermediul ei se
realizează un control judiciar (cel puţin sub aspectul admisibilităţii cererii
creditorului de emitere a somaţiei de plată) al ordonanţei atacate.
Deoarece reglementarea specială nu se referă şi la compunerea
instanţei, iar cererea în anulare nu poate fi asimilată nici apelului, nici
recursului, apreciem că ea se soluţionează tot de un singur judecător.1
în ceea ce priveşte judecarea cererii în anulare, pentru aspectele
nereglementate în mod expres în Ordonanţa nr. 5/2001 se va aplica dreptul
comun, ceea ce înseamnă, spre exemplu, că părţile trebuie citate, că
întâmpinarea este obligatorie etc.
Hotărârea prin care este soluţionată cererea în anulare este irevocabilă
[art. 8 alin. (4) şi (5)].
Dacă instanţa admite cererea în anulare, atunci va anula ordonanţa
atacată, prin hotărâre irevocabilă [art. 8 alin. (4)]. Creditorul este îndreptăţit
să introducă o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun [art. 8
alin. (4) teza a ll-a şi art. 7],
1 în practică, uneori, cererea creditorului este respinsă nu prin

ordonanţă, aşa cum prevede reglementarea specială, ci prin sentinţă.
G. Boroi, D. Boroi, op. cit., în C.J. nr. 4/2002, p. 9. Pentru opinia că

cererea în anulare s-ar soluţiona de un complet format din 2 judecători, a se
vedea, totuşi, C. Leaua, B. Onica-Jarka, D. Petre, op. cit., în Dreptul nr.
1/2002, p. 20.
însă nu poate să exercite vreo cale de atac împotriva hotărârii prin care
s-a admis cererea în anulare.
Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă
[art. 8 alin. (5)].
Deşi reglementarea specială nu prevede în mod expres, ar fi posibil ca,
admiţându-se cererea în anulare formulată de debitor, să se anuleze numai
în parte ordonanţa care conţine somaţia de plată, ceea ce echivalează cu
admiterea în parte a cererii creditorului prin care s-a declanşat procedura
somaţiei de plată, caz în care creditorul nu este îndreptăţit să atace
hotărârea cu recurs, ci doar să introducă o cerere de chemare în judecată
pentru partea din pretenţii nerecunoscută în cadrul procedurii somaţiei de
plată, care se va soluţiona potrivit dreptului comun.1
§6. învestirea cu formulă executorie. Particularităţi privind contestaţia la
executare
Ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, care
nu a fost atacată de debitor cu cerere în anulare, este irevocabilă şi poate fi
învestită, la cererea creditorului, cu formulă executorie.
De asemenea, poate fi învestită cu formulă executorie şi ordonanţa
atacată de debitor cu cerere în anulare, care însă a fost respinsă. In lipsa
unor prevederi exprese în reglementarea specială, învestirea ordonanţei cu
formulă executorie se va face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură
civilă.
în ambele situaţii, ordonanţa astfel învestită constituie titlul executoriu
ce se eliberează creditorului, comunicându-se, totodată, în copie, şi
debitorului.
în schimb, încheierea referitoare la înţelegerea părţilor asupra plăţii nu
trebuie învestită cu formulă executorie, deoarece, potrivit art. 5 din
Ordonanţa nr. 5/2001, o asemenea încheiere constituie titlu executoriu.
După cum am menţionat deja, în privinţa contestaţiei la executare
exercitate în cadrul executării silite pornite în temeiul ordonanţei conţinând
somaţia de plată învestită cu formulă executorie, există o deosebire
importantă faţă de dreptul comun, în sensul că debitorul este îndreptăţit să
invoce apărări de fond dacă nu a exercitat cererea în anulare în procedura
somaţiei de plată. Pentru celelalte aspecte (spre exemplu: instanţa
competentă, termenul de exercitare, regimul juridic al hotărârii ce se
pronunţă etc), contestaţia la executare este guvernată de dispoziţiile de
drept comun înscrise în art. 399-404 C. proc. civ., iar taxa judiciară de timbru
se stabileşte potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.
1 A se vedea şi CA. Galaţi, secţia comercială şi de contencios
administrativ, decizia nr. 553/R/2002, în CJ. nr. 12/2002, p. 53.
Capitolul VIII Executarea silită

Secţiunea I. Consideraţii generale
§1. Definiţia executării silite şi caracteristicile constrângerii judiciare
Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea
căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul
organelor competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bunăvoie
obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în
mod silit'. Această procedură, ca drept comun, este reglementată în cartea a
V-a din Codul de procedură civilă (art. 371 '-5805)2.
în mod obişnuit executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt
titlu executoriu se face voluntar şi numai în caz contrar se recurge la
executarea silită. Este o idee pe care codul o exprimă în mod expres în noua
sa redactare. într-adevăr, art. 371' prevede în alin. (1) că obligaţia stabilită
prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de
bunăvoie, iar în alin. (2) se precizează că în cazul în care debitorul nu execută
de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită,
potrivit dispoziţiilor Cărţii a V-a din cod, dacă legea nu prevede altfel.
Executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu
executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate
potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare [alin. (3)].
De obicei, titlul în temeiul căruia se face executarea este o hotărâre
judecătorească care a rămas definitivă sau a devenit irevocabilă ori a fost
dată cu execuţie vremelnică. într-adevăr, cu excepţia acţiunilor în constatare
- prin care se urmăreşte numai stabilirea existenţei sau inexistenţei unui
drept subiectiv - şi a altor câtorva
Vezi, pentru o cercetare monografică, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu,
Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Norme execuţionale există şi în alte acte normative precum: Codul
civil (art. 1718 şi urm.), Codul comercial (art. 907-908, art. 910-935); Legea
nr. 64/1995, republicată în anul 2004, privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului (îndeosebi art. 106-136); Codul de procedură
fiscală, adoptat prin O.G. nr. 92/2003, cu modificările ulterioare, republicat în
M. Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005; O.U.G. nr. 51/1998 privind
valorificarea unor active ale statului, republicată şi modificată; Legea nr.
99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice
(executarea garanţiilor reale mobiliare); Legea privind activitatea bancară nr.
58/1998, republicată în anul 2005; O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, cu modificările ulterioare etc.
476 Executarea silită
Consideraţii generale
AII
acţiuni, precum cele privitoare la starea civilă, în care hotărârea ce se

obţine nu este susceptibilă de executare silită, acţiunile în justiţie obişnuite
urmăresc realizarea dreptului încălcat şi reprezintă astfel sancţiunea
dreptului. De vreme ce legea recunoaşte şi garantează persoanelor fizice şi
persoanelor juridice drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le
pună Ia dispoziţie şi mijlocul legal pentru realizarea lor . Or, specificul
constrângerii judiciare - una din formele constrângerii de stat -spre deosebire
de constrângerea administrativă, constă în aceea că ea se realizează, în
vederea protecţiei acordate titularului dreptului subiectiv (ori interesului
legitim) încălcat, pe cale procesuală, fiind necesar să se obţină în prealabil
recunoaşterea existenţei dreptului (interesului legitim) valorificat prin
acţiune, şi apoi să se treacă la executarea obligaţiei pârâtului, în vederea
restabilirii ordinii de drept încălcate. Instanţa judecătorească trebuie deci să
procedeze la o dezbatere contradictorie şi publică şi, pe baza materialului
probator strâns şi a textelor de lege aplicabile la speţă, să pronunţe
hotărârea. Această primă fază a procesului civil, faza judecăţii -pe care juriştii
romani o denumeau cognitio - duce la constituirea titlului executoriu. Numai
pe această bază poate să înceapă cea de-a doua fază - executio - constând în
activitatea de realizare a dreptului recunoscut, de exemplu, prin ridicarea
obiectului datorat şi predarea lui creditorului urmăritor sau valorificarea, de
regulă prin vânzarea silită, a unei părţi din bunurile debitorului şi plata către
creditor a creanţei puse în executare. Fără această posibilitate concretă de
urmărire silită a bunurilor debitorului pentru ipoteza în care acesta nu
înţelege să respecte dreptul creditorului, chiar după ce s-a pronunţat o
hotărâre judecătorească definitivă şi trecută în puterea lucrului judecat,
dreptul subiectiv recunoscut ar fi iluzoriu şi activitatea de judecată a instanţei
ar fi inutilă. Rezistenţa debitorului recalcitrant nu poate fi înfrântă decât prin
procedura execuţională. în alţi termeni, s-a arătat că judecata şi executarea
silită nu reprezintă decât două forme, faze ale aceleiaşi instituţii - acţiunea
civilă, astfel încât păşind de ia o formă sau fază la cealaltă, nu ieşim din
câmpul dreptului la acţiune2. Cu alte cuvinte, când spunem că norma juridică
se deosebeşte de celelalte nonne de conduită socială, prin posibilitatea
realizării ei pe calea constrângerii, ne referim nu numai la pronunţarea unei
hotărâri condamnatorii pentru debitorul de rea-credinţă şi, în general, pentru
acela care încalcă dreptul altuia, dar şi la posibilitatea constrângerii efective,
în concret, a datornicului să execute prestaţia indicată în hotărâre.
Subliniindu-se că numai sistemul întreg (judecata şi executarea silită)
realizează punerea sub protecţie a dreptului subiectiv civil, s-a arătat că
există totuşi o particularitate, în sensul că în faza judecăţii primează aspectul
de protecţie, iar în faza executării silite ceea ce domină este aspectul de
constrângere3.
1 Vezi /. Stoenescu şi S. Zilberstein, p. 228.
1 M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în
cadrul unei viitoare reglementări legale, în S.C.J. nr. 1/1956, p. 236-237.
3 E. Herovanu, Teoria execuţiunii silite, Ed. Cioflec, Bucureşti, 1942, p.
20 şi 34-42. în cadrul concepţiei menţionate în text, este greu de admis că
„executarea silită este o activitate de judecată” - vezi, în aceste sens, /.
Deleanu, voi. II, p. 287.
Pe de altă parte, când vorbim de realizarea dreptului pe calea

constrângerii judiciare ne referim nu numai la dreptul subiectiv (ori interesul
legitim) încălcat, dar şi la dreptul obiectiv, la ordinea de drept care a fost,
deopotrivă, nesocotită odată cu atingerea adusă dreptului subiectiv al
titularului. Atunci când se declanşează procesul civil, la cererea celui
interesat sau, în cazurile prevăzute de lege, a procurorului - ca organ care
veghează la apărarea ordinii de drept - statul nu urmăreşte numai să acorde
protecţie judiciară titularului dreptului subiectiv. în concepţia statului român,
procesul civil - în totalitatea lui, deci în ambele faze - deşi de regulă, se
înfăţişează ca o chestiune de drept privat, el interesează deopotrivă atât
părţile angajate în litigiu, cât şi societatea.
Tocmai de aceea, o particularitate a executării silite în sistemul nostru
procesual constă în faptul că executarea silită nu poate purta, în principiu,
asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Este o expresie
a caracterului umanitar pe care trebuie să-l prezinte executarea silită. Regula
aceasta face ca însăşi instanţa de judecată să nu poată pronunţa hotărâri
care să implice o executare asupra persoanei. Astfel dacă debitorul refuză să
îndeplinească obligaţia de a face, cuprinsă într-un titlu executoriu, potrivit
art. 5802 C. proc. civ., în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul
poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată
cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe
cheltuiala debitorului. Iar dacă obligaţia de a face implică faptul personal al
debitorului, acesta, în aplicarea art. 580 , poate fi constrâns la îndeplinirea ei
prin aplicarea unei amenzi civile cominatorii. Instanţa sesizată de creditor
poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să
plătească, în favoarea statului, o amendă civilă cominatorie de la 200.000 lei
la 500.000 lei, stabilită deci pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei
prevăzută în titlul executoriu.
Textul prevede în acelaşi timp, în alin. (2), că pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei de a face ce implică faptul
personal al debitorului, se poate cere de către creditor obligarea debitorului
la plata unor daune interese, fiind aplicabile, în mod corespunzător,
dispoziţiile comune ale art. 574 C. proc. civ., respectiv stabilirea cuantumului
lor prin hotărârea instanţei de executare, dată cu citarea părţilor, creditorul
putând solicita şi înfiinţarea de către instanţa sesizată a unor măsuri
asigurătorii. Textul la care se face trimitere prevede că hotărârea instanţei
este executorie, fiind totuşi supusă recursului, iar suspendarea executării, pe
cale de ordonanţă preşedinţială, nu s-ar putea obţine decât prin consemnare
la C.E.C., la dispoziţia organului de executare, a sumei stabilite de instanţă,
cu titlu de daune interese.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi în
cazul când titlu executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. într-o asemenea
situaţie, creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin
încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau,
dacă este cazul, prin alte persoane, pe socoteala debitorului, lucrările făcute
de acesta, prin nerespectarea obligaţiei de a nu face. De altfel, ca măsură
indispensabilă pentru ipoteza că debitorul s-ar opune la executarea obligaţiei
de către creditor, art. 5805 C. proc. civ. prevede că, creditorul va
478
Executarea silită
putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul
organelor de poliţie, jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice, după
caz.
în toate ipotezele arătate mai sus, prin urmare, instanţa
judecătorească ia numai măsuri care se execută asupra bunurilor din
patrimoniul debitorului, niciodată asupra persoanei sale. Există, totuşi,
ipoteze în care executarea se face şi asupra persoanei. O astfel de ipoteză
este aceea când prin hotărârea judecătorească s-a dispus încredinţarea
copilului minor unuia dintre părinţi, unui terţ sau unei instituţii de ocrotire, iar
persoana care deţine copilul încearcă să se sustragă de la executarea
hotărârii .
Alte situaţii în care executarea afectează persoana debitorului sunt, de
asemenea, posibile, de exemplu atunci când se dispune evacuarea unui
locatar din locuinţă sau desfacerea contractului de muncă a salariatului. în
prima situaţie se procedează nu numai la scoaterea din imobil a mobilelor
debitorului, dar şi la interzicerea acestuia de a mai intra în locuinţă; în a doua
situaţie, pe baza hotărârii, conducerea unităţii interzice fostului salariat
intrarea la locul de muncă. în ipoteza inversă, însă când justiţia a dispus
reintegrarea în muncă a unei persoane concediate abuziv, executarea nu se
poate face în natură, ci numai prin plata despăgubirilor echivalente cu
salariul, la care avea dreptul acea persoană, în raport cu munca pe care ar fi
trebuit să o presteze.
O altă trăsătură a procedurii executării silite care dă expresie îmbinării
dintre interesele personale şi cele generale este preocuparea legiuitorului
pentru protecţia socială prin apărarea de la urmărire a unei părţi din salariu şi
alte venituri periodice realizate din muncă, din pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi din alte sume ce se plătesc periodic debitorului
şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia. în cazul în
care sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate
depăşi V2 din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor,
în afară de cazul în care legea ar prevedea altfel, iar dacă veniturile din
muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului, destinate
asigurării mijloacelor de existenţă a acestuia, sunt mai mici decât cuantumul
salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum [art. 409 alin. (l)-(3)].
în acelaşi spirit, unele venituri prevăzute de lege pot fi urmărite numai
pentru anumite creanţe [art. 409 alin. (4) şi (5)], alte venituri nu pot fi
urmărite pentru nici un fel de datorii [art. 409 alin. (7)], iar unele bunuri
mobile sunt şi ele exceptate de la urmărire (art. 406 şi art. 407).
Desigur caracterul umanitar şi de protecţie socială a debitorului nu
trebuie să împiedice realizarea dreptului creditorului constatat prin titlu
executoriu şi deci, în limitele prevăzute de lege, instanţa de executare,
executorul judecătoresc şi, dacă este cazul, procurorul trebuie să asigure o
cumpănă dreaptă între interesele divergente ale celor două părţi.
1 Hotărârea judecătorească în care se prevede predarea copilului
minor către reclamant este susceptibilă de executare silită, astfel că
prevederile art. 55 din Decretul nr. 31/1954 nu-şi au aplicabilitate (C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 2167/1991, în Dreptul nr. 8/1992, p. 82).
Consideraţii generale 479

§2. Natura juridică a executării silite
Ori de câte ori titlul executoriu îl constituie o hotărâre judecătorească,
executarea silită este ultima parte a procesului civil, care începe o dată cu
introducerea cererii de chemare în judecată şi sfârşeşte în momentul în care
hotărârea dată în cauză a fost efectiv executată. Faza de judecată şi cea de
executare nu sunt, astfel cum am mai arătat, rupte una de cealaltă, ci sunt
numai două forme ale aceleiaşi activităţi, fiecare având, desigur, caractere
diferite.
în literatura juridică s-a discutat mult problema dacă nu cumva
executarea silită este o activitate cu caracter administrativ, în care rolul
instanţei de judecată ar ţine de aşa numitul imperium, deosebit de dreptul de
jurisdicţie care s-ar epuiza în momentul în care instanţa a pronunţat
hotărârea în cauza judecată şi prin aceasta s-a dezînvestit. Disputa aceasta
pe plan teoretic are anumite implicaţii de ordin practic şi de aceea o vom
aborda şi noi în mod succint.
Existenţa procedurilor execuţionale, astfel cum ele sunt reglementate
prin Codul de procedură civilă, proceduri care continuă desfăşurarea
procesului civil după darea hotărârii până la realizarea definitivă a dreptului
recunoscut prin hotărâre, înseamnă evident că dreptul nu a fost încă realizat
prin darea hotărârii. De aceea, legea prevede că - în alte forme adecvate
bineînţeles - activitatea instanţei continuă şi ea nu diferă calitativ de cea
desfăşurată anterior. Pentru instanţa, care a încuviinţat executarea şi care
are sub controlul ei permanent, pe baza actelor din dosarul de executare,
activitatea materială a executorilor judecătoreşti, sarcina rămâne în
continuare aceeaşi - de a arbitra între interesele părţilor în conflict.
Rezistenţa debitorului trebuie înfrântă pe căile legale şi acestea, astfel cum
sunt organizate de lege, presupun o continuă confruntare a părţilor şi luarea
unor hotărâri care de data aceasta ţin de dreptul de jurisdicţie al instanţei.
în legătură cu acest drept este necesar să precizăm că din cele cinci
proceduri execuţionale pe care le reglementează Codul de procedură civilă în
redactarea dobândită prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 - urmărirea
silită asupra bunurile mobile, poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese şi
a recoltelor prinse de rădăcini, urmărirea silită asupra bunurilor imobile,
predarea silită a bunurilor şi executarea silită a altor obligaţii de a face sau
de a nu face - numai poprirea, în parte, în anumite cazuri [art. 453 alin. (2) şi
art. 455, art. 456 lit. b) şi art. 457], şi în situaţia specială prevăzută de art.
469 C. proc. civ. pentru validarea popririi, reprezintă în mod direct o
procedură execuţională judiciară care se realizează sub forma unui adevărat
proces civil, public şi contradictoriu, în care instanţa de fond sau instanţa de
executare, după caz, decide prin hotărâre, din oficiu, înfiinţarea popririi sau,
la cerere, în cazul necesităţii, validarea popririi, care operează transferul de
creanţă de la debitor la creditorul urmăritor. Toate celelalte proceduri de
executare sunt realizate de executorul judecătoresc, recurgându-se la
instanţa de executare pentru rezolvarea incidentelor procedurale ivite în
cursul executării sau pentru soluţionarea contestaţiei la executare. Lucrând
sub controlul instanţei de executare, executorul judecătoresc, ori de câte ori
întâlneşte o piedică în activitate execuţională - de exemplu găseşte în
apartamentul pe care urmează a-i evacua, o terţă persoană ce invocă un
drept propriu
480
Executarea silită
Consideraţii generale 4„,
- nu poate decide singur, ci trebuie să refere preşedintelui instanţei de

executare şi instanţa va decide cu privire la dreptul terţului, pe calea
ordonanţei preşedinţiale (art. 581 C. proc. civ.)1.
în forma dobândită prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000,
executarea silită se înfăţişează ca o activitate complexă, cu caracter mixt, în
care distingem o latură juris-dicţională, reprezentată prin activitatea instanţei
de executare şi o latură administrativă, constând în activitatea execuţională
a executorului judecătoresc. Acest caracter mixt rezultă cu claritate în cadrul
noii reglementări prin însăşi condiţia prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc.
civ., care prevede că nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa
dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1),
învestire ce se face de prima instanţă, textul stabilind totuşi că încheierile
executorii, hotărârile executorii provizorii şi alte hotărâri prevăzute de lege se
execută fără formulă executorie. în concordanţă cu acelaşi text, art. 372 C.
proc. civ. stabileşte că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu.
începând cu textul art. 373 C. proc. civ., care stabileşte competenţa
materială funcţională în materie de executare silită, se face referire în cod, în
textul citat, la executorul judecătoresc, precizându-se că hotărârile
judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze
executarea, iar în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc
din circumscripţia judecătoriei în care se află bunurile urmărite. Acelaşi text
stabileşte regula că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia
căreia se va face executarea.
Caracterul mixt al executării silite rezultă şi din mecanismul procedural
al pornirii acesteia şi anume sesizarea executorul judecătoresc, sesizare ce
implică totodată obligaţia acestuia de a solicita instanţei de executare
încuviinţarea executării, instanţa fiind aceea care, după încuviinţare prin
încheiere dată în camera de consiliu, alcătuieşte şi dosarul de executare,
piesă fundamentală în asigurarea legalităţii activităţii execuţionale.
Caracterizarea astfel dată executării silite de drept comun nu mai
poate fi aplicată, în totalitatea ei, executării silite reglementată prin unele
dispoziţii speciale cum este cazul procedurii execuţionale pentru realizarea
creanţelor bugetare, reglementată prin Codul de procedură fiscală. în această
procedură, instanţa judecătorească nu are decât rolul de a judeca
eventualele contestaţii la executare, introduse de cei interesaţi. într-un atare
sistem execuţional, care se caracterizează prin operativitate, organul de
executare are, de regulă, o deplină independenţă operativă. Instanţa de
judecată nu are rolul preventiv, de control permanent asupra activităţii
organelor de executare, ci intervine numai, cu caracter sancţionator, pentru a
anula actele de executare nelegale şi prejudiciabile, la sesizarea făcută, după
cum am arătat, prin contestaţie, de cei interesaţi. în acest sistem, derogator
de la normele Codului de procedură
1 Stabilind cazurile în care instanţa va putea să dispună măsuri
vremelnice, în cazuri grabnice, art. 581 se referă expres la înlăturarea
piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
civilă, procedura execuţională are totuşi un caracter mixt în care

predomină latura administrativă.
§3. Modalităţile executării silite
Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de
executare: executarea silită directă şi executarea silită indirectă. La rândul ei
această din urmă modalitate cunoaşte mai multe forme: urmărirea mobiliară,
poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini,
urmărirea silită asupra bunurilor imobile decontarea bancară. Sunt,
dimpotrivă, forme de executare directă, predarea silită a bunurilor şi
executarea silită a altor obligaţii de a face sau a nu face.
Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină
realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului
înscrisă în titlu executoriu, obligaţia de a face.
Executarea silită este indirectă în situaţia în care creditorul, ce are de
realizat o creanţă bănească, urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele
obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care
acesta le are de primit de la terţe persoane ori, în cazul persoanelor juridice
titulare de conturi bancare, prin virarea sumei din contul debitorului în contul
creditorului.
în literatura juridică1, s-a pus problema de a şti dacă executarea silită
directă poate
1 A se vedea I.C Vurdea, Intervertirea executării silite directe în
executare silită indirectă, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 9-13. în practică s-a decis
că întrucât obligaţia pârâtului rezultând din sentinţă, ca urmare a partajului,
era alternativă, în sensul că el trebuie să predea sau bunurile sau suma de
bani reprezentând contravaloarea lor stabilită de instanţă, odată depusă
suma de bani respectivă, el va trebui considerat liberat de obligaţia cuprinsă
în titlu executor -Trib. Sibiu, decizia civilă nr. 1079/1992, cu nota aprobativă
(dar completând motivarea în drept) de B. Diamant şi V. Luncean, în Dreptul
nr. 5-6/1994, p. 161-163. Deoarece în dreptul civil principiul este executarea
în natură, ni se pare că şi în cazul unei hotărâri cu condamnare alternativă,
creditorul trebuie mai întâi să urmărească obţinerea executării obligaţiei
principale şi numai, în subsidiar, dacă acest lucru nu mai este posibil ori dacă
creditorul demonstrează că executarea în natură nu-i mai foloseşte (de ex.,
datorită întârzierii în executare sau executării necorespunzătoare, prestaţia
în natură nu mai satisface finalitatea obligaţiei), va putea cere executarea
obligaţiei secundare; vezi şi D. Fruth-Oprişan, Executarea în natură a
obligaţiei de a face, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 11; Trib. jud. Suceava, decizia
civilă nr. 475/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 68. în acelaşi sens de a se vedea
şi MM. Pivniceru şi M. Gaiţă, notă critică la decizia civilă nr. 223/1996 a CA.
Iaşi, în Dreptul nr. 4/1997, p. 107-110 (instanţa decisese, într-adevăr, în mod
greşit, că în situaţia în care dispozitivul hotărârii judecătoreşti prevede
obligarea pârâtului la predarea în natură a unui animal sau contravaloarea
acestuia în bani, executarea silită se consideră realizată dacă debitorul, după
rămânerea irevocabilă a hotărârii, a achitat contravaloarea în bani a acelui
animal, fără a mai fi necesar a se stabili dacă executarea în natură mai era
sau nu posibilă). Pe aceeaşi linie, Tribunalul Bucureşti a decis că, creditorul
avea obligaţia de a solicita debitoarei mai întâi executarea obligaţiei de a
face, conform titlului executoriu, şi numai în caz de refuz al debitoarei sau de
neexecutare a obligaţiei de a face în termenul expres prevăzut în dispozitivul
hotărârii, el avea posibilitatea să formuleze cererea de poprire (Trib.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1012/1993, în Culegere 1993-1997,
p. 101, nr. 73).
482
Executarea silită
fi intervenită în executare indirectă. în practică pot apare două situaţii.
Dacă se pune în executare o hotărâre cu condamnare alternativă, iar
executarea condamnării principale (predarea unui bun sau o altă obligaţie de
a face) nu mai este posibilă creditorul poate cere executarea indirectă a
sumei de bani stabilită de instanţă , ca reprezentând contravaloarea
obiectului obligaţiei principale2. în cazul în care însă hotărârea pusă în
executare este cu o singură condamnare şi executarea în natură a prestaţiei
determinate nu mai este posibilă, este necesar să se obţină un nou titlu
executoriu pe calea revizuirii (art. 322 pct. 3 C. proc. civ.) şi după aceea să se
recurgă la executarea silită indirectă. în cadrul noii reglementări, s-a
prevăzut în art. 574 alin. (1) C. proc. civ., într-o redactare explicită ce nu mai
necesită alte precizări, că „dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă
urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii
predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili
această sumă prin hotărâre, dată cu citarea părţilor”.
Hotărârea este supusă recursului, dar suspendarea executării acestei
hotărâri nu se va putea obţine decât cu consemnarea sumei stabilite,
prevederile art. 428 C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător.
în sfârşit, art. 574 C. proc. civ. prevede în alineatul său final, că
instanţa de executare, solicitată cu cererea creditorului având obiectul
prevăzut în alin. (1), va putea dispune înfiinţarea măsurilor asigurătorii.
Secţiunea a ll-a. Participanţii la executarea silită
Executarea silită, ca parte a procesului civil, implică o activitate
concurentă a mai multor subiecţi procesuali, participanţi la efectuarea de
acte procedurale, pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting
raporturile procedurale execuţionale.
1 După cum am mai arătat, în situaţia în care executarea silită s-a
pornit în baza unui titlu
executoriu, cu obligare alternativă, debitorul este obligat să execute mai
întâi prestaţia prin
cipală (în natură) şi numai dacă acest lucru nu mai este posibil, se
procedează la executarea
prin echivalent. Pe calea contestaţiei la executare, nu se poate repune în
discuţie situaţia de
fapt, reţinută definitiv, cu putere de lucru judecat, ci doar situaţii ivite
ulterior (fapta
debitorului de a înstrăina sau ascunde bunurile atribuite în natură
creditorului). în această din
urmă situaţie, este admisibilă cererea de reactualizare a valorii
bunurilor, întrucât creditorul
nu poate fi silit a primi alt lucru, decât acela ce i se datorează şi nici o
valoare de înlocuire mai
mică decât cea reală - a se vedea Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
Culegere 1993-1997, p. 339, nr. 66.
2 în practică (Trib. jud. Neamţ, decizia civilă nr. 111/1983, în R.R.D.
nr. 9/1983, p. 63) s-a
decis că dovada imposibilităţii restituirii în natură a bunurilor formând
obiectul obligaţiei
debitorului trebuie făcută, în prealabil, de către creditor, în cadrul unei
contestaţii la executare.
Ni se pare că această soluţie este excesivă, fiind suficient, pentru
dovadă, actul încheiat de
organul de executare prin care se constată că executarea directă nu
este posibilă; vezi şi Trib.
jud. Suceava, decizia civilă nr. 374/1983, în R.R.D. nr. 10/1983, p. 73
(socotim însă că în
speţă existau mijloace pentru asigurarea executării în natură).
Participanţii la executarea silită 403
Printre subiecţii procesuali care au un rol important în procedurile de
executare silită menţionăm, în primul rând, părţile: creditorul urmăritor, care
urmăreşte să-şi realizeze dreptul recunoscut prin dispozitivul hotărârii
executorii ori printr-un alt titlu executoriu şi debitorul urmărit, cel care, prin
acelaşi titlu, a fost obligat la predarea unui bun sau la plata creanţei.
Punerea în mişcare a executării silite se face de regulă prin sesizarea
executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită, pe care acesta o
înaintează instanţei de executare însoţită de titlul executoriu şi prin care se
solicită încuviinţarea executării.
Instanţa de executare hotărăşte asupra încuviinţării executării prin
încheiere, dată fără citarea părţilor interesate, în camera de consiliu, iar
executorul judecătoresc primind această încheiere de încuviinţare
procedează la executarea silită, sub controlul de legalitate exercitat de
instanţa de executare. Aşa fiind, ori de câte ori se ivesc dificultăţi în cursul
executării silite ori una din părţi este nemulţumită de felul cum sunt
întocmite actele de executare, instanţa va fi sesizată cu rezolvarea
contestaţiilor la executare, introduse de cei interesaţi în respectarea legii şi
restabilirea drepturilor ce le-au fost încălcate.
Sunt proceduri speciale caracterizate prin lipsa organelor de
executare, realizarea creanţei fiind asigurată prin raporturi directe între
creditorul urmăritor şi terţul datornic al debitorului urmărit. Este cazul de
pildă, al popririlor înfiinţate în mâinile persoanelor juridice, la care este
încadrat debitorul, pe baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în cazul pensiilor de
întreţinere.
In cadrul altor proceduri de executare - decontarea bancară executorie
(poprirea bancară) sau executarea creanţelor fiscului - oficiul organului de
executare revine, după caz, unităţii bancare autorizate de lege să procedeze,
pe baza titlului executoriu, la operaţii de virament a sumei urmărite din
contul debitorului în contul creditorului - ori organelor financiare sau altor
organe proprii ale creditorului.
La procedurile de executare silită se pot întâlni uneori ca terţi,
persoane care nu au participat la faza de judecată, dar interesate să-şi apere
drepturi ce le-ar fi atinse prin executare. Avem în vedere situaţia în care
bunurile - proprietatea terţului - au format, pe cale de sechestru, obiect de
urmărire silită pentru datoria debitorului urmărit, terţul folosind în acest caz
calea contestaţiei la executare, pentru a obţine scoaterea de sub urmărire a
bunurilor ce-i aparţin. Alteori, terţul fiind el însuşi datornic al debitorului
urmărit dobândeşte în cadrul procedurii popririi, calitatea de terţ poprit, fiind
astfel obligat să reţină suma pe care o datorează, pentru a o plăti direct, ca
urmare a dispoziţiei primite după caz, din partea executorului judecătoresc
sau a instanţei, creditorului popri tor. în cazurile menţionate, terţul, intrat sau
atras în procedura execuţională, devine parte şi dobândeşte drepturile sau îşi
îndeplineşte îndatoririle procesuale prevăzute de lege pentru părţi.
Un rol auxiliar în faza executări silite revine şi organelor administraţiei
publice locale sau organelor poliţiei, jandarmeriei ori ai altor agenţi ai forţei
publice chemaţi să sprijine unele operaţiuni de executare întreprinse de
executorii judecătoreşti.
în sfârşit, o poziţie procesuală deosebită o are Ministerul Public, căruia
legea i-a încredinţat sarcina de a veghea la respectarea ordinii de drept, în
activitatea de

punere în executare a unor hotărâri judecătoreşti, fie prin iniţiativa
pornirii executării silite, fie prin folosirea mijloacelor procesuale pentru
restabilirea ordinii de drept încălcate prin însăşi activitatea instanţei sau a
organelor de executare.
în cele ce urmează vom examina poziţia procesuală a principalilor
participanţi, drepturile şi obligaţiile procesuale ce le revin în contextul
problemelor specifice executării silite. Dar, mai înainte de a proceda la
această analiză, considerăm necesar să menţionăm câteva reguli cu caracter
general, introduse în noua reglementare a executării silite şi care contribuie
să-i asigure acesteia caracterul umanitar şi liberal. Se dă astfel expresie
intereselor ambelor părţi, tratate de legiuitor pe un plan de egalitate.
în acest sens, precizând scopul şi obiectul executării silite, Cartea a V-
a a codului debutează, astfel cum am arătat deja, prin art. 371 \ cu principiul
potrivit căruia obligaţia stabilită, prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt
titlu, se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Este atitudinea obişnuită, normală,
pe care trebuie să o învedereze debitorul întrucât, judecându-se cu
creditorul, nu a putut să convingă instanţa de judecată de justeţea cauzei
sale. Este firesc deci ca, în cazul în care el nu trage consecinţele înfrângerii
sale în faţa instanţei şi nu respectă hotărârea ce l-a obligat la plată,
executarea hotărârii să se facă prin constrângere patrimonială, până la
realizarea dreptului recunoscut prin titlu executor, executarea trebuind să
acopere deopotrivă accesoriile creanţei recunoscute, respectiv dobânzile,
penalităţile sau orice alte sume acordate potrivit legii, inclusiv cheltuielile de
executare.
Se consacră de asemeni în lege (art. 3712 C. proc. civ.), cu titlu de
principiu, faptul că executarea silită nu poate purta asupra persoanei
debitorului, ea având un obiect patrimonial: plata unei sume de bani,
predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii,
plantaţii sau altei lucrări şi, în general a unei alte măsuri admise de lege.
Caracterul patrimonial al executării silite trebuie, totuşi să ţină seama de
acele dispoziţii legale restrictive care, pentru motive de protecţie socială ori
de apărare a intereselor generale impuse de un regim special de circulaţie a
bunurilor urmărite, le exceptează de la urmărire. De aceea, se dispune în
mod expres, că veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite
numai dacă ele sunt urmăribile potrivit legii. Mai mult, pentru a se evita
măsuri abuzive ale organelor de urmărire, urmărirea silită nu poate depăşi
necesitatea realizării drepturilor creditorilor. Tocmai de aceea textul special
al art. 3715 a fost consacrat încetării executării silite, precizându-se cazurile
în care executarea silită încetează şi anume dacă:
a. s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlu executoriu, s-au
achitat cheltuielile
de executare precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz,
executorul va
preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea
totală a obligaţiilor;
b. nu mai poate fi efectuată ori continuată, din cauza lipsei de
bunuri urmăribile
ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste
cazuri, execu
torul va restitui creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta
cauza restituirii şi
partea de obligaţie ce a fost executată1;
1 încetarea executării, în cazurile prevăzute de art. 3715 lit. b), nu
înseamnă, însă, renunţarea creditorului la dreptul recunoscut prin titlul pus în
executare, ci potrivit dispoziţiilor

c. creditorul a renunţat la executare;
d. a fost desfiinţat titlul executoriu.1
Dispoziţiile generale din Cartea a V-a a Codului (art. 3717 C. proc. civ.)
reglementează şi problema cheltuielilor de executare, stabilind că partea
care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează
executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest
scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se
avansează de către creditor. în continuare, se precizează că cheltuielile
ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit,
afară de cazul când creditorul a renunţat la executare sau dacă prin lege se
prevede altfel. Procedându-se la simplificarea sistemului de stabilire şi
acordare a cheltuielilor la executare, acelaşi text prevede că sumele ce
urmează a fi plătite se stabilesc de executorul judecătoresc, prin proces-
verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii,
procesul-verbal astfel întocmit constituind titlu executoriu.
§2. Părţile în faza executării silite. Drepturile şi obligaţiile lor comune
După cum am arătat, cele două părţi în faza executării silite sunt
creditorul urmăritor şi debitorul urmărit. Uneori, pe latura activă, pot fi mai
mulţi creditori urmăritori, respectiv o coparticipare procesuală activă2.
Dimpotrivă, când este vorba
exprese ale art. 3716, el poate cere reluarea executării silite, înăuntrul
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, dacă se
indică bunuri ce pot fi urmărite potrivit legii. Mai mult, reluarea executării
silite poate fi cerută şi asupra aceluiaşi bun, dacă acesta este un bun imobil.
în acest caz, precizează textul, cât timp, potrivit legii, poate avea loc reluarea
executării silite, nu se va putea dispune radierea somaţiei înscrise de
executorul judecătoresc, în cartea funciară.
' Pentru cazurile în care executarea silită încetează în sistemul
executării creanţelor fiscale, vezi art. 143 alin. (4) C. proc. fiscală.
Vezi şi M. Stancu, Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin
executarea silită, în P.R. nr. 2/2004, p. 267. Această pluralitate de creditori
poate prezenta două forme diferite, şi anume: sau mai mulţi creditori pornesc
împreună la executare împotriva debitorului lor comun, sau un singur creditor
ori mai mulţi creditori fac toate formele de urmărire dar alţi creditori se
prezintă şi ei, pretinzând să fie plătiţi din sumele realizate din urmărire. în
cea de a doua situaţie, singurul drept preferenţial de care se bucură
creditorul urmăritor este acela de a obţine restituirea cheltuielilor de
executare (fiindcă sunt făcute în interesul tuturor creditorilor), înaintea plăţii
oricărei alte creanţe, un privilegiu prevăzut de art. 1727 C. civ. şi de alte
texte de lege. în cazul pluralităţii creditorilor, sistemul care se aplică în
sistemul nostru este cel al egalităţii creditorilor, care şi-a găsit expresia în
art. 1719 C. civ., potrivit căreia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie (în
mod proporţional, în raport cu creanţa fiecăruia), afară de cazul când există
între creditori cauze legitime de preferinţă, adică un privilegiu sau o ipotecă
(art. 1720 C. civ.). Creditorii care nu se bucură de un privilegiu pentru
creanţa lor şi nu au o ipotecă constituită pentru garantarea creanţei, adică
creditorii chirografari vor fi plătiţi numai după achitarea creanţelor către
creditorii privilegiaţi şi ipotecari, aplicându-li-se principiul egalităţii, principiu
care se aplică de altfel şi creditorilor privilegiaţi, când creanţele lor au acelaşi
rang (art. 1724

despre o pluralitate de debitori - obligaţi prin aceeaşi hotărâre sau alt
titlu executoriu - executarea urmează a se face separat pentru fiecare
debitor. în alţi termeni, coparticiparea procesuală pasivă, posibilă în faza de
judecată, încetează în faza executării silite, când creditorul urmează a iniţia o
procedură de executare distinctă pentru fiecare dintre debitorii săi.
Explicaţia acestei deosebiri o găsim în caracterul unipatrimonial al
executării silite. Spre deosebire de faza de judecată în care în cazul
participării pasive pot fi acţionaţi împreună, în calitate de copârâţi, mai mulţi
debitori, în faza executării silite obiectul urmăririi silite este fie predarea unui
bun anume determinat, fie valorificarea bunurilor din patrimoniul debitorului
în întregime sau numai în parte. Atât în primul caz, cât şi în al doilea, toate
formele care constituie procedura de urmărire trebuie îndeplinite faţă de
fiecare debitor separat. într-adevăr, dacă se urmăreşte obţinerea silită a unui
bun anume determinat, acesta nu poate privi decât o singură persoană,
deţinătorul bunului, faţă de care trebuie folosită procedura de executare de
la început până la sfârşit, iar când urmărirea are ca obiect valori patrimoniale
ale debitorului pentru realizarea unor creanţe, atunci desigur, fiecare
patrimoniu pe latura sa activă sau fiecare valoare patrimonială în parte,
trebuie supusă în mod separat formelor de urmărire prevăzute de lege, ceea
ce exclude, din nou, posibilitatea contopirii, într-o singură procedură a
urmăririi contra mai multor patrimonii distincte.
Cum însă bunurile din patrimoniul unui debitor constituie, potrivit art.
1718 C. civ., în întregime, gajul comun al tuturor creditorilor săi, aceştia îl pot
urmări împreună în cadrul aceleiaşi proceduri execuţionale. Concursul de
executări silite formează obiect de reglementare în art. 3734 C. proc. civ.
Potrivit acestui text, când privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe
executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început
prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească,
dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc
care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt
în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi
executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în
afară de cazul în care legea prevede altfel. Desistarea, după conexare, a
oricăruia dintre creditorii urmăritori - precizează acelaşi text - nu va putea
împiedica continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.
Vor fi părţi, după cum am menţionat, având aceleaşi drepturi şi
obligaţii şi terţele persoane ce ar participa la procedura de executare.
Drepturile de care dispun părţile în faza executării silite sunt în
principiu aceleaşi cu drepturile de care au beneficiat părţile în faza de
judecată. Este vorba despre posibilitatea părţilor de a participa la executare,
personal sau prin reprezentant, şi în acest scop ele trebuie să fie înştiinţate
despre începerea executării şi despre actele procedurale ce marchează
desfăşurarea ei. Părţile pot formula cereri pentru apărarea
C. civ.). Pentru ordinea de preferinţă reglementată de cod vezi art. 563
şi urm. C. proc. civ., precum şi S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 72-79
şi 82-85, iar pentru ordinea de distribuire în cazul executării creanţelor fiscale
vezi art. 167-168 C. proc. fiscală.
Participanţii la executarea silita 487

drepturilor lor şi pot exercita căile de atac prevăzute de lege. în acest
sens, ele au dreptul să cunoască toate actele dosarului care le priveşte şi să
pretindă ca declaraţiile lor să fie consemnate în procesele verbale. La fel ca
în faza de judecată, părţile pot fi asistate sau reprezentate de avocaţi iar,
dacă nu înţeleg sau nu vorbesc limba română ori cetăţenii aparţinând
naţionalităţilor conlocuitoare pot recurge la serviciile unui interpret. Aceste
persoane pot lua cunoştinţă de actele din dosarul de executare şi pot cere şi
obţine rambursarea cheltuielilor de executare.
în general părţile având drepturi procesuale pot dispune de ele, atât în
ce priveşte drepturile materiale pe care le valorifică în proces, cât şi
drepturile lor procesuale. Şi în faza executării silite, acest principiu îşi găseşte
aplicarea, în măsura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor
poate dispune. într-adevăr, creditorul este liber să renunţe la executarea
începută sau să aştepte cu pornirea ei, în limitele prescripţiei dreptului de a
cere executarea silită. Creditorul şi debitorul se pot înţelege pe cale de
tranzacţie. Iar în conformitate cu art. 3714 C. proc. civ., creditorul şi debitorul
pot conveni, în tot cursul executării silite, ca aceasta să se efectueze numai
asupra veniturilor băneşti ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca
vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă, în tot sau în parte, prin bună
învoială.
Uneori legea prevede în mod expres posibilitatea pentru creditor de a
acorda unele înlesniri debitorului1.
O consecinţă a principiului disponibilităţii procesuale este dreptul
pentru creditorul urmăritor, dacă legea nu dispune altfel2, de a alege
bunurile debitorului pe care vrea să le urmărească. Creditorul poate astfel,
bineînţeles în limita creanţei sale, să urmărească orice parte componentă
activă a patrimoniului debitorului său: bunuri mobile, bunuri imobile sau
sumele de bani ce are de primit şi, cum pentru fiecare categorie de bunuri,
există o altă procedură de executare, el alege implicit şi metoda de urmărire.
Regula potrivit căreia creditorul poate urmări oricare dintre bunurile
debitorului său se aplică numai la toate bunurile urmăribile şi cu respectarea
restricţiilor prevăzute de lege, căci legea în scopul de a ocroti interesele
debitorului ori interesele generale declară total sau parţial neurmăribile
anumite bunuri sau categorii de bunuri, strict necesare pentru existenţa
persoanelor fizice debitoare şi a familiilor lor sau pentru buna funcţionare a
unor debitori - persoane juridice.
Vezi, de exemplu, în cazul executării creanţelor bugetare art. 122 C.
proc. fiscală.
De exemplu, potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ., imobilul unui minor
sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi urmărit silit înaintea
urmăririi mobilelor sale. Aceste dispoziţii nu împiedică însă executarea silită
asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a minorului sau a persoanei
puse sub interdicţie şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună. In conformitate cu
art. 493 alin. (1) C. proc. civ., creditorii personali ai unui debitor coproprietar
sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele
aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala
acestora, alin. (2) al textului precizând că asemenea creditori personali pot
urmări însă cota parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în
coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.

Tot în aplicarea principiului disponibilităţii, art. 1042 C. civ. permitea
creditorului de a urmări pe oricare dintre codebitorii săi solidari, pentru
întreaga datorie .
Pentru alte cazuri de aplicare a principiului disponibilităţii menţionăm
şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia executorul
judecătoresc, cu acordul creditorului poate, în cadrul vânzării bunurilor
mobile urmărite, să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la
valorificarea bunurilor sechestrate. în acest caz, debitorul este obligat să-l
informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz,
numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi
termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.
Iar referitor la termenul fixat în materie de urmărire mobiliară, de executorul
judecătoresc, pentru vânzarea la licitaţie, a bunurilor mobile urmărite, la
cererea atât a creditorului cât şi a debitorului, termenul va putea fi scurtat
sau prelungit (art. 435 C. proc. civ.).
Pot exista situaţii în care însăşi legea să prescrie creditorului
procedura de executare şi, deci, şi modul în care îşi poate valorifica titlul
executoriu, privându-1 astfel de dreptul de a alege calea pe care o preferă.
Astfel, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, sau de
alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de
despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra
salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute, realizate de debitor,
art. 453 alin. (2) stabileşte că înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de
fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii. Pentru
aceste cazuri, art. 455 C. proc. civ. dispune că poprirea rămâne în fiinţă şi
atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este
pensionat. Unitatea de la care pleacă debitorul este obligată să trimită actele,
prin care s-a înfiinţat poprirea, unităţii la care se află noul loc de muncă al
debitorului sau organului competent de ocrotire socială care, de la data
primirii acestor acte, devine terţ poprit. Textul precizează că dacă debitorul
părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va
încunoştinţa pe creditor despre atare împrejurare. După aflarea noului loc de
muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţa unităţii de la care
debitorul a plecat, pentru ca aceasta să procedeze în modul arătat mai sus.
Pe de altă parte, părţile au şi obligaţii. Astfel, au obligaţia comună de a
îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de
lege sau de judecător, să-şi probeze, când este cazul pretenţiile şi apărările
[art. 129 alin. (1)], precum şi să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă şi în
conformitate cu scopul pentru care

acele drepturi le-au fost recunoscute în această fază a procesului civil1.
Potrivit art. 723 C. proc. civ., săvârşirea abuzului de drept, în orice fază
procesuală, atrage sancţionarea părţii cu plata de despăgubiri faţă de cel
prejudiciat şi, în măsura în care legea o prevede în mod expres, plata unei
amenzi civile, în cuantumul stabilit de ea. Un abuz de drept, în faza executării
silite, din partea creditorului urmăritor poate consta în exagerarea măsurilor
de indisponibilizare a bunurilor urmărite, în scopul exercitării de presiuni
asupra debitorului ori, în omiterea, cu concursul executorului judecătoresc, a
unor înştiinţări, ceea ce îl poate pune pe debitor în imposibilitatea de a
participa la îndeplinirea actelor de executare şi de a-şi apăra drepturile. Dar
şi debitorul se poate comporta în mod abuziv, atunci când nejustificat
încearcă să împiedice efectuarea executării, reinterând, de pildă, cu vădită
rea-credinţă, calea contestaţiei la executare. De altfel, art. 404 alin. (2) C.
proc. civ. sancţionează expres o atare comportare stabilind că în cazul
respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la
despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când
contestaţia a fost exercitată, cu rea-credinţă, el va fi obligat la plata unei
amenzi de la 500.000 lei la 7.000.000 lei.
§3. Organele de executare
Organul de executare este organul învestit cu autoritatea de stat
pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care
deţin bunurile acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul
executoriu2. El se înfăţişează astfel, în primul rând, ca un auxiliar sau, mai
exact în condiţiile actuale, ca un partener important al justiţiei pentru
aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii ale
instanţelor judecătoreşti.
Principalele organe de executare sunt: executorii judecătoreşti, care
sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public; executorii fiscali,
abilitaţi de organele de executare silită prevăzute de art. 133 C. proc. fiscală
în cazul creanţelor fiscale; executorii bancari, care sunt învestiţi să
îndeplinească orice activităţi legale în scopul realizării obligaţiilor stabilite
prin titlurile executorii ce aparţin băncilor; executorii Autorităţii pentru
Valorificarea Activelor Statului.
în cele ce urmează vom semnala unele aspecte generale cu privire la
executorul judecătoresc, care este principalul organ de executare cu
plenitudinea competenţei de executare, în materie civilă3. Poziţia sa ca
organ cu atribuţii în executările de orice fel
1 A se vedea CA. Piteşti, decizia civilă nr. 2095/1998, în Culegere

1998, p. 25, nr. 21; cu privire la aceeaşi soluţie în cazul obligaţiilor
indivizibile, a se vedea şi D.N. Ghişoiu, Obligaţiile indivizibile, în R.D.C. nr.
4/2001, p. 133. Dacă însă solidaritatea nu este expres stabilită, obligaţia este
divizibilă între creditori şi numai după ce va fi divizată se pot înfiinţa popriri
simultane faţă de toţi debitorii - CA. Cluj, secţia comercială, decizia nr.
67/1998, în Culegere 1998, p. 157.
Pentru obligaţiile speciale ale creditorului, debitorului şi terţilor în faza

executării silite, vezi S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 63-69.
2 Uneori chiar primarul este organ de executare silită şi în această
calitate trebuie să se conformeze titlului executoriu, neavând drept de
apreciere - vezi pentru dezvoltări, V. Pătulea, Particularităţi ale executării
silite a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus desfiinţarea construcţiilor
nelegal realizate, în Dreptul nr. 9/2000, p. 72-79.
“ Pentru alte amănunte privind executorii judecătoreşti, ca şi pentru
dezvoltări privind ceilalţi executori, vezi 5. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit.,
p. 91-136 şi art. 135 C. proc. fiscală.
490
Executarea silită
este confirmată de însuşi primul articol din Legea sa organică, nr.
188/20001, care, în alin. (1) prevede că „executarea silită a dispoziţiilor cu
caracter civil din titlurile executorii se realizează de către executorii
judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel”.
Competenţa lor materială funcţională cuprinde, însă, şi alte atribuţii,
conferite prin lege, dintre care unele privesc interesele părţilor şi ale terţilor,
în faza executării silite a titlurilor executorii.
Faţă de modificările substanţiale aduse Codului de procedură civilă,
prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, a fost necesară o nouă
reglementare privind statutul executorului judecătoresc, pentru a-i asigura
învestirea lui cu îndeplinirea operativă a unui serviciu de interes public. în
acest scop legea, prin dispoziţiile sale generale, a conferit autoritatea
necesară actelor înfăptuite de executorul judecătoresc, în cadrul competenţei
sale, calificându-le ca acte de autoritate publică, cu forţa probantă
corespunzătoare unor asemenea acte, în măsura în care ele sunt datate şi
înregistrate şi poartă ştampila şi semnătura executorului judecătoresc.
Legea a instituit de asemenea - pentru a sigura îndeplinirea
operaţiunilor de urmărire silită întreprinse de executorul judecătoresc -
obligaţia legală a persoanelor, care datorează sume de bani debitorului
urmărit sau deţin bunuri urmăribile ale acestuia, de a comunica executorului
judecătoresc2 informaţiile necesare, al căror secret va fi păstrat de executor,
în mod obligatoriu, dacă legea nu dispune altfel.
Legalitatea activităţii execuţionale îndeplinită de executorul
judecătoresc este asigurată de Legea nr. 188/2000 prin consacrarea, în
cadrul dispoziţiilor generale (art. 5 şi 6) a principiului înfăptuirii acestei
activităţi, în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime
ale părţilor şi terţilor, fără nici un fel de discriminări, fiind interzis
executorului orice refuz abuziv de îndeplinire a actelor de competenţa sa.
Potrivit art. 51 din lege, executorul îşi îndeplineşte atribuţiile cu respectarea
dispoziţiilor din legea sa organică, a statutului profesiei şi a regulamentului
de aplicare a acestei legi, precum şi ale Codului de procedură civilă şi ale
altor legi aplicabile în materie. Coordonarea şi controlul activităţii
executorilor judecătoreşti revine Ministerului Justiţiei.
1 Legea a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2001, aprobată prin
Legea nr. 360/2001, iar
apoi prin O.U.G. nr. 64/2001, aprobată prin Legea nr. 540/2001. în
conformitate cu art. 69 din
Legea nr. 188/2000, acest act normativ se completează cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă.
2 O dispoziţie în acelaşi sens este prevăzută în art. 3732 alin. (2) C.
proc. civ., care dispune
că, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc,
cei care datorează sume
de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi
potrivit legii, au
datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Tot
astfel, potrivit alin. (3) al
textului, la cererea instanţei de executare sau a executorului
judecătoresc, instituţiile, băncile
şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice, de îndată, în scris
datele şi informaţiile
necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se
dispune altfel. La cererea
executorului sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua
măsurile prevăzute de
art. 1081 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi de art. 1083. Instanţa de executare şi
executorul judecătoresc
sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu
prevede altfel.
491
Participanţii la executarea silită
Executorul judecătoresc, fiind organul de executare cu plenitudine de
competenţă în domeniul executării silite a dispoziţiilor cu caracter civil,
execută orice astfel de titluri executorii, cu excepţia acelora date de lege, în
mod expres în competenţa altor organe de executare. în materie civilă,
executorul judecătoresc execută, aşadar, orice hotărâri patrimoniale, şi
uneori chiar şi hotărâri nepatrimoniale1. El este organ de executare, fără a
deosebi între executarea directă şi executarea indirectă. Competenţa
materială funcţională şi competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti
formează obiect de reglementare în art. 7-9 din lege.
în privinţa competenţei materiale, potrivit art. 7, executorul
judecătoresc are următoarele atribuţii:
a. punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile
executorii;
b. notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;
c. comunicarea actelor de procedură;
d. recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe;
e. aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa
judecătorească;
f. constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă;
g. întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei
reale urmate de
consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură civilă;
h. întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor,
biletelor la ordin şi a cecurilor, după caz;
i. orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui. Sfera
competenţei materiale a executorului judecătoresc, în domeniul executării
silite, este şi în funcţie de categoria de raporturi execuţionale, respectiv de
calitatea părţilor în aceste raporturi. Astfel, în raporturile dintre creditori şi
debitori, persoane fizice sau persoane juridice de drept privat, cu excepţia
popririi dispuse de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este
executorie potrivit legii, în aplicare art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în toate
procedurile de executare prevăzute de cod, este consacrată competenţa
materială a executorului judecătoresc. Dacă legea nu prevede altfel,
executorul judecătoresc este competent şi în raporturile dintre creditorul
persoană juridică de drept public şi debitorul persoană fizică sau în
raporturile dintre agenţii economici (regii autonome şi societăţii comerciale
de orice fel).
Cât priveşte competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti, ea
este limitată la circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care
funcţionează executorul, dacă legea nu prevede altfel. Sunt prevederile art. 8
alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Competenţa teritorială a birourilor de
executori judecătoreşti cu sediul în municipiul Bucureşti se întinde pe tot
cuprinsul municipiului [art. 8 alin. (2)]. în cazul în care în circumscripţia unei
judecătorii nu există nici un executor judecătoresc sau există doar unul,
camera executorilor judecătoreşti poate delega executori judecătoreşti din
circumscripţia altei judecătorii, situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de
apel.
De exemplu, hotărârea judecătorească pentru încredinţarea copilului
minor unuia dintre părinţi.

Legea stabileşte şi anumite reguli speciale în funcţie de specificul
atribuţiilor prevăzute în art. 7. Astfel, cu privire la punerea în executare a
dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, după ce art. 9 prevede, ca
regulă de drept comun, competenţa executorului judecătoresc din
circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează să se facă
executarea, alin. (2) al textului stabileşte că „în cazul urmăririi silite a
bunurilor este competent executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă
bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii,
competenţa aparţine oricăruia dintre executorii judecătoreşti care
funcţionează pe lângă acestea”.
Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse de
instanţa competentă, este competent executorul judecătoresc din
circumscripţia judecătoriei unde sunt situate sau se află bunurile în privinţa
cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri [art. 9 alin. (3) din lege]1.
Pentru atribuţia constatării unei stări de fapt, în conformitate cu
prevederile Codului de procedură civilă, competenţa revine executorului
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei unde urmează a se face
constatarea.
Cu privire la celelalte atribuţii, prevăzute în art. 7 din lege, competenţa
revine executorului judecătoresc învestit de partea interesată2.
Legea nr. 188/2000 (art. 11) reglementează şi soluţionarea, la cererea
părţii interesate, a eventualelor conflicte de competenţă ce se pot ivi între
birourile executorilor judecătoreşti, situate în aceeaşi circumscripţie a unei
judecătorii, atribuind competenţă de judecată acelei judecătorii. In cazul în
care conflictul intervine între birouri de executori judecătoreşti situate în
circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi sesizat.
Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere.
Instanţa se pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.
§4. Instanţa judecătorească
Şi în faza executării silite instanţa judecătorească are o contribuţie
importantă, deşi activitatea sa nu este necesară în toate cazurile, iar atunci
când intervine ea nu are un caracter permanent ca în faza de judecată. Fără
să intrăm în amănunte,
1 Textul iniţial, care se referea la circumscripţia instanţei
judecătoreşti care a încuviinţat
măsura de asigurare, a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2001.
2 Executorii judecătoreşti pot fi recuzaţi în cazul în care se află în
una dintre situaţiile
prevăzute la art. 27 C. proc. civ. cu excepţia pct. 4 şi 7. Executorul
judecătoresc pentru care
este cerută recuzarea poate declara că se abţine. Partea interesată
poate cere instanţei de
executare recuzarea în cazul în care se află în una dintre situaţiile la
care ne-am referit mai
sus, dar numai până la încheierea executării silite. încheierea instanţei
prin care s-a respins
abţinerea, precum şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu sunt
supuse nici unei căi de
atac. încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu
recurs în termen de 5 zile de
la comunicarea. Dacă s-a admis recuzarea, încheierea urmează să arate
în ce măsură actele
îndeplinite de executorul judecătoresc recuzat vor fi păstrate (art. 10).
Caracterul creanţelor puse în executare

493
aspectele principale în care se concretizează activitatea instanţei în faza
executării sunt următoarele: constituirea titlului executoriu, prin învestirea cu
formulă executorie a hotărârilor definitive sau irevocabile ori a altor înscrisuri
(art. 376 C. proc. civ.); încuviinţarea punerii în executare silită a titlului
executoriu (art. 373 şi art. 373'); ordonarea unor măsuri de executare silită
[art. 453 alin. (2), art. 460, art. 572-574, art. 5803-5804 C. proc. civ.];
rezolvarea problemelor litigioase ivite în cursul executării silite (art. 400 şi
urm. C. proc. civ.).
§5. Procurorul
Spre deosebire de Legea nr. 92/1992 [art. 27 lit. g)], noua lege de
organizare judiciară, Legea nr. 304/2004 nu mai prevede că Ministerul Public
are ca atribuţie supravegherea respectării legii în activitatea de punere în
executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Dar art. 45
alin. (3) C. proc. civ., prevede că procurorul poate pune concluzii şi în orice
proces civil, în orice fază a acestuia, deci şi în faza executării silite, dacă este
vorba de proceduri de executare cu caracter juris-dicţional, iar alin. final teza
a doua C. proc. civ. îngăduie procurorului să exercite căile de atac, în
condiţiile legii, împotriva oricăror hotărâri şi să ceară punerea în executare a
hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor arătate în alin. (1), respectiv a
minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi a dispăruţilor .
Secţiunea a Hl-a. Caracterul creanţelor puse în executare
Potrivit alin. (1) al art. 379 C. proc. civ. „nici o urmărire asupra
bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă”.
Prin urmare, pentru a porni executarea silită, nu este suficientă
existenţa unui titlu executoriu, ci creditorul trebuie să-şi justifice urmărirea
silită prin existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
Textul susmenţionat defineşte el însuşi ce înseamnă caracterul cert şi
lichid al creanţelor. „Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din
însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la
debitor sau recunoscute de dânsul. Creanţa este lichidă atunci când câtimea
ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă,
cu ajutorul actului de creanţă sau şi al altor acte neautentice, fie emanând de
la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii
legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de
1 Pentru critica textului, care nu se mai referă şi la alte titluri
executorii, şi este şi eliptic, deoarece se referă numai la cererea de punere în
executare a hotărârii, or aceasta este doar o etapă a procedurii execuţionale,
vezi /. Deleanu, voi. II, p. 293, nota 1.

creanţă, chiar dacă prin (pentru - n.a.) această determinare ar fi nevoie
de o deosebită socoteală” [art. 379 alin. (2) şi (3)]1.
în textul reprodus se defineşte numai ceea ce se înţelege prin
caracterul „cert” şi „lichid” al creanţelor, deşi textul se referă şi la cerinţa
exigibilităţii, fiind vorba şi în acest caz de un caracter al creanţei căci, în
conformitate cu dispoziţiile art. 1023 C. civ.2, nu poate fi cerută plata unei
creanţe neexigibile, iar pe cale de consecinţă, creditorul nu poate nici porni la
executarea silită, în temeiul unei astfel de creanţe. De altfel, uneori, chiar
titlul executoriu poate cuprinde un termen acordat debitorului pentru
executare, ceea ce face ca înainte de îndeplinirea acelui termen - şi de data
aceasta în nemijlocită legătură cu procedura - executarea silită să nu fie cu
putinţă a fi pornită3.
Textul art. 379 C. proc. civ. precizează, de altfel, ce se întâmplă în
cazul în care datoria constă într-o sumă nelămurită şi anume urmăririle se vor
amâna până ce mai întâi se va face lichidarea.
Cerinţele ca o creanţă să fie certă, lichidă şi exigibilă constituie în
primul rând cerinţe de fond, care privesc procedura premergătoare obţinerii
titlului executoriu, ele fiind examinate de regulă de organul de jurisdicţie care
pronunţă hotărârea ce se va pune în executare. Este totuşi necesar să ne
ocupăm de aceste cerinţe şi în cazul analizei consacrate executării silite.
Afară de faptul că aceste cerinţe sunt prevăzute de Codul de procedură civilă
ca legate de executarea silită, mai intervine - chiar abstracţie făcând de
împrejurarea că s-ar fi putut acorda debitorului un termen de graţie - şi
necesitatea de a se stabili existenţa cumulativă a sus-menţionatelor trei
cerinţe, în momentul punerii în executare, căci uneori se constată lipsa uneia
din aceste cerinţe, după ce a fost eliberat titlul executoriu, ceea ce împiedică
punerea în executare valabilă a acelui titlu sau poate duce la anularea
executării efectuate fără respectarea acelor cerinţe.
Aşadar, prima cerinţă la care se referă art. 379 C. proc. civ. priveşte
faptul că existenţa creanţei trebuie să fie necontestată din punct de vedere
juridic şi să rezulte din însuşi actul de creanţă sau din actele emanate de la
debitor ori recunoscute de acesta.
1 Prin urmare se precizează, în decizia nr. 696/ 1995 a Trib. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, atunci când câtimea nu se poate determina printr-o
socoteală şi implică şi alte elemente, ea trebuie stabilită printr-o acţiune
separată - Culegere 1990, p. 367, nr. 89.
Potrivit acestui text „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate
cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte nu se mai poate repeta”.
în conformitate cu art. 262 C. proc. civ., „în cazurile în care judecătorii
pot da un termen pentru executarea hotărârii, ei vor face aceasta, prin chiar
hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care au
încuviinţat termenul”. Precizăm că termenele de graţie - legale sau
judecătoreşti - nu sunt admise de art. 97 din Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin şi nici de art. 78 din Legea nr. 59/1934 asupra
cecului. De asemenea, în obligaţiunile comerciale, potrivit art. 44 C. corn.,
judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. -
vezi şi /. Deleanu, Termenul de graţie, în R.D.C. nr. 4/2001, p. 32-39. Pe de
altă parte, este de reţinut că instanţa de executare nu poate acorda termen
de graţie, indiferent de motivele invocate în susţinerea cererii - vezi şi CA.
362, nr. 81.
495
Caracterul creanţelor puse în executare
Dacă în sistemul Codului de procedură civilă, structurat, în general, pe
raporturi de drept civil, se pune un accent deosebit pe actul de creanţă şi alte
acte emanate de la debitor, care să formeze temeiul juridic al titlului
executoriu, trebuie să arătăm că în unele cazuri speciale reglementate de
lege, creditorul nu are nevoie de nici un act şi de nici un fel de recunoaştere
din partea debitorului, pentru a putea obţine sau chiar pentru a-şi constitui
singur titlul executoriu. Astfel, de pildă, în materie fiscală, titlul executoriu îl
constituie actul organului financiar competent, prin care se stabileşte
impozitul, taxa sau amenda datorată. în cazul celorlalte venituri bugetare,
titlul executoriu îl emite, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală,
organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul, dar executarea se poate face şi pe baza altor înscrisuri care,
potrivit legii, constituie titluri executorii (art. 137). Uneori sunt puse în
executare creanţe, cu privire la care împrejurările ulterioare pot opera ca o
condiţie rezolutorie. Este cazul hotărârilor date cu execuţie provizorie, potrivit
art. 278 şi art. 279 C. proc. civ., când, în cazurile şi condiţiile anume
prevăzute de lege, hotărârea se poate pune în executare înainte de a fi
definitivă. Dacă debitorul pârât câştigă în apel sau în recurs, hotărârea se
desfiinţează şi executarea trebuie întoarsă. Desfiinţarea titlului executoriu
provizoriu operează ca o condiţie rezolutorie, care obligă la restituirea sumei,
dar posibilitatea desfiinţării, care se menţine cât timp hotărârea, după caz,
este definitivă sau irevocabilă, nu constituie o piedică pentru punerea ei în
executare, deoarece până la anularea titlului, creanţa este considerată ca
fiind certă.
O a doua cerinţă la care se referă art. 379 priveşte lichiditatea creanţei.
Pentru a putea trece la o executare silită este necesar să se ştie cât
datorează şi nu numai că se datorează ceva. Nu poate fi considerată lichidă
şi, deci, nu poate fi pusă în executare o creanţă care, deşi necontestată în
privinţa existenţei ei, este contestată sub raportul cuantumului ei. Pentru a fi
lichidă, câtimea creanţei trebuie să fie determinată prin însuşi actul de
creanţă sau cel puţin determinabilă, în felul arătat de art. 379 alin. (4) C.
proc. civ., chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de calcule
deosebite. într-un singur caz, totuşi, pentru a veni în sprijinul realizării
drepturilor salariaţilor, s-a admis în practica instanţei supreme punerea în
executare a unei creanţe care, nefiind precis determinată, nu este încă
lichidă. Este vorba de stabilirea în principiu, dar fără o determinare în
cuantum, a despăgubirilor datorate salariatului, căruia i s-a desfăcut
contractul de muncă şi a fost reintegrat în urma cererii sale1. în prezent,
' Vezi Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1976 pct.
11, în CD. 1976, p. 35 şi 39. La acel moment s-a decis că în hotărârea de
reîncadrare este suficient să se prevadă dreptul la despăgubire a salariatului,
şi unele elemente de determinare, fără a se stabili cuantumul despăgubirii,
pentru ca această hotărâre să-i servească acestei persoane ca titlu
executoriu, pe baza căruia să poată înfiinţa şi să poată cere, în cazul în care
terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată ce-i revine, validarea popririi
împotriva debitorului, urmând ca la validare să fie stabilită suma datorată,
determinabilă - cât priveşte intervalul dintre pronunţarea hotărârii şi efectiva
reintegrare - pe baza elementelor de calcul reţinute în hotărârea ce se
execută, luându-se în considerare, după caz, statele de retribuţii, adeverinţe
ori alte acte eliberate în acest scop. în acest caz excepţional s-a socotit că
este suficient ca creanţa
art. 3712 alin. (2) dispune că în cazul în care prin titlu executoriu au fost
acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să Fi fost stabilit cuantumul
acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. De
asemenea, în alin. (3), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 59/2001, soluţie preluată prin Legea nr. 219/2005, care a abrogat această
ordonanţă, se precizează că dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în
funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei
stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. în
cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare
va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata,
determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu. Este
vorba despre dispoziţii care vin să simplifice desfăşurarea procesului civil în
această fază a executării şi să asigure o mai mare celeritate .
în cazul în care obiectul titlului executoriu nu îl constituie o sumă de
bani, ci un bun anume determinat sau o obligaţie de a face, se pot ivi situaţii
în care executarea silită nu este posibilă. Dacă, de pildă, bunul nu va mai fi în
fiinţă în momentul executării silite sau va fi de o valoare redusă din punct de
vedere economic, în aceste cazuri deşi creanţa este certă, executarea nu mai
este posibilă sau, în alte cazuri, este prea anevoioasă.
Pentru a evita asemenea situaţii, creditorul diligent poate cere
instanţei de judecată ca, în hotărârea ce urmează a constitui titlul executoriu,
să se determine valoarea în bani a bunului şi să prevadă, în dispozitivul
hotărârii, obligaţia pentru debitor ca, atunci când executarea în natură ar
deveni imposibilă, să plătească creditorului echivalentul bănesc.
O atare situaţie nu este în detrimentul niciuneia dintre părţile litigante
şi are avantajul pentru creditor că-i pune la dispoziţie un titlu executoriu
pentru ipoteza că executarea în natură nu este posibilă. Nu este vorba
despre o executare alternativă ,
să fie determinabilă în cadrul unei proceduri ulterioare şi că nu este
necesar să fie lichidă în momentul eliberării titlului.
1 Cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii legale, vezi şi
N. Varo, A. Man, Din
nou despre indexarea creanţelor, în C.J. nr. 2/2004, p. 92-93. Sub
imperiul vechii regle
mentări, pentru actualizare era sesizată din nou instanţa judecătorească
cu o cere care presu
punea parcurgerea fazei judecăţii - vezi de ex. CA. Suceava, decizia
Culegere 1999, p. 94, nr. 55. S-a decis însă că o asemenea actualizare
nu se justifică dacă
neexecutarea obligaţiei prin plată voluntară nu este imputabilă
debitorului (în speţă, creditorul
nu şi-a indicat un domiciliu unde să i se poată remite suma) - CA.
civilă, decizia nr. 191/1999, în Culegere 1999, p. 239-241, nr. 43. Pe de
altă parte, s-a decis
că, deoarece prestaţia cuprinsă într-un titlu executoriu trebuie
executată, în principiu, de
bunăvoie, în cazul în care debitorul execută voluntar obligaţia, dar cu
întârziere, creditoarea
este îndreptăţită să obţină aplicarea indicelui de inflaţie asupra sumei
datorate, chiar dacă o
asemenea actualizare nu era prevăzută în contractul dintre părţi - C.S.J.,
secţia comercială,
decizia nr. 2713/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 149.
2 în cazul executării alternative, executarea se face în natură sau
în bani, de obicei la
alegerea creditorului sau, uneori, chiar la alegerea debitorului,
beneficiarul dreptului de
alegere determinând modul de executare, fără ca cealaltă parte să se
poată opune - a se vedea
Caracterul creanţelor puse în executare 497

la alegerea creditorului, ci despre o executare subsidiară în bani, care
poate fi realizată numai dacă este împlinită condiţia obiectivă a imposibilităţii
executării în natură. Este o soluţie care, pentru o atare ipoteză, îl scuteşte pe
creditor de a introduce o nouă acţiune1.
In sfârşit, o a treia cerinţă prevăzută de lege pentru pornirea executării
silite se referă la caracterul exigibil al creanţei. Dacă creanţa nu este actuală,
adică termenul pentru plata ei nu s-a împlinit, nu este posibilă executarea
silită.
Interdicţia legală de a pune în executare creanţe neajunse la scadenţă
merge atât de departe, încât, chiar în cazurile excepţionale, în care permite
creditorului să se adreseze instanţei pentru a obţine o hotărâre, fără ca
dreptul pretins să fie încă actual, instanţa poate admite cererea înainte de
ajungerea creanţei la termen, dar trebuie să prevadă expres în hotărâre că
executarea se va putea face numai la data împlinirii termenului (art. 110 C.
proc. civ.).
Mai mult, chiar şi în cazul creanţelor exigibile, instanţa de judecată are
dreptul, astfel cum am arătat, de a acorda debitorului un termen de
executare - termen de graţie - prin care recunoscându-se în hotărârea
condamnatorie obligaţia debitorului de a plăti, i se acordă prin aceeaşi
hotărâre unul sau mai multe termene de plată. Şi în acest caz, potrivit art.
381 C. proc. civ., „când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată,
executarea nu se poate face până la sosirea acelui termen”. Cu toate
acestea, chiar în cazul în care s-ar fi acordat un termen de graţie, creditorul
va putea să ceară, potrivit art. 382, executarea hotărârii şi înainte de
împlinirea termenului: dacă datornicul a fugit; dacă debitorul risipeşte averea
sa; dacă alţi creditori execută alte hotărâri asupra averii sale sau dacă prin
fapta sa el a micşorat asigurările date creditorului său ori n-a dat asigurările
promise sau încuviinţate ori este în stare de insolvabilitate îndeobşte
cunoscută. în toate aceste situaţii, la cererea creditorului, instanţa de
executare (care a învestit cu formulă executorie) va cita părţile în termen
scurt şi va hotărî de urgenţă. în cazul când debitorul a fugit, citarea
debitorului se va face la ultimul său domiciliu. După ascultarea părţilor,
debitorul va fi decăzut din termen, respectiv i se retrage beneficiul
termenului, încuviinţându-se executarea de îndată a hotărârii, creanţa fiind
considerată exigibilă (art. 383)2.
Care va fi însă sancţiunea pentru punerea în executare a unor creanţe
care nu sunt certe, lichide sau exigibile?
MM. Pivniceru, M. Gaiţă, notă critică la decizia nr. 223/1996 a CA. Iaşi, în
Dreptul nr. 4/1997, p. 108-110.
' într-adevăr, în conformitate cu art. 574 C. proc. civ., dacă prin titlul
executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii
lucrului, în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la
cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea
părţilor. Hotărârea este executorie şi este supusă recursului. Suspendarea
executării acestei hotărâri nu se va putea obţine decât cu consemnarea
sumei stabilite. Pe baza cererii creditorului, instanţa va putea înfiinţa măsuri
asigurătorii.
2 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 126/2002 (M. Of. nr.
452/2002), a respins excepţia de neconstituţionalitate care viza, între alte
dispoziţii legale, şi art. 381-383 C proc. civ.
33.

Dacă a fost pusă în executare o creanţă care nu este certă sau
exigibilă debitorul poate cere anularea titlului executoriu sau a procedurii de
executare silită. în primul caz, creditorul nu justifică dreptul său de a cere
executarea silită, neexistând certitudinea că debitorul îi datorează ceva. în al
doilea caz, executarea este prematură; dreptul creditorului nefiind încă
actual el va trebui să aştepte până la scadenţă.
Lipsa caracterului lichid al creanţei nu poate constitui, însă o cauză de
nulitate a urmăririi silite, ci potrivit art. 379 alin. (2) C. proc. civ. numai o
cauză de amânare a executării, până la determinarea exactă a sumei
datorate1.
în practică, atât debitorul, cât şi creditorul foloseau în asemenea
situaţii, sub vechea reglementare, contestaţia la executare. Când suma nu
era lămurită, partea interesată, adică, după caz, creditorul sau debitorul,
folosea contestaţia la titlu, pentru stabilirea exactă a întinderii executării.
Când urmărirea era pornită şi contestaţia era introdusă de debitor, acesta
putea obţine suspendarea până la determinarea sumei. Când debitorul era
urmărit pentru o sumă mai mare decât cea datorată, el putea folosi şi
contestaţia la executare propriu-zisă, prin care să obţină restrângerea
executării silite, în limitele exacte ale datoriei. Aceste soluţii pot fi valabile şi
în prezent, dacă aplicarea art. 3712 alin. (2) nu ar fi suficientă.
Secţiunea a IV-a. Titlurile executorii
Titlul executoriu este înscrisul care, alcătuit în conformitate cu
prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare
silită a creanţei pe care o constată . Executarea nu este posibilă decât în
raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat3.
Noţiunea de titlu executoriu nu este definită în codul nostru de
procedură civilă, care în art. 372 se limitează la a menţiona că „executarea
silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt
înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”. Spre deosebire de
vechiul text care prevedea că „executarea silită se
1 în prezent, în cazul unei creanţe determinabile, cuantumul
acesteia va fi stabilit, potrivit
art. 3712 alin. (2), la care ne-am referit deja, de către organul de
executare, iar nu de către
instanţă - vezi şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul
nr. 4/2001, p. 5,
nota 6.
2 Lipsa titlului executoriu nu permite pornirea executării silite, iar
dacă totuşi s-au făcut
acte de executare se poate obţine anularea lor pe calea contestaţiei la
executare - CA.
Suceava, decizia civilă nr. 665/1999, în Culegere 1999, p. 92, nr. 54; CA.
Iaşi, decizia civilă
nr. 1165/1999, în Jurisprudenţa 1999, p. 219, nr. 175.
3 S-a decis că în cazul unui împrumut fără dobândă, contractul
învestit cu formulă execu
torie constituie titlu executoriu numai pentru suma împrumutată, iar în
legătură cu stabilirea
dobânzii, în condiţiile Codului civil, de la data punerii în întârziere şi până
la achitarea sumei
este necesar un alt titlu executoriu - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia
nr. 3154/1999, în Culegere 1999, p. 42-43, nr. 11.
Titlurile executorii
499
va urmări: a) în virtutea unei hotărâri judecătoreşti; b) în virtutea unui
titlu executoriu”, actuala redactare clarifică fără dubiu că hotărârea
judecătorească şi titlul executoriu nu sunt noţiuni distincte, în sensul că
ultima o include şi pe prima, hotărârea judecătorească fiind şi ea un titlu
executoriu. Din text rezultă de asemenea că un înscris poate constitui titlu
executoriu numai dacă legea prevede în mod expres aceasta, astfel că ar fi
lipsită de eficienţă juridică o eventuală clauză contractuală prin care părţile
ar stabili că actul încheiat constituie titlu executoriu1.
Vom analiza în continuare principalele titluri executorii şi apoi vom
face o enumerare a altor titluri executorii.
§2. Hotărârile instanţelor judecătoreşti
Hotărârile instanţelor judecătoreşti pronunţate în procesele civile,
inclusiv conflictele de muncă, în procesele şi cererile în materie comercială,
în procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în procesele şi
cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, în
procesele şi cererile în materie de expropriere, precum şi în cererile pentru
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele
penale2, cele pronunţate în procesele penale când statuează asupra unor
pretenţii civile (despăgubiri, cheltuieli de judecată), cele prin care părţile sunt
obligate la plata unor amenzi fără caracter penal (administrative,
1 Vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr.
4/2001, p. 56. Dacă tranzacţia nu este consemnată într-o hotărâre
judecătorească sau într-un înscris autentic ea nu se poate învesti cu formulă
executorie şi deci nu constituie titlu executoriu - C.S.J., secţia comercială,
decizia nr. 662/1999, în R.D.C. nr. 4/2001, p. 151. Unele texte din legi
speciale care consacrau diverse titluri executorii au fost atacate ca
neconstituţionale, însă excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse,
Curtea Constituţională statuând că ele nu au semnificaţia încălcării regimului
de separaţie între puterea legiuitoare şi cea judecătorească, cât timp
debitorul are posibilitatea ca, pe calea contestaţiei la executare, să supună
litigiul ce ar rezulta din opunerea sa la executare instanţei judecătoreşti. De
asemenea, existenţa unor asemenea titluri care nu sunt rezultatul judecăţii
nu duce la încălcarea dreptului de apărare prevăzut de Constituţie, din
moment ce debitorul în cadrul contestaţiei la executare îşi poate face
apărările inclusiv în ceea ce priveşte titlul executoriu - vezi C.S.J., decizia nr.
180/1998, în CD. 1998, p. 196 şi decizia nr. 31/1999, în CD. 1999, p. 366.
2 în enumerarea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti
trebuie incluse şi hotărârile date în procesele şi cererile de Drept al familiei
(în materie de adopţie, nulitatea căsătoriei, decăderea din drepturile
părinteşti, desfacerea căsătoriei), care datorită caracterului lor personal nu
sunt susceptibile de executare silită şi prezintă particularităţi în aducerea la
îndeplinire a drepturilor stabilite prin acele hotărâri. Sunt de asemenea
nesusceptibile de executare silită în ceea ce priveşte capătul principal,
hotărârile pronunţate în acţiunile în constatare, hotărârile prin care se
dispune anularea sau rezilierea unui act juridic, fără a se impune pârtilor
obligaţia de restituire, hotărârile date, în general, în materie de stare civilă, şi
hotărârile prin care se respinge cererea de chemare în judecată. Subliniem,
însă, că toate aceste hotărâri pot fi puse în executare pentru plata
cheltuielilor de judecată, în măsura în care s-a formulat în cererea de
chemare în judecată un asemenea capăt accesoriu şi el a fost admis de
instanţa de judecată.

judecătoreşti etc.) şi cele pronunţate cu procedura somaţiei de plată1.
De asemenea hotărârile prin care se admit cererile pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor date în ţări străine constituie titluri executorii
judecătoreşti, în temeiul cărora poate fi pornită executarea silită împotriva
debitorului.
Pentru a fi pusă în executare hotărârea trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe stabilite de lege2.
A. Cerinţa ca hotărârea să fi rămas definitivă ori să fi devenit irevocabilă
în principiu, pentru a putea constitui titlu executoriu, hotărârea trebuie
să fi rămas definitivă3 sau să fi devenit irevocabilă. Această cerinţă a
caracterului definitiv ori irevocabil rezultă din coroborarea art. 372, art. 374
alin. (1), art. 376 alin. (1) şi art. 379 C. proc. civ., care dispun că numai
hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile pot fi învestite
cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) C. proc. civ., o excepţie
fiind stabilită numai pentru încheierile executorii şi hotărârile executorii
provizoriu.
Hotărârea definitivă şi hotărârea irevocabilă sunt, de altfel, definite de
art. 377 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Sunt hotărâri definitive:
- hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;
- hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau,
chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel
a fost respinsă sau anulată;
- hotărârile date în apel;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
2. Sunt hotărâri irevocabile:
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
- hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, nerecurate;
- hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul
pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Rezultă, din art. 377 alin. (1), că intră în sfera hotărârilor definitive şi
acele hotărâri care de la început nu pot fi atacate cu apel. în toate aceste
cazuri, în care legea însăşi refuză părţilor dreptul de a introduce calea de
atac a apelului - şi pe care le-am
1 Reglementată prin Ordonanţa nr. 5/2001, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 295/2002,
modificată şi ea ulterior prin O.U.G. nr. 142/2002, iar apoi prin O.U.G. nr.
58/2003, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 195/2004. A se vedea şi M. Stancu,
Procedura somaţiei de plată,
în P.R. nr. 3/2002, p. 272-273.
2 Este necesar desigur ca cel împotriva căruia se doreşte să se facă
executarea să fi fost
parte în proces şi să fie nominalizată în hotărâre. S-a decis că hotărârea
judecătorească defini
tivă şi irevocabilă prin care debitorul a fost obligat să plătească băncii
datoria, precum şi
dobânzile şi penalităţile aferente nu este opozabilă şi nu constituie titlu
executoriu faţă de
garanţii care nu au fost părţi în proces - C.S.J., secţia comercială, decizia
nr. 1046/1999, în
R.D.C. nr. 9/2002, p. 190.
3 CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1242/2000, în Jurisprudenţa 2000, p.
262, nr. 173.
501
menţionat atunci când am examinat obiectul apelului - hotărârea devine
definitivă de la data pronunţării sale şi poate fi pusă în executare în condiţiile
legii.
S-a discutat în doctrină cu privire la momentul în care hotărârea
devine definitivă şi s-a exprimat punctul de vedere că în situaţia în care nu se
face apel (la acea dată recurs) ori când, după introducerea apelului, calea de
atac s-a perimat, a fost retrasă sau a fost respinsă, ca tardivă, hotărârea
primei instanţe devine definitivă din momentul pronunţării sale1.
în opinia noastră, socotim că pentru a pune în executare hotărârea
împotriva căreia nu s-a introdus calea de atac de reformare prevăzută de
lege (apel sau recurs), trebuie mai întâi să treacă termenul de exercitare a
căii de atac, adică de regulă (dacă legea nu prevede altfel), 15 zile de la data
când a fost comunicată părţii hotărârea în vederea exercitării căii de atac. La
fel, în cazul perimării apelului sau recursului este necesar să se aştepte
efectul perimării, ceea ce nu se produce decât la expirarea termenului de
perimare a căii de atac şi numai în temeiul hotărârii prin care se constată
perimarea. Cât priveşte retragerea sau respingerea căii de atac de
reformare, ni se pare, evident, că hotărârea nu ar putea fi pusă în executare
decât după ce o asemenea retragere sau respingere a căii de atac va fi
intervenit.
Hotărârea rămasă definitivă poate fi pusă în executare dacă este
atacată cu o cale extraordinară de atac2: Totuşi, în cazul căilor extraordinare
de atac, executarea poate fi suspendată de instanţa care urmează să
soluţioneze calea de atac3, iar în cazurile anume prevăzute de lege poate fi
pusă în executare numai o hotărâre irevocabilă .
Sunt executorii şi unele hotărâri nedefinitive şi anume hotărârile de
primă instanţă, pronunţate cu execuţie provizorie, de drept sau
judecătorească (art. 278-279 C. proc. civ.)5. Indiferent de felul execuţiei
vremelnice, cel interesat poate solicita, potrivit art. 280 C. proc. civ.,
suspendarea executării vremelnice fie odată cu apelul, fie în tot cursul
instanţei de apel6.
1 în acest sens, Gr. Porumb, voi. I, p. 169.
Potrivit art. 378 C. proc. civ., „pe când o hotărâre definitivă se află în
curs de a se reju-deca în contestaţie sau în urma cererii de revizuire, ea are
încă puterea lucrului judecat până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre”.
Reamintim că, în prezent, contestaţia în anulate poate fi exercitată numai
împotriva hotărârilor irevocabile.
3 Vezi art. 300 alin. (2) şi (3) (în cazul recursului), art. 3191
(contestaţia în anulare), art. 325 (revizuire).
Este vorba, de exemplu, de hotărârile pronunţate în cauzele privitoare
la strămutarea de hotare şi la desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau
oricăror lucrări având o aşezare fixă [art. 300 alin. (1)] sau de hotărârile
pronunţate în materia contenciosului administrativ (art. 20 şi 22 din Legea nr.
554/2004).
în art. 384 C. proc. civ. se precizează că „hotărârile ce au să se
execute provizoriu cu dare de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se
da cauţiunea”. Textul a fost declarat constituţional prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 126/2000 (M. Of. nr. 452 din 27 iunie 2000); vezi cu privire
la cauţiune şi N. Ţândăreanu, op. cit., în R.D.C. nr. 4/2002, p. 35-38.
în cazul ordonanţei preşedinţiale, O.U.G. nr. 138/2000 a suprimat
apelul, astfel că hotărârea de primă instanţă este definitivă şi deci executorie
[o prevede totuşi în mod expres art. 581

De asemeni sunt executorii hotărârile date de instanţă, în cursul
judecăţii, denumite încheieri [art. 255 alin. (2) C. proc. civ.] şi pe care legea
procedurală le califică ca fiind executorii sau irevocabile. Menţionăm cu titlu
de exemplu, încheierea prevăzută de art. 175 alin. (2) C. proc. civ. cu privire
la stabilirea cheltuielii părţii care a cerut dovada prin înscrisuri, încheiere
calificată ca irevocabilă şi încheierea prevăzută de art. 200 alin. (2) C. proc.
civ., prin care se stabilesc, la cerere, cheltuielile de drum şi despăgubirile
pentru timpul petrecut de martor cu prilejul depoziţiei sale, încheiere
calificată de lege ca executorie.
B. Cerinţa ca hotărârea să fi format obiectul procedurii de constituire a
titlului executoriu
Am arătat în ce cazuri hotărârile judecătoreşti pot servi ca temei
pentru executarea silită. Este însă necesar să se ştie în ce fel hotărârea
devine tidu executoriu, adică acel înscris care permite a se porni la
executarea silită1.
Potrivit art. 374 alin. (1) nici o hotărâre judecătorească nu se va putea
executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269
alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi
de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie2.
De asemenea, art. 376 alin. (1)
Titlurile executorii 503

precizează că se învestesc cu formulă executorie hotărârile care au
rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate1, precum
şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în
cazurile anume prevăzute de lege. După cum s-a precizat însă, dacă, potrivit
legii, un anumit înscris constituie titlu executoriu, nu mai este necesară
învestirea sa cu formulă executorie2.
Revenind la hotărârile judecătoreşti, rezultă că ele se împart în două
categorii: hotărârile care au rămas definitive sau au devenit irevocabile şi
care trebuie învestite cu formulă executorie şi hotărârile nedefinitive, inclusiv
încheierile premergătoare, executorii sau irevocabile, care nu se învestesc cu
formula executorie.
In ambele cazuri, când hotărârea se învesteşte şi când ea nu se
învesteşte, titlul îl constituie o copie de pe întreaga hotărâre, legalizată la
grefa instanţei. Nu este admis să se pună în executare numai dispozitivul3
hotărârii sau, în cazul unor hotărâri mai mari, referitoare la mai multe părţi,
numai acea parte care îl interesează direct pe creditor, ci punerea în
executare se face pe baza întregii hotărâri.
alin. (4)], dar instanţa de recurs poate suspenda executarea până la

judecarea recursului, însă numai cu plata unei cauţiuni, al cărei cuantum se
va stabili de către aceasta [art. 582 alin. (2)].
1 Vezi şi A. Fuduli, Probleme teoretice şi practice privind învestirea
cu formula executorie
a hotărârilor judecătoreşti, în R.D.C. nr. 3/2002, p. 25-35.
2 Potrivit art. 7208 C. proc. civ., în redactarea dată prin Legea nr.
195/2004 şi menţinută
prin Legea nr. 219/2005, „Hotărârile date în primă instanţă privind
procesele şi cererile în
materie comercială sunt executorii. Exercitarea apelului nu suspendă de
drept executarea”, iar
conform art. 7209, în redactarea ce i s-a dat prin O.U.G. nr. 59/2001,
preluată de Legea
nr. 219/2005, „Pentru hotărârea judecătorească dată în materie
comercială, care se aduce la
îndeplinire prin executare silită, hotărârea, purtând menţiunea că este
irevocabilă, constituie
titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi” (sublinierea noastră).
Dacă în cazul hotărâ
rilor irevocabile este fără dubiu că nu este necesară învestirea cu
formulă executorie, există
soluţii diferite în legătură cu hotărârile definitive, într-o opinie (A. Fuduli,
loc. cit., p. 26-27)
apreciindu-se că este necesară învestirea, în timp ce alţi autori
consideră că şi în cazul acestora
executarea silită se face fără a fi nevoie de învestire - D.P. Sîngeorzan,
C.N. Popa, Consi
deraţii privind interpretarea dispoziţiilor art. 7208 şi art. 7209 C. proc.
civ. în legătură cu exe
cutarea silită a hotărârilor pronunţate în materie comercială, în R.D.C.
nr. 5/2002, p. 69-71.
Deşi în ambele opinii se analizează dispoziţiile art. 374 C. proc. civ.,
numai în ultima se trag
toate consecinţele care rezultă din text. într-adevăr, alin. (1) exceptează
de la învestire hotărâ
rile executorii provizoriu, iar art. 278 pct. 8 prevede că hotărârile primei
instanţe sunt
executorii de drept în orice alte cazuri (decât cele stabilite la pct. 1-7) în
care legea prevede că
hotărârea este executorie. Cum art. 7208 stabileşte fără echivoc că
hotărârile date în primă
instanţă în materie comercială sunt executorii, din coroborarea acestui
text cu art. 374 alin. (1)
şi art. 278 pct. 8 rezultă fără echivoc că nu este necesară învestirea cu
formulă executorie. Este
o soluţie care justifică şi ea reglementarea printr-o procedură specială a
soluţionării litigiilor
comerciale, în care celeritatea trebuie să aibă accente mai puternice.
Vezi în sensul acestei
soluţii şi S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 236, nota 53 pct. 8. Pe
de altă parte, se
susţine (A. Fuduli, loc. cit., p. 27) că în cazul hotărârilor irevocabile,
creditorul poate renunţa
la beneficiul prevăzut de art. 7209 şi cere, în baza principiului

disponibilităţii, învestirea cu formulă executorie. Dimpotrivă, faţă de
redactarea categorică a art. 7209, o astfel de cerere trebuie respinsă ca
lipsită de interes. Disponibilitatea se manifestă în limitele legii şi ea nu are
menirea să asigure realizarea unor capricii ale părţilor. O normă imperativă
se impune cu aceeaşi forţă instanţelor judecătoreşti, executorilor
judecătoreşti, ca şi părţilor din proces.
1 în sensul necesităţii învestirii cu formulă executorie a contractelor
de garanţie imobiliară a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr.
138/1997, în R.D.C. nr. 11/1998, p. 159-160 şi decizia nr. 894/1997, în R.D.C.
nr. 12/1998, p. 121-122. Cu privire la un contract de ipotecă s-a decis că el
nu poate fi învestit dacă nu se face nici o referire la izvorul obligaţional,
deoarece nu se poate verifica dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă -
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4956/2001, în C.J. nr. 6/2002, p. 57. Pe de
altă parte, s-a decis că, deoarece ipoteca reprezintă o garanţie reală
imobiliară cu caracter accesoriu, contractul de ipotecă nu poate constitui titlu
executoriu, acesta dând doar posibilitatea îndreptării executării silite asupra
bunului afectat la plata creanţei, indiferent de persoana în mâinile căreia s-ar
găsi bunul la data declanşării urmăririi, titlu constituindu-1 contractul de
împrumut, dacă este întocmit în formă autentică şi constată o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 355/2000, în
Culegere 2000, p. 356, nr. 78.
2 V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, în Dreptul nr. 4/2001, p. 6.
Intră, de exemplu, în
categoria la care op. cit., ne-am referit în text înscrisul autentificat de
notarul public la care se
referă art. 66 din Legea nr. 36/1995, contractul de garanţie reală
mobiliară reglementat de
Legea nr. 99/1999, care se poate încheia în formă autentică sau prin
înscris sub semnătură
privată (art. 14 şi 17 din lege; vezi şi S. David, Unele consideraţii
introductive privind regimul
juridic al garanţiilor reale imobiliare, II, în R.D.C. nr. 2/2001, p. 91);
contractele de leasing
(art. 8 şi 81 din Ordonanţa nr. 51/1997, republicată în anul 2000, cu
modificările ulterioare. A
se vedea şi V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2000,
p. 511-512.
3 Potrivit art. 261 C. proc. civ. (text ce stabileşte cuprinsul
hotărârii), dispozitivul reprezintă
numai o parte a hotărârii, fiind menţionat la pct. 4 al enumerării
elementelor sale constitutive.

învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti se face în
toate cazurile de prima instanţă [art. 374 alin. (2) C. proc. civ.]1, chiar dacă
hotărârea ce se pune în executare s-a pronunţat de instanţa ierarhic
superioară, în apel sau în recurs2. Creditorul se va adresa aşadar, primei
instanţe care a judecat fondul, depunând în copie hotărârea care a rămas
definitivă ori a devenit irevocabilă, cu o cerere de învestire. Preşedintele
instanţei va verifica dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă şi va
dispune învestirea ei printr-o încheiere, dată fără citarea părţilor. Actele
autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor
putea învesti de judecătoria domiciliului uneia din părţile părtaşe la actul
autentic. Dacă nici una din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară,
competenţa aparţine Judecătoriei sectorului III Bucureşti [art. 376 alin. (2)].
Dacă preşedintele instanţei respinge cererea de învestire cu formulă
executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris ori cererea de eliberare
de către instanţă a titlului executoriu în cazurile prevăzute de lege,
încheierea poate fi atacată cu recurs de către creditor. Termenul de recurs
este 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la
comunicare, pentru cel lipsă. încheierea prin care preşedintele instanţei
admite cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti
sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege nu este supusă nici unei căi
de atac [art. 373 alin. (1) şi (l1), în redactarea dată prin Legea nr.
219/2005].3 Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de către alte organe
competente potrivit legii şi dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul
poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul
care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a
luat cunoştinţă de refuz [art. 3733 alin. (2)].
învestirea constă în aplicarea pe copia hotărârii a formulei executorii
prevăzută de art. 269 C. proc. civ. Potrivit cu această formulă, Preşedintele
României împuterniceşte şi ordonă agenţilor administrativi şi ai forţei publice
să execute hotărârea, iar
1 Se precizează în doctrină că „prima instanţă este aceea care a
fost legal sesizată şi a
judecat litigiul pe fond”; vezi pentru alte amănunte A. Fuduli, loc. cit., p.
31-32.
2 Sunt totuşi, unele situaţii de excepţie în care instanţa care a
pronunţat hotărârea ce
urmează a fi pusă în executare are şi atribuţii de instanţă de executare.
Astfel, art. 453 alin. (2)
C. proc. civ. prevede, în materie de poprire, că pentru sumele datorate
cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor
datorate cu titlu de des
păgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a
sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor
venituri periodice cunos
cute, realizate de debitor, instanţa de fond va dispune, din oficiu,
înfiinţarea popririi, de îndată
ce hotărârea este executorie, potrivit legii. în acest caz instanţa care
emite titlul executoriu ar
putea să nu fie prima instanţă. Pe de altă parte, art. 374 alin. (3)
stabileşte că încuviinţarea
executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face
potrivit legii speciale.
3 Potrivit art. 399 alin. (21), introdus prin Legea nr. 219/2005, după
ce a început executarea
silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la
executare, şi anularea
încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie. Soluţia
era aceeaşi şi înainte
de introducerea acestui text - vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae,
op. cit., în Dreptul
nr. 4/2001, p. 6, nota 7; CA. Galaţi, secţia comercială şi de contencios
nr. 466/R/2002, în C.J. nr. 8/2002, p. 27.

procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire1. Spre credinţă,
hotărârea se semnează de preşedintele instanţei şi de grefier2.
După învestirea ei, hotărârea se predă părţii care a câştigat procesul
sau reprezentantului acesteia, pentru ca în temeiul ei să se poată cere
executarea.
Dacă o hotărâre neînvestită a fost pusă în executare, procedura de
executare poate fi anulată la cererea părţii interesate3.
§3. Actele autentificate de notarul public
Autentificarea înscrisurilor formează obiect de reglementare în Legea
nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale [art. 8 lit. b)]4.
Actul autentificat de notarul public, constatând o creanţă certă şi
lichidă are, potrivit art. 66, putere de titlu executoriu la data exigibilităţii
acesteia. în lipsa actului original, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul
(care, potrivit legii, are aceeaşi valoare probantă ca şi originalul). în lipsa
duplicatului, poate servi ca titlu executor şi copia legalizată de pe exemplarul
înscrisului autentificat din arhiva notarului public. Spre deosebire de
reglementarea anterioară, dacă actul autentificat de notarul public
îndeplineşte cerinţele prevăzute de text, el constituie titlu executoriu fără a fi
nevoie de învestirea cu formulă executorie. Argumentele în sens contrar
aduse în
1 Preşedintele României dă structurilor puterii executive un ordin
care are semnificaţia colaborării puterilor statului la aplicarea Constituţiei şi a
legilor, ceea ce nu constituie o implicare în activitatea justiţiei şi deci a
încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Aşa fiind art. 269, C. proc.
civ. este constituţional - CC, Decizia nr. 162/1999 şi nr. 163/1999, în Culegere
de decizii şi hotărâri pe anul 1999, p. 860,863. în sensul neconstituţionalităţii
art. 269 a se vedea V. Roş, op. cit., p. 516, nota 610.
2 Menţionăm că, o dată ce hotărârea a fost învestită, ea trebuie
considerată definitivă atât
timp cât învestirea cu formulă executorie nu a fost anulată (vezi, în
acest sens, Trib. Suprem,
colegiul civil decizia nr. 404/1967, în CD. 1967, p. 301; într-o altă decizie
- C.S.J., secţia
comercială, decizia nr. 2373/1997, în Dreptul nr. 4/1998, p. 108 -
instanţa supremă a precizat
că din moment ce hotărârea nu era definitivă sau irevocabilă pentru a
putea fi pusă în execu
tare, învestirea nu-i conferă valabilitatea de titlu executoriu. Soluţiile nu
se contrazic, deoarece
nevalabilitatea titlului nu operează de drept, ci trebuie constatată prin
căile legale).
3 Dispoziţiile referitoare la învestirea cu formulă executorie au un
caracter imperativ, iar
nerespectare lor atrage nulitatea urmăririi ce nu poate fi acoperită în nici
un mod (Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 633/1969, în CD. 1969, p. 271-273).
învestirea ulterioară nu
poate avea efect de validare asupra executării silite nelegal începute,
dar poate sta la baza unei
noi executări, dacă dreptul de a cere şi obţine executarea silită nu s-a
prescris. Nelegalitatea
învestirii poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare - vezi V.M.
Ciobanu, G. Boroi,
M. Nicoale, op. cit., în Dreptul nr. 4/2001, p. 6, nota 7; CA. Galaţi, secţia
comercială şi de
contencios administrativ, decizia nr. 466/R/2002, în C.J. nr. 8/2002, p. 27.
4 Ca o garanţie a întocmirii şi autentificării înscrisurilor în limitele legii,
art. 44 alin. (1) prevede că „înscrisurile pentru care legea prevede forma
autentică vor fi redactate numai de notari publici, de avocatul părţilor
interesate sau de un consilier juridic ori reprezentantul legal al persoanei
juridice. Persoanele care au pregătire juridică superioară vor putea redacta
înscrisurile în care figurează ca parte, ele, soţii, ascendenţii sau descendenţii
lor”.

doctrină1 sunt neconvingătoare şi, de altfel, sunt contrazise de alte
cazuri, prevăzute de lege şi la care ne-am mai referit, în care titlul executoriu
este reprezentat de înscrisuri care nu necesită învestirea cu formulă
executorie.
§4. Hotărârile arbitrale
Componenta contractuală a arbitrajului, din care decurge forţa
obligatorie a hotărârii arbitrale, implică, astfel cum prevede art. 367 C. proc.
civ., executarea ei de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a
pronunţat, de îndată sau în termenul arătat de hotărâre. în concordanţă cu
natura arbitrajului, legea aşează pe primul plan executarea de bunăvoie, iar
pe plan secund, executarea silită. în consecinţă, învestirea cu formulă
executorie intervine numai atunci când hotărârea arbitrală nu este executată
de bunăvoie, prin încălcarea de către debitor a obligaţiei pe care şi-a asumat-
o, semnând convenţia arbitrală2. Atunci când se anulează hotărârea arbitrală
în condiţiile art. 364 C. proc. civ., procesul arbitrai se sfârşeşte printr-o
hotărâre judecătorească. Desigur că în acest caz o hotărâre arbitrală nu mai
există, astfel că se va învesti hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii
formulate iniţial în faţa instanţei arbitrale. Dacă însă acţiunea în anulare se
respinge, se va învesti hotărârea arbitrală. Numai că, din moment ce
controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale a fost deja efectuat,
învestirea devine o simplă formalitate, reducându-se la verificarea
caracterului irevocabil al hotărârii judecătoreşti de respingere. Rezultă că
problema condiţiilor specifice ale învestirii cu formulă executorie a hotărârii
arbitrale se pune din plin numai în cazul în care nu s-a intentat o acţiune în
anulare3.
Hotărârea arbitrală se învesteşte, potrivit art. 3671 C. proc. civ., la
cererea părţii câştigătoare, cu formulă executorie. în alin. (2) al textului se
prevede că încheierea de învestire se dă de către instanţa judecătorească
prevăzută de art. 342, adică de instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei
arbitrale, ar fi fost competentă să judece
1 Vezi O. Rădulescu, Discuţii cu privire la învestirea cu formula
executorie a actelor
autentificate de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă, în
Dreptul nr. 7/1998,
p. 41-43. Există totuşi şi instanţe care, în mod greşit, apreciază că este
necesară învestirea.
Faptul că în cod art. 376 alin. (1) se referă şi la înscrisurile autentificate
nu poate constitui un
argument, deoarece textul nu precizează că ar fi vorba de acte
autentificate de notarul public,
ci astfel cum rezultă din alin. (2), sunt avute în vedere actele
autentificate de o reprezentanţă
diplomatică sau consulară a României. De altfel, articolului 66, care
constituie o normă
specială, nu i se poate opune o normă generală, chiar ulterioară, decât
în măsura în care norma
specială ar fi modificată sau abrogată în mod expres.
2 Vezi /. Băcanu, în Tratat de executare silită, de S. Zilberstein,
V.M. Ciobanii, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, p. 170-175.
3 în practică s-a decis însă, pe bună dreptate, că simpla formulare
a unei acţiuni în anulare
sau declanşarea recursului împotriva deciziei prin care s-a respins
acţiunea în anulare nu
împiedică învestirea cu formulă executorie şi nu duce nici la
suspendarea executării, pentru
aceasta fiind necesară o cerere expresă în condiţiile art. 365 alin. (3) C.
proc. civ. - CA.
Braşov, decizia nr. 559/Ap/1999 şi decizia nr. 257/R/1999, în Culegere
1999, p. 171-173 şi
178-180, nr. 45 şi 49.

litigiul în fond, în primă instanţă. Competenţa teritorială este
determinată de locul arbitrajului în sensul că instanţa judecătorească
competentă să intervină în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului şi să
învestească hotărârea arbitrală este instanţa în circumscripţia căreia are sau
a avut loc arbitrajul1.
Potrivit art. 367' alin. (2) încheierea de învestire se dă fără citarea
părţilor, în afară de cazul în care există îndoieli cu privire la regularitatea
hotărârii arbitrale, când se vor cita părţile. Considerăm că citarea părţilor se
face pentru ca ele să dea unele explicaţii judecătorului învestirii, iar
nicidecum pentru a dezbate în contradictoriu regularitatea hotărârii şi a
susţine învestirea sau neînvestirea ei. Aşa fiind, procedura necontencioasă a
învestirii nu se transformă într-o procedură contencioasă, prin simplul fapt al
citării părţilor pentru explicaţii2.
Judecătorul învestirii va putea învesti sau, după caz, refuza învestirea.
încheierea trebuie să fie motivată. Sub aspectul căilor de atac, ea urmează
regimul încheierilor date în materia învestirii hotărârilor judecătoreşti.
Este recomandabil ca judecătorul învestirii să se abţină a încuviinţa
învestirea până la expirarea termenul de introducere a acţiunii în anulare [o
lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, conform art. 363 alin. (2) C.
proc. civ.].
Judecătorul învestirii va trata hotărârea arbitrală, sub raportul
cerinţelor de învestire, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească. După cum
este cunoscut, în cadrul învestirii, hotărârea judecătorească este supusă unui
control de regularitate însă acesta este un control sumar, reducându-se, în
fapt, la a verifica dacă hotărârea a rămas definitivă ori a devenit irevocabilă.
Datoria judecătorului învestirii este „de a examina natura actului şi condiţiile
sale esenţiale - adică aspectul lui formal. în materia aceasta, cu alte cuvinte,
regularitatea exterioară, vizibilă, creează o prezumţie de regularitate internă,
atât cu privire la fond, cât şi cu privire la condiţiile judecăţii3. Nu fac excepţie
de la această regulă decât hotărârile străine, a căror recunoaştere şi
încuviinţare a executării sunt supuse, după caz, dispoziţiilor Legii nr.
105/1992 sau Legii nr. 187/2003.
Articolul 367' alin. (2) se referă la regularitatea hotărârii arbitrale ceea
ce înseamnă îndeplinirea condiţiilor de ordin formal pe care trebuie să le
îndeplinească o atare hotărâre pentru a obţine învestirea.
în determinarea acestor condiţii se poate avea în vedere art. 364 lit. g)
din cadrul acţiunii în anulare: hotărâre arbitrală trebuie să cuprindă
dispozitivul şi motivele (în
A se vedea în acelaşi sens, V. Roş, op. cit., p. 517.
în doctrină (V. Roş, op. cit., p. 517-519) s-a apreciat că, spre
deosebire de procedura de drept comun, procedura de învestire a hotărârilor
arbitrale nu este o procedură necontencioasă. Se poate obiecta însă că din
nici un text al Codului de procedură civilă nu rezultă că ar exista două
proceduri de învestire. Aceasta cu atât mai mult după modificarea codului
prin O.U.G. nr. 138/2000, în prezent art. 3733 alin. (1) dând în competenţa
preşedintelui instanţei soluţionarea cererii de învestire nu numai în cazul
hotărârilor judecătoreşti, ci şi a altor înscrisuri, în cazurile prevăzute de lege.
E. Herovanu, Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară, Bucureşti,
1944, p. 208; V.M. Ciobanu, voi. II, p. 278-279.

măsura în care părţile nu au dispensat tribunalul de obligaţia de
motivare), să arate data şi locul pronunţării, să fie semnată de arbitri.
Judecătorul învestirii trebuie să se încredinţeze că se află în prezenţa unei
sentinţe arbitrale, cuprinzând, în principiu, elementele prevăzute de art. 361
C. proc. civ., iar nu în faţa unui proiect de tranzacţie sau a altui act de care
nu poate fi calificat sentinţă arbitrală.
Nu s-ar putea refuza însă învestirea hotărârii arbitrale, sub cuvânt că
ea ar fi lovită de unul din motivele de nulitate, prevăzute de art. 364 C. proc.
civ., fie chiar şi de ordine publică. Judecătorul învestirii nu se poate substitui,
în procedura învestirii, instanţei de anulare. Din moment ce legea a prevăzut
o cale pentru sancţionarea acestor nulităţi, iar acea cale nu a fost exercitată,
ele nu pot fi reluate pe altă cale, în afară de cazul în care legea prevede
altfel. Or, în cazul învestirii cu formula executorie, legea s-a referit numai la
condiţiile de regularitate, iar nu şi la cele de legalitate sau de temeinicie. In
această situaţie, singura cale de sancţionare a nulităţii unei hotărâri arbitrale
o constituie acţiunea în anulare.
Aşa fiind, nu putem subscrie la soluţiile din jurisprudenţă1 prin care s-a
refuzat învestirea sentinţei pentru motivul inexistenţei convenţiei arbitrale,
din moment ce nici una dintre părţi nu a introdus acţiune în anulare. Acelaşi
punct de vedere îl susţinem şi în legătură cu celelalte motive de nulitate
prevăzute de art. 364. Astfel, motivul prevăzut de art. 364 lit. c) (când
tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenţia părţilor), în
opinia noastră, nu poate constitui un motiv de refuzare a învestirii. Reaua
compunere a instanţei este un motiv de ordine publică, dirimant al hotărârii
judecătoreşti. Este un motiv de anulare a hotărârii arbitrale, dar nu este
motiv de refuzare a învestirii deoarece constituirea tribunalului arbitrai, spre
deosebire de compunerea instanţei judecătoreşti, este de resortul voinţei
părţilor [art. 341 alin. (2) C. proc. civ.]2. Dacă partea nu s-a plâns pe calea
acţiunii în anulare, înseamnă că a achiesat la compunerea tribunalului
arbitrai. în situaţia în care convenţia arbitrală prevedea constituirea
tribunalului arbitrai dintr-un arbitru unic, iar tribunalul a fost constituit din
mai mulţi arbitri, în măsura în care nici una dintre părţi n-a ridicat excepţia
relei compuneri a tribunalului arbitrai, înseamnă că ele au fost de acord cu
această compunere. în orice caz ele au pierdut dreptul de a mai ridica
această excepţie în procedura de învestire. Tot astfel, motivul prevăzut de
art. 364 lit. d) (partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită) poate constitui un motiv de
anulare, dar nu un motiv de refuzare a învestirii întrucât el este prevăzut în
interesul părţii. Acelaşi raţionament se poate face şi în ceea ce priveşte
motivul prevăzut de art. 364 lit. e) (caducitatea arbitrajului) şi de lit. f) (minus
petita sau ultra petita).
1 A se vedea CA. Bacău, decizia civilă nr. 305/1995, adnotată de /.
Băcanu, învestirea cu
formulă executorie a hotărârilor arbitrale, în Revista de drept comercial,
nr. 9/1997,
p. 111-112: C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3750/1998, citată V.
Roş, op. cit., p. 518,
nota 613 (autorul este în sensul soluţiilor din jurisprudenţă - p. 517-521).
2 Şi în cazul hotărârilor judecătoreşti dacă reaua compunere nu a
fost invocată din oficiu
sau prin mijloacele procesuale pe care partea interesată le avea la
dispoziţie, problema nu
poate fi ridicată cu ocazia învestirii ori pe calea contestaţiei la executare.
Titlurile executorii -^
în spiritul noii reglementări a Codului de procedură civilă ni se pare cu
şi mai multă tărie că preşedintele instanţei judecătoreşti trebuie să trateze
hotărârea arbitrală, sub raportul cerinţelor de învestire, ca şi hotărârea
judecătorească. întocmai ca şi învestirea unei hotărâri judecătoreşti,
învestirea unei hotărâri arbitrale trebuie să fie o procedură certă şi simplă,
care să evite surprize şi capcane după terminarea procesului arbitrai.
în sfârşit, este de reţinut că, potrivit art. 368 C. proc. civ., din
momentul învestirii cu formulă executorie, hotărârea arbitrală constituie titlu
executoriu şi se execută întocmai ca o hotărâre judecătorească.
§5. Hotărârile judecătoreşti străine
Condiţiile de recunoaştere şi executare în România a hotărârilor
judecătoreşti străine şi a altor acte ce le sunt asimilate, formează obiect de
reglementare în Capitolul XII din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat1.
Legea reglementează, în mod detailat, în art. 165-178, efectele
hotărârilor străine, extinzând, în mod corespunzător, dispoziţiile privitoare la
recunoaşterea şi executarea acelor hotărâri şi asupra tranzacţiilor judiciare,
încheiate în străinătate (art. 179) şi sentinţelor arbitrale străine (art. 181).
Articolul 165 are în vedere nu numai hotărârile instanţelor judecătoreşti şi
arbitrale ci, deopotrivă, actele notariale precum şi actele altor autorităţi dintr-
un alt stat, singura cerinţă comună fiind caracterul jurisdicţional al tuturor
acestor acte2.
Legea nr. 105/1992 distinge, sub raportul recunoaşterii hotărârilor
străine, între recunoaşterea de plin drept şi recunoaşterea sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor de regularitate internaţională, prevăzute în art. 167 şi
168. Potrivit art. 166 din lege, hotărârile străine sunt recunoscute de plin
drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului, unde
au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost
recunoscute mai înainte, în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. Hotărârile
străine, pronunţate în alte procese decât cele privitoare la statutul civil al
persoanelor în cauză, sunt recunoscute în România, pentru a beneficia de
puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor
condiţii de regularitate internaţională: a. hotărârea este definitivă, potrivit
legii statului unde a fost pronunţată; b. instanţa care a pronunţat-o a avut,
potrivit legii susmenţionate,
în cazul în care este vorba de recunoaşterea şi executarea în România
a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale
Uniunii Europene se aplică prevederile Legii nr. 187/2003, intrată în vigoare
la 16 mai 2004 - vezi pentru condiţii art. 35-59.
2 A se vedea, de exemplu, CA. Constanţa, secţia comercială, decizia
nr. 458/1998, în M. Voicu, M. Veriotti, Drept maritim român. Jurisprudenţă şi
legislaţie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, p. 240-245. Curtea a confirmat
sentinţa Tribunalului Constanţa care a dispus recunoaşterea unui titlu
executoriu notarial emis potrivit legii elene şi a încuviinţat executarea lui pe
teritoriul României.
competenţa să judece procesul; c. există reciprocitate, în ce priveşte
efectele hotărârilor străine, între România şi statul instanţei care a pronunţat
hotărârea.
Legea prevede în art. 168 şi trei cazuri în care recunoaşterea hotărârii
străine poate fi refuzată şi anume: 1. hotărârea este rezultatul unei fraude
comise în procedura urmată în străinătate; 2. hotărârea încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român. Cu titlu de exemplu, legea
menţionează încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa
exclusivă a instanţelor străine; 3. procesul a fost soluţionat între aceleaşi
părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se afla în
curs de judecată în faţa acestora, la data sesizării instanţei străine.
O precizare de mare utilitate practică este aceea pe care legea o face
în alin. final al art. 168, stabilind că recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru
singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă
lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară
numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean
român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns, potrivit legii
române.
Cât priveşte procedura de urmat spre a obţine recunoaşterea unei
hotărâri străine, legea distinge două modalităţi procedurale: cale principală şi
calea incidentală, cu deosebirile corespunzătoare, sub raportul instanţei
competente - material şi teritorial -şi al actului de procedură prin care se
rezolvă cererea. Astfel, potrivit art. 170 alin. (1) din lege, cererea de
recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în
circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat
recunoaşterea hotărârii străine. Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o
hotărâre supusă regimului hotărârilor judecătoreşti stabilit de Codul român
de procedură civilă.
Potrivit art. 170 alin. (2), cererea de recunoaştere poate fi rezolvată de
asemenea pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un alt proces, în
cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe
hotărârea străină. De data aceasta competenţa (materială şi teritorială) de a
soluţiona excepţia revine instanţei sesizate cu judecata procesului principal,
potrivit art. 17 C. proc. civ., care stabileşte că cererile accesorii sau
incidentale sunt de competenţa instanţei care judecă cererea principală.
Rezolvarea excepţiei puterii lucrului judecat implică o verificare prealabilă a
regularităţii internaţionale a hotărârii străine, pe care se întemeiază excepţia.
Numai ulterior acestei verificări, constatându-se îndeplinirea condiţiilor de
regularitate internaţională prevăzute în art. 167 şi 168, instanţa va proceda
la examinarea excepţiei, în conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ.
român, verificând dacă, în speţă, sunt întrunite identităţile de părţi, obiect şi
cauză, care pot să justifice efectele lucrului judecat1. Instanţa se pronunţă
asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată
separat cu apel, ci numai odată cu apelul împotriva hotărârii date în procesul
respectiv.
Pentru a înlesni activitatea instanţelor române sesizate cu cereri de
recunoaştere a efectelor hotărârilor străine, Legea nr. 105/1992 prestabileşte
conţinutul cererii de
1 A se vedea O. Căpăţînă, Regimul hotărârilor străine în România, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 192-204.
511
sesizare, nu numai prin trimitere la aplicarea dispoziţiilor procedurale
privind cerinţele pentru întocmirea cererii de chemare în judecată, ci şi prin
indicarea actelor ce trebuiesc să însoţească cererea. Aceste acte sunt
enumerate şi precizate de art. 171 din lege după cum urmează: a. copia
hotărârii străine; b. dovada caracterului definitiv al acesteia; c. copia dovezii
de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare, comunicat părţii care a fost lipsă
în instanţa străină sau orice alt act oficial, care să ateste că citaţia şi actul de
sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a
dat hotărârea; d. orice alt act de natură să probeze, în completare, că
hotărârea străină îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 167. Textul
menţionează în alineatul final, că toate aceste acte vor fi însoţite de traduceri
autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art. 162 din
lege. Supralegalizare nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu
depunerea de copii certificate pentru conformitate.'
Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine
are un caracter contencios, ceea ce implică, în mod obligatoriu, citarea
părţilor interesate, atât a reclamantului cât şi a pârâtului, respectiv a celui ce
refuză această recunoaştere [art. 172 alin. (1) din lege].
Caracterul contradictoriu al procedurii asigură pârâtului dreptul de a se
apăra, valorificând mijloacele de probă de care dispune. Totuşi, el nu se va
putea prevala decât de excepţii compatibile cu o procedură de recunoaştere,
neputând, de pildă, invoca o apărare care ar pune în discuţie fondul litigiului
soluţionat în străinătate. Dispoziţiile art. 169 sunt categorice: sub rezerva
condiţiilor prevăzute de art. 167 şi 168, instanţa română nu poate proceda la
examinarea în fond a hotărârii străine şi la modificarea ei.
Cu tot caracterul contencios al cererii, legea [art. 172 alin. (2)] permite
soluţionarea cererii, fără citarea părţilor, dacă, din hotărârea străină, rezultă
că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Cel de al doilea efect al hotărârii străine ce formează obiect de
reglementare în cadrul Legii nr. 105/1992 se referă la posibilitatea folosirii
hotărârii străine ca titlu executoriu pe teritoriul României, pe baza unei
proceduri prealabile de încuviinţare a executării silite, procedură denumită, în
doctrină şi jurisprudenţă, procedura de exequatur. Admiterea unei asemenea
cereri de încuviinţare a executării silite a hotărârii străine permite titularului
dreptului, recunoscut prin acea hotărâre, să pună în executare hotărârea, în
calitate de creditor urmăritor, împotriva debitorului urmărit.
Potrivit, art. 173 alin. (1), hotărârile străine, care nu sunt aduse la
îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa pot fi puse în
executare pe teritoriul României, pe baza încuviinţării date, la cererea
persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să
se efectueze executarea. Rezultă din acest
Condiţia supralegalizării nu mai este necesară în cazul statelor parte
la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale
străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961 şi la care România a aderat
prin O.G. nr. 66/1999 (aprobată prin Legea nr. 52/2000), modificată prin
Legea nr. 142/2004.
513
text că, sub raportul competenţei materiale a instanţei, nu există nici o

deosebire între cererea de recunoaştere şi cererea de încuviinţare a
executării silite a hotărârii străine. Şi într-un caz şi în celălalt competenţa
revine tribunalului'. Deosebirea intervine numai cu privire la competenţa
teritorială. în timp ce în cazul cererii de recunoaştere a hotărârii străine
partea interesată trebuie să se adreseze tribunalului în circumscripţia căruia
îşi are domiciliul sau sediul cel ce refuză recunoaşterea, în cazul încuviinţării
executării silite a hotărârii străine cererea se adresează tribunalului, în
circumscripţia căruia urmează a se face executarea^.
încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine este condiţionată de
îndeplinirea cerinţelor de regularitate internaţională, prevăzute de art. 167
din lege pentru recunoaşterea hotărârii, dar legea adaugă însă şi alte două
condiţii de regularitate, specifice procedurii de exequatur: hotărârea la care
se referă solicitarea părţii interesate să fie executorie, potrivit legii instanţei
care a pronunţat-o3 şi, în al doilea rând, ca dreptul de a cere executarea
silită să nu fie prescris potrivit legii române4.
Cererea de încuviinţare a executării hotărârilor străine se întocmeşte
în condiţiile prevăzute de art. 171 din lege. Aceasta înseamnă că partea
interesată va folosi dispoziţiile procedurale ale art. 112 C. proc. civ., ce
stabilesc conţinutul unei cereri de sesizare a instanţei. Totodată, cererea va fi
însoţită de actele menţionate la lit. a)-d) din art. 171 şi, în plus, de dovada
caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a
pronunţat-o .
Procedura încuviinţării executării silite a hotărârilor străine are un
caracter contencios, ceea ce implică, în mod obligatoriu, citarea părţilor
interesate, atât a creditorului reclamant cât şi a debitorului pârât. Caracterul
contradictoriu al procedurii asigură debitorului posibilitatea de a-şi valorifica
mijloacele de apărare, mai înainte de începerea executării silite propriu-zise.
' în legătură cu cererea de recunoaştere reamintim că art. 170 alin. (2)
dispune că ea poate fi rezolvată şi pe cale incidentală şi pe această cale
cererea poate fi soluţionată şi de altă instanţă, decât tribunalul.
2 în cazul în care executarea ar fi necesar a se efectua în mai multe
locuri, situate în circumscripţii ale unor tribunale diferite, reclamantul se
bucură de un drept de opţiune, fiind autorizat a introduce cererea la oricare
dintre aceste instanţe. Această soluţie rezultă din dispoziţiile art. 12 C. proc.
civ., conform cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanţe
deopotrivă competente.
' Potrivit art. 173 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, „hotărârile străine
prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi cele care au fosta date cu execuţie
provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României”.
4 Conform art. 405 C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită, se
prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevedea altfel. în cazul titlurilor
emise, în materie acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de
10 ani. Legea română nu se va aplica însă, în cazul în care legea statului de
origine a stabilit un termen mai scurt, care trebuie să prevaleze, căci într-un
asemenea caz hotărârea n-ar putea fi executată nici în statul în care a fost
pronunţată.
Când cererea formulată nu îndeplineşte condiţiile expres prevăzute
de Legea nr. 105/1992, nu se poate încuviinţa executarea hotărârii străine pe
teritoriul României - Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 204/1995,
în Culegere 1993-1997, p. 360, nr. 64.
Totuşi, prin trimiterea pe care legea o face la aplicarea, în mod

corespunzător, a dispoziţiilor art. 169, înseamnă că debitorul pârât nu se va
putea preleva decât de acele excepţii care sunt compatibile cu procedura
exequatur-ului. Astfel, nu ar fi posibil să se invoce o apărare, care ar pune în
discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate, încălcând astfel
intangibilitatea hotărârii străine. în mod obişnuit, debitorul invocă o plată
voluntară a datoriei, care ar fi intervenit după ce hotărârea a rămas
definitivă, susţinând deci că cererea de încuviinţare a executării silite a
rămas fără obiect. Debitorul pârât poate, de asemenea, să facă dovada că
urmărirea a fost îndreptată din eroare împotriva sa, adevăratul debitor fiind o
altă persoană.
O dispoziţie de mare utilitate practică este aceea prevăzută de art,
176 alin. (2) potrivit căreia „în cazul în care hotărârea străină conţine soluţii
asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, încuviinţarea
poate fi acordată separat”.
Instanţa de exequatur încuviinţează executarea hotărârii străine în
ţară, printr-o hotărâre, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale cerute în
acest scop. Hotărârea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată de
partea interesată la curtea de apel (în circumscripţia căreia se află tribunalul
care a pronunţat hotărârea), prin mijlocirea apelului, într-un termen de 15
zile de la data comunicării acestei hotărâri, în condiţiile prevăzute de art. 284
C. proc. civ., iar hotărârea dată în apel poate fi atacată, de partea interesată,
cu recurs, la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile de la
comunicarea hotărârii, în condiţiile art. 301 C. proc. civ.
După ce hotărârea de încuviinţare a executării a rămas definitivă ori a
devenit irevocabilă se emite titlu executoriu, în condiţiile legii române,
menţionându-se în titlu, potrivit art. 177 din lege, şi hotărârea de
încuviinţare. Practic, hotărârea străină poate fi învestită cu formula
executorie, prevăzută de art. 269 C. proc. civ., prin aplicarea acestei formule
pe traducerea legalizată, în limba română, a hotărârii străine. Din acest
moment hotărârea străină se bucură de putere executorie pe teritoriul
României.
Procedura propriu-zisă de executare este efectuată conform legii
române (art. 37l'-5805 C. proc. civ.) şi este, potrivit art. 151 pct. 8 din lege,
de competenţa exclusivă a instanţelor române.
§6. Cambia, biletul la ordin şi cecul
Aceste efecte de comerţ învestite cu formulă executorie reprezintă
titluri executorii specifice economiei de piaţă. în legislaţia noastră cambia,
biletul la ordin şi cecul au fost iniţial reglementate prin Codul comercial din
1887 în art. 270-369, dispoziţii abrogate şi înlocuite prin Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului,
ambele legi preluând în mare măsură soluţiile adoptate de Convenţia de la
Geneva din 7 iunie 1930 asupra Legii uniforme a cambiilor şi biletelor ia ordin
şi Convenţia de la Geneva din 10 martie 1931 asupra
A se vedea comentariul consacrat noilor reglementări procedurale în
materia cambiei, biletului la ordin şi cecului, O. Căpăţînă, Legislaţie cambială,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 75-111, comentariu pe care ne
întemeiem în prezentarea noastră.
legii uniforme a cecurilor. Existenţa unor reglementări distincte în două

legi separate a acestor titluri de comerţ se explică prin natura lor diferită,
cambia şi biletul la ordin constituind titluri de credit, iar cecul un instrument
de plată.
Timp de decenii, sub regimul comunist, cele două legi nu şi-au mai
găsit aplicare în dreptul intern, deşi în 1960 prin Decretul nr. 377 pentru
organizarea şi funcţionarea notariatului de stat i s-a atribuit competenţa de a
învesti cu formulă executorie cambiile şi biletele la ordin, precum şi de a
întocmi actele de protest ale acestor efecte de comerţ, cât şi a cecurilor. Ele
au fost revigorate abia după Revoluţia din 1989, fiind modificate prin
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994. Ca
urmare a modificărilor intervenite în 1993, instanţele judecătoreşti au
redobândit competenţa de a învesti cu formulă executorie cambia, biletul la
ordin şi cecul, (încheierea de învestire nefiind supusă apelului1) şi
executorilor judecătoreşti li s-a redat atribuţia de a întocmi protestele în
materia cambială2. Pe fond, regimul cambiei, biletului la ordin şi cecului a
rămas neschimbat. Au intervenit însă modificări sub raport procedural faţă de
legile nr. 58 şi nr. 59/1934. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 a
simplificat competenţa materială ratione valoris nemai-având relevanţă suma
înscrisă în titlul cambiei. Deci, indiferent de valoarea titlului, competenţa
materială de primă instanţă revine judecătoriei, derogându-se astfel implicit
de la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. care foloseşte plafonul valoric de 1
miliard lei, pentru atribuirea soluţionării cererilor în materie comercială
judecătoriilor sau tribunalelor. Aşa fiind, în materie cambială, judecătoria are
o competenţă materială exclusivă în a învesti cu formulă executorie cambiile,
biletele la ordin şi cecurile şi tot astfel de a soluţiona cererile de anulare a
titlurilor pierdute, sustrase sau distruse, precum şi de a ţine registrul special
pentru evidenţa protestelor.
Tot independent de valoarea titlului, protestele cambiale intră în sfera
de activitate a executorilor judecătoreşti. Potrivit art. 7 din Legea nr.
188/2000, printre atribuţiile enumerate de acest text este prevăzută, la lit.
h), întocmirea potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la
ordin şi a cecurilor, după caz. Având o competenţă materială exclusivă,
judecătoriile rezolvă în materie cambială, trei categorii
de cereri: cererea pentru învestirea cu formulă executorie a cambiei,

biletului la ordin şi cecului, opoziţia cambială şi acţiunea pentru anularea
titlului cambial pierdut, sustras sau distrus. Strâns legate de caracterul
executoriu al acestor titluri, interesează, în prezentarea noastră, cererea de
învestire cu formulă executorie şi opoziţia cambială.
Posesorul legitim al cambiei, biletului la ordin sau cecului care nu a
obţinut plata de bună voie din partea debitorului, îşi poate valorifica
drepturile pe baza titlului, fie prin exercitarea acţiunii cambiale1, fie, de
preferinţă, pe calea executării nemijlocite, graţie caracterului de titlu
executoriu atribuit cambiei şi biletului la ordin, de art. 61 din Legea nr.
58/1934 şi atribuit cecului, de art. 53 din Legea nr. 59/1934 (atât pentru
capital cât şi pentru accesorii).
Singura condiţie prealabilă, cerută de lege pentru procedura executării
nemijlocite, constă în învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la
ordin sau ce-cului . In problema judecătoriei competente să procedeze la
învestire reclamantul are alegerea între instanţa locului de plată a cambiei şi
instanţa unde cel ce s-a obligat îşi are domiciliul (inclusiv domiciliul ales
pentru executarea cambiei) sau sediul.
In ce priveşte opoziţia cambială, ea implică, după învestirea cu formulă
executorie, ca posesorul titlului să facă o somaţie de plată, în cazul urmăririi
mobiliare sau imobiliare. Debitorul poate introduce, la judecătoria teritorial
competentă, o opoziţie la executare, în termen de 5 zile de la data primirii
somaţiei. Competentă pentru soluţionarea opoziţiei cambiale este judecătoria
care a procedat la învestire, în faţa căreia, în contradictoriu cu creditorul
urmăritor, pe poziţie de pârât, debitorul urmărit va putea pune în discuţie
validitatea titlului, invocând cauze subiective sau obiective de nulitate.
§7. Actele de sancţionare în materia contravenţiilor
Executarea sancţiunilor contravenţionale se face potrivit art. 37-42 din
Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările
ulterioare. Pro-
' CA. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 743/2000, în Culegere

2000-2001, p. 46, nr. 21. Dacă totuşi partea îşi intitulează calea de atac
impropriu apel, tribunalul este dator să dea calificarea exactă a cererii şi să o
judece ca recurs - CA. Cluj, secţia comercială, decizia nr. 470/1998, în
Culegere 1998, p. 243; CA. Braşov, decizia nr. 192/R/1999, în Culegere 1999,
p. 112, nr. 8.
2 Prin Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995 s-a
conferit notarilor publici îndrituirea de a întocmi acte de protest al cambiilor,
al biletelor la ordin şi al cecurilor [art. 8 lit. h)]. Ne raliem la opinia potrivit
căreia, în prezent, competenţa ratione materiae de a instrumenta pentru
întocmirea protestelor cambiale aparţine atât executorilor judecătoreşti, cât
şi notarilor publici {O. Căpăţînă, Competenţa notarilor publici de a întocmi
proteste cambiale, în R.D.C nr. 4/1995, p. 7-11). De altfel, opinia a fost
confirmată prin Regulamentul de punere în aplicare a legii, adoptat prin
Ordinul nr. 710/C/1995 al ministrului justiţiei (art. 106), publicat în M. Of. nr.
176 din 8 august 1995.
După cum precizează prof. dr. O. Căpăţînă în comentariul său, acţiunea

cambială poate fi directă (contra acceptantului şi avaliştilor săi) sau de regres
(contra celorlalţi obligaţi), în materie de cambie şi bilet la ordin (art. 47 din
Legea nr. 58/1934), sau numai de regres în materie de cec (întrucât nu există
acceptanţi şi, deci, obligaţi direct). Executarea prin învestire cu formulă
executorie este la rândul ei directă sau indirectă, în acelaşi condiţii. în afară
de acţiunile cambiale, Legea cambiei mai prevede două acţiuni de drept
comun: acţiunea cauzală (art. 64) şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză (art.
65).
A se vedea, pentru amănunte privind Normele-cadru ale Băncii
Naţionale în materie de cambie, bilet la ordin şi cec precum şi problemele ce
se pot ivi în folosirea acestor titluri de comerţ, /. Turcu, Observaţii privind
noile reglementări legale aplicate efectelor de comerţ, în R.D.C. nr. 5/1995, p.
83-86; cu privire la executarea cambială şi la condiţiile acestei executări, la
învestirea cambiei cu formulă executorie şi la formalităţile privind executarea
cambială, a se vedea, St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 5-a, Ed.
AH Beck, Bucureşti, 2004, p. 548-551.

Titlurile executorii 5 j 7
cesul-verbal neatacat în termen, precum şi hotărârea judecătorească

prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă
formalitate (art. 37).
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face
astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte
ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal în termenul
prevăzut de lege; b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri. în
vederea executării amenzii aceste organe vor comunica din oficiu organelor
de specialitate, conform prevederilor legale privind executarea creanţelor
bugetare, în a căror rază teritorială domiciliază sau îşi are sediul
contravenientul, procesul-verbal sau, după caz, dispozitivul hotărârii
judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea. Executarea se
face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea silită a
creanţelor bugetare. împotriva actelor de executare se poate face contestaţia
la executare, în condiţiile legii (art. 39).
Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face
potrivit dispoziţiilor legale (art. 40). Confiscarea se aduce la îndeplinire de
organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii (art. 41).
în scopul executării despăgubirilor stabilite pe bază de tarif procesul-
verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau, după caz, dispozitivul
hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea se
comunică şi părţii vătămate, care va proceda potrivit dispoziţiilor legale
referitoare la executarea silită a creanţelor (art. 42).
Dispoziţiile ordonanţei se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă (art. 47).
§8. Titlurile executorii privind creanţele fiscale
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. fiscală, executarea silită a creanţelor
fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivi prevederilor
din cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi
are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie
titlu executoriu.
Titlul executoriu specific acestei materii trebuie să cuprindă, în primul
rând, elementele actului administrativ fiscal prevăzute de art. 43 alin. (2) din
cod, respectiv: denumirea organului fiscal emitent; data la care a fost emis şi
data de la care îşi produce efectele; datele de identificare a contribuabilului
sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; obiectul actului
administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura
persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; ştampila
organului fiscal emitent; menţiuni privind audierea contribuabilului. Pe lângă
aceste elemente mai trebuie să cuprindă: codul de identificare fiscală,
domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate; temeiul legal al puterii
executorii a titlului [art. 137 alin. (5)].
§9. Contractele de credit bancar

Potrivit art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea
bancară, republicată în anul 2005, contractele de credit bancar, precum şi
garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar
constituie titluri executorii1. Din alin. (3) rezultă însă necesitatea învestirii cu
formulă executorie2. După apariţia Legii nr. 58/1998 s-a pus însă o altă
problemă: contractul de credit încheiat sub imperiul vechii legi (Legea nr.
33/1991), care nu-i recunoştea valoarea de titlu executoriu, poate fi învestit,
după apariţia legii noi, cu formulă executorie în vederea executării silite?
Deşi iniţial instanţa supremă a răspuns negativ3, ulterior a statuat în sensul
că o asemenea cerere trebuie încuviinţată, cu motivarea că executarea silită
se face după normele în vigoare la momentul executării silite a contractului
de credit, independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de
drept pe care se fundamentează4.
1 Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 42/2005, Casa de Economii şi
Consemnaţiuni CEC - S.A. este reorganizată şi funcţionează ca bancă în
conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998, republicată. Aşa fiind şi
contractele de credit ale CEC - S.A. constituie titluri executorii. Instanţa
supremă a decis că înscrisul, intitulat „tranzacţie”, prin care părţile au
convenit reeşalonarea creditului acordat de reclamantă pârâtei nu este şi nici
nu poate fi asimilat unui titlu executoriu, potrivit art. 79 din Legea nr.
58/1998 republicată. Criticându-se soluţia, se arată că înscrisul avea rolul
unui act adiţional la contractul iniţial de credit prin care se stabileau noi
perioade de eşalonare a rambursării creditului şi deci în legătură cu care nu
mai era necesară îndeplinirea celorlalte condiţii necesare acordării unui credit
şi încheierii unui contract de credit bancar, care au fost îndeplinite la data
încheierii contractului iniţial, astfel încât instanţele, în baza rolului activ,
trebuiau să aplice dispoziţiile referitoare la interpretarea convenţiilor (art.
977 şi art. 979 C. civ.) şi pe cele cuprinse în Legea nr. 58/1998 (art. 3 pct. 7 şi
art. 79), ceea ce le-ar fi condus la concluzia corectă că înscrisul se poate
învesti cu formulă executorie - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 5273/2001
cu nota critică Smaranda Angheni, în C.J. nr. 4/2002, p. 92.
Competenţa de învestire aparţine judecătoriei, deoarece nu este
vorba de o hotărâre judecătorească, pentru a face distincţie în funcţie de
valoare. - CA. Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 632/A/1999, în Culegere 1999, p. 122, nr. 12. Vezi totuşi pentru o
situaţie în care s-a făcut referire la criteriul valorii, CA. Braşov, secţia
comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 91/R/2001, în C.J. nr.
6/2002, p. 103.
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 2218/2000, citată în nota de D.
Grigoraş, în C.J. nr. 6/2002, p. 105.
12/2001, p. 159, decizia nr. 350/2001 şi 351/2001, în P.R. nr. 4/2002, p. 67,
nr. 217 şi decizia nr. 3401/2002, citată de E. Cârcei, în Jurisprudenţa secţiei
comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe semestrul 1/2002, în R.D.C. nr. 7-
8/2002, p. 351. Pentru o practică contradictorie, vezi şi CA. Bucureşti, secţia
a Vi-a comercială, decizia nr. 830/2001 (s-a admis cererea de învestire) şi
secţia comercială, decizia nr. 714/2000 (s-a respins cererea de învestire), în
Culegere 2000-2001, p. 120 şi 215, nr. 81 şi 148.

§10. Alte titluri executorii
Cu titlu de exemplu, enumerăm şi următoarele titluri executorii:
a) decizia casei teritoriale de pensii pentru recuperarea sumelor
plătite fără temei
[art. 187 alin. (4) din Legea nr. 19/2000];
b) contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de predare-
primire a
locuinţei şi contractul de împrumut, în sistemul Decretului-lege nr.
61/1990 sunt
considerate înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii (art. 19 din
decret);
c) declaraţia vamală în detaliu şi actele constatatoare încheiate de
autoritatea vamală constituie titluri executorii pentru urmărirea şi încasarea
drepturilor de import şi export [art. 61 alin. (7) din Legea nr. 141/1997 privind
Codul Vamal al României)1;
d) planul întocmit, în condiţiile Legii nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului (republicată în anul 2004), confirmat
de judecătorul-sindic, va fi socotit, potrivit art. 101 alin. (1) teza a doua din
această lege, în cazul unei executări silite, ca o hotărâre definitivă împotriva
debitorului. Prin urmare, o datorie înscrisă în planul confirmat poate fi
urmărită prin executare silită, întocmai ca şi când ar fi prevăzută într-o
hotărâre judecătorească definitivă;
e) contractul de garanţie reală mobiliară, care se încheie în formă
autentică sau prin înscris sub semnătură privată (art. 14 şi 17 din Titlul VI al
Legii nr. 99/1999);
f) contractul de leasing constituie titlu executoriu, dacă utilizatorul nu
predă bunul la sfârşitul perioadei de leasing şi el nu a formulat opţiunea
cumpărării bunului sau a prelungirii contractului ori în cazul rezilierii
contractului din vina exclusivă a utilizatorului (art. 8 din Ordonanţa nr.
51/1997, republicată)2;
g) contractele sau convenţiile de credit dintre bancă şi debitorul cedat
ori alte titluri constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-au constituit
garanţii personale sau reale pentru restituirea creanţelor cesionate, potrivit
legii A VAS, precum şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta
pentru realizarea creanţelor preluate. De asemenea, orice act unilateral emis
de debitor şi acceptat de AVAS, în care debitorul recunoaşte expres datoria şi
se angajează să o achite în termenul şi în condiţiile stabilite de AVAS,
constituie titlu executoriu şi poate fi executat cu respectarea procedurii
speciale reglementate de Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998, cu modificările
ulterioare. Au putere de titlu executoriu şi convenţiile de eşalonare la plată a
creanţelor [art. 39 alin. (1), (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 51/1998, republicată3, cu modificările ulterioare].
Cererea de executare silită şi constituirea dosarului de executare 519

Secţiunea a V-a. Cererea de executare silită şi constituirea dosarului de
executare
Executarea silită fiind guvernată, de regulă, de principiul
disponibilităţii, urmărirea nu poate începe, în conformitate cu acest principiu,
decât la cererea creditorului1. Cererea de executare, depusă la executorul
judecătoresc competent şi încuviinţată de instanţa de executare, la
solicitarea acestuia, declanşează procedura de executare silită. în Codul de
procedură civilă nu se arată care sunt menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă o asemenea cerere, dar aplicând dispoziţiile generale, referitoare la
cererile în justiţie, creditorul va trebui să arate numele (sau denumirea) şi
domiciliul (sau sediul) său, titlul executoriu care justifică pornirea executării
silite, faptul că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, numele (sau
denumirea) şi domiciliul (sau sediul) debitorului, împrejurarea că acesta
refuză să execute de bunăvoie obligaţia ce-i incumbă potrivit titlului
executoriu.
Cererea va fi însoţită de titlul executoriu şi eventual de alte acte
necesare, de exemplu, somaţia, ce potrivit legii, trebuie trimisă debitorului.
Depunerea cererii se face, astfel cum am arătat, dacă legea nu
dispune altfel, la executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în
care urmează să se facă executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, la
executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei, în care se află aceste
bunuri. în cazul în care bunurile urmărite se află în circumscripţiile mai multor
judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care
funcţionează pe lângă acestea. Dacă, însă, creditorul a ales calea popririi, ea
se înfiinţează, la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la
domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit
(art. 453 C. proc. civ.). în situaţia în care debitorul are mai mulţi creditori şi
aceştia au declanşat mai multe executări, instanţa de executare în
circumscripţia căreia a început prima executare poate, potrivit art. 3734, să
dispună, la cererea persoanei interesate, reunirea, urmând să se facă o
singură executare de către executorul care a îndeplinit actul cel mai înaintat,
iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu de către executorul care a început
cel dintâi executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare
diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către
instanţa de executare, respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se va
face executarea, în afara cazurilor în care legea ar dispune altfel (art. 373 şi
art. 373' C. proc. civ. şi art. 9 din Legea nr. 188/2000), căreia îi va înainta, în
copie, cererea creditorului
1 Vezi pentru un alt titlu executor în materie vamală, C.S.J., secţia
de contencios
administrativ, decizia nr. 1812/2000, în B.J. 2000, p. 695, nr. 1.
2 Ca şi în cazul contractului de credit, s-a decis că este competentă
pentru învestire judecă
toria - CA. Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ ,
decizia nr. 466/R/2002,
în C.J. nr. 8/2002, p. 26.
3 M. Of. nr. 948 din 24 decembrie 2002.
1 A se vedea Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 44/1985, în R.R.D. nr.
7/1985, p. 65. Executarea silită poate fi cerută şi de moştenitori, dobândirii
cu titlu particular, creditorii urmăritorului, procurorul - în cazurile prevăzute
de art. 45 alin. final C. proc. civ. - sau, uneori, în temeiul unor dispoziţii
speciale ale legii, poate fi dispusă din oficiu, de către instanţă. Faptul că,
creditorul a pornit executarea nu-i conferă un drept exclusiv la beneficiile
executării silite, deoarece poate veni în concurs cu alţi creditori ai aceluiaşi
debitor, dar are precădere la recuperarea cheltuielilor de executare - vezi şi
Gr. Porumb, p. 71-72.
520
Executarea silită
înştiinţarea prealabilă a debitorului
521
urmăritor şi titlul executoriu. Instanţa încuviinţează executarea prin

încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. în redactarea dată
prin Legea nr. 219/2005, art. 373' alin. (2) precizează că încheierea prin care
instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici
unei căi de atac,1 în timp ce încheierea prin care se respinge cererea poate fi
atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar de executare, la care
executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui
act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia2.
Distinct de dosarul de executare care se constituie la instanţa de
executare, executorul judecătoresc va trebui să constituie câte un dosar de
executare pentru fiecare executare pe care o efectuează. Potrivit art. 388
alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc este obligat, în cazul tuturor
actelor de executare pe care le efectuează, să încheie procese-verbale, care
vor cuprinde:
1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;
3. data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de executare;
4. titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;
5. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi
creditorului urmăritor;
6. locul, data şi ora efectuării actului de executare;
7. măsurile luate de executor sau constatările acestuia;
8. consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;
9. alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de executor;
10. menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului

ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;
11. menţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit
procesul-verbal, precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;
12. semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor
persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de
executarea;
13. ştampila executorului judecătoresc3.
Un exemplar al procesului-verbal rămâne în dosarul executorului, un
alt exemplar se comunică instanţei de executare, care îl ataşează la dosarul
ei, iar, dacă este cazul, alte exemplare se comunică celor interesaţi (art. 50
din Legea nr. 188/2000).
Când poprirea se înfiinţează de instanţă, în condiţiile prevăzute de art.
453 alin. (2) C. proc. civ., ea se dispune din oficiu, de instanţa de fond, de
îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.
Dacă executarea se face prin decontare bancară, atunci când legea a

menţinut-o, creditorul va introduce cererea de executare la banca
comercială, la care debitorul este titular de cont bancar, arătând suma ce
urmează a fi plătită, felul creanţei, numărul şi felul contului urmărit,
depunând odată cu cererea şi titlul executoriu.
Secţiunea a Vi-a. înştiinţarea prealabilă a debitorului
înainte de a trece la executarea silită a bunurilor debitorului,
executorul judecătoresc este obligat să-i facă acestuia o încunoştiinţare
despre pornirea executării.
înştiinţarea cuprinde, în general, invitaţia adresată debitorul de a
executa de bunăvoie obligaţia sa, înăuntrul termenului prevăzut de lege şi
anunţarea că, în caz contrar, se va proceda la executarea silită. înştiinţarea
este însoţită şi de o copie de pe titlul executoriu1, pentru ca debitorul să ştie
exact ce i se pretinde şi să poată lua eventual, măsurile de apărare necesare
sau să conteste titlul executoriu, dacă este cazul2.
în executarea reglementată în Codul de procedură civilă, această
înştiinţare poartă denumirea de somaţie, fără a distinge după felul procedurii
de executare silită în care este folosită.
Principiul înştiinţării prealabile a debitorului este prevăzut în art. 387
C. proc. civ. care dispune: „(1) în afară de cazurile în care legea prevede
altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o
somaţie care va cuprinde următoarele:
1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare;
3. numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului;
4. arătarea titlului executoriu anexat, în baza căruia urmează a se face
executarea silită;
5. termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie
obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării
acesteia;
6. semnătura şi ştampila organului de executare;
(2) Dacă în termenul arătat în somaţie debitorul nu-şi execută de
bunăvoie obligaţia, executorul judecătoresc va proceda de îndată la
executarea silită”.
Folosirea formelor de înştiinţare este obligatorie în fiecare procedură
de executare în parte, dacă legea nu prevede altfel. Faptul că debitorul a fost
înştiinţat de pornirea executării silite împotriva sa printr-o somaţie, în cadrul
executării imobiliare, nu dispensează executorul judecătoresc care,
concomitent sau ulterior, urmăreşte
1 După ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi

pot cere, pe calea contestaţiei
la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus încuviinţarea
executării, dată fără
îndeplinirea condiţiilor legale [art. 399 alin. (21), în redactarea dată prin
Legea nr. 219/2005].
2 Vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr.
4/2001, p. 7.
3 Menţiunile de la pct. 2, 3, 4, 5, 12 şi 13 sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii [art. 388
alin. (2) C. proc. civ.] şi deci vătămarea se prezumă [art. 105 alin. (2) C.
proc. civ.].
1 în cazul în care copia ce se comunică debitorului nu are textul

formulei executorii, nu
este îndeplinită cerinţa legii şi operează nulitatea (Trib. Jud. Timiş,
decizia civilă nr. 1859/1973, în
R.R.D. nr. 6/1974, p. 72).
2 Omisiunea comunicării titlului executoriu nu se acoperă prin
deducţia că debitorul ar
cunoaşte din somaţie despre ce titlu este vorba - M. Gaiţă, MM.
Pivniceru, nota critică la
decizia civilă nr. 658/2000 a CA. Iaşi, în Jurisprudenţa 2000, p. 261-262,
nr. 172.
522
Executarea silită
mobilele aceluiaşi debitor, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu, de
obligaţia emiterii altei somaţii.
De altfel, art. 389 alin. final C. proc. civ. prevede, în mod expres
referitor la obligativitatea somaţiei, ce trebuie să preceadă orice executare,
că în cazul în care executarea s-a perimat datorită împlinirii termenului de 6
luni, de la efectuarea oricărui act de executare, iar creditorul face o nouă
cerere de executare, se va face mai întâi o nouă somaţie (la care nu se va
mai alătura titlul ce se execută).
Somaţia este folosită în procedura de urmărire silită a bunurilor mobile
(art. 411 C. proc. civ.), în procedura de urmărire silită a bunurilor imobile (art.
497 şi art. 500), precum şi în procedurile de predare silită a bunurilor mobile
(art. 575 C. proc. civ.) şi a bunurilor imobile (art. 578 C. proc. civ.). Tot astfel
debitorul este somat să execute de bună voie, în cazul urmăririi silite a
fructelor prinse de rădăcini (art. 464 C. proc. civ.) precum şi în cazul
executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face (art. 5802 şi art.
5804). Precizăm însă că termenele care trebuie lăsate debitorului pentru
executarea voluntară, înainte de se putea proceda la 'executarea silită sunt
diferite. Astfel, în cazul prevăzut de art. 411 termenul stabilit în cod, pentru
executarea de bunăvoie de către debitor, este de o zi de la primirea somaţiei,
iar în cazul prevăzut de art. 497 şi 500 termenul este de 15 zile de la primirea
somaţiei şi, prin urmare, numai după expirarea acestor termene, dacă
debitorul nu-şi execută obligaţia de plată a sumei datorate, executorul
judecătoresc poate trece la efectuarea actelor de executare privind
procedurile respective. Avem în vedere valorificarea bunurilor urmărite prin
vânzare la licitaţie, vânzare directă şi alte modalităţi admise de lege. Altele
sunt termenele prevăzute de lege când este vorba despre urmărirea fructelor
neculese şi recoltelor prinse de rădăcini, cu privire la care art. 464 stabileşte
un termen de 2 zile de la primirea somaţiei, înainte de începerea urmării, cu
respectarea totuşi şi a termenului de 6 săptămâni, înaintea coacerii fructelor.
Cât priveşte cazurile prevăzute de art. 575 şi 578 privind predarea
silită a bunurilor mobile şi privind predarea silită a bunurilor imobile, se lasă
debitorului pentru executarea de bună voie un termen de o zi de la primirea
somaţiei pentru bunurile mobile şi 5 zile pentru bunurile imobile.
în sfârşit, în cazul executării silite a unor obligaţii de a face sau a
obligaţiei de a nu face, textele art. 5802 şi 5804 stabilesc un termen, de 10
zile de la primirea somaţiei, pentru îndeplinirea voluntară de către debitor a
obligaţiei de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, şi, tot astfel, în ipoteza
unor obligaţii de a nu face. După expirarea termenului lăsat debitorului
pentru executare de bunăvoie, creditorul poate să fie autorizat de instanţa de
executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să
îndeplinească obligaţia de a face sau să desfiinţeze el însuşi sau prin alte
persoane, dacă este cazul, pe socoteala debitorului, lucrările pe care acesta
le-a făcut prin încălcarea obligaţiei de a nu face.
Somaţia este un act de procedură care se face în formă scrisă. Ea se
comunică potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea citaţiilor şi actelor de
procedură, prevăzute de art. 90-92 C. proc. civ., iar dispoziţiile legale
privitoare la comunicarea ei trebuie respectate, sub sancţiunea anulării
executării silite. Este prevederea expresă
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită 523

a art. 391, care menţionează printre textele a căror încălcare atrage
anularea executării şi prevederile art. 387 şi art. 389.
în anumite situaţii este prevăzută de lege obligaţia pentru executorul
judecătoresc de a face debitorului o somaţie verbală, astfel cum se prevede
în art. 416 pct. 4, cu privire la procesul-verbal de sechestru mobiliar şi în art.
579 cu privire la evacuarea sau predarea imobilului. Această somaţie verbală
nu înlocuieşte somaţia scrisă.
în anumite cazuri, executarea silită se poate face totuşi fără somaţie
prealabilă şi anume în cazurile pe care le are în vedere art. 390 C. proc. civ.
într-adevăr, acest text arată că nu este necesară somaţia şi notificarea titlului
executoriu, când executarea se face potrivit art. 382, adică atunci când
debitorul este decăzut din termenul de graţie. Tot din art. 390 rezultă că sunt
şi alte situaţii în care legea încuviinţează executarea fără somaţie1.
încunoştiinţarea debitorului prin somaţie este prevăzută şi pentru
creanţele fiscale de art. 141 C. proc. fiscală, fiindu-i acordat debitorului un
termen de 15 zile pentru a stinge debitul. Somaţia este însoţită de un
exemplar al titlului executoriu. în acest sistem, somaţia este precedată de o
înştiinţare de plată, care este act premergător al executării silite [art. 137
alin. (3) şi (4)].
Secţiunea a VH-a. Prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea
silită
§1. Consideraţii generale. Sediul materiei
Prescripţia extinctivă sau liberatorie este un mod de stingere a
dreptului material la acţiune, din cauza neexercitării lui înăuntrul unui anumit
interval prevăzut de lege. Dacă, deci, înăuntrul intervalului pe care legea l-a
stabilit, interval denumit termen de prescripţie, creditorul nu cheamă în
judecată pe debitorul său, el - fiindcă a rămas prea mult timp inactiv - pierde
dreptul material la acţiune (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului),
adică nu mai poate cere instanţei judecătoreşti sau vreunui alt organ de
jurisdicţie ocrotirea dreptului său. Din cauza prescripţiei împlinite, acţiunea
trebuie să fie respinsă ca prescrisă.
' Pentru punerea în executare fără somaţie, a se vedea şi art. 581 alin.
(4) C. proc. civ. Prin textul citat, din materia ordonanţei preşedinţiale, se
stabileşte că „instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie
sau fără trecerea unui termen”. Faţă de această redactare, rezultă că şi în
acest caz regula o constituie necesitatea înştiinţării prin somaţie şi numai
dacă instanţa, la cererea celui interesat, apreciază că este oportun ca
executarea să se facă fără somaţie va decide acest lucru prin dispozitiv - vezi
şi Gh. Voinea, Discuţii referitoare la conţinutul infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 6/1996, p. 63-65. Somaţia nu se face
în cazul executării silite prin poprire [art. 454 alin. (1)], a urmăririi, de
asemenea prin poprire, a veniturilor unui bun imobil şi nici în celelalte
proceduri de urmărire a sumelor de bani, ca reţinerea directă sau decontarea
bancară. în sfârşit, art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, republicată,
prevede că titlul executoriu se comunică debitorului şi se pune în executare
fără nici o altă formalitate.

Dar nu numai dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, ci
şi dreptul de a cere executarea silită1. Aceleaşi consideraţii care nu permit
creditorului să-şi exercite dreptul său la acţiune, decât înăuntrul termenului
stabilit de lege, îşi găsesc aplicare şi în cazul în care creditorul, după
obţinerea titlului executoriu, nu manifestă diligenta necesară pentru a-i pune
în executare.
Trebuie, aşadar, reţinut faptul că există prescripţii deosebite, cu
termene deosebite, pentru valorificarea drepturilor, fie prin acţiuni, fie pe alte
căi care duc la obţinerea unor titluri executorii, pe de o parte, şi pentru
punerea în executare a hotărârilor executorii sau a altor titluri, pe de altă
parte. Avem mai întâi o prescripţie a dreptului material la acţiune (a dreptului
de a obţine condamnarea pârâtului) şi apoi abia, după ce s-a obţinut, în
temeiul acelei acţiuni, o hotărâre executorie, începe să curgă o prescripţie
nouă, prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea silită în temeiul
titlului executoriu. Aceasta nu este o continuare a prescripţiei dreptului
material la acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte
posibilitatea de a cere executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face
sau a nu face, corespunzător obiectului obligaţiei. Este tocmai justificarea
reglementării distincte a prescripţie dreptului de a cere executarea silită, în
noua redactare a Codului de procedură civilă, dobândită prin Ordonanţa de
urgenţă nr. 138/2000, în dispoziţiile art. 405-4053, care se completează cu
prevederile Decretului nr. 167/1958, considerate ca fiind dreptul comun în
materia prescripţiei extinctive.
Odată ce a intervenit prescripţia, nu se mai poate proceda la punerea
în executare silită a titlului executoriu. Mai mult, când constată că a
intervenit prescripţia dreptului de cere executarea silită, organul competent
nu mai poate nici elibera titlul executoriu. Aşadar, dacă se prezintă organului
de executare un titlu executoriu, după împlinirea termenului de prescripţie, el
trebuie să refuze punerea în executare a titlului, iar când s-ar cere unei
instanţe judecătoreşti să învestească o hotărâre judecătorească rămasă
definitivă ori care a devenit irevocabilă, cu formulă executorie, sau să
încuviinţeze executarea, după împlinirea termenului de prescripţie, ea
trebuie, după caz, să refuze acea învestire, ori, hotărârea fiind învestită, să
refuze încuviinţarea executării. Este o soluţie care decurge din art. 18 al
Decretului nr. 167/1958, aplicabil în lipsa unui text derogatoriu în Codul de
procedură civilă.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu împiedică în
principiu executarea voluntară a obligaţiei de către debitor. Aceasta rezultă
din art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „debitorul care a
executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
525
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită
Aplicarea prescripţiei se face, în principiu, din oficiu. Nu este necesară
vreo cerere specială a părţii interesate. Chiar dacă debitorul urmărit nu ar
invoca prescripţia, organele competente care iau parte la executarea silită
sunt obligate să aplice din proprie iniţiativă dispoziţiile legale. Este adevărat
că textul de lege care prevede acest principiu, art. 18 din Decretul nr.
167/1958, nu face vorbire, referitor la obligaţia de a cerceta din oficiu dacă
dreptul la executare silită este prescris, decât despre instanţele
judecătoreşti, dar credem că dispoziţiile, datorită caracterului lor imperativ,
sunt obligatorii şi pentru organele de executare, având în vedere modificările
aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 şi
prin Legea executorilor judecătoreşti nr. 188/2000, şi care conferă acestor
organe de executare, atribuţii întinse, în efectuarea procedurilor de
executare silită. Pe de altă parte, normele referitoare la prescripţia extinctivă
prevăzute în Decretul nr. 167/1958, având, potrivit art. 1 alin. (3), un caracter
imperativ ele pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare sau în timpul
soluţionării acesteia1.
în sfârşit, este de reţinut că, potrivit art. 405 alin. (3) C. proc. civ.,
împlinirea termenului de prescripţie face ca orice titiu executoriu să îşi piardă
puterea executorie. Este de observat că spre deosebire de vechea
reglementare (art. 404 C. proc. civ. coroborat cu Decretul nr. 167/1958), care
prevedea că hotărârea îşi pierde puterea de lucru judecat, dacă nu a fost
executată înăuntrul termenului de prescripţie, actualul text vorbeşte de
puterea executorie. Nuanţa este foarte importantă, deoarece dacă sub
imperiul reglementării anterioare era nevoie să se obţină o nouă hotărâre,
dacă dreptul material la acţiune nu se prescrisese, în prezent ar fi nevoie
doar de pornirea din nou a procedurii pentru constituirea titlului executoriu,
hotărârea, care reprezintă şi un înscris autentic, păstrându-şi valabilitatea.
Această interpretare, care se impune faţă de redactarea art. 405 alin. (3),
intră însă în contradicţie cu efectul prescripţiei, care, aşa cum am arătat, în
concepţia actuală împiedică instanţa nu numai să procedeze la punerea în
executare a titlului executoriu, ci şi la constituirea titlului executoriu prin
învestire. Este nevoie de aceea de o intervenţie a legiuitorului, care să
precizeze expres consecinţele faptului că hotărârea îşi pierde numai puterea
executorie, nu şi puterea lucrului judecat. Până la modificarea textului, ar
urma ca partea interesată, dacă dreptul material la acţiune în sens material
nu s-a prescris ori este imprescriptibil, să pornească un nou proces, în care,
invocând puterea de lucru judecat a vechii hotărâri, care nu s-a pierdut - spre
deosebire de vechea reglementare, când o asemenea hotărâre se putea
folosi doar ca mijloc de probă -, va cere pronunţarea unei noi hotărâri, pe
care o va putea învesti cu formulă executorie.2
' Uneori, în literatura juridică, nu se mai face distincţie între dreptul

material şi dreptul procesual la acţiune, ci se vorbeşte de dreptul la acţiune,
care ar cuprinde mai multe drepturi componente, între care şi dreptul de a
obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a ob{ine executarea silită,
drepturi ce ar fi supuse prescripţiei, în condiţiile legii - a se vedea, pentru
argumentare, V.M. Ciobanu, voi. I, p. 251-259. Vezi, în acelaşi sens, G. Boroi,
voi. I, p. 105; /. Deleanu, voi. I, p. 84.
1 Pentru invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea

silită, debitorul urmărit va
folosi contestaţia la executare, o acţiune în constatare, cu acest obiectiv,
fiind inadmisibilă,
dacă partea are deschisă cale contestaţiei la executare - vezi, în acest
sens, Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr. 1629/1967, în CD. 1967, p. 280.
2 Vezi şi G. Boroi, Incidente care împiedică, sting ori amână
executarea silită în procesul
civil, în C.J. nr. 4/2003, p. 113-115.

§2. Termenul de prescripţie
Potrivit art. 405 alin. (1) teza întâi, dreptul de a cere executarea silită
se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. Acesta este
termenul general, de drept comun1 care, în lipsa unei dispoziţii contrare
exprese, se aplică atât în cazul executării silite a titlurilor executorii
referitoare la drepturi de creanţă şi drepturi reale mobiliare, cât şi în cazul
executării unor obligaţii nepatrimoniale2. Nu ne-am referit şi la materia
acţiunilor reale imobiliare, deoarece în privinţa titlurilor emise în această
materie textul citat stabileşte, în teza a doua, că termenul de prescripţie este
de 10 ani.
întrucât, potrivit art. 405 alin. (2) C. proc. civ. termenul pentru
exercitarea dreptului de a cere executarea silită începe să curgă de la data
când se naşte acest drept, e necesar să se ştie care anume este momentul în
care se naşte dreptul, răspunsul fiind în general, în funcţie de natura titlului
executoriu3. Astfel, în cazul hotărârilor care prevăd termenul de executare
(termenul de graţie), termenul de prescripţie începe să curgă de la expirarea
termenului stabilit pentru executare4, în timp ce pentru hotărârile care nu
stabilesc un astfel de termen - hotărâri judecătoreşti sau orice hotărâri
pronunţate de organe de jurisdicţie - trebuie stabilit momentul când ele devin
1 Aceste termen se aplică şi în cazul executării unei hotărâri
judecătoreşti sau arbitrale
străine în România - C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 725/1996, în
R.D.C. nr. 5/1998,
p. 76 şi decizia nr. 461/1997, în R.D.C. nr. 2/1999, p. 135. S-a decis că în
acest caz, dreptul
de a cere executarea silită se naşte la data când hotărârea străină a
rămas definitivă şi deci
susceptibilă de executare silită, iar nu de la data când devine irevocabilă
hotărârea de
recunoaştere pe teritoriul României a efectelor hotărârii străine. Nu este
necesară mai întâi
recunoaşterea şi, abia apoi, obţinerea încuviinţării executării hotărârii
străine, dar dacă totuşi o
astfel de cerere s-a introdus şi a fost admisă ea întrerupe cursul
prescripţiei şi are putere de
lucru judecat cu privire la condiţiile de regularitate internaţională a
hotărârii străine, iar
instanţa sesizată cu cererea de încuviinţare a executării va urma să
verifice doar dacă nu s-a
prescris dreptul de a cere executarea silită, conform art. 174 alin. (1) lit.
b) din Legea
nr. 105/1992 - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 407/2000, în
Culegere 2000,
p. 350, nr. 76.
2 A se vedea V.M. Ciobanii, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul
nr. 4/2001, p. 10. în
reglementarea anterioară O.U.G. nr. 138/2000, în cazul hotărârilor care
stabileau obligaţii cu
caracter nepatrimonial, doctrina şi jurisprudenţa, în temeiul art. 404 C.
proc. civ., coroborat cu
Decretul nr. 167/1958, care se aplica numai prescripţiei dreptului la
acţiune având un obiect
patrimonial, deciseseră că termenul de prescripţie este de 30 de ani.
3 Când este vorba despre alte titluri - şi avem în vedere titluri ce nu
se obţin printr-o
procedură jurisdicţională contencioasă - dreptul de a cere executarea
silită ia naştere din
momentul eliberării sau întocmirii titlului, deoarece din acel moment
titlul este executoriu,
Astfel, pentru înscrisurile autentificate, dreptul de a cere executarea
silită se naşte pentru
creditor din momentul în care i s-a eliberat titlul.
4 în cazul în care creditorul solicită instanţei să constate că
debitorul este decăzut dip
termenul de graţie, datorită împrejurărilor la care se referă art 263 şi art.
382 C. proc. civ.>
prescripţia începe să curgă de la rămânerea definitivă ă hotărârii, prin
care instanţa, în temeiul
art. 383 C. proc civ., a constatat decăderea din acel termen.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită 527

executorii, deoarece din acel moment se naşte dreptul de a cere
executarea silită şi, prin urmare, începe să curgă termenul de prescripţie.
Determinarea momentului de când hotărârile judecătoreşti devin executorii
reclamă însă unele distincţii deoarece, pe de o parte cele mai multe dintre
ele devin executorii atunci când rămân definitive, iar pe de altă parte, unele
hotărâri sunt pronunţate cu execuţie vremelnică şi sunt, deci, executorii,
înainte de a deveni definitive.
într-adevăr, hotărârile de primă instanţă, date cu execuţie vremelnică,
devin executorii din momentul pronunţării lor (art. 278 şi art. 279 C. proc.
civ.).
Cât priveşte celelalte hotărâri, trebuie să reţinem, în primul rând, cazul
hotărârilor nesusceptibile de apel ori a hotărârilor date în primă instanţă care
au fost atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost
respins ori anulat, precum şi a hotărârilor date în apel prin care s-a rezolvat
fondul pricinii. Toate aceste hotărâri fiind definitive, ele sunt executorii din
momentul în care au fost pronunţate, cu excepţia celor care nu au fost
atacate cu apel sau au fost atacate cu apel1 peste termen şi apelul a fost
respins ca tardiv, care se definitivează, şi deci devin executorii, la expirarea
termenului de apel. A fortiori sunt executorii acele hotărâri care au rămas
definitive şi au devenit irevocabile, precum hotărârile date în primă instanţă,
care nu au fost atacate cu apel [art. 377 alin. (2) pct. 2]2, cele date fără
drept de apel, care nu au fost recurate [art. 377 alin. (2) pct. I]3 şi hotărârile
date în apel nerecurate [art. 377 alin. (2) pct. 3)]4.
Dacă, însă, hotărârile sunt susceptibile de recurs şi fiind atacate cu
această cale de atac, s-a obţinut suspendarea executării [art. 300 alin. (2)]5,
dar ele au fost confirmate prin respingerea recursului, momentului în care
hotărârile devin executorii este acela al pronunţării hotărârii de respingere
[art. 377 alin. (2) pct. 4]6.
1 Cu privire la situaţia în care s-a perimat apelul, vezi şi CA.
Ploieşti, secţia comercială şi
de contencios administrativ, decizia nr. 685/2000 cu nota M.-L Magdo-
Belu, în CJ.
nr. 4/2002, p. 41.
2 Aceste hotărâri devin irevocabile pe data expirării termenului de
apel, deoarece, după
cum se ştie, în sistemul nostru procesual recursul nu se poate exercita
omisso medio. Aceeaşi
este soluţia dacă apelul a fost respins ca tardiv, iar recursul împotriva
acestei hotărâri a fost
respins, anulat sau perimat, ori dacă s-a exercitat recurs omisso medio,
care a fost respins ca
inadmisibil - V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr.
4/2001, p. 11-12.
3 în acest caz, hotărârea devine irevocabilă la data expirării
termenului de recurs. La fel şi
dacă recursul a fost respins ca tardiv.
4 Şi în acest caz, hotărârile devin irevocabile la data expirării
termenului de recurs.
5 Precizăm totuşi că prin excepţie de la regula că recursul nu
suspendă executarea hotă
rârii, în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a
oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume
prevăzute de lege [art. 300
alin. (1) C. proc. civ.] recursul este suspensiv de executare. în aceste
cazuri executarea poate
începe numai după ce hotărârea a devenit irevocabilă.
6 în caz de perimare a recursului, hotărârea atacată prin recursul
ulterior perimat, devine
executorie din momentul pronunţării hotărârii de perimare. Dacă
recursul a fost anulat ca
neregulat introdus, ca netimbrat sau ca declarat de o persoană ce nu şi-
a justificat calitatea de
reprezentant, hotărârea instanţei de apel devine irevocabilă pe data
pronunţării asupra recursu-

Instanţele de recurs (înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel
şi tribunalele, în condiţiile prevăzute de art. 312-314 C. proc. civ.) pot însă
admite recursul şi modifica hotărârea sau o pot casa şi rejudeca în fond,
pronunţându-se printr-o decizie care este irevocabilă. De data aceasta,
hotărârea instanţei de recurs este executorie, din momentul pronunţării ei
[art. 377 alin. (2) C. proc. civ.].
Rezultă aşadar că în toate situaţiile pe care le-am examinat,
determinant este momentul pronunţării hotărârii (fără a interesa timpul
pentru redactarea hotărârii).
Situaţia nu mai este aceeaşi dacă ne referim la hotărârile de primă
instanţă, care nu au fost atacate cu apel sau hotărârile nesusceptibile de apel
care nu au fost recu-rate ori hotărârile date în apel şi care de asemeni nu au
fost recurate. Atare hotărâri devin executorii prin neapelare, respectiv
nerecurare şi, deci, bineînţeles, fără să se fi pronunţat vreo hotărâre care să
le dea caracter executoriu, dar numai după expirarea termenului de apel,
respectiv de recurs.
lui. Chiar dacă în doctrină această soluţia este constantă şi a fost
pronunţată şi de instanţa supremă (vezi de ex. C.S.J., Completul de 9
Judecători, dosar nr. 2/2001, încheierea din 2/2001, soluţie pronunţată cu
majoritate), supunem atenţiei şi un alt punct vedere, exprimat de judecătorii
instanţei supreme (opinia separată a 3 judecători, la încheierea citată mai
sus). în cadrul acestui punct de vedere, hotărârea instanţei de apel devine
definitivă şi irevocabilă la expirarea termenului pentru exercitarea apelului în
cazul în care apelul a fost anulat ca netimbrat. în ce ne priveşte, socotim că
acest moment nu poate fi acceptat faţă de dispoziţiile art. 377 alin. (1) pct. 2
(care se referă între altele la anularea cererii de apel), dar este de discutat
dacă nu ar fi mai potrivit ca hotărârea primei instanţe să fie considerată
definitivă şi irevocabilă pe data anulării apelului, chiar dacă împotriva acestei
hotărâri s-a exercitat recurs şi acesta a fost respins. Aceasta deoarece
recursul nu se poate exercita omisso medio şi într-o asemenea ipoteză
recursul nu poate viza decât soluţia anulării apelului. Or, dacă recursul a fost
respins şi s-a consolidat hotărârea de anulare a instanţei de apel suntem, în
sens mai larg, în situaţia la care se referă art. 377 alin. (2) pct. 2, adică în
prezenţa unei hotărâri irevocabile pentru că, deşi pronunţată în primă
instanţă, nu a fost atacată cu apel. Aceasta deoarece legea nu poate avea în
vedere numai ipoteza în care nu s-a declarat deloc apel, ci şi situaţia în care
s-a stabilit definitiv că apelul a fost neregulat, ceea ce, practic, echivalează
cu neexercitarea apelului. După cum am arătat, un raţionament asemănător
se face şi atunci când apelul a fost respins ca tardiv, soluţie confirmată în
recurs, numai că în acest caz hotărârea primei instanţe devine definitivă şi
irevocabilă pe data expirării termenului de apel. în acest fel poate evita
încercarea unor părţi de a stabili ele când rămâne irevocabilă hotărârea,
moment important pentru exercitarea unor căi extraordinare de atac, precum
contestaţia în anulare. Ar fi în alţi termeni, după cum se subliniază şi în opinia
separată la care ne-am referit, şi o sancţiune pentru abuzul părţilor care
folosesc căile de atac în mod neregulat.
Soluţia este aceeaşi chiar şi în cazul în care executarea silită se
îndeplineşte din oficiu. Este cazul prevăzut de art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
într-adevăr, îndatorirea instanţei de a se îngriji de executare nu exclude nici
dreptul, nici obligaţia creditorului de a fi şi el diligent. Este consideraţia
pentru care socotim că, tot numai momentul pronunţării interesează, sub
raportul începerii curgerii termenului de prescripţie, şi în cazurile în care
instanţa este obligată să transmită din oficiu creditorului titlul executoriu -
vezi S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 221.
529
Indiferent însă de hotărârea pe care am avea-o în vedere, ceea ce
trebuie subliniat este că nu momentul eliberării titlului executoriu este
concludent pentru începerea curgerii termenului de prescripţie1.
Momentul în care se sfârşeşte termenul de prescripţie se determină
potrivit art. 101 C. proc. civ., deoarece art. 405 alin. (2) stabileşte numai
regulile privind momentul în care începe termenul de prescripţie, iar
termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este un
termen procedural.
In mod excepţional, avem în legislaţia noastră şi alte termene de
prescripţie a executării silite în materie de drepturi patrimoniale. Astfel,
executarea silită a creanţelor fiscale, inclusiv a celor provenite din amenzi
contravenţionale, se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a luat naştere acest drept (art. 128 C. proc.
fiscală).2 Potrivit art. 132 din cod, dreptul de a cere compensarea sau
restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1
ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare
sau restituire.
§3. Suspendarea şi întreruperea cursului termenului de prescripţie
In timpul curgerii termenului de prescripţie este posibil să intervină
anumite cauze obiective, care să împiedice pe titularul dreptului de a cere
executarea silită să-şi exercite dreptul, după cum este posibil şi ca titularul să
fi făcut anumite acte, pentru realizarea dreptului său, fără să fi ajuns la o
realizare deplină. Pentru a înlătura, în asemenea situaţii, demne de a fi luate
în considerare, efectul extinctiv al prescripţiei, s-au prevăzut de lege, pe de o
parte, suspendarea cursului prescripţiei şi, pe de altă parte, întreruperea
prescripţiei.
A. Suspendarea cursului prescripţiei
Suspendarea prescripţiei constă în oprirea temporară a curgerii ei, pe
timpul cât durează cauza suspendării. Când această cauză dispare,
prescripţia, aşa cum prevede art. 405i alin. (I1) C. proc. civ. (introdus în cod
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 şi menţinut prin Legea
nr. 219/2005), îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de
suspendare. Trebuie să adăugăm că, potrivit alin. (2)
în cazul în care debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul de
a cere executarea silită se stinge printr-o prescripţie deosebită pentru fiecare
din aceste prestaţii. E vorba, însă, bineînţeles numai despre ratele ce devin
scadente, după pronunţarea hotărârii executorii (vezi Trib. Suprem, colegiul
civil, decizia nr. 296/1961, în CD. 1961, p. 370). Pentru ipoteza unei hotărâri
străine, care obligă la prestaţii succesive de întreţinere, soluţia este aceeaşi,
cu condiţia ca încuviinţarea executării silite să fi fost cerută înlăuntrul
termenului de prescripţie (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 859/1989, în
Dreptul nr. 5/1990, p. 68).
în art. 131 se precizează că dacă organul de executare constată
împlinirea termenului de prescripţie, acesta va proceda la încetarea măsurilor
de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori. însă,
sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după împlinirea
termenului de prescripţie nu se restituie.

prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este
suspendată la cererea creditorului urmăritor.
Faţă de caracterul prescripţiei, care apare şi ca o sancţiune, ce
intervine pentru culpa titularului dreptului la acţiune care, din neglijenţă sau
pasivitate, nu-şi exercită dreptul în timp util, producerea efectelor prescripţiei
nu-şi mai găseşte justificarea, în situaţiile în care inacţiunea nu i-ar putea fi
imputată titularului dreptului la acţiune, ea fiind datorată unor cauze, care I-
ar împiedica să-şi exercite dreptul, deci unor obstacole - de ordin material,
juridic sau moral - în exerciţiul dreptului la acţiune. Aceste cauze sunt
enumerate în art. 4051 alin. (1) C. proc. civ.:
- în cauzele stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului material la acţiune (art. 13-15 din Decretul nr.
167/1958)1;
- pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori
a fost stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;
- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire,
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Există însă şi cazuri în care prescripţia nu curge, ele fiind prevăzute -
prin dispoziţii comune prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită - de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, al
cărui alineat 1 prevede: „între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea
lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă
persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează
bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu
curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate”. E vorba, bineînţeles,
de creanţe în legătură cu administrarea bunurilor, astfel cum rezultă din
redactarea textului şi din ceea ce îi constituie justificarea. Alineatul (2) al art.
14 prevede în continuare: „Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de
capacitatea de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva
celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele”.
Dacă deci situaţiile la care textul se referă au intervenit într-un moment în
care prescripţia începuse să curgă, cursul prescripţiei urmează să se
suspende. In sfârşit, potrivit alin. (3) al art. 14: „Prescripţia nu curge între soţi
în timpul căsătoriei”2. Şi de data aceasta, dacă prescripţia începuse să curgă,
la data căsătoriei, cursul prescripţiei urmează să se suspende.
în sistemul executării creanţelor fiscale, art. 129 C. proc. fiscală,
precizează că termenul de prescripţie prevăzut la art. 120 se suspendă:
a. în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
' A se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AH
Beck, Bucureşti, 2001, p. 292-298: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere
în drept civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001,
p. 278-283.
2 S-a decis astfel că termenul de prescripţie a executării unei hotărâri
prin care, în timpul căsătoriei, s-a recunoscut un drept de creanţă al unuia
dintre soţi împotriva celuilalt soţ, nu va începe să curgă decât de la data
desfacerii căsătoriei (vezi, în acest sens, Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr.
102/1973, în R.R.D. nr. 6/1973, p. 159; vezi şi Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 691/1980, în R.R.D. nr. 11/1980, p. 63).
531
b. în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite
este prevăzută
de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ
competent,
potrivit legii;
c. pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d. cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi
bunurile de la exe
cutarea silită;
e. în alte cazuri prevăzute de lege.
B. întreruperea prescripţiei
Spre deosebire de suspendarea prescripţiei care opreşte cursul ei,
deoarece creditorul se află în imposibilitate de a-şi exercita dreptul,
întreruperea prescripţiei se face de către creditor sau în interesul său, prin
acte care, de cele mai multe ori, exprimă voinţa creditorului de a-şi realiza
dreptul. Dacă în caz de suspendare, după încetarea ei, prescripţia îşi continuă
cursul, completându-se numai timpul curs înainte de suspendare, „după
întrerupere, în cepe să curgă un nou termen de prescripţie” [art. 4052 alin.
(2) C. proc. civ.]. Trebuie adăugat că efectul întreruperii prescripţiei
intervenite faţă de unul dintre debitorii solidari se întinde şi asupra celorlalţi.
într-adevăr, art. 1872 C. civ. prevede că întreruperea prescripţiei făcută
împotriva unuia dintre debitorii solidari are efecte contra tuturor celorlalţi
codebitori ai săi1, iar potrivit art. 1873 C. civ. întreruperea prescripţiei contra
debitorului principal are efect şi faţă de garant. întreruperea prescripţiei faţă
de garant, însă, nu produce efecte faţă de debitorul principal.
Cauzele de întrerupere sunt enumerate în art. 4052 alin. (1) C. proc.
civ.2:
- pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării
silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod, a datoriei3;
- pe data depunerii cererii de executare, însoţite de titlul executoriu,
chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;
- pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art.
453 alin. (2);
- pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;
- pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art.
3716alin. (1);
Vezi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1599/1974, în Culegere de
decizii pe anul 1974, p. 278. Totuşi în practică s-a decis şi în sensul că
introducerea cererii de executare numai împotriva a doi codebitori semnifică
renunţarea creditorului la beneficiul solidarităţii (soluţie ce o considerăm
greşită) - CA. Braşov, decizia civilă nr. 506/R/1995, în Culegere 1994-1998, p.
132, nr. 64.
2 întrucât întreruperea cursului prescripţiei înlătură efectele
normale ale acesteia, textul
art. 4052 C. proc. civ., care enumera cauzele de întrerupere a
prescripţiei dreptului de a cere
executare silită, are un caracter excepţional şi este de strictă
interpretare. Aşa fiind, nu vor
putea produce efectul întreruptiv al curgerii prescripţiei dreptului de a
cere executarea silită
alte împrejurări, acte sau fapte, decât cele menţionate limitativ în art.
4052 C. proc. civ.
3 Vezi CA. Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ,
Culegere 2000, voi. II, p. 164.
532
Executarea silită
- în alte cazuri prevăzute de lege.1
Textul precizează în alin. (3) că prescripţia nu este întreruptă dacă
cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă
cel care a făcut-o a renunţat la ea2. în aceste cazuri, creditorul va putea
porni o nouă executare silită, numai dacă se află înăuntrul termenului de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. Se pune problema dacă
anularea unui singur act de executare face sau nu inoperabilă întreruperea
prescripţiei. Dacă, de exemplu, creditorul diligent a stăruit în executarea
titlului său şi s-au efectuat toate formele necesare, dar actul final al
executării, vânzarea silită la licitaţie se anulează pentru vicii de formă,
datorate neglijenţei executorului judecătoresc, se poate susţine că s-a anulat
întreaga executare şi că pornirea ei nu a întrerupt prescripţia? Socotim că o
atare soluţie ar fi greşită, fiindcă nu ar ţine seama de faptul că executarea
silită se analizează într-o succesiune de acte procedurale. Şi tocmai fiindcă
este vorba despre o succesiune de acte, în cazul evocat mai sus trebuie să
socotim prescripţia întreruptă de la ultimul act de executare valabil, adică de
la ultimul act premergător vânzării silite anulate, urmând ca de la acel act să
curgă un nou termen de prescripţie.
Potrivit art. 130 C. proc. fiscală, termenele de prescripţie privitoare la
executarea silită a creanţelor bugetare se întrerup după cum urmează:
a. în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea
termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea sau în
cursul exe
cutării silite, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în
titlul exe
cutoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c. pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de
executare silită;
d. pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a
insolvabilităţii contri
buabilului;
e. în alte cazuri prevăzute de lege.
§4. Repunerea în termenul de prescripţie
Această instituţie este reglementată de art. 4053 C. proc. civ. care
prevede că după împlinirea termenului de prescripţie, creditorul poate cere
repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară
executarea, datorită unor motive temeinice. Instanţa de executare va putea
deci să repună în termen pe titularul dreptului prevăzut în titlul executoriu în
cazul în care constată ca fiind justificate motivele pentru care
1 Vezi pentru dezvoltări S. Zilberstein, V.M. Ciobanii, op. cit., p.
227-231.
2 Rezultă că întreruperea prescripţiei prin cererea de executare
este provizorie şi condiţio
nată, deoarece efectul întreruptiv dispare retroactiv dacă se iveşte una
din situaţiile la care se
referă art. 4052 alin. (3). Deşi legea nu prevede în mod expres, şi în
cazul actelor de executare
ulterioare cererii de executare efectul întreruptiv este înlăturat
retroactiv dacă intervine peri
marea sau anularea executării silite ori când actul de executare este
anulat ca urmare a
admiterii contestaţiei la executare - V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae,
op. cit., în Dreptul
nr. 4/2001, p. 13.
533
Suspendarea executării silite
termenul de prescripţie a fost depăşit. Spre deosebire de reglementarea
anterioară
(art. 19 din Decretul nr. 167/1958), în prezent instanţa de executare nu
poate dispune
din oficiu repunerea în termen.
Cererea de repunere în termenul de prescripţie va putea fi făcută numai
în termen
de 15 zile, de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului
de prescripţie.
Numai instanţa judecătorească poate proceda la repunerea în termen.
Executorii judecătoreşti nu sunt îndreptăţiţi să acorde repunerea în termen ci,
constatând împlinirea prescripţiei, trebuie să refuze îndeplinirea oricărui act
de executare silită. Partea nemulţumită este însă în drept a se adresa
instanţei de executare competente, pentru a fi repusă în termen. Se poate
pune întrebarea dacă repunerea în termen, prevăzută de art. 4053 C. proc.
civ., se referă numai la hotărârile judecătoreşti ori şi la alte titluri executorii,
de pildă înscrisurile autentificate. întrucât e vorba despre un drept conferit
instanţei de executare, credem - pentru identitate de raţiune şi pentru faptul
că legea nu distinge - că, atunci când executarea se face sub controlul
instanţei de executare, astfel încât există posibilitatea de a o sesiza, ea ar
putea să acorde repunerea în termen şi pentru alte titluri executorii.
Admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de
a cere executarea silită, de către instanţa de executare, are ca efect
considerarea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie
prevăzut de lege a expirat. Altfel spus, prin repunerea în termen este anihilat
efectul extinctiv al prescripţiei şi deci organul de executare trebuie să se
conformeze hotărârii instanţei, nemaiputând refuza pornirea executării silite
pe motiv că ar fi intervenit prescripţia.
Secţiunea a VIH-a. Suspendarea executării silite §1. Noţiuni
generale
Pentru a opri desăvârşirea operaţiilor de executare silită, când este în
curs de cercetare legalitatea titlului executoriu sau când există o contestaţie
cu privire la măsurile de executare ce s-au luat, legea a creat posibilitatea
suspendării executării silite1.
Debitorul urmărit are tot interesul să oprească îndeplinirea executării
silite care, o dată dusă la bun sfârşit, poate avea urmări grave pentru el. într-
adevăr, dacă anularea titlului executoriu intervine abia după ce executarea
silită a fost dusă până la capăt, se pot naşte dificultăţi mari în ce priveşte
posibilitatea pentru debitor de a obţine restituirea bunurilor ce i s-au luat ori
repararea prejudiciului ce i s-a cauzat.
Suspendarea executării silite constă, în general, în oprirea activităţii
executorului judecătoresc, dar, de multe ori, ea poate fi dispusă chiar înainte
de a se începe executarea silită.
1 Pentru cazurile de suspendare sau întrerupere a executării silite în
procedura executării creanţelor fiscale, vezi art. 144 alin. (2) şi (3) C. proc.
fiscală.
Suspendarea executării silite 535
Faţă de cerinţa ca titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire într-un

termen cât mai scurt, în vederea realizării drepturilor creditorului urmăritor,
suspendarea executării silite apare a fi o măsură excepţională. în cazurile în
care însă utilitatea suspendării este evidentă, legea îngăduie luarea unei
asemenea măsuri de către persoanele sau organele îndreptăţite1.
Organele de executare nu pot suspenda executarea din proprie
iniţiativă sau la cererea debitorului. Ele pot suspenda activitatea lor numai cu
consimţământul expres al creditorului sau în temeiul unei dispoziţii din partea
instanţei competente, împuternicite, potrivit legii, să dispună suspendarea2.
§2. Suspendarea acordată de creditor
Dacă creditorul consimte la suspendarea executării, operaţiile de
executare se opresc până la data când creditorul cere reluarea lor. Dat
fiindcă, potrivit art. 389 alin. (2) C. proc. civ., termenul de perimare a
executării începe să curgă, în cazul suspendării, de la încetarea acesteia se
pune întrebarea dacă creditorul, care acordă suspendarea executării nu ar
putea astfel, prin voinţa sa, să întrerupă cursul perimării, instituţie creată
pentru sancţionarea lipsei sale de stăruinţă.
Socotim că perimarea, care are un caracter imperativ, nu poate fi
înlăturată decât printr-o suspendare intervenită pe o altă cale decât prin
voinţa creditorului. Creditorul care acordă suspendarea executării trebuie,
aşadar, să fie diligent şi să reînceapă executarea3 înainte de expirarea
termenului de perimare, care în cazul când suspendarea a fost acordată de
creditor, va trebui să fie calculată de la data când a intervenit suspendarea.
1 în conformitate cu art. 428 alin. (1) C. proc. civ., în materia
bunurilor mobile, debitorul
sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau
suspendarea urmăririi, numai
dacă depune valoarea ce i se cere sau, după caz, valoarea bunului
reclamat la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia organului de executare.
Totodată, persoanele arătate
mai sus vor fi obligate să înmâneze executorului judecătoresc, pe lângă
recipisa de consem
nare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării
silite, depusă la
instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii de către instanţă,
urmărirea se va opri în tot
sau în parte [alin. (2)]. Asupra cererii de încetare sau suspendare a
executării silite, instanţa de
executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la
ordonanţa preşe-
dinţială [alin. (3)]. în orice alt caz, urmărirea va continua, dispoziţiile art.
399 şi urm. (privi
toare la contestaţia la executare) fiind însă aplicabile.
2 S-a decis că soluţionarea cererii de suspendare a executării silite
a biletului la ordin este
de competenţa judecătoriei, care a învestit acest titlu cu formulă
executorie, o atare petiţie pu
tând fi promovată în cadrul opoziţiei la executare [art. 62 alin. (2) din
Legea nr. 58/1934 şi
art. 320 lit. c) din Normele cadru nr. 6/1998 ale Băncii Naţionale] - CA.
Vi-a comercială, decizia nr. 289/2001, în P.R. nr. 4/2002, p. 110, nr. 239.
3 La reînceperea executării, indiferent dacă suspendarea a fost
acordată de creditor sau de
instanţă, nu este necesară o nouă somare a debitorului, această
formalitate fiind cerută de
art. 399 alin. (3) numai în cazul unei noi cereri de executare după
perimare. A se vedea pentru
o soluţie în sens contrar greşită CA. Timişoara, secţia comercială, decizia
nr. 3269/1999, în
Culegere 1999, p. 105, nr. 17.
§3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată, pe baza căilor de

atac contra hotărârilor judecătoreşti
Trebuie să distingem, în cazul exercitării căilor de atac împotriva
hotărârii, între căile de atac suspensive de executare silită şi căile de atac
nesuspensive de executare. Evident că o atare clasificare are în vedere
numai hotărârile judecătoreşti susceptibile de executare silită. Pe de altă
parte, suspendarea legală intervine uneori de drept, iar alte ori numai la
cererea debitorului, încuviinţată de instanţă sau de organul competent.
Potrivit art. 384 C. proc. civ., „Hotărârile ce au să se execute provizoriu cu
dare de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se da cauţiunea”1.
A. Suspendarea executării în cazul apelului
întrucât introducerea căii de atac a apelului, ca de altfel însuşi
termenul pentru exercitarea apelului, suspendă de drept executarea silită,
efectul suspensiv se menţine până la pronunţarea hotărârii de către instanţa
de apel. De altfel, efectul suspensiv al căii de atac a apelului este prevăzut
expres de art. 284 alin. final C. proc. civ., potrivit căruia „apelul declarat în
termen suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege”.
Suspendarea nu se produce însă de drept în cazul hotărârilor care se
bucură de execuţie vremelnică, legală sau judecătorească (art. 278 şi 279 C.
proc. civ.). Textele disting între hotărârile de primă instanţă, care sunt
executorii de drept (art. 278) şi hotărârile pentru care prima instanţă poate
încuviinţa execuţia privitoare la bunuri, în condiţiile art. 279 C. proc. civ.
în aplicarea art. 280 C. proc. civ., partea interesată poate solicita
suspendarea executării vremelnice printr-o cerere făcută odată cu apelul sau
deosebit, în tot cursul instanţei de apel. Această cerere se depune la prima
instanţă sau la instanţa de apel, când va fi însoţită de copie legalizată de pe
dispozitivul hotărârii.
Cererea de suspendare se judecă de instanţa de apel care poate
încuviinţa suspendarea, numai cu dare de cauţiune în cuantumul fixat de
instanţă. Cum art. 280
Hotărârea care obligă pe o parte să dea cauţiune sau un garant va
arăta şi termenul când să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel
garant (art. 392 C proc. civ.). S-a decis că cerinţa imperativă a depunerii unei
cauţiuni băneşti nu poate fi înlocuită cu o scrisoare de garanţie bancară,
întrucât, prin natura sa, aceasta este afectată de un termen şi, ca atare, nu
poate asigura scopul avut în vedere de lege prin depunerea cauţiunii - a se
vedea, în acest sens, C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 396/1995, în CD.
1995, p. 370-371. în sfârşit, să precizăm că, potrivit art. 3718, „Depunerea
sau consemnarea oricărei sume în scopul participării la desfăşurarea, potrivit
legii, a executării silite, cum sunt sumele cu titlu de cauţiune ori de preţ al
bunurilor supuse vânzării, se face numai la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, la dispoziţia instanţei de executare sau a executorului
judecătoresc”. Textul trebuie corelat cu art. 723' alin. (1) C. proc. civ., care
stabileşte că sumele datorate cu titlu de cauţiune se depun, după caz, la
Trezoreria Statului, Casa de Economii şi Consemnaţiuni CEC - SA sau la orice
altă instituţie bancară pe numele părţii respective, la dispoziţia instanţei sau,
după caz, a executorului judecătoresc.
536
Executarea silită
Suspendarea executării silite 537
alin. (3) teza a doua precizează că dispoziţiile art. 403 alin. (3) sunt
aplicabile, rezultă că asupra cererii de suspendare instanţa se pronunţă
printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.
Până la soluţionarea cererii de suspendare, instanţa va putea dispune
suspendarea, vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de
sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei privitoare la darea cauţiunii .
B. Suspendarea executării în cazul recursului.
Prin derogare de la regula că recursul nu este suspensiv de executare,
art. 300 alin. (1) C. proc. civ. reglementează, totuşi restrictiv suspendarea
executării şi în cadrul judecăţii în recurs. După cum am mai arătat, recursul
suspendă executarea hotărârii „numai în cauzele privitoare la strămutarea de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o
aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege”2.
La cerere însă, instanţa sesizată cu judecata recursului poate dispune,
motivat, suspendarea executării hotărârii şi în alte cazuri decât cele arătate
mai sus3. O atare suspendare la cerere poate fi acordată numai după
depunerea unei cauţiuni,4 ce se stabileşte, prin încheiere, de instanţă, după
ascultarea părţilor, citate în termen scurt, în camera de consiliu, chiar înainte
de primul termen de judecată. Cererea de suspendare se soluţionează prin
încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat5. în cazuri urgente,
dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere
şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la
soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă. încheierea nu este
supusă nici unei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum
de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile
neevaluabile în bani. Cauţiunea
1 Folosirea ordonanţei preşedinţiale pentru suspendarea executării
silite poate avea loc
numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege [art. 280 alin.
(5) C. proc. civ.].
2 Tot astfel, art. 20 alin (2) din Legea 554/2004 a contenciosului
administrativ.
3 Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 64/1995, republicată, prin
derogare de la art. 300
alin. (2)-(3) C. proc. civ., hotărârile judecătorului sindic, nu vor putea fi
suspendate de către
instanţa de recurs. Prin derogare de la această regulă, alin. (5) al art. 8
permite suspendarea
executării următoarelor hotărâri: a) hotărârea de respingere a
contestaţiei debitorului, făcută în
temeiul art. 38 alin. (5); b) hotărârea prin care se decide intrarea în
faliment, pronunţată în
condiţiile art. 106; c) hotărârea de soluţionare a contestaţiei la planul de
distribuire a fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, făcută în temeiul art.
121. Vezi şi CA.
Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 479/2001, în P.R. nr.
4/2002, p. 116, nr. 242.
4 în materie necontenciosă, potrivit art. 336 alin. (4), în redactarea
dată prin Legea
nr. 219/2005, executarea încheierii poate fi suspendată de instanţa de
recurs cu sau fără cauţiune.
3 în sensul greşit că în acest caz încheierea nu este supusă recursului,
vezi CA. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 246/2001, în P.R. nr.
4/2002, p. 97, nr. 234. Motivarea că şi hotărârea care s-ar pronunţa este
irevocabilă nu are relevanţă în acest caz, deoarece este vorba de un incident
care nu are legătură cu soluţionarea recursului şi deci nu poate fi aplicat
principiul accesoriul urmează soarta principalului.
este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul [art.
403 alin. (4), în redactarea dată prin Legea nr. 219/2005].
Potrivit art. 300 alin. (5), în redactarea dată prin Legea nr. 219/2005,
pentru motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării acordate,
dispoziţiile din alineatul (3) al textului, aplicându-se în mod corespunzător1.
Cauţiunea se eliberează recurentului de îndată, dacă intimatul declară în mod
expres că nu urmăreşte obligarea recurentului la despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate în urma exercitării recursului.
C. Suspendarea executării în cazul contestaţiei în anulare
Până la modificarea şi completarea codului prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 59/2001, suspendarea nu era expres prevăzută de lege, dar se decisese în
doctrină că nimic nu se opunea ca instanţa să încuviinţeze suspendarea
executării. în prezent, art. 3191, text menţinut prin Legea nr. 219/2005,
dispune că instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se
cere, sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4)
sunt şi ele aplicabile, astfel că instanţa se va pronunţa printr-o încheiere,
susceptibilă de recurs, în mod separat, iar în cazuri urgente, preşedintele
instanţei poate să dispună, în condiţiile arătate la recurs suspendarea
provizorie a executării silite, până la soluţionarea cererii de către instanţă.
D. Suspendarea executării în cazul cererii de revizuire
Articolul 325 C. proc. civ. prevede, în mod expres, că instanţa
competentă să judece cererea de revizuire poate suspenda executarea
hotărârii a cărei revizuire se solicită , dar numai sub condiţia dării unei
cauţiuni şi cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 403 alin. (3)
şi (4) C. proc. civ., la care ne-am referit mai sus, cu ocazia analizei de la
recurs şi contestaţia în anulare.
§4. Suspendarea acordată de instanţă în temeiul contestaţiei Ia
executare
Reglementarea legală a suspendării în temeiul acestei căi de atac
specifice executării silite este prevăzută în art. 403 C. proc. civ., astfel cum a
fost modificat prin Legea nr. 219/2005. Potrivit acestui text „(1) Până la
soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea
silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o
cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară
1 Desigur că în cazul în care intimatul-creditor solicită revenirea
asupra suspendării acor
date, el nu trebuie obligat la cauţiunea la care se referă art. 300 alin.
(3), deoarece este benefi
ciarul unei hotărâri definitive şi executorii, iar alin. (5) nu întâmplător se
referă la aplicarea
corespunzătoare a dispoziţiilor din alin. (3).
2 Suspendarea executării silite se poate obţine şi pe cale apelului
sau a recursului împo
triva unei hotărâri pronunţate într-o contestaţie în anulare obişnuită sau
într-o revizuire, dacă
ele sunt susceptibile, potrivit art. 320 alin. (3) şi art. 328, de apel ori
recurs. în sens contrar,
vezi Trib. Oltenia, încheierea din 14.12.1956, în J.N. nr. 5/1957, p. 891,
cu nota aprobativă
I. Şchiopu şi nota critică I. Stoenescu.
538
Executarea silită
Perimarea executării silite

539
de cazul în care legea dispune altfel1. (2) Dacă bunurile urmărite sunt
supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuţia
preţului. (3) Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) şi (2),
instanţa în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu
recurs, în mod separat. (4) în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea,
preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor,
suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de
suspendare de către instanţă. încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.
Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea
obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani.
Cauţiunea este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este
cazul.”
în lipsă de dispoziţie contrară expresă, judecata cererii de suspendare
a executării se va face în şedinţa publică, cu citarea părţilor. Pe baza
dezbaterilor contradictorii, instanţa va aprecia temeinicia cererii şi dacă o
admite va fixa şi cauţiunea şi termenul depunerii ei, măsura suspendării
neputând interveni decât după prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii şi
după ce încheierea devine irevocabilă2. Deoarece art. 403 alin. (3) nu
prevede un termen de recurs diferit, se aplică prevederile art. 301 C. proc.
civ. şi deci recursul se poate exercita în termen de 15 zile de la comunicarea
încheierii3.
Dacă există totuşi urgenţă, art. 403 alin. (4) îngăduie să se recurgă
până la soluţionarea cererii de suspendare, la o suspendare provizorie, în
condiţiile pe care le-am arătat.
Aceste precizări sunt valabile, după caz, şi în cazul în care textele care
reglementează execuţia vremelnică şi căile de atac fac trimitere la art. 403
alin. (3) şi (4) (recurs, contestaţie în anulare şi revizuire) sau numai la art.
403 alin. (3) (execuţia vremelnică).
Secţiunea a IX-a. Perimarea executării silite
Perimarea este, în general, o sancţiune procesuală care constă în
stingerea procesului, în faza în care se găseşte, considerându-se că partea,
printr-o îndelungată lipsă
1 Prevederile art. 403 alin. (1) au fost considerate constituţionale -
vezi CC, Decizia
nr. 208/2002, în CJ. nr. 9/2002, p. 35. în cazul popririi suspendarea nu ar
trebui să afecteze
indisponibilizarea sumelor poprite sau, în orice caz, cauţiunea să fie
echivalentă sumei
indisponibilizate în limita realizării creanţei. Altfel, debitorii de rea-
credinţă pot abuza de
acest drept şi executarea titlului creditorului să nu mai fie posibilă - S.
Zilberstein,
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 400, nota 123.
2 A se vedea şi D.P. Sângeorzan, C.N. Popa, Discuţii în legătură cu
suspendarea executării
silite, în Dreptul nr. 4/2002, p. 96-100.
3 Ar fi preferabil, de lege ferenda, să se prevadă un termen de
recurs mai scurt, pentru a
urgenta soluţionarea cererii şi a proteja în acest fel interesele
creditorului, care este benefi
ciarul unui titlu executoriu.
de stăruinţă, a pierdut orice interes în soluţionarea cererii sale, cerere

care, ca urmare a perimării, este considerată că nu ar fi fost introdusă. Este o
definiţie sau o caracterizare aplicabilă şi perimării executării silite, astfel cum
ea a fost reglementată de art. 389 C. proc. civ., potrivit căruia: dacă
creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricăruia act de
executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perima de
drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei [alin. (1)]. în caz de
suspendare a executării, termenul de perimare curge de la suspendarea
executării [alin. (2)]. Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai
întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută [alin.
(3)]'.
Aşadar, dacă creditorul a lăsat să treacă mai mult de 6 luni de la data
îndeplinirii oricăror acte de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire,
executarea se perima, adică este considerată neîncepută. Instituţia perimării
executării, ca şi perimarea acţiunii, contribuie la creşterea diligentei
creditorului şi are rol de accelerare a procedurii judiciare în vederea lămuririi
raporturilor dintre părţi. De aceea, credem că, deşi în textele menţionate mai
sus se cere ca, pentru înlăturarea perimării, un act de executare să fie urmat
de un alt „act de urmărire”, e totuşi suficient ca creditorul să-şi fi manifestat
numai diligenta. Dacă, deci, spre a lua un exemplu, somaţia nu a fost urmată
în termen de 6 luni de la un alt act de urmărire - sechestrul asigurător -din
neglijenţa organului de executare, este îndestulător ca creditorul să fi depus
stăruinţa necesară, făcând cerere pentru continuarea executării. în acest caz,
deşi un nou act de executare nu a intervenit, socotim că cererea creditorului,
constituind un act de procedură, a întrerupt perimarea executării, la fel cum
se întrerupe şi perimarea acţiunii, potrivit art. 249 C. proc. civ.
După cum s-a arătat, perimarea executării stinge procedura de
executare începută. Creditorul poate porni desigur din nou la executare, dar
numai dacă, între timp, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de
a obţine executarea silită.
§2. Procedura perimării
Perimarea intervine deplin drept, la împlinirea termenului de 6 luni de
la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de
urmărire.
Prin orice act de executare, neurmat de alte acte de urmărire, în cazul
perimării, trebuie înţeles ultimul act săvârşit în cursul unei proceduri de
executare determinate şi nu ultimul act intervenit în ansamblul executării
pornite de creditor . La perimare deci este vorba de un act al procedurii de
executare, fie la începutul procedurii, fie în cursul ei şi anume ultimul act de
la care creditorul a rămas inactiv şi nu a mai continuat executarea. O dată ce
aceasta a fost săvârşită, nu mai poate interveni perimarea.
Perimarea se constată din oficiu. Organul de executare trebuie să
refuze continuarea executării, când constată că a intervenit perimarea. La
rândul ei instanţa trebuie să aplice din oficiu perimarea, când este sesizată în
cursul executării cu o
1 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 126/2002 (M Of. nr. 452
din 27 iunie 2002), a
constatat constituţionalitatea art. 389.
2 Perimarea trebuie deci raportată la procedura concretă ce s-a
angajat.
Alte incidente de temporizare a procedurii de executare 541
cerere din partea debitorului. Debitorul poate invoca oricând o perimare

pe cale de excepţie sau să ceară direct, pe baza constatării judecătoreşti a
perimării, desfiinţarea actelor de executare îndeplinite.
Dacă executorul judecătoresc continuă executarea, deşi a intervenit
perimarea, debitorul poate invoca perimarea pe calea contestaţiei la
executare, în termen de 15 zile de la data indicată la art. 401 C. proc. civ., în
cele 3 ipoteze, prevăzute de alin. (1) al textului sau în ipoteza prevăzută în
alin. (2) şi (3).
Bineînţeles că, creditorul se poate apăra, invocând faptul că în timpul
executării silite debitorul a obţinut suspendarea executării, fie pe baza unei
căi de atac introdusă împotriva titlului executoriu, fie în temeiul unei
contestaţii la executare. Suspendarea executării atrage şi suspendarea
termenului de perimare, iar după încetarea suspendării executării, termenul
de perimare care a curs înainte de suspendare va intra şi el în calculul
termenului de perimare, la fel ca şi în cazul suspendării prescripţiei.
§3. Efectul perimării
Perimarea are ca efect desfiinţarea actelor de executare îndeplinite.
Astfel, măsurile de indisponibilizare (sechestre, popriri, somaţii în cazul
urmăririi silite imobiliare) se vor desfiinţa la cererea debitorului sau a terţului
interesat. Când creditorul va începe o nouă executare silită el trebuie să facă
o somaţie nouă1, dar, potrivit art. 389 alin. final, nu trebuie să mai alăture
titlul ce se execută, deoarece acesta a fost comunicat debitorului cu prilejul
primei somaţii.
§4. Cazurile în care nu se aplică perimarea
Perimarea nu se aplică măsurilor asigurătorii, înfiinţate înainte de
începerea executării precum sechestrul asigurător sau poprirea asigurătoare,
acestea nefiind măsuri de executare, ci numai măsuri pentru asigurarea
acţiunii, luate anterior obţinerii titlului executoriu2. Când însă în termen de 6
luni, după naşterea dreptului de a cere executarea silită, creditorul nu
recurge la dispoziţiile art. 454 alin. (3) şi anume de a comunica terţului poprit
copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor ce-i
revin terţului poprit, conform art. 456, socotim că această poprire
asigurătoare se perima, deoarece după obţinerea titlului executoriu, ea
dobândeşte în realitate caracterul unei măsuri de executare.
în cazul în care un act trebuie îndeplinit de instanţă din oficiu,
perimarea nu va opera. Astfel, prevederile art. 389 C. proc. civ., privitoare la
perimarea executării silite, nu sunt aplicabile în cazul popririlor înfiinţate
pentru pensii de întreţinere, alocaţie pentru copii şi sume datorate cu titlu de
despăgubiri pentru repararea pagubelor
1 Vezi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2558/1991, în Dreptul nr.
8/1992, p. 82-83.
2 în sensul că în natura lor atât sechestrul asigurător cât şi poprirea
asigurătorie sunt acte
de executare, din moment ce pot fi atacate pe calea contestaţiei, a se
vedea E. Herovanu,
op. cit., p. 154. Autorul recunoaşte însă (p. 173, 216-217) că ele nu se
perima, câtă vreme
procesul de fond, în legătură cu care s-a luat sechestrul, nu s-a încheiat,
respectiv reclamantul
nu a obţinut titlul executoriu.
cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii,

când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice.
în sfârşit, art. 390 alin. (1) precizează că perimarea nu se aplică în
cazurile în care legea încuviinţează executarea silită fără somaţie. De
asemenea, perimarea nu operează în cazul executării silite a creanţelor
fiscale [art. 138 alin. (4) C. proc. fiscală].
Secţiunea a X-a. Alte incidente de temporizare a procedurii de executare
Există situaţii în care urmărirea silită nu poate fi pornită fie pentru că
s-a prescris dreptul de a cere executarea silită, fie pentru că s-a acordat
pârâtului debitor un termen de plată (art. 381 C. proc. civ.) sau pentru că în
cazul hotărârilor cu execuţie vremelnică, nu s-a depus cauţiunea stabilită
(art. 384 C. proc. civ.) ori, în sfârşit, debitorul a decedat (art. 398 C. proc.
civ.)1. Există însă şi situaţii în care executarea silită a fost pornită, dar cursul
ei firesc este influenţat de unele împrejurări, care temporizează urmărirea
sau chiar o sting, înainte de a se realiza creanţa creditorului. Dintre aceste
situaţii am examinat mai sus două incidente ce ni s-au părut mai
semnificative pentru faza executării silite şi anume suspendarea executării
silite şi perimarea ei. în cele ce urmează ne vom referi la alte două incidente
care temporizează procedura de executare silită.
§1. Existenţa proprietăţii comune asupra bunului urmărit
Potrivit art. 493 alin. (1) C. proc. civ., creditorii personali ai unui
debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea
acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai
întâi împărţeala acestora. în aceeaşi idee, art. 33 C. fam. prevede că bunurile
comune ale soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre
soţi, dar după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, ei pot cere, în
măsura necesară acoperirii creanţei, împărţirea bunurilor comune2 şi să se
îndestuleze din bunurile atribuite soţului debitor, care prin împărţire au
devenit bunuri proprii.
1 în acest caz, executarea împotriva moştenitorilor, sub pedeapsa
nulităţii, nu se va putea face decât la expirarea a 8 zile după ce li s-a făcut o
încunoştiinţare colectivă a titlului executoriu la domiciliul deschiderii
succesiunii pe numele moştenirii, fără a se arăta numele şi calitatea fiecărui
moştenitor. Dacă însă decesul debitorului a intervenit după începerea
executării silite şi există numai moştenitori majori, executarea va putea
continua contra lor la 8 zile după ce printr-o notificare au fost înştiinţaţi în
mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului. în cazul în care printre
moştenitori sunt minori, „executarea începută se va suspenda până la
alcătuirea reprezentanţei lor legale, care se va face prin mijlocirea
judecătoriei cât se poate de grabnic” (art. 397).
2 în acest caz, potrivit art. 4001 C. proc. civ., [text declarat
constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2002 (M. Of. nr. 452
din 27 iunie 2002)], împărţirea poate fi

Deci, în cazul proprietăţii codevâlmaşe sau când indiviziunea poartă
asupra unei universalităţi de bunuri, creditorul unui proprietar codevălmaş
sau coindivizar va trebui să ceară mai întâi împărţirea bunurilor (în cazul
soţilor, în condiţiile arătate) şi numai după aceea să urmărească partea care
aparţine debitorului său.
Creditorii personali pot urmări însă cota parte a debitorului lor din
imobilul aflat în coproprietate fără a mai fi necesară împărţeala.
§2. Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune
Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune constituie facultăţi
pe care legea le conferă în anumite situaţii debitorului ori persoanei urmărite
în bunurile sale, de a cere creditorului să urmărească bunurile altei persoane
ori alte bunuri sau să-şi dividă urmărirea ceea ce este de natură să ducă la
temporizarea executării silite întreprinse de creditor. Fără a intra în
amănunte, ne oprim asupra unora din aceste situaţii:
a. fidejusorul poate opune creditorului beneficiul de discuţiune,
cerându-i să
urmărească bunurile creditorului principal şi numai după aceea, dacă nu
va fi îndes
tulat, să-l urmărească pe el (art. 1662 C. civ.)1. Dacă există mai mulţi
fidejusori care
garantează faţă de unul şi acelaşi creditor, pentru una şi aceeaşi datorie,
fidejusorul
urmărit poate opune beneficiul de diviziune, cerând creditorului ca
urmărirea să se
dividă pe ceilalţi fidejusori (art. 1667 C. civ.).
b. minorul sau persoana pusă sub interdicţie, urmăriţi în bunurile lor
imobile, pot
opune creditorului beneficiul de discuţiune, cerându-i să procedeze, în
prealabil, la
urmărirea mobilelor sale [art. 491 alin. (1) C. proc . civ.]2.
c. în cazul în care creditorii personali ai unuia dintre soţi cer
împărţirea bunurilor
comune, înainte de a urmări bunurile proprii ale soţului debitor ori dacă
creditorii
comuni urmăresc bunurile proprii ale soţilor, înainte de urmărirea
bunurilor comune,
se va invoca, chiar din oficiu, beneficiul de discuţiune (art. 32 şi 33 C.
fam.).
cerută şi în cadrul judecării contestaţiei la executare. De asemenea, art.
171 alin (2) C. proc. fisc. prevede că la cererea părţii interesate, instanţa
poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor
pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
' Fidejusorul este decăzut din beneficiu, dacă nu l-a invocat la cele
dintâi acte de executare îndreptate contra sa (art. 1663 C. civ.).
2 Cu privire la imobile, chiar dacă nu este vorba despre minori şi
persoane puse sub interdicţie, există şi alte reguli care trebuie avute în
vedere: detentorul unui imobil ipotecat, care nu este personal obligat pentru
creanţa ipotecară a creditorului, se poate opune vânzării bunului ipotecat ce
i-a fost transmis, cerând creditorului să urmărească mai întâi imobilele
ipotecate pentru aceeaşi datorie, aflate în posesia debitorului principal. Până
la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat este suspendată [art.
492 alin. (2) C. proc. civ.]. întrucât creditorul ipotecar poate urmări, în acelaşi
timp, şi imobilele neipotecate ale debitorului său [art. 492 alin. (1) C. proc.
civ.], debitorul imobilului ipotecat va putea invoca beneficiul de discuţiune cu
privire la imobilele neipotecate ale debitorului urmărit.
întoarcerea executării silite 543

Secţiunea a Xl-a. întoarcerea executării silite
întoarcerea executării silite, adică obligaţia pentru creditor de a-i
restitui debitorului tot ce i-a luat prin executare silită, când după săvârşirea
executării, intervine anularea titlului executoriu sau numai a executării, nu
avea o reglementare completă în legislaţia noastră procesuală civilă. într-
adevăr, în Codul de procedură civilă, materia întoarcerii executării nu era
rezolvată destul de clar şi nici în mod practic.
In art. 311 C. proc. civ., în materie de recurs se consacră, şi în prezent,
principiul general că actele de executare sau de asigurare făcute în puterea
unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu
dispune altfel'. Acest text2, preluat din Legea de organizare a Curţii de
Casaţie, era interpretat în literatura mai veche în sensul că părţile erau
repuse, de plin drept, în situaţia anterioară, chiar dacă instanţa nu a ordonat,
în mod expres, aceasta3. O atare interpretare posibilă devenise necesară şi
în cadrul unei noi reglementări. Faptul că art. 311 C. proc. civ. prevede că
actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desfiinţate de
drept, constituia un argument puternic, pentru o soluţie care ar consacra
întoarcerea executării silite, fără a fi nevoie de a se introduce o nouă cerere,
cu acest obiect. Practic întoarcerea executării s-ar fi putu obţine, în temeiul
ordinului dat din oficiu, prin dispozitivul hotărârii care a desfiinţat titlul
executoriu, fie în temeiul unei dispoziţii a instanţei de executare, dată prin
încheiere, către executorii judecătoreşti. Această soluţie, pe care o
consideram posibilă şi preferabilă, chiar de lege lata, nu a fost împărtăşită în
literatura juridică şi practica judiciară, întrucât se pornea de la ideea că
desfiinţarea de drept a actelor de executare nu echivalează cu restabilirea
situaţiei anterioare. S-a decis, deci, constant că, în lipsa unei dispoziţii
speciale care să rezolve modalitatea întoarcerii executării, se aplică regulile
de drept comun, în sensul că titularul dreptului trebuie să introducă o acţiune
separată de întoarcere a executării silite4.
Prin modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, au fost
consacrate instituţiei întoarcerii executării silite trei articole şi anume art.
404'-4043.
Potrivit art. 404', în toate cazurile în care se desfiinţează titlul
executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la
întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. După ce
stabileşte acest principiu5, textul preci-
Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care, admiţându-se recursul, s-a
schimbat soluţia din hotărârea atacată, în sens contrar celor stabilite prin
aceasta, precum şi în cazul în care hotărârea pusă în executare a fost
desfiinţată prin intermediul altor căi de atac.
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate
privind art. 311 C. proc. civ. prin Decizia nr. 209/1999, în R.D.C. nr. 11/2000,
p. 197-200.
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, Bucureşti, Tipografia
Gutenberg, 1895, voi. III, p. 286-289.
A se vedea pentru dezvoltări privind situaţia existentă până la
modificarea codului prin O.U.G. nr. 138/2000, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.
cit., p. 246-247.
Principiul este consacrat şi prin art. 379' C. proc. civ. care dispune „în
cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare
efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041 sau
4043 sunt aplicabile”. Este de reţinut şi că art. 171 alin. (4)
544
Executarea silită
Contestafia la executare 545
zează, referitor la cele două forme de executare silită, directă (în natură)
şi indirectă (prin echivalent) că bunurile asupra cărora s-a făcut executarea
se vor restitui celui îndreptăţit, iar în cazul în care executarea silită s-a făcut
prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin
restituirea, de către creditor, a sumei rezultate din vânzare, actualizate în
funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicare art. 449
C. proc. civ.1
Cu privire la restabilirea situaţiei care a fost afectată prin procedura
executării silite, art. 4042 prevede că „în cazul în care instanţa
judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, la
cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra
restabilirii situaţiei anterioare executării. Dacă instanţa care a desfiinţat
hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat
măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea
dispune, la cerea celui interesat, de instanţa care rejudecă fondul”. Textul se
ocupă şi de situaţia în care nici una dintre cele două instanţe la care ne-am
referit mai sus nu a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării. într-un
asemenea caz, cel îndreptăţit se va putea adresa instanţei judecătoreşti
competente potrivit legii, spre a obţine o hotărâre care să consacre
restabilirea situaţiei anterioare executării silite .
în sfârşit, aceeaşi cale procedurală - sesizarea instanţei judecătoreşti
competente potrivit legii - este pusă şi la dispoziţia celui îndreptăţit şi care
fusese obligat printr-un titlu executoriu emis de un alt organ decât o instanţă
judecătorească, titlu desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara
sistemului judiciar. Articolul 4043, care reglementează această ipoteză, pune
condiţia ca modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării silite pentru
titlu executoriu emis de un organ care nu face parte din sistemul judiciar să
nu fie prevăzută de lege sau, deşi prevăzută, măsura respectivă să nu fi fost
luată.
Secţiunea a XII-a. Contestaţia la executare

§1. Noţiuni generale. Subiectele şi obiectul contestaţiei
In cod există dispoziţii cu caracter general care reglementează
contestaţia la executare1. Este vorba de art. 399-404 C. proc. civ. Actele de
executare silită trebuie să fie îndeplinite cu stricta respectare a prevederilor
legale, spre a nu se prejudicia drepturile părţilor sau ale altor persoane.
Pentru a se asigura desfăşurarea legală a procedurii de executare silită s-a
creat contestaţia la executare, mijlocul procedural prin care părţile sau
terţele persoane vătămate prin executare, se pot plânge instanţei
competente, în scopul de a obţine desfiinţarea actelor ilegale de executare.
Astfel, în art. 399 alin. (1) teza I C. proc. civ. se prevede principiul general că
împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se
poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar
teza a ll-a a aceluiaşi alineat precizează că se poate face contestaţie, dacă nu
s-a utilizat procedura prevăzută la art. 281 , şi în cazul în care sunt necesare
lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu,
precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un
act de executare în condiţiile prevăzute de lege2, textul precizând în alin. (2)
că „nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la
efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului
nelegal”.3
Contestaţia la executare este, aşadar, în principal, un mijloc
procedural special creat pentru procedura de executare silită, o „plângere”
specifică acestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea
unor acte de executare ori uneori chiar şi anihilarea efectului executoriu al
unui titlu executoriu. Ea nu trebuie confundată cu contestaţia în anulare,
reglementată de art. 317 şi urm. C. proc. civ., cale de atac extraordinară, prin
care se poate obţine, în condiţiile legii, anularea unei hotărâri irevocabile.
Cu privire la subiectele contestaţiei la executare, trebuie să precizăm
că ea poate fi exercitată, în primul rând, de părţile direct interesate, în
procedura de executare -debitorul urmărit şi creditorul urmăritor, iar în cadrul
executării prin poprire şi de către terţul poprit, devenit parte în procedura de
executare.
C. proc. fisc. prevede că în cazul anulării actului de executare contestat

sau al încetării executării înseşi şi al anulării titlului executoriu, instanţa
poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce
i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
1 Textul la care se face trimitere are în vedere vânzarea bunurilor
mobile la licitaţie, caz în
care nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva
terţului adjudecatar
care a plătit preţul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea
acestuia. Tot astfel,
textul precizează că în cazul în care adjudecatar a fost însuşi creditorul,
vânzarea va putea fi
desfiinţată, dacă există temei de nulitate.
2 Cererea trebuie introdusă, în termenul de prescripţie extinctivă a
aşa-numitului drept la
acţiune în sens material - vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op.
cit., în Dreptul
nr. 4/2002, p. 20.
Pentru o cercetare monografică, a se vedea Al. Lesviodax, Contestaţia la

executare în materie civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, dar, desigur,
trebuie să se aibă în vedere modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000; vezi
pentru prezentarea sintetică a acestora şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae,
op. cit., în Dreptul nr. 4/2001, p. 14-18. Vezi şi /. Leş, Mijloace procedurale
destinate a remedia sau reforma greşelile săvârşite în cursul executării silite,
în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1-2/2001, p. 10-18.
2 O dispoziţie asemănătoare există şi în art. 169 C. proc. fisc.
3 După cum am precizat deja, prin Legea nr. 219/2005 s-a introdus
alin. (21), potrivit
căruia după ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi
pot cere, pe calea
contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus
învestirea cu formulă
executorie sau, după caz, încuviinţarea executării, dată fiind îndeplinirea
condiţiilor legale.
36.
Contestaţia la executare
547
Dar, contestaţia poate fi folosită şi de persoanele străine de raportul

juridic dintre părţi - terţii vătămaţi printr-o măsură greşită sau ilegală de
executare1 - ca, de pildă, soţul căruia i se urmăresc bunurile proprii pentru o
datorie a celuilalt soţ2 sau persoana căreia, locuind în acelaşi apartament cu
debitorul, i se urmăreşte mobila, crezându-se că aparţine debitorului”.
Pe când părţile au la dispoziţie numai contestaţia la executare, terţii
vătămaţi îşi pot apăra dreptul lor, după caz, şi pe calea unei acţiuni principale
în revendicare4 sau pe calea unei acţiuni posesorii.
' Art. 399 C. proc. civ. care pune principiul că orice executare silită
poate fi contestată de oricine are interes sau este vătămat prin executare, nu
face altceva decât să consacre principiul de drept comun „pas d'interet, pas
d'action”. La lumina acestui principiu, jurisprudenta a ajuns la concluzia că un
terţ nu poate avea decât un motiv de contestaţie şi anume acela că se
urmăreşte greşit averea sa, când executarea este pornită împotriva
debitorului. într-adevăr, pentru a justifica un interes şi, deci, un drept de
imixtiune într-o executare a unui titlu care pentru el este res inter alios acta,
el trebuie să dovedească un prejudiciu suferit prin această executare, în
dreptul modern, cu excepţia unor cazuri anume determinate de lege,
neexistând acţiunile populare ci, dimpotrivă, la baza oricărei acţiuni sau
iniţiative procedurale, rezidând interesul. Terţul, dacă nu justifică acest
interes, nu poate el, pentru debitor să arate instanţei neregularitatea sau
ilegalitatea urmăririi. Interesul său apare abia după ce dovedeşte că
urmărirea se face greşit în averea sa. Dacă a făcut această dovadă, el câştigă
contestaţia pe acest motiv şi devine inutil a se mai examina condiţiile în care
s-a procedat la executare. Din toate aceste consideraţiuni, rezultă că terţul
nu are alt motiv de contestaţie decât revendicarea pe această cale a
obiectelor sechestrate. A permite unui terţ contestator ca, sub rezerva
ulterioară a dovezii proprietăţii obiectelor sechestrate, să discute, în primul
rând, motive de contestaţie care privesc formele de executare, înseamnă a
deschide calea contestaţiei unei persoane care nu justifică o vătămare şi un
interes, condiţie impusă de art. 399 C. proc. civ. -a se vedea practica
judiciară la care fac referire S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 250 şi
urm., notele 3, 5, 10, 14, 15, şi 16; vezi şi CA. Iaşi decizia civilă nr.
1951/2000, în Jurisprudenta 2000, p. 260, nr. 171; CA. Bucureşti, secţia
comercială, decizia nr. 738/2000, în Culegere 2000-2001, p. 97, nr. 68.
2 Vezi şi CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1408/1999, în Jurisprudenta 1999, p.
225, nr. 181. Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 783/1978, în R.R.D. nr.
11/1978 şi decizia nr. 703/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, p. 56; T.D. Bistriceanu,
notă la decizia civilă nr. 575/1971 a Trib. jud. Neamţ, în R.R.D. nr. 5/1973, p.
117-118. în măsura în care terţul nu a exercitat contestaţia sau nu mai este
în termen să introducă el are la dispoziţie acţiunea în revendicare - Plenul
Tribunalului Suprem, decizia nr. 28/1961, în îndreptar interdisciplinar, p. 418;
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1149/1963, în Culegere de decizii pe
anul 1963, p. 166; /. Stoenescu, Unele aspecte ale contestaţiei la executare,
în J.N. nr. 7/1963, p. 52.
/. Stoenescu, S. Zilbestein, Tratat, p. 280. Pentru dezvoltări, vezi D.
Rizeanu, Contestaţia la executare în materie civilă în lumina practicii
judiciare, în L.P. nr. 3/1960, p. 9-10; A. Hilsenrad, Din problemele contestaţiei
la executare, în J.N. nr. 1/1961, p. 94-99. Pentru corelaţia dintre contestaţia la
executare şi căile extraordinare de atac de retractare, vezi, I. Stoenescu,
Corelaţia dintre căile de atac în procesul civil în lumina legislaţiei în vigoare şi
în perspectiva viitoarei reglementări în materie, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 32-
33.
Poziţia specială a terţilor contestatori a determinat pe unii autori să

împartă contestaţiile în contestaţii incidente, dacă ele privesc părţile care au
luat parte la procesul principal, şi contestaţii principale, făcute de persoane
care nu au luat parte la proces sau la încheierea actului ce se execută, cu
alte cuvinte contestaţiile terţilor1. Socotim însă că art. 399 C. proc. civ.
trebuie interpretat mai degrabă în sensul că este contestaţie principală orice
plângere prin care partea interesată sau terţul sesizează direct instanţa şi
declanşează, ca obiect nemijlocit, controlul ei.
După cum am mai arătat, atât partea cât şi terţul trebuie să justifice
un interes propriu , pentru a putea folosi calea contestaţiei, precum şi
calitatea procesuală, iar principiul transmisiunii calităţii procesuale se aplică
şi în cazul contestaţiei la executare.3
Contestaţia la executarea poate fi introdusă şi de procuror, în cadrul
drepturilor ce-i sunt conferite prin art. 45 C. proc. civ. Contestaţia exercitată
de procuror va primi o calificare sau alta, în ce priveşte natura sa juridică
după cum vizează neregu-larităţi privind executarea sau scoaterea de sub
urmărire a unui bun ce nu aparţine debitorului, ci terţului în favoarea căruia a
introdus contestaţia. Instanţa sesizată cu contestaţia procurorului este
obligată să introducă în proces toate părţile direct interesate, care au
participat sau trebuiau să participe la procedura de executare.
Din textul art. 399 C. proc. civ. rezultă în ce poate consta obiectul
contestaţiei.
în cadrul primei categorii, denumită în practică contestaţia la
executare propriu-zisă, se poate contesta executarea silită însăşi precum şi
orice act de executare, cerându-se chiar anularea întregii executări. In
principiu însă, pe cale de contestaţie la executare, nu se poate cere anularea
însăşi a titlului executoriu.
Astfel, contestaţiile la executarea propriu-zisă pot avea ca temei:
anularea încheierii prin care s-a încuviinţat executarea, alegerea procedurii
execuţionale ; prescrip-
1 în acest sens, vezi Gr. Porumb, voi. II, p. 196.
2 Vezi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 746/1955, în CD.
1955, voi. II, p. 269. S-a
admis însă, dreptul la contestaţia pentru cei care au titlul de drept
asupra bunului urmărit, dar
nu au posesiunea de fapt (Trib. Suprem, colegiul civil, nr. 235/1952, în
CD. 1952-1954, voi.
I, p. 386), precum şi pentru cel care, deşi nu are posesiunea de un an
cerută pentru acţiunea
posesorie, pretinde că este proprietarul bunului urmărit, deoarece
contestaţia o poate face
numai proprietarul lezat prin executare (Trib. Suprem, decizia civilă
267/1953, în J.N.
nr. 3/1953, p. 367).
3 S-a decis că nu poate fi respinsă ca făcută de o persoană fără
calitate contestaţia unui
sechestru, dacă înainte de închiderea dezbaterilor a survenit abilitarea
contestatorului (Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1048/1955, în CD. 1955, voi. II, p. 270).
în schimb, nu s-a
admis introducerea în proces a subdobânditorului unui teren, pe motivul
greşit că în cadrul
judecăţii unei contestaţii nu se pot aplica dispoziţiile art. 57 şi 58 C.
proc. civ., cu privire la
chemarea în proces a altor persoane (Trib. reg. Iaşi, decizia nr.
270/1956, cu note critice de
/. ValterşiA. Hilsenrad, în L.P. nr. 1/1958, p. 95).
4 în cazul unei hotărâri cu condamnare alternativă, creditorul nu
are opţiune între execu
tarea directă şi indirectă, ci trebuie să execute în natură hotărârea,
intervertirea acesteia în
executare prin echivalent fiind admisibilă numai în ipoteza imposibilităţii
de executare în
natură. Aşa fiind, nu pot fi sechestrate alte bunuri ale debitorului în
vederea valorificării şi

ţia dreptului de a cere executarea silită1 sau perimarea unor acte de
executare2; vicii de formă ale titlului executoriu3 sau ale altor acte de
executare, ca de pildă ale somaţiei de plată4 şi publicaţiilor de vânzare;
nerespectarea termenelor; încălcarea oricăror forme în cadrul executării
silite5; ordinea de urmărire a bunurilor sau urmărirea unor bunuri care,
potrivit legii nu pot fi urmărite; depăşirea limitei în care vor fi urmărite
veniturile; modul în care se desfăşoară activitatea execuţională6;
neopozabilitatea titlului executoriu faţă de o terţă persoană, cu drepturi
proprii asupra
contestaţia debitorului care vizează acest aspect trebuie admisă. Pe de
altă parte, dacă creditorul refuză să primească bunul determinat prin titlu
executoriu, calea debitorului de a se libera nu este contestaţia la executare,
ci procedura ofertei reale - CA. Iaşi, decizia civilă nr. 686/2000, în
1 Vezi CA. Ploieşti, decizia civilă nr. 1468/1998, în Culegere 1998,
p. 225, nr. 61.
Instanţa precizează că excepţia lipsei învestirii şi excepţia prescripţiei
trebuie rezolvate
împreună, pentru a se evita o nouă contestaţie prin care să se reitereze
prescripţia, după
complinirea lipsei învestirii. într-o altă decizie (CA. Bucureşti, secţia a IV-
a civilă, decizia
nr. 2282/1999, în Culegere 1999, p. 282, nr. 75) s-a decis, pe bună
dreptate, că prescripţia
executării se poate invoca şi direct în recursul declarat împotriva
hotărârii date în contestaţie,
fiind vorba de încălcarea unei dispoziţii de ordine publică.
2 într-o decizie (CA. Constanţa, secţia comercială, decizia nr.
15/MF/1999, în R.R.D.
maritim nr. 3/2000, p. 95) instanţa reţine că perimarea nu poate face
obiectul contestaţiei la
executare şi deci nu s-a pronunţat asupra ei. Reamintim că perimarea
este reglementată de
norme imperative şi că operează de drept, ea urmând doar să fie
constatată, chiar din oficiu,
de către instanţă. De altfel, art. 391 C proc. civ. sancţionează cu
nulitatea executarea făcută
cu încălcarea dispoziţiilor art. 389, care reglementează perimarea
executării silite.
3 Hotărârea pusă în executare nu poate constitui titlu executoriu
dacă a fost casată cu trimi
tere în vederea rejudecării - CA. Timişoara, decizia civilă nr. 1441/1996,
în Revista Cercului
juridic bănăţean nr. 9/1997, p. 81. încheierea de şedinţă prin care i s-a
pus în vedere
reclamantului că are obligaţia să plătească taxa de timbru, sub
sancţiunea anulării cererii, nu
constituie titlu executoriu pentru plata taxei şi dacă s-au făcut acte de
executare în temeiul
unei astfel de încheieri partea are deschisă calea contestaţiei la
executare - CA. Iaşi, decizia
civilă nr. 1039/2000, în Jurisprudenţa 2000, p. 269, nr. 179. Se poate
solicita, în condiţiile
art. 399 alin. (21) şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu
formulă executorie.
4 Vezi CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2692/1999, în
Culegere 1999,
p. 280, nr. 73.
5 Dacă executorul judecătoresc nu procedează la urmărirea
debitorilor, în mod repetat, pe
motiv că lipsesc de la domiciliu, creditorul se poate plânge pe calea
contestaţiei la executare -
B. Diamant, notă la sentinţa civilă nr. 29/1978 a Jud. Mediaş, în R.R.D. nr.
9/1978, p. 43-44.
6 în practică (Trib. Constanţa, secţia maritimă, sentinţa civilă nr.
63/MF/1999, în R.R.D.
maritim nr. 2/1999, p. 66-67) s-a decis că pot fi scoase de sub sechestru
anumite bunuri (în
speţă o navă), dacă au fost indisponibilizate mai multe bunuri (în speţă
nave), care în mod
vădit depăşesc valoarea creanţei şi a cheltuielilor de urmărire. Soluţia a
fost infirmată în apel
(CA. Constanţa, secţia comercială, decizia nr. 29/MF/1999, în R.R.D,
maritim nr. 3/2000,
p. 96-97), pe considerentul că motivul tribunalului nu se încadrează în
motivele de contestaţie
în sensul celor prevăzute de art. 400 alin. (2), iar pe de altă parte,
deoarece este posibil ca, la
vânzarea la licitaţie, bunul să fie adjudecat la sumă mult inferioară
valorii de inventar a acestuia.
Contestaţia la executare 549

obiectului urmărit ; urmărirea unor bunuri aparţinând altor persoane
decât debitorului2; invocarea compensaţiei legale3; eventuale alte motive de
nulitate a executării silite4. în sfârşit s-a admis şi atacarea pe calea
contestaţiei la executare a unor acte frauduloase sau întocmite în dispreţul
drepturilor legitime ale persoanelor interesate. Astfel, a putut fi anulat pe
calea contestaţiei la executare un act de vânzare care, deşi transcris mai
întâi, s-a dovedit a fi fost întocmit fraudulos, pentru a vătăma drepturile
dobânditorului, care şi-a transcris actul mai târziu5. Tot astfel, s-a hotărât că
moştenitorul care nu a fost chemat la partajul succesoral are posibilitatea să
ceară contestarea partajului, pe calea contestaţiei la executare, pentru
inopozabilitatea titlului, când ceilalţi moştenitori vor să-l urmărească pentru
predarea unor bunuri ce le-au fost atribuite prin hotărârea de partaj6.
De asemenea, contestaţia se poate face şi în cazul în care sunt
necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului
executoriu, dar numai dacă nu s-a utilizat în prealabil procedura prevăzută de
art. 2811 C. proc. civ.7, fiind denumită în practică contestaţia la titlu.
1 S-a decis astfel că terţul deţinător se poate opune, pe cale
contestaţiei, la punerea în
executare a unui act de vânzare-cumpărare la care nu a participat - vezi
Trib. reg. Iaşi, decizia
civilă nr. 2050/1956, cu notă explicativă de V. Economu, în L.P. nr.
4/1957, p. 486-487. Vezi
şi T.D. Bistriceanu, notă la decizia civilă nr. 575/1971 a Trib. jud. Neamţ,
în R.R.D.
nr. 5/1973, p. 115-118.
2 S-a decis că terţul deţinător poate, pe baza titlului său de
proprietate, sâ introducă con
testaţia, chiar dacă nu cere posesiunea bunului - vezi Trib. Suprem,
nr. 235/1952 şi decizia nr. 992/1952, în CD. 1952-1954, voi. I, p. 386 şi
391.
3 Al. I. Oproiu, Invocarea compensaţiei legale pe calea contestaţiei
la executare, în cazul
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, în J.N. nr. 1/1966, p. 77-
78; Trib. jud. Hune
doara, decizia civilă 1175/1981, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 57-58. Este
necesar să se distingă
între momentul în care operează compensaţia, moment în care
prescripţia dreptului de a cere
executarea pentru creanţa constatată printr-un titlu executoriu nu
trebuie să se fi împlinit, şi
momentul invocării compensaţiei, pe calea contestaţiei la executare,
moment în care împli
nirea termenului de prescripţie este irelevantă.
4 S-a decis că eventuala inechitate a executării hotărârii (lipsa de
locuinţă) nu constituie, în
sensul legii, motiv de contestaţie la executare - CA. Braşov, decizia civilă
nr. 265/R/1997, în
Culegere 1997, p. 145, nr. 79.
5 în acest sens, vezi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
1220/1957, cu notă aproba
tivă de M. Ionescu, în L.P. nr. 6/1959, p. 118.
6 Vezi, în acest sens, Trib. pop. rai Corabia, sentinţa civilă nr.
293/1958, cu notă critică de
V.M. Miciu şi nota aprobativă de /. Stoenescu, în J.N. nr. 5/1958, p. 874.
7 Potrivit acestui text: „(1) în cazul în care sunt necesare lămuriri
cu privire la înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde
dispoziţii potrivnice,
părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească
dispozitivul sau să înlăture
dispoziţiile potrivnice. (2) Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin
încheiere dată în camera
de consiliu, cu citarea părţilor. (3) încheierea se va ataşa la hotărâre,
atât în dosarul cauză, cât
şi în dosarul de hotărâri al instanţei” . A se admite contestaţia la
executare, după ce s-a folosit
art. 281' C. proc. civ., înseamnă a se încălca puterea de lucru judecat a
hotărârii puse în executare.
550
Executarea silită
Contestaţia la executare 55 \
în cadrul acestei a doua categorii se contestă însuşi titlu executoriu,

dar nu în ce priveşte validitatea sa în fond, ci numai înţelesul, întinderea şi
aplicarea sa. Titlul nefiind suficient de clar, este necesară lămurirea sa, în
vederea executării corecte, părţile - de obicei debitorul - nefiind de acord cu
modul în care s-ar putea face executarea în temeiul acelui titlu. De pildă,
terenul ce trebuie predat nu este suficient de bine identificat ori bunurile ce
trebuie predate nu sunt specificate. Prin urmare, contestaţia la titlu poate
viza numai măsurile luate de instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii1, iar
nu şi soluţionarea unor capete de cereri, formulate de părţi şi rămase
nerezolvate2 ori rejudecarea cauzei şi schimbarea hotărârii3.
Contestaţia la titlu era mai rară în practică4. Dar chiar dacă în prezent
se întâlneşte mai frecvent, de obicei prin intermediul ei se invocă motive care
urmăresc modificarea titlului executoriu .
In sfârşit, după modificarea art. 399 prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, se mai poate reţine un al treilea fel de contestaţie
la executare şi anume contestaţia împotriva refuzului organului de executare
de a îndeplini un act de executare în condiţiile prevăzute de lege. Pentru a da
posibilitatea exercitării acestei contestaţii, art. 53 alin. (1) din Legea nr.
188/2000 stabileşte că în cazul refuzului executorului de a îndeplini un act
sau de a îndeplini o executare silită, dacă părţile stăruie în cererea de
îndeplinire a actului, executorul judecătoresc este obligat să motiveze refuzul
în termen de cel mult 15 zile de la data refuzului.
Indiferent de felul contestaţiei, în mod constant s-a decis că, pe
această cale nu se poate modifica sau anula hotărârea pusă în executare6.
Instanţa care rezolvă
' în cazul în care se invocă faptul că dispozitivul hotărârii cuprinde
dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire, calea procesuală pe care
o are cel interesat este cererea de lămurire a hotărârii (art. 2811) sau
revizuirea (art. 322 pct. 1) şi nu contestaţia la titlu; vezi şi CA. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1063/1996, în Culegere 1993-1998, p. 228, nr.
64.
2 Trib. Suprem, secţia civilă decizia nr. 1392/1981, în R.R.D. nr.
8/1982, p. 54, decizia
nr. 1293/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 61 şi decizia nr. 669/1989, în
Dreptul nr. 3/1990, p. 62.
Nu se poate obţine, pe această cale, cu atât mai mult, nici completarea
dispozitivului prin
soluţionarea unui capăt de cerere cu care instanţa ce a judecat nu a fost
investită niciodată -
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 222/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p.
58; vezi şi CA.
337, nr. 70.
3 CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2271/2000, în Culegere 2000, p.
420.
4 Vezi, totuşi, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1390/1961, cu
notă aprobativă de
T. Mâna, în J.N. nr. 11/1963, p. 137.
5 Vezi, de exemplu, Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
nr. 2375/1995, în Culegere 1993-1997, p. 342-344, nr. 68 şi 69; CA.
Suceava, decizia
nr. 848/1999 şi nota care o însoţeşte, în Culegere 1999, nr. 57, p. 101-
103.
6 Vezi C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1353/1992, în Dreptul nr.
7/1993, p. 89 şi decizia
nr. 1180/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 180; în acelaşi sens CA.
civilă, decizia nr. 232/1996, în Culegere 1993-1998, nr. 63, p. 227 şi
Culegere 1999, nr. 72, p. 278 (se solicita prin contestaţie cenzurarea
legalităţii şi temeiniciei
hotărârii de evacuare); Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1993-1997, p. 341, nr. 67 (se invoca prin contestaţie că intimatul nu
este proprietarul terenului
contestaţia se limitează să cerceteze dacă actele de executare se

realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind executarea silită, sau,
când este cazul, stabileşte întinderea şi înţelesul dispozitivului ce se
execută1. Singurele apărări de fond care pot fi invocate sunt cele care
vizează cauze de stingere a obligaţiei intervenite după rămânerea definitivă
a hotărârii3. Astfel, dacă se invocă stingerea datoriei prin plată
şi nu a făcut dovada calităţii de moştenitor în procesul de fond); Trib.
Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 3240/1998 şi decizia civilă nr.
37/1998, în Culegere 1998, p. 183-186, nr. 24 şi 25 (se solicita admiterea
contestaţiei pe motiv că la judecata de fond a fost citată incorect, cu o
denumire incompletă, iar hotărârea este netemeinică, respectiv pentru
nelegalitatea hotărârii de evacuare); CA. Braşov, decizia civilă nr. 120/1998,
în Culegere 1994-1998, p. 157, nr. 29 (prin contestaţie se solicita
unor erori de calcul din cuprinsul hotărârii care constituia titlu
executoriu); CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1835/2000 şi nr. 443/2000, în
Jurisprudenţa 2000, p. 266-267, nr. 176 şi 177 (debitorul a invocat
eventualitatea obţinerii într-un alt litigiu a unei creanţe împotriva creditorului
şi a recunoaşterii unui drept de retenţie, respectiv apărări cu privire la care
există autoritate de lucru judecat); CA. Cluj, secţia civilă, decizia nr.
1847/2000, în Culegere 2000, p. 425 (debitorul urmărea să repună în discuţie
o hotărâre definitivă); CA. Galaţi, decizia civilă nr. 1218/R/1995, în Sinteza
1995, p. 143, nr. 78. S-a decis că nelegalitatea tranzacţiei consfinţită prin
hotărârea judecătorească poate fi invocată, pe calea contestaţiei la
executare deoarece nu este vorba despre anularea efectelor unei hotărâri
judecătoreşti, ci a unei convenţii - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1343/1976, în CD. 1976, p. 262. în cadrul punctului de vedere exprimat în
text, în paginile următoare, observăm, însă, că şi în acest caz exista la
îndemâna celui interesat acţiunea în anulare.
Inadmisibilitatea punerii în discuţie a fondului priveşte deci deopotrivă
şi contestaţia la titlu (vezi în acest sens, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 2937/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 67 şi decizia nr. 1569/1978, în R.R.D.
nr. 3/1979, p. 52; Trib. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1424/1968, în
R.R.D. nr. 10/1969, p. 175-176; CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă decizia nr.
1063/1996, în Culegere 1993-1998, p. 228, nr. 64 - se invoca faptul că
instanţa care a pronunţat hotărârea ce constituie titlu nu a soluţionat unele
capete de cerere; CA. Piteşti, decizia nr. 141/1998, în Culegere 1998, p. 152-
153, nr. 15 - se solicita ca menţiunea din dispozitivul de radiere a societăţii să
fie interpretată în sensul ca să se radieze menţiunea cu privire la sediul
societăţii. S-a mai decis că în cazul în care în dispozitiv nu se individualizează
bunul şi pârâta, în condiţiile în care erau două pârâte, iar bunul indicat în
considerente aparţinea unui terţ, suntem în prezenţa unui dispozitiv imposibil
de executat şi deci nu poate fi lămurit pe calea contestaţiei la titlu - CA.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2813/1999, în Culegere 1999, p.
277, nr. 71.
2 Admisibilitatea unui mijloc de apărare este subordonată, în
materie de contestaţie la exe
cutare, condiţiei esenţiale de a nu se viola autoritatea de lucru judecat a
hotărârii contestate, şi,
ca atare, ori de câte ori contestatorul prin motivul de contestaţie
invocat, lasă neatins fondul
procesului definitiv judecat prin hotărârea ce se execută, contestaţia
este admisibilă, căci nu
aduce atingere sus-menţionatului principiu - a se vedea şi jurisprudenţa
la care se referă
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 258, nota 39.
264, decizia
nr. 2937/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 67; decizia nr. 1569/1978, în
R.R.D. nr. 3/1979, p. 52;
decizia nr. 491/1979, în R.R.D. nr. 7/1979, p. 54; Trib. jud. Hunedoara,
decizia civilă
nr. 629/1983, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 67; CA. Braşov, decizia civilă nr.
120/1998, în

pot fi luate în considerare numai plăţile intervenite după eliberarea
titlului executoriu. Plăţile anterioare, dacă nu au fost invocate cu ocazia
procesului, ar putea justifica eventual introducerea unei căi extraordinare de
atac contra hotărârii, nu însă o contestaţie la executare1. La fel, nu s-ar
putea invoca pe calea contestaţiei la executare, stingerea prin lege a
creanţei intervenite înainte de a se pronunţa hotărârea de fond; o asemenea
stingere ar putea deschide dreptul la contestaţie numai dacă ar fi intervenit
după pronunţarea hotărârii, operând ca o plată primită de creditor după
obţinerea titlului executoriu.
Sunt desigur situaţii în care contestatorul, în apărarea drepturilor sale,
poate pune în discuţie validitatea titlului, cerând stabilirea nevalabilităţii
titlului ce se execută împotriva sa, dar nu este vorba de repunerea în discuţie
a fondului dreptului. Să presupunem că s-a pus în executare o hotărâre care
nu a fost învestită cu formula executorie. Instanţa nu poate anula hotărârea
ca atare, ci poate constata numai neva-labilitatea titlului sub raportul
executării silite şi, admiţând contestaţia, să anuleze actele de executare. Ea
nu poate însă să pronunţe anularea însăşi a titlului, fiindcă instanţa de
judecată a contestaţiei la executare nu are această cădere .
Culegere 1994-1998, p. 159, nr. 29; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 1976/1999
şi nota care o însoţeşte, în Jurisprudenţa 1999, p. 221-222, nr. 177. în cazul
unei hotărâri de evacuare, pârâtul poate solicita şi obţine pe cerea
contestaţiei, anularea formelor de executare, în temeiul unui act juridic
intervenit ulterior hotărârii ce s-a pus în executare şi prin care face dovada că
a devenit coproprietar al apartamentului pe care îl ocupă şi din care se cerea
evacuarea - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 617/1982, în R.R.D. nr.
3/1983, p. 63; s-a decis însă şi în sensul că împrejurarea dobândirii ulterioare
hotărârii de divorţ, a unui drept de coproprietate asupra locuinţei atribuite
celuilalt soţ, căruia i s-a încredinţat minorul şi prin care s-a dispus evacuarea
contestatorului, nu poate avea efecte asupra măsurii atribuirii locuinţei,
deoarece măsura luată prin hotărârea de divorţ este o expresie a obligaţiei
de sprijin (corect, de întreţinere) care era operantă chiar dacă anterior
divorţului contestatorul ar fi fost proprietar asupra locuinţei (CA. Braşov,
decizia civilă nr. 118/R/1997, în Culegere 1997, p. 98-99, nr. 32); Hotărârea
de evacuare necondiţionată poate fi pusă în executare şi executarea nu
poate fi suspendată pe calea contestaţiei la executare până la o eventuală
evacuare condiţionată de atribuirea altui spaţiu în urma unui nou litigiu - CA.
Iaşi, decizia civilă nr. 1126/1999, în Jurisprudenţa 1999, nr. 180, p. 224; s-a
decis, de asemenea, că în cazul în care condamnarea la daune cominatorii şi-
a atins scopul, debitorul este în drept să ceară, pe calea contestaţiei Ia
executarea hotărârii cominatorii, să se constate că creditorul nu a suferit nici
un prejudiciu real - Trib. jud. Arad, decizia civilă nr. 310/1968, în R.R.D. nr.
9/1968, p. 183. în cazul unei hotărâri de partaj, orice altă problemă decât
proprietatea, de ex. identitatea bunului ce se urmăreşte sau realitatea
deţinerii lui de către un copărtaş, se poate rezolva pe calea contestaţiei -
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1805/1980, în CD. 1980, p. 176.
' în acest sens, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 70/1958, în J.N. nr.
4/1958, p. 740.
2 A se vedea C.S.J., decizia civilă nr. 1211/1948, în J.N. nr. 1-2/1949, p.
202; pentru admiterea contestaţiei pe motiv că hotărârea arbitrală nu era
învestită, vezi Trib. Constanţa, secţia maritimă, sentinţa civilă nr.
138/MF/1998, în M. Voicu, M. Veriotti, op. cit., p. 148. în sensul că nulitatea
învestirii nu se poate obţine decât prin folosirea legală a căilor de atac, iar nu
pe cale contestaţiei la executare, vezi CA. Braşov, decizia nr. 501/Ap/1999, în
Culegere 1999, p. 132, nr. 21. Dacă sub imperiul vechii reglementări soluţia
era discutabilă, în prezent,
Contestaţia Ia executare 553

Dacă această soluţie este fermă în cazul hotărârilor care emană de la
organele cu activitate jurisdicţională şi deci în faţa cărora au avut loc
dezbateri contradictorii, ea trebuie nuanţată în cazul altor titluri executorii. S-
a decis astfel că, în cazul titlurilor care nu provin de la organe de jurisdicţie,
debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond
referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei . In literatură s-a
subliniat însă, pe bună dreptate, că această posibilitate există numai în
măsura în care legea nu deschide celui interesat o cale specială, cum ar fi, de
exemplu, acţiunea în anulare împotriva actului autentificat de notarul public
şi care în condiţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, constituie titlu executoriu.
Această soluţie a doctrinei şi practicii judiciare a fost consacrată printr-o
dispoziţie expresă, în art. 399 alin. (3) C. proc. civ., după recenta modificare a
codului prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/20003. într-adevăr, potrivit acestei
dispoziţii legale: „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui
titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca
în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executori, dacă
legea nu prevede, în acest scop, o altă cale de atac4.
Formula „instanţă judecătorească” folosită de art. 399 alin. (3) ar
putea duce la concluzia că textul nu are în vedere şi hotărârile altor organe
de jurisdicţie, dar fundamentul soluţiei legislative ne obligă să apreciem că
prin „instanţa judecătorească” în acest caz trebuie să înţelegem nu numai
instanţele prevăzute de Legea nr. 304/2004, ci orice organ cu activitate
jurisdicţională, care pronunţă hotărâri în urma unor dezbateri contradictorii.
Mai potrivit ar fi fost să se folosească noţiunea de instanţă.
§2. Natura juridică a contestaţiei la executare
Pornind de la textul art. 399 C. proc. civ., potrivit căruia „împotriva
executării silite şi împotriva oricărui act de executare se poate face
contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare” se pare, la
prima vedere, că ar fi vorba despre o cale generală de atac împotriva actelor
de executare silită, care poate fi folosită pentru valorificarea oricărei
nemulţumiri vizând executarea silită şi de către orice parte interesată.
faţă de dispoziţiile art. 373' alin. (1), o atare soluţie nu mai era de
acceptat, nelegalitatea învestirii putând fi invocată pe cale contestaţiei la
executare - vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr.
4/2001, p. 6 (nota 7) şi p. 14 (nota 16). Problema a fost rezolvată categoric
prin introducerea alin. (21).
1 Trib. jud. Bacău, decizia civilă nr. 921/1973, în R.R.D. nr. 4/1974, p.
173.
/. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic şi practic de
procedură a executării silite, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 422-423.
O soluţie asemănătoare cuprinde şi art. 169 alin (2) C. proc. fisc, în
materia executării creanţelor fiscale.
4 Totuşi, în procedura somaţiei de plată, reglementată prin Ordonanţa
nr. 5/2001, prin contestaţia la executare debitorul poate invoca apărări de
fond împotriva titlului executoriu, cu excepţia cazului în care a atacat
ordonanţa de admitere a cererii creditorului cu acţiunea în anulare prevăzută
la art. 8 [art. 10 alin. (2)].
554
Executarea silită
Caracterizarea contestaţiei ca o cale de atac este întemeiată, dacă
este vorba despre contestaţia uneia din părţi. Debitorul se poate plânge de
luarea unor măsuri asigurătorii, de nerespectarea unor anumite termene
prohibitive, de urmărirea unor bunuri exceptate de la urmărire, iar creditorul
se poate plânge că organul de executare nu a extins urmărirea asupra unor
bunuri ale debitorului mai uşor valorifîcabile decât cele urmărite etc.
Când însă contestaţia este introdusă de o terţă persoană, care
pretinde scoaterea de sub urmărire a bunurilor sale, urmărite greşit, ca fiind
ale debitorului, ne aflăm în faţa unei adevărate acţiuni de scoatere de sub
urmărire, o acţiune de „escindare”, care nu are caracterul unei simple
plângeri. Terţul cere să se constate că bunul este al său, că deci urmărirea
este greşit îndreptată sau, dacă bunul nu se află în posesia sa, terţul îl
revendică cu ocazia executării silite de la cel care a ajuns pe nedrept în
posesia bunului. Terţul proprietar al bunului urmărit angajează astfel un
adevărat litigiu petitoriu cu privire la proprietatea bunului, în cadrul căruia se
pune în discuţie şi trebuie să facă dovada dreptului de proprietate1.
Deşi alin. (1) al art. 402 C. proc. civ., prin trimiterea pe care o face la
procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod
corespunzător, realizează o largă asimilare a contestaţiei la executare cu
acţiunea, în practica noastră judiciară, această problemă nu a primit însă
soluţie unitară, cu toate că, judecând după evoluţia practicii instanţei
supreme, caracterul de acţiune al contestaţiei terţului apare din ce în ce mai
evident. Problema naturii juridice a contestaţiei s-a pus îndeosebi în legătură
cu admisibilitatea acţiunii în constatare. Dacă contestaţia la executare este
socotită cale de atac, atunci poate fi admisă acţiunea în constatare, în lipsa
unei acţiuni în realizare . Dacă însă contestaţia este privită ca o acţiune în
revendicare, adică în realizarea dreptului însuşi, partea îndreptăţită a folosi
contestaţia nu mai are acces la acţiunea în constatare. De mulţi ani aceasta
este interpretarea instanţei supreme3.
§3. Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare
Sub raportul competenţei pentru soluţionarea contestaţiei la executare
sunt necesare anumite distincţii după obiectul contestaţiei, după caracterul
titlurilor executorii şi, după cum, în cazul hotărârilor judecătoreşti, ele au fost
pronunţate în ţară sau în străinătate.
A. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în ţară
Reglementarea de bază privind competenţa instanţelor de a soluţiona
contestaţiile la executare, atât competenţa materială, cât şi cea teritorială,
este cuprinsă în alin. (1) şi (2) al art. 400 C. proc. civ., în care se prevede că:
„(1) Contestaţia se introduce la
în sensul că în toate cazurile contestaţia ar trebui calificată drept cale
de atac, vezi /. Deleanu, voi. II, p. 309.
2 Vezi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 867/1953, în CD.
1952-1954, voi. I, p. 314.
3 Vezi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 480/1959, în L.P. nr.
2/1960, p. 100.

instanţa de executare1. (2) Contestaţia privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a
pronunţat hotărârea ce se execută . Dacă o asemenea contestaţie vizează un
titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare”.
Toate incidentele sau contestaţiile ce s-ar ridica asupra urmăririi
însăşi, precum şi contestaţia împotriva refuzului organului de executare de a
îndeplini un act de executare, se vor îndrepta la instanţa care execută
hotărârea.
Contestaţia la titlu se îndreaptă, aşadar, la instanţa care l-a emis”,
deci practic este posibil ca o asemenea contestaţie să fie rezolvată de
judecătorie, tribunal, curte de apel sau înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar
contestaţiile la executarea propriu-zisă, la instanţa în circumscripţia căreia se
execută titlul executoriu4.
într-adevăr, contestaţia la titlu purtând asupra înţelesului, întinderii şi
aplicării dispozitivului, cea mai în măsură să dea această lămurire este
desigur instanţa care a pronunţat hotărârea. Dacă din motive de
operativitate, învestirea cu formulă executorie a fost dată pentru toate
hotărârile - atât cele rămase definitive în primă instanţă, cât şi cele rămase
definitive în instanţa de apel ori irevocabile în instanţa de recurs - în
competenţa primei instanţe, reglementarea nu poate schimba cu nimic
împrejurarea că atunci când hotărârea definitivă a fost dată de instanţa de
apel şi hotărârea irevocabilă de instanţa de recurs, acestea din urmă sunt
competente a soluţiona contestaţia la titlu, în sensul legii, şi nu ar fi cu
putinţă ca instanţa inferioară să fie chemată să lămurească hotărârea de
fond definitivă sau irevocabilă a instanţei superioare.
Cât priveşte măsurile de executare, instanţa în circumscripţia căreia se
face executarea, de cele mai multe ori de către organul de executare din
circumscripţia sa, este cea mai în măsură pentru a rezolva asemenea cereri .
Faţă de această dispoziţie specială în cazul contestaţiei la executare
nu funcţionează criteriul valorii pentru stabilirea competenţei materiale -
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3571/2000, în P.R. nr. 3/2001, p. 22, nr. 91.
Contestaţia la titlu privind dispoziţiile civile cuprinse într-o hotărâre
penală se rezolvă de instanţa penală, care a pronunţat hotărârea ce se
execută (art. 463 C. proc. pen.).
3 Vezi C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
684/2000, în B.J. 2000,
p. 888, nr. 74; CA. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 162/1999, în
Culegere 1999,
p. 246, nr. 47 şi CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2495/2000,
în Culegere 2000,
p. 346, nr. 74.
4 în practică s-a decis că dispoziţiile art. 399-400 C. proc. civ., deci
inclusiv cele privind
competenţa, se aplică numai atunci când executarea se face prin
executorii judecătoreşti, nu şi
atunci când este vorba de executarea unei hotărâri judecătoreşti de
punere în posesie în ma
teria Legii nr. 18/1991, deoarece competenţa de punere în posesie
revine comisiei locale de
aplicare a legii - CA. Ploieşti, secţia comercială şi de contencios
5 Contestaţiile la executare în care se discută opozabilitatea titlului
pus în executare sunt
de competenţa instanţei de executare, nepurtând asupra înţelesului,
întinderii şi aplicării
dispozitivului (vezi Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 962/1953, în
CD. 1952-1954,
voi. I, p. 391), ca şi în cazul contestării măsurilor de executare (Trib. reg.
Ploieşti, decizia
civilă nr. 462/1959, în L.P. nr. 2/1960, p. 112).

Sub aspectul competenţei teritoriale se pune problema de a şti care
dintre judecătorii va fi competentă să soluţioneze contestaţia la executare. în
conformitate cu art. 373 C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria
în circumscripţia căreia se face executarea (în afara cazurilor în care legea ar
dispune altfel). Iar potrivit art. 373 alin. (1), hotărârile judecătoreşti şi
celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din
circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori în
cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc, din circumscripţia
judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmă-ribile se află în
circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre
executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.
De multe ori, aceeaşi judecătorie are competenţa pentru ambele
contestaţii, propriu-zisă şi la titlu. De obicei debitorul pârât în procesul de
fond are bunurile sale la domiciliul său, primeşte venitul din muncă în
localitatea unde domiciliază, ori are anumite bunuri în circumscripţia
teritorială a judecătoriei de la domiciliu. Sunt însă şi cazuri când executarea
trebuie să se facă prin comisie rogatorie, în circumscripţia unei alte instanţe.
De pildă, hotărârea pronunţată la instanţa domiciliului debitorului trebuie să
se execute la locul unde se află imobilul acestuia. în acest caz executarea
efectuându-se prin executorul unei alte instanţe decât aceea de la care
emană titlul executoriu, contestaţia la executare propriu-zisă trebuie
adresată instanţei în circumscripţia căreia se săvârşeşte executarea, iar
contestaţia la titlu, instanţei de la care emană hotărârea. Pe de altă parte,
există şi popriri, a căror înfiinţare se dispune de instanţa de fond având şi un
regim special în privinţa contestaţiei la executare. Astfel, în poprirea pe
salariu, pentru pensii de întreţinere, reglementată de art. 453 alin. (2) C.
proc. civ., orice contestaţie, indiferent dacă ea poartă asupra titlului sau
asupra măsurilor de executare, trebuie adresată instanţei de fond, care a
dispus, din oficiu, înfiinţarea popririi, adică numai instanţei care a judecat
fondul procesului şi a stabilit pensia de întreţinere1.
B. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în străinătate
Am arătat anterior că se pot pune în executare pe teritoriul ţării
noastre şi hotărâri pronunţate în alte ţări, după cum s-a încuviinţat, în
prealabil, de către un tribunal român, executarea lor printr-o hotărâre de
exequatur. Competenţa de a soluţiona contestaţia la executare propriu-zisă
aparţine tot judecătoriei, ca instanţă de executare. Dar, în situaţia în care
este vorba de înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului
1 Amintim că art. 453 alin. (2) se referă nu numai la sumele datorate
cu titlu de obligaţie de întreţinere, ci şi la sumele datorate cu titlu de alocaţie
pentru copii sau la sume datorate cu titlu de despăgubiri, pentru repararea
pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, iar executarea se face asupra salariului sau a altor venituri
periodice cunoscute, realizate de debitor. Dacă poprirea este înfiinţată
asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor - de
15 zile - începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din veniturile
debitorului, de către terţul poprit, potrivit art. 401 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
557
unei hotărâri străine, interpretarea acesteia, în lipsa unei prevederi
contrare într-un acord cu ţara de origine, poate fi făcută numai de instanţa
străină care a pronunţat-o. Instanţa de exequatur română este competentă
să lămurească numai propria hotărâre prin care a soluţionat cererea de
încuviinţare a executării hotărârii străine. C. Titluri executorii altele decât
hotărârile judecătoreşti Problema competenţei de judecare a contestaţiei se
ridică şi în legătură cu asemenea titluri şi este necesar să se facă mai multe
distincţii.
Când titlurile emană tot de la organele jurisdicţionale, trebuie să se
aplice, în general aceleaşi principii ca pentru hotărârile judecătoreşti.
Interpretarea şi lămurirea dispozitivului trebuie lăsată pe seama organului
jurisdicţional de la care emană hotărârea, în forma admisă de legea specială,
care îi reglementează activitatea, sau în aplicarea, prin analogie, a normei
generale din art. 400 alin. (2) C. proc. civ. Contestaţiile la executarea propriu-
zisă se vor adresa însă numai instanţei de executare.
în cazul tuturor celorlalte titluri care nu emană de la organe
jurisdicţionale, contestaţia la executare se va introduce întotdeauna la
instanţa de executare, iar dacă s-ar ivi dificultăţi cu privire la înţelesul titlului,
nimic nu se opune ca, presupunând că instanţa nu le poate înlătura, să se
ceară lămuriri organului de la care emană titlul1.
§4. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare
Reglementarea generală a termenului înăuntrul căruia poate fi introdusă
contestaţia la executare o găsim în art. 401 C. proc. civ., care prevede: „(1)
Contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când:
a. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-1
contestă sau de
refuzul de a îndeplini un act de executare;
b. cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea
privind înfiinţarea
popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice,
termenul de
contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei
reţineri din
aceste venituri de către terţul poprit;
c. debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori de
la data când a
luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit
somaţia sau
executarea se face fără somaţie;
(l1) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită.2
(2) Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de
proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, poate fi introdusă în
termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a
bunului.
1 A se vedea /. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, op. cit., p.
435 şi urm.
2 Text introdus prin Legea nr. 219/2005.

(3) Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut de alin. (2) nu-i
împiedică pe cel de al treilea să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri
separate, în condiţiile legii1”.
Textul pe care l-am reprodus, după ce fixează un termen unic pentru
toate contes-taţiile la executare , acoperă, prin dispoziţiile sale, toate
ipotezele în care executarea silită poate forma obiectul unei contestaţii, fie la
iniţiativa oricăreia dintre părţi - creditorul urmăritor sau debitorul urmărit -,
fie la iniţiativa unui terţ, în toate cazurile, persoane vătămate prin însăşi
executarea pornită sau printr-un act de executare.
Astfel, art. 401 alin. (1) lit. a) are în vedere o contestaţie pe care ar
putea-o introduce fie creditorul urmăritor, fie debitorul urmărit, când sunt
prejudiciaţi, printr-un act săvârşit în cursul executării, de către executorul
judecătoresc sau prin refuzul nejustificat al acestuia de a săvârşi un act de
executare3. Din moment ce partea interesată a luat cunoştinţă despre actul
de executare prejudiciabil sau refuzul executorului judecătoresc de a săvârşi
actul, potrivit legii, poate sesiza instanţa de executare cu contestaţia sa.
în materia popririi, textul art. 401 alin. (1) lit. b) stabileşte ca moment
incipient al curgerii termenului de 15 zile, pentru a contesta înfiinţarea
popririi executorii, data primirii, după caz, a comunicării ori înştiinţării despre
înfiinţarea popririi. Când este vorba însă despre poprirea asupra unor venituri
periodice - în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. - termenul de
contestaţie pentru debitor începe să curgă cel mai târziu de la data efectuării
primei reţineri, din acele venituri, de către terţul poprit.
Pentru ipoteza în care debitorul contestă executarea silită însăşi,
termenul se socoteşte de la data când a luat cunoştinţă de primul act de
executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face fără
somaţie. în sfârşit, contestaţia la titlu se poate introduce oricând, atâta
vreme cât nu a intervenit prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea
silită. Altfel spus, atâta vreme cât titlul nu şi-a pierdut puterea executorie.
Pentru terţul care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt
drept real asupra bunului urmărit, termenul de 15 zile curge de la data
efectuării vânzării ori de la data predării silite a bunului. Sunt avute în vedere
urmărirea silită mobiliară, cea imobiliară sau predarea silită a bunurilor
mobile ori imobile. Am menţionat mai sus, dispoziţia specială a art. 401 alin.
final C. proc. civ. care stabileşte că neintroducerea
1 în acelaşi sens art. 170 alin (3) C. proc. fisc.
2 Tot un termen de 15 zile pentru introducerea contestaţiei la
executare este prevăzut şi
art. 170 C. proc. fisc; cu privire la data de la care se calculează acest
termen, vezi şi art. 170
alin. (1) lit. a), b) şi c) alin. (2).
3 Legea nr. 188/2000, prevede în art. 53 alin. (2) că în cazul
refuzului nejustificat de înde
plinire a unui act partea interesată poate introduce plângere în termen
de 5 zile de la data când
a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială
îşi are sediul biroul
executorul judecătoresc. Acest text nu vizează însă actele de executare,
în legătură cu care se
exercită contestaţia la executare, ci refuzul executorului de a îndeplini
alte diverse acte date de
lege în competenţa lui - vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit.,
în Dreptul
nr. 4/2001, p. 16, nota 21.
559
contestaţiei în termenul prevăzut de alin. (2) nu-i împiedică pe terţ să-şi
realizeze dreptul pe calea unei acţiuni separate.
în alte texte din cod sunt prevăzute unele termene speciale pentru
exercitarea contestaţiei. Astfel, art. 492 stabileşte că dobânditorul imobilului
ipotecat, care nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară se poate
opune la scoaterea la vânzare a imobilului, cerând instanţei de executare
urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflată în posesia
debitorului principal, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii
biroului de carte funciară prin care s-a dispus notarea în cartea funciară a
somaţiei de începere a urmăririi silite imobiliare. Un termen de 3 zile este
prevăzut de art. 570 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere pe cel
nemulţumit de modul în care executorul judecătoresc a procedat la
eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare. Termenul curge de
la întocmirea procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea sumei.
în cadrul expunerii asupra termenului pentru introducerea contestaţiei
la executare, trebuie subliniat că art. 103 C. proc. civ. fiind de generală
aplicaţie în materie de termene, instanţa supremă a stabilit că el se aplică şi
în cazul contestaţiei la executare, astfel că atunci când executarea silită s-a
efectuat fără respectarea prevederilor legale, cei vătămaţi - debitorul urmărit
sau terţul fiind în imposibilitate de a lua cunoştinţă de executare şi de face
contestaţia în termenele prevăzute de lege -, ei vor avea dreptul să se
prevaleze de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. şi să introducă contestaţia în
termen de 15 zile, de la data când au fost în măsură să ia cunoştinţă de
executare1. Contestatorul trebuie să dovedească imposibilitatea de a
introduce contestaţia în termen „din motive mai presus de voinţa sa”, în
sensul că nu este suficient ca neregularitatea procedurală să afecteze numai
unul dintre actele procedurale, în cazul în care contestatorul ar fi putut lua
cunoştinţă despre executare din alte acte, anterioare sau subsecvente. Viciul
producerii trebuie să fie atât de grav, încât contestatorul să fi fost într-adevăr
împiedicat de a cunoaşte executarea, care este în curs asupra bunurilor
sale2.
Bineînţeles că terţul vătămat poate folosi, potrivit art. 401 alin. (3),
acţiunea de revendicare, dacă pierde termenul de contestaţie, acţiune care
nu este legată de termenul scurt al contestaţiei, ea fiind, în principiu,
imprescriptibilă. Terţul se bucură de o ocrotire mai mare, debitorul neputând
folosi decât contestaţia la executare. Dar şi pentru terţ contestaţia este mai
avantajoasă decât acţiunea în revendicare, deoarece în materie mobiliară,
datorită prevederilor din art. 1909 C. civ., revendicarea din mâna terţului
dobânditor este extrem de grea. Chiar şi în materie imobiliară, revendicarea
este mai anevoioasă, în primul rând fiind supusă unei taxe de timbru la
întreaga valoare a imobilului, spre deosebire de contestaţie unde taxa are un
plafon maxim,
Fiind un incident, competenţa de a se pronunţa asupra cererii de
repunere în termen aparţine instanţei de executare - V.M. Ciobanu, G. Boroi,
M. Nicolae, op. cit., în Dreptul nr. 4/2001, p. 17.
2 A se vedea Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 363/1962, în CD.
1962, p. 345.
560
Executarea silită
iar, în al doilea rând, din cauza procedurii mai greoaie a acţiunii în
revendicare, faţă de contestaţia la executare.
§5. Procedura de judecată a contestaţiei la executare
Fiind reglementată de art. 402-404 C. proc. civ., ceea ce trebuie
subliniat în primul rând este că orice contestaţie la executare se judecă cu
procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, procedură care se
aplică în mod corespunzător.
Textul art. 402 alin. (1) prevede că părţile vor fi citate în termen scurt,
iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.
Făcând trimitere la procedura de judecată, în primă instanţă, îşi vor
găsi aplicarea dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., care reglementează cuprinsul
şi modul de prezentare a cererii de chemare în judecată, contestatorul fiind
obligat să depună odată cu cererea şi înscrisurile doveditoare de care
înţelege să se servească. în literatură s-a arătat, pe bună dreptate, că,
contestaţia va trebui să cuprindă elementele întâlnite în orice cerere de
chemare în judecată, respectiv numele şi domiciliul părţilor (denumirea ori
sediul lor), obiectul, motivarea în fapt şi în drept, arătarea dovezilor pe care
se sprijină, semnătura1.
Taxa de timbru pentru contestaţie se calculează la valoarea bunurilor
a căror urmărire se constată, sau la valoarea debitului urmărit, când acest
debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa însă nu poate
depăşi suma prevăzută de lege, indiferent de valoarea contestată, iar în caz
de admitere a contestaţiei, taxa se restituie de către organele financiare, la
cererea părţii interesate (în termen de un an de la naşterea dreptului de a
solicita restituirea), integral sau proporţional (după cum s-a admis în
întregime sau numai în parte), în temeiul hotărârii de admitere, rămasă
irevocabilă2.
Spre deosebire însă de acţiunile obişnuite, contestaţia de judecă, după
cum am arătat, de urgenţă, fixându-se în acest scop un termen scurt şi
acordându-se contestaţiilor precăderea necesară asupra celorlalte pricini,
pentru ca ele să poată fi examinate la începutul şedinţei de judecată3.
în al doilea rând, trebuie subliniat că, în temeiul contestaţiei la
executare, instanţa poate, până la soluţionare, să suspende executarea, dacă
se depune o cauţiunea fixată
1 D. Rizeanu, op. cit., în L.P. nr. 3/1960, p. 13. Potrivit art. 84 C.
proc. civ., instanţa este
obligată să dea calificarea exactă cererii, chiar dacă poartă o denumire
greşită - Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr. 363/1962, în CD. 7962, p. 345; M. Niculescu,
notă la decizia civilă
nr. 204/1970 a Jud. Cluj, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 133; T. Bistriceanu, op.
cit., în R.R.D.
nr. 5/1973, p. 117.
2 Vezi art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 146/1997. Taxa ce
urmează a fi restituită nu
poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a
fi obligat intimatul -
Trib. jud. Tulcea, decizia civilă nr. 278/1979, în R.R.D. nr. 2/1980, p. 59.
3 Instanţa supremă a statuat că o cerere de intervenţie accesorie
poate fi făcută şi în cadrul
contestaţiei la executare (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
647/1969, în R.R.D.
nr. 9/1969, p. 172).
561
de instanţă, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel (art. 403 C.
proc. civ.). De acest aspect, ne-am ocupat însă şi nu mai revenim.
La judecata contestaţiei trebuie să participe, în primul rând părţile
direct interesate: creditorul şi debitorul, şi celelalte părţi, după caz, terţul
poprit care pretinde că i s-a urmărit pe nedrept un bun al său şi care, de
obicei, a şi introdus contestaţia1. întâmpinarea este obligatorie.
La judecarea contestaţiei la executare, aşa cum rezultă din art. 402 C.
proc. civ., este admisibilă administrarea tuturor probelor ce se pot folosi şi la
judecarea oricărei acţiuni în justiţie, cu condiţia să fi fost propuse, după caz,
potrivit dispoziţiilor art. 112 şi art. 115 C. proc. civ. S-a ridicat în practica
instanţelor întrebarea de a şti dacă, în principiu, pot fi administrate probe noi,
peste cele ale dosarului de fond, în cadrul unei contestaţii pentru lămurirea
titlului, când de pildă, este necesară identificarea bunurilor prevăzute în
dispozitivul neclar al unei hotărâri definitive. Instanţa supremă a decis că
dacă, în principiu, pe cale de contestaţie la executare, nu se pot repune în
discuţie şi administra probe, pentru a se combate situaţia de fapt, soluţionată
cu ocazia procesului de fond, totuşi, când probele sunt necesare pentru
lămurirea dispozitivului neclar, ele trebuie să fie administrate de instanţă
dacă, fără aceste probe, ea nu ar putea soluţiona în mod corespunzător
contestaţia2.
O problemă care este deosebit de importantă, prin frecvenţa cu care
se pune în faţa instanţelor, este aceea a proprietăţii bunurilor urmărite. într-
adevăr, cele mai numeroase contestaţii sunt bazate pe urmărirea unor bunuri
ce se pretind a aparţine contestatorului, şi nu debitorului urmărit. Terţul, în
contestaţia ce o face - care, după cum am mai arătat, are caracterul unei
acţiuni în „escindere” - trebuie să dovedească proprietatea sa asupra
bunurilor a căror scoatere de sub urmărire o cere, dovadă pe care trebuie să
o facă în condiţiile stabilite de lege. Dovada proprietăţii imobiliare se poate
face, în principiu, numai prin înscrisuri, întocmite potrivit prevederilor legale
ca: acte de vânzare-cumpărare, acte de donaţie, testamente, hotărâri
judecătoreşti, extrase de carte funciară etc. Pentru bunurile mobile dovada
proprietăţii se face în general prin posesiunea lor (art. 1909 C. civ.), care,
fiind o chestiune de fapt, poate fi dovedită şi cu martori, urmând ca instanţa
să aprecieze sinceritatea şi veracitatea depoziţiilor de martori. Astfel, dacă se
costată că bunul urmărit se află la data sechestrării sale în posesiunea
terţului contestator, aceasta constituie o prezumţie în favoarea sa, în sensul
că este şi proprietarul bunului, prezumţie care poate însă să fie răsturnată
5/1983, p. 73. în sistemul Codului de procedură fiscală, art. 171 alin. (1)
prevede că la judecarea contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare
în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării
prin poprire, îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit. Chiar dacă nu se
prevede expres în Codul de procedură civilă şi în dreptul comun instanţa are
această posibilitate, iar uneori este chiar obligatoriu (dacă de ex. se atacă
refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare).
2 A se vedea Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1797/1960, în CD.
1960, p. 406.
37.
562
Executarea silită
prin proba contrară, făcută de intimat. Acest principiu, admis în general,
în practica noastră judiciară1, a fost consacrat de instanţa supremă printr-o
decizie referitoare la condiţiile în care terţul contestator poate dovedi cu
martori că bunul mobil supus executării silite este proprietatea sa .
Precizările sunt de actualitate şi în prezent.
Pentru a lămuri principalele chestiuni legate de această problemă,
instanţa supremă a mai precizat, în aceeaşi decizie, că terţul contestator
poate dovedi cu martori posesiunea sa exclusivă asupra bunului mobil,
indiferent de valoarea lui, şi poate să dovedească, tot astfel, cu martori şi
posesiunea sa, în comun, cu debitorul urmărit sau cu o altă persoană, asupra
bunului a cărei urmărire o contestă. Această din urmă precizare este deosebit
de importantă, lămurind situaţia frecventă a posesiunii echivoce, când terţul
locuieşte în acelaşi apartament cu debitorul urmărit şi bunurile sale sunt
supuse urmăririi, socotindu-se că sunt ale debitorului. Dacă însă bunul se află
în posesiunea exclusivă a debitorului urmărit, terţul - precizează decizia -
trebuie să-şi dovedească dreptul său de proprietate, după normele generale
aplicabile în materia probelor potrivit cărora proba cu martori nu este, în
principiu, admisibilă pentru acte juridice a căror valoare trece de 250 lei (art.
1191 C. civ.). Astfel creditorul fiind terţ în raport cu debitorul şi contestatorul,
acesta din urmă va trebui să dovedească cu înscris, având dată certă, că este
proprietarul bunului aflat la debitor, încă înainte de sechestrarea acelui bun.
Dar simpla dovadă a acelei proprietăţi nu este suficientă deoarece este
posibil ca ulterior debitorul să fi dobândit bunul de la contestator. Pentru
acest motiv se cere ca, pe lângă dovada proprietăţii sale asupra bunului,
contestatorul să facă proba că debitorul, la care se află bunul, are faţă de el o
obligaţie de restituire (împrumut, comodat etc.) dovedită cu înscris, cu dată
certă, anterioară sechestrării acelui bun. în cazul în care terţul contestator
pretinde că nu are posesiunea bunului, ca urmare a pierderii lui sau pentru i-
a fost furat, el trebuie să dovedească că a posedat acel bun, precum şi faptul
pierderii sau furtului, situaţii de fapt ce se pot dovedi prin mijloace de probă,
deci şi prin martori.
Decizia de îndrumare nu precizează însă dacă şi în cazul contestaţiei
îşi găsesc aplicarea excepţiile de la regula art. 1191, prevăzute de Codul civil,
când anumite situaţii speciale, chiar dacă valoarea actului juridic depăşeşte
250 lei, proba cu martori este totuşi admisibilă, şi anume când exisă un
început de probă scrisă (art. 1197 C. civ.) sau în situaţiile prevăzut de art.
1198 C. civ., când preconstituirea înscrisului nu a fost posibilă datorită unor
impedimente materiale sau morale, ori înscrisul preconstituit s-a pierdut ori a
fost furat. Problema este importantă mai ales sub aspectul imposibilităţii de
preconstituire a probei scrise între rude apropiate, când în practica noastră
judiciară s-a socotit, întotdeauna, că este greu să se pretindă un
' A se vedea Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 610/1960, în CD.
1960, p. 370.
2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 14/1962, în
îndreptar inter-disciplinar, p. 419-421; vezi şi Trib. Suprem, colegiul civil,
decizia nr. 765/1963, în J.N. p. 162.

înscris doveditor dacă relaţiile de rudenie sunt normale1. Dat fiind că în
alin. (3) din dispozitivul deciziei de îndrumare se precizează că, atunci când
contestatorul nu are posesiunea bunului, ci acestea se află în posesia
exclusivă a celui urmărit, el trebuie să-şi dovedească dreptul său de
proprietate, potrivit normelor generale aplicabile în materia probelor, credem
că, prin aceasta, urmează să se înţeleagă că, împreună cu regula generală
din art. 1191 C. civ., trebuie să-şi găsească aplicarea şi dispoziţiile de
excepţie sus-amintite, bineînţeles cu respectarea strictă a condiţiilor
prevăzute de lege pentru aplicarea lor.
în sfârşit, să precizăm că potrivit art. 4001 C. proc. civ. în cadrul
judecării contestaţiei la executare, instanţa poate hotărî, la cererea părţii
interesate, asupra împărţirii bunurilor proprietate comună, pentru a nu se
urmări şi partea se ce cuvine proprietarului care nu este debitor. O dispoziţie
asemănătoare găsim şi în art. 171 alin. (2) C. proc. fiscală.
în privinţa căilor de atac, art. 402 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte ca
regulă generală, că hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la
executare se dă fără drept de apel, ea fiind supusă numai recursului. Prin
derogare de la această regulă, textul suscitat prevede două excepţii şi
anume: o primă excepţie se referă la hotărârile prin care instanţa de
contestaţie se pronunţă asupra împărţirii bunurilor proprietate
1 2
comună (art. 400 C. proc. civ.) şi care este supusă atât apelului cât şi
recursului, iar a doua excepţie vizează hotărârile date în contestaţiile
introduse de terţii care pretind că au asupra bunului urmărit un drept de
proprietate sau un alt drept real [art. 401 alin. (2)], stabilindu-se astfel o
identitate de tratament juridic între aceste din urmă contestaţii şi acţiunile
principale, prin care se valorifică aceste drepturi.
Când însă este vorba despre hotărârea prin care s-a soluţionat
contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, ea
este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută [art. 402 alin.
(3)].
Avantajele noii reglementări, prin înlăturarea căii de atac a apelului,
asigură o accelerare a executării silite, în faza finală, care interesează
realizarea drepturilor recunoscute părţilor prin titlu executoriu.
Trebuie însă să subliniem că hotărârile asupra contestaţiilor la
executare pot fi atacate şi pe căile extraordinare de atac de retractare
prevăzute de lege şi anume:
' A se vedea în acest sens, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
1123/1958, în CD. 1958, p. 263 şi Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
861/1976, în CD. 1976, p. 236 şi decizia nr. 196/1984, în CD. 1984, p. 133;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1030/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 93.
2 Soluţia art. 402 alin. (2) pentru această ipoteză nu mai este
concordantă cu prevederile art. 282' alin. (1), în redactarea dată prin Legea
nr. 195/2004, care stabilesc că nu sunt supuse apelului hotărârile pronunţate
în litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv. Cum
textul reprezintă o normă specială, ce nu fost modificată expres socotim că-şi
găseşte aplicare în continuare.
Obiectul executării silite
565
contestaţia în anulare (în condiţiile art. 371-321 C. proc. civ.) şi cererea

de revizuire (în condiţiile art. 322-328 C. proc. civ.).
Cât priveşte efectele hotărârii pronunţate asupra contestaţiei la
executare, trebuie să deosebim după cum contestaţia a fost respinsă sau
admisă. în caz de respingere se reia urmărirea, dacă a fost suspendată, şi o
nouă contestaţie nu este posibil pentru aceleaşi motive. Consacrând expres
principiul sancţionării abuzului de drept procesual, legiuitorul a prevăzut în
art. 404 alin. (2) C. proc. civ. că în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul
poate fi obligat, la cerere, să plătească despăgubiri pentru pagubele cauzate
prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-
credinţă, contestatorul va fi obligat atât la plata de despăgubiri, dacă prin
împiedicarea executării a pricinuit pagube, cât şi la plata unei amenzi de la
500.000 la 7000.000 lei. Atât amenda cât şi despăgubirea pot fi stabilite prin
hotărârea prin care se respinge contestaţia, pentru a se crea astfel titlul
executoriu contra contestatorului de rea-credinţă1.
în situaţia în care contestaţia a fost admisă, efectele diferă după
scopul urmărit. Astfel, după caz, instanţa anulează actul de executare
contestat sau dispune îndreptarea acestuia (de exemplu, scoţându-se de sub
urmărire bunurile exceptate de lege şi care au fost totuşi sechestrate ori
bunurile ce aparţin terţului contestator), dispune anularea ori încetarea
executării însăşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu şi se procedează la
executare, potrivit interpretării date de instanţa care a emis titlul executoriu
sau decide efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
Secţiunea a XIII-a. Obiectul executării silite
§1. Noţiunea de obiect al executării silite
Noţiunea de obiect al executării silite are înţelesuri deosebite după
cum o privim în cadrul executării silite directe (în natură) sau al celei
indirecte (prin echivalent)”.
Executarea silită fiind mijlocul procesual prin care se aduce la
îndeplinire, pe cale de constrângere patrimonială, obligaţia ce-i incumbă
debitorului, în cazurile de executare silită directă (în natură), obiectul
executării silite coincide cu obiectul obligaţiei rezultând din titlul executoriu.
întrucât în asemenea cazuri executarea silită se face tocmai pentru ca,
creditorul să obţină obiectul obligaţiei asumate de debitor (de exemplu,
predarea unui imobil determinat), nici nu s-ar putea ca obiectul executării
silite să nu poarte asupra însuşi obiectului obligaţiei.
A se vedea şi CA. laşi, decizia civilă nr. 44/1999, în Jurisprudenţa
1999, p. 224-225, nr. 180.
* Distincţia între executarea silită directă şi executarea silită indirectă
nu prezintă interes în cazul în care obiectul obligaţiei este de la început o
sumă de bani, fiindcă, într-adevăr, oricare ar fi calea de executare la care s-
ar recurge, până la urmă se ajunge la realizarea acelei sume de bani care
formase de la început obiectul obligaţiei.
Alta este însă situaţia în cadrul executării silite indirecte (prin

echivalent). De data aceasta, creditorul având a-şi realiza o creanţă
bănească, executarea silită are ca obiect bunuri din patrimoniul debitorului
care, fiind indisponibilizate şi apoi valorificate, în condiţiile legii, permit ca,
din sumele astfel obţinute, să fie îndestulată creanţa pusă în executare. în
aceste cazuri, înţelegem, aşadar, prin obiect al executării silite bunurile
urrnăribile ale debitorului care pot fi valorificate pentru acoperirea creanţei
băneşti a creditorului.
Referitor la obiectul executării silite, trebuie să reţinem, în primul rând,
dispoziţiile generale ale cărţii a V-a a codului care fac următoarele precizări
de principiu:
a) cu privire la întinderea executării silite, ea are loc până la realizarea
integrală a dreptului recunoscut prin titlul executoriu, inclusiv achitarea
dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, prin titlul
respectiv pus în executare, precum şi a cheltuielilor de executare (art. 371'
alin. final);
b) într-o formulare atotcuprinzătoare, art. 3712 alin. (1) precizează că
pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de
bani. predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii,
plantaţii ori a altor lucrări sau luarea unei alte măsuri admise de lege, deci
executări directe (în natură) sau executări indirecte (prin echivalent). Dacă
prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără
să fi fost stabilit cuantumul acestora, eie vor fi calculate, potrivit legii, de
organul de executare [art. 3712 alin. (2)]1;
c) codul stabileşte în art. 3713 alin. (1) următoarele două cerinţe
pentru veniturile şi bunurile care ar putea forma obiect de executare silită: 1)
caracteiui lor urmărim! potrivit legii; 2) limitarea urmăririi silite la realizarea
integrală a drepturilor creditorilor;
d) în măsura în care bunurile sunt supuse unui regim special de
circulaţie, ele vor putea fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor
prevăzute de legea specială [art. 3713 alin. (2)];
e) în sfârşit, în aplicarea principiului disponibilităţii, creditorul şi
debitorul pot conveni, în tot cursul executării silite ca aceasta să se facă
numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului. Ei pot, de asemenea,
conveni ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi silite să se facă. în întregime
sau numai în parte, prin bună învoială (art. 371).
în al doilea rând, trebuie reţinut principiul răspunderii debitorului cu
bunurile sale, mobile şi imobile, urrnăribile potrivit legii. Potrivit art. 1718 C.
civ,, oricine este obligat personal să îndeplinească îndatoririle sale cu toate
bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Aceeaşi idee rezultă şi
din art. 3713 alin. (1), text la care ne-am referit mai sus. Pe de altă parte, art.
1718 C. civ. stabileşte că bunurile urrnăribile potrivit legii ale unui debitor
servesc spre asigurare comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între
ei prin analogie (proporţional cu valoarea nominală a creanţelor), afară de
cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă. în alţi termeni,
şi în dreptul procesual civil se dă expresie uneia din funcţiile importante ale
patrimoniului şi anume de a constitui, prin bunurile ce cuprinde, obiect al
dreptului de gaj general şi comun al creditorilor chirografari, garanţie ce se
întinde, în
1 în legătură cu actualizarea creanţei, vezi dispoziţiile art. 3711 alin. (3)
C. proc. civ.
566
Executarea silită
567
principiu, asupra bunurilor urmăribile ale debitorului astfel cum şi câte

sunt la data când creditorul trece la realizarea dreptului său de creanţă,
oricare ar fi fost situaţia averii debitorului atunci când s-a născut acel drept
de creanţă şi orice schimbări, fluctuaţii, s-ar fi produs în această avere a
debitorului între timp1.
Pentru a face însă ca neglijenţa sau reaua-credinţă a debitorului,
manifestată în gestiunea patrimoniului său, să nu prejudicieze pe creditori,
legea civilă a creat acţiunea indirectă sau oblică (art. 974 C. civ.) precum şi
acţiunea revocatorie sau pauliană (art. 975 C. civ.)2, iar legea procedurală a
creat instituţia măsurilor asigurătorii, care lovesc de indisponibilitate fie
bunul litigios asupra căruia va purta executarea silită, fie bunurile debitorului
ce vor fi valorificate silit pentru îndestularea creanţei puse în executare.
în al treilea rând, semnalăm cerinţa ca bunurile urmăribile să aparţină
debitorului. Executarea silită nu poate purta, în principiu, decât asupra
bunurilor existând în patrimoniul debitorului urmărit şi care aparţin acestuia3,
iar nu şi bunurile privitor la care el are o simplă detenţie (cu titlu precar),
deoarece aceasta ar echivala cu urmărirea bunurilor altuia şi ar atrage
anularea executării silite.
în sfârşit, pentru a încheia aceste consideraţii generale socotim
necesar să subliniem încă o dată că în cazul executării indirecte regula o
constituie sesizabilitatea bunurilor, iar excepţia insesizabilitatea lor. De aceea
în cele ce urmează ne vom ocupa de bunurile debitorilor persoane fizice care
nu pot forma obiect al executării silite4.
§2. Bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice
A. Bunuri exceptate de Ia urmărirea silită ca inalienabile
Consecinţa necesară a inalienabilităţii unor bunuri este caracterul lor
neurmăribil. întrucât problema de a se şti ce anume bunuri sunt inalienabile
(şi, deci, scoase din circuitul civil) este o problemă ce ţine, în primul rând, de
dreptul material, la dispoziţiile acestuia va trebui să ne referim, pentru a
stabili care sunt bunurile exceptate de la urmărirea silită datorită
inalienabilităţii lor.
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil, voi. I, Bucureşti
1928, p. 850; M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,
1921, Ed. Cartea Româ
nească, nr. 51, p. 36; T. Ionaşcu, Patrimoniul, funcţiile şi caracterele sale
juridice în dreptul
civil, în J.N. nr. 2/1961, p. 310.
2 Aceste două acţiuni sunt calificate de M. Cantacuzino, op. cit., p.
449, 535, ca fiind două
arme de apărare ale creditorilor chirografari, împotriva lipsei de iniţiativă
sau a unei iniţiative
frauduloase a debitorului respectiv, „exerciţii auxiliare ale dreptului de
gaj şi pregătitoare ale
unei urmăriri ulterioare posibile”.
3 Vezi totuşi pentru unele excepţii, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.
cit., p. 286-288; pentru
ipoteza unui imobil ipotecat care poate fi urmărit în mâinile oricui s-ar
afla vezi şi CA. Cluj,
Culegere 2000, p. 417.
4 Pentru unele precizări privind bunurile mobile şi imobile
urmăribile, ca şi pentru regimul
urmăririi bunurilor, debitori persoane juridice, vezi S. Zilberstein, V.M.
Ciobanu, op. cit.,
p. 306-322 şi /. Băcanu, în aceeaşi lucrare, p. 322-333.
Potrivit dispoziţiilor în vigoare ale Codului civil, categoriile de bunuri

aparţinând persoanelor fizice şi care au fost scoase din circuitul civil sunt
foarte reduse. Pot fi menţionate astfel dreptul de uz şi cel de abitaţie.
Conform art. 571 şi art. 573 C. civ., atât dreptul de uz cât şi cel de abitaţie nu
pot fi cedate (şi, de altfel, în principiu, nici închiriate) şi, de aceea, nu pot fi
nici urmărite. în acelaşi sens, există dispoziţia art. 4 alin. (2) din Legea nr.
319 din 10 iunie 1944, „pentru dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor”, cu privire la dreptul de abitaţie al unui asemenea soţ.
Inalienabilitatea şi, pe cale de consecinţă, insesizabilitatea acestor drepturi
se explică prin caracterul lor nemijlocit legat de persoană, ceea ce face ca ele
să nu poată fi exercitate de alte persoane decât titularul în favoarea căruia
au fost instituite. într-adevăr, justificarea existenţei acestor drepturi este dată
tocmai de satisfacerea unor nevoi proprii ale acestui titular. Trecerea unor
asemenea drepturi la un alt titular le-ar contrazice obiectivul sau finalitatea.
Uneori, inalienabilitatea unor bunuri este prevăzută de lege cu
caracter temporar, astfel încât pe acel interval - şi numai pe acel interval - ea
este însoţită şi de insesizabilitatea bunurilor respective. Este vorba de
locuinţele construite sau cumpărate pe bază de credite ori de locuinţele şi
spaţiile cu altă destinaţie construite din fondurile statului sau ale unităţilor
economice ori bugetare de stat care au fost vândute cu plata în rate
(Decretul lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 85/1992, republicată). Ele nu pot fi
înstrăinate în principiu, decât după plata integrală a preţului, respectiv
rambursarea creditului şi deci pe acest interval nu pot fi supuse nici
executării silite1.
B. Bunurile care deşi alienabile, sunt exceptate de lege de la urmărirea
silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite
De data aceasta insesizabilitatea nu mai este o consecinţă a
inalienabilităţii. Ea este stabilită, adesea, ţinându-se seama de scopul la care
servesc bunurile, scop ce impune ca ele să fie sustrase unei urmăriri silite,
dându-se astfel satisfacţie unor interese care vizează protecţia socială a
debitorului. Caracterul neurmăribil al bunurilor care, potrivit legii civile, pot fi
totuşi înstrăinate, îşi găseşte, în general, temeiul în voinţa legiuitorului2.
1. Bunurile strict necesare traiului debitorului şi al familiei sale precum
şi bunurile cu caracter strict personal. Pentru consideraţii de protecţie
socială, consideraţii care răspund unor interese generale, legiuitorul voieşte
să asigure debitorului urmărit şi familiei sale un minim de bunuri necesare
existenţei.
a. Bunurile prevăzute de art. 406 şi art. 407 C. proc. civ. Cu acest
obiectiv, sunt edictate, în primul rând, privitor la urmărirea silită pornită de
creditori, dispoziţiile art. 406 şi art. 407 C. proc. civ, dispoziţii care disting,
sub raportul caracterului insesizabilităţii, două categorii de bunuri.
1 Vezi pentru amănunte S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p.
290-293.
2 Legea civilă prevede totuşi posibilitatea ca prin voinţa părţii
exprimată în acte cu titlu
gratuit, legate şi donaţii, bunul dăruit debitorului să aibă caracter
insesizabil - vezi pentru
dezvoltări S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 305-306.
568
Executarea silită
Pentru dezvoltări cu privire la aceste drepturi, vezi V. Roş, Dreptul

proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 49-282 sau V.
Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe.
Tratat, Ed. AH Beck, Bucureşti, 2005.
în art. 147 alin (3) C. proc. fisc. se precizează că bunurile debitorului
persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate
de la executarea silită.
' Potrivit art. 150 alin. (2) C. proc. fisc, în căzu! debitorului persoană
fizică nu poate fi supus executării silite nici spaţiul minim locuit de debitor şi
familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Aceste
dispoziţii nu sunt însă aplicabile în cazurile în care executarea se face pentru
stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni [art. 150
alin. (4)].
Astfel. într-o primă categorie intră bunurile care, după cum precizează
art. 406 C. proc. civ., nu pot fi supuse executării silite. Aşadar, sunt bunuri
supuse unei inse-sizabilităţi absolute (indiferent de felul creanţei) şi
necondiţionate (fără să intereseze dacă debitorul are sau nu alte bunuri
urmăribile). Este vorba despre:
a. bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi
familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi
fel;
b. alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni
iar, dacă debi
torul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua
recoltă, ani
malele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare
pentru aceste
animale până la noua recoltă;
c. combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3
luni de iarnă;
d. bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
O a doua categorie o formează bunurile arătate de art. 407 C. proc.
civ. şi anume bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului [alin.
(1)]. Aceste „bunuri nu pot fi supuse executării silite, decât numai în lipsă de
alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi
sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor”. Prin urmare, o
insesizabilitate, de data aceasta condiţionată de existenţa altor bunuri
urmăribile, cu precizarea, totuşi, că în lipsă, chiar, de alte bunuri urmăribile,
bunurile la care se referă art. 407 alin. (1) C. proc. civ. pot constitui obiect de
executare silită pentru creditorii având creanţe privilegiate asupra mobilelor
(deci, sub raportul creditorilor urmăritori, o insesizabilitate relativă numai
faţă de creditorii chirografari). în alin. (2) al art. 407 se precizează că dacă
debitorul se ocupă de agricultură, nu vor fi urmărite, în măsura necesară
continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de
muncă , furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura
pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de
gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei.
Din caracterizarea bunurilor la care se referă art. 407 C. proc. civ., de
a fi folosite la exercitarea ocupaţiei debitorului, se poate reţine că dacă
justificarea dispoziţiei legale stă în consideraţii ce ţin de protecţia directă a
debitorului urmărit şi a familiei sale, nu mai puţin ea stă şi în consideraţii de
ordin mai larg şi anume de a asigura îndeplinirea unor munci agricole şi de a
nu împiedica activităţile productive desfăşurate de debitor. Tocmai de aceea
trebuie să admitem că bunurile prevăzute de art. 407 C. proc. civ. nu pot
forma obiectul a ceea ce se denumeşte „sechestrul cu ridicata”, prin unnare
obiectul unei măsuri care ar împiedica pe debitorul urmărit să folosească
bunurile urmărite până la momentul vânzării lor silite.
' Dispoziţiile art. 407 alin. (2) nu se aplică în cazul executării silite
directe, în cadrul căreia obligaţia stabilită prin titlul executoriu în sarcina
debitorului priveşte un bun determinat. Cu alte cuvinte, când debitorul este
obligat să restituie un anumit animal, identificat, art. 407 C. proc, civ. este
inoperant - vezi, în acest sens, CA. Cluj, decizia civilă nr. 953/1950, în J.N. nr.
5/1951, p. 557.
Obiectul executării silite c ,„

569
b. Bunurile prevăzute de art. 150 din Legea nr, 8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe . Dispoziţiile speciale ale Legii nr. 8 din 26
martie 1996 exceptează de la urmărirea silită „utilajele, schiţele, machetele,
manuscrisele şi orice alte bunuri care servesc direct la realizarea unei opere
ce dă naştere unui drept de autor” [art. 150 alin. (1)]. Spre deosebire de
dispoziţiile art. 407 C. proc. civ., care vorbesc despre bunurile ce servesc la
exercitarea ocupaţiei debitorului. în reglementarea specială a Legii nr.
8/1996, pe lângă enumerarea atotcuprinzătoare a bunurilor neurmăribile
(incluzând orice obiect susceptibil a servi direct la realizarea operei), se
stabileşte şi un regim de neurmărire diferit. într-adevăr, în cadrul acestei din
urmă reglementări, insesizabilitatea bunurilor la care se referă art. 150 alin.
(1) nu este condiţionată de existenţa, în patrimoniul debitorului, a altor
bunuri urmăribile. Pe de altă parte, de data aceasta caracterul neurmăribil al
bunurilor folosind la realizarea unei opere de creaţie intelectuală poate fi
opus oricărui creditor. Sunt particularităţi care învederează caracterul real şi
deplin al ocrotirii dreptului de autor şi drepturilor conexe încă din faza de
elaborare a operei, ocrotire izvorâtă, în dreptul român, din preocuparea de
apărare şi a acelor prerogative ale dreptului de autor - cu caracter strict
personal - cărora trebuie să li se dea o deosebită preţuire,
c. Bunurile prevăzute de art. 147 C. proc. fiscală. In cazul debitorului
persoană fizică nu se pot urmări, potrivit art. 147 alin. (2), fiind necesare
vieţii şi muncii debitorului precum şi familiei sale:
a. bunurile mobile de orice fel, care servesc Ia continuarea studiilor
şi la formarea
profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a
altei ocupaţii cu
caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii
agricole, cum sunt
uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi
de lucru;
b. bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului
şi familiei sale
precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi
fel;
c. alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni
iar, dacă debi
torul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua
recoltă;
d. combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzire
şi pentru
prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
e. obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate
îngrijirii persoanelor
bolnave;
f. bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale .
570
Executarea silită
2. Salariul şi alte venituri periodice ale debitorului realizate din muncă
precum şi din veniturile asimilate salariului. Salariul şi veniturile debitorului
asimilate salariului sunt supuse de legiuitor, cât priveşte urmărirea silită, unei
reglementări speciale în cuprinsul art. 409 şi art. 410 C. proc. civ.1
a. Câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 409 C. proc. civ. Dintre
veniturile debitorului supuse dispoziţiilor art. 409 C. proc. civ. trebuie
menţionate, în primul rând, salariile şi celelalte drepturi băneşti cuvenite
salariaţilor. Se bucură, deci, de protecţia acestor dispoziţii nu numai salariile,
ci şi orice alte drepturi băneşti ce se cuvin salariatului, în temeiul contractului
de muncă, indiferent de mărimea şi natura lor, şi tot astfel, de forma (verbală
sau scrisă) ori de felul contractului de muncă (pe durată determinată sau
nedeterminată). Pe de altă parte, textul, referindu-se la salarii, acoperă toate
categoriile de salariaţi (muncitori, funcţionari administrativi, cadre didactice,
personal sanitar, personal de cercetare ştiinţifică, angajaţi militari etc.)2,
indiferent deci de felul muncii prestate ori funcţia ocupată sau de modul de
remunerare a muncii (cu indemnizaţie, salariu lunar, în acord sau chiar pe
bază procentuală din realizări), dar textul nu-şi limitează aplicarea la salariile
şi la drepturile băneşti cuvenite salariaţilor. In alin. (1) al textului, se
menţionează că dispoziţiile sale sunt aplicabile şi veniturilor periodice
realizate din muncă precum şi altor sume, ce se plătesc debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, precum şi pensiilor.
Această formulare a textului acoperă şi sumele cuvenite în baza dreptului de
autor3, inventator sau inovator, precum şi remuneraţia membrilor
cooperativelor meşteşugăreşti.
Referirea textului la pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale are,
desigur, în vedere pensiile de toate categoriile care se plătesc din fondurile
asigurărilor sociale, precum pensia pentru limită de vârstă, pentru
invaliditate4 şi de urmaş. în urma abrogării art. 408 C. proc. civ. intră în
formularea textului şi pensia de întreţinere, pe care debitorul a fost obligat,
prin hotărâre judecătorească, să o plătească persoanei căreia îi datora
întreţinerea, potrivit dispoziţiilor legale.
Potrivit art. 145 alin. (3) C. proc. fiscală, sumele ce reprezintă
veniturile băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat,
pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie
specială sunt supuse urmăririi, numai în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
1 Prevederile art. 410 C. proc. civ. stabilesc caracterul imperativ al
dispoziţiilor art. 406,
407 şi 409 C. proc. civ., sancţionând cu nulitatea orice urmărire sau
cesiune făcută cu încăl
carea dispoziţiilor secţiunii I a capitolului II din Cartea a V-a a Codului de
procedură civilă.
2 Dispoziţiile art. 409 C. proc. civ. privesc şi soldele militarilor.
3 Cât priveşte „sumele datorate autorilor ca urmare a utilizării
operelor lor”, art. 150 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe
prevede şi el că aceste sume
„beneficiază de aceiaşi protecţie ca şi salariile şi nu pot fi urmărite decât
în aceleaşi condiţii”.
4 Pensiile de invaliditate au, sub raportul urmăririi silite, acelaşi
regim juridic ca şi pensiile
pentru limită de vârstă, ele neputând fi asimilate cu ajutoarele pentru
incapacitate temporară
de muncă - a se vedea Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.
1616/1960, în CD. 1960,
p. 411-413.
571
b. Regimul juridic stabilit prin art. 409 C. proc. civ în cazul urmăririi
silite a veniturilor debitorului. Dispoziţiile art. 409 C. proc. civ. reglementează
urmărirea silită a salariului şi a altor venituri periodice, realizate din muncă
sau a altor sume ce se plătesc periodic debitorului şi care sunt destinate
asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia (deci venituri şi sume
periodice asimilate salariului) precum şi a pensiilor, pe mai multe laturi.
Astfel, textul stabileşte în primul rând, că salariile (şi tot astfel
veniturile periodice asimilate salariului) sunt supuse unei insesizabilităţi
absolute (în raporturile cu oricare dintre creditori), dar parţiale, o cotă din
salariu (ori din veniturile asimilate acestuia) fiind rezervată creditorilor
urmăritori. Iar această cotă e variabilă în funcţie de categoria din care face
parte creditorul, adică felul creanţei ce se valorifică şi anume:
- până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de
obligaţii de întreţinere ori alocaţie pentru copii;
- până la 1/3 din venitul lunar net pentru orice alte datorii.
Prin această reglementare, gajul general şi comun al creditorilor se
vede restrâns, în privinţa creanţei asupra salariului (şi a veniturilor asimilate
salariului), tocmai la această cotă urmăribilă.
Din felul cum se stabileşte legea cota urmăribilă din salariu şi, în mod
corespunzător, după cum vom vedea, din veniturile din muncă asimilate
acestuia, rezultă că legiuitorul acordă o atenţie deosebită executării
obligaţiilor de întreţinere şi a alocaţiilor pentru copii, cărora le asigură cea
mai mare cotă urmăribilă (1/2 din venitul lunar net) şi, în mod consecvent, le
consacră, după cheltuielile de judecată, pentru măsuri asigurătorii şi
cheltuieli de executare silită precum şi orice cheltuieli făcute în interesul
comun al creditorilor, primul rang în ordinea de preferinţă prevăzută de art.
563 C. proc. civ.
A doua cotă urmăribilă ca mărime(l/3 din venitul lunar net) este
stabilită pentru orice alte datorii.
în al doilea rând, art. 409 C. proc. civ. reglementează şi ipoteza
concursului de urmăriri asupra aceluiaşi salariu, în care caz cota din venitul
lunar net la dispoziţia tuturor creditorilor nu poate depăşi 1/2 din acest venit,
indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
Plata creditorilor se face cu respectarea ordinii de preferinţă şi a dispoziţiilor
complimentare stabilite de art. 562 şi urm. C. proc. civ.
în al treilea rând o dispoziţie specială de protecţie socială a fost
introdusă în art. 409 C. proc. civ., cu privire la veniturile din muncă la orice
alte sume ce se plătesc periodic debitorilor şi sunt destinate mijloacelor de
existenţă a acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului
minim net pe economie. Ele vor putea fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum (al salariului minim net pe economie).
în al patrulea rând, textul art. 409 C. proc. civ stabileşte pentru
anumite venituri ale salariaţilor o insesizabilitate relativă şi parţială [alin. (4)],
iar pentru alte venituri o insesizabilitate absolută şi totală [alin. (7)].
573
Astfel potrivit art. 409 alin. (4), nu pot fi urmărite decât pentru sume
datorate cu tidu de obligaţii de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea
daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale - dacă legea nu dispune
altfel - ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia
acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului de muncă, pe baza
oricărei dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor. Textul
stabileşte, astfel, printr-o enumerare limitativă, care sunt veniturile
salariaţilor care se bucură de o insesizabilitate relativă, în înţelesul că aceste
venituri nu pot fi urmărite decât de anumiţi creditori din întreţinere şi din
despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin vătămări corporale sau
prin moarte. Mai exact, este vorba de venituri insesizabile total când este
vorba de alţi creditori decât cei susmenţionaţi şi insesizabile parţial când
creditorii urmăritori îşi valorifică creanţa de întreţinere sau de despăgubiri
repararea pagubelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale, deoarece şi
aceşti din urmă creditori pot urmări veniturile în discuţie „până la 1/2 din
cuantumul acestora” [art. 409 alin. (5)]. Observăm că şi de data acesta
stabilirea cotei urmăribile din venitul realizat de debitor se face prin
raportarea la cuantumul acestui venit1. Prin această modalitate de calcul se
asigură şi o stabilitate a cotei urmăribile, neinfluenţată de variaţiile venitului
de la lună la lună, uşurându-se totodată operaţiile de calcul ce intervin cu
prilejul urmăririi acestor venituri pe calea popririi.
Pe de altă parte, art. 409 alin. (7) precizează că nu pot fi urmărite,
pentru nici un fel de datorii, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii,
ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele
acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele,
precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite
potrivit legii. In toate aceste cazuri, fiind vorba despre venituri cu o destinaţie
specială, orice urmărire silită, fie ea şi parţială, ar fi de natură să împiedice
îndeplinirea scopului pentru care sumele respective au fost acordate şi de
aceea insesizabilitatea este absolută şi totală.
c. Precizări cu privire la modul de calcul al cotei urmăribile din venitul
lunar net. Dacă determinarea fracţională (procentuală) a cotei urmăribile nu
ridică dificultăţi, de îndată ce creanţa a fost calificată, stabilindu-se, după
caz, că este vorba de o creanţă de întreţinere ori decurgând din alocaţia
pentru copii sau o creanţă obişnuită, în schimb modul de calcul reclamă
unele precizări. în primul rând remunerarea muncii unui salariat nu se reduce
la salariul lunar net. Salariatul mai poate primi, în cadrul remunerării muncii
ce prestează, premii, sporuri, ore suplimentare, indemnizaţii de conducere
etc. Sunt tocmai acele venituri care se adaugă la salariu şi cărora art. 409 C.
proc. civ., denumindu-le în redactarea anterioară a textului, „celelalte
drepturi băneşti”, le asigură acelaşi regim de insesizabilitate absolută şi
parţială ca şi salariului. Oricât de numeroase şi de variate ar fi aceste
drepturi băneşti, ce se adaugă
la salariu, după scăderea impozitului aferent, ele asigură, ca venit lunar

net, posibilitatea, de a servi la satisfacerea creanţelor puse în executare, în
limitele stabilite de text. Bineînţeles că, în mod corespunzător se va proceda
şi în cazul membrilor cooperativelor meşteşugăreşti care, pe lângă
remuneraţia lunară, primesc şi ei o serie de drepturi băneşti.
Cât priveşte pensiile, nu există, credem, dificultăţi în modul de calcul,
cota de 1/2 sau 1/3 aplicându-se asupra cuantumului pensie efectiv încasate,
adică tot asupra sumei ce formează obiectul executării silite.
In sfârşit, când este vorba de sumele cuvenite în baza dreptului de
autor sau inventator, aplicând, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 409
alin. (1) C. proc. civ., calcularea cotei procentuale se va face, în opinia
noastră, asupra sumelor nete rezultate după scăderea impozitelor (în tăcerea
legii, plata globală a unor astfel de sume excluzând, prin chiar felul în care ea
intervine, raportarea la determinări lunare).
d. Concursul de urmăriri asupra aceleiaşi sume. Reglementând ipoteza
concursului de urmăriri asupra aceleiaşi sume, art. 409 alin. (2) C. proc. civ.
stabileşte că, în acest caz, creanţele pot fi acoperite toate numai până la o
sumă ce nu depăşeşte 1/2 din venitul lunar net al dobânditorului, indiferent
de natura creanţelor şi cu respectarea ordinii de preferinţă şi a dispoziţiilor
din art. 562 şi urm., la care se face trimitere.
Socotim potrivit să evocăm situaţii de concurs de creditori în care
poate interveni distribuirea sumei reţinute şi în ce constă după caz, această
distribuire:
- concursul între creditori de acelaşi rang, dar numai în măsura în care
prin realizarea cotelor ce li s-ar cuveni, din venitul lunar net, s-ar depăşi
plafonul de 1/2, ceea ce poate fi cazul, chiar în ipoteza a doi creditori
chirografari (1/3+1/3=2/3, ceea ce depăşeşte 1/2). în acest caz, distribuţia se
va face proporţional cu valoarea nominală a creanţelor, fără ca prin
distribuire vreunul din creditori să poată depăşi cota maximă prevăzută în
art. 409 alin. (1). în cazul unei asemenea depăşiri, suma ce i se cuvine
creditorului în concurs va fi redusă de drept la limita maximă stabilită de
lege.
în legătură cu ipoteza concursului de creditori de acelaşi rang, în
literatura noastră juridică s-a susţinut că „dacă un debitor este urmărit de
mai mulţi creditori care au acelaşi rang de preferinţă, aceştia vor fi plătiţi în
mod egal” (art. 1724 C. civ.)1. Nu credem că acesta este înţelesul art. 1724
C. civ. la care se face trimitere. Textul precizând că, „creditorii privilegiaţi,
care au acelaşi rang, au deopotrivă drept de plată” nu a înţeles să înlăture
principiul plăţii proporţional cu valoarea creanţelor, prevăzut de art. 1718 C.
civ., singurul aplicabil atât timp cât nu există „cauze legitime de preferinţă”.
Or, între creditorii privilegiaţi de rang egal, asemenea cauze, prin definiţie, nu
există2;
1 Bineînţeles că diminuarea venitului în caz de boală sau accident

poate îndreptăţi pe debitorul unei obligaţii de întreţinere să ceară, pe cale
judecătorească, modificarea cuantumului pensiei de întreţinere. Această
modificare nu influenţează însă modalitatea de determinare a cotei de venit
urmăribile.
1 Vezi în acest sens, Gr. Porumb, voi II, p. 230, nr. 6, în

neconcordanţă cu cele arătate, de
acelaşi autor, la p. 256, nr. 8.
2 Vezi, în sensul unei plăţi proporţionale cu valoarea creanţelor, în
cazul la care ne refe
rim, M. Cantacuzino, op. cit., p. 564: „în caz de concurs între mai multe
creanţe de acelaşi
rang, repartiţia se face deopotrivă şi în proporţie cu cuantumul
creanţelor (art. 1724)”.
574
Executarea silită
- concursul între un creditor cu drept de preferinţă (din întreţinere sau

alocaţie pentru copii) şi unul sau mai mulţi creditori chirografari. în acest caz,
distribuirea constă în plata preferenţială integrală a creditorului din
întreţinere şi repartizarea, proporţional cu valoarea nominală a creanţelor, a
diferenţei până la 1/2 din salariul lunar net între creditorii chirografari, fără ca
prin distribuire vreunul dintre creditori să poată depăşi cota maximă
prevăzută în art. 409 alin. (1).
Anexă Teste grilă
1. Nu constituie o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile:

(5) existenţa unui drept subiectiv;
b) capacitatea procesuală;
c) interesul.
2. Condiţiile generale de exercitare ale acţiunii civile sunt:
a) interesul şi calitatea procesuală;
b) părţile, obiectul şi cauza;
(Ş) afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii), interesul,
capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.
3. Cererea de chemare în judecată se va respinge ca prematură:
a) ori de câte ori dreptul subiectiv pretins de reclamant este supus
unui termen suspensiv;
b) chiar şi atunci când, în momentul în care instanţa urmează a se
pronunţa asupra excepţiei, condiţia suspensivă s-a realizat;
(c) chiar şi atunci când data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte
apropiată.
4. Excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată este o
excepţie:
a) de fond, absolută şi dilatorie;
<© de fond, absolută şi peremptorie;
c) de fond, relativă şi peremptorie.
5. Apelul exercitat de reclamant se va respinge ca lipsit de interes
în cazul în care:
a) se atacă o încheiere prin care prima instanţă a luat act de renunţarea
la judecată;
^J>se invocă citarea nelegală a pârâtului la judecata în primă instanţă;
c) se atacă o hotărâre de expedient.
6. Calitatea procesuală trebuie justificată:
a) de reclamant pentru calitatea procesuală activă şi de pârât pentru
calitatea procesuală pasivă;
(6) de reclamant atât pentru calitatea procesuală activă, cât şi
pentru calitatea pro
cesuală pasivă;
c) de pârât atât pentru calitatea procesuală pasivă, cât şi pentru
calitatea procesuală activă.
576 Anexă
Teste grilă 577
7. în cazul transmisiunii calităţii procesuale active, dobânditorul:

(&\ preia procesul în starea în care se găseşte în momentul în care a
avut loc transmisiunea;
b) este îndreptăţit să solicite refacerea doar a actelor de procedură
defavorabile îndeplinite anterior de autorul său;
c) este îndreptăţit să invoce excepţiile relative neinvocate în termen de
autorul său.
8. Excepţia lipsei calităţii procesuale active:
a) poate fi invocată numai de pârât;
b) trebuie unită cu fondul;
(cjeste o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.
9. Asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică:
a) nu pot sta în judecată ca reclamante sau pârâte;
b) pot sta în judecată ca reclamante dacă au organe proprii de
conducere;
(cppot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.
10. în cazul în care partea cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
ocrotitor legal:
(a))instanţa, dacă există urgenţă şi la cererea celui interesat, va numi un
curator
special;
b) instanţa, dacă există urgenţă, trebuie să numească din oficiu un
curator special;
c) instanţa va cere autorităţii tutelare să desemneze un curator special.
11. Dacă există contrarietate de interese între minor şi
reprezentantul sau ocroti
torul lui legal, instanţa:
a) va acorda un termen şi va solicita autorităţii tutelare să numească
un curator special;
tfi) va numi un curator special;
c) va suspenda judecata până când autoritatea tutelară va numi un
curator special.
12. Dacă în cursul procesului minorul împlineşte vârsta de 14 ani:
a) reprezentarea legală va continua până la finalizarea acelui proces;
oy minorul va trebui citat personal;
c) actele de procedură efectuate anterior trebuie refăcute în
contradictoriu cu minorul respectiv.
13. Actele de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate
procesuală de
exerciţiu:
a) nu pot fi confirmate;
b) trebuie refăcute în totalitate; ?}' sunt anulabile.
14. Acţiunea în revendicare este o acţiune:

^g) în realizare;
b) în constatare;
c) în constituire de drepturi.
15. Acţiunea (cererea) în constatare:
<âre caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare;
b) este admisibilă fără nici o restricţie;
c) poate fi folosită şi atunci când se solicită constatarea unei simple
situaţii de fapt.
a) conduce la pronunţarea unei hotărâri susceptibile de executare silită;
^ se va respinge ca inadmisibilă dacă partea avea la îndemână acţiunea în
realizare; c) se va respinge ca neîntemeiată dacă s-a solicitat constatarea
unei situaţii de fapt.
a) este de competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului;
b) este guvernată de regulile aplicabile procedurii necontencioase;
(6j nu poate admisă dacă partea îşi poate valorifica dreptul pe calea
contestaţiei la executare.
18. în cazul în care partea putea cere realizarea dreptului, acţiunea
(cererea) în
constatare se va respinge ca:
(a) inadmisibilă;
b) prematură;
c) nefondată.
19. Cererea prin care reclamantul solicită instanţei să constate că a
intervenit
prescripţia extinctivă a dreptului pârâtului de a obţine executarea silită a
unui debit este:
a) inadmisibilă în toate cazurile; (1?) admisibilă numai dacă nu s-a
declanşat executarea silită cu privire la debitul respectiv;
c) admisibilă în toate cazurile.
20. Acţiunea în rezoluţiunea vânzării unui imobil pentru neplata
preţului este o acţiune:
a) personală;
® reală; c) mixtă.
21. Acţiunea prin care cumpărătorului solicită obligarea vânzătorului
să îi predea
autoturismul pe care acesta i l-a vândut este o acţiune:
a) personală;
b) reală; (30 mixtă.
a)
38.
578 Anexă
Teste grilă 579
22. Nu este vorba de o acţiune (cerere) mixtă în cazul în care:

a) cumpărătorul unui imobil solicită anularea contractului;
<§) chiriaşul solicită obligarea locatorului să îi predea imobilul închiriat;
c) legatarul cu titlu particular solicită predarea imobilului ce formează
obiectul legatului.
23. Acţiunea (cererea) mixtă:
a) presupune valorificarea unor drepturi mixte;
b) presupune valorificarea, în cadrul aceluiaşi proces, atât a unui drept
real, cât şi a unui drept de creanţă;
?c>este o acţiune (cerere) patrimonială.
24. în virtutea rolului activ, înscris în art. 129 C. proc. civ.,
judecătorul este
îndreptăţit:
a) să introducă în proces terţele persoane fără a căror prezenţă
procesul nu poate fi soluţionat;
<fj) să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, cu privire la
situaţia de fapt şi motivarea în drept;
c) să se pronunţe prin hotărâre asupra oricăror împrejurări de fapt
sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, dacă aceasta
este necesar
pentru o soluţionare completă a cauzei.
25. Judecătorul nu este îndreptăţit:
a) să ordone probe din oficiu, dacă părţile se împotrivesc; <6psă invoce
din oficiu orice excepţie procesuală; c) să ceară părţilor explicaţii în scris cu
privire la situaţia de fapt.
26. în temeiul art. 129 C. proc. civ., judecătorul este dator:
a) să dea pârâtului îndrumări cu privire la drepturile şi obligaţiile ce
îi revin în
proces;
daPsă stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului;
c) să se pronunţe asupra oricăror împrejurări de fapt sau de drept,
chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, în cazul în are
apreciază că este necesar pentru soluţionarea legală şi completă a pricinii.
27. La judecătorii, judecata se face:
0) de un singur judecător;
b) în complet de doi judecători, în materie de adopţie;
c) în complet de doi judecători, în cazul soluţionării plângerilor
împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitatea
jurisdicţională.
28. La tribunale, judecata apelului se face:

a) în complet de 3 judecători, dacă se atacă hotărâri pronunţate de
judecătorii în complet de 2 judecători;
b) în complet de 2 judecători, asistaţi de 2 magistraţi consultanţi în
cazul litigiilor de muncă;
(ţp/în complet de 2 judecători.
29. La curţile de apel, judecata recursului se face:
a) în complet de doi judecători, dacă se atacă o hotărâre dată în
prima instanţă de
tribunal, fără drept de apel;
(^întotdeauna în complet de 3 judecători;
c) în complet de trei judecători, dar numai atunci când se atacă o
hotărâre pro
nunţată de tribunal ca instanţă de apel.
30. Completul pentru soluţionarea cauzelor privind conflictele de
muncă şi
asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari:
'la) numai în faţa primei instanţe;
b) în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel;
c) atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de recurs.
31. Excepţia de rea compunere a instanţei:
a) este o excepţie de procedură, peremptorie şi relativă;
b) trebuie soluţionată înaintea excepţiei de necompetenţă; (creste o
excepţie de procedură, dilatorie şi absolută.
32. Excepţia de incompatibilitate:
a) poate fi unită cu fondul;
b) este o excepţie de fond, absolută şi dilatorie;
(g) trebuie soluţionată înaintea excepţiei puterii de lucru judecat.
33. Este incompatibil judecătorul care:
a) este sesizat cu o revizuire îndreptată împotriva hotărârii pe care
a pronunţat-o;
b) este soţul avocatului uneia dintre părţi;
â fost martor în aceeaşi pricină.
34. Este incompatibil judecătorul care:
tâpa pronunţat sentinţa atacată cu apel;
b) este fratele avocatului uneia dintre părţi;
c) a pronunţat hotărârea atacată pe calea contestaţiei la titlu.
35. Judecătorul este incompatibil când:
a) este rudă cu una din părţi;
<S\ s-a casat cu trimitere spre rejudecare; c) şi-a spus părerea cu privire
la pricină.
580
Anexă
Teste grilă
581
36. Judecătorul este incompatibil când:

a) este tutore sau curator al uneia din părţi;
b) a fost sesizat cu o contestaţie în anulare împotriva hotărârii pe care
a pronunţat-o;
(cp a. fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.
37. încheierea de respingere a cererii de abţinere:
^0 nu este supusă nici unei căi de atac;
6) poate fi atacată numai de cel care s-a abţinut;
c) poate fi atacată odată cu hotărârea de fond, însă numai de
partea care ar fi avut
interesul să îl recuze pe cel în cauză.
38. Judecătorul poate fi recuzat când:
a) a fost arbitru în aceeaşi pricină;
b) a judecat un proces penal între una din rudelesale şi una din părţi în
ultimii 5 ani; ţ?) este tutore sau curator al uneia din părţi.
39. Judecătorul poate fi recuzat dacă:
^ este soţ, rudă sau afin până la al patrulea grad inclusiv cu vreuna din
părţi;
b) în ultimii cinci ani a existat vrăjmăşie între judecător, soţul, una din
rudele sale sau unul din afinii săi până la gradul trei inclusiv şi una din părţi;
c) a respins o excepţie peremptorie invocată de vreuna din părţi.
40. Judecata cererii de recuzare se caracterizează prin faptul că:
a) se citează numai judecătorul, nu şi părţile;
(§) nu este admisibil interogatoriul; c) nu este admisibilă proba cu
martori.
41. încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea:
a) poate fi atacată numai odată cu fondul;
b) poate fi atacată separat, dar numai prin recurs; 0 nu este supusă nici
unei căi de atac.
42. Cererea de recuzare:
a) trebuie făcută în scris, pentru fiecare judecător în parte;
g) se soluţionează în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor;
c) se soluţionează printr-o încheiere ce poate fi atacată în toate
cazurile numai o
dată cu fondul.
43. Judecătorul împotriva căruia este propusă recuzarea:
ţ) poate declara că se abţine;
b) este obligat să se abţină;
c) nu poate declara că se abţine.
44. Coparticiparea procesuală:

a) este întotdeauna facultativă;
4î) poate fi şi obligatorie;
c) poate avea Ioc numai dacă obiectul pricinii este un drept sau o
obligaţie comună.
45. în materia coparticipării procesuale:
/â/ coparticipanţii care au pierdut procesul vor suporta cheltuielile de
judecată în mod egal, proporţional sau, după caz, solidar;
b) toate actele de procedură efectuate de unul dintre coparticipanţi
produc efecte şi faţă de ceilalţi coparticipanţi;
c) se aplică, în toate cazurile, principiul independenţei procesuale.
46. în cazul în care între coparticipanţi există raporturi de
solidaritate, iar actele
de procedură ale unuia sunt potrivnice actelor efectuate de ceilalţi:
a) se aplică principiul independenţei procesuale; ($ se va ţine cont de
actele mai favorabile; c) nu se va ţine cont de nici unul din actele respective.
47. Potrivit legii [art. 129 alin. (1) C. proc. civ.], părţile sunt obligate:
a) să exercite toate căile de atac;
b) să desemneze judecătorul ce va rezolva procesul; /?c) să îşi exercite
drepturile procedurale cu bună-credinţă.
48. Potrivit legii [art. 129 alin. (1) C. proc. civ.], părţile sunt obligate:
a) să se prezinte personal la toate termenele de judecată;
b) să îşi angajeze avocat;
/^))să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
49. Părţile nu au dreptul:
<J)>de a exercita recursul în interesul legii;
b) de a recuza pe grefieri şi pe experţi;
c) de a participa personal la raporturile procesuale.
50. Abuzul de drept procedural nu presupune:
a) deturnarea dreptului procedural de la finalitatea sa legală;
b) exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural;
<29 exercitarea dreptului procedural cu depăşirea limitelor externe
stabilite de lege.
51. Intervenţia voluntară se poate face la cererea:
a) reclamantului;
b) pârâtului;
(^Cûnui terţ care justifică interes.
582 Anexă
Teste grilă
583
52. Cererea de intervenţie principală:

a) se face printr-o simplă petiţie;
(5) se face în forma cerută pentru cererea reconvenţională; c) are
cuprinsul stabilit expres de lege.
53. Cererea de intervenţie principală se poate face:
(0 numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor;
b) numai în faţa primei instanţe şi până la prima zi de înfăţişare;
c) atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel până la închiderea
dezbaterilor.
54. Cererea de intervenţie accesorie poate fi făcută:
a) oricând în faţa primei instanţe;
b) chiar şi în apel, cu acordul părţilor;
(5) oricând în cursul procesului, chiar şi direct în recurs.
55. Cererea de intervenţie voluntară principală:
a) se încuviinţează în principiu printr-o încheiere preparatorie; <6) este
inadmisibilă într-un proces de tăgăduire a paternităţii;
c) nu poate fi disjunsă de cererea de chemare în judecată.
56. Intervenţia voluntară principală:
a) poate fi formulată şi la rejudecarea fondului după casarea cu reţinere;
b) trebuie formulată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare;
{€} trebuie făcută în forma prevăzută de lege pentru cererea de
57. Spre deosebire de intervenţia voluntară accesorie, intervenţia
voluntară
principală:
a) poate fi formulată direct în apel;
b) trebuie încuviinţată în principiu;
/?) se va soluţiona pe fond chiar dacă reclamantul renunţă la cererea
de chemare în judecată.
58. Cererea de intervenţie voluntară accesorie:
a) poate fi formulată în apel numai cu acordul părţilor; ]6) are natura
juridică a unei simple apărări;
c) poate fi formulată numai în favoarea pârâtului.
59. în cazul intervenţiei voluntare accesorii:
a) interesul aparţine fie reclamantului, fie pârâtului;
b) dacă a fost admisă în principiu, este totuşi posibilă disjungerea;
0 intervenientul nu pretinde un drept propriu.
60. Intervenţia voluntară accesorie:

fa) se soluţionează, în toate cazurile, odată cu cererea de chemare în
judecată;
b) nu trebuie încuviinţată în principiu;
c) conduce la lărgirea cadrului procesual sub aspectul părţilor şi al
obiectului.
61. Cererea de intervenţie voluntară accesorie în favoarea
reclamantului:
a) se respinge dacă se admite cererea de chemare în judecată;
b) se admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată; fc) se
respinge dacă se respinge cererea de chemare în judecată.
62. Cererea de intervenţie voluntară accesorie în favoarea pârâtului:
a) se admite dacă se admite cererea de chemare în judecată;
(6) se admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată;
c) se respinge dacă se respinge cererea de chemare în judecată.
63. încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra încuviinţării în
principiu a
intervenţiei voluntare:
a) poate fi atacată separat, cu apel şi recurs;
b) poate fi atacată separat, dar numai cu recurs;
j/c) poate fi atacată numai odată cu fondul.
64. Chemarea în judecată a altor persoane o poate face:
a) instanţa, din oficiu;
b) numai reclamantul;
'g) atât reclamantul, cât şi pârâtul.
65. Cererea de chemare în judecată a altor persoane, dacă nu a fost
făcută în
termenul prevăzut de lege:
a) se respinge ca tardivă;
$) se judecă separat;
t) se judecă separat, dar numai dacă părţile sunt de acord.
66. Cererea de chemare în judecată a altei persoane:
a) trebuie formulată de pârât cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor
înaintea primei instanţe;
b) este admisibilă numai în acţiunile reale;
(6) nu trebuie încuviinţată în principiu.
67. Cererea de chemare în judecată a altei persoane:
a) trebuie formulată de pârât cel mai târziu la prima zi de înfăţişare,
sub sancţiunea decăderii;
fi) trebuie formulată de reclamant până la închiderea dezbaterilor
înaintea primei instanţe;
c) are ca efect, printre altele, introducerea în proces a unui nou
pârât.
584
Anexă
Teste grilă
585
68. Cererea de chemare în garanţie trebuie:

a) depusă de reclamant până la începerea dezbaterilor asupra fondului;
b) încuviinţată în principiu de instanţă;
/@ făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată.
69. Partea este îndreptăţită să cheme în garanţie o altă persoană
împotriva căreia
ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii:
a) numai cu o cerere în garanţie;
b) numai cu cerere în despăgubire;
^) fie cu o cerere în garanţie, fie cu o cerere în despăgubire.
70. Cererea de chemare în garanţie, dacă nu a fost făcută în
termenul prevăzut de
lege:
a) se respinge ca tardivă;
b) se judecă separat, dacă părţile sunt de acord;
?5ye judecă împreună cu cererea principală, dacă părţile sunt de acord.
71. Terţul chemat în garanţie:
-a) este obligat să ia procedura în stadiul în care se găseşte în
momentul introducerii sale în proces;
b) nu este îndreptăţit să formuleze apărări care vizează pretenţia din
cererea de chemare în judecată;
c) are o poziţie subordonată părţii care a formulat cererea de chemare în
garanţie.
72. Cererea de chemare în garanţie formulată de pârât:
a) nu poate fi disjunsă de cererea de chemare în judecată;
b) se respinge ca neîntemeiată dacă se respinge cererea de chemare în
judecată; (?pse respinge ca lipsită de obiect dacă se respinge cererea de
73. Dacă se admite cererea de chemare în judecată, atunci cererea
de chemare în
garanţie formulată de reclamant:
a) se va admite, în măsura în care este întemeiată; /(b/se respinge ca
lipsită de obiect;
c) se respinge ca nefondată.
74. Cererea de arătare a titularului dreptului:
a) trebuie formulată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub
sancţiunea decăderii;
b) poate fi formulată şi într-un proces în care reclamantul urmăreşte
valorificarea unui drept de creanţă;
0 poate fi formulată numai de către pârât.
75. Arătarea titularului dreptului se poate face:

/âpnumai în acţiunile reale;
b) în toate acţiunile;
c) în acţiunile personale, dar numai de către pârât.
76. Dacă terţul arătat ca titular al dreptului se înfăţişează şi:
a) recunoaşte susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu consimte la
înlocuire, atunci terţul va dobândi poziţia de intervenient accesoriu în
favoarea pârâtului;
(b) recunoaşte susţinerile pârâtului, va lua locul acestuia numai dacă
reclamantul
consimte Ia această înlocuire;
c) tăgăduieşte susţinerile pârâtului, va dobândi calitatea de pârât.
77. Dreptul de reprezentare al mandatarului cu procură generală
este presupus dat
dacă:
a) cel care a dat procură generală nu are domiciliu în ţară;
b) cel care a dat procură generală nu are reşedinţa în ţară;
(c) procura generală este dată unui prepus.
78. Mandatul judiciar dat unui neavocat:
a) trebuie să îmbrace forma autentică;
I
poate fi dat şi sub forma unui înscris sub semnătură privată; nu
încetează prin moartea mandantului, ci dăinuie până la retragerea lui de
către moştenitori.
79. Mandatarul neavocat poate pune concluzii fără a fi nevoie să fie
asistat de
către avocat dacă:
a) are o procură generală;
b) este reprezentantul soţului sau al unei rude până la gradul trei şi
procesul este în fata primei instanţe;
?))are calitatea de consilier juridic şi, potrivit legii, reprezintă partea.
80. Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de
reprezentare
în judecată trebuie făcută prin înscris:
a) autentic;
b) sub semnătură privată; (Cjsub semnătură legalizată.
81. Nu constituie o formă de participare a procurorului la procesul
civil:
a) exercitarea căilor de atac;
/$ semnarea minutei şi a hotărârii redactate ulterior;
c) introducerea acţiunii civile.
586 Anexă
Teste grilă
587
82. Participarea procurorului la judecată, prin punerea de concluzii,

este:
a) obligatorie în toate cazurile;
f^) facultativă, afară de excepţiile expres prevăzute de lege; c)
facultativă în toate cazurile.
83. Nu este obligatorie participarea procurorului la judecată în cazul:
a) soluţionării cererii de expropriere;
<§) rezolvării cererii de stabilire a paternităţii unui copil născut din afara
căsătoriei; c) judecării apelului declarat împotriva hotărârii Comisiei de
reexaminare în materia protecţiei desenelor şi modelelor industriale.
84. Procurorul poate să exercite căile de atac:
/a) indiferent dacă a participat sau nu la judecata finalizată cu hotărârea
care se atacă;
b) numai în materiile expres prevăzute de lege;
c) dacă pricina respectivă nu are caracter strict personal.
a) numai dacă a participat la judecata finalizată cu hotărârea ce se
atacă;
/tţ/ şi în pricinile care au caracter strict personal;
c) numai dacă aceasta este în interesul minorilor, al persoanelor puse
sub interdicţie, al dispăruţilor, precum şi în cazurile expres prevăzute de lege.
/apîmpotriva oricăror hotărâri;
b) numai dacă hotărârea se referă la minori, persoane puse sub
interdicţie,
dispăruţi, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege;
c) numai dacă hotărârea a fost pronunţată în defavoarea minorilor,
persoanelor puse
sub interdicţie sau dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
87. Procurorul este îndreptăţit să solicite punerea în executare:
a) a oricărei hotărâri judecătoreşti;
b) a oricărui titlu executoriu ce constată o creanţă aparţinând unei
persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă;
!\n& hotărârilor pronunţate în favoarea minorilor, persoanelor puse sub
interdicţie sau dispăruţilor.
88. Instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă, deci ele
judecă:
a) toate procesele şi cererile, fără nici o excepţie;
b) toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa Curţii Constituţionale;
Mtoate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor organe.
89. Instanţele judecătoreşti sunt competente să se pronunţe asupra

neconstitu-
ţionalităţii:
/a| hotărârilor guvernului;
D) ordonanţelor guvernului, însă numai pe cale incidentală; c) hotărârilor
guvernului, însă numai pe calea contenciosului administrativ.
90. Hotărârea comisiei pentru protecţia copilului poate fi atacată la:
a) judecătorie;
^ tribunal; c) curtea de apel.
91. Hotărârea comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M. poate fi
atacată cu:
a) recurs la Tribunalul Bucureşti, în materie de mărci şi indicaţii
geografie;
b) recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în materia desenelor şi
modelelor industriale;
(6|)apel la Tribunalul Bucureşti, în materie de invenţii.
92. Cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul
minor este de
competenţa:
a) autorităţii tutelare în toate cazurile în care cererea este făcută în
timpul căsătoriei;
b) instanţei judecătoreşti în toate cazurile;
(0 instanţei judecătoreşti în toate cazurile în care cererea este făcută
după desfacerea căsătoriei.
93. Procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect este
neevaluabil în bani
sunt de competenţa în primă instanţă a:
a) judecătoriei, în toate cazurile;
b) tribunalului;
fjxûdecătoriei, dacă legea nu prevede altfel.
94. Procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este
neevaluabil în
bani se soluţionează în primă instanţă de către:
a) judecătorie; /$ tribunal;
c) tribunal sau, după caz, curtea de apel.
95. Cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în
procesele penale sunt de competenţa în primă instanţă a:
a) tribunalului, dacă se solicită repararea unui prejudiciu material;
b) judecătoriei, dacă prejudiciul este moral şi tribunalului, dacă
prejudiciul este material;
0 tribunalului, în toate cazurile.
588 Anexă
96. Se judecă în primă instanţă de judecătorie:
a) acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, însă numai dacă, în lipsa
convenţiei arbitrale, litigiul ar fi fost judecat în primă instanţă de judecătorie;
ft§) plângerea împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă de a întocmi
un act de stare civilă;
c) cererea prin care se solicită anularea înregistrării unei mărci.
97. Se judecă în primă instanţă de judecătorie:
a) cererea prin care se solicită încuviinţarea adopţiei;
b) contestaţia împotriva deciziei de desfacere a contractului individual
de muncă; (c) cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală.
98. Judecătoria este competentă să soluţioneze:
a) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicţională, chiar dacă legea nu prevede în mod expres
competenţa judecătoriei; i0 contestaţiile la titlu îndreptate împotriva
propriilor hotărâri;
c) contestaţiile la executare propriu-zise (la urmărire), însă numai
dacă pricina în
care s-a pronunţat hotărârea ce se execută silit a fost soluţionată în
primă instanţă de
judecătorie.
99. Tribunalele judecă în primă instanţă:
a) cererile referitoare la desfacerea căsătoriei;
b) acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale pronunţate într-un litigiu
comercial având o valoare de peste 1 miliard lei;
/fc) cererile în materie de expropriere.
100. Tribunalele judecă în primă instanţă:
a) toate cererile şi procesele în materie comercială;
(B) cererile referitoare la încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea
adopţiilor;
c) procesele şi cererile în materie civilă cu o valoare de până la 2
miliarde lei.
101. Curtea de apel judecă:
(^contestaţia împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluţionarea
întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere;
b) apelurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunal sau
judecătorie;
c) toate cererile în materie de contencios administrativ.
102. în cazul în care, după sesizarea instanţei, reclamantul îşi modifică
valoarea
obiectului cererii şi ca urmare nu mai este competentă, potrivit legii,
aceasta:
a) îşi declină întotdeauna competenţa; /b) îşi păstrează întotdeauna
competenţa;
c) îşi păstrează competenţa numai dacă după sesizare pârâtul şi-a
executat parţial obligaţia.
Teste grilă 589

103. în cazul conexităţii şi atunci când mai mulţi reclamanţi cheamă în
judecată
acelaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte, competenţa
după valoare se
stabileşte:
a) prin cumularea tuturor pretenţiilor;
.©prin luarea în considerare a individualităţii fiecărei cereri;
c) prin cumularea pretenţiilor, dar numai dacă procesele se află în
aceeaşi fază.
104. Cererea de anulare a căsătoriei se soluţionează în primă instanţă
de:
g) judecătoria de la domiciliul pârâtului;
b) tribunalul de la domiciliul pârâtului;
c) tribunalul în raza căruia se află ultimul domiciliu comun al soţilor.
105. Cererea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea unui contract
de vânzare-
cumpărare a unui imobil pentru neplata preţului este de competenţa
instanţei:
a) de la domiciliul pârâtului; ({&) în a cărei rază teritorială este situat
imobilul; c) de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei de
plată a preţului.
106. Cererea prin care debitorul solicită sistarea pensiei de întreţinere
este de
competenţa instanţei:
a) de la domiciliul pârâtului sau a instanţei de la domiciliul
reclamantului; f$de la domiciliul pârâtului; c) care a stabilit pensia de
întreţinere.
107. Cererea prin care locatarul solicită obligarea locatorului să îi
predea imobilul
ce formează obiectul contractului de locaţiune este de competenţa:
a) instanţei de la domiciliul (sediul) locatarului sau a instanţei de la
domiciliul (sediul) locatorului;
rbj instanţei de la locul situării imobilului sau a instanţei de la domiciliul
(sediul) locatorului;
c) exclusivă a instanţei de la locul situării imobilului.
108. Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o
îndeletnicire
profesională, cererea se poate face şi la instanţa locului acelei
îndeletniciri, pentru:
a) orice obligaţii;
b) toate obligaţiile patrimoniale;
(6p obligaţiile patrimoniale care sunt născute în acel loc.
109. Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate
face şi la
instanţa unde ea are reprezentanţă pentru:
a) orice obligaţii; $) obligaţiile ce izvorăsc din fapte săvârşite de
reprezentant;
c) toate obligaţiile patrimoniale.
590 Anexă
Teste grilă
591
110. în materie de asigurări maritime, cererea privitoare la

despăgubiri se intro
duce la instanţa:
^domiciliului pârâtului;
b) domiciliului pârâtului sau la instanţa în circumscripţia căreia se află
bunurile asigurate;
c) locului unde s-a produs accidentul.
111. Acţiunea confesorie imobiliară se introduce la instanţa:
a) domiciliului pârâtului;
© locului situării bunului imobil;
c) domiciliului pârâtului sau instanţa locului situării bunului imobil.
112. Cererea de chemare în judecată introdusă de moştenitori
împotriva unui
creditor al succesiunii este de competenţa instanţei de la:
a) ultimul domiciliu al defunctului; <3$ domiciliul pârâtului; c) ultimul
domiciliu al defunctului sau instanţei de la domiciliul pârâtului.
113. Soluţionarea unei cereri de chemare în garanţie este de
competenţa instanţei:
a) de la domiciliul chematului în garanţie;
($) sesizate cu cererea principală; c) de la domiciliul celui care a
formulat cererea de chemare în garanţie.
114. Cererea de partaj a bunurilor comune, între care se află şi un
imobil,
formulată în cadrul procesului de divorţ este de competenţa instanţei:
a) de la domiciliul pârâtului;
b) din raza căreia se află bunul imobil; 0) de divorţ.
115. Necompetenţa teritorială nu este de ordine publică în cazul:
a) acţiunii (cererii) în stabilirea paternităţii;
b) partajului succesoral;
-(6) acţiunii (cererii) prin care se solicită despăgubiri pentru acoperirea
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
116. Nu este vorba de competenţa teritorială exclusivă a instanţei de
la ultimul
domiciliu al defunctului în cazul:
a) partajului succesoral, dacă printre bunurile succesorale se află un
imobil situat în raza teritorială a altei instanţe;
b) petiţiei de ereditate;
© cererii prin care moştenitorul solicită obligarea pârâtului (care nu are
calitatea de moştenitor) să restituie suma de bani pe care acesta o
împrumutase de la de cuius.
117. Competenţa teritorială este exclusivă în cazul:

i© cererii de stabilire a domiciliului minorului la unul din părinţii săi
atunci când aceştia sunt despărţiţi în fapt;
b) acţiunii (cererii) în anularea unui contract prin care s-a transmis
dreptul de
proprietate asupra unui imobil;
c) tuturor acţiunilor (cererilor) îndreptate împotriva unei societăţi.
118. în caz de conexare:
@) trebuie să existe o strânsă legătură între obiectul şi cauza cererilor;
b) pricina se soluţionează de instanţa mai întâi sesizată sau, după caz,
de instanţa mai mare în grad;
c) competenţa materială se va stabili prin adunarea valorii cererilor.
119. Prorogarea legală a competenţei:
a) nu operează dacă s-ar nesocoti normele de competenţă teritorială
exclusivă; <0 poate opera chiar dacă s-ar încălca normele de competenţă
materială; c) nu îşi va mai produce efectele în caz de disjungere.
120. Nu este vorba de o prorogare legală a competenţei în cazul:
a) conexităţii;
?0 litispendenţei; c) cererii incidentale care, dacă ar fi formulată pe cale
principală, ar atrage competenţa unei instanţe de grad diferit.
121. Conexitatea presupune:
a) tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză;
b) aceleaşi părţi şi strânsa legătură între obiect şi cauză;
?g) aceleaşi părţi sau chiar şi alte părţi, dar o strânsă legătură între
obiect şi cauză.
122. Litispendenţa se poate invoca:
a) numai dacă ambele procese se află în primă instanţă;
0/ dacă ambele procese se află în primă instanţă sau unul în primă
instanţă şi celălalt în apel;
c) dacă unul din procese se află în apel şi celălalt în recurs.
123. Delegarea unei instanţe, în temeiul art. 23 C. proc. civ., este
posibilă dacă:
a) părţile nu se pot deplasa din motive de forţă majoră la instanţa
competentă;
(g) instanţa competentă nu îşi poate desfăşura activitatea timp mai
îndelungat datorită unor împrejurări excepţionale;
c) procesul presupune administrare de probe într-o localitate
îndepărtată de sediul instanţei competente.
592
Anexă
124. Cererea de strămutare:
a) trebuie formulată mai înainte de începerea oricărei dezbateri,
indiferent de
motivul invocat;
b) se rezolvă printr-o încheiere care se motivează;
Şl se soluţionează în camera de consiliu.
125. Hotărârea cu privire la cererea de strămutare:
($) nu este supusă nici unei căi de atac;
b) se motivează numai la cererea expresă a părţilor;
c) se pronunţă fără citarea părţilor.
126. Soluţionarea cererii de strămutare se face:
0 obligatoriu cu citarea părţilor;
b) cu citarea părţilor, dacă instanţa apreciază că este necesar;
c) fără citarea părţilor.
127. Hotărârea de strămutare se caracterizează prin aceea că:
a) se dă în camera de consiliu, fără citarea părţilor;
<@se dă fără motivare;
c) se poate ataca numai cu recurs.
128. în cazul în care judecata procesului a cărui strămutare s-a cerut
nu s-a sus
pendat, iar cererea de strămutare a fost admisă, actele de procedură
îndeplinite
ulterior admiterii ori hotărârea pronunţată:
a) rămân valabile;
b) se poate cere desfiinţarea lor prin căile de atac; /@ sunt desfiinţate
de drept.
129. Necompetenţa instanţei se poate invoca pe cale de excepţie:
a) numai în faţa primei instanţe;
b) în faţa instanţelor de fond;
/c) în faţa oricărei instanţe, dacă procesul este în curs.
130. în cazul admiterii excepţiei de necompetenţa pe motiv că cererea
nu ar fi de
competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a altui organ cu activitate
jurisdicţională, se
va pronunţa:
S>) declinarea competenţei;
b) respingerea cererii ca greşit îndreptată;
c) constatarea necompetenţei şi închiderea dosarului.
131. Dacă excepţia de necompetenţa este admisă, instanţa:
a) va respinge cererea ca greşit îndreptată;
(6j) va respinge cererea ca inadmisibilă în cazul în care competenţa
aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională;
c) va pronunţa o încheiere de declinare a competenţei.
593
Teste grilă
132. Sentinţa de declinare a competenţei:
Xhînvesteşte instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa
începând cu data rămânerii irevocabile;
b) nu afectează nici un act de procedură îndeplinit de instanţa care şi-
a declinat competenţa;
c) are putere de lucru judecat şi pentru instanţa în favoarea căreia s-a
declinat competenţa.
133. Sentinţa de declinare a competenţei este supusă:
a) apelului în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) recursului în termen de 15 zile de la pronunţare; (€) recursului în
termen de 5 zile de la pronunţare.
134. Conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Constanţa
şi Comisia
de reexaminare de pe lângă O.S.I.M. se va rezolva de:
a) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
{6^ Tribunalul Constanţa;
c) Curtea de Apel Constanţa.
135. Conflictul de competenţă dintre judecătoria sectorului 1 Bucureşti
şi judecă
toria Braşov ivit în faţa acesteia din urmă, se rezolvă de către:
Sfi) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) Curtea de Apel Bucureşti;
c) Curtea de Apel Braşov.
136. Conflictul de competenţă dintre Ministerul Finanţelor şi
Judecătoria Braşov
se rezolvă de către:
a) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) Curtea de Apel Braşov; /(?) Tribunalul Braşov.
137. Conflictul de competenţă dintre Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional
Bucureşti şi Tribunalul Prahova se rezolvă de către:
/^Curtea de Apel Ploieşti; o) Curtea de Apel Bucureşti;
c) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
138. Conflictul de competenţă dintre Judecătoria Giurgiu şi Judecătoria
sectorului
5 Bucureşti se rezolvă de către:
a) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ţb^ Curtea de Apel Bucureşti; c)
Tribunalul Bucureşti.
594
Anexă
139. Regulatorul de competenţă:
ffi este supus recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu
excepţia celui pronunţat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) poate fi atacat cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare;
c) se pronunţă cu citarea părţilor.
140. în cazul conflictelor de muncă:
?a) referitoare la contestaţia împotriva deciziei de concediere, sarcina
probei este răsturnată;
b) competenţa de primă instanţă aparţine judecătoriei;
c) hotărârea se pronunţă de un complet format dintr-un judecător şi
doi asistenţi judiciari.
141. Nulităţile absolute:
/(a5)pot fi invocate şi din oficiu de instanţă;
b) trebuie invocate cel mai târziu până Ia închiderea dezbaterilor
înaintea primei instanţe, sub sancţiunea decăderii;
c) sunt acele nulităţi expres prevăzute de lege.
142. Dacă nulitatea este expres prevăzută de lege, atunci:
a) nulitatea poate fi invocată de instanţă din oficiu, în toate cazurile;
b) este vorba de o nulitate care operează de drept;
(cyvătămarea se presupune.
143. Nulitatea este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul:
pactului de procedură îndeplinit de un funcţionar necompetent;
b) actului îndeplinit înăuntrul termenului prohibitiv;
c) greşitei alcătuiri a instanţei.
144. Intervine nulitatea în cazul în care:
a) hotărârea redactată ulterior pronunţării nu este semnată de
judecător;
b) există neconcordanţă între minută şi dispozitivul hotărârii redactate
ulterior pronunţării;
((o) cererea de apel principal a fost introdusă la instanţa de apel.
145. Intervine nulitatea în cazul în care:
a) instanţa a respins apelul, deşi intimatul nu era legal citat şi nici nu
s-a prezentat la judecată;
(8) cererea de chemare în judecată a fost formulată de o entitate lipsită
de capacitate procesuală de folosinţă;
c) pronunţarea hotărârii a fost amânată cu mai mult de 7 zile.
595
Teste grilă
146. Intervine nulitatea dacă minută nu este semnată:
a) de judecător sau de procuror, în cazul în care acesta din urmă,
potrivit legii, tre
buie să participe la judecată;
b) de judecător sau de grefier;
<?))de judecător.
147. Intervine nulitatea dacă:
a) în hotărâre se menţionează, greşit, termenul de apel; <D/cererea de
recurs s-a depus la instanţa de recurs;
c) nu s-a menţionat în cererea de chemare în judecată că se
acţionează în calitate
de reprezentant.
148. Contradicţia dintre minută şi dispozitivul hotărârii redactate
ulterior pronunţării:
a) atrage nulitatea hotărârii, deoarece nu se poate stabili ce anume a
decis instanţa;
{tţj poate fi înlăturată prin refacerea dispozitivului în sensul soluţiei din
minută; c) poate fi înlăturată prin refacerea minutei în sensul soluţiei din
dispozitiv.
149. Nulitatea expresă se caracterizează prin faptul că este:
a) absolută;
b) totală; prezumată vătămarea.
&
150. Nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că este:
fâ) continuă;
b) totală;
c) intrinsecă.
151. Nulitatea care intervine pentru necompetenţă este:
alrelativă;
^/necondiţionată; c) absolută.
152. Pentru a interveni nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) este
necesar, între
altele, ca:
a) nulitatea să fie expres prevăzută de lege;
b) actul să fi fost îndeplinit de o instanţă necompetentă; ffihăctul să fi
produs părţii o vătămare.
153. Pentru o interveni nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) este
necesar, între
altele, ca:
(j) actul să fi fost îndeplinit cu neobservarea formelor legale;
b) neregularitatea să fi produs neapărat un prejudiciu material;
c) neregularitatea să privească numai o cerinţă extrinsecă a actului.
b)
596 Anexă
154. Nulitatea actului de procedură poate fi înlăturată dacă:
a) nulitatea este extrinsecă;
(§) neregularitatea nu a produs nici o vătămare; c) nulitatea este
virtuală.
155. Nulitatea actelor de procedură poate fi invocată, între altele, prin
excepţia de:
(ja) incompatibilitate;
b) conexitate;
c) litispendenţă.
156. Intervine decăderea în cazul în care:
(aj)excepţia de necompetenţă relativă este invocată o dată cu
concluziile pe fond;
b) pârâtul depune cererea de chemare în judecată a altei persoane
după prima zi de înfăţişare;
c) expertul nu depune raportul de expertiză la termenul fixat de
instanţă.
157. Decăderea intervine:
a) numai dacă legea o prevede expres; 1%) în cazul nerespectării
termenelor legale imperative; c) în cazul nerespectării oricăror termene
procedurale.
158. Decăderea devine inoperantă:
a) ori de câte ori părţile se înţeleg în acest sens;
b) dacă instanţa apreciază că nu s-a produs nici o vătămare;
@) dacă nu mai pot fi exercitate căile procesuale prin care se putea
invoca.
159. Decăderea are ca efect:
(§) pierderea dreptului procedural ce nu a fost exercitat în termen;
b) desfiinţarea dreptului subiectiv civil;
c) ineficienta tuturor actelor de procedură îndeplinite în pricina
respectivă.
160. Repunerea în termen poate fi dispusă dacă:
a) partea nu a făcut actul din cauze temeinic justificate;
b) nu s-a respectat un termen prohibitiv;
0 partea nu a făcut actul datorită unor împrejurări mai presus de voinţa
sa.
161. Repunerea în termenul în care partea trebuia să efectueze actul
de procedură:
a) poate fi dispusă de instanţă din oficiu;
b) poate fi dispusă şi în cazul în care există culpa părţii respective, însă
numai cu acordul părţii adverse;
0)se dispune numai la cererea părţii respective.
Teste grilă şan

162. Elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată sunt:
a) numele, obiectul şi probele;
0 numele, obiectul şi semnătura;
c) numele, obiectul, motivarea în fapt şi în drept.
163. Părţile trebuie să depună, potrivit legii, înscrisurile de care înţeleg
să se
servească:
a) în original;
b) în copii legalizate;
$ în copii certificate de ele.
164. în cazul în care cererea de chemare în judecată trebuie
completată sau
modificată, iar acest lucru nu se poate face pe loc:
a) se înregistrează şi se suspendă judecata;
b) se restituie reclamantului;
<gpse înregistrează şi se acordă termen.
165. Neîndeplinirea în termenul acordat de instanţă a obligaţiei de
completare sau
modificare a cererii de chemare în judecată poate atrage:
a) respingerea cererii;
/©suspendarea judecăţii;
c) perimarea cererii.
166. Prin rezoluţie pusă pe cererea de chemare în judecată:
0 se stabileşte completul şi primul termen de judecată;
b) se pot lua măsuri asigurătorii;
c) se pot lua măsuri pentru asigurarea probelor.
167. La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele va putea
prin
încheiere executorie:
a) să dispună citarea pârâtului la interogatoriu;
^>/să încuviinţeze măsuri pentru constatarea unei situaţii de fapt; c) să
dispună măsuri pentru administrarea probelor.
168. Ca efect al introducerii cererii de chemare în judecată:
/g>perează rezoluţiunea contractului sinalagmatic în care a fost
prevăzut un pact comisoriu de gradul III;
b) se întrerupe cursul prescripţiei extinctive, chiar dacă cererea va fi
respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române;
c) părţile, în principiu, nu mai pot încheia o tranzacţie cu privire la
drepturile deduse judecăţii.
b)
598
Anexă
Teste grilă
599
169. Dacă reclamantul nu îşi modifică sau completează cererea de

chemare în
judecată în termenul scurt, acordat în acest scop, la primirea acesteia,
atunci pre
şedintele instanţei:
a) trebuie să suspende judecata;
b) trebuie să fixeze primul termen de judecată;
0 poate suspenda judecata prin încheiere necontencioasă.
170. Exceptând pricinile urgente, primul termen de judecată se
fixează astfel
încât, de la primirea citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin:
<â) 15 zile;
b) 5 zile;
c) 30 zile.
171. întâmpinarea:
(pS nu este obligatorie în cazul asigurării dovezilor;
o) trebuie depusă personal de pârât, în principiu, cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare;
c) este, în principiu, obligatorie, deci instanţa va trece la judecata
fondului numai după depunerea acesteia.
172. întâmpinarea este:
ôbligatorie în toate cazurile, dacă legea nu prevede altfel;
b) obligatorie numai în cazurile expres prevăzute de lege;
c) facultativă.
173. Cererea reconvenţională:
a) trebuie depusă cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea
decăderii;
b) poate fi formulată şi cu ocazia rejudecării fondului după casarea cu
reţinere; (fc) se soluţionează de instanţa competentă să judece cererea
principală chiar şi
atunci când a fost disjunsă.
174. Cererea reconvenţională poate fi disjunsă şi judecată separat de
cererea de
chemare în judecată:
/{fi) dacă rezolvarea cererii reconvenţionale nu este intim legată de
soluţia ce ar urma să se pronunţe cu privire la cererea de chemare în
judecată;
b) în procesele de divorţ;
c) în cazul în care pretenţiile din cele două cereri se întemeiază pe
acelaşi titlu.
175. în cazul în care cererea reconvenţională nu este formulată în
termenul
prevăzut de lege, instanţa:
a) respinge cererea ca tardivă;
b) respinge cererea ca inadmisibilă; dispune judecarea separată a
cererii.
§
176. Este necesară formularea unei cereri reconvenţionale în cazul în

care pârâtul:
a) doreşte să invoce compensaţia legală;
^6) are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului; c) urmăreşte
respingerea pretenţiei reclamantului.
177. Spre deosebire de sechestrul judiciar, sechestrul asigurător:
a) se înfiinţează prin încheiere;
fa presupune că litigiul de fond are ca obiect obligarea pârâtului la
plata unei sume de bani;
c) se înfiinţează, în toate cazurile, numai dacă se depune o cauţiune.
178. Pentru înfiinţarea sechestrului asigurător, între altele, este
necesar:
a) creditorul să aibă titlu executoriu;
/rb} creanţa creditorului să fie exigibilă; c) creditorul să plătească o
cauţiune de 1/3 din valoarea creanţei.
179. Pentru înfiinţarea unui sechestru asigurător atunci când creditorul
nu are
creanţa constatată prin act scris, este necesar între altele:
a) să existe pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire;
b) să existe pericolul ca debitorul să îşi ascundă ori să-şi risipească
averea sa; (v\ să depună o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
180. încheierea prin care se rezolvă cererea de sechestru asigurător
se dă în:
/a) camera de consiliu, fără citarea părţilor;
b) prezenţa reclamantului, la depunerea cererii de chemare în judecată;
c) şedinţa publică, la primul termen de judecată.
181. încheierea prin care se rezolvă cererea de sechestru asigurător
este:
a) executorie şi irevocabilă;
b) supusă apelului; fc\ supusă numai recursului.
©
182. Ridicarea măsurii sechestrului asigurător se face:
0 la cererea debitorului, dacă dă garanţii îndestulătoare;
b) la cererea creditorului, dacă acesta renunţă la judecata cererii
principale;
c) de către instanţă, dacă apreciază în cursul judecăţii că măsura nu mai
este necesară.
183. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage:
(a))desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător, care se constată prin
încheiere
irevocabilă dată fără citarea părţilor;
b) respingerea cererii de înfiinţare a sechestrului asigurător;
c) ridicarea măsurii sechestrului asigurător, prin încheiere dată, la
cererea
debitorului, cu citarea părţilor.
600 Anexă
Teste grila 601
184. Sechestrul asigurător se înfiinţează:

a) printr-o sentinţă supusă apelului în condiţiile prevăzute de lege
pentru proce
dura necontencioasă;
b) printr-o încheiere irevocabilă;
{€pfărâ citarea părţilor.
185. Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa:
0 asupra sumelor de bani, indiferent în mâinile cui s-ar afla;
b) asupra bunurilor mobile;
c) numai asupra sumelor de bani aflate în conturi bancare.
186. Pentru înfiinţarea unei popriri asigurătorii în cazul în care creanţa
nu este
exigibilă este necesar între altele:
a) creditorul să depună o cauţiune de 1/2 din valoarea reclamată;
b) creanţa să fie constatată prin înscris autentic; /cT)debitorul nu a dat
garanţiile promise creditorului.
187. Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa:
a) numai asupra sumelor de bani sau titlurilor de valoare pe care un
terţ le datorează debitorului la data înfiinţării popririi;
b) bunurilor mobile corporale urmăribile ale debitorului aflate la un terţ;
/0 şi asupra sumelor de bani pe care un terţ i le va datora debitorului în
viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente la data înfiinţării popririi.
188. în materia popririi asigurătorii, cauţiunea nu este obligatorie în
cazul în care
creditorul:
a) care are o creanţă neexigibilă învederează că debitorul nu a dat
garanţiile promise; /B) are act scris care constată o obligaţie civilă exigibilă;
c) are o creanţă exigibilă care nu este constatată prin act scris.
189. Măsura sechestrului judiciar se încuviinţează prin:
a) sentinţă, în cazul bunurilor care formează obiectul procesului;
b) încheiere, în cazul în care nu există proces; //S))încheiere, în toate
cazurile.
190. în cazul sechestrului judiciar, administratorul-sechestru poate, cu
privire la
bunul sechestrat:
S
efectua acte de dispoziţie, cu încuviinţarea instanţei; să stea în judecată
în numele părţilor litigante, cu autorizarea instanţei;
c) să plătească orice datorii cu privire la acest bun.
191. Citarea nu este obligatorie, potrivit legii, în cazul:

a) sechestrului judiciar;
b) în care creditorul solicită ridicarea sechestrului asigurător, întrucât
dă garanţii îndestulătoare;
(€\ în care debitorul solicită ridicarea sechestrului ca urmare a
respingerii cererii principale a reclamantului prin hotărâre irevocabilă.
192. La cererea debitorului, instanţa va dispune ridicarea popririi
asigurătorii
printr-o încheiere:
0 supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă debitorul
dă garanţie îndestulătoare;
b) irevocabilă, dată cu citarea părţilor, în cazul în care în litigiul de fond
creditorul a renunţat la judecată;
c) irevocabilă, dacă debitorul dă garanţie îndestulătoare.
193. Sechestrul judiciar:
a) se înfiinţează printr-o sentinţă apelabilă în condiţiile dreptului comun;
b) are ca obiect bunurile mobile urmăribile ale debitorului; se înfiinţează
cu citarea părţilor.
194. Spre deosebire de sechestrul asigurător, sechestrul judiciar
^Pse înfiinţează prin încheiere supusă recursului în termen de 5 zile de
la pronunţare;
b) înfiinţat asupra unui bun imobil se înscrie de îndată în cartea funciară;
c) se înfiinţează, în toate cazurile, numai dacă se depune o cauţiune în
cuantumul fixat de instanţă.
195. în materia sechestrului judiciar, administratorul-sechestru este:
a) numit de către executorul judecătoresc;
m îndreptăţit să plătească datorii constatate prin titlu executoriu; c)
îndreptăţit să efectueze orice act juridic de dispoziţie.
196. Judecata cererii de sechestru judiciar se face în:
a) camera de consiliu, cu citarea părţilor;
b) camera de consiliu, fără citarea părţilor; şedinţă publică, cu citarea
părţilor.
â
197. Potrivit legii, părţile nu trebuie citate la rezolvarea:
^cererii prin care debitorul a solicitat ridicarea sechestrului asigurător,
ca urmare a anulării cererii de chemare în judecată prin hotărâre irevocabilă;
b) cererii prin care debitorul a solicitat ridicarea popririi asigurătorii,
întrucât oferă garanţii îndestulătoare;
c) recursului exercitat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea
de înfiinţare a sechestrului asigurător.
b)
602
Anexă
Teste grilă
603
198. Schimbarea domiciliului pârâtului în cursul judecăţii:

a) are ca efect, în cazul acţiunilor (cererilor) personale, declinarea
competenţei în favoarea instanţei de la noul domiciliu al pârâtului;
b) nu trebuie adusă şi la cunoştinţa reclamantului;
{?} trebuie adusă la cunoştinţa instanţei şi a părţii potrivnice, sub
pedeapsa neluării ei în seamă.
199. Comunicarea citaţiei unei persoane juridice se poate realiza prin
afişare:
a) fără nici o restricţie;
b) dacă agentul procedural nu găseşte la sediul persoanei juridice pe
conducătorul acesteia;
(Q dacă se refuză primirea citaţiei.
200. între elementele esenţiale ale citaţiei, prevăzute sub sancţiunea
nulităţii,
figurează:
a) numărul şi data emiterii şi numărul dosarului; ./fŞ) arătarea anului, a
lunii, a zilei şi a orei de înfăţişare;
c) felul pricinii.
201. în cazul în care cel citat nu este găsit la domiciliu, citaţia va fi
înmânată:
a) portarului sau administratorului;
b) oricărei persoane din familie;
ôricărei persoane care locuieşte cu cel citat, afară de minorii care nu
au împlinit 14 ani şi de persoanele lipsite de judecată.
202. Citarea prin publicitate se face obligatoriu prin:
(â) afişare la uşa instanţei;
b) publicarea în Monitorul Oficial;
c) publicarea într-un ziar mai răspândit.
203. Procesul-verbal de înmânare a actului de procedură trebuie să
cuprindă, între
altele, sub sancţiunea nulităţii:
a) funcţia celui care a înmânat actul; ^>anul, luna şi ziua când a fost
încheiat; c) arătarea înscrisurilor comunicate.
204. Cererea de preschimbare a termenului de judecată, făcută în
cursul judecăţii,
se soluţionează de:
a) preşedintele instanţei, fără citarea părţilor;
b) instanţa de judecată (completul de judecată), fără citarea părţilor; ^
instanţa de judecată (completul de judecată), cu citarea părţilor.
205. Este vorba de o excepţie care tinde spre un efect peremptoriu,

dar începe
prin a avea un efect dilatoriu în cazul excepţiei:
a) lipsei capacităţii procesuale de folosinţă; 0 lipsei dovezii calităţii de
reprezentant;
c) de nesemnare a cererii de chemare în garanţie invocată la un
termen la care doar garantul nu este prezent.
206. Instanţa poate uni excepţia procesuală cu fondul:
a) dacă este o excepţie peremptorie;
6) dacă pentru rezolvarea excepţiei este necesară administrarea unor
dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii;
c) ori de câte ori rezolvarea excepţiei presupune administrarea unor
probe.
207. Dacă prin întâmpinare pârâtul invocă excepţia puterii de lucru
judecat şi
excepţia de prescripţie extinctivă, instanţa:
a) trebuie să unească cele două excepţii cu fondul;
$) se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei puterii de lucru judecat;
c) se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei de prescripţie extinctivă.
208. Excepţiile procesuale de fond:
a) pun în discuţie fondul pretenţiei supuse judecăţii;
b) se rezolvă înaintea apărărilor de fond, cât şi a excepţiilor de
procedură; fC) privesc lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune.
209. Probele care nu au fost cerute până la prima zi de înfăţişare
inclusiv, vor
putea fi invocate în cursul judecăţii dacă:
a) proba nu a fost cerută în condiţiile legii datorită neştiinţei;
b) proba nu a fost cerută în condiţiile legii datorită lipsei de pregătire; jc)
administrarea dovezii nu duce la amânarea judecăţii.
210. Prin procedura asigurării probelor, în caz de urgenţă, se poate
solicita între
altele:
a) constatarea unei situaţii de fapt care ar putea să înceteze;
fa) constatarea stării unor lucruri;
c) constatarea unei situaţii de fapt care ar putea să se schimbe.
211. Cererea de a se constata, în caz de urgenţă, o situaţie de fapt
care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor se adresează:
înstanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea;
b) executorului judecătoresc din circumscripţia instanţei în a cărei rază
teritorială urmează să se facă constatarea;
c) instanţei care este sesizată cu cererea principală.
b)
604
Anexă
Teste grilă 605
212. Cererea de asigurare a dovezilor se soluţionează:

@ prin încheiere dată în camera de consiliu;
b) de instanţa sesizată cu judecarea litigiului pe fond sau, după caz, de
instanţa care ar fi competentă să judece în primă instanţă procesul pe fond;
c) prin încheiere dată în şedinţă publică, fără citarea părţilor în caz de
primejdie în întârziere.
213. încheierea pronunţată asupra cererii de asigurare a dovezilor pe
cale principală:
a) nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea pe fond;
b) este supusă apelului în termen de 5 zile de la pronunţare dacă s-a
dat cu citarea părţilor;
Qs este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare dacă s-
a dat fără citarea părţilor.
214. Formalitatea multiplului exemplar:
a) înseamnă alăturarea la cerere a unor copii de pe înscrisuri pentru
fiecare parte adversă;
b) este o condiţie specială de validitate a tuturor înscrisurilor ce
constată convenţii sinalagmatice;
0 nu este necesară în cazul tranzacţiei judiciare.
215. Formalitatea multiplului exemplar presupune:
a) înscrisurile care constată convenţii să se încheie în atâtea
exemplare câte persoane sunt;
<g) înscrisurile sub semnătură privată care constată convenţii
sinalagmatice să se încheie în atâtea exemplare câte părţi cu interese
contrarii sunt;
c) cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea să se depună în
atâtea
exemplare câţi pârâţi, respectiv reclamanţi sunt.
216. Menţiunea „bun şi aprobat” este necesară în cazul înscrisurilor
sub sem
nătură privată care constată convenţii din care izvorăsc obligaţii
unilaterale atunci
când:
a) obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat;
b) obligaţia unilaterală a debitorului nu este determinată; ôbligaţia
unilaterală are ca obiect o sumă de bani sau o câtime oarecare.
217. Menţiunea „bun şi aprobat”:
0 nu este necesară în cazul chitanţelor liberatorii;
b) este necesară în cazul tuturor înscrisurilor sub semnătură privată ce
constată obligaţii unilaterale;
c) este necesară şi în cazul înscrisului nevalabil ca înscris autentic, dar
care a fost semnat de debitor.
218. Instanţa trebuie să admită cererea prin care una dintre părţi
solicită obligarea
părţii adverse să înfăţişeze înscrisul ce îl deţine:
a) chiar şi atunci când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul
personale;
|jj) dacă înscrisul este comun părţilor;
c) chiar dacă înfăţişarea înscrisului ar expune o altă persoană dispreţului
public.
219. Nu poate fi ascultat ca martor:
a) cel lipsit vremelnic de discernământ;
(g)cel pus sub interdicţie judecătorească;
c) cel condamnat pentru mărturie mincinoasă ori pentru o altă
infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei.
220. în pricinile referitoare la starea civilă, pot fi ascultaţi ca martori şi:
0 ascendenţii oricăreia dintre părţi;
b) descendenţii oricăreia dintre părţi;
c) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
221. La efectuarea expertizei, citarea părţilor este:
<&) obligatorie dacă efectuarea expertizei presupune o lucrare la faţa
locului;
b) facultativă, în sensul că expertul este cel care va aprecia dacă se
impune sau nu prezenţa părţilor;
c) obligatorie în toate cazurile în care expertiza urmează a se efectua
în afara instanţei.
222. Dacă raportul de expertiză a fost depus la dosar cu 5 zile înainte
de termenul
fixat pentru judecată:
<g) părţile nu sunt îndreptăţite să obţină o amânare în vederea studierii
lui;
b) instanţa trebuie să acorde un termen în vederea studierii lui dacă
toate părţile solicită amânarea pentru acest motiv;
c) oricare dintre părţi este îndreptăţită să obţină o amânare în vederea
studierii lui.
223. Mărturisirea judiciară:
a) este admisibilă numai atunci când ar fi admisibilă şi proba cu martori;
b) se obţine numai prin intermediul interogatoriului; Q nu poate fi
revocată pentru eroare de drept.
224. Pentru a se lua interogatoriul unei persoane juridice:
a) reprezentantul legal al persoanei juridice trebuie citat cu menţiunea
„personal la interogatoriu”;
0se comunică persoanei juridice întrebările, iar răspunsurile vor fi date în
scris;
c) instanţa şi partea adversă trebuie să se deplaseze la sediul
persoanei juridice,
pentru a adresa întrebările direct reprezentantului legal al persoanei
juridice, care va
răspunde imediat.
606
Anexă
Teste grilă
607
225. Prezumţiile:
0 legale absolute irefragabile nu pot fi răsturnate nici chiar prin înscrisuri
autentice;
b) legale relative pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară;
c) simple sunt admisibile fără restricţii.
226. Subiectul probei este:
a) reclamantul;
/©judecătorul;
c) partea care face o afirmaţie şi trebuie să o dovedească.
227. Instanţa trebuie să suspende judecata dacă:
(g) se iveşte un conflict de competenţă;
b) una dintre părţi, deşi legal citată, nu se prezintă la termenul de
judecată;
c) s-a formulat o cerere de strămutare.
228. Judecata se suspendă de drept:
a) când reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite la primirea
cererii de chemare în judecată;
C) până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii sau
ordonanţei aplicabile în speţă;
c) când s-a invocat excepţia de incompatibilitate.
229. Instanţa poate suspenda judecata:
a) când nici una din părţi nu se prezintă deşi au fost legal citate şi nici
una nu a solicitat judecarea în lipsă;
b) când se ivesc indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar
avea o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei;
© când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea
o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
230. Suspendarea judecăţii este lăsată de lege la aprecierea instanţei
(suspendare
facultativă) în cazul în care:
a) părţile, deşi legal citate, nu se înfăţişează la judecată şi nici nu s-a
cerut judecarea în lipsă;
b) se invocă excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei
ordonanţe;
(Q dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau
inexistenţa unui drept ce formează obiectul altei judecăţi.
231. Judecata se suspendă:
a) la cererea reclamantului;
^ dacă, după o amânare în temeiul învoielii părţilor, acestea nu
stăruiesc în continuarea judecăţii;
c) ori de câte ori părţile nu se prezintă la termenul de judecată.
232. încheierea prin care s-a suspendat judecata la prima instanţă

este susceptibilă
de a fi atacată:
a) cu apel numai odată cu hotărârea de fond;
b) cu apel cât timp durează suspendarea;
/6) cu recurs cât timp durează suspendarea.
233. Perimarea nu operează în cazul în care:
a) nu s-a stabilit primul termen de judecată deoarece cererea nu era
legal timbrată;
M actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu;
c) judecata a fost suspendată după ce instanţa i-a pus în vedere
reclamantului să
indice domiciliul pârâtului.
234. Actul întrerupător de perimare:
(§) efectuat de unul dintre coparticipanţi profită şi celorlalţi
coparticipanţi;
b) poate fi efectuat de instanţă din oficiu;
c) este orice act de procedură efectuat de oricare din părţi.
235. Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea
judecăţii
dispusă:
a) la cererea ambelor părţi;
b) pentru neîndeplinirea, din vina reclamantului, a obligaţiilor stabilite
de instanţa de judecată;
^datorită începerii urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii civile ce urmează a se pronunţa.
236. Termenul perimării nu curge:
a) în cazul incapabililor;
© când fără vina părţii nu se poate fixa termen de judecată;
c) când partea interesată nu a putut îndeplini actul de procedură
datorită unor
motive temeinice.
237. Sentinţa prin care s-a constatat perimarea cererii de chemare în
judecată este
supusă:
a) apelului în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) recursului în termen de 15 zile de la pronunţare; ^ recursului în
termen de 5 zile de la pronunţare.
238. Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi:
a) constatată de instanţa de apel;
0 ridicată pentru prima oară în instanţa de apel;
c) invocată din oficiu de prima instanţă.
608 Anexă
Teste grilă 609
239. Renunţarea reclamantului la judecată se poate face:

a) numai verbal în şedinţă;
b) numai cu consimţământul pârâtului ori de câte ori acestuia i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată;
0 în apel sau în recurs, dacă există învoirea pârâtului.
240. Dacă reclamantul renunţă la judecată instanţa va pronunţa:
a) o sentinţă prin care dispune închiderea dosarului;
0 o încheiere prin care dispune închiderea dosarului;
c) o încheiere sau, în cazul în care va acorda cheltuieli de judecată
pârâtului, o
sentinţă prin care dispune închiderea dosarului.
241. Renunţarea la judecată:
a) faţă de unul dintre pârâţi produce efecte şi faţă de ceilalţi pârâţi;
6} a unuia dintre reclamanţi nu produce efecte faţă de ceilalţi
reclamanţi; c) nu produce vreun efect faţă de cererea de chemare în garanţie
formulată de pârât.
242. în cazul renunţării la dreptul subiectiv pretins:
@ hotărârea nu este supusă apelului;
b) pârâtul trebuie să aibă capacitatea de a dispune;
c) reclamantul trebuie să se prezinte personal în faţa instanţei.
243. în cazul renunţării la dreptul subiectiv pretins:
a) se pronunţă o încheiere care nu este supusă apelului;
b) este necesar consimţământul pârâtului numai dacă s-a intrat în
dezbaterea
fondului;
|$ reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a dispune.
244. în cazul în care reclamantul renunţă la dreptul subiectiv supus
judecăţii,
instanţa va dispune:
a) anularea cererii de chemare în judecată;
b) închiderea dosarului;
©respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
245. Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului,
instanţa va
pronunţa:
a) o hotărâre parţială, în toate cazurile;
|y o hotărâre parţială, însă numai la cererea reclamantului;
c) o hotărâre provizorie.
246. Este vorba de o achiesare tacită la hotărâre în cazul în care

partea care a
pierdut procesul:
,jj) execută de bunăvoie hotărârea;
b) nu se opune la executarea silită a hotărârii;
c) nu introduce în termen cererea de apel sau, după caz, de recurs.
247. Este necesar consimţământul pârâtului dacă reclamantul:
a) renunţă la dreptul subiectiv pretins după ce s-a intrat în dezbateri,
afară de excepţiile expres prevăzute de lege;
b) îşi retrage apelul pe care l-a declarat împotriva sentinţei primei
instanţe;
© renunţă la judecată după ce s-a intrat în dezbateri, afară de
excepţiile expres prevăzute de lege.
248. Sentinţa prin care instanţa ia act de învoiala părţilor:
a) este irevocabilă;
ţ} nu este supusă apelului;
c) poate fi revizuită pentru oricare din motivele prevăzute de art.
322 C. proc. civ.
249. în cazul tranzacţiei judiciare:
a) instanţa ia act de învoiala părţilor în considerentele hotărârii;
b) părţile nu au deschisă calea unei acţiuni (cereri) în anulare; 0 învoiala
părţilor va alcătui dispozitivul hotărârii.
250. Pot fi atacate pe calea apelului hotărârile date în primă:
<$ instanţă, dacă legea nu prevede expres altfel;
b) instanţă, dar numai dacă legea prevede în mod expres calea de atac
a apelului;
c) şi ultimă instanţă.
251. Nu sunt susceptibile de apel hotărârile privind:
a) desfacerea căsătoriei în procedura de drept comun;
fh) nulitatea adopţiei;
c) nulitatea căsătoriei.
252. Sunt susceptibile de apel hotărârile pronunţate în:
a) materia contenciosului administrativ;
$ litigiile comerciale cu o valoare de peste 1 miliard lei; c) materia
protecţiei şi promovării drepturilor copilului.
253. Nu sunt susceptibile de apel hotărârile pronunţate în:
a) cererile privind filiaţia;
ţţ) acţiunile posesorii;
c) cererile privind punerea sub interdicţie.
40.
BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ] Panait Istrati BRĂILA
610 Anexă
254. încheierea pronunţată în materie necontencioasă este supusă:
a) numai apelului;
® numai recursului;
c) atât apelul, cât şi recursului.
255. Nu este supusă apelului încheierea prin care s-a:
a) întrerupt cursul judecăţii;
0 dispus suspendarea judecăţii;
c) rezolvat cererea de îndreptare a erorilor materiale.
256. Este susceptibilă de apel încheierea prin care:
a) se constată renunţarea la judecată;
<8) s-a dispus lămurirea dispozitivului, dacă şi hotărârea în legătură cu
care s-a solicitat lămurirea era susceptibilă de apel;
c) s-a rezolvat cererea de asigurare a probelor pe cale principală.
257. Pot face apel:
a) orice persoană interesată, în materie necontencioasă;
$ succesorii în drepturi ai părţilor;
c) creditorii chirografari pe calea acţiunii pauliene.
258. Pentru procuror termenul de apel curge:
a) întotdeauna de la comunicare;
b) de la pronunţare dacă a fost prezent la judecata în primă instanţă şi
de la comunicare dacă nu a fost prezent;
(g) de la comunicare dacă a fost prezent la judecata în primă instanţă
şi de la pronunţare dacă nu a fost prezent.
259. Cererea de apel trebuie să cuprindă sub sancţiunea expresă a
nulităţii:
a) numele (denumirea), domiciliul sau reşedinţa (sediul) părţilor;
© hotărârea care se atacă;
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul.
260. în cazul în care apelul nu se motivează:
0 instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanţă;
b) instanţa va pronunţa anularea apelului;
c) instanţa va constata decăderea şi va respinge apelul ca nemotivat.
261. Regula tantum devolutum quantum iudicatum presupune că:
a) nu se poate exercita apelul decât dacă vizează hotărârea în întregul
ei; (J) nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de
chemare în judecată;
c) nu se poate exercita apelul decât dacă vizează toate părţile care au
figurat la prima instanţă.
Teste grilă 611

262. Sunt cereri noi admisibile în apel:
@Ş) cererea de intervenţie principală;
b) cererea de chemare în judecată a altor persoane;
c) cererea de chemare în garanţie.
263. Pot fi invocate direct în apel:
a) compensaţia judiciară;
b) arătarea titularului dreptului;
0 orice despăgubiri ivite după darea hotărârii de către prima instanţă.
264. Instanţa de apel poate pronunţa, între altele, una din următoarele
soluţii:
a) să anuleze apelul ca nemotivat;
b) să respingă apelul ca nedovedit;
0 să admită apelul şi să schimbe, în tot sau în parte, hotărârea atacată.
265. Apelul provocat poate fi exercitat de:
a) intimat împotriva părţii cu interese contrarii, care a formulat apelul
principal;
b) un terţ care este interesat în cauză;
0 intimat împotriva unei persoane care a figurat în primă instanţă, dar
nu este parte în apelul principal.
266. Contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă când se invocă:
a) incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat hotărârea;
4) competenţa teritorială exclusivă;
c) reaua compunere a instanţei.
267. Pe calea contestaţiei în anulare obişnuite pot fi atacate:
a) numai hotărâri definitive;
<J) numai hotărâri irevocabile;
c) atât hotărâri definitive, cât şi hotărâri irevocabile, dacă prin ele s-a
evocat fondul.
268. în cazul contestaţiei în anulare obişnuite partea:
a) poate exercita contestaţia numai dacă nu a putut invoca motivul pe
calea apelului şi recursului;
b) are opţiune între recurs şi contestaţie;
Q poate exercita contestaţia numai dacă nu a putut invoca motivul pe
calea apelului sau recursului.
269. Contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă când:
<g) partea nu a fost citată în mod legal la termenul când a avut loc
judecata;
b) a fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare pentru
termenul când a avut loc judecata, cât şi procedura de comunicare a
hotărârii;
c) hotărârea atacată nu a fost comunicată legal.
b)
612
Anexă
Teste grilă
613
270. Pe calea contestaţiei în anulare specială pot fi atacate:

a) orice hotărâri irevocabile;
b) numai hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele de apel; 0
numai hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele de recurs.
271. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată când soluţia
dată în recurs:
© este rezultatul unei greşeli materiale;
b) este rezultatul unei greşeli de judecată;
c) cuprinde erori materiale.
272. Constituie greşeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.:
a) ignorarea unora dintre dovezile administrate;
b) omisiunea instanţei de a soluţiona cererea privind cheltuielile de
judecată;
Q menţionarea în dispozitivul hotărârii că partea a renunţat la judecată
şi nu la dreptul pretins, astfel cum a declarat reclamantul.
273. Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată pe motiv că nu
au fost
examinate toate motivele de modificare sau de casare când instanţa:
© a admis recursul în parte;
b) a respins recursul fără a răspunde la fiecare argument în parte;
c) a admis recursul în totalitate.
274. Pot fi atacate cu revizuire hotărârile:
a) de primă instanţă prin care s-a rezolvat fondul;
Q rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare;
c) irevocabile.
275. Se poate exercita revizuirea dacă există:
a) contradicţii între considerente şi dispozitiv;
© în dispozitiv dispoziţii potrivnice care nu pot fi aduse la îndeplinire;
c) în dispozitiv dispoziţii care necesită lămurirea înţelesului, întinderii şi
aplicării lor.
276. Revizuirea poate fi folosită când instanţa nu s-a pronunţat
asupra:
a) unei cereri de probe;
b) unei excepţii;
(0 unui capăt de cerere.
277. Revizuirea pe motiv că obiectul pricinii nu se află în fiinţă poate fi
exercitată
dacă:
f) lucrul a pierit în cursul procesului şi reclamantul nu şi-a modificat
cererea;
b) obiectul pricinii există fizic, dar i s-a schimbat situaţia;
c) se constată, în cazul unei hotărâri cu condamnare alternativă, că
executarea în natură nu mai este posibilă.
278. Revizuirea pe bază de înscrisuri noi este admisibilă dacă înscrisul:

$ exista la data când a fost pronunţată hotărârea;
b) a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, dar
a fost interpretat împotriva înţelesului lămurit şi neîndoielnic al acestuia;
c) a fost întocmit ulterior pronunţării hotărârii şi deci nu a fost folosit în
proces.
279. Revizuirea se poate exercita dacă nu a fost apărată deloc sau a
fost apărată
cu viclenie persoana:
a) fizică cu discernământ atenuat;
b) juridică de drept privat;
& fizică pusă sub curatelă.
280. Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri se poate cere dacă:
a) hotărârile au fost pronunţate în acelaşi dosar;
4» hotărârile au fost pronunţate în acelaşi litigiu şi dosare diferite;
c) în al doilea proces s-a invocat puterea de lucru judecat şi
excepţia a fost
respinsă ca nefondată.
281. Ordonanţa preşedinţială:
a) se poate pronunţa numai dacă nu există judecată asupra fondului;
b) este întotdeauna de competenţa judecătoriei; ţp) este supusă numai
recursului.
282. In cazul ordonanţei preşedinţiale:
a) judecata se poate face fără citare, atât la prima instanţă, cât şi în
recurs; 4>) instanţa poate dispune ca executarea să se facă fără somaţie sau
fără trecerea unui termen;
c) instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărârii fără dare
de cauţiune.
283. în materia ordonanţei preşedinţiale:
a) instanţa nu poate administra probe;
b) recursul se poate judeca şi fără citarea părţilor; 0 cererea se judecă
de urgenţă şi cu precădere.
284. Ordonanţa preşedinţială:
$) este vremelnică şi executorie;
b) este supusă apelului în termen de 5 zile de la pronunţare dacă s-a
dat cu citarea părţilor;
c) are putere de lucru judecat asupra hotărârii de fond.
285. Constituie condiţie (specială) de admisibilitate a ordonanţei
preşedinţiale:
a) caracterul definitiv al măsurii ce urmează a fi dispusă de instanţă;
b) inexistenţa unui proces asupra fondului în curs de desfăşurare; ţ)
urgenţa.
a)
614
Anexă
Teste grilă 615
286. în materie comercială, cererea de ordonanţă preşedinţială este

admisibilă
dacă se solicită:
a) obligarea la plata de despăgubiri pentru un act de concurenţă
neloială; Q suspendarea din funcţie a administratorului unei societăţi
comerciale; c) stabilirea valabilităţii unui contract comercial.
287. în materie comercială, cererea de ordonanţă preşedinţială este
inadmisibilă
dacă se solicită:
a) încetarea faptelor prin care se împiedică folosirea unor spaţii
comerciale;
b) încetarea unor acte de concurenţă neloială;
? revocarea din funcţie a administratorului unei societăţi comerciale.
288. Se va respinge ca inadmisibilă cererea de ordonanţă
preşedinţială prin care
se solicită:
a) înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări silite; (g)
anularea formelor de executare silită;
c) suspendarea provizorie a executării silite a hotărârii atacate cu
recurs.
289. Cererea de ordonanţă preşedinţială poate fi admisă îh cazul îh
care se solicită:
a) desfiinţarea unei construcţii;
ff) interzicerea provizorie a continuării lucrărilor la o construcţie; c)
evacuarea pârâtului care deţine un titlu locativ despre care reclamantul
afirmă că nu ar fi valabil.
290. în materia ordonanţei preşedinţiale:
ţg) cererea poate fi rezolvată şi fără citarea părţilor;
b) pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 7 zile;
c) hotărârea nu trebuie motivată.
291. încheierea prin care instanţa stabileşte elementele prevăzute de
art. 6735 alin. (1)
poate fi atacată cu apel:
a) mai înainte de pronunţarea hotărârii, dacă apelul priveşte stabilirea
calităţii de coproprietar;
Q numai o dată cu hotărârea asupra fondului;
c) mai înainte de pronunţarea hotărârii, dacă apelul priveşte datoriile
şi creanţele moştenitorilor faţă de defunct.
292. încheierea prin care s-a dispus, în cadrul procesului de partaj,
vânzarea-bunu-
rilor prin bună învoială sau prin executor:
a) este definitivă;
b) poate fi atacată cu apel numai odată cu hotărârea asupra fondului;
O poate fi atacată cu apel numai separat, înainte de pronunţarea
hotărârii asupra fondului.
293. încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj:

a) nu presupune întocmirea unei minute, însă trebuie motivată;
b) trebuie pronunţată indiferent de complexitatea pricinii; 0) poate fi
completată printr-o încheiere suplimentară.
294. încheierea de admitere în principiu a cererii de partaj este supusă
apelului:
a) în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) în tot cursul instanţei de fond, până la pronunţarea hotărârii finale de
partaj; <$ numai odată cu hotărârea finală de partaj.
295. Sulta:
a) nu este susceptibilă de executare silită;
b) este o cauţiune;
<$) nu este supusă efectului declarativ al partajului.
296. în materia partajului judiciar:
4$ competenţa materială pentru judecata în primă instanţă aparţine
întotdeauna judecătoriei;
b) hotărârile sunt supuse apelului, care este de competenţa curţii de
apel;
c) recursul este de competenţa înaltei Curşi de Casaţie şi Justiţie, dacă
valoarea obiectului litigiului depăşeşte 1 miliard lei.
297. în cazul partajului judiciar, poate fi atacată separat cu apel
încheierea:
a) de încuviinţare în principiu a cererii de intervenţie voluntară
principală;
b) de încuviinţare în principiu a cererii de partaj;
6) prin care s-a dispus vânzarea, de către executorul judecătoresc, a
bunului ce formează obiectul partajului.
298. Nu este posibil partajul voluntar şi deci devine obligatorie
recurgerea la
partajul judiciar:
ţ) dacă vreunul dintre titularii dreptului de proprietate comună lipseşte;
b) în cazul împărţirii bunurilor dobândite de foştii soţi în timpul
căsătoriei;
c) ori de câte ori unul dintre titularii dreptului de proprietate comună
este minor.
299. Oferta de plată este valabil făcută:
$ chiar înainte de termen, dacă acesta este în favoarea debitorului;
b) chiar dacă se face numai pentru capital, nu şi pentru dobânzi;
c) dacă debitorul s-a adresat oricărui executor judecătoresc.
300. Oferta de plată:
a) se poate dovedi prin martori;
b) presupune în toate cazurile o singură somaţie;
(?) se poate face şi în faţa instanţei, chiar în apel, fiind un mijloc de
apărare faţă de acţiunea principală.
616
Anexă
301. în materia divorţului, cererea reconvenţională:
0 se poate face şi în apel, dacă motivele s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă;
b) se poate disjunge, dacă ar duce la întârzierea soluţionării cererii
principale;
c) se judecă separat, dacă nu a fost formulată în termenul prevăzut de
lege.
302. Soţul se poate înfăţişa în faţa instanţelor de fond prin mandatar
dacă:
a) are domiciliul în altă localitate decât cea în care soţii au avut ultimul
domiciliu comun;
<J0 este împiedicat de o boală gravă;
c) procurorul sau instanţa penală a dispus măsura obligării de a nu
părăsi localitatea.
303. Cererea de divorţ se va respinge ca nesusţinută dacă:
a) soţul reclamant nu se prezintă personal la judecata apelului declarat
de soţul pârât;
b) nu se prezintă nici unul din soţi în faţa primei instanţe;
0 soţul reclamant nu se prezintă personal la judecata în primă instanţă
sau la judecata apelului ori recursului declarate de el.
304. în cazul divorţului prin consimţământul soţilor:
a) se fixează de îndată termen în şedinţă publică;
b) desfacerea căsătoriei se face din vina ambilor soţi; $ hotărârea este
definitivă şi irevocabilă.
305. Procedura somaţiei de plată, reglementată de O. G. nr. 5/2001,
cu modif
icările ulterioare, este o procedură:
a) necontencioasă; ^contencioasă;
c) mixtă.
306. Creditorul este îndreptăţit să recurgă la procedura somaţiei de
plată:
a) şi atunci când creanţa nu a ajuns la scadenţă;
b) şi atunci când înscrisul constatator al creanţei constituie titlu
executoriu; $ indiferent de izvorul obligaţiei de plată a unei sume de bani.
307. în cadrul procedurii somaţiei de plată:
0 întâmpinarea nu este obligatorie;
b) cererea poate fi admisă numai dacă debitorul recunoaşte datoria
în faţa
instanţei;
c) citarea părţilor este lăsată la aprecierea judecătorului.
Teste grilă 617

308. Cererea în anularea ordonanţei conţinând somaţia de plată:
p») are efect suspensiv de executare silită;
b) se judecă, în toate cazurile, de instanţa ierarhic superioară;
c) poate fi introdusă numai de debitor, în termen de 15 zile de la
comunicarea ordonanţei.
309. în cadrul procedurii somaţiei de plată, poate fi pusă în executare
silită fără a
fi nevoie de învestirea cu formulă executorie:
a) ordonanţa de admitere a cererii creditorului, care nu a fost atacată
de debitor cu cerere în anulare; j
b) ordonanţa de admitere a cererii creditorului, atacată de debitor cu
cerere în anulare, care a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă;
$ încheierea prin care s-a închis dosarul şi s-a luat act de înţelegerea
părţilor asupra plăţii.
310. Executarea silită indirectă cunoaşte, între altele, şi una din
următoarele
forme:
a) predarea silită a bunurilor mobile şi imobile;
fc) urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini;
c) executarea silită a altor obligaţii de a face sau a nu face.
311. în faza executării silite coparticiparea procesuală poate fi:
9) numai activă;
b) numai pasivă;
c) mixtă.
312. Executorul judecătoresc are, între altele, ca atribuţie:
a) învestirea cu formulă executorie a cambiilor, biletelor la ordin şi a
cecurilor;
b) stabilirea sumei ce urmează a fi plătită creditorului, în cazul în care
nu s-a fixat prin titlul executoriu, dacă se constată imposibilitatea predării
bunului în natură;
?D întocmirea protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a
cecurilor.
313. Competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti:
Ş) este limitată de circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care
funcţionează, dacă legea nu prevede altfel;
b) nu este limitată;
c) este limitată de circumscripţia curţii de apel pe lângă care
funcţionează.
314. Conflictul de competenţă dintre birourile executorilor
judecătoreşti se re
zolvă de către:
a) curtea de apel în a cărei circumscripţie se află biroul cel dintâi sesizat;
#) judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul cel dintâi sesizat; c)
tribunalul în circumscripţia căreia se află biroul cel dintâi sesizat.
618
Anexă
Teste grilă 619
315. Instanţa de executare este, între altele, competentă:

a) să învestească toate hotărârile judecătoreşti;
b) să calculeze dobânzile, penalităţile sau alte sume acordate prin titlu
executoriu, fără a se stabili cuantumul lor;
0 să încuviinţeze punerea în executare a titlurilor executorii.
316. Pentru a se pune în executare un titlu executoriu creanţa trebuie
să fie:
a) certă şi lichidă;
b) certă şi exigibilă;
0 certă, lichidă şi exigibilă.
317. Nu este necesar să fie învestite cu formulă executorie:
g) hotărârile executorii provizoriu;
b) hotărârile irevocabile;
c) încheierile premergătoare.
318. Nu este necesar, între altele, să fie învestite cu formulă
executorie:
a) contractele de garanţie imobiliară;
Q contractele de leasing;
c) actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a
României.
319. încheierea prin care se soluţionează cererea de învestire a
hotărârii cu
formulă executorie poate fi atacată:
a) numai de creditor cu apel şi recurs;
b) de ambele părţi cu apel şi recurs;
P în caz de respingere a cererii de către creditor, dar numai cu recurs.
320. încheierea de încuviinţare a executării silite:
a) este supusă numai apelului;
f) nu este supusă unei căi de atac;
c) este supusă atât apelului, cât şi recursului.
321. Somaţia nu este necesară în cazul:
($ popririi;
b) executării creanţelor fiscale;
c) executării altor obligaţii de a face sau a nu face.
322. Suspendarea prescripţiei dreptului de a cere (obţine) executarea
silită
intervine:
a) pe data îndeplinirii de către debitor a unui act voluntar de executare
a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu;
b) b) pe data depunerii cererii de reluare a executării;
f) c) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire.
323. Prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea silită se

întrerupe:
a) când executarea se face între soţi;
$} pe data depunerii cererii de executare, însoţite de titlul executoriu; c)
când executarea se face împotriva unei persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal.
324. Suspendarea executării hotărârii are loc de drept:
0) în cazul recursului, dacă legea prevede expres;
b) întotdeauna în cazul apelului;
c) în cazul revizuirii.
325. Perimarea nu operează în cazul:
a) executării directe;
?) executării creanţelor fiscale;
c) urmăririi silite a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini.
326. Pe calea contestaţiei la executare propriu-zisă se poate invoca:
a) nevalabilitatea pe fond a hotărârii puse în executare;
b) refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
0 nevalabilitatea titlului, pentru că nu a fost învestit cu formulă
executorie.
327. Contestaţia la titlu se poate exercita:
D numai dacă nu s-a utilizat procedura lămuririi hotărârii prevăzută de
art. 281' C. proc. civ.;
b) ori de câte ori există nelămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi
aplicarea titlului executoriu, chiar dacă s-a recurs la procedura prevăzută de
art. 2811 C. proc. civ.;
c) dacă instanţa a lăsat nesoluţionate prin dispozitiv cereri formulate de
părţi.
328. Contestaţia la executare poate fi formulată de terţul care
pretinde că are un
drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit în
termen de 15 zile
de la data:
a) când a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-1 contestă; 49
efectuării vânzării ori predării silite a bunului; c) când a luat cunoştinţă de
primul act de executare.
329. Sunt supuse unei insesizabilităţi absolute şi necondiţionate:
a) casa în care locuieşte debitorul şi familia sa;
b) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru cel
puţin 6 luni; ?) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului
şi familiei sale.
a)
620
Anexă
330. Nu pot fi urmărite decât în lipsă de alte bunuri urmăribile şi

numai pentru
obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra
mobilelor:
a) obiectele de cult religios;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni; Q
bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului.
331. Salariul şi alte venituri periodice realizate din muncă pot fi
urmărite până la:
a) 1/5 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţii
de întreţinere;
b) 1/2 din venitul lunar net, pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice;
g 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
332. Nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţii
de între
ţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor.cauzate prin moarte sau
vătămări
corporale:
9 ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă;
b) ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav;
c) ajutoarele de maternitate.
333. Nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii:
a) sumele cuvenite şomerilor;
% alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii;
c) compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului
de muncă.
Răspunsuri corecte
1. a; 2. c; 3. c; 4. b; 5. b; 6. b; 7. a; 8. c; 9. c; 10. a; 11. b; 12. b; 13. c;
14. a; 15. a 16. b; 17. c; 18. a; 19. b; 20. b; 21. c; 22. b; 23. c; 24. b; 25. b;
26. b; 27. a; 28. c; 29, b; 30. a; 31. c; 32. c; 33. c; 34. a; 35. b; 36, c; 37. a;
38. c; 39. a; 40. b; 41. c; 42. b; 43. a; 44. b; 45. a; 46. b; 47. c; 48. c; 49. a;
50. c; 51. c; 52. b; 53. a; 54. c; 55. b; 56, c; 57. c; 58. b; 59. c; 60. a; 61. c;
62. b; 63. c; 64. c; 65. b; 66. c; 67. b; 68. c; 69. c 70. c; 71. a; 72. c; 73. b; 74.
c; 75. a; 76. b; 77. c; 78. c; 79. c; 80. c; 81. b; 82. b; 83, b; 84. a; 85. b; 86. a;
87. c; 88. c; 89. a; 90. b; 91. c; 92. c; 93. c; 94. b; 95. c; 96. b 97. c; 98. b; 99.
c; 100. b; 101. a; 102. b; 103. b; 104. a; 105. b; 106. b; 107. b; 108,
119. b 130. a; 141. a 152. c 163. c 174. a 185. a 196. c 207. b 218. b
229. c 240. b 251. b 262. a 273. a: 284. a 295. c 306. c 317. a: 328. b
c; 109. b; 110. a; 111. b; 112. b; 113. b; 114. c; 115. c; 116. c; 117. a;
118. a
120.
b;
121.
c
; 122. b
;123.
b
;124.
c;
131.
b;
132.
a
, 133. c
,134.
b
;135.
a;
142.
c;
143.
a
144. c
145.
b
146.
c;
153.
a;
154.
b
, 155. a
156.
a
157.
b;
164.
c;
165.
b
166. a
167.
b
,168.
a;
175.
c;
176.
b
, 177. b
;178.
b
;179.
c;
186.
c;
187.
c
188. b
189.
c
190.
b;
197.
a;
198.
c
199. c;
200.
b;
201.
c;
208.
c;
209.
c
210. b
211.
a
212.
a;
219.
b;
220.
a
221. a
222.
a
223.
c;
230.
c;
231.
b
232. c;
233.
b,
234.
a;
241.
b;
242.
a
243. c
244.
c;
245.
b;
252.
b;
253.
b
,254.b
,255.
b
,256.
b;
263.
c;
264.
c
265. c;
266.
b
267.
b;
274.
b;
275.
b
; 276. c
,277.
a
278.
a;
285.
c;
286.
b
287. c
288.
b
289.
b;
296.
a;
297.
c
298. a;
299.
a;
300.
c;
307.
a;
308.
a-
309. c;
310.
b
311.
a;
318.
b;
319.
c
320. b
321.
a;
322.
c;
329.
c;
330.
c;
331. c;
332. a
; 333. b
125. a; 126. a; 127. b; 128. c; 129. c 136. c; 137. a; 138. b; 139. a; 140.
a: 147. b; 148. b; 149. c; 150. a; 151. b 158. c; 159. a; 160. c; 161. c; 162. b
169. c; 170. a; 171. a; 172. a; 173. c 180. a; 181. c; 182. a; 183. a; 184. c
191. c; 192. a; 193. c; 194. a; 195. b 202. a; 203. b; 204. c; 205. b; 206. b
213. c; 214. c; 215. b; 216. c; 217. a 224. b; 225. a; 226. b; 227. a; 228. b
235. c; 236. b; 237. c; 238. b; 239. c 246. a; 247. c; 248. b; 249. c; 250. a;
257. b; 258. c; 259. b; 260. a; 261. b 268. c; 269. a; 270. c; 271. a; 272. c
279. c; 280. b; 281. c; 282. b; 283. c 290. a; 291. b; 292. c; 293. c; 294. c
301. a; 302. b; 303. c; 304. c; 305. b 312. c; 313. a; 314. b; 315. c; 316. c
323. b; 324. a; 325. b; 326. c; 327. a:
Tratat de procedură civilă

Ion Deleanu
„Procedura civilă a fost uneori şi metaforic considerată o «gramatică»

sau o «aritmetică» a dreptului substanţial. Şi, într-adevăr, ea excelează prin
rigori şi rigorisme, fiind refractară faţă de orice înclinaţii spre «romantism
juridic». (...). In careul magic şi ludic al Justiţiei nu-şi au locul
sentimentalismele. Dar îşi au şi trebuie să-şi aibă locul căutările,
inventivitatea şi buna-credinţă între armonia dintre «dreptul scris» şi «dreptul
trăit». (...)
Am încercat pe parcursul acestei lucrări ca, prin aserţiuni mai puţin
ortodoxe, să oferim pe alocuri şi un alt mod de înţelegere decât cel cu care
ne-am obişnuit sau care ni se oferă prin transcrierea «voinţei legiuitorului».
Este de fapt o invitaţie la un colocviu. Aşa am înţeles şi remarcabilele opere
doctrinare, în jurul temelor fundamentale ale procedurii civile, pe care ne-am
sprijinit, cu aleasă consideraţie, şi în acest demers ştiinţific. “
Prof univ. dr. Ion Deleanu
Tratatul de procedură civilă este o operă distinctă prin cuprindere,

conţinut şi actualitate. într-un mod sistematic, dinamic şi în logica
desfăşurării procesului civil, sunt abordate toate temele fundamentale ale
acestuia.
Analizând cu atenţie cele mai recente schimbări legislative (inclusiv
Legea nr. 219/2005), autorul sesizează reconsiderările jurisprudenţiale şi
doctrinare la care obligă modificările şi completările intervenite în procedura
civilă.
Tratatul încorporează un aparat bibliografic şi jurisprudenţial aproape
exhaustiv, făcându-se exegeza textelor normative din legea de procedură
civilă şi din legile speciale. în lucrare sunt oferite interpretări şi soluţii coerent
şi convingător argumentate, inclusiv prin evocarea jurisprudenţei instanţei
europene.
M1:712pag., 87,20 lei (872.000 BOU, ISBN 973B55-778-2 Vel. II:536pag.,
79,57lei(795.700BOU, ISBN 973B557790
Ni
Talon de comandă
Titlu / Autor
Exemplare
•ft
ALLBECK
**??
DESTINATAR
Editura AII Beck - Bucureşti, O.P. 83, CP. 90
tel.: +40 21 410.08.47; fax: +40 21 410.08.48
E-mall: comenzi@beck.ro
Cont: RO06RZBR 0000 0600 03338540 Raifeisen Bank, Ag. Sebastian
Cont R082FNNB001201052424R002 FinansBank (Rom) - Suc. Doamnei
Cont: R028TREZ7055069XXX000321 Trez. Sect. 5, Bucureşti
Codul de procedură civilă

Ga brieiBoroi Octavia-Spineanu Matei
IOIAU**4
L.'C«
Fără îndoială, procedura civilă este una dintre ramurile dreptului care a
suferit în ultimii ani cele mai multe schimbări legislative. Adoptarea Legii nr.
219/2005 de aprobare a Ordonanţei nr. 138/2000 credem că va însemna şi
sfârşitul acestei perioade de instabilitate, astfel încât, după doi ani de
aşteptări, putem oferi cititorilor prima ediţie a Codului de procedură civilă
adnotat de prof. dr. Gabriel Boroi şi jud. dr. Octavia Spineanu-Matei.
Elaborat după sistemul european lansat de prestigioasa editură Dalloz,
fiecare articol al Codului de procedură civilă este consolidat cu toate textele
incidente din legislaţia complementară, cu cele mai importante soluţii din
practica judiciară şi cu numeroase trimiteri la bibliografia recentă în materie.
Pentru a facilita cititorilor consultarea celor peste 2500 de speţe prezentate
în această lucrare, rezumate de autori, a fost conceput un sistem de
numerotări, titluri şi denumiri marginale, urmărindu-se o sistematizare cât
mai riguroasă a speţelor, în funcţie de problemele de drept rezolvate.
960 pag.. 98,10 lei {981.000 ROII, ISBN973655-5100
EXPEDITOR
Nume persoana de contact:
Firmă:
Cont:
Strada:
CUI/CNP:
Se.:
Ap.:
Nr. Reg. Corn.:
Localitate:
Judef/Sector: Cod postai:

Achitat cu OP/Mandat poţtat nr.:
. Semnătura--
Dolsta dvs. ffj fnragîflm sunt CMifidtnţtito si pot li fdosito dow ta scopuri
osocntt comsrtMziif pradusslof Edituri Al Bsck. Preţwio pot fi schtnboto h orics
inorant, fM nonfictreo prestiMi i efentoho, isr conMmls n onoreoză in fcflvts
stocului disponilxXAstopttecuintOfOsrSsininuItlvs.
§ 5. Incidente privind instanţa sesizată
1. Întinderea competenţei instanţei sesizate
În cazul în care o instanţă a fost sesizată cu o cerere de chemare în

judecată care, potrivit legii, este de competenţa sa se pune problema de a şti
care este întinderea acestei competenţe.
Sunt situaţii în care necesitatea rezolvării complete şi unitare a
pricinii impune
instanţei să se pronunţe şi asupra apărării pârâtului, a incidentelor
procedurale ivite în
cadrul procesului ori a unor alte cereri, chiar dacă, în mod obişnuit,
acestea nu ar intra
în competenţa sa.
Competenţa instanţei sesizate de reclamant în privinţa apărărilor

pârâtului
În literatura şi în practica judiciară s-a consacrat regula potrivit căreia

judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei. Noţiunea de excepţie este
luată aici intr-un sens mai larg, incluzând nu numai excepţiile procesuale, ci
şi alte mijloace de apărare, iar cea de acţiune desemnează, de fapt, cererea
de chemare în judecată. Prin această regulă se înţelege faptul că instanţa
competentă să judece cererea de chemare în judecată a reclamantului se va
pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ce sunt opuse acestei cererii chiar
dacă aceste mijloace necesită soluţionarea unei chestiuni prealabile care nu
ar intra, in mod normal, m competenţa sa.
Regula în discuţie se justifică pe consideraţii de ordin practic, fiind
necesar ca instanţa să rezolve pricina în integralitatea ei, pentru a da o
soluţie unitară şi a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.
De exemplu, judecătoria sesizată cu o cerere pentru executarea unui
contract va examina şi apărarea pârâtului prin care acesta invocă nulitatea
contractului, fără a mai fi nevoie să trimită problema nulităţii la instanţa
competenta potrivit art. 10 pct. 1 C.proc.civ|
De la această regulă există o derogare, în cazul chestiunilor
prejudiciale, adică al acelor probleme care trebuie să formeze obiectul unei
judecaţi prealabile, în aşa fel încât soluţia să fie dată, în mod definitiv, pentru
toate procesele ce vor urma, cu putere de lucru judecat. De aceea, atunci
când apărarea pârâtului este o chestiune prejudicială, instanţa sesizata cu
cererea reclamantului va suspenda judecata până la rezolvarea definitivă a
chestiunii prejudiciale, de către instanţa competentă.
Un exemplu de chestiune prejudicială se desprinde din principiul
consacrat de art. 19 alin. (2) C.proc.pen. care stabileşte regula „penalul ţine
în loc civilul”. Un alt exemplu îi reprezintă soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor dintr-o lege sau ordonanţă incidente
speţei.
1.2. Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în

privinţa incidentelor de procedură
Prin incident de procedură, într-un sens mai larg, se înţelege price

contestaţie care se grefează pe cererea principală şi care este de natură să
suspende, să întrerupă ori să stingă cursul judecăţi sau să modifice soluţia.
În sens restrâns, incidentul de procedură este acela care nu aduce
modificări fondului dezbaterii în cursul procesului, neincluzând deci acele
incidente ce modifică această dezbatere, lărgind sau micşorând cadrul
procesual.
3. Mijloacele procedurale de invocare a necompetenţei
În cazul în care instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată

sau cu o cerere de exercitare a unei căi de atac este necompetentă se pune
problema de a şti care sunt mijloacele procedurale şi în ce condiţii se poate
invoca necompetenţa.
3.1. Enumerarea mijloacelor procedurale prin care se poate invoca

necompetenţa
Dacă se contestă competenţa în cursul judecăţii, deci după sesizarea

instanţei şi înainte de a se pronunţa o hotărâre, indiferent că este vorba de
judecata în primă instanţă sau de judecata unei căi de atac, mijlocul
procedural de invocare a necompetenţei instanţei la care procesul se află
pendente este excepţia.
Dacă a intervenit o hotărâre de primă instanţă, mijlocul procedural
prin care se poate invoca necompetenţa acelei instanţe este apelul, evident,
cu condiţia ca hotărârea respectivă să fie susceptibilă de a forma obiectul
apelului. Necompetenţa absolută poate fi invocată direct în apel, însă
necompetenţa relativă poate fi ridicată în apel numai de către pârâtul de la
judecata în primă instanţă şi numai dacă acesta a invocat în termen excepţia
de necompetenţa relativă înaintea primei instanţei iar excepţia a fost
respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe cu privire la ea.
În cazul în care a intervenit o hotărâre definitivă, dar care nu este
încă irevocabilă, necompetenţa poate fi invocată prin intermediul recursului
(art. 304 pct. 3 C.proc.civ.). Necompetenţa absolută poate fi invocată direct
în recurs, în schimb, necompetenţa relativă poate fi invocată în recurs numai
de către pârâtul care a ridicat înaintea primei instanţe, în termen, excepţia
de necompetenţă, fără însă a obţine declinarea competenţei, iar apoi a
invocat necompetenţa prin intermediul apelului declarat împotriva hotărârii
de primă instanţă
În situaţia în care instanţa de la care s-a cerut (şi s-a obţinut)

strămutarea s-a pronunţat asupra fondului pricinii, s-a considerat că partea
interesată, nefiind în culpă, nu s-ar putea susţine că hotărârea rămâne în
fiinţă, pe motiv că strămutarea a rămas fără obiect.
Pe de o parte, o astfel de soluţie ar echivala cu răpirea unui grad de
jurisdicţie părţii interesate, de vreme ce chiar instanţă competentă să rezolve
cererea de strămutare a considerat că nu sunt condiţii obiective de rezolvare
a pricinii la instanţa de la care s-a solicitat strămutarea şi care s-a pronunţat
asupra fondului.
Pe de altă parte, dacă s-a cerut strămutarea judecăţii unui recurs,
partea nu ar mai avea la îndemână nici o cale de atac împotriva hotărârii
pronunţate în recurs, aşa încât am propus ca hotărârea în cauză să fie
considerată neavenită, instanţa la care s-a strămutat pricina urmând a se
pronunţa ca şi cum nu mai există o altă hotărâre pe fond pronunţată în
aceeaşi cauză.
S-a obiectat însă că o asemenea soluţie este greu de admis,
neexistând nici un
temei legal cât de apropiat, arătându-se că ar fi de preferat ca/împotriva
hotărârii de fond să se exercite calea de atac, iar în faţa instanţei competente
să rezolve calea de atac respectivă să se invoce hotărârea de strămutare,
existând astfel posibilitatea casării la instanţa stabilită prin hotărârea de
strămutare.
Dacă ar fi vorba de strămutarea unui recurs, hotărârea ar putea fi
atacată prin intermediul contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de
art. 317 pct. 2 sau chiar art. 318 teza I C.proc.civ., cele două motive de
contestaţie în anulare urmând a fi interpretate mai larg. VM Ciobanu,
Chiar şi după această critică, am apreciat că este preferabilă soluţia
pe care am propus-o – hotărâre neavenită a instanţei de la care s-a strămutat
pricina - , temeiul juridic al acesteia reprezentându-l art. 40 alin. (4) teza a II-
a C.proc.civ., interpretat folosind argumentul per a contrario, precum şi
regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, cu precizarea că
însăşi hotărârea în discuţie este un act de procedură, ce urmează a fi inclus
în categoria „actelor îndeplinite de instanţă înainte de strămutare”.
În cazul în care a intervenit o hotărâre irevocabilă, necompetenţa

absolută poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, însă numai dacă
nu a putut fi invocată prin
intermediul apelului sau ai recursului, ori, deşi a fost invocată prin
cererea de recurs, instanţa a respins recursul fără a-i cerceta în fond sau
motivul respectiv de recurs a fost respins pentru că avea nevoie de verificări
de fapt (art. 317 C.proc.civ.).
Excepţia de necompetenţă
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de

caracterul absolut sau relativ al competenţei, deci după cum norma de
competenţă ce se pretinde că a fost încălcată este de ordine publică sau de
ordine privată.
Excepţia de necompetenţă absolută (în cazul încălcării competenţei
generale, materiale şi teritoriale exclusive) poate fi invocată de oricare dintre
părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii.
Excepţia de necompetenţă relativă în cazul încălcării normelor de
competenţă teritorială, în afara de cea exclusivă, poate fi invocată numai de
către pârât şi numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, ori dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de, avocat, cel
mai târziu la prima zi de înfăţişare, deci in limine litis (în pragul procesului).
Excepţia de necompetenţă relativă trebuie invocată înaintea altor excepţii şi,
oricum, înainte de a se intra în discutarea fondului, sub sancţiunea decăderii
din dreptul de a mai invoca necompetenţa relativă. Partea care a făcut
cererea la o instanţă necompetentă relativ nu poate cere declinarea
competenţei (art. 158 alin. final C.proc.civ.).
„Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut
cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea
necompetenţei.”
l Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură ce se

rezolvă înainte de intrarea în cercetarea pe fond a pretenţiei formulate de
reclamant. Excepţia trebuie pusă, în mod obligatoriu, în discuţia părţilor.
Dacă instanţa respinge excepţia de necompetenţa, deci arătându-se
competentă, va pronunţa o încheiere interlocutorie, deci care leagă instanţa,
nemaiputându-se reveni asupra acestei încheieri. Încheierea poate fi atacată
cu apel sau, după caz, cu recurs numai o dată cu fondul (art. 158 alin. (2)
C.proc.civ.).
„Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii,
cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea
hotărârii asupra fondului.”
Dacă excepţia este admisă, instanţa este obligată să stabilească
instanţa competentă sau organul cu activitate jurisdicţională competent
potrivit legii, urmând ca, prin hotărâre (sentinţă sau decizie, menţionăm însă
că, uneori, în practică se pronunţă şi încheieri) să îşi decline competenţa.
În situaţia în care competenţa aparţine unui organ al statului fără
activitate jurisdicţională, instanţa nu va pronunţa declinarea competenţei, ci
va respinge cererea ca inadmisibilă.
Dacă instanţa constată că litigiul cu care a fost sesizată este de
competenţa unui organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, va respinge cererea ca
nefiind de competenţa instanţelor române (art. 157 din Legea nr. 105/1992).
Hotărârea de declinare a competenţei dezînvesteşte instanţa care a
pronunţat-o, învesteşte instanţa (sau alt organ cu activitate jurisdicţională) în
favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de competenţă. Împotriva acestei
hotărâri de declinare se poate face recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare (art. 158 alin. (3) C.proc.civ.).
„Dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate
exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis
instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională
competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit
irevocabilă.”
Hotărârea de declinare a competenţei îşi produce efectele
(dezînvestirea instanţei care a dat-o, respectiv învestirea celeilalte instanţei)
de la data rămânerii ei irevocabile, iar nu de la data pronunţării. Această
problemă prezintă interes, spre exemplu, pentru rezolvarea conflictelor în
timp a normelor de competenţă.
§2. Părţile
1. Consideraţii generale
Noţiunea de parte în proces
După cum am arătat, nu se poate vorbi de existenţa unui proces civil

fără instanţa de judecată şi fără părţi. În trecut se folosea frecvent denumirea
de părţi litigante, însă această terminologie este pe cale să dispară din
vocabularul juridic curent, iar „litigiul contencios” (sic!, p.n. G.B.) presupune
cel puţin două părţi cu interese contrarii şi anume una care formulează o
pretenţie (reclamantul) şi alta împotriva căreia se formulează pretenţia
(pârâtul) - actus trium personarum: iudicis, actoris atque rei.
În Codul de procedură civilă se întrebuinţează frecvent noţiunile de
parte (spre exemplu, art. 19, art. 27, art. 37, art. 49 şi urm., art. 67, art. 85,
art. 111, art. 112 C.proc.civ.), de reclamant (de exemplu, art. 12, art. 48, art.
57 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 66 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 114 alin. (2)
C.proc.civ.) sau de pârât (spre exemplu, art. 5, art. 41 alin. (2), art. 47, art.
57 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 64, art. 113 C.proc.civ.), dar nu se precizează
şi care este conţinutul acestora.
În literatura de specialitate, prin părţi în procesul civil se desemnează
persoanele fizice sau juridice care au un litigiu cu privire la un drept subiectiv
civil dedus judecăţii sau la o situate juridică pentru a cărei realizare calea
judecăţii este obligatorie şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii
judecătoreşti ce urmează a se pronunţa ori care a fost pronunţată.
Această definiţie nu vizează decât procedura contencioasă. Întrucât
procedura necontencioasă exclude existenţa unui conflict de interese, aşa
încât, în cazul unei astfel de proceduri, prin parte vom înţelege:
- persoana care se adresează instanţei cu o cerere prin care nu se
urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altcineva,
- precum şi, dacă este cazul, persoanele chemate înaintea instanţei
pentru dezlegarea cererii respective.
Este necesar să se facă o distincţie netă între părţile din proces şi
terţii faţă de procesul respectiv (penitus extranei), chiar dacă uneori şi
aceştia din urmă participă, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, la
activitatea judiciară generată de conflictul de interese dintre părţi. Terţii nu
sunt însă interesaţi de soluţia pe care o va da instanţa de judecată în litigiul
dintre părţi, hotărârea ce se va pronunţa neputând să le aducă nici un folos
practic, dar nici să le lezeze drepturile şi interesele lor legitime, ceea ce
înseamnă că puterea de lucru judecat se referă numai la părţile din proces.
De asemenea, părţilor le revin anumite drepturi şi îndatoriri
procesuale, cele mai multe acte de procedură şi termene procedurale privesc
numai pe părţi, dar există şi o serie de acte de procedură care presupun
concursul unor terţi, aceştia putând fi supuşi unor sancţiuni civile
(despăgubiri către partea prejudiciată, precum şi, în cazurile indicate anume
de lege, plata unor amenzi civile sau chiar pot fi urmăriţi penal.
Important de reţinut este şi faptul că eventualele căi de atac
împotriva hotărârii judecătoreşti nu sunt la îndemâna terţilor, ci acestea pot fi
exercitate numai de părţi sau de procurori. Spre deosebire de legislaţia
franceză, care reglementează o cale de atac ce nu poate fi exercitată de
către părţi, ci numai de către terţi, numită „tierce opposition” (art 582-592
din noul cod francez de procedură civilă), în sistemul nostru procesual terţii
nu pot recurge la nici una dintre căile de atac.
Dacă va fi cazul, o persoană care nu a fost parte în proces va invoca
inopozabilitatea hotărârii pronunţate sau se va adresa procurorului, solicitând
acestuia să exercite calea de atac.
Aparent, distincţia între părţi şi terţi este de ordin strict formal,
părţile fiind persoanele care recurg la diversele forme concrete ce alcătuiesc
acţiunea civilă, respectiv împotriva cărora acestea sunt exercitate, iar orice
alte persoane străine de pretenţiile formulate urmează a fi incluse în
categoria terţilor.
Sunt însă şi situaţii în care delimitarea dintre părţi şi terţi ridică unele
probleme, având în vedere că noţiunii de reprezentare în justiţie i se conferă,
în anumite cazuri, o accepţiune foarte largă, ceea ce conduce la atribuirea
calităţii de parte în proces unor persoane care doar sunt considerate a fi fost
reprezentate în procesul respectiv.
În plus, delimitarea iniţială între părţi şi terţi poate fi modificată de
ivirea unor împrejurări susceptibile a se produce în cursul unui proces civil şi
care antrenează o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive
precum şi de cererile incidentale prin care terţe persoane sunt introduse în
procesul deja existent, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa reclamantului sau
a pârâtului, dobândind şi ele calitatea de parte în proces.
Noţiunea de parte în proces este generică, în sensul că acoperă atât
ipoteza în care procesul civil se află în faza judecăţii, indiferent că este vorba
de o judecată în primă instanţă său de o judecată într-o cale de atac, cât şi
aceea când procesul civil se găseşte în faza executării silite, însă, în cadrul
fazelor şi etapelor procesului civil, părţile poartă denumiri specifice. Astfel,
părţile se numesc:
- reclamant şi pârât la judecata în primă instanţă;
- apelant şi intimat la judecata în apel (pentru desemnarea părţii
împotriva căreia se declară apel, codul de procedură civilă utilizează
termenul de intimat în art. 288 alin. (1) şi art. 291);
- recurent şi intimat în recurs (art. 308 alin. (2) C.proc.civ.
întrebuinţează în mod expres noţiunea de intimat pentru a desemna partea
care poate să depună întâmpinare la cererea de recurs, deci partea care este
chemată să se apere la judecata în recurs);
- contestator şi intimat într-o contestaţie în anulare;
- revizuent şi intimat la judecata unei cereri de revizuire;
- creditor şi debitor în cazul executării silite.
1.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces
1.2.1. Consideraţii introductive
În literatura noastră de specialitate nu există un punct de vedere

unitar în ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o
persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil.
Astfel, uneori sunt reţinute doar două condiţii pentru ca o persoană
să devină parte în proces şi anume capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală.
Alţi autori consideră că o persoană poate deveni parte în proces dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare exercitării acţiunii civile, deci:
- dacă pretinde un drept,
- justifică un interes;
- are capacitate procesuală,
- precum şi calitate procesuală.
Într-o a treia concepţie, se susţine că sunt necesare numai trei
condiţii pentru ca o persoană să fie parte în proces:
- capacitatea procesuală;
- interesul.
Se precizează că afirmarea unui drept constituie o condiţie ce trebuie
îndeplinită numai pentru exercitarea acţiunii civile, întrucât noţiunea de parte
în procesul civil
În vechiul drept român, reclamantul se numea „pârâş”, însă, pentru a

se evite o posibilă confuzie, s-a renunţat la această denumire, care a fost
înlocuită cu o denumire inspirată din dreptul francez, în care cel ce supune
pretenţia judecăţii se numeşte „demandeur”, iar partea împotriva căreia se
formulează pretenţia se numeşte „defendeur”.
3 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul cM! în R.P. #., bucureşti, 1957, p.

70 şi urm.
3 G. Tocilescu. op. cit, voi. II, p. 29; I. Stoenescu, S. Zitberstein, op.
cit., p. 279; V. M, Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 319-320.
165
2. Reclamantul şi pârâtul. Coparticiparea procesuală
2.1. Reclamantul şi pârâtul
Am arătat că la judecata în primă instanţă, părţile din cererea de

chemare în judecată se numesc reclamant şi pârât.
Pentru definirea noţiunilor de reclamant şi de pârât trebuie pornit de

la împrejurarea că obiectul procesului civil îl constituie un raport juridic
substanţial în care figurează un subiect activ, titularul dreptului subiectiv ce
formează conţinutul raportului juridic civil şi un subiect pasiv (persoana
căreia îi incumbă obligaţia corespunzătoare dreptului de creanţă sau, după
caz, cei care a adus atingere dreptului real ori altui drept absolut).
Fiind necesar să se ţină cont şi de faptul că nu ... drept subiectiv civil,
ci şi o situaţie juridică protejată de lege sau pentru a cărei realizare calea
judecăţii este obligatorie.
De asemenea, trebuie avut în vedere că noţiunea de parte în proces
este mai largă decât noţiunea de subiect al raportului juridic civil, în sensul
că este suficient doar să se afirme existenţa unui drept subiectiv civil,
urmând ca instanţa să hotărască la sfârşitul judecăţii dacă între părţi există
sau nu un raport juridic civil, fiind deci posibil şi se stabilească un raport
juridic procesual în lipsa unui raport juridic substanţial între părţi.
Subliniem însă că nu în toate situaţiile respingerea cererii de
chemare in judecată este consecinţa inexistenţei raportului juridic substanţial
între părţile din proces, deoarece soluţia instanţei poate să fie rezultatul
admiterii unei excepţii procesuale peremptorii.
Chiar şi în cazul respingerii cererii ca nefondată (neîntemeiată) ar fi
posibil să existe raportul de drept substanţial afirmat de reclamant, dar
acesta nu a fost dovedit prin mijloacele de probă administrate în cauză.
Prin reclamant înţelegem acea persoană care se adresează organului

de jurisdicţie cu o cerere prin care se declanşează procesul civil solicitând
stabilirea ori recunoaşterea unui drept subiectiv civil al cărui titular pretinde
ca este sau realizarea unei situaţii jundice ocrotite de lege.
Persoana chemată în judecată pentru a fi obligată să recunoască ori
să respecte dreptul afirmat sau faţă de care se urmăreşte realizarea unei
situaţii juridice protejate
de lege poartă denumirea de pârât.
Distincţia între reclamant şi pârât prezintă un interes practic
deosebit. Astfel:
- competenţa teritorială de drept comun se stabileşte în funcţie de
domiciliul pârâtului;
- anumite acte de procedură pot fi îndeplinite numai de reclamant, de
exemplu, completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată, în
timp ce alte acte de procedură pot fi îndeplinite numai de pârât, spre
exemplu, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de arătare a
titularului dreptului real;
- desistarea, sub ambele forme (renunţarea la judecată şi renunţarea
la dreptul subiectiv afirmat), reprezintă un act procesual de dispoziţie al
reclamantului, în vreme ce achiesarea la pretenţii poate proveni numai de la
pârât;
- în cadrul dezbaterilor pe fond, instanţa va da mai întâi cuvântul
reclamantului, iar apoi parâtului,
- sarcina probei revine, în principiu, reclamantului etc.
Uneori, admisibilitatea unor cereri este determinată după cum partea

care le formulează a avut poziţia procesuală de reclamant sau de pârât,
întrucât legea interzice cererile (pretenţiile) noi în apel, dar permite
mijloacele de apărare noi, iar ceea ce reprezintă o pretenţie nouă pentru
reclamant poate constitui doar un mijloc de apărare pentru pârât.
De exemplu, nulitatea contractului nu poate fi invocată în apel de
către reclamantul care la judecata în primă instanţă a cerut rezoluţiunea, în
schimb, poate fi invocată direct în apel de către pârâtul de la judecata în
primă instanţă spre a obţine respingerea pretenţiilor formulate împotriva sa
care este fundamerii^)ifăc^? contract| M aceasta irMfeTerif de partea ce a
declarat apel
flvîenţionărrîdă/
O persoană nu devine în mod automat pârât, prin simplul fapt al
chemării sale în judecată. Este necesar să se solicite obţinerea condamnării
acesteia la ceva.
De asemenea, pârâtul trebuie să fie nominalizat, nefiind posibilă
introducerea unei cereri contencioase împotriva unei persoane
nedeterminate, cum ar fi, spre exemplu: deţinătorul terenului ? care a
contrafăcut un produs; persoana care a săvârşit un accident de circulaţie
etc.) sau împotriva unui grup de persoane fără a fi individualizaţi membrii
acestuia, spre exemplu
- moştenitorii unei persoane ce a decedat înainte de pornirea
procesului;
- producătorii sau distribuitorii unui anumit bun;
- salariaţii aflaţi în grevă;
- participanţii la o competiţie sportivă;
- autorii unui fapt ilicit etc.)
Această regulă asigură respectarea contradictorialităţii şi a dreptului
de apărare, stabilind totodată şi pe cel care va suporta, dacă va fî cazul,
consecinţele executării silite a hotărârii ce se va pronunţa, dar poate
prezenta unete inconveniente pentru persoana care intenţionează să
pornească un proces civil, având în vedere că sunt situaţii când aceasta nu
este în măsură a cunoaşte cu precizie identitatea celui ce trebuie chemat în
judecată.
Tocmai de aceea, unele legislaţii admit, în mod excepţional, existenţa
unor cazuri în care judecata poate fi declanşată fără individualizarea
pârâtului, cum ar fi legislaţia germană, care reglementează, printre altele,
procedura provocatorie şi procedura conservării unor probe, astfel încât o
persoană poate să solicite instanţei constatarea unui prejudiciu al cărui autor
nu este cunoscut încă. Referitor la aceste exemple din sistemul procesual
civil german, se observă că ar putea fi pus sub semnul îndoielii caracterul cu
adevărat contencios al procedurilor respective, aceasta fiind explicaţia
faptului că nu se impune nominalizarea pârâtului.
Menţionăm că şi codul nostru de procedură civilă reglementează
procedura asigurării dovezilor, dar cel care recurge la aceasta îşi îndreaptă
cererea împotriva unei persoane determinate, fiind posibil ca pârâtul din
cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală, să nu devină pârât în
litigiul de fond în care se va folosi proba astfel conservată.
Prin chiar cererea de chemare în judecată este indicată persoana
care are poziţia procesuală de reclamant, respectiv cea căreia îi revine
poziţia procesuală de pârât. În cursul judecăţii însă, este posibil să apară o
serie de incidente procedurale ce antrenează o juxtapunere a calităţii de
reclamant cu aceea de pârât.
De exemplu:
- dacă se formulează o cerere reconvenţională, pârâtul din cererea de
chemare în judecată devine reclamant în cererea reconvenţională, iar
reclamantul din cererea principală devine pârât în cererea incidentală;
- pârâtul care cheamă în garanţie un terţ adaugă la calitatea sa de
pârât în cererea de chemare în judecată pe aceea de reclamant în cererea de
chemare în garanţie.
Uneori, încă de la începutul procesului părţile pot fi considerate
deopotrivă reclamant şi pârât. Astfel, parţile cumulează cele două calităţi în
cazul partajului judiciar sau al grăniţuirii, întrucât cel chemat în judecată
poate obţine ceva pentru sine, ceea ce echivalează cu o condamnare a
reclamantului, fără să fie nevoie de formularea unei cereri reconventionale,
iar orice creştere a drepturilor uneia dintre părţi antrenează, corelativ, o
diminuare a drepturilor celeilalte ori celorlalte părţi.
Cu unele nuanţări, lucrurile se prezintă în mod asemănător în cazul
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi al contestaţiilor
la poprire la distribuirea sumelor realizate din executarea silită ?.
Poziţia ofensivă a unei părţi din proces se poate transforma într-o
poziţie defensivă sau invers şi în cazul exercitării căilor de atac, cum se
întâmplă atunci când reclamantul ce a obţinut câştig de cauză la judecata în
primă instanţă devine intimat în apelul declarat de adversar, solicitând
respingerea acestei căi de atac. Corelativ, pârâtul de la judecata în primă
instanţă părăseşte atitudinea pur defensivă, adoptând o atitudine ofensivă.
Nu se poate face însă abstracţie de unitatea substanţială a procesului
în sensul că judecata într-o cale de atac reprezintă o continuare a procesului
declanşat prin cererea de chemare în judecată, iar nu un proces distinct, aşa
încât este necesar să se ţină cont şi de pretenţia supusă judecăţii în raport cu
care poziţia ofensivă aparţine întotdeauna celui ce a formulat-o, chiar dacă
acesta trebuie sa se apere într-o anumită formă procesuală (deoarece pe
ansamblul procesului partea respectivă solicită protecţia judiciară a unui
drept subiectiv sau realizarea unei situaţii juridice ocrotite de lege).
În literatura de specialitate s-a mai precizat că în cazul contestaţiei la
executare formulate de către debitorul urmărit, contrar aparenţelor, poziţia
procesuală de reclamant nu aparţine acestuia, ci creditorului urmăritor,
deoarece din iniţiativa sa a fost pornită executarea silită, contestaţia
respectivă nefiind decât un incident în cursul executării silite.
Titlul II. Dispoziţii generale de procedură
Partea I. Explicaţii
1. Actele de procedură
1.1. Noţiune
Organizarea şi desfăşurarea procesului civil fiind de interes general,

legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor, judecătorului sau organelor
auxiliare aspectele referitoare la stabilirea conţinutului şi a modului de
îndeplinire ale actelor de procedură,ci le-a reglementat în mod amănunţit.
Toate prevederile legale care reglernentează organizarea şi
desfăşurarea procesului civil sunt denumite forme procedurale, aşadar, prin
formă procedurală înţelegem orice condiţie impusă de lege pentru efectuarea
unui anumit act de procedură.
Diversele elemente, esenţiale, altele accesorii, poartă denumirea de
formalităţi procesuale.
Formele procedurale, luate în ansamblul lor, au menirea de a asigura
o judecată dreaptă, care să aibă loc în cele mai bune condiţii, cu păstrarea
egalităţii între părţi, existând astfel premisele ca judecătorul să pronunţe o
hotărâre legală şi temeinică. Luate în parte, diferitele forme procedurale
urmăresc şi un scop specific de exemplu, cele referitoare la citarea părţilor
garantează contradictorialitatea şi dreptul de apărare.
Cât priveşte corelaţia dintre formă procedurală şi actul de procedură,
în doctrină se subliniază că forma procedurală este ..., iar actul de procedură
este forma adusă la îndeplinire
Nu exista o definiţie legală a actului de procedură, iar în doctrină nu
există un punct de vedere unitar cu privire la definirea actului de procedură.
Dintre diversele definiţii oferite, ne vom opri la aceea care porneşte de la
împrejurarea că, spre deosebire de dreptul civil, unde se face distincţie între
operaţiunea juridică (negotium iuris) şi înscrisul care probează existenţa
operaţiunii (instrumentum probationis), în procedura civilă, prin act de
procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât actul scris care o
constatată, act scris considerat el însuşi o operaţiune jundică.
Deci, operaţiunea juridică în sine şi actul în legătură cu operaţiunea
respectivă sunt acte de procedură distincte, care corespund unor forme
procedurale proprii.
De exemplu, operăţiuneă juridică privitoare la introducerea unei
cereri de chemare în judecată este un act de procedură, iar cererea de
chemare în judecată este alt act de procedură;
În matira citaţiei se deosebesc trei acte ae procedură: de
primirejsauDrjocesul-verbal încliilS BeâgeTiturpro^Buralf
cu activitatea lor procesuaJăţ
Înţelegem prin acte de procedură operaţiunile juridice şi înscrisurile
făcute de participanţii la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.
Clasificarea actelor de procedură
Actele de procedură sunt susceptibile de mai multe clasificări, în

funcţie de anumite criterii.
Astfel, în funcţie de modul de efectuare, actele de procedură se
clasifică în:
- acte scrise: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea
reconvenţională, cererile de intervenţie, încheierile, hotărârile.
- acte orale: depoziţiile martorilor, răspunsurile la interogatorii,
susţinerile părţilor.
Trebuie însă reţinut că actele de procedură orale se consemnează în
scris, dar, de data aceasta, suntem în prezenţa altor acte de procedură.
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la care
emană, actele de procedură se împart în:
- acte ale părţior; cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de punere în executare a
unei hotărâri.
- acte ale instanţei: încheierile, hotărârea judecătorească, dispoziţia
de comunicare a hotărârii, etc.
La rândul tor, actele instanţei se împart în acte de procedură prin
care se îndeplineşte o activitate jurisdictională şi acte administrative prin
intermediul cărora se realizează o activitate administrativă sau funcţională
(spre exemplu, rezoluţia pusă de preşedinte la primirea cererii de chemare în
judecată, repartizarea dosarelor, fixarea termenelor etc,);
- acte ale organelor auxiliare justitiei: actele organelor de executare,
procesele-verbale de luare a măsurilor asigurătorii, dovezile privind
comunicarea actelor de procedură.
- acte ale altor participanţi la proces: depoziţiile martorilor,
întocmirea şi depunerea raportului de expertiză, cererea de anulare a unei
amenzi făcută de martor sau de expert etc.
În funcţie de conţinutul lor, distingem:
- acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă: cererea de
chemare în
judecată; întâmpinarea, cererea de exercitare a unei căi de atac.
- acte de procedură care constată o operaţiune procedurală: citaţia,
procesul-verbal de sechestru, somaţia etc.
În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de
procedură sunt:
- judiciare. dacă se îndeplinesc în faţa instanţei: ..., pronunţarea
hotărârii.
- extrajudiciare, dacă se îndeplinesc în cadrul procesual, dar nu în
faţa instanţei de judecată: expertiza, actele de executare.
Condiţiile generale pentru îndeplinirea actelor de procedură
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură:

- să îmbrace forma scrisă;
- să relateze în chiar conţinutul lor faptul că au fost îndeplinite
cerinţele impuse de lege;
- o a treia condiţie generală, reţinută însă numai de unii autori, este
aceea capetele de procedură trebuie îndeplinite în limba română, condiţie ce
decurge din principiul constituţional conform căruia procedura judiciară se
desfăşoară în limba română - art. 127 alin. (1) din Constituţie, precum şi art.
6 din Legea nr. 92/1992.
Uneori, se face deosebire între condiţiile de formă şi condiţiile de
fond ale actelor de procedură. Condiţiile de fond ale actelor de procedură ar
fi determinate de caracterul actelor de procedură de a constitui manifestări
de voinţă făcute în vederea producerii anumitor efecte juridice, fiind deci
vorba despre condiţiile de fond analizate în materia actului juridic civil, cu
anumite particularităţi datorate specificului activităţii judiciare.
Având însă în vedere că una din clasificările actelor de procedură pe
care am reţinut-o delimitează actele de procedură care conţin o manifestare
de voinţă de actele de procedură care constată o operaţiune procedurală
apreciem că numai în privinţa primei categorii de acte juridice s-ar putea
vorbi şi despre existenţa unor condiţii de fond.
În ce ne priveşte, considerăm că orice act de procedură trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii (care deci sunt generale):
- să îmbrace forma scrisă ori să fie consemnat într-un alt de procedură
consemnat în scris. Această condiţie este necesară pentru a se putea dovedi
existenţa actului de procedură şi pentru a se putea verifica respectarea
cerinţelor prevăzute de lege,
Aceasta deoarece, aşa cum am arătat, actul de procedură nu este
altceva decât forma de procedură adusă la îndepnnire.
O consecinţă a condiţiei în discuţie este aceea că în privinţa
cuprinsului actului de procedură, acesta nu poate fi completat cu probe
extrinseci (alte înscrisuri, martori, prezumţii). Condiţia nu trebuie însă
înţeleasă în sensul că în cazul actelor scrise, ar fi nevoie de inserarea unei
menţiuni tip. De altfel, o eventuală menţiune că au fost respectate cerinţele
legii nu ar avea nici un efect, atunci când la întocmirea actului respectiv, au
fost nesocotite anumite dispoziţii legale.
În cazul actelor de procedură orale, verificarea respectării
prescripţiilor legale se face cu ajutorul actelor de procedură scrise ce au fost
întocmite pentru consemnarea actelor orale.
- să fie efectuate în fimba română.
Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română, ea are dreptul de a lua
cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret, art. 127 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 92/1992.
1.4. Enumerarea sancţiunilor pentru nerespectarea condiţiilor legale

referitoare la actele de procedară
Legea arată şi sancţiunile care intervin în caz de nerespectare a

dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile îndeplinirii actelor de procedură,
sancţiuni care vizează toate actele de procedură, fie ale instanţei, fie ale
părţilor sau ale altor participanţi la proces.
Sancţiunea aplicată diferă în funcţie de însemnătatea formei
procedurale şi de interesul care impune respectarea formei distingându-se
următoarele sancţiuni:
- nulitatea actului de procedură;
- obligaţia de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu
încălcarea prescripţiilor legii;
- obligaţia de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor
procedurale;
- sancţiuni pecuniare;
- sancţiuni disciplinare.
1V. M. Ciobanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Bucureşti, 1996, p.

457-458. A se vedea şi I. Deleanu, Procedură civilă, voi. I, Arad, 1998, p. 220;
I. Leş, Principii şi institutii de drept procesual civil, voi. i, Bucureşti, 1998, p.
401.
2 A se vedea: O. Ungureanu, Nulităple procedurale civile, Editura Aii
Beck, Bucureşti, 1998, p. 11 şi urm.; I. Leş, op. cit, voi I, p. 399.
Alături de acestea, în cuprinsul Codului de procedură civilă se mai

întâlnesc şi unele sancţiuni specifice precum:
- socotirea ca neavenit a apelului (sau recursului) declarat de
intervenientul accesoriu dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit nu a
făcut ea însăşi apel sau recurs (art. 56 C.proc.civ.);
- neluarea în considerare a schimbării domiciliului uneia dintre părţi,
în cursul judecăţii dacă aceasta nu a încunoştinţat instanţa şi partea adversă
(art. 98 C.proc.civ.);
- neluarea în considerare înscrisului depus în copie certificată, dacă
partea care l-a depus nu are în şedinţă originalul, ori nu l-a lăsat în păstrarea
grefei (art. 139 alin. (1) C.proc.civ.);
- neluarea în considerare a adăugirilor, ştersăturilor sau schimbărilor
din cuprinsul hotărârii, care nu sunt semnate de judecător (art. 265
C.proc.civ.);
din cuprinsul mărturiei, dacă nu au fost încuviinţate de judecător, precum şi
semnate de judecător, de grefier şi de martor (art. 198 alin. (2) C.proc.civ.),
respectiv dacă nu au fost încuviinţate prin semnăturile avocaţilor părţilor,
martorului şi celui care a consemnat mărturia (art. 2411 alin. (2) C.proc.civ.);
aduse răspunsurilor la interogatoriu, dacă nu sunt semnate de preşedintele
completului de judecată, de grefier, de partea care a propus interogatoriul şi
de partea care a răspuns la interogatoriu (art. 221 alin. (1) C.proc.civ.
.
2. Condiţiile generale privind cererile în justiţie
Cererea este mijlocul procedural prin care o persoană solicită

concursul instanţei în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.
Deosebim, pe de o parte, cererea introductivă de instanţă, adică acea cerere
prin care se declanşează procesul civil, iar, pe de altă parte, cererile
efectuate in cursul procesului, care pot fi formulate de reclamant, de pârât,
de ceilalţi participanţi la procesul civil sau de terţe persoane.
Codul de procedură civilă stabileşte, în art 82-84, condiţiile generale
pe care trebuie să le îndeplinească orice cerere în justiţie, indicând atât
forma acestor cereri, cât şi menţiunile pe care ele trebuie să le cuprindă.
Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti se face în scris şi va
cuprinde^
- indicarea instanţei;
- numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi
sediul părţilor, precum şi ale reprezenţaritului;
- obiectul cererii;
- semnătura.
Nerespectarea acestor cennţe ar putea atrage nulitatea cererii, în
condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., deci dacă s-a cauzat
părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.
În cazul în care cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili
mai întâi identitatea dintre ... şi ... respectivă,
În situaţia în care cererea nu se introduce de titularul dreptulu, ci de
un reprezentant al acestuia, la cerere trebuie alăturată dovada calităţii de
reprezentant, adică:
- procura în original său în copie legalizată pentru reprezentantul
neavocat;
- avocatul de legitimează în baza contractului de asistenţă juridică cu
precizarea că avocatul certifică el însuşi copia de pe procura sa;
- declaraţia scrisă, semnată de şeful oficiului juridic sau, după caz, de
directorul persoanei juridice;
- pentru jurisconsulţi copie legalizată de pe înscrisul doveditor al
calităţii de reprezentant legal,
- copie legalizată de pe decizia de numire a tutorelui sau curatorului;
- copie legalizată de pe certificatele de naştere ale minorilor, de pe
acte din care să rezulte calitatea de soţ sau de rudă până la al patrulea grad
inclusiv - în cazurile prevăzute de art. 68 alin. (5) şi (6) C.proc.civ., cu
menţiunea că în prima ipoteză este necesară şi o copie de pe diploma de
licenţă sau de doctorat -,
- copie legalizată de pe acte din care să rezulte calitatea de magistrat
- pentru situaţia prevăzuta de art. 128 din Legea nr. 92/ 1992, deci copie de
pe Decretul Preşedintelui prin care persoana în cauză a fost numită în funcţia
de judecător sau de procuror, respectiv copie de pe actul prin care
preşedintele Curţii Supreme de Justiţie l-a numit pe cel în cauză în funcţia de
magisţrat-asistent;
- copie legalizată de pe hotărârea de numire a administratorului-
sechestru etc).
Urmărind înlăturarea formalismului excesiv, art. 84 C.proc.civ.
prevede că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi
de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire gresită. Aşadar,
instanţa trebuie să se orienteze nu după sensul literal sau juridic al
termenilor folosiţi în cerere, ci după cel pe care justiţiabilul a înţeles să-l
atribuie termenilor respectivi, după natura dreptului şi scopul urmărit, astfel
cum acestea rezultă din conţinutul cererii.
Dacă însă obiectul cererii nu este clar precizat, atunci instanţa va
pune în vedere părţii să facă precizările necesare pentru a se putea stabili
conţinutul şi finalitatea cererii respective.
Subliniem că art. 84 C.proc.civ. stabileşte dreptul şi obligaţia
instanţei de a da o calificare corectă cererii, însă nu îi conferă posibilitatea de
a modifica sau completa cererea formulată de parte, deci de a încălca
principiul disponibilităţii.
Deşi art- 84 C.proc.civ. se referă în mod expres doar la cererile de
chemare în judecată şi la cererile de exercitare a căilor de atac, se admite că
textul de lege se aplică şi altor cereri efectuate în cursul procesului civil.
3. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

3.1. Regali generale
Legea reglementează în amănunt modul în care părţile şi alţi

participanţi la procesul civil sunt chemaţi în faţa instanţei de judecată,
precum şi modul de comunicare a actelor de procedură.
Potrivit art. 85 C.proc.civ., instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri
decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu
dispune altfel.
De asemenea, art. 107 C.proc.civ. obligă instanţa să amâne
judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost
citată cu respectarea cerinţelor impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii. Din
dispoziţiile legale menţionate mai sus, care.au caracter imperativ, se
desprind două idei de bază.
În procesul civil, părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze, însă este
necesar ca
toate părţile din proces să fi fost legal citate;
Regula este citarea părţilor şi numai cu titlu de excepţie judecata
poate avea loc fără citarea părţilor, în cazurile expres prevăzute de lege, cum
ar fi, spre exemplu:
- în cazul rezolvării conflictelor de competenţă,
- al suspendării judecăţii dispusă de către preşedintele instanţei
sesizate cu o cerere de strămutare,
- al asigurării dovezilor;
- al ordonanţei preşedinţiale.
Citarea părţilor are ca finalitate încunoştinţarea lor despre existenţa
procesului, despre locul şi data şedinţei de judecată însă această finalitate se
poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către partea prezentă
la unul din termenele de judecată.
Titlul III. Procedura înaintea primei instanţe
Partea I. Explicaţii privind judecata in prima instanţă
Procesul civil se prezintă ca o succesiune de acte care îmbracă

formele prevăzute de lege, putând fi definil ca activitatea pe care o
desfăşoară instanţa, părţile şi alţi participanţi în scopul recunoaşterii sau
realizării drepturilor şi intereselor deduse judecăţii şi al executării silite a
hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, conform procedurii
stabilite de lege.
Din această definiţie, rezultă că procesul civil parcurge, în principiu,
două mari faze:
- judecata şi
- executarea silită.
Faza judecăţii parcurge, de regulă, atât judecata în primă instanţă,
cât si judecata in căile de atac:
- judecata in apel, care, ca şi judecata în primă instanţă, este o
judecată de fond;
- judecata în recurs;
- judecata în căile extraordinare de atac de retractare - contestaţia în
anulare şi revîzuirea;
- judecata în recursul în anulare;
Subliniem însă că sunt foarte rare situaţiile în care un proces
parcurge judecata în toate aceste căi de atac.
Judecata în primă instanţă se declanşează prin introducerea cererii
de chemare în judecată şi sfârşeşte prin pronunţarea hotărârii. Între aceste
două momente, judecata
în primă instanţă parcurge, în principiu, mai multe etape:
- etapa scrisă
- etapa dezbaterilor,
- precum şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
În cadrul etapei scrise a judecăţii în primă instanţă părţile se
încunoştinţează reciproc în legătură cu pretenţiile şi apărările lor, precum şi
cu probele ce urmează a fî administrate în vederea susţinerii pretenţiilor şi
apărăritor respective prin intermediul:
- cererii de chemare în judecată,
- al întâmpinării,
- al cererii reconvenţionale,
- al cererilor modificatoare sau completatoare,
- precum şi al cererilor de intervenţie voluntară sau forţată.
Etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată se desfăşoară, de regulă, la
mai multe termene de judecată, părţile urmând să îşi susţină în mod real
pretenţiile şi apărările, să administreze probe. să le analizeze şi să pună
concluzii.
După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării
hotărârii, hotărâre ce poate fi atacată de partea nemulţumită sau de procuror
prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. De asemenea, judecata
într-o cale de atac parcurge, de regulă, cele trei etape menţionate mai sus.
Trebuie reţinut că judecata în primă instanţă, reglementată de art
109-281 C.proc.civ., constituie dreptul comun în ceea ce priveşte judecata,
ceea ce înseamnă că dispoziţiile care o reglementează se vor aplica şi la
judecata în căile de atac în măsura în care nu sunt potrivnice prevederilor
exprese din materia căilor de atac.
Cartea II Procedura contencioasă
Secţiunea 2. Etapa dezbaterilor
§ Şedinţa de judecată
1. Pregătirea şedinţei de judecată

Înainte cu o zi sau două de termenul fixat pentru judecată, dosarele
se scot de la arhivă de către grefierul de şedinţă în vederea pregătirii şedinţei
de judecată.
Grefierul va verifica modul de îndeplinire a procedurii de citare
pentru fiecare dosar în parte, dacă au fost ataşate la dosare dovezile de
înmânare sau comunicare a
citaţiilor şi a celorlalte acte de procedură, făcându-şi menţiunile
necesare pentru a
putea aduce la cunoştinţa instanţei starea în care se află pricina atunci
când aceasta
va fi luată în dezbatere.
Grefierul va înregistra dosarele în registrul (condica) de şedinţă. După
aceasta, grefierul va întocmi lista proceselor ce urmează a fi dezbătute la
acel termen de judecată). În listă vor fi trecute înaintea celorlalte, pricinile
declarate urgente şi cele rămase în divergenţă (art. 125 alin. (2) C.proc.civ.),
precum şi pricinile care s-au amânat din lipsă de timp (art. 157 C.proc.civ.).
În cadrul aceleiaşi categorii de pricini, criteriul ordinii îl reprezintă vechimea.
Lista proceselor va trebui afişată în ziua judecăţii, cu cel puţin o oră
înainte de începerea şedinţei (art. 125 alin. (1) C.proc.civ. Subliniem însă că
Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare
instanţelor judecătoreşti prevede că lista cauzelor se afişează cu 24 de ore
înainte de începerea şedinţei.
Preşedintele instanţei trebuie să asigure procurorului ce va participa
la respectiva şedinţă de judecată, părţilor şi celorlalte persoane prevăzute de
lege posibilitatea consultării din timp a dosarelor.
2. Conducerea şedinţei de judecată
Legea încredinţează conducerea dezbaterilor judecătorului iar, la

judecata în apel sau în recurs, preşedintelui completului de judecată care,
potrivit art. 128 alin. (1) C.proc.civ., deschide, suspendă şi ridică (închide)
şedinţa de judecată. Ceilalţi membri ai completului, deşi au aceleaşi drepturi
ca şi preşedintele, nu pot interveni direct în dezbateri, ci numai prin
intermediul preşedintelui completului. De asemenea, părţile pot pune
întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea judecătorului,
respectiv a preşedintelui completului de judecată. însă acesta poate
încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (art. 130 C.proc.civ.). aceeaşi fiind
soluţia si în cazul în care se ia interogatoriul uneia din părţi (art. 201 alin. (1)
şi (2) C.proc.civ.).
Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată
exercită poliţia
Şedinţei de judecată, şi poate lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii şi
bunei cuviinţe. Poate dispune îndepărtarea din sală a celor care nu mai au
loc, a nevârstnicilor, a persoanelor care au o ţinuta necuviincioasă şi a celor
care tulbură mersul dezbaterilor, dacă, după ce au fost chemaţi la ordine,
aceştia continuă să aibă o comportare necorespunzătoare.
Nu trebuie confundată suspendarea judecăţii, reglementată de art.
242 şi urm. C.proc.civ., cu
^suspendarea şedinţei de judecată] Pentru motive justificate, şedinţa de
judecată poate fi suspendată pe o durată de cef mult 30 de
minuteţaducându-se acesta la cunoştinţa publicului din sală/
Judecătorul (preşedintele completului) poate să ordone îndepărtarea

tuturor persoanelor din salăj dacă altfel nu se poate păstra ordinea.)
Dacă printre cei îndepărtaţi din sală se află şi vreuna din părţi jînainte
de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în salăjşi, sub sancţiunea
nulităţii hotărârii, i se vor pune în vedere toate faptele importante petrecute
în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţii Nu se va proceda în acest
mod în cazul în care partea îndepărtată din sala de şedinţă a fost asistată
mai departe de un avocat] care a rămas în sală
/art 19ahnrnr.rav \; “
i In sala de şedinţă, nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme/afară de
cazul în care
le poartă în vederea serviciului ce îl îndeplineşte în faţa instanţei]
f Persoanele care iau parte la şedinţă sunt obligate să aibă o purtare
cuviincioasă, iar cel ce vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare] dacă
judecătoruMpreşedintele completului) nu încuviinţează altfel|
3. Principalele momente in desfăşurarea judecăţii
Înainte de a începe judecata fiecărei cauze, părţile pot cere instanţei

amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată] dacă aceste cereri nu
provoacă dezbateri.?
| Art. 126 C.proc.civ. prevede căjamânarea se poate face şi de un sinpur
judecător/însă, în actuala reglementare judecata în primă instanţă se face de
un singur judecătorj
| totuşi, textui de lege menţionat nu a devenit inutil) ci el urmează să se
aplice ia judecata în apel sau în recurşi
| Urmează apoi ca procesele care sunt în stare de judecată să fie
soluţionate în ordinea de pe lista de procese) Partite pot cere schimbarea
rândului|„dacă împricinaţii având pricini sorocite înaintea lor nu se
împotrivesc” (art. 125 alin. (3) C.proc.civ.)/
I Luarea peste rând a unei cauze nu trebuie să afecteze dreptul de
apărare al părţilor,' sub pedeapsa nulităţii hotărârii} La cererea părţilor,
instanţa va puiea lăsa cauza la
urmă, fixând o anumită oră!
-”T- - -....'.. . - .]
modul în care s-a îndeplinit procedura de citare/Judecătorul

(preşedintele completului) va verifica personal procedura de citare) şi, când
este cazul, dacă s-au respectat dispoziţiile legale privitoare la taxele judiciare
de timbru şi ia timbrul judiciar/ Instanţa va putea dispune amânarea
procesulurfdacă procedura de citare nu este legal îndeplinită - art. 107
C.proc.civ^ dacă ambele părţi o cerjîrisâ, amânarea ta cererea părţilor poate
fi încuviinţată o singură dată In cursul procesului- art. 155 alin. (1) C.proc.civ j
pentru lipsă de apărare temeinic motivată - art. 156 C.proc.civ^ pentru alte
motive, dar, în acest caz, art. 155 alin. (3) C.proc.civ. obligă instanţa să
cerceteze dacă amânarea nu tinde la una prin învoirea părţilor|prezumând ca
o astfel de amânare cererea la care cealaltă parte s-ar putea împotrivit
suspendarea judecăţii sau va trece la judecarea cauzei?
[Judecata cauzei are loc/dacă părţile sunt prezentei iar procedura de
citare a fost îndeplinită legal (prezenţa părţii în instanţă acoperă viciul
procedurii de citare/ dar partea nelegai citată va putea cere amânarea)/
Judecata poate avea. loc şi atunci când se prezintă o singură parte/dacă
partea adversă a fost legal c»tată(dezbaterile urmând a se face pe baza
fucrarilor aflate la dosar si a susţinerilor părţii prezentef instanţa ţinând
seama şi de excepţiile procesuale şi celelalte apărări formulate de partea
care lipseşte (art. 152 C.proc.civ.)| Tot în baza actelor de procedură aflate la
dosar va avea toc
judecata şi în cazul în care_părtilejegaj citate nu s-au prezentat/ însă

numai atunci când cel puţin una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă {dacă
nici una dintre părţi nu a
lecataf in practica dosarul se iasă ia sfârşitul
şedinţei, când ViT aVeVTocya^5Şt^5tnâre ^ pricinîil iar daca şi atunci
părţile nu se prezintă, judecatajse suspendă|l **
i Art. t31 Cprocciv.preveclecătînfătaprimei^stanţe|
deci^nu^y^âjU'dBcătoni), înainte de intrarea în dezbateri, judecătorul
areâtoria^daa.încerc^ împăcarea părţilor/ iar,
sunt în
aşa fel tncâţjdln contjnujţu^lor sa1 nu rezulte care va'fi soluţia rece,
într-o a^feFoesItuatlirfudecMdrul devTnelrecuîbil
de împăcare vor fi date în jHâă a procesului| deoarece '* (artT27 pct. 7
Cprocciv.)!
(Art. 137 alin. (1) Cprocciv. obligă instanţa să se pronunţe mai întâi
asupra excepţiilor
de procedură si a excepţiilor de fondfcare fac de prisos,în totul sau în
parte, cercetarea
in fonda pncintij Numai atunci candpentru soluţionarea excepţieitrebuie
să se
^^rwîlig^grobel care, în acelaşi timp, sunt necesare şi pentru judecarea
fondului/
f instanţa ya putea uni excepţia cu fondul!
j Se vorlidmlnistra apo7 prpjejŞ propuse .şi încuviinţatei Art.
138C.proc.civ., după ce
prevede sanctiujTead^ probe/dacă nu a
făcut-o ^m'^m^Sj^^mm^c^S^^î cxk mai târziu până la prima zi de
Hh1falîg§r€r{pehtru c^ăniari^f fesp^ctiv'prin întâmpinare sau, fh cazul
prevăzut de art. 118jlkL(f) CffttEcflC Ia prima zi de înfăţişare ori în termenul
acordat de instanţă (pentn^parâfr}arată^ jj^fajgijnn care instanţa poate
încuviinţa^rcâg^pă^prima zi de înfăţişare, anumdîndnevola^
u
î« în fond.l
^ *?? ?
nţadejudecată sau în mai
urajgE
multe şedinţe de judecată! In această din urmă situaţie, care este Cea
mai frecventă în
va fi consacrată
Astfel, după ce la
termenele anterioare sau chiar ia ăcesi'ultimtermen de judecată s-a
administrat tot
^tapt şi de drept âle
r^-* yv%-%—-^ — ? ^.', ?-^ wî-*4,-- atenta va da mai
întâi cuva^Ttuî^cfa^ntulu^ a-şi s'ustJne^Stentiiletsi apoi pârâtului,
pentru a se
„*__ ,^ ^»-r_- ^gfrgo ^ )jţn o^zui în care pârâtul uivutû^y^pBe
êsjâîâ/
_apa
Jcând dovada ^juzaneştiînţei Şi irpsef da
pregătire ă păfflrcare nu\â fost asistată sajuj^prezenfâtâ deîvQcaU ŢDupă
administrarea probelor, părţile vor pune 10 pricină civilă poate ti dezbătută
într-o si;
l pentru discutarea acesteia, cuvântul se dă mai întâi pârâtufiiif iar după
aceea
* reclamantul! ii;” în situaţia unelôâ^clâppoûaîe, cuvâniui t>e da
mâl iritai
reclamanţilor, far după aceea pâîaţioTB^^K^^n”proces vor avea
cuvântul după
{?>. « acee^T “regulăJde exemplu/interyenientul accesoriu va”vbrbî
după partea pe care o
apărălintejvenîe/itoj?^ va vorbi după reclamantul
din cSreirea de cHemare IrTiinJecatălchematul în garanţie de către pârât
va vorbi după acesta, deoarece pârâtul din cerer^'de'cKernare in judecată
are poziţia de reclamant în cererea de chemare în garanţtajfcel chemat în
judecată pentru că ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca si
reclamantulFsaucel arătat ca titular af dreptului real va vorbi după reclamant
etcj Când cererea a fost introdusa ae către PJ2?u/or- acesta va avea
cuvântul rnai întâij în celelalte cazuri fcând participarea procurorului la
judecată este /(?6TîgăT6pefsau când procurorul participă din proprie iniţiativă
la procesul civiTangajat de părţii procurorurva pune concluzii după pârtii
Ţlnstanţap^ăeôrdacuvâriturparţilor de mai multe ori/ însă va proceda
In acest
mod cu multă atenfieŢp”e7T^^ şi fără legătură cu
pricjrjal Dacă se acordă cuvântul în replică şi duplică; se va urmări ca
pâjrâtuTsjIaibă
jtoWeauna ultimul cuvântul/ Centru a njj şjB^^kgăttâJ>r§a jpulţ
dezŞaYeT^Ţprfcpîhii,
insTaTTtîjiJC^^ dată, durata expierilor (art. 128 alin. (3)
j. «*MBry
pentru a nu se încălca dreptufdejigS-are/ f Cftnr.hj7Hle n» fond
reprezintă sinteza întregii desfăşurări a procesului! astfel cum fiecare
partejUârtd iristânta se va socoti”lârriurîţâf judecătorul
C.proc.dv^îh^îîmifarea în timp a cuvanturOTpâT^lo^îreBuie făcută cu
multă prudentă,
es _.....__.. .. _.._... .. .....
(preşedintele completului de judecată daca este vorba de .o judecată în
apel sau în recurs) va declara dezbaterileJnchjşe (art. 150 C.proc.civ.)
{ iarir^JajTta^seyaj^trage pentru deTîBeTarejConfoftrTârt”t367iXproc.civ.,
părţile vor pute'aŢdln'prp^n^înj^n/ă
'sainsTcerereâ instanţei, să depună, după închiderea dezbaterilor,

concluzii scriseTsau
jyescurtlrîscrisers^ 55 alin. (2)
C.p^rc<;?cW?preveffec^^ de apafăre
invocată de parte( ia cererea acestei părţi, va amâna pronunţarea, în
vederea depunerii
~deconcluziiscrise* ; -----^ u. - x - J. .. -.-^w,
“*^rtTÎ5TÎ?proc.civ. permite instanţeLs4 repună^pn^ma pe rol j în acele
situaţii în
care, cu ocazia deliberării, constată căQuramas împrejurarTde fapt sau
de drept
^ nejămuriteJITepunerea pe rol se”pb3i*fao8Wfâ^^^â dle timg
rezervata delfeberării'f
j dar ea nu mai este pqsibilădupă pronuntafea^fic1ă1a?iîfdeoă7eê
ins^nf^â Bezînvestit
de judecarea pricinii] Daci a dispus repunerea cauzei pe rol| instanţa va
fixa termenul
de judecatâţWind obligată sa”citeze pârtiie pentru acest termeni
institu^termellulii în
'^Şuitofîlriţă neapfic^rîdlj-seTn această situaţie (art. 153 alin. (2) p^. 3
6.proc.civ.]ţ”~
“{“Dacăjpricina nu a fost repusă pe rol] instanţa nu va putea pronunţa
hotărârea în
baza unor împrejurări care nu aii fost discutate, în conîralît^^ caz
contraT, încălcandu-se principiul contradicforialităţii) hotărârea este
susceptibilă de a fi
desfiinţată prin intermediul căilor de atacf~~~ /v*ww-~ *. .
.”«N
4. Prima zi de înfăţişare
j Dintre termenele de judecată, o importantă practică deosebită prezintă

prima zi de
ir^şareT
'jTTStrivit art- 134 Cproc.civ., este socotită ca prima zi de înfăţişare
aceea în care
părţile, legal citate, pot pune concluzii.f ~”
ŢRezuită că nu întotdeauna prima zi de înfăţişare corespunde primului
termen de judecată) Astfel, dacă la primul termen fixat pentru judecată,
proceduracle'cifafe nu este legal îndeplinită “cu tbâţe părţilefsau, deşi este
înaepunita.iaatorită unei împrejurări independente de voinţa oărţi lor,
acestea (sau cel ouţin una dintre ele) nu pot pune concluziiJge
exemplujserviciul este suspendaiţprocesul se amână din lipsă de
timpjkcererea de chemare în judecată nu se comunicase pârâtului în
termenulp/evâzlJt de legefcauza s-a amânat pentru lipsă de apărare temeinic
motivatăicompietul de judecată nu era legal constituit faţă de obiectul cererii
etc.},
' atunci prima zi de înfăţişare se prorogă până la primul termen la care
cele două condiţii vor fi îndeplinite cumuTalftrj”'“““* ^ “ — .— ... ~
., La prima zi întregi cadrul iniţial
dataThreefectuarea acestor acte ia pornind© înfăţişare atrage, de
regulă, sancţiunea
ă ceară instanţei un termen n acest te pârâtului, înj/ederea
înfăţişare, pentru întregirea sau rnocfiTîca~f%a
cererii de chemare în i va^spJjr^Sn^^
depunerii întâmpinării (art. 132 afin. 0) C.proc.crv.) JTextuf nu are
caracter de ordine publicat astfel încât si du
S*K
?
dacă pârâtul nu se opune, reclamantul poate să îşj
rmxiifîcTgrereatTn^rtuTnaTin faţa ^|5h^rn^Tnânţef oenlru âng-SerSpi
pârţibr'un grad^'junsHîcţîef * ; Art. 132 alin. (2) Cptâc.^ iuâecată nu se
socoteşte modificată] şttfţrsSva”^ - ^nîeTeao^êdTnţaydelarăinie verbale
făcute de reclamant în sedint T'- căhd se inoreaptă greşelile
materialeî'ncljprinsul ceYeni,,
l
cândreclamantul măreşte sau migrează câtimea obiectului cererii; 1
când cere valoarea oDiectuiurpierâiut sau pierit; f
I-
trecut preazareacerenitacura oral de către reciaman'-
( fotlaprimazuielnfătisare,reîă9ia7ffuiyapufeâl^ropuneprobele?e le
consideră
necesarei dacă nu Ie-a indicat în cererea de chemaTelmrj&^catîon
yapOteTpFopune
probej^que asemenea, dacă pârâtul a depus cerere recoji\ff
nţionalăŢreWmantLiI
îre un termen pentru a depune întâmpinare s7 a propuneprobele în
apărare/
Dac
pârâtul care tiu este reprezentat sau asistat de avocat nu a^cteûs
mtăţripirTare iu! prevâ7iifcirarirTf4^ 64Jrrc.civ. j lâ p^rnj” •-:?'*?
&***»*????•
când Înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea
dreptului J sau, dimpotrivă, când înlocuieşte cererea în realizare
clJl:erêâfrTc6nstătare (desigur, în cazul în care cererea Tn constatare
poate fi primJtă)r jDacă pârâtul nu esteprezentta termenul la care
releiamantul face precizările menţionate mat sus[iă? procesul este în stare
de judecată [instanţa yaputea dispune amânarea cauzeilsi comunicarea către
pârâi a” unei copii de pe încheîereă~,cîe*gedintă ut p^ăirl^r^^
în termenii! prevăzut de art7Ti4f C.proc.civ.} la prima zi de înfăţişare
preseomtete JJ va ^ne^rf vedere să arate excepţiile, dovezile si toate
mijloacele sale de apăra/el putan sâjiacorOe, TacereTe.pn terfherTTn vederea
prera&nraparani si depunerii intâmptnarii
j în acele situaţii de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie}
pârâtul va
putea invoca cel mai târziu la prTrriă zi de înfăţişare nulităţile, relative
privitc^relacererea
âejhe^feln jutfe*c1gfat”pteûrf]i şr7^c|?gBfer^r1e1awaJşi vg
pule^lorm^la^cererea
ênţrtfirlt^ aheC persoane ce ar
putea nrfftindft aceleaşi drepturi ca ci rcdarnar.tu!; chaiim.cd m
yaieuiuGfarătarea
titularului dreptului^ ' ^ '* >
5. Încheierile de şedinţă
1 în cursul şedinţei de judecată, grefierul va consemna în cadetul de

note (care trebuie, să fie numerotat şi sigilaanumărul
ctosanjIuMS^ÔTJeoIralelâle părţilor şTale procurorului,\ | dacă este
cazuj^năsurile dispuse de instanfefirecum şi toate celelalte aspecte ce
rezultă din desfăşurarea procesului] în baza acestor note, după ce au fost
vizate de judecător (preşedintele completului)! grefierul va întocmi
kicjieêrea de şedinţă, în termen de 24”de ore ae ia teTrninarea şedinţei|
încheierea de şedinţă se ataşează* la dosar)
lêntrufiecare termendejudecată se întocmeşte câte o încheiere! cu
excepţia situaţiei în care tn şeâîfiţâceVu ă^t^ctie^băterifese pronilnţă şi
hotărârea! deoarece aceasta
- practicaua instanţei va cuprinde numaiaiâiarea instanţei şi a

judecâtoru^lui (a>mp(etului
^de]u3ecată)| celelalte menţiuni fiind cupnrTsTînlrêierea de şedinţă
delâ acel termen,|
f^reâlace corp comun cu hotărâreaJ ——*»
eîerea de şedinţă este practic m prccefr-verffi slJ^z^ ţjgyrpnite în
şedinţă,!
permiţând, prin faptul că se întocme
este la îlecaTeêrmeTi rsă^se urmă7ea1Scă**evolutia
jDin punctul de vedere al cmtinutului, încheierea de şedinţă este

calificată ca fiind Jnmic o hotărâre”;ea trebuind saûpnrtdâ toate cele trei
parţiale unei hotărâri, respectiv: jrîcauX^rTcare se trece constituirea
instanţşl[ce~parţi au fosFprezente;' conciuziile “ê^'către părţi şi prrjcuror,
dacă este cazul/precum^
tratejrpQfjvele sau considerentele pentru care s-a luat o anumită
dispoziţie?sau care, au jtfMficaf rezofvarea'Tjnei exceptiif djspoziţîvuf, adică
măsura ordonăTă de instanţă (efectuarea unei expertize/
refacereă^proceowrrde citare cu una dintre părţii soluţia pronunţată cu
privire fa excepţia invocată etc.)| precum şi termenul la care s-a amânat
judecata] încheierea de şedinţă trebuie semnată atât de către judecatorfîll,
câTsrde
sîlri'
I mcneierile de şedinţă, deoarece preced hotărârea, se mai numesc si
încheieri
prem^găfoaref ^ i****wMv~
Jiotărâri _^
“âTTenuntării ia judecai
' săvârşirea'executării silite %
“~ i încheierile premergătoare sunt de două feluri: preparatorii şi
interlocutorii/
IJgcfffirpe separatorii sunt acelea prin care instanţa de judecată ia
unele măsuri în
vetW&ăaSrc^fflslsûti darea hotărârii, fa>ămsa^ se anticipa
fctectneconţinând[rugun«cttaulnsensulonentărn propaMespreioanumita
O pmnTcarăctenstîca a “incnetenibr preparatorii constITn faptul i
maiene nwontencioas&jîncheferea pnn care se constată
premergătoare trebuie deosebite de acele îrhcheieri ce Tiu preced

unei cum ar fi în cazul asigurării doveziJojjMcal%?^^
măsurile
instanţa nu rezolvă aspecte» sau împrejurări legate de fondul
cauze^tTa^Dra
ensf^ă a acestorTfreheieri con?^^ de
măsura
ordonată] putând reveni asupra ei/ dacă acest lucrtn^flrnplin^^
buna
â^nstraiî^âit ' -” ?? <•'“? ^^ ™*——
ÎĂlî caracter preparatoriiJîncheierea prin care se dispune aducerea unui
dosar de ta o altă tnstanţăjcea de amârtere a dezbaterilorpncheierea de
repunere â cauzeî pe rol/ ilmcrleierea pnn care se dispune dlsjungereâsau
conexareaţîncheierea prin care se încuviinţează un mijloc de probă etc/ In
legătură cu acest dirrtjrmă exemplu, se arată uneori cajîncheierea
are^caracter preparatoriu/numai dacă partea adversă ^s-a opus la
încuviinţarea proo^fmsTatun^rcănd partea potrivnica s-a opus motivat îa
~agmllerea probei, încheierea are,caracter intericrcutonu^tti Se parelCă Tfl
ambele situaţii încTielerea estecêjâtone/a^ălrea^^ motivat poate reveni
asupra încheierii de ao^rtereaurieT^mbeJdacă ultenor iheuviirrţânl ei, probă
8'VbUBftit
încheişrUe interlocutorii sunt acelea prin care instanţa de judecată^
asp#cTălTrifoî:ûluYlfo anumită împrejurare de fapt sau de drept a pricinff
razotva ii)/lasa
oivând un
r* .
o anumita împrejurare oe rapt sau ae arept a pricinii» iasă

sase. întrevadă care va fi solufla, procesuluij încheierea interlocutorie
prezintă două” ca'răcteristicijprejudecarea fonduiutfşi faptul că leagă
instanţa, care nu va mai putea
in întRin hă^nVor^âYej^
ce se ya pronunţa_cpnstitu(e un motiv dfljmizaref, funcţie de măsurile

ordonate de instanţă, care ar fi, ippl “ItrîOrrift rtioTn^ntâîfXce^
interlocutori Vizează împrejurări determinate/ asupra cărora părţile au
purtat discuţii contradictorii/deci prin soluţia dată s-a rezolvat uri
. . j”*”~^-*”•'**?**”» f^1-*!' .. >L^>.~II»» »
îîutîî
iocutorii” leagă instanţa, Trr sensu
t$^Ş^^..iC!î?t^^f^r»i”lŞaP^ instanţa, îfîsensul caf juoecatoni nţTmai
pot reveni
asupraJp/fiar la pronunţarea hotă râurii vor trebui să tină cont de
problemele rezolvate
pryn aceste încheieri^ j
care instanţa s-a pronunţatasupra unei excepţii procesuaRF plea, spre
exemplul daca s-a respins excepţia de necompetenţă, instanţa nu maT poate
reveni asupra acestei
JîjMnchetereaîncares-aconsemnat rezultatul unei verificări de scripte
etc j
^cnteierile premergătoare^ atât cele preparatorii, cât şi cele
interlocutonTôîfiafacate
ai o d^^fătidulfapelul exercitat împotriva hotărârii socotindu-se
făcut^îImpoTnva
MoTtSrt; 282 âlîh. (3) C.procciv.)[ De ia această regulă sunt exceptate
încheierile prin care s-aînţrerupt ori suspendat cursul judecăţiij^care pot fi
atacateşeoâiat (art. 2441 ^Tplfoc^.rartrzSTalih. (2) d.procxiv: şi*aU 27 din
Legea nr. 56/i993J|cu condiţia,
unei cereri de [încheiere^ prin
in
)|cucon
principiu, ca şi hotărârea ce urmează a fi pronunţată îir^cauza
respectivă săjie susceptibilă de a t> atacată cu apel sau cu recursf precum
şpftlife|ndWierTpe^tmciife legea prevede în rhod expres că nu poitjrâfâcate
nicioo^tato^”exe1:npTu^n^Keierea pTfrTcares-a rezolvat abtinerBafşrciă
prTn care s^ălaclmîs rerozarea - art. 34 afin. (1) C.procxivjîncheierea- cu
privire lâ cererea de asistenţă'judiciară (sau prin care s-a revenit asffpra
asistenţei judiciare încuviinţate - art. 78 alRi. “(3) C.proc.dv.| încheierea prin
care se soluţionează cererea de reexaminare formulată de cei obJigat la
amendă sau despăgubiri - art. 108s alin. (3) C.proc.crkfîncheierea prin care
se stabileşte suma ce trebuie plătită de parte pentru înfăţişarea sau aducerea
înscrisului aflat în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane - art. 175
alin. (2) CIproc,civ. etc.){
{Când cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel părţile pot
declara re-
curs la dSrtoQ SupTemă de JusMe (art. 27 din Legea hrr5ffit993)f
““*”“*”'*'
“flPotrivit art. 148 aljp. (1) şi (2) C.proc.civ.Jja cerere^ grefa va eJibera
copii de pe
^J^hejerea ae şeainţaj insa numai după ce acestâa au fasfSemnâleTfe
JuBelciSof (r^
“^cWêtoTTIucfec^toriiu “ ' ' ““ -
\ Dacă Jnsă au apărut noi împrejurării care nu au fost avute în vedere

la rezolvarea excepţiei , Pfocesuale|afMieciern căjîn funcţie de situaţia
concretăr^Ţsanţâ^^ €-/•• J^êxcep*iej.f^f>re exemplu, într-o speţă
recenta? oXiparcejnsl^^
_^ . I^fjf^wpnurtgă^ într-un alţ “dosar, o hotărâre prin care s-aêc|
araûHtgâ
absolută aHnvenţieye slăliâla^baza p^foănolrii cajitâtiidă succesor
ctrtrBu'û^Jlaţlar. în temeiul aceateVhotărâri, instanţa a revenit asupra
excepţiei lipsei calităţii procesuale active, admiţând-o.|
'daSfâUTp>Dcesuale activejpe motiv că reclamantul este succesor cu
titlu particular al contractase pâra
Titlul III. Procedura necontencioasă.
Capitolul I. Atribute ale procedurii necontencioase.
Secţiunea I. Terminologie, reglementare, criterii.
Repere legislative.
Terminologie.
Criteriul sau criteriile „materiei necontencioase”.
Principalele atribuţii ale instanţei în materie necontencioasă.
Natura actelor de administraţie judiciară.
Repere legislative. Terminologie.

Cartea a IlI-a a Codului de procedură civilă este consacrată
„dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase”. Interesează,
în primul rând, cuprinsul art. 331 C.proc.civ. care, pe de o parte, poate
sugera criteriul „materiei necontencioase”, iar pe de alta, identifică
principalele atribuţii ale instanţei în materie necontencioasă. In sensul art.
331 C.proc.civ., „cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea
instanţei, fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o
altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor
judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire şi
asigurare, sunt supuse dispoziţiilor de procedură mai jos arătate” (dispoziţiile
privitoare la procedura necontencioasă). Cel puţin trei constatări pot fi deja
făcute: a) Cererile necontencioase sunt acele cereri pentru soluţionarea
cărora legea impune intervenţia instanţei, „mijlocirea” acesteia; b) Prin
soluţionarea unor astfel de cereri nu se urmăreşte „stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană”; c) Unele dintre aceste cereri sunt indicate
exemplificativ, „precum” cele în legătură cu care instanţa decide, ordonă,
încuviinţează, autorizează.
Legea se referă, pur şi simplu, la „procedurile necontencioase”.
Sinonim acestei locuţiuni se mai întrebuinţează alte două sintagme: una de
origine canonică - „procedura graţioasă”, alta de origine romană - Jurisdicţia
voluntară” - (inter volens). O nuanţare s-ar putea face între cele două
sintagme: Jurisdicţia voluntară” este mai restrânsă decât Jurisdicţia
graţioasă”, întrucât jurisdicţia voluntară presupune acordul părţilor sau
măcar voinţa uneia dintre ele, pe când jurisdicţia graţioasă poate interveni în
afara oricărei solicitări. Numai că astfel, Jurisdicţia graţioasă” ajunge să se
identifice cu măsurile de administraţie judiciară. în fond însă, cele două
expresii, etimologic, sunt mai puţin comprehensibile: „amabilitatea” instanţei
rămâne discutabilă în prezenţa normelor de atribuţiune imperative prin care
ea este solicitată să rezolve cereri necontencioase; Jurisdicţia voluntară”
evocă întotdeauna ideea existenţei unei voinţe private sau a unui acord de
voinţe. Oricum cele două expresii nu sunt adecvate pentru că, în realitate,
instanţa nu exercită o veritabilă Jurisdicţie”, nu „rosteşte”, nu „tranşează”
dreptul. Aşa încât, numai brevitatis causa vom întrebuinţa, uneori, una sau
alta dintre expresiile sinonime.
La Roma, o dată cu apariţia pretorului, consulii au pierdut puterea de
jurisdicţie contencioasă, rămânându-le însă jurisdicţia inter volens. Distincţia
între cele două forme de jurisdicţie este marcată in terminis în Digeste.
Criteriul sau criteriile „materiei necontencioase”. Paradoxal, în pofida
unei îndelungate evoluţii - sau poate tocmai din acest motiv - încă nu există
un criteriu sau mai multe criterii unanim acceptate pentru a repera „materia
necontencioasă”. Criteriile au fost şi sunt multe, diverse şi îndoielnice. Iată
câteva criterii:
în procedura necontencioasă, actul introductiv îmbracă forma unei
simple cereri; în procedura necontencioasă, actul introductiv este o cerere de
chemare în judecată, făcând parte dintr-o acţiune în justiţie. Constatarea este
exactă, dar nu şi deplin semnificativă; a) Ea este un criteriu de exclusivitate
formal, exterior „materiei” ce urmează să fie calificată; b) în procedura
contencioasă, uneori, instanţa primeşte simple cereri (de exemplu, cererea
de intervenţie accesorie, în interesul uneia dintre părţi - art. 51 C.proc.civ.),
iar în procedura necontencioasă, invers, organizându-se un contencios pur
formal, uneori, se recurge la citarea „părţii adverse” sau a altor persoane sau
organe pentru a fi introduse în cauză (de exemplu, citarea celui a cărui
dispariţie se cere să fie declarată - art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954
sau citarea celui a cărui moarte se cere să fie declarată - articolul 40 din
acelaşi Decret nr. 32/1954); c) Esenţialmente, elementele cererii la care se
referă art. 333 C.proc.civ. din procedura necontencioasă nu sunt diferite de
cele la care se referă art. 112 C.proc.civ. din procedura contencioasă.
In procedura necontencioasă, competenţa aparţine, după caz, fie
preşedintelui acelui organ judecătoresc, fie, instanţei, în camera de consiliu,
fie unui dintre judecătorii acelei instanţe, iar procedura este sustrasă oricărei
publicităţi. Este tot un criteriu exclusiv formal, exterior „materiei
necontencioase”, şi nu mai puţin discutabil, întrucât: a) Potrivit art. 338
C.proc.civ., procedura contencioasă se întregeşte cu dispoziţiile de procedură
contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice procedurii necontencioase
a cererii; b) în unele situaţii, chiar în materie contencioasă este competentă
„camera de consiliu”, iar preşedintele instanţei sau judecătorul unic adeseori
sunt competenţi în afaceri contencioase; c) în fine, şi în materie
contencioasă, judecata se face fără publicitate - articolul 121 alin. 2
C.proc.civ.;
Un alt criteriu a fost fondat pe puterile şi rolul judecătorului în
materie necontencioasă; în materie necontencioasă, judecătorul având puteri
mai largi decât în procedura contencioasă, iar rolul judecătorului fiind similar
celui al unui agent administrativ făcând acte de autoritate şi posedând o
mare libertate de decizie. Dacă, cu alte cuvinte, în jurisdicţia contencioasă,
judecătorul este chemat să constate drepturile prin hotărârea pe care o va
pronunţa, pe baza datelor ce rezultă din dezbaterile părţilor {causa cognita,
secundum allegata et probata), în materie necontencioasă, decizia
judecătorului se sprijină mai puţin pe considerente juridice şi mai mult pe
considerente de strictă oportunitate, judecătorul statuând sine causae
cognitone. Aşadar, în jurisdicţia contencioasă, are preeminenţă puterea
jurisdicţiei şi numai în subsidiar intervine autoritatea judecătorului pentru
executarea hotărârii (jurisdicţia contencioasă fiind deci magis iurisdictions
quam imperii), pe când în materie necontencioasă, judecătorul făcând acte
de natură administrativă, cu putere discreţionară, autoritatea sa are
preeminenţă (procedura necontencioasă fiind deci magis imperii quam
iurisdictionis). Ar rezulta de aici că, în materie necontencioasă, deciziile
judecătoreşti sunt atributive sau constitutive de drepturi, iar în materie
contencioasă, hotărârile judecătoreşti sunt declarative.
Şi acest sistem de delimitare între cele două materii - contencioasă
şi necontencioasă - este vulnerabil: a) Largi puteri are judecătorul, uneori, şi
în procedura contencioasă (de exemplu, acordarea termenului de graţie - art.
1582 C.civ.); b) Unele hotărâri în materie contencioasă sunt constitutive de
drepturi, iar unele încheieri în materie necontencioasă au caracter declarativ
(de exemplu, declaraţia judecătorească a morţii); c) Şi în materie
contencioasă, unele dintre măsurile instanţei au la bază mai ales
considerente de oportunitate ( De exemplu, la desfacerea căsătoriei, instanţa
va putea încuviinţa, „pentru motive temeinice” ca fostul soţ să poarte în
continuare numele de familie al celuilalt soţ - art. 40 alin. (2) C.fam.; de
asemenea, o dată cu pronunţarea divorţului, instanţa va hotărî încredinţarea
copiilor minori, „ţinând seama de interesele lor” - art. 42 alin. (1) C.fam.
într-un alt sistem de delimitare se pleacă de la ideea că jurisdicţia

contencioasă se caracterizează prin contradicţie între părţi, iar procedura
necontencioasă, „graţioasă” sau „voluntară” - aici sinonimiile sunt sugestive -
se caracterizează prin deplinul acord al părţilor. Aşadar, prima - jurisdicţia
contencioasă - ar fi inter nonvolentes, procedura necontencioasă inter
volentes. Sistemul este criticabil: a) Principiul contradictorialităţii este un
principiu al procedurii, iar nu un criteriu de definire a materiei litigioase; b)
Chiar în materie contencioasă, sunt unele acte de jurisdicţie obţinute fără
dezbatere contradictorie. (Un exemplu, îl poate constitui hotărârea prin care
se desface căsătoria prin acordul părţilor -art. 613' C.proc.civ.); c) Procedura
necontencioasă poate fi deschisă, uneori, printr-o manifestare unilaterală de
voinţă.
S-ar putea spune, pornind de la o constatare indubitabilă, că
hotărârea în materie contencioasă are puterea lucrului judecat, dar
încheierea dată în materie necontencioasă „nu are puterea lucrului judecat” -
cum precizează art. 337 C.proc.civ. Numai că autoritatea lucrului judecat nu
este cauza determinantă a unei proceduri, ci consecinţa ei.
In ce ne priveşte, pentru a fixa totuşi un criteriu, ne-am ataşa
concepţiei clasice -reflectată şi de actuala reglementare - în sensul căreia
procedura necontencioasă se caracterizează prin absenţa unui „litigiu” - mai
precis: a unui „diferend” - şi a unui „adversar”. Apariţia acestei proceduri -
spune art. 331 C.proc.civ. -cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de
mijlocirea instanţei, „fără însă să se urmărească stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană”. Pentru ca magistratul să exercite o funcţie
cu caracter graţios ar trebui întrunite, aşa cum ne explică art. 331 C.proc.civ.
- două condiţii: a) Prin cererea cu care a fost sesizată să nu se urmărească
stabilirea unui drept potrivnic faţa de o altă persoană, adică să nu fie vorba
de tranşarea unui litigiu; b) Imperium magistratus să fie necesar pentru a
exercita un control asupra a ceea ce persoana care a formulat cererea
urmează să realizeze.
Aplicarea acestui criteriu nu este lipsită de dificultăţi. Dificultăţile
sunt totuşi surmontabile; numai perspectiva unui eventual contencios nu este
de natură să modifice caracterul „graţios” al cererii. Şi dacă eventualitatea ar
deveni realitate, legea însăşi oferă soluţia: „Dacă cererea, prin însuşi
cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin,
prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge.
b) O a doua dificultate - evocată de art. 332 C.proc.civ. - o poate
constitui existenţa unui „contencios conex”. într-adevăr, instanţa poate fi
sesizată cu o cerere necontencioasă care este în legătură cu o „pricină”
necontencioasă în curs de soluţionare. Esenţial însă rămâne faptul că ea
însăşi - acea cerere - nu ridică nici o problemă contencioasă. O cerere are sau
nu un caracter contencios nu prin „accesoriu”, ci prin ea însăşi şi prin
particularităţile demersului judiciar în vederea rezolvării ei. Articolul 332
C.proc.civ., fixând regula de competenţă într-o asemenea situaţie, implicit
confirmă natura contencioasă a cererii: „cererile necontencioase care sunt în
legătură cu o lucrare sau cu o pricină în curs la o instanţă sau pe care
aceasta a dezlegat-o... se vor îndrepta la acea instanţă”.
c) A treia dificultate o poate provoca „contenciosul formal şi
contenciosul aparent”, prin voinţa părţilor, pentru a obţine astfel o hotărâre
de expedient - sau prin determinarea legii (de exemplu, divorţul prin
consimţământ). în prima ipoteză, - cea a „contractului judiciar” - natura
necontencioasă a „hotărârii de expedient” ni se pare argumentată; în cea de-
a doua ipoteză, calificarea materiei şi a hotărârii ca fiind de natură
contencioasă aparţine legii (art. 6131 C.proc.civ.).
Unele aspecte privitoare la procedura contencioasă şi la procedura
contencioasă de soluţionare a cererii de înmatriculare a societăţilor
comerciale şi a cererii de înregistrare de menţiuni. în esenţă, s-a apreciat că
art. 46 din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă derogatorie când judecătorul
delegat nu respinge cererea ca inadmisibilă pe cale de
procedură necontencioasă, ci, constatând caracterul contencios al

pricinii, procedează la judecarea acesteia, pe fond, potrivit normelor
procedurii contencioase. Precizăm doar că actualul art. 46 alin. (2) in fine din
Legea nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.,
1066 din 17 noiembrie 2004, prevede in terminis, că nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 335 C.proc.civ., în sensul cărora dacă respectiva cerere
prezintă caracter contencios, „instanţa o va respinge”.
De exemplu, numirea unui sechestru, atunci când proprietatea,
posesia, administrarea sau folosinţa unui lucru comun sunt litigioase (art. 600
C.proc.civ.).
Principalele atribuţii ale instanţei în materie necontencioasă.
Substanţa procedurii necontencioase a fost - cum se ştie - considerabil
diluată prin înfiinţarea Notariatului de Stat, prin intrarea în vigoare a Codului
familiei şi prin aplicarea Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
sau persoanele juridice. In contextul actualelor reconsiderări şi reglementări,
procedura necontencioasă tinde să-şi redobândească rolul şi semnificaţia.
Din chiar cuprinsul art. 331-332 şi al art. 339 C.proc.civ. rezultă că
atribuţiile instanţei în materie necontencioasă sunt multiple şi diverse: darea
autorizaţiilor judecătoreşti, luarea unor măsuri legale de supraveghere sau de
ocrotire, luarea unor măsuri de asigurare, eliberarea unor înscrisuri, titluri
sau valori aflate în depozitul unei instanţe; luarea unor măsuri de către
preşedintele instanţei, etc. Aşa încât, o încercare de sistematizare a
atribuţiilor în această materie este anevoioasă, iar identificare exhaustivă a
materiilor necontencioase este imposibilă ©. Aceasta şi pentru că graniţa
dintre contencios şi necontencios este adeseori imprecisă. Cu aceste
precizări, ne ataşăm, totuşi, din considerente pedagogice, uneia dintre aceste
sistematizări.
In cadrul procedurii necontencioase, instanţa este uneori chemată să
participe la elaborarea sau perfectarea unor acte sau operaţiuni juridice cu
caracter privat (De exemplu, încuviinţarea adopţiei, deschiderea unui
testament olograf sau mistic - art. 892 C.civ.).
înregistrarea partidelor politice, înmatricularea societăţii comerciale
în registrul comerţului şi efectuarea înregistrărilor de către judecătorul
delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive, înscrierea
societăţilor agricole în registrul judecătoriei, înscrierea sindicatului la
judecătorie şi cererea de acordare a personalităţii organizaţiilor sindicale
asociate.
3. Autorizarea titularului cererii să exercite un drept determinat.
(Bunăoară, trimiterea în posesie a legatarului universal, dacă nu există
moştenitori rezervatari - art. 891 C.civ.)
4. Luarea unor măsuri de conservatoare, chiar în lipsa unei cereri
făcute în acest scop. (De exemplu, în cazuri urgente, preşedintele instanţei
va putea numi, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, un
administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar -
art. 601 C.proc.civ).
De altminteri, nici în plan legislativ o astfel de identificare nu este
posibilă, întrucât, adeseori, caracterul contencios sau necontencios al cererii
urmează să fie dedus din anumite circumstanţe. (De exemplu, dacă instanţa
ordonă sau refuză administrarea unor probe, încheierea instanţei va avea sau
nu caracter contencios după cum părţile sau una dintre părţi s-a opus sau nu
acestei măsuri).
Această frontieră între domeniul actului jurisdicţional şi domeniul
jurisdicţiei graţioase este mobil în măsura în care, în funcţie de reacţiile uneia
dintre părţi sau ale unui terţ, o situaţie originar graţioasă este susceptibilă să
dea naştere unui incident contencios.
5. Controlul unor acte publice, în special în materie de stare civilă,
precum: declararea
judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii -
articolele 36-43 din
Decretul nr. 32/1954; anularea, modificarea, rectificarea sau
completarea actelor de stare
civilă - art. 57 ale Legii nr. 119/1996.

între atribuţiile instanţei specifice procedurii necontencioase, uneori
au fost înscrise şi actele de administrare judiciară. Este justificată o
asemenea opinie?
Natura actelor de administraţie judiciară. Astfel de acte de
administraţie judiciară, aparţinând preşedintelui instanţei, judecătorului sau
instanţei, multiple şi diverse şi ele, au ca unic scop asigurarea bunei
funcţionări a serviciului public al justiţiei (distribuirea cauzelor între diferitele
complete, punerea pe rol a unei anumite cereri de chemare în judecată).
Neîndoielnic, asemenea acte de administraţie judiciară nu pot aparţine
jurisdicţiei contencioase. Dar aparţin ele procedurii necontencioase?
Răspunsul nu poate fi decât negativ. Asemenea acte formează o categorie
aparte, întrucât: ele sunt acte de pură administraţie judiciară, neinteresând
sub aspectul intereselor private, ci numai sub aspectul bunei funcţionări a
justiţiei; ele au un” caracter administrativ şi discreţionar accentuat; ele nu
sunt susceptibile de apel.
Secţiunea a ll-a. Trăsături comune procedurii necontencioase.
Preliminarii. Elemente procedurale generale.
Preliminarii. Cartea a IlI-a a Codului de procedură civilă sugerează,
prin chiar titlul ei că în procedura necontencioasă există, pe de o parte,
„dispoziţii generale”, aplicabile oricăror materii necontencioase, şi pe de alta,
că există şi „dispoziţii speciale” ,aplicabile anumitor materii. De altfel, art.
338 alin. 2 C.proc.civ., prin precizările pe care le face, este, în această
privinţă, pe deplin lămuritor: „Materiile necontencioase cu privire la care
legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care
se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărţii de faţă”.
Aşa fiind, vom consemna în cele ce urmează numai „dispoziţiile
generale” în materie necontencioasă, urmând ca „dispoziţiile speciale” să fie
identificate, la nevoie, din economia legilor care reglementează anumite
materii necontencioase.
Totuşi, o precizare mai este încă necesară: chiar dispoziţiile generale
în materie necontencioasă se întregesc cu dispoziţiile de procedură
contencioasă, „în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a
cererii” art. 338 alin. (1) C.proc.civ.
Elementele procedurii generale. „Dispoziţiile generale cuprinse în
Cartea a Hl-a a Codului de procedură civilă sunt extrem de sumare, şi în noile
condiţii, susceptibile de substanţiale îmbunătăţiri. Să consemnăm esenţa
acestor dispoziţii sau ideile pe care le sugerează:
1. întrucât, în materie necontencioasă, nu există unul sau mai mulţi
„pârâţi”, dacă legea nu dispune altfel, cererea se adresează instanţei în
circumscripţia căreia se află domiciliul titularului ei. Uneori, astfel cum
precizează art. 332 C.proc.civ., cererea necontencioasă se adresează unei
anumite instanţe: a) dacă cererea este în legătură cu o lucrare sau cu o
pricină în curs de rezolvare la o anumită instanţă ori pe care această instanţă
a rezolvat-o, cererea va fi adresată acelei instanţe; b) Când cererea are ca
obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul acelei
instanţe, cererea va fi îndreptată la acea instanţă;
2. Plenitudinea de competenţă în materie necontencioasă aparţine
instanţei, numai excepţional unele atribuţii revin judecătorului sau
preşedintelui instanţei;
3. De regulă, dacă legea nu dispune altfel, competenţa aparţine
primei instanţe -judecătoriei;
1.
4. Elementele cererii necontencioase sunt mai sumare decât ale
cererii contencioase, trebuind să cuprindă numele şi domiciliul celui care o
face şi ale persoanelor pe care petentul cere să fie chemate înaintea
instanţei, arătarea pe scurt a obiectului cererii, motivarea şi semnătura. Dacă
cererea se sprijină pe unele înscrisuri, înscrisurile trebuie să fie ataşate
cererii;
5. Instanţa îşi verifică din oficiu competenţa, putând cere părţii
lămuririle necesare, iar dacă se declară necompetentă, instanţa va trimite
dosarul instanţei în drept să hotărască
6. Dacă legea nu dispune altfel, rezolvarea cererii se face fără
publicitate;
7. Concluziile reprezentantului Ministerului Public sunt necesare
numai în situaţiile expres prevăzute de lege;
8. Soluţionarea cererii, chiar atunci când, în condiţiile art. 333
C.proc.civ., s-a cerut chemarea înaintea instanţei a unor persoane, nu se face
sub semnul principiului contradictorialităţii;
9. Dacă, potrivit legii, competent să soluţioneze cererea este
preşedintele instanţei, preşedintele trebuie să se pronunţe în termen de cel
mult 3 zile de la primirea cererii;
10. In toate cazurile, când legea nu prevede altfel, pronunţarea nu se
face în şedinţă
publică, neexistând nici unul dintre motivele care, îndeobşte, justifică
publicitatea
pronunţării.
împrejurarea că, potrivit art. 38 şi 40 din Decretul nr. 32/1954,
soluţionarea cererii de declarare a morţii sau dispariţiei se face prin
Judecată” cu „citarea părţilor” şi „concluziile procurorului”, credem că nu
schimbă natura necontencioasă a procedurii de soluţionare a cererii, cât timp
pe parcursul desfăşurării procedurii nu apare un incident contencios, esenţial
rămânând faptul că, în sensul art. 331 C.proc.civ., prin respectiva cerere nu
se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.
într-o mai veche decizie s-a considerat că, în sistemul Decretului nr.
278/1960, pentru cazurile de anulare, rectificare sau completare a unei
înregistrări, s-a instituit o procedură contencioasă. De asemenea, în situaţia
când instanţa urmează să ordone întocmirea ulterioară a actului de stare
civilă. Din motivele deja arătate, în legătură cu procedura declarării
dispariţiei sau morţii, nu împărtăşim opinia instanţei. Este un contencios
numai aparent, care nu poate schimba natura procedurii, în lipsa unui
veritabil incident contencios. Rezultă aceasta neîndoielnic din prevederile art.
335 C.proc.civ.: „Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile
ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios,
instanţa o va respinge”. Precizăm, în context, că decretul evocat a fost
abrogat prin Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Această
lege a fost modificată şi completată prin Legea nr. 94/2004.
De exemplu, încuviinţarea sechestrului asigurător (art. 591-596
C.proc.civ.), vânzarea bunurilor imobile ale minorilor (art. 491 şi 505
C.proc.civ.).
Numai pentru a exemplifica, precizăm că, în ceea ce priveşte
declaraţia dispariţiei, îndeplinirea termenului de 1 an de la data ultimelor ştiri
este o condiţie pentru a cere declararea dispariţiei, asemenea termenului de
4 ani pentru declararea judecătorească a morţii; competenţa aparţine
tribunalului în circumscripţia căruia persoana dispărută şi-a avut ultimul
domiciliu; sesizarea tribunalului o poate face orice persoană interesată;
procedura declarării dispariţiei implică, în prealabil, efectuarea unei anchete
de către organe străine aparatului judecătoresc; potrivit art. 152 C.fam.,
autoritatea tutelară va fi sesizată pentru numirea unui curator; concluziile
Ministerului Public, prin reprezentantul său, sunt obligatorii: publicitatea
hotărârii este asigurată şi prin afişarea ei. In vechea reglementare, legea a
prevăzut proceduri speciale în următoarele materii necontencioase:
înscrierea persoanelor juridice de drept civil privat; publicitatea convenţiilor
matrimoniale; adopţia;
declararea dispariţiei şi a morţii; cauţiunea; înlocuirea titlurilor pierdute,

sustrase sau distruse; oferta de plată şi consemnaţiuni; reconstituirea actelor
sau hotărârilor pierdute.
Vechiul adagiu actor sequitur forum rei, profesat în dreptul roman, în
dreptul canonic, în dreptul cutumiar, în sensul căruia instanţa competentă
este, în principiu, aceea în circumscripţia căreia domiciliază „pârâtul”,
postulat şi prin art. 5 din C.proc.civ., se sprijină pe două prezumţii: în materie
de obligaţii, fiecare este considerat că nu datorează altora nimic; în materie
reală, aparenţele sunt conforme cu realitatea. Aceste prezumţii nu îşi justifică
existenţa în procedura necontencioasă. Totuşi, considerăm că atunci când
titularul cererii solicită chemarea unei persoane înaintea instanţei, în
condiţiile art. 322 C.proc.civ., prin analogie, sunt aplicabile prevederile art. 5
C.proc.civ., dacă legea nu dispune altfel.
Secţiunea a 3-a. încheierile în materie necontencioasă.
Natura juridică a încheierii. Regimul juridic al încheierii. Căile de atac ale
încheierii.
Natura juridică a încheierii. Astfel cum precizează art. 336 alin. (1)
C.proc.civ., instanţa încuviinţează cererea printr-o „încheiere”.
Prin obiectul ei, încheierea în materie necontencioasă poate fi
asemuită cu un act administrativ; instanţa, judecătorul sau preşedintele,
rezolvând cererea, nu tranşează un litigiu prin evocarea unei reguli de drept;
asemenea unui organ administrativ, instanţa, judecătorul sau preşedintele
emite un act de autoritate; soluţia are la bază considerente de oportunitate.
Totuşi, încheierea în materie necontencioasă se apropie mai mult de
o hotărâre judecătorească decât de un act administrativ: actul provine de la
un organ jurisdicţional sau de la o persoană aparţinând acestui organ
jurisdicţional; actul este emis în cadrul unor reguli de procedură civilă, care
se întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă; încheierea,
asemenea, hotărârilor jurisdicţionale, este susceptibilă de apel şi de recurs.
Aceasta nu înseamnă însă că încheierea în materie necontencioasă este o
simpla varietate a hotărârii jurisdicţionale, atât datorită procedurii specifice î
care încheierea este pronunţată, cât şi datorită regimului ei juridic.
„Decizia graţioasă” - încheierea în materie necontencioasă - a fost
considerată un act de natură hibridă, la jumătatea drumului dintre actul
administrativ şi actul jurisdicţional. Se apropie de actul administrativ prin
obiect, iar de actul jurisdicţional prin forma şi organul de al care emană.
Regimul juridic al încheierii. Implicit, din cuprinsul dispoziţiilor art.
336 C.proc.civ., reţinem că actul prin care instanţa rezolvă o cerere
necontencioasă este „încheierea”. Rezultă, de asemenea, din cuprinsul
dispoziţiilor art. 339 C.proc.civ., că tot „încheiere” este actul prin care
preşedintele instanţei ia unele măsuri cu caracter contencios.
Regimul juridic al acestor „încheieri” , astfel cum el este descris în
legea procedurală, deşi precis sau sugestiv sub unele aspecte, nu este încă
desăvârşit şi coerent, aşa încât, distincţiile dintre materia necontencioasă şi
materia contencioasă sunt sau rămân deseori labile. Totuşi, urmează a fi
reţinute cel puţin următoarele:
1. încheierile - precizează in terminis art. 337 C.proc.civ. - „nu au
puterea lucrului judecat”. Cu totul de înţeles, întrucât nesolutionarea unui
„diferend”, nerezolvându-se o situaţie juridică contradictorie, nu sunt
întrunite condiţiile art. 1201 C.civ. şi condiţiile art. 166 C.proc.civ. pentru a
evoca puterea lucrului judecat. Rezultă de aici următoarele consecinţe:
a) întrucât, prin rezolvarea cererii necontencioase, instanţa nu se
dezînvesteşte,
instanţa poate reveni asupra încheierii pronunţate, putând retracta

soluţia sau putând să acorde ceea ce iniţial a respins. Totuşi, în această
privinţă, puterea instanţei nu este nelimitată, după părerea noastră cel puţin
sub următoarele aspecte:
Dacă instanţa nu a rezolvat cererea deoarece s-a declarat
necompetentă - şi a trimis dosarul instanţei în drept să hotărască, cum
prevede art. 334 alin. (2) C.proc.civ. - instanţa nu mai poate reveni, căci, pe
de o parte, cererea nu-i mai aparţine şi posibilitatea unui conflict negativ de
competenţă nu trebuie exclusă, iar pe de altă parte, un incident contencios s-
a creat deja, între instanţă şi titularul cererii;
Dacă instanţa a respins cererea, considerând că cererea prezintă un
caracter contencios, respingere decisă potrivit art. 335 C.proc.civ., instanţa
nu mai poate reveni asupra încheierii de respingere, căci, pe de o parte,
respingerea cererii constituie deja un incident contencios între instanţă şi
titularul cererii sau între titularul cererii şi persoanele citate ori care au
intervenit, iar pe de alta, prin calificarea cererii ca având un caracter
contencios, partea are deja deschisă calea unei Jurisdicţii contencioase”
(expresia poate fi considerată pleonastică);
Ca şi în materia ordonanţelor preşedinţiale, -unele dintre acestea
putând fi necontencioase - „încheierea”, deşi nu este înzestrată cu puterea
lucrului judecat, are o oarecare stabilitate, cât timp împrejurările care au stat
la baza ei au rămas neschimbate (rebus sic standibus). Urmează logic ca
instanţa poate reveni asupra „încheierii” numai dacă respectivele
circumstanţe s-au schimbat;
In fine, instanţa poate reveni numai dacă astfel instanţa ar leza sau
periclita drepturile subiective dobândite ulterior „încheierii” şi tocmai în
considerarea încheierii.
Rămâne deci discutabilă rezolvarea unor cereri în materie
necontencioasă prin „sentinţe”, „decizii”, varietăţi ale hotărârii pronunţate în
materie necontencioasă.
Este şi motivul pentru care expresii ca Jurisdicţie graţioasă” şi
„hotărâre graţioasă” au fost considerate ca improprietăţi de limbaj,
moştenite din dreptul roman şi dreptul canonic.
In doctrina noastră clasică, Eugen Herovanu considera actul graţios
ca act jurisdicţional. Remarcăm şi noi, alături de loan Leş, subtila şi sugestiva
denumire din unele legislaţii procesuale latino-americane: „acte judiciare
necontencioase”.
S-a propus şi un criteriu teleologic, urmând a se verifica dacă soluţia
judecătorului este rezultatul aplicării unei reguli de drept la o situaţie de fapt.
Doctrina clasică, de inspiraţie liberală, cu privire la „drepturile
câştigate” şi „simplele expectative” ar trebui reactualizată, chiar dacă
distincţia dintre cele două categorii este dificilă.
Menţionăm, în context, că şi unele dintre actele administrative
individuale sunt exceptate de la principiul revocabilităţii.
b) Titularul cererii respinse o poate reitera, dacă se prevalează de
temeiuri sau de argumente noi. Bineînţeles, nu va putea reitera cererea dacă
iniţial, sub motiv de necompetenţă, cererea nu a fost rezolvată sau dacă
cererea a fost respinsă pentru că avea caracter necontencios.
2. încheierea este executorie de drept [art. 336 alin. (1) C.proc.civ.],
aşadar, fără a fi necesară învestirea încheierii cu formulă executorie.
Exercitarea recursului împotriva încheierii nu suspendă executarea încheierii,
dar, la cerere, cu sau fără cauţiune, instanţa de recurs poate dispune
suspendarea [art. 336 alin. (4) C.proc.civ.].
3. In afara căilor ordinare şi extraordinare de atac, încheierea poate
face şi obiectul unei cereri de nulitate, ca orice act judiciar creator de
drepturi şi obligaţii civile. Nulitatea
2.
poate fi cerută pe cale principală sau, după caz, pe calea excepţiei.
Acţiunea principală în nulitate are cel puţin două avantaje: a) Cercul
persoanelor îndreptăţite să invoce nulitatea -absolută - este mai larg decât al
celor îndreptăţite să exercite apelul, chiar dacă, potrivit art. 336 alin. (4)
C.proc.civ., pot fi „orice persoane interesate”; b) în locul unui termen de
decădere procesuală - specific căii de atac -, persoana beneficiază de un
termen de prescripţie, mai lung decât cel de decădere şi susceptibil de
întrerupere sau suspendare.
Căile de atac ale încheierii. încheierea pronunţată în materie
necontencioasă este supusă recursului, precum şi - dacă există motivele
prevăzute de lege - căilor extraordinare de retractare (contestaţia în anulare
şi revizuirea):
a) Reflectând orientarea doctrinei moderne şi a practicii judiciare,
art. 366 alin. (2)
C.proc.civ., instituie recursul ca o cale ordinară de atac şi faţă de
încheierile pronunţate în
materie necontencioasă. Câteva particularităţi sunt însă de reţinut:
- Recursul nu suspendă executarea încheierii. Nu mai puţin însă, la
cerere, instanţa de recurs poate dispune, suspendarea executării, cu sau fără
cauţiune [art. 336 alin. (4) C.proc.civ.];
- Recursul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu
a fost citată la dezlegarea cererii [art. 336 alin. (3) C.proc.civ.]. Pentru o
asemenea „persoană interesată”, termenul de recurs - cel comun, de 15 zile,
dacă legea nu dispune altfel - curge de la pronunţarea încheierii, dacă a fost
de faţă, şi de la comunicare, dacă a lipsit - art. 336 alin. (2) C.proc.civ., în
noua formă;
- Recursul se judecă în camera de consiliu (art. 336 alin. ultim
C.proc.civ.);
- Atunci când preşedintele instanţei a pronunţat încheierea prin care
s-au luat măsurile cu caracter necontencios, recursul împotriva încheierii
date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar recursul împotriva
încheierii date de preşedintele tribunalului sau de preşedintele curţii de apel
se judecă de un complet al instanţei respective - tribunal sau curtea de apel -
art. 339 alin. (3) C.proc.civ.
b) Contestaţia în anulare - sub ambele ei forme: obişnuită, de drept

comun sau specială - este, în principiu, admisibilă şi în privinţa soluţiilor
instanţei în materie necontencioasă, dacă, bineînţeles, sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege (art. 317-319 C.proc.civ.).
c) Admisibilitatea revizuirii pare îndoielnică, întrucât, în sensul art.
322 alin. (1) C.proc.civ., sunt supuse revizuirii hotărârile definitive în instanţa
de apel sau hotărârile definitive prin neapelare, precum şi hotărârile date în
recurs atunci când evocă fondul. Aşadar, spre deosebire de contestaţia în
anulare, în cazul revizuirii există o dublă condiţie: hotărârea susceptibilă de
revizuire să fie definitivă; prin hotărârea definitivă să se fi rezolvat fondul.
Totuşi, considerăm că, prin extrapolarea concluziilor doctrinei şi a practicii
judiciare, revizuirea poate fi admisă, după caz, pentru unele dintre motivele
prevăzute de art. 322 C.proc.civ. (De exemplu, condamnarea judecătorului
pentru o infracţiune privitoare la acel caz, lipsa de apărare a incapabilului sau
apărarea incapabilului cu viclenie - în sens mai larg vorbind, neasigurarea
ocrotirii intereselor incapabilului -, împiedicarea să se înfăţişeze la instanţă şi
să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa);
d) Recursul în interesul legii (art. 329 C.proc.civ.) est, în principiu,
admisibil. Dar, recursul în interesul legii, având numai o „valoare doctrinară”,
dezlegând probleme soluţionate diferit de către instanţele judecătoreşti fără
efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia
părţilor, prezintă mai puţină importanţă în acest context.
Cu atât mai mult, el poate face o cerere contencioasă. (De exemplu,
dacă pretenţia legatarului de a fi trimis în posesie a fost respinsă, el nu va
putea face o acţiune în petiţie de
ereditate).
De exemplu, s-a decis că nu există autoritate de lucru judecat în
cazul în care, sesizată cu soluţionarea unei cereri de încuviinţare a adopţiei,
instanţa constată că anterior respinsese cererea de adopţie pentru că
procura dată de adoptator mandatarei era doar o procură generală.
Sub acest aspect, încheierea se aseamănă cu actul administrativ,
executoriu prin el însuşi.
Ipoteza acţiunii principale în nulitate a fost privită cu serioase
rezerve pentru următoarele motive: a) Nulitatea poate privi numai actele
juridice voluntare, nu şi pe cele judecătoreşti); b) Este extrem de dificilă
încercarea de a identifica, în această materie, cauzele de nulitate; c)
Admiterea acţiunii principale în nulitate are ca rezultat cenzurarea încheierii
de către o altă instanţă, care nu este superioară ierarhic, bulversându-se,
astfel, regulile cu privire la ierarhia judiciară.'
în orice caz, posibilitatea exercitării apelului - procedura obişnuită de
atac în materie judiciară - este de natură să îngrădească exercitarea acţiunii
în nulitate pe cale principală.
Anterior, calea de atac era apelul. Prin Legea nr. 219/2005 s-a
introdus calea de atac a recursului.
Doctrina clasică franceză a considerat a fi o „erezie” admisibilitatea
în materie necontencioasă a căilor de atac specifice procedurii contencioase,
întrucât: a) Prin apel - ca şi cale ordinară de atac - se tinde la îndreptarea
unor hotărâri judecătoreşti nelegale şi netemeinice, ceea ce nu este cazul în
procedura graţioasă; b) Apelul este inutil, din moment ce instanţa poate
reveni asupra încheierii pronunţate, iar persoana poate reitera cererea
respinsă; c) Persoana are la îndemână acţiunea în nulitate. Această concepţie
a fost viguros criticată de doctrina modernă, în esenţă, pentru că: a) Dacă
persoanei i s-a cauzat un prejudiciu prin încheierea instanţei, atunci este
indispensabilă calea de atac pentru repararea prejudiciului; b) Retractarea
sau modificarea încheierii iniţiale este iluzorie; c) încheierea instanţei poate
avea vicii de fond sau de formă care trebuie înlăturate; d) Acţiunea de
nulitate priveşte validitatea actului, iar nu oportunitatea actului.
Reglementarea recursului nu este nici ea - ca şi, anterior, a apelului,
coerentă © : deşi exercitarea recursului inculcă ideea unui contencios,
rezolvarea contenciosului se face în camera de consiliu; când recursul este
îndreptat împotriva încheierii date de judecător, recursul se soluţionează de
tribunal, iar când recursul are ca obiect încheierea preşedintelui tribunalului
sau a curţii de apel se , judecă” de un complet al instanţei respective -
tribunal sau curtea de apel - art. 339 alin. (3) C.proc.civ.
De lege ferenda, s-ar impune instituţionalizarea unei căi de atac
adecvată faţă de încheierile pronunţate în materie necontencioasă, ţinând
seama de varietatea şi specificitatea actelor instanţei în acest domeniu, dar
mai ales de însuşi caracterul necontencios al procedurii la nivelul primei
instanţe.
Art. 339 alin. 3 C.proc.civ., a fost astfel formulat prin adoptarea
O.U.G. nr. 138/2000, în condiţiile în care calea de atac era apelul. Prin Legea
nr. 219/2005, în esenţă, textul a rămas acelaşi, doar că acum calea de atac
este recursul.
Titlul I. Părţile
Partea I. Explicaţii privind participanţii la procesul civil
Din definiţia dată procesului civil, rezultă că la activitatea de judecată

a pricinilor civile şi de executare silită a hotărârilor judecătoreşti şi a altor
titluri executorii participă:
- instanţa,
- părţile,
- precum şi alte organe sau persoane.
Aşadar, procesul civil implică activitatea concurentă a mai multor
organe şi persoane care poartă denumirea generică de participanţi la proces.
Dintre aceşti participanţi, unii influenţează în mod deosebit existenţa,
desfăşurarea şi soarta procesului, astfel încât doctrina îi numeşte subiecţi ai
procesului civil. Fac parte din această categorie:
- instanţa de judecată,
- părţile,
- organul de executare şi
- procurorul.
Trebuie subliniat că procesul civil nu poate fi conceput fără existenţa
instanţei de judecată şi a părţilor, cu precizarea că, vorbind despre părţi ca
subiecţi indispensabili procesului civil contencios, avem în vedere numai pe
reclamant şi pe pârât, nu şi pe terţele persoane care, fiind introduse în
proces în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege devin şi ele părţi.
Menţionăm însă că, în cadrul procedurii necontencioase, este posibil
să nu existe pârât, deoarece prin cererea formulată nu se urmăreşte
stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.
În afară de subiecţii procesului civil, pot exista si alţi participanţi,
care, prin activitatea lor, îşi aduc o contribuţie specifică la buna desfăşu*8re
a procesului civil şi la justa soluţionare a cauzei, cum ar fi:
- martorii,
- experţii,
- interpreţii,
- reprezentanţii pârtilor etc.
Unii autori disting, în funcţie de necesitatea participării la activitatea
procesuală de judecată, între participanţii principali (instanţa de judecată,
părţile şi procurorul) şi participanţii auxiliari, arătând că fără participanţii
principali activitatea procesuală de judecată nu s-ar putea desfăşura în mod
legal.
Totuşi, atât criteriul utilizat, cât şi clasificarea propriu-zisă nu sunt
riguros exacte. ® (i) în primul rând, procurorul nu participă la orice proces
civil.
(ii) în al doilea rând, deşi se vorbeşte de participanţii la procesul civil
(capitolul în care autorii respectivi oferă această clasificare este intitulat
„Participanţii la procesul civil”), s-ar părea că sunt avuţi în vedere numai
participanţii la prima fază a procesului (judecata), ţinând cont, de faptul că
organul de executare nu este inclus în categoria participanţilor principali, cu
toate că, exceptând cazul în care forma concretă de executare silită o
reprezintă poprirea, cea de a doua fază a procesului civil (executarea silită)
presupune cu necesitate existenţa organului de executare
în continuare ne vom ocupa numai de unele probleme referitoare la
instanţa de judecată, la părţi şi la participarea procurorului la procesul civil,
aspectele privitoare la activitatea procesuală a celorlalţi participanţi urmând
a fi analizate cu alte prilejuri.
Procedura contencioasă
§1. Instanţa de judecată
1. Consideraţii introductive
1.1.. Accepţiunile noţiunii de instanţă
Noţiunea de instanţă este susceptibilă de mai multe accepţiuni. (i) în

primul rând, prin instanţă se înţelege organul de stat împuternicit prin lege să
rezolve litigiul dintre părţi.
Dacă însă este vorba de un organ prin intermediul căruia, potrivit art.
125 alin. (1) din Constituţie, se înfăptuieşte justiţia, atunci acesta este
desemnat, de regulă, prin sintagma “instanţă judecătorească”. Deci, în
categoria instanţelor judecătoreşti vom include judecătoriile, tribunalele,
curţile de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dacă se foloseşte numai termenul de “instanţă”, trebuie să se înţeleagă
atât instanţele judecătoreşti, cât şi celelalte organe care au atribuţii
jurisdicţionale.
(ii) în al doilea rând, noţiunea de instanţă desemnează şi judecătorul
sau, după caz, completul de judecată ce soluţionează o anumită pricină
(această accepţiune o vom avea în vedere în cele ce urmează). Pentru o
astfel de accepţiune se mai utilizează şi sintagma instanţă de judecată
(iii) în sfârşit, mai pot fi întâlnite expresiile: -judecată în primă
instanţă (spre exemplu, art. 1 pct. 1 C.proc.civ., art. 2 pct. 1 C.proc.civ., art. 3
pct. 1 C.proc.civ., titlul III al Cărţii a ll-a din cod, art. 282 C.proc.civ. etc,
precum şi judecată în ultimă instanţă, de exemplu, art. 2 pct. 3 C.proc.civ.
etc.
- sau judecată în primă şi ultimă instanţă.
Prima expresie vizează situaţia în cate judecata are loc în primul grad de
jurisdicţie, fiind finalizată cu pronunţarea unei hotărâri ce poate fi atacată
prin intermediul apelului, astfel încât este posibilă parcurgerea a două grade
de jurisdicţie în fond.
Celelalte două expresii vizează situaţia în care judecata se finalizează cu
pronunţarea unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel.
1.2. Funcţiile instanţei de judecată
Fiind sesizată cu o cerere de chemare în judecată, instanţa are
obligaţia să o rezolve, deoarece refuzul de a judeca (denegarea de dreptate)
este interzis de dispoziţiile art. 3 Ceh. Activitatea instanţei de judecată în
materie civilă cuprinde două funcţii procesuale, una în continuarea celeilalte,
anume:
- cercetarea cauzei şi
- soluţionarea cauzei.
Cercetarea cauzei duce la stabilirea, în baza probelor administrate, a
situaţiei de fapt, iar soluţionarea cauzei constă în pronunţarea hotărârii, prin
aplicarea normelor de drept substanţial corespunzătoare situaţiei de fapt
stabilite. Activitatea instanţei de judecată cuprinde o serie de acte de
procedură cum ar fi:
- primirea cererilor,
- luarea măsurilor pregătitoare pentru judecată,
- administrarea probelor,
- ascultarea concluziilor părţilor,
- deliberarea şi pronunţarea etc.
toate acestea concretizându-se în scris, sub formă de rezoluţii, încheieri,
procese-verbale, hotărâri etc.
2. Poziţia procesuală a instanţei de judecată (rolul activ al

judecătorului)
2.1. Procedura acuzatorială şl procedura inchizitorială
Analiza poziţiei procesuale a instanţei de judecată, deci analiza

rolului ce îi revine judecătorului în procesul civil permite evocarea, în
prealabil, a două sisteme diametral opuse, anume procedura de tip
acuzatorial şi procedura de tip inchizitorial.
Procedura acuzatorială pune accentul pe rolul părţilor în procesul
civil. Este o procedură orală, publică şi contradictorie (sub acest aspect ea
oferă adevărate garanţii părţilor), dar se bazează pe un sistem de probe
legale si formale, ce interzice judecătorului să se pronunţe în raport cu intima
sa convingere.
Conducerea procesului fiind abandonată complet părţilor, care sunt
singurele ce au iniţiativă procesuală, judecătorul este un simplu arbitru,
închis în cadrul procesual stabilit de către părţi, trebuind să aibă o
neutralitate absolută, un rol pur pasiv.
Judecătorul nu caută el însuşi adevărul, ci părţile aduc toate elementele
necesare justificării pretenţiilor sau apărărilor pe care le-au formulat, iar după
aceea judecătorul va alege dintre tezele ce i-au fost prezentate pe aceea
care îi pare a corespunde adevărului.
De aici vine şi denumirea de procedură acuzatorială, în sensul că părţile
se acuză reciproc, iar judecătorul le departajează.
Procesul civil apare astfel ca un duel desfăşurat în faţa unui arbitru
neutru şi pasiv, acesta din urmă fiind un fel de automat căruia i se aduc
materialele în vederea emiterii unei hotărâri. © Judecătorul nu intervine
decât la sfârşitul duelului judiciar la care a asistat, pentru a spune cine a
câştigat.
O astfel de concepţie, care pare destul de ciudată, porneşte de la ideea
că procesul civil este un proces al intereselor private, o problemă a părţilor,
iar judecătorul este la dispoziţia acestora pentru a le asculta. Ţinând cont de
faptul că structurile judiciare sunt influenţate în mare măsură de structurile
economice şi sociale, se poate spune că procedura de tip acuzatorial
reprezintă un reflex judiciar al liberalismului, fiind în strânsă legătură cu
principiul libertăţii de voinţă în materie contractuală.
Procedura inchizitorială denumirea provine de la cuvântul latin
inquisitio, semnificând faptul că adevărul este descoperit în urma cercetărilor
judecătorului, se caracterizează prin faptul că judecătorul exercită un rol
activ şi are o influenţă preponderentă în desfăşurarea procesului. Este în
principiu o procedură scrisă, secretă şi necontradictorie (ceea ce reprezintă
un inconvenient deosebit, întrucât sacrifică dreptul părţilor de apărare, însă
are avantajul că judecătorul apreciază probele după convingerea sa intimă,
nefiind ţinut de un sistem de probe legale şi formale. O astfel de procedură
presupune existenţa unor judecători de profesie, precum şi a maxi personal
auxiliar calificat, ceea ce explică întârzierea apariţiei ei.
In literatura de specialitate se arată, de regulă, că procedura
inchizitorială are la bază ideea protejării cu prioritate a intereselor generale
ale societăţii în raport cu interesele private, având ca fundament noţiunea de
serviciu public al justiţiei, în sensul că acest serviciu funcţionează satisfăcător
numai dacă judecătorul poate da o soluţie justă şi exactă, ceea ce implică
dreptul şi îndatorirea judecătorului de a conduce el însuşi procesul, fără a fi la
dispoziţia părţilor în litigiu. O asemenea justificare a procedurii inchizitoriale
nu este însă la adăpost de orice critică. Ideea protecţiei prioritare a unor
interese generale ar putea ridica problema de a şti împotriva cui ar fi parte,
în materie civilă, societatea sau, după caz, statul împotriva reclamantului, a
pârâtului sau a ambilor? De asemenea, nu este suficientă nici recurgerea la
noţiunea de serviciu public al justiţiei,
3
A spune că există un serviciu public al justiţiei nu este suficient pentru a

determina puterile ce trebuie recunoscute părţilor, respectiv judecătorului,
pentrufixarea elementelor esenţiale ale procesului.
în realitate, este vorba tot de protecţia intereselor private, mai exact, de
protecţia intereselor uneia dintre părţi, de necesitatea asigurării unui
echilibru procesual atunci când din diferite motive, „duelul judiciar” s-a
transformat sau este pe cale să se transforme într-un „măcel judiciar”. ©
Dacă judecătorul nu ar avea posibilitatea să intervină activ în desfăşurarea
procesului civil, desigur în limitele stabilite de lege, el ar asista la victoria
unei cauze pe care o consideră nedreaptă, numai pentru că una dintre părţi,
care teoretic a avut posibilitatea să îşi facă o apărare completă şi în condiţii
de egalitate cu adversarul, nu a ştiut sau nu a fost în măsură să îşi apere
interesele. Numai în plan secundar un rol activ al judecătorului ar putea viza
şi protecţia unor interese generale ale societăţii, cum ar fi:
- evitarea prelungirii nejustificate a anumitor procese, ca urmare a
atitudinii unora dintre părţi ce ar avea drept consecinţă îngreunarea
activităţii instanţelor judecătoreşti;
- necesitatea stabilirii adevăratelor raporturi juridice dintre părţi, pentru
a se evita litigii ulterioare în legătură cu aceleaşi raporturi de drept
substanţial;
- creşterea încrederii în serviciul public al justiţiei.
După ce am prezentat, pe scurt, caracteristicile şi justificările celor două
tipuri de procedurii ar urma să stabilim care ar fi sistemul preferabil, iar apoi
să vedem cum se prezintă lucrurile în legislaţia noastră actuală.
Atât procedura acuzatorială, cât si procedura inchizitorială nu trebuie
absolutizate, deoarece, duse la limită, nu pot decât să dăuneze bunei
înfăptuiri a justiţiei în pricinile civile. Pornind de la avantajele şi dezavantajele
celor două tipuri de proceduri, s-ar impune alegerea unui sistem în care să se
îmbine elementele acuzatoriale cu cele inchizitoriale. După cum s-a subliniat
în literatura noastră de specialitate, contra sistemului în care judecătorul are
un rol pasiv s-a spus că:
- părţile conduc greşit procesul;
- că de multe ori, având în vedere interesul lor, nu se îngrijesc de proces,
ii lasă în părăsire sau îl amână, încurcând justiţia, făcând-o să ţină pe condică
asemenea procese. ©
Contra sistemului în care judecătorul are un rol activ s-a spus că:
- părţile sunt cei mai buni judecători ai interesului lor;
- că intervenţia judecătorului în proces înlătura autonomia părţilor,
egalitatea lor din proces;
- că judecătorul pierde din prestigiu, amestecându-se în proces pentru a
apăra pe una din părţi. Din aceste critici, calea cea mai bună de urmat este
cea mijlocie, intervenţia judecătorului este folositoare:
- pentru a stabili echilibrul în proces, fără a se face apărătorul vreunei
părţi,
- a cere lămuriri părţilor pentru descoperirea adevărului;
- a completa probele când părţile nu ştiu să le administreze;
- să ridice excepţiile de necompetenţă ratione materiae (necompetentă
absolută -n.n., G.B.) sau nulităţile de ordine publică;
- să îngrijească în linii generale ca judecata să se facă drept, cu dovezi
bine făcute şi la timp.
Aşadar, problema nu este aceea de a opta între procedura
acuzatorială şi procedura inchizitorială, ci de a opta între un sistem în care
predomină elementele de tip acuzatorial şi un sistem în care predomină
elementele de tip inchizitorial.
O astfel de opţiune nu este uşoară şi, în orice caz, nu s-ar putea face
abstracţie de consideraţiile de ordin politic, precum şi de cele de ordin
profesional, acestea din urmă vizând împrejurarea că, în cele mai multe
situaţii, părţile sunt reprezentate şi asistate de avocaţi, iar o poziţie
procesuală prea activă a judecătorului ar diminua rolul şi funcţiile avocatului,
putând avea consecinţe negative asupra exercitării profesiei de avocat. Nu
este greu de imaginat
5. Redactarea, semnarea şi comunicarea hotărârii Judecătoreşti
Hotărârea se redactează de către judecător sau, după caz, de unul

din judecătorii care au pronunţat-o Judecătorul rămas în minoritate îşi scrie
opinia sa separată, josul hotărârii.
Având în vedere modificarea adusă dispoziţiilor corepunzătoare din
Codul de procedură civilă prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998, trebuie să
deosebim două situaţii:
- la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică, nici una dintre părţi nu
solicită motivarea.
- partea prezentă la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică solicită
motivarea hotărârii.
(i) Prima situaţie este aceea când, la pronunţarea hotărârii în şedinţă
publică, nici una dintre părţi nu solicită motivarea.
într-o asemenea situaţie, hotărârea se redactează fără motivare. O-
In cazul în care termenul de exercitare a apelului sau, după caz, a recursului
curge de la comunicare, hotărârea fără motivare se va comunca'părţilor,
precum şi procurorului, dacă acesta a participat la judecată, în copie, în
termen de 7 zile de la pronunţare. , Apreciem că este vorba despre un
termen relativ, deci, nerespectarea lui nu atrage nulitatea hotărârii.
Dacă, după această comunicare, se exercită apelul sau, după caz,
recursul, atunci se vor redacta şi motivele de fapt şi de drept care au format
convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile
părţilor.
Motivarea hotărârii trebuie făcută în termen de cel mult 20 de zile de la
data înregistrării la instanţă a căii de atac sau a cererii Ministerului Justiţiei
ori a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a le fi trimis
dosarul spre examinare, în vederea declarării recursului în anulare sau în
interesul legii.
Este vorba tot de un termen relativ, depăşirea lui neatrăgând nulitatea
hotărârii. Mai reţinem că, în acelaşi termen, trebuie motivată şi părerea
judecătorului.
Motivarea hotărârii se va comunica tuturor părţilor, precum şi
procurorului, dacă acesta a participat la judecată.
(ii) A doua situaţie este acea când partea prezentă la pronunţarea
hotărârii în şedinţă publică solicită motivarea hotărârii. într-un astfel de caz,
hotărârea se va redacta în întregime, inclusiv motivarea.
Hotărârea se face în două exemplare originale, din care unul se
ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune, spre conservare, la
dosarul de hotărâri al instanţei (art. 266 alin. (1) C.proc.civ). în cazul în care,
la prima instanţă sau la instanţa de apel, hotărârea a fost motivată.ulterior,
motivarea se ataşează atât la dosarul cauzei, cât şi la dosarul de hotărâri al
instanţei.
Hotărârea se semnează de către judecători şi grefier. în cazul în
care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a
semna hotărârea, art. 261 C.proc.civ. permite preşedintelui instanţei să
semneze în locul judecătorului respectiv, iar dacă grefierul este în
imposibilitatea să semneze, hotărârea va fi semnată de către gref ier ul-şef.
în ambele situaţii, se va face menţiune despre cauza care a împiedicat de
judecător sau pe grefier să semneze hotărârea.
Dacă nesemnarea minutei'de către toţi judecătorii atrage nulitatea
hotărârii, nesemnarea hotărârii de către unul dintre judecători constituie o
neregularitate procedurală ce poate fi remediată, prin semnarea ulterioară, în
practică, se obişnuieşte ca instanţa de control judiciar să restiruie dosarul în
vederea semnării. ^,
De altîeX actuala reglementare prevede expres că lipsa semnăturilor (de
pe hotărâre) poate fi complinită oricând.
Dacă în hotărâre se fac adăugiri, ştersături sau schimbări, acestea
vor trebui semnate de judecător, sub pedeapsă de a nu fi ţinute în seamă
(art. 265 C.proc.civ.).
Aşa cum am arătat, părţilor li se comunică hotărârea, fără motivare,
sau cu motivare (atunci când s-a cerut, la pronunţarea hotărârii în şedinţă
publică, motivarea hotărârii), în copie, ori de câte ori legea prevede că
termenul de exercitare a apelului sau a recursuui curge de la comunicare. în
cazul în care procurorul a participat la judecată, i se comunică şi lui
hotărârea, deoarece termenul de apel sau recurs va curge şi pentru el de la
comunicare (art. 284 alin. final şi art. 316 C.proc.civ.).
1
In situaţia în care termenul de apel sau de recurs curge de la

pronunţare, hotărârea nu se mai comunică părţilor, însă, după introducerea
apelului sau a recursului, hotărârea motivată se va comunica apelantului sau
recurentului, deoarece termenul pentru depunerea motivelor se calculează
de la comunicarea motivării hotărârii.
6. Termenul de graţie
Termenul de graţie constă în amânarea sau în eşalonarea pe care

instanţa de fond o acordă celui obligat prin hotărâre, pentru executarea
obligaţiei. ,
Acest termen poate fi acordat, la cererea debitorului, numai de către
instanţa care a soluţionat pricina în fond, prin chiar dispozitivul hotărârii.
Instanţa va motiva încuviinţarea termenului de graţie (art^262
C.proc.civ.)
Aşadar, termenul de graţie nu se poate acorda după pronunţarea
hotărârii asupra fondului (de exemplu, pe calea ordonanţei preşedinţiale sau
a contestaţie la executare).
In principiu, dacă legea nu interzice expres, este posibilă acordarea
unui termen de graţie, însă art. 1101 alin.ultim C.civ. recomandă
judecătorilor să uzeze de această facultate cu mare rezervă^ pentrifâlîufî
prejudicate interesele părţii care a câştigat procesul).
Art. 263 C.proc.civ. prevede că debitorul nu va putea cere termen de
graţie ori, dacă i s-a încuviinţat, va fi decăzut din el în următoarele situaţii: ! -
când bunurile lui se urmăresc de alţi creditori;
- dacă este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte
cunoscută;
- dacă, prin fapta sa, a micşorat garanţiile ce a dat prin contract
creditorului său;
- când nu a data garanţiile făgăduite.
Art. 382 C.proc.civ. adaugă şi alte cazuri de revocare a termenului
de graţie: ',- dacă debitorul a fugit; '}> - când debitorul risipeşte averea sa
mişcătoare şi nemişcătoare.
Cererea de revocare a termenului de graţie este de competenţa
instanţei de executare. Dacă debitorul a fugit, citaţia i se va comunica la
ultimul domiciliu (art. 383 C.proc.civ).
Termenul de graţie nu poate fi acordat în cazul obligaţiilor
comerciale (art. 44 C.com.) şi nici / în materia cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor (art. 97 şi art. 106 din Legea nr. 58/1934 şi art. 78 din Legea nr.
59/1934).
De asemenea, nu se poate acorda termen de graţie/în cazul
depozitului (art. 1616 C.civ), al rezoluţiunii vânzării imobiliare pentru neplata
preţului, dacă vânzătorul este îri pericol de a pierde lucrul şi preţul (art. 1366
C.civ), precum şj în cazul în care părţile au prevăzut un pact comisoriu de
gradul II. III, sau IV.
Dacă s-a acordat un termen de graţie, executarea lui nu se poate
face până la îndeplinirea acestuia (art. 381 C.proc.civ.), cu excepţia situaţiei
în care debitorul a fost decăzut din beneficiul termenului de graţie.
7. Cheltuielile de judecată
Cheltuielile de judecată se compun din: (- taxele judiciare de timbru

şi timbrul judiciar,
- onorariile avocaţilor şi cheltuielile făcute de aceştia în interesele
clienţilor,
- sumele cheltuite pentru administrarea probelor,
- pentru transportul şi cazarea părţilor,
deci, din toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului.
Art. 274 alin. (1) C.proc.civ. prevede că partea care cade în pretenţii
va fi obligată, la cerere, să plătească toate cheltuielile de judecată.
Se admite că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl
constituie culpa (vinovăţia) procesuală.
Pentru opinia că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată I-ar
constitui o prezumţie de răspundere irefragabila, o răspundere obiectivă
rezultată dintr-o activitate neculpabilă, a se vedea S.
2
Munteanu, iar pentru punctul de vedere potrivit căruia plata cheltuielilor

de judecată ar fi o obligaţie legală, independentă de orice greşeală, a se
vedea I. Deleanu.
Aşadar, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile
făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul,
deoarece, este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în
proces, aceste cheltuieli.
Textul are în vederepartea care a câştigat irevocabil procesul. Dacă
în cursul desfăşurării
procesului s-au acordat cheltuieli de judecată şi părţii care, în final, a
pierdut, acestea nu se vor mai
“executa, iar dacă au fost executate, sau achitate, ele se vor adăuga la
cele ce trebuie plătite părţii care a
câştigat procesul. “~~'
Culpa procesuală există şi în situaţiile în care: \ - cererea a fost
respinsă în temeiul unei excepţii procesuale, J^- a fost anulată ca neregulat
introdusă sau ca netimbrată, V s-a perimat, astfel încât, la cererea pârâtului
(intimatului), reclamantul (apelant, recurent, etc.) va fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată făcute de adversarul sau^ “ însă reclamantul nu
este în culpă, şi deci jui este obligat la cheltuieli:
| - în clizulnTcare î s-a respuis cererea datorită faptului că pârâtul şi-a
îndeplinit obligaţiile ce formau obiectul litigiului în timpul judecăţii ^- ori când
reaua-credinţă sau comportarea neglijentă a pârâtului a determinat pe
reclamant să solicite instanţei ceea ce nu i se datora
(de Exemplu, în cazul în care chiriaşul, deşi a consemnat chiria, nu l-a
anunţat pe proprietar, determinând astfelj>ornirea procesului).
In aceste~situăţii, pârâtul va suporta integral cheltuielile de judecată,
întrucât se află în culpă procesuală.
Dacă s-au cerut cheltuieli de judecată, instanţa se pronunţă asupra
lor prin dispozitiv, luând în
considerare actele justificative depuse de părţi în acest scop. ^j “
Instanţa va acorda integral chUltuTelile facute”3e*părţJtale cărei
pretenţii sau apărări au fost admise în întregime.
Art. 275 C.proc.civ. prevede o excepţie, dispunând căpârătul care
arecunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului
mTmôbligatJajflata cheltuielilorjde judecată, afară numai dacă a fost pusTn
înţârzlere~mălnte de cnemarea în judecată. ^__^ Pentru a putea aplica
acest text, trebuie îndepTînTteûmulativ următoareleônditii:
-recunoaşterea să se facăjn jata primei instanţe, iar nu în apel, recurs sau cu
ocazia rejudecării fondului după casare; ^ J - recunoaşterea trebuie să fie
efectivă, iar nu dedusă din neprezentarea la interogatoriu; 3 - pârâtul să nu fi
fost pus în întârziere înainte de sesizarea instanţei sau să nu fie de drept în
întârziere; .4 -l>ă nu fie vorba de un litigiu în care recunoaşterea nu este
admisă ca mijloc He probă sau în care notărârea nu se poatejxonunţa numai
pe baza recunoaşterii.
Dacă pretenţiile cejormează obiectul judecăţii sunt admise parţial,
instanţa va acorda celui
care a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată,
coregunzătoare pretenţiilor
âdmTse7debarece ambele părţi sunt în culpă procesuala, cel care a
câştigat pentru ca a solicitat mai
“mult decât i se datora, iar cel care a pierdut pentru că a plerdjjfprocjsul.
-—— ^
Când cererea reclamantului are mai multe capete de cerere şi numai
unele au fost admise sau
când există cereri de partea ambelor pjirti, admise în întregime ori în
parte, instanţa va compensa,
total saipartial, cheltuielile de judecată. —- ^
,-w— - J)espagi{bijjhjacordateJn cursul judecăţii pentru exercitarea
abuzivă a drepturilor procedurale, in măsura în care nu au fostexecutate, vor
fi avute în vedere la compensarea cheltuielilor de judecată, în acele cazuri în
care parteajâre a obţinut aceste despăgubiri a pierdut procesul. în cazul
coparticipării procesuale,_chehuielire judiciare vor fî suportate în mod egal,
proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul
raportufurjuridîc dintre c6particip_anţi (art. 277 C.proc.civ.) în aşaTeHncât
iîecare să fie obligaţial?lata cheltuielilor de judecată pe care le-a provocâfprin
cerere sau apărarea sa. .,
Dacă s-au cerut cheltuieli de judecată, dar instanţa a omis să se

pronunţe cu privire Ia ele,
partea se poate plânge_êjêaapelulm,reairmlui sau revizuirii ori le
poate solicita pe calea unei cereri separate, însă nu poate folosi procedura
îndreptării hotărârilor şi nici contestaţia în anulare jspeciajă.
Dacă nu s-au cerut cheltuieli de judecată, acestea pot fi solicitate
printr-o cerere separată, care este de competenţa judecătoriei, chiar dacă
proêûTceXocazionat cheltuielile respective a fost rezolvat de o instanţă
superioară, deoarece soluţionarea cererii privind cheltuielile judiciare nu •
reprezintă o cenzurare a hotărârii pronunţaFe în acest proces.
Cererea poate fi formulată în termenul de prescripţie de drept comun,
care curge de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care cel în cauză a câştigat procesul. “~
™'
8. Efectele hotărârilor judecătoreşti
8.1. Enumerarea efectelor hotărârilor judecătoreşti
Hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicţional, produce

două categorii de efecte:
- efecte substanţiale şi
- efecte procesuale.
Efectul substanţial constă în sancţionarea unei situaţii de fapt, în
consecinţele aplicării normelor de drept substantial la situaţiile de fapt din
speţă.
Se poate vorbi de efectul substanţial, deoarece actul jurisdicţional
produce o modificare a situaţiei
juridice dintre parti. ^ ~
Această modificare este evidentă în cazul hotărârilor judecătoreşti
constitutive de drepturi, deoarece
se creează o sfare de fapt diferită de cea existentă până atunci, dar
există şi în cazul hotărârilor
~7IecTâratîve de drepturi, deoarec^ hotărârea înlocuieşte o regulă
dejdrept abstractă^transformă situaţia
Ji?idicăjncertâ înâreaufost paiêintrrasăuatie.xert0îar dacă hotărârea
este susceptibilă de
executare silită, se schimbă şi felul prescripţiei. “
Efectele procesuale ale hotărârii judecătoreşti sunt următoarele: / -
dezîrivestirea instanţei de soluţionarea pricinii; (i) tj -lîotărârea constituie, din
punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât, constatările personale
ale judecătorului (judecătorilor) fac_dovada până kunscrirea în fals; (ii)
~~~~”
.'' -Twtărâriîe susceptibile de executare silită, după ce au rămas
definitive sau, după caz, irevocabile, pot
fi învestite cu formulă jxecuţorie, constituind titluri executorii; (iii) *~”
i - hotărârea judecătorească se bucură de autorn^^foJ^^îudecat.
- dezînvestirea instanţei de soluţionarea pricinii.
Acest efect, BesemnaF sugestiv prm adagiul laiaseriteriiia, iudex desinit
esse iudex, este consacrat de
art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivItîruliT^Spa promănţârealfotlrârii
iîîcTun judecător nu mai poate
reveni asupra părerii sale. -?—??-
De la acest efect^ se admit următoarele excepţii:
f - căile de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea),
J) - îndreptarea greşelilor materiale, lămurirea şi completarea hotărârilor
(art. 281 şi urm. C.proc.civ.),
T, - contestaţia la titlu (art. 399 alin” Q) teză a ll-a C.proc.civ.). ““““
™~
SseTpoate discuta dacă, în realitate, numai căile de atac dej^ţractare
reprezintă veritabile excepţii de la
acest efect al hotărâriijudecătoreşti^ având în vedere că, în celelalte
doua cazuri, judecătorul nu este
confrunfat cu o nouă situaţie de fapt şi nu aplică noi reguli de drept
substanţial;
-Jîoţărârea constituie, din punct de vedere probator^înscris autentic,
astfel încât,
constatările personale aleûjdâloTûî^dec^ţoôr) fac dovada până la
înscrirea în fals.
Declaraţiile consemnate într-o hotărâre definitivă pot fi răsturnate numai
cu înscrisuri, deoarece, în_
recurs, alte mijloace de probă suntradmisibile.
- hotărârile susceptibile de executare silită, după ce au rămas
definitive sau, după caz,
irevocabile, pqţJHnvestite cu formulă executorie, constituind titluri
executorii.
In cazul în care hotărârea nu aTostûsTuTexecutare,
îalmpTm&eaêrmenuIui de prescripţie a dreptului_de a cere şi obţine
executarea silită, se pierde puterea executorie şi puterea de lucru judecat,
fiihH posibilă introducerea unei noi cereri de chemare în judecată, dacă
dreptul de a obţine
4
condamnarea pârâtului nu s-a prescris, iar, în cadrul acestui proces,

hotărârea respectivă va putea fi
folosită ca mijloc de probă; “~~
- hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat.
8.2. Puterea de lucru judecat

Puterea de lucru judecat (res indicata pro veritate habetur) este
reglementată în art. 1201 C.civ., ca o prezumţie legală absolută irefragabilă
şi în art. 166 C.proc.civ., ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.
Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe tripla
identitate:
- de părţi,
- de obiect şi
- de cauză.
Cât priveşte primul element (părţile), se are în vedere nu prezenţa lor
fizică la proces, ci prezenţa juridică, adică participarea la proces în nume
propriu sau prin reprezentant. ,”_
_- ... -----pşj^jjunea <jg reprezentare nu trebuie luată în sensul ei
obişnuit. ~~~~ Astfel, dacă o persoană figurează într-un prim proces ca
reprezentant legal a uneia dintre părţi, iar în al doilea proces, în nume
propriu, nu există putere de lucru judecat. ^
“Keê^nfâlrtuneâTsau convenţional, deşi prezenţi la proces din
punctjdejwdere fizic, nu sunt părţi
în sensul art. 1201 C.civ., şi deci puterea de lucru judecat nu operează
faţă de ei. ~
Insă, puterea de lucru judecat îi vizează şi pe succesorii universali sau cu
titlu universal ai părţilor, precum şi pedobânditomljû titlu
pm'ticidar^p^măcQşim din urmă,liumailrrprîvlnţă~fotărânlor referitoare la
dreptul transmis şi care sunt anterioare actului de transmitere a dreptului),
deoarece, deşi nu au participat personal la judecată, mldoţândit
aceTe^şrdreûrTca şi âutoiuiTof, deci continuă,
Reprezintă persoana autorulufîor. ,, —-—- ??-•?——-— —- _____
—.
Aceeaşf este situaţia” şl macazul creditorilor chirografari, care, având
doar un drept de gaj general
asupra bunurilor din patrimoniu^ debitorului lor, sunTreprezentaţi de
âcestăT ™ ~”
“ “““IrTcăzuTrâporturilor de solidaritate, soluţia oferită de
pradîclfjudiciară de specialitate este
nuanţată. ' ~”~ ^' “v-™—
Se arată că oricare dintre debitorii solidari poate invoca împotriva
creditorului hotărârea obţinută contra acestuia de un jît codeBitor.”
In schimb, unui debitor solTdar, ce nu a figurat în primul proces, nu îi
poate fi opusă hotărârea obţinută
jle creditorjmpjDtlftva ăKuTooc^ 3e apărare. ~ ~~~
S-a exprimat însă şi opinia că, Jn_ambele situaţii există putere de lucru
judecat, întrucât suntem în prezenta unei reprezentări specifice pentru
proces, evident, dacă sunt îndeplinite şi celelâWdoua cerinţe (acelaşi obiect
şi aceeaşi cauză).
Se ăcfmite că reclamantului dinjpjima cerere i se poate opune puterea
de lucru judecajêjcăţre pârâtul ^djnâjdâ-cêre,”amirdecircel din primul
proces73âcâTre aceeaşi situaţie cu pârâtul iniţial, chTar dacă nu există
raporturi dje s6Tidan.a.eifsau de indivizibîîkăTeT”“^ ~~~ ~~~~ “
~™ Soluţia se bazează şi pe faptul că reclamantul avut îi dispoziţie, în primul
proces, toate mijloacele procedurale de stabilire a cadrului procesual din
punctul de vedere alpărţiloi'^l obiectului şiyil cauzei.
Nu este exclus ca, în cel de-al doilea proces, oricare dintre
persoanele menţionate mai sus să invoce drepturi proprii, ce nu au format
obiectul primei judecăţi, astfel încât nu mai există tripla “identitate de
elemente. ^
Există identiate de părţi chiar dacă într-un proces o parte a figurat
ca reclamant şi celaltă ca jjârâtă, iar în al doilea proces aceste calităţi
su^lnveTsaTe. M^'' ~™”™~~
în jîfera noţiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se
include nu numai obiectul material (pretenţiaconcretă), ci şi dreptul subiectiv
care poartă asupra obiectului material (de .,- ^ , exempluTdreptui de
proprietate).
Există identitateôbiect, dacă într-o primă cerere pretenţia concretă a
constituit-o recunoaşterea
dreptului de proprietate asupraupei case, iar în cea de-a doua cerere
s^soliciţat ieşirea din
indiviziune, deoarece în ambele cererijs-a urmărit stabilirea
dreptului[deproprietate asupra aceleiaşi
case. .. ^~~~
5
c_
Identitatea de obiect poate fi totală sau parţială (de exemplu, într-un

prim proces reclamantul r ^solicita instanţei să-l oblige pe pârât la jplata
sumei de 10.000.000 dejei, despre care afirmă că i-a împrumutat-o acestuia,
iar în al doilea proces cere obligarea pârâtului la restituirea sumei
de”“5^00.0..000 de lei, invocând acelaşi act juridic). ~^~—~
Dacă însă, Intrô^rîma cerere de chemare în judecată, au fost
formulate mai multe pretenţii,
dar instanţa a omis să se pronunţe cu privire la unelejfaitre acestea,
cajpetdejle cerere~~ramase
nesofutionate vorpuieafi reiterate într-un al doilea proces, neexisiând
identitate de obiect (spre
Exemplu, dacă prin hotărâre o parteafost obligată să îi plătească o
sumFde bani celeilalte părţi, darjs-
a omis soluţionarea^cererii dejâţăjri a dobânzilor). ~~
TîeclTputerea de lucru judecat se limitează numai la acele puncte
litigioase care au format obiectul
pricinii şi care auTost rezolvate prin dispozitivul hotărârii. ~~
(iii) Prin cel deâUreilea elernlînlfoauza)!^ Cauza nu se confundă cu
dreptul subiectiv civil, dar nici cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care
reclamantul îşi întemeiază pretenţiile.
Nu există unanimitate de păreri în ceea ce priveşte definirea
fundamentului pretenţiei formulate, deci a cauzei cererii de chemare în
judecată.
Iii Intr-o primă concepţie, prin fundamentul pretenţiei afirmate (a
dreptului invocat), se înţelegeregula de drept (substanţial), aplicabilă în
speţă.
(ii) Intr-o a doua concepţie, cauza cererii de chemare în judecată este
situată exclusiv pe terenul
situaţiei de fapt. /
/ (iii) Intr-o a treia concepţie, prin cauză se desemnează situaţia de fapt
calificată juridic. f!C •
/ Consideră preferabilă această din urmă concepţie, pornind de la
faptul ca art 1 l2X.proc.cjy. prevede
că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să se arate
“motivele de fapt şi de drept pe care
se întemeiază cererea”. • '“v~”
“~~ Aşadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată
de instituţia sau categoria juridică ori de principiul de drept substanţial pe
care reclamantul îşi întemeiază pretenţia sa, iar cum soluţia se pronunţă într-
un caz determinat, interesează nu numaiiregida^de drept, ci şî împrejurările
de fapt, datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speţă. ^
Când reclamantul pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de
bani, el poate să invoce drept cauză: '; - un contract de împrumut, ,_ - un
contract de vânzare-cumpărare, i> - o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,
t~* - principiul îmbogăţirii fără justă cauză, etc.
Predarea unui bun imobil poate avea ca temeilun contract^ un
legatâccesiunea imobiliară artificială, ^f succesiunea legală, etc.
Menţionăm că, uneori, se preferă să se analizeze împreună ultimele
două elemente ale puterii de lucru judecat (obiectul şi cauza), vorbindu-se fie
de existenţa aceluiaşi[raportjuridic, fie de identitate de “materie litigioasă “.
©
~~~ Puterea de lucru Judecat prezintă un aspectôzitiv pentru care
partea careajcâ^ţigat C_w procesul, în sensul că aceasta se poate
prevala de dreptul recunoscut prin hoinărea rămasă definitivă într-o nouă
judecată, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discupe
existenţa dreptului, dar şi un aspect negativ pentru partea care a pierdut
procesul, întrucât nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt
proces' -^
Aspectul negativ va intra în lujrctiune dacă într-un al doilea
proces^între aceleaşi părţi, se încearcă valorificarea aceleiaşi pretenţii,
invocându-se acelaşi teme|jundic.
Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect şi de cauză nu este
decât?arţială, ceea ce
presupune că un lucru “deja judecat este invocat, pe cale incidentală,
într-un al doiîea proces sau că se
valorifică pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală. ~*
~*~
(de exemplu, după respingerea cererii în constatarea uzucapiunii
prescurtate, pe motiv că posesorul a
fost de rea-credinţă, într-un al doIFea proces, privind restituirea fructelor
culese de posesor, nu se mai
poate pune in discuţie”dacă posesia a Fost de bună credinţă. “““““
'~~”~ ~~”
/ y'
în literatura juridică de specialitate, se arată că puterea de lucru judecat

prezintă următoarele caractere:
- exclusivitatea (un nou proces între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect
şi aceeaşi cauză nu mai este posibil); ..:-..
- incontestabilitatea (hotărârea irevocabilă nu mai poate fi atacată pe
calea recursului);
- executorialitatea (hotărârea definitivă sau, după caz, irevocabilă, dacă
este susceptibilă de executare silită, poate fi pusă nTexecutare);
- obligativitatea (părţile trebuie să se supună efectelor lucrului judecat,
iar partea în favoarea căreia acţionează nu poate renunţa la dreptul de a o
invoca).
Puterea de lucru judecat nu trebuie legată numai de hotărârile
irevocabile, deoarece şi hotărârile definitive au putere de lucru judecat
provizorie (care se va consolida sau se va desfiinţa în funcţie de soluţia
eventualului recurs). ^ J
Pe~de~âTtaparte, jiotănWejrevqcabilejxrtji totuşi desfiinţate, prin
intermediul căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare
şi revizuirea), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Mai mult, pentru
unele hotărâri irevocabile, puterea de lucru judecat este păstrată numai dacă
starea de fapt rămâne neschimbată (rebus sic standibus): ^ ûnTeste în
materia ordonanţei preşedinţiale,
- a pensiei de întreţinere,
- a încredinţării copiilor minori,
- a punerii sub interdicţie, etc, ' iar, în materie necontencioasă, în
principiu, hotărârile nu au putere de lucru judecat, r-^ • Dealtfel, unii
autori folosec pentru hotărârile definitive expresia de autoritate de lucru
judecat, iar pentru hotărârile irevocabile putere de lucru judecat. ©
Puterea de lucru judecat ar trebui ataşată numai dispozitivului,
deoarece numai această parte a hotărârii cuprinde ceea ce a fost efectiv
judecat, iar nu şi considerentelor, prin care numai se argumentează în fapFşi
în drept soluţia pronunţată.
Totuşi, se admite că acele considerente care explică dispozitivul şi se
reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru
judecat.
De asemenea, în cazul unei redactări defectuoase a hotărârii, ©
când rezolvarea de fond este aşezată din punct de vedere topografic nu
înjjisgozivul hotărârii, ci în motivare, se consideră că dobândeşte putere de
lucru judecat şi considerentul care conţine rezolvarea respectivă. Apreciem
că această din urmă soluţie nu poate fi primită, deoarece s-ar permite
eludarea interdicţiei prevăzute de art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivit căreia,
după pronunţarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra
părerii sale.
Redactarea considerentelor este ulterioară pronunţării soluţiei (aceasta
din urmă se trece în “minută”, care urmează a se regăsi în dispozîtîvur
hotărârii), iar a admite soluţia pe care o criticăm, înseamnă a crea
posibilitatea pentru judecător de a reveni asupra soluţiei
(de exemplu, de a rezolva un capăt de cerere cu privire la care a omis să
se pronunţe în momentul în
care a avut loc desistarea sa), r. “ ~ /
Puterea de lucru judecat este total independentă de calitatea soluţiei
pronunţate. ,
Dacă 6 instanţă constată că s-a săvârşit o greşeală de judecata într-o
hotărâre anterioară, nu numai că
nu poate sa o îndrepte, dar trebuie ca în p?opriaJ^ărâr^ deja judecat
(prin
ipoteză, nu avem în vedere instanţa ce realizează controluljjudiciar). Ca
o aplicare a acestui principiu, în materie de revizuire pentru contrarietate de
hotărâri, art. 327 alin.(l) C.proc.civ. prevede că se va anula cea de-a doua
hotărâre, chiar dacă prima hotărâre este gj^şîtFpe fond. o ,
Puterea He lucru judecat poate fî invocată pe cale de excepfieţSe
orice parte interesată,
procuror saujanstanţă din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar direct
în recurs (art. 166
C.proc.civ.) ori prin intermediul apelului sau chiar al unei căi de atac
extraordinare - revizuirea (art.
322 pct.7 C.proc.civ.). ., —,-.-.„ .... ....
Puterea de lucru Judecat nu trebuie confundată cu efectul substanţial al
actului jurisdicţional.
Ea vizează nu numai soluţia pe fond, ci trebuie privită şi dîn punct de
vedere procedural, iar, sub acest aspect, hotărârea judecătorească
beneficiază de o a două prezumţie, aceea de validitate şi regularitate.
De altfel, trebuie făcută o distincţie netă între opozabilitatea efectului

substanţial şi puterea de lucru
judecat. /—~—~
Uneori, confimdându-se cele două noţiuni, se vorbeşte de puterea de
lucru judecat absolută, care, în
realitate, nu este altceva decât opozabilitatea erga omnes a efectelor
substanţiale ale hotărârilor
pronunţate în anumite materii ?l ~ anularea căsătoriei, ?_ - divorţ,
- adopţie,
- punerea sub interdicţie,
“ - declararea morţii prin hotărâre judecătorească, etc în care
modificarea unei situaţii juridice dintre părţile în litigiu trebuie recunoscută şi
respectată de toate subiectele de drept civil.
Ăşlidâr7 actul jurisdicţional, ca şi un contract, îşi produce efectele
substanţiale (modificarea situaţiei
juridice dintre părţile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la
împrejurările de fapt) numai^ între
^părţi, neputând crea drepturi şi obligaţii în privinţa terţilor care nu au
fost atraşi în nici un mod în
proces, însă, în anumite materii (în special în cele privind starea şi
capacitatea persoanelor)”,” efectele
substanţialei se. impun a fi respectate şi de terţii '7J ~ “
*”““ '~~*
Distincţia dintre puterea de lucru judecat şi efectele substanţiale ale
actului jurisdicţional este
evidentă în acele ipoteze în care actul jurisdicţional nu prezintă decât
unul dintre efectele sale!
?ţ: Spre exemplu, în materie necontencioasă, hotărârea nu are, în
principiu, putere 3e lucru Judecat, însă,
poate antrena o modificare a situaţiei juridice, deci poate avea efecete
substanţiale; ^^
Hotărârile pronunţate în cererile în costatare, precunTşîTiotărârileprin
carelhstanţa respinge ca
neîntemeiată cererea de chemare în judecată, deşi beneficiază de
puterea de lucru judecat, nu
antrenează o modificare a situaţiei de drept substanţial existentă între
părţi, ..
~” Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată nici cu forţa
executorie a hotărârilor
judecătoreşti. ' Există unele acte jurisdicţionale, care, deşi beneficiază
de puterea de lucru judecat, nu sunt sitsceptibile
de executare silită: 1 - hotărârile pronunţate în cererile în constatare, u
- cele prin care este respinsă cererea de chemare în judecată,
J, - hotărârile prin care se anulează un act juridic fără a se dispune şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară, etc),
după cum există hotărâri judecătoreşti carepotfipuse în executare, deşi
nu au trecut încă în puterea lucrului judecat: 7 ^hotărârile care se bucură de
executare vremelnică - art. 278 şi 279 C.proc.civ. O-
Ori care nu au putere de lucru judecat (încheierile pronunţate în materie
necontencioasă - art. 336 aiinTO) C.?roc.ciy.).
Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată cu litispendenţa
Potrivit art. 163 alin. (1) C.proc.civ., nimeni nu poatefi” chemat în
judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiectşijde aceeaşi parte înaintea mal
multor instanţe.
Dacă totuşi au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată ce
se caracterizează prin tripla identitate de elemente, se va putea invoca
excepţia de litispendenţa. ~”“~*~~~ “,
Excepţia de litispendenţa este o excepţie de procedură, dilatorie şi
absolută, . Ea poate fi ridicată de oricare dintre parti sau de instanţă din
oficiu, în oricare stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond.
Dacă însă, într-una din pricini judecata a ajuns în faza recursului, în faţa
instanţei în care procesul se judecă în fond se va invoca autoriatea de lucru
judecat a hotărârii 5elmîfrve”ce formează obiectul recursului, urmând a se
suspenda judecata în fond până la soluţionarea recursului.
Dacă excepţia de litispendenţa este admisă, dosarul se trimite
instanţei care a fost mai întâi sesizată, iar în cazul în care pricinile se află în
judecata unor instanţe de grade diferite, la instanţa cu 'grad mai înalt
(instanţa de apel sau chiar instanţa care rejudecă Fondul după casare).
Unii autori consideră litispendenţa ca un caz de prorogare legală a
competenţei.
Insă, prin definiţie, litispendenţa presupune acelaşi proces, în legătură

cu care s-au formulat mai
multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă
competente. v _,
Dacă una din instanţele sesizate cu^cejaji cerere estejiecpjtnpeţentă,
atunci se va itwocajxcepţia^de
necompetenţa, iar nu cea de litispendenţa. ^ ““““““ ^~”~
Este posibil ca, într-o pricină pentru care normele de competenţă au
caracter dispozitiv, pârâtul să nu
invoce în termenul prevăzut de lege excepţia de necompetenţa, astfel
încât este decăzut din dreptul de
a o mai invoca, iar dacă ulterior, este sesizată cu aceeaşi cerere o altă
instanţă, se va putea opune
excepţia de litispendenţa. “““““““
* într-o astfel de situaţie, prima instanţă sesizată va rezolva pricina, însă
nu ca un efect al litispendenţei, ci ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul
de a invoca necompetenţa relativă, acest din urmă efect producându-se mai
înainte de a a se ivi litispendenţa. ..
9. Învestirea cu formulă executorie a hotărârilor
Art. 374 alin. (1) C.proc.civ. prevede că nici o hotărâre nu se va putea

executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269
alin. (1) C.proc.civ., afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii
provizoriu şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formulă
executorie.
Formula executorie constă într-un ordin dat, în numele Preşedintelui
României, organelor de executare, agenţilor administrativi şi procurorilor, de
a executa hotărârea, respectiv de a sprijini la executarea ei.
Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă,
care trebuie să verifice dacă hotărârea este definitivă sau, după caz,
irevocabilă. Învestirea se face la cererea creditorului, printr-o încheiere
dată fără citarea părţilor.
Copia de pe hotărârea cuprinzând formula executorie constituie titlul
executoriu, care urmează a fi
pus în executare.
Hotărârea învestită cu formulă executorie se va da numai părţii care a
câştigat sau reprezentantului ei.
Încheierea prin care preşedintele instanţei respinge cererea de
învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti poate atacată de
către creditor cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge, pentru
creditorul prezent, de la pronunţare, iar, pentru creditorul care a lipsit la
pronunţarea încheierii, de la comunicare.
Prin excepţie, nu trebuie învestite cu formulă executorie încheierile
care, potrivit legii, sunt executorii (spre exemplu:
- încheierea prin care instanţa aplică o amendă judiciară sau obligă la
plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin amânare - art. 108
C.proc.civ.;
- încheierea prin care se stabilesc sumele cu care urmează a fi
despăgubit martorul - art. 200 alin.(2) C.proc.civ;
- încheierea prin care sunt stabilite despăgubirile ce se cuvin expertului
(art. 211 C.proc.civ.);
- încheierea de asigurare a dovezilor (art. 238 alin. (l);
- încheierea prin care se încuviinţează cererea necontencioasă - art.
336 alin. (1) C.proc.civ.
- hotărârile care se bucură de executare vremelnică (de drept sau
judecătorească).
Se învestesc cu formulă executorie nu numai hotărârile ci şi alte
înscrisuri pentru ca acestea să devină, potrivit legii, titluri executorii.
Dacă însă, o normă specială ar stabili că un anumit înscris are putere
executorie, atunci nu mai este necesară învestirea cu formulă executorie.
10. Executarea vremelnică
În anumite situaţii, prevăzute de lege, hotărârile de primă instanţă pot

fi puse în executare înainte de a rămâne definitive.
Executarea vremelnică (numită şi executare provizorie) poate să fie de
drept sau judecătorească.
Executarea vremelnică de drept intervine în cazurile expres prevăzute
de art. 278 C.proc.civ., anume când hotărârile au ca obiect:
- plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de
muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
- despăgubiri pentru accidente de muncă, rente sau sume datorate cu
titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie de copii, precum şi pensii
acordate în cadrul asigurărilor sociale;
- despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori
sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti
periodice;
- reparaţii grabnice;
- punerea sau ridicarea sigiliilor ori facerea inventarului;
- pricini privitoare la posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea;
- în cazul hotărârilor parţiale (art. 270 C.proc.civ.);
- ori în alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie
(de exemplu, art. 581 alin. final C.proc.civ. în privinţa ordonanţei
preşedinţiale).
Trebuie reţinut că în toate aceste cazuri de executare vremelnică de
drept nu este nevoie ca partea să solicite în mod expres executarea
vremelnică, iar instanţa nu are posibilitatea să aprecieze dacă este cazul ori
să nu să o acorde.
Executarea vremelnică judecătorească (art. 279 C.proc.civ.) este lăsată
la aprecierea instanţei de judecată, care poate încuviinţa executarea
vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri, ori de câte ori va găsi de
cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă de temeinicia vădită a dreptului,
starea de insolvabilitate a debitorului sau dacă există primejdie vădită de
întârziere.
Instanţa poate obliga pe creditor să dea o cauţiune pentru a asigura
debitor, în ipoteza desfiinţării hotărârii, în privinţa despăgubirilor, ca urmare a
executării intempestive. Legea prevede totuşi că nu se poate încuviinţa
executarea vremelnică :
- în materie de strămutare de hotărâre;
- desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o
aşezare fixă, - precum şi în cazurile anume prevăzute de lege;
- când prin hotărârea se dispune întabularea unui drept sau radierea lui
din cartea funciară.
Din art. 279 C.proc.civ. mai rezultă că executarea vremelnică
judecătorească poate fi încuviinţată numai în pricinile privitoare la bunuri.
Per a contrario, instanţa nu poate acorda executarea vremelnică în
pricinile ce nu se referă la bunuri, de exemplu:
- în materie de stare civilă şi capacitatea persoanelor
- în materie electorală;
- în materia contenciosului administrativ, etc.
Cererea de executare vremelnică se poate face în scris sau verbal în
instanţă, până la închiderea dezbaterilor.
Când a fost respinsă, ea poate fi reiterată în apel.
Din modul în care este reglementată executarea vremelnică, rezultă că
partea interesată trebuie să solicite acordarea ei înaintea primei instanţe şi,
cel mai târziu, până la închiderea dezbaterilor în fond.
Aşadar, nu s-ar putea cere încuviinţarea executării vremelnice, pentru
prima oară, în cursul judecării apelului şi nici chiar înăuntrul termenului de
apel.
Art. 280 C.proc.civ. prevede posibilitatea introducerii unei cereri pentru
suspendarea executării vremelnice (indiferent ca este de drept sau
judecătorească), fie o dată cu cererea de apel, fie separat, în tot cursul
judecării apelului.
Cererea de suspendare a executării vremelnice se depune la prima
instanţă sau la instanţa de apel, dar, în acest din urmă caz, se va ataşa copia
legalizată a dispozitivului hotărârii.
Cererea de suspendarea a executării vremelnice se judecă de către
instanţa de apel, care poate încuviinţă suspendarea numai cu depunerea
unei cauţiuni, în cuantumul pe care îl va fixa. Asupra cererii de suspendare a
executării vremelnice instanţa de apel se pronunţă prin încheiere, care poate
fi atacată cu recurs, separat de hotărârea de fond.
Până la rezolvarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi
încuviinţată vremelnic, prin ordotiăfŞapreşeăinţială, chiar înâînte de sosirea
dosarului, însă tot numai cu depunerea unei cauţiuni
în cuantumul fixat de instanţă. ,
11. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor
11. 1. Îndreptarea greşelilor materiale
Potrivit art. 281 C.proc.civ., erorile sau omisiunile cu privire la

numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte
erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la
cerere.
Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu.
Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar să
dea anumite lămuriri.
În cazul hotărârilor,Îndreptarea se va face în ambele exemplare ale
hotărârii.
Cererea de îndreptarea a greşelilor materiale se judecă în aceeaşi
alcătuire (compunere şi constituire) ca şi fondul.
Instanţa va pronunţa o încheiere, iar, în caz de admitere a cererii,
îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hotărârii.
În aplicarea principiului accesorium sequitur principale, art. 2813 alin.
(l) C.proc.civ. dispune că încheierea de îndreptare a greşelilor materiale este
supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care se face
îndreptarea.
Deci, încheierea de îndreptare a unei hotărâri de primă instanţă
poate fi atacată cu apel. întrucât actuala reglementare nu mai conţine vreo
referire expresă la termenul de apel, urmează a se ţine cont că îndreptarea
hotărârilor este o procedură necontencioasă, deci, potrivit art. 336 alin.(3)
C.proc.civ., termenul de apel curge de la pronunţare pentru cei care au fost
de faţă la dezlegarea cererii, respectiv de la comunicare, pentru cei care au
lipsit.
Cât priveşte durata termenului de apel, se va aplica dreptul comun,
deci, aceasta este de 15 zile.
Încheierea prin care s-a îndreptat greşeala materială strecurată într-o
hotărâre de apel poate fi atacată cu recurs, în termenul de drept comun, 15
zile.
Încheierea prin care s-a îndreptat o hotărâre pronunţată în recurs
este irevocabilă.
În acelaşi mod se procedează şi în cazul greşelilor materiale
strecurate într-o încheiere.
S-a pus problema de a şti în ce termen poate fi solicitată îndreptarea
greşelilor materiale strecutare într-o hotărâre, iar, în'rezolvarea acesteia, s-a
făcut distincţie după cum hotărârea este sau nu susceptibilă de executare
silită, arătându-se cămn primul caz, partea interesată ar putea cere
îndreptarea şi după desăvârşirea executării silite, dar nu mai înainte de
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere şi obţine
executarea silită a hotărărijjfiar, în cel de-al doilea caz, nu ar mai exista o
limitare în timp.
În ce ne priveşte, considerăm că această distincţie este nejustificată.
Este adevărat că hotărârea care nu a fost pusă în executare în termenul de
prescripţie pierde puterea de Jucru judecat, însă cerinţa interesului există în
continuare, deoarece, chiar dacă o astfel de hotărâre nu va mai putea fi
executată silit, ea are natura juridică a unui înscris autentic şi va putea fi
folosită într-un alt proces, dacă dreptul de a obţine condamânarea pârâtului
nu s-a prescris.
Aşadar, partea care ar justifica un interes poate solicita oricând
îndreptarea greşelilor materiale strecurate într-o hotărâre, cu atât mai mult
cu cât art. 281 C.proc.civ. nu prevede o limitare în timp.
Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea
hotărârii.
Subliniem că procedura prevăzută de art. 281 C.proc.civ. nu poate fi
folosită pentru remedierea greşelilor de judecată, oricât de evidente ar fi
acestea.
11.2. Lămurirea hotărârilor
Potrivit art. 2811 C.proc.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri

cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a
pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul ori să înlăture dispoziţiile
potrivnice.
Cererea poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru
declararea apelului sau, după caz, a recursului împotriva acelei hotărâri.
Ea se rezolvă de instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei lămurire
se solicită, indiferent că ar fi vorba de prima instanţă, de instanţa de apel sau
de instanţa de recurs.
Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera
de consiliu, cu citarea părţilor. încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în
dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei.
Încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în
legătură cu care s-a solicitat lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice.
Partea interesată nu este obligată să recurgă la procedura prevăzută
de art. 2811 C.proc.civ., ci poate să exercite împotriva hotărârii de primă
instanţă apelul, iar împotriva hotărârii instanţei de apel ori a hotărârii de
primă şi ultimă instanţă poate să declare recurs.
Este de preferat calea procedurală a lămuririi hotărârii, în locul
exercitării apelului sau după caz a recursului, întrucât nu presupune
deplasarea la instanţa superioară şi nici cheltuieli suplimentare, art. 2813
alin.(2) C.proc.civ. dispunând că părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor
legate de lămurirea hotărârii.
Dacă partea interesată nu a uzat de procedura prevăzută de art. 281
C.proc.civ., de apel, sau, după caz, de recurs şi este vorba de o hotărâre
rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare ori de o hotărâre ce
evocă fondul dată de instanţa de recurs, iar aceasta cuprinde dispoziţii
potrivnice care nu pot fi aduse la îndeplinire, se poate exercita calea de atac
a revizuirii (art. 322 pct. 1 C.proc.civ.).
De asemenea, în cazul în care se constată, cu ocazia executării silite,
că dispozitivul este neclar, se poate face contestaţie la titlu (art. 399
C.proc.civ.).
11.3. Completarea hotărârilor
Art. 2812 alin.(l) C.proc.civ. prevede că, dacă prin hotărârea dată
instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau
accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere
completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara apel sau,
după caz, recurs împotriva acestei, hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în
fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
În toate cazurile, cererea întemeiată pe prevederile art. 2812
C.proc.civ. este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei
completare se cere.
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre
separată. Această hotărâre se va ataşa atât la dosarul cauzei, cât şi în
dosarul de hotărâri al instanţei.
Hotărârea de completare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea.
Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se
pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor
sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
Art. 2813 alin.(2) C.proc.civ. prevede că părţile nu pot fi obligate la
plata cheltuielilor legate de completarea hotărârii.
Partea interesată poate să opteze între a solicita completarea
hotărârii sau a declara apel, ori, după caz, recurs.
De asemenea, pentru omisiunea de a se pronunţa asupa unor cereri,
hotărârile definitive şi irevocabile la care se referă art. 322 C.proc.civ. pot fi
atacate şi pe calea revizuirii (art. 322 pct. 2 C.proc.civ). Desigur, că nimic nu
se opune ca partea să declanşeze un nou proces, supunând judecăţii cererea
pe care instanţa a omis să o soluţioneze în primul proces, însă numai dacă nu
a cerut completarea hotărârii şi nici nu a exercitat apelul, recursul ori
revizuirea.

Curs Drept Procesual Civil - Ciobanu, Boroi

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Curs Drept Procesual Civil - Ciobanu, Boroi

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

Drept procesual civil

Capitolul I. Acţiunea civilă

Secţiunea I. Condiţii de exercitare

§1. Consideraţii introductive

Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în

§1. Precizări prealabile

Capitolul II. Participanţii la procesul civil

§ 1. Rolul judecătorului în procesul civil

1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului

§2. Compunerea şi constituirea instanţei

2.1. Compunerea instanţei

2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea

Secţiunea a II-a. Părţile

§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural

1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor

§2. Coparticiparea procesuală

2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale

§3. Participarea terţilor la judecată

3.1. Precizări introductive

3.2. Intervenţia voluntară

3.3. Chemarea în judecată a altor persoane

§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil

4.1. Consideraţii introductive

Secţiunea a III-a. Participarea procurorului la procesul civil

§1. Precizări prealabile

§3. Formele participării procurorului la procesul civil

Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti

§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate

§3. Competenţa în materie electorală

3.1. Alegerile locale

§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios

§5. Competenţa în anumite materii

5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă

Secţiunea a II-a. Competenţa materială

§1. Consideraţii introductive

§1. Precizări introductive

§1. Prorogarea legală

§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea

§3. Prorogarea convenţională (voluntară)

Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă

§1. Excepţia de necompetenţă

§2. Conflictele de competenţă

2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii

Capitolul IV. Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură

Secţiunea a II-a. Termenele procedurale

§1. Noţiunea şi clasificare

Secţiunea a III-a. Decăderea şi repunerea în termen

§1. Noţiunea şi importanţa decăderii

Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată

Secţiunea a II-a. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională

Secţiunea a III-a. Măsurile asigurătorii

§1. Precizări prealabile

§2. Sechestrul asigurător

2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

§3. Poprirea asigurătorie

§4. Sechestrul judiciar

4.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

Secţiunea a IV-a. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

§1. Reguli generale

Secţiunea a V-a. Excepţiile procesuale