Capitolul al II-lea

Competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale

Secţiunea I
Normele de competenţă în materie comercială

Prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe

judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a judeca o
anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu), capacitatea unei instanţe de judecată, de a
soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Competenţa generală reprezintă
acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor
judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. După ce se stabileşte că o
anumită cauză intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se
stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona
cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează
prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale1.
Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie comercială este supusă unor norme
derogatorii faţă de cele din dreptul comun, principala distincţie fiind aceea că tribunalele
sunt instanţe de drept comun în materie comercială, în competenţa lor intrând nu numai
litigiile având un obiect evaluabil în bani de peste o anumită valoare, ci şi cele care sunt
comerciale, dar care nu pot face obiectul unei aprecieri pecuniare.

Secţiunea a II-a
Formele competenţei

§1. Competenţa generală

În considerarea faptului că litigiile comerciale pot fi sau trebuie soluţionate şi de către
alte organe cu activitate jurisdicţională decât instanţele judecătoreşti, considerăm
oportună prezentarea pe scurt a unor norme de competenţă generala.

1
V. Ciobanu , G. Boroi , Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
85.

1
 1.1. Competenţa organelor Curţii de Conturi în materie comercială. Dacă în
trecut Curtea de Conturi soluţiona o serie de litigii comerciale, potrivit O.U.G. nr. 43 din
14 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi 2, rolul Curţii de
Conturi este să contribuie la buna gestiune financiară a fondurilor publice şi a
patrimoniului public, să furnizeze Parlamentului şi, respectiv, autorităţilor publice
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi
administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii,
economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. Curtea de Conturi întocmeşte rapoarte prin care
sesizează instanţa (tribunalul) cu soluţionarea unor cauze financiare. Curtea de Conturi
exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de
gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale.

1.2. Competenţa organelor arbitrale în materie comercială. Arbitrajul comercial

reprezintă acea instituţie juridică reglementată pentru soluţionarea unor litigii comerciale
născute sau care se vor naşte din acte, fapte sau operaţiuni comerciale, între persoane
fizice sau juridice care au calitatea de comercianţi, în momentul inserării în contract a
clauzei compromisorii sau în momentul încheierii compromisului. La această procedură
(reglementată în cartea a IV-a a Codului de procedură civilă) se recurge frecvent în
litigiile comerciale şi în special, în litigiile de comerţ internaţional. Arbitrajul este un
sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul comun, care corespunde
exigenţelor specifice ale comerţului internaţional3.
Spre exemplu, Legea nr. 15 din 1990 privitoare la reorganizarea unităţilor economice
de stat în regii autonome şi societăţi comerciale 4 a stabilit că litigiile de orice fel în care
sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat sunt de

2
O.U.G. nr. 43 din 14 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (declarată
neconstituţională prin Decizia C.C. nr.544/2006) a modificat Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
3
I. Macovei, N.R. Dominte, Dreptul comerţului internaţional- suport curs, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 122.
4
Publicată în M.Of. nr. 98-8.aug.1990

2
competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun (art. 51), iar la alin. (2) prevede că
“pentru soluţionarea litigiilor dintre ele regiile autonome şi societăţile comerciale pot
apela şi la arbitraj.“ La calea arbitrajului privat pot recurge şi societăţile comerciale
înfiinţate în baza Legii nr. 31 din 19905. În concluzie, în prezent, cvasitotalitatea litigiilor
de natură comercială sunt susceptibile de a fi soluţionate pe cale arbitrală.

1.3. Competenţa Curţii Constituţionale în materie comercială. Scopul Curţii

Constituţionale este acela de a garanta supremaţia Constituţiei şi reprezintă „o veritabilă
jurisdicţie specială”6. Constituţia României rezervă un întreg titlu (Titlul V art.142-147)
Curţii Constituţionale, prevăzând că această instituţie reprezintă „garantul supremaţiei
Constituţiei”. Unele dintre atribuţiile Curţii Constituţionale au natură jurisdicţională, cu
aplicabilitate în materia analizată. Astfel, amintim competenţa Curţii Constituţionale de a
se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, cea de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor internaţionale, asupra regulamentelor
Parlamentului şi, nu în ultimul rând, cea de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau arbitraj comercial7.

1.4. Competenţa Consiliului Concurenţei în materie comercială. Consiliul

Concurenţei, înfiinţat prin Legea nr. 21/19968, reprezintă o autoritate administrativă
autonomă cu personalitate juridică ce îndeplineşte o funcţie corectivă privind restabilirea
şi menţinerea unui mediu competitiv normal şi o funcţie preventivă, de monitorizare a
pieţelor, în scopul protejării şi stimulării concurenţei pentru asigurarea unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

5
Publicată în M.Of. nr. 126 - 127/17 noi. 1990, republicată în M.Of. nr. 1066/17 noi. 2004.
6
I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 187.

7
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 180.
8
Publicată în M.Of. nr. 88/30 apr. 1996 republicată în M.Of. nr. 742/16 aug. 2005.

3
 §2. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti în materie
comercială
Competenţa jurisdicţională îmbracă două forme: competenţa materială şi
competenţa teritorială.
2.1. Competenţa materială în materie comercială, denumire tradiţională în
literatura noastră de specialitate, este desemnată de alţi autori ca şi competenţa de
atribuţiune.

2.1.1. Competenţa materială a judecătoriilor în materie comercială

După modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr.138/2000,

judecătoria nu a mai fost competentă, în principiu, să soluţioneze nici un litigiu în materie
comercială, această competenţă distribuindu-se între tribunal şi curtea de apel, în primă
instanţă.

Faptul că judecătoria este competentă să soluţioneze, în prezent, litigiile

comerciale al căror obiect are o valoare de până la 100 000 lei inclusiv, nu este prevăzut
expres nici de art.1, nici de art. 2 C.proc.civ., însă reiese din art. 2 pct.1 lit.a), care
prevede că tribunalul judecă “procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect
are o valoare de peste 100. 000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al
căror obiect este neevaluabil în bani.”

Totuşi, de la această regulă (ce prevede că judecătoria soluţionează litigiile

comerciale patrimoniale având un obiect cu valoare de până la 100 000 lei, inclusiv, dar
nu şi litigiile având un obiect neevaluabil în bani) există şi unele excepţii, unele legi
speciale prevăzând că sunt de competenţa judecătoriei anumite cereri din domeniile pe
care acestea le reglementează. Astfel, legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la
ordin9 prevede la art. 61 alin. (3): competentă pentru a învesti cambia cu formulă
executorie este judecătoria. Aceeaşi este competenţa şi în privinţa învestirii cu formulă
executorie a biletului la ordin şi a cecului, precum şi în privinţa contestaţiei la executare
în cazul urmăririi silite a unui comerciant.

9
Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, publicată în M.Of. nr. 100/1 mai. 1934, modificată
prin legea nr. 163/2009.

4
 2.1.2. Competenţa materială a tribunalului în materie comercială

Problema competenţei materiale a tribunalului se pune, în principal, cu privire la

soluţionarea acţiunilor comerciale în primă instanţă art. 2 pct.1 lit.a) C.proc.civ.
prevăzând că tribunalul judecă “procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect
are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi cele neevaluabile în bani.”

Putem afirma că avem două instanţe de fond în materie comercială: judecătoria,

care soluţionează litigii evaluabile în bani al căror obiect este sub 100.000 lei şi
tribunalul, care soluţionează litigiile al căror obiect are o valoare peste 100.000 lei,
precum şi cele neevaluabile în bani. Putem aprecia în consecinţă că tribunalul este
instanţa cu plenitudine de competenţă în materie comercială.

De asemenea, tribunalul judecă şi litigiile derivând din legi speciale, cum ar fi

din: Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, Legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ10, Legea 544/2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public11 etc.

2.1.3. Competenţa materială a Curţii de apel în materie comercială

Ca urmare a modificării Codului de procedură civilă 12, curtea de apel este în

materie comercială instanţă de apel, fiind competentă să judece, potrivit art.3 pct. 2,
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

De asemenea, curtea de apel este instanţă de recurs, soluţionând recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în
orice alte cazuri prevăzute expres de lege. De exemplu, hotărârile date în primă instanţă
de tribunal în temeiul Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, Legii
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public sau al Legii 85/2006
privind procedura insolvenţei sunt supuse recursului ce se soluţionează de către curtea de
apel.

10
Publicată în M.Of. 1154 din 7 dec.2004.
11
Publicată în M.Of. 663 din 23 oct. 2001.
12
Prin Legea nr.219/2005 de aprobare şi modificare a O.U.G. nr.138/2000.

5
 2.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie
comercială

În prezent, dispoziţii cu privire la instanţa supremă sunt regăsite în legea

organică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 56/1993, republicată în 1999 şi
modificată succesiv prin mai multe acte normative, ultimul fiind Legea pentru
organizarea judiciară, nr. 304/2004. Aceasta prevede la art. 18 (1) că în România
funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Printre secţiile care funcţionează în
cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează şi Secţia comercială. Competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este circumscrisă de dispoziţiile art. 23, Legea nr.
304/2004 pentru organizarea judiciară13: Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează: a) cererile de strămutare, pentru motivele
prevăzute în codurile de procedură; b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de
lege; c) orice alte cereri prevăzute de lege. De asemenea, competenţa este circumscrisă şi
de prevederile art. 4 C.proc.civ. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege; recursurile în interesul legii; în orice alte materii date prin lege în
competenţa sa. Instanţa supremă este competentă să soluţioneze în materie comercială
doar recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către curţile de apel
sau, în situaţiile de excepţie, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de
către curţile de apel în primă instanţă, care nu pot fi atacate cu apel.

2.1.5. Competenţa tribunalului comercial specializat14

2.1.5.1. Actuala reglementare
Legiuitorul român a dispus printr-o lege specială (Lgea 304 din 2004 privind
organizarea judiciară), în cadrul procesului de preluare a acquisului comunitar, înfiinţarea
unei noi categorii de tribunale, tribunalele specializate. Art.2 al Legii nr. 304 /2004
prevede că:
“ (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
13
Republicată în M.Of., Partea I nr. 827 din 13/09/2005.
14
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 182-192.

6
 (2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.”
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona
la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul
reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în
domeniile în care se înfiinţează.
Concomitent cu aceste instanţe specializate funcţionează şi secţii specializate, în
domenii care coincid, la instanţe de grad diferit în ierarhia instanţelor judecătoreşti din
România15.

2.1.5.2. Organizarea şi funcţionarea tribunalului comercial specializat

În structura tribunalului comercial specializat se poate înfiinţa şi un compartiment
de informatică juridică. Compartimentele în care îşi desfăşoară activitatea personalul
auxiliar de specialitate sunt conduse de prim-grefieri.
Activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, prin
urmare bugetul tribunalelor specializate este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul
justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.
Compunerea instanţelor care soluţionează litigiile comerciale este similară celor
de drept comun, în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 304/2004: cauzele date, potrivit
legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se
judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de
muncă şi de asigurări sociale. Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar
recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.

15
Există secţii comerciale la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la curţile de apel şi la tribunale.

7
 Însă, având în vedere specificul litigiilor comerciale, considerăm că şi legislaţia
procesuală civilă va trebui să instituie judecători specializaţi16, ceea ce s-a şi încercat prin
reglementarea tribunalelor specializate.

2.1.5.3. Rolul şi importanţa tribunalului comercial specializat

Efectele înfiinţării tribunalelor comerciale specializate constau, în primul rând, în
aceea că noua instanţă devine competentă să soluţioneze litigiile comerciale, litigii care
sunt sustrase din competenţa tribunalului de drept comun. În al doilea rând, noua instanţă
va avea plenitudinea de jurisdicţie în materie comercială, pentru orice proces şi cerere din
domeniul comercial, afară de cele date în competenţa judecătoriei sau de cele date de legi
speciale în competenţa altor instanţe. În dreptul comparat instanţele specializate s-au
dovedit a fi larg utilizate şi deosebit de utile datorită avantajelor pe care le oferă.
Înfiinţarea acestora se impunea şi în sistemul judiciar românesc, având în vedere
gradul înalt de specificitate al acestor litigii, dat de natura litigiilor, de celeritatea care
trebuie să caracterizeze judecata acestor procese impusă de prevederile art. 720 6
6 alin (1) C.proc.civ.17, de domeniul din ce în ce mai vast şi mai solicitant din punct de
vedere cantitativ al raporturilor comerciale ce pot naşte litigii comerciale. De asemenea,
trebuie avut în vedere şi faptul că unul dintre criteriile de aderare la Uniune Europeană a
fost criteriul economic, ceea ce a supus alinierea legislaţiei noastre la cea a statelor
membre.
Înfiinţarea tribunalului specializat comercial are ca efect exclusivitatea
competenţei acestuia de a judeca cauzele comerciale şi preluarea dosarelor comerciale
aflate pe rolul tribunalelor de care s-au desprins. Prin urmare, judecătorii tribunalelor
specializate vor fi magistraţi specializaţi în drept comercial şi procedură comercială, ceea
ce va duce la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti temeinice şi la o practică judiciară
uniformă.

16
Cu privire la unele categorii de litigii comerciale există astfel de judecători: judecătorul-sindic şi cel
delegat la Oficiul Registrului Comerţului.
17
Art. 7206 alin (1) C.proc.civ.: “Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere. Instanţa
este datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi
desfăşurarea cu celeritate a procesului.”

8
 2.1.5.4. Anumite inconveniente ale reglementării actuale în domeniu
Cu toate că doctrina a apreciat în mod pozitiv ca pe o schimbare mult aşteptată de
practicieni şi foarte utilă, obligativitatea înfiinţării tribunalelor specializate a fost ridicată
prin Legea nr. 247/2005 care a modificat şi completat Legea nr. 304/2004
- Dacă în vechea reglementare erau enumerate expres cele patru categorii de
tribunale specializate (Articolul 35 alin (1) în vechea redactare prevedea că “tribunalele
specializate sunt: a) tribunalele pentru minori şi familie; b) tribunalele de muncă şi
asigurări sociale; c) tribunalele comerciale; d) tribunalele administrativ fiscale”), în
prezent se face trimitere la art. 36 alin (3) care prevede ce secţii pot funcţiona în cadrul
tribunalelor, şi anume: secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile,
cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios
administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în
raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
- Vechea redactare definea tribunalele specializate ca instanţe care funcţionează la
nivelul fiecărui judeţ (...), în timp ce actualul art. 37 prevede că tribunalele ...pot
funcţiona la nivelul judeţelor(...)
- Secţiunea din legea nr. 304/2004 referitoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti a fost abrogată, cu toate că reglementa expres sfera litigiilor de competenţa
tribunalelor specializate.
- Cu toate că orizontul de timp pentru înfiinţarea tribunalelor comerciale
specializate avea o limită finală destul de îndepărtată şi că unele au fost chiar înfiinţate,
art. 130 alin (2) care prevedea că tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel
mai târziu la data de 1 ianuarie 2008 a fost modificat, în prezent această normă cuprinsă
în art. 142 alin (1) Legea nr. 304/2004 prevede “Datele la care vor începe să funcţioneze
tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în
mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior
al Magistraturii.”

2.2. Competenţa teritorială în materie comercială a instanţelor judecătoreşti

poate fi definită ca formă a competenţei jurisdicţionale prin care legea în funcţie de

9
anumite criterii specifice – domiciliul părţilor, locul situării bunurilor sau locul producerii
anumitor evenimente – determină pe linie orizontală teritoriul în care instanţele
judecătoreşti urmează să-şi exercite atribuţiile ce le revin. S-ar putea spune că prin
competenţă teritorială se înţelege repartizarea în spaţiu a competenţei materiale18;
presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad. Formele de
competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială generală (sau de drept
comun), competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională

2.2.1. Competenţa teritorială generală

În cazul litigiilor comerciale, competenţa teritorială generală aparţine instanţei

din circumscripţia teritorială în care pârâtul îşi are domiciliul. Toate celelalte forme ale
competenţei teritoriale reprezintă derogări de la principiul enunţat de art.5 C.proc.civ.,
care prevede că „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Aceasta este deci
regula competenţei generale în privinţa persoanelor fizice, deoarece doar acestea pot avea
un domiciliu. Art. 6 C.proc.civ. se referă tot numai la comercianţii persoane fizice: Când
pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori
una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la
instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt
născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Potrivit art. 7, alin. (1) cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat
se face la instanţa sediului ei principal. Sediul unei societăţi comerciale, ca atribut de
identificare al acesteia, este menit să situeze societatea în spaţiu. Acesta mai poartă
denumirea şi de “sediu social”, pentru a fi distins de domiciliul asociaţilor. Deci sediul
principal poate fi de fapt principalul centru al afacerilor comerciantului. Dacă sediul
social este principala aşezare comercială a societăţii, lucrurile sunt foarte clare. Dacă
societatea are mai multe aşezări comerciale, iar sediul se află la una din ele sau într-o altă
localitate, este foarte greu de determinat care dintre ele este principal. Pentru că această

18
Gh. Durac., Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata în primă instanţă. Căile legale de atac,
Editura Fundaţiei Academice AXIX, Iaşi, 2010, p.144.

10
normă de competenţă prezintă un înalt caracter de relativitate, considerăm19 că ar trebui
să se renunţe la ea în favoarea sediului social, aşa cum este şi în legislaţia altor state.
(Italia, de exemplu) Dacă respectiva persoană juridică are una sau mai multe
reprezentanţe, suntem în prezenţa unei norme de competenţă teritorială alternativă,
deoarece alin. (2) al aceluiaşi articol permite introducerea cererii de chemare în judecată
şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează a fi
executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte
săvârşite de acesta.

Alin. (3) al art.7 C.proc.civ. cuprinde o normă de competenţă teritorială

generală şi una alternativă. Astfel, dacă pârâtul este o asociaţie sau societate fără
personalitate juridică, cererea se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit
înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii,
iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În
materie comercială sunt asemenea societăţi fără personalitate juridică: sucursalele,
reprezentanţele, agenţiile sau orice alte sedii secundare, indiferent de denumirea pe care o
poartă.

Pe lângă Codul de procedură civilă, norme de competenţă teritorială regăsim şi

în alte acte normative care reglementează anumite raporturi juridice de drept comercial.
Spre exemplu, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale prevede la art. 63 că
cererile şi căile de atac prevăzute de această lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti,
se soluţionează de către instanţa locului unde societatea are sediul principal20.

2.2.2. Competenţa teritorială alternativă

Legiuitorul a consacrat principiul actor sequitur forum rei21, în scopul ocrotirii

intereselor pârâtului, dar a alterat şi chiar a înlăturat aplicarea lui, deschizând
reclamatului posibilitatea de opţiune, prin instituirea unor reguli de competenţă teritorială
alternativă sau facultativă.

19
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 243.
20
Ibidem.
21
Actor sequitur forum rei înseamnă că reclamantul trebuie să sesizeze instanţa pârâtului.

11
 Toate ipotezele de competenţă teritorială alternativă prevăzute de legiuitorul
român au unele trăsături comune:

- Posibilitatea de opţiune în desemnarea instanţei aparţine întotdeauna

reclamantului (art. 12 C.proc.civ: Reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente), dar ea nu este nelimitată, ci circumscrisă, pe de o
parte, prin arătarea expresă în lege a situaţiilor de competenţă teritorială
alternativă, iar pe de alta, prin arătarea instanţelor între care se poate alege;

- Între instanţele faţă de care există posibilitatea de opţiune a reclamantului se află

întotdeauna şi aceea în circumscripţia căreia este domiciliul sau sediul pârâtului;

- Stabilind instanţa competentă prin introducerea cererii de chemare în judecată,

reclamantul nu mai poate reveni, deoarece, prin introducerea acţiunii, s-a fixat în
mod definitiv competenţa acelei instanţe;

- Regulile de competenţă teritorială alternativă fiind stabilite în favoarea

reclamantului, acesta poate renunţa la beneficiul acordat;

- Pârâtul nu va putea obiecta cu privire la instanţa determinată, dacă posibilitatea

reclamantului de alegere a instanţei competentă teritorial era reală şi nu va putea
cere declinarea competenţei;

- Instanţa, dacă a fost corect sesizată, fără încălcarea normelor imperative de

competenţă, nu poate, din oficiu, să-şi decline competenţa22.

Normele de competenţă teritorială alternativă le regăsim în Codul de procedură civilă,

art. 9-11, art.12 prevăzând regula generală. Art. 9 se referă la situaţia în care cererea este
îndreptată împotriva mai multor pârâţi, caz în care reclamantul poate alege instanţa
competentă pentru oricare dintre ei, cu condiţia să fie vorba despre obligaţi principali “în
caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă
pentru oricare dintre debitorii principali”.

22
Gh. Buta., Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 282-
283.

12
 La art. 10 C.proc.civ. sunt enumerate opt cazuri de competenţă teritorială alternativă,
dintre care unele se referă expres la domeniul comercial, iar altele sunt comune cu cel
civil. Astfel, sunt cazuri care se referă expres la materia analizată: în afară de instanţa
domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:

- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract,

instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în

justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se afla imobilul;

- cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, prevăzute de pct. 3, caz în
care reclamantul poate alege şi instanţa locului de plată a titlului de credit;
- cererile privitoare la obligaţii comerciale, prevăzute la pct.4, caz în care reclamantul
poate alege între instanţa domiciliului/sediului pârâtului şi instanţa locului unde obligaţia
a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

- cererile izvorâte dintr-un contract de transport, prevăzute de pct. 5, caz în care

reclamantul are alegerea între instanţa domiciliului/sediului pârâtului şi instanţa locului
de plecare sau de sosire.

De o mare importanţă în domeniul comercial este şi norma de competenţă teritorială

alternativă instituită de art. 11 C.proc.civ. în materie de asigurare. Astfel, cererea
privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:
domiciliul asiguratului, bunurile asigurate ori locul unde s-a produs accidentul.
cu precizarea că alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte
de naşterea dreptului la despăgubire. De asemenea, această normă de competenţă nu este
aplicabilă în materie de asigurări maritime şi fluviale, ci doar în domeniul asigurărilor
terestre sau aeriene, conform art.10 alin (3) C.proc.civ.

Pornind de la aceste reglementări, pentru determinarea instanţei judecătoreşti

competente să judece în primă instanţă litigiile comerciale vor trebui analizate şi stabilite
următoarele aspecte: natura comercială a raportului obligaţional care a generat litigiul,
constatarea inexistenţei unei convenţii de arbitraj, determinarea locului unde a luat
naştere obligaţia, determinarea locului plăţii stabilit de părţile raportului juridic

13
comercial. După ce reclamantul a ales una dintre instanţele competente alternativ din
punct de vedere teritorial, competenţa instanţei sesizate s-a fixat în mod definitiv, astfel
că reclamantul nu mai are posibilitatea de a reveni asupra alegerii făcute, pârâtul nu mai
poate cere declinarea competenţei şi nici chiar instanţa de judecată nu mai poate dispune
declinarea competenţei din oficiu.

2.2.3. Competenţa teritorială exclusivă în materie comercială

Competenţa teritorială excepţională se prezintă ca o derogare completă şi exclusivă

de la regula tradiţională actor sequitur forum rei23 şi reprezintă acea formă a competenţei
teritoriale prin care se stabileşte o singură instanţă competentă să judece cauza. Din
categoria dispoziţiilor de competenţă teritorială excepţională, cu implicaţii în materie
comercială, sunt cele ale art. 13 C.proc.civ, referitoare la bunuri imobile, cele ale art. 15,
referitoare la cererile în materie de societate şi cele ale art. 16, referitoare la reorganizare
judiciară şi faliment.

Art. 13 C.proc.civ.prevede că: “(1) Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai
la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele. Este consacrat astfel principiul
forum rei sitae. (2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe,
cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în
vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul.” Deşi operaţiunile cu bunuri imobile nu sunt
fapte de comerţ, dacă acestea intră în fondul de comerţ, privit ca bun unitar, mobil şi
incorporal, se contopesc cu acesta, natura lor juridică suferind o transformare, litigiile
vizând asemenea bunuri putând fi considerate litigii comerciale.

Art. 15 C.proc.civ.prevede că: “Cererile în materie de societate, până la sfârşitul

lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul
principal.” Aceste dispoziţii se referă atât la societăţile comerciale, cât şi la cele civile,
întrucât textul articolului nu distinge cu privire la categoriile de societăţi la care se referă.
Această dispoziţie este reluată şi de art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale potrivit căruia “Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de
competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de instanţa locului unde societatea

23
Gh. Durac, op.cit., p. 40.

14
îşi are sediul principal”. Raţiunea acestei competenţe constă în ideea că instanţa de la
sediul societăţii este aptă să examineze în condiţii optime interesele societăţii, precum şi
pe cele ale altor persoane în legătură activitatea societăţii, putând să cerceteze cu mai
mare uşurinţă raporturile juridice rezultate din activitatea ei. Competenţa excepţională
instituită de art. 15 C.proc.civ. vizează toate litigiile în materie de societate, indiferent de
calitatea acesteia de reclamantă sau de pârâtă.

De asemenea, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se

află sediul principal al debitorului, potrivit art.16 C.proc.civ.. ”Cererile în materia
reorganizării judiciare şi a falimentului”. Legea cu privire la procedura insolvenţei nr.
85/2006 prevede la art.6 că toate procedurile prevăzute de aceasta (cu excepţia recursului
îndreptat împotriva hotărârilor date de judecătorul-sindic) sunt de competenţa exclusivă a
tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului, astfel cum acesta
figurează în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în
registrul asociaţilor şi fundaţiilor.

Pentru determinarea tribunalului competent teritorial conform art. 6 prezintă relevanţă

juridică numai sediul pe care debitorul îl avea înscris în registrul comerţului în momentul
înregistrării cererii de deschidere a procedurii24.

2.2.4. Competenţa convenţională sau clauzele atributive de competenţă

Clauza atributivă de competenţă reprezintă acea clauză convenită de comercianţi sau

intervenită între comercianţi şi necomercianţi, prin care se determină o anumită instanţă
judecătorească ce va soluţiona litigiul dintre ei. Cu privire la asigurări, art. 11 alin. (2)
C.proc.civ. prevede expres că alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost
făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

Competenţa convenţională nu poate opera împotriva regulilor de competenţă

absolută. Potrivit art. 19 C.proc.civ., “părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie
verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de
art. 13, 14, 15 şi 16” (cazuri de competenţă teritorială excepţională). În cazul în care
părţile au convenit de comun acord ca litigiile ivite între ele să se soluţioneze de anumite
24
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 251-255.

15
instanţe şi prin această înţelegere nu au fost încălcate norme de competenţă teritorială
absolute, instanţa de judecată astfel învestită nu îşi mai poate declina competenţa, din
oficiu.

Astfel, într-o speţă din practica judiciară (nepublicată), Curtea de Apel Iaşi, în urma
declinării competenţei de către Tribunalul Iaşi în favoarea Tribunalului Vrancea, a admis
apelul reclamantei reţinând că, potrivit convenţiei stipulate de părţi în contractul de
vânzare-cumpărare, orice litigii ce rezultă din derularea contractului sunt de competenţa
Judecătoriei sau Tribunalului Iaşi. Ca urmare, în mod eronat a fost ignorată voinţa
părţilor manifestată expres în contractul perfectat, aceasta fiind în concordanţă cu
dispoziţiile art.19 C.proc.civ., potrivit cărora, în pricinile privitoare la bunuri, competenţa
teritorială are un caracter relativ.

16