Yhtfdnhytd

Prof. dr.
Doina Drăgănescu
Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”
Facultatea de Farmacie
ABORDAREA INFECȚIILOR ACUTE

RESPIRATORII – DE LA TEORIE
LA PRACTICĂ
CUPRINS
1. INTRODUCERE�� 3
2. ETIOLOGIE�� 4
3. EPIDEMIOLOGIE�� 5
4. SEMNE ȘI SIMPTOME CARACTERISTICE�� 6
4.1. Cum se manifestă infecțiile virale ale căilor respiratorii superioare?�� 6
4.1.1. Nazofaringita de natură virală (răceala comună)�� 6
4.1.2. Faringita�� 6
4.1.3. Rinosinuzita bacteriană acută�� 6
4.1.4. Epiglotita�� 6
4.1.5. Laringotraheita și laringotraheobronșita (croup)�� 7
4.1.6. Tusea convulsivă (pertussis)�� 7
4.2. Care sunt simptomele cele mai frecvente în cazul infecțiilor virale respiratorii?�� 8
4.2.1. Sinuzita acută�� 8
4.2.2. Otita medie acută�� 8
4.2.3. Infecții de tract respirator inferior (trahee, bronhii)�� 9
5. LOCALIZARE��10
5.1. Infecţiile tractului respirator superior��10
5.1.1. Rinosinusuri�� 10
5.1.2. Faringe�� 10
5.1.3. Laringe�� 10
5.2. Infecţiile tractului respirator inferior��10
5.2.1. Bronhiolelor�� 10
5.2.2. Bronhiolelor și bronhiilor�� 10
5.2.3. Alveolelor pulmonare�� 10
5.3. Definiția termenilor��11
6. FIZIOPATOLOGIE��12
6.1. Infectarea��12
6.2. Transmiterea infecției��13
6.3. Factorii de risc pentru infecțiile de tract respirator��13
6.3.1. Categorii de vârstă�� 13
6.3.2. Contactul în comunități�� 14
6.3.3. Călătoriile�� 14
6.3.4. Fumatul�� 14
6.3.5. Starea deficitară a sistemului imunitar�� 14
6.3.6. Structuri nazale anatomic modificate�� 14
7. DIAGNOSTICARE��15
8. MANAGEMENTUL TERAPIEI��17
8.1. Rinosinuzita��17
8.2. Infecție streptococică de tip A��17
8.3. Faringita��17
8.4. Epiglotita��18
8.5. Laringotraheita��18
9. PROFILAXIA INFECȚIILOR RESPIRATORII ACUTE�� 22

9.1. Modalități de prevenire a răspândirii infecțiilor respiratorii�� 23
9.2. Profilaxia răcelii comune�� 23
9.3. Profilaxia gripei�� 23
9.4. Răceala comună – definiție, etiologie, simptomatologie, diagnostic, factori de risc��24
9.5. Gripa – definiție, etiologie, simptome��25
10. EDUCAȚIA PACIENTULUI��27
11. BIBLIOGRAFIE��28
Abordarea infecțiilor acute respiratorii. De la teorie la practică – Prof. dr. Doina Drăgănescu
1. Introducere
Printre afecţiunile frecvente ale tractului respirator se numără infecţiile de natură bacteriană
sau virală. Pentru marea majoritate a situațiilor în care pacienții care vin în farmacie prezintă
simptomele caracteristice unei infecții respiratorii, prevalează recomandarea administrării de
medicație simptomatică. În categoria infecțiilor de tract respirator se pot încadra afecțiuni de
la răceala comună la boli care pun în pericol menținerea în viață a pacientului respectiv (cum
este cazul epiglotitei).
Aceste infecții de tract respirator se înregistrează pe toată durata anului, dar pot deveni
mai frecvente sau chiar epidemice în sezonul rece și în perioadele de trecere de la un anotimp la
altul. Frecvenţa ridicată în perioada de toamnă-iarnă-primăvara este determinată de oscilaţiile
termice ale mediului înconjurător, frig, umiditate, vânt, ceaţă, modificări în regimul nutriţional și
aglomeraţie. În aceste condiţii, căile respiratorii își pierd capacitatea de apărare și devin “porţi
de intrare” pentru agenţii infecţioși.
Un prim aspect important pentru farmacist este posibilitatea diferențierii celor două
tipuri de cauze ale infecției respiratorii, respectiv dacă este de natură virală sau bacteriană.
Acest lucru este posibil pornind chiar de la simptomele pe care le descrie pacientul prezent în
farmacie sau de către aparținătorul bolnavului (dacă este vorba de copii sau persoane care nu
au putut să vină personal).
În cazul infecţiilor de natură virală, terapia care se poate recomanda de la nivelul
farmacistului este, în principal, simptomatică, iar în cazul infecţiilor bacteriene, la tratamentul
simptomatic se adaugă recomandarea pentru antibioterapie, după ce se face consultul medical.
–3–
2. Etiologie
Cele mai multe dintre infecțiile de tract respirator sunt de natură virală. Agenții patogeni
tipici includ: rinovirusuri, coronavirusuri, adenovirusuri, enterovirusuri, Bordetella pertussis,
Moraxella catarrhalis etc. În cea mai mare parte, agenții patogeni sunt similari pentru copii și
adulți, cu excepția Moraxella catarrhalis, care este mai prezentă la copii decât la adulți.
Nazofaringita
Dintre cele peste 200 de virusuri care determină simptomele răcelii comune, cel mai
frecvent se regăsesc: rinovirusurile (care determină 30-50% din afecțiuni la adulți, are loc
creșterea lor la temperatură de aproximativ 32,8 grade C, care este valoarea temperaturii
din interiorul nărilor umane. Coronavirusurile determină o mare parte din îmbolnăviri, urmate
de enterovirusurile, adenovirusuri, ortomixovirusuri, paramixovirusuri etc. Cam 30% dintre
patogenii care determină simptomele specifice răcelii sunt neidentificați.
Rinosinuzita
Cauzele virale sunt similare cu cele care determină rinofaringita (rinovirusurile,
enterovirusurile, coronavirusurile, influenza A și B, adenovirusurile).
Agenții bacterieni care pot determina infecția locală sunt Streptococcus pneumoniae, H.
influenzae, Moraxella catarrhalis, Staphylococcus aureus.
Faringita
Este de cele mai multe ori virală (adenovirusuri, influenza, herpex simplex, EBV
(mononucleoza)). Bacteriile care pot determina faringita sunt streptococii de grup A (5-15%
din faringită la adulți și 20-30% la copii), streptococi de grup C și G, Neisseria gonorrhoeae,
Corynebacterium hemolyticum/diphteriae.
Epiglotita
Este o infecție bacteriană și la copii predomină H. influenzae.
Laringita și laringotraheita
Este generată de virusul PIV, adenovirusuri, rinovirusuri, enterovirusuri. 95% din cazurile
de tuse convulsivă sunt determinate de Bordetella pertussis. Laringita de origine bacteriană
este mai puțin frecventă decât cea virală. Bacteriile care pot fi prezente sunt streptococi de
grupa A.
–4–
3. Epidemiologie
Infecțiile de tract respirator superior au o rată de apariție mare și sunt cauza principală de
absenteism la activitățile profesionale sau școlare.
Nazofaringita
Incidența este dependent de vârstă, cea mai mare frecvență fiind întâlnită la copiii mai
mici de 5 ani. Copiii școlari sau la grădiniță sunt cu procentul cel mai mare de transmitere către
adulții cu care intră în contact. De regulă, în primul an de începere a unei noi școli sau grădinițe,
copiii fac infecții mai des. Rata este de aproximativ 3-8 infecții virale anual, adolescenții și adulții
au aproximativ 2-4 episoade anual, iar vârstnicii de peste 60 de ani au mai puțin de un episod
anual.
Faringita
Este o afecțiune care apare la aproximaticv 1% din vizitele la cabinetele medicale. Incidența
cea mai mare este la copiii cu vârste între 4 și 7 ani.
Rinosinuzita
Este o infecție preponderent virală, cea care este prezentă la sinusurile paranazale este
vizibilă la computer tomograf la aproximativ 80% dintre pacienții cu infecții de tract respirator
necomplicate (proporția de complicații bacteriene apare la mai puțin de 2% dintre persoane).
Epiglotita
Rata de apariție a epiglotitei a scăzut major în ultimii ani datorită introducerii vaccinului
HiB.
Laringita și laringotraheita
Rata de apariție a laringotraheobronșitei (croup) este întâlnită mai frecvent la copiii între
6 luni și 6 ani, cea mai mare frecvență fiind la vârsta de 2 ani. Scăderea incidenței după această
vârstă este explicată de creșterea diametrului căilor aeriene și reducerea severității manifestării
inflamației de la nivel subglotic. Vaccinarea a determinat scăderea procentului de îmbolnăviri
de tuse convulsivă.
–5–
4. Semne și simptome caracteristice
4.1. Cum se manifestă infecțiile virale ale căilor respiratorii superioare?

Detaliile istoricului medical al pacientului sunt esențiale în diferențierea dintre diferitele
boli respiratorii, dintre care unele sunt autolimitante, cum este răceala comună, altele necesită
tratament țintit, cum este cazul infecțiilor cu streptococ A, sinuzitele de origine bacteriană sau
infecțiile de tract respirator inferior.
La sugari și copilul mic, simptomele pot fi mai prelungite și mai intense, deoarece
maturarea sistemului imunitar se produce spre vârsta de 8-10 ani. Între ziua a 2-a și a 4-a de la
debut, simptomele ating un vârf al evoluției, urmând să descrească între ziua a 10-a și a 14-a.
La unii copii, tusea poate persista, cu frecvență mai redusă, 3-4 săptămâni.
La copilul mare și adolescent, evoluția este pe o perioadă de aproximativ 7 zile, dar poate
fi mai lungă la cei cu boli cronice pulmonare (astmul bronsic). Exacerbarea simptomelor de tipul
respirat cu dificultate, refuzul alimentației, vărsături frecvente duce la necesitatea reevaluării
copilului.
Vom face în continuare o descriere a simptomatologiei celor mai frecvente afecțiuni
respiratorii
4.1.1. Nazofaringita de natură virală (răceala comună)
Ø eritem al mucoasei nazale și edem
Ø coriză – scurgeri de secreții care au aspect inițial clar și care pot deveni albicioase, galbene
sau verzui după câteva zile, chiar dacă infecția este de natură virală
Ø respirație îngreunată (nas înfundat)
Ø febră – mai puțin întâlnită la adulți, poate apărea la copiii cu infecții rinovirale
4.1.2. Faringita
Ø odinofagie, disfagie, eritem faringian sau/și amigdalian, exsudat faringian sau/și amigdalian
Ø ganglionii cervicali anteriori inflamați (mai mari de 1 cm)
Ø absența conjunctivitei, tusei și rinoreei, care sunt simptome specific infecției virale
Deoarece faringita poate fi de origine bacteriană și virală, se poate face o comparație a
manifestărilor clinice în funcție de etiologie.
4.1.3. Rinosinuzita bacteriană acută

a. La copii are următoarele caracteristici:
Ø Scurgeri nazale persistente (de orice tip) sau tuse care să depășească mai mult de 10 zile
fără a se vedea ameliorări
Ø Înrăutățirea stării după o îmbunătățire inițială (scurgeri nazale, tuse, febră)
Ø Stare gravă (scurgeri nazale importante) pentru cel puțin trei zile consecutive
b. La adolescenți și adulți, simptomele se pot localiza la sinusurile afectate
4.1.4. Epiglotita
Ø durere în gât cu dificultate la înghițire, senzație de corp străin în gât
Ø disfonie sau pierderea vocii
Ø tuse uscată sau lipsa tusei, dispnee
Ø febră, oboseală sau stare de rău
–6–
Tabelul 1. Faringită streptococică versus faringită nestreptococică (virală)

Date generale Faringită streptococică Faringită virală
Vârsta Mai frecventă între 3 și 14 ani Orice vârstă
Epidemiologie Contact cu infecție streptococică Contact cu infecție virală
Istoric, simptome
Febră Medie/înaltă Absentă/mică
Frison Mai frecvent Mai rar
Semne de rinită (rinoree, obstrucție nazală, strănut) Mai rar Mai frecvent
Odinofagia Severă Ușoară/medie
Disfagia Mai frecventă Mai rară
Disfonia Mai rară (6%) Mai frecventă (10%)
Tusea Mai rară (27%) Mai frecventă (46%)
Vărsături Mai frecvente (28%) Mai rare (16%)
Diaree Mai rară (3%) Mai frecventă (7%)
Semne
Erupție scarlatiniformă Mai frecventă (8%) Mai rară (2%)
Adenopatie laterocervicală Mai frecventă (64%) Mai rară (46%)
Adenopatie laterocervicală dureroasă Mai frecventă (40%) Mai rară (23%)
Exsudat amigdalian sau/și faringian Mai frecvent (37-46%) Mai rar (21-34%)
Hipertrofie amigdaliană Mai frecventă (70%) Mai rară (56%)
Peteșii la nivelul palatului Mai frecvente (15%) Mai rare (5%)
Examinări paraclinice
Nu există manifestare clinică care să diferențieze cu certitudine faringita streptococică de cea virală. Confirmarea se poate face fie prin
rapid pentru antigene streptococice sau
Øtest

Øcultura exsudatului faringian (identificarea streptococului beta-hemolitic de grup A)
Determinarea anticorpilor antistreptolizinici O (ASLO) nu este utilă în diferențiere, deoarece titrul ASLO crește la trei săptămâni după
o infecție acută streptococică. În aceeași situație sunt determinarea de leucocite, VSH și PCR – fără utilitate pentru diferențierea
faringitei streptococice de cea virală.
4.1.5. Laringotraheita și laringotraheobronșita (croup)

Ø Afectarea zonei nazofaringiene precede laringita și traheita timp de mai multe zile.
Ø Înghițirea este dificilă sau dureroasă.
Ø Pacienții pot avea senzație de corp străin în gât.
Ø Răgușeală sau pierderea vocii este semnul distinctiv al afecțiunilor laringiene.
4.1.6. Tusea convulsivă (pertussis)

Ø Zgomotul caracteristic la inspirarea aerului, apărut între serii de tuse.
Ø Zgomotul este mai frecvent la copii.
Ø Tusea poate fi paroxistică, ajungând la peste 10 accese de tuse o dată și se înrăutățesc pe
timpul nopții.
–7–
Cele 3 faze clasice ale tusei sunt:

Ø catarală (7-10 zile), cu simptomele specifice
Ø paroxistică (1-6 săptămâni), cu episoade de tuse
Ø convalescență (7-10 zile), de recuperare graduală
4.2. Care sunt simptomele cele mai frecvente în cazul infecțiilor virale respiratorii?
Un prim aspect de reținut este faptul că perioada de incubație (de la momentul contaminării
până la primele manifestări ale bolii) este de 24-72 de ore. Simptomele constatate apar ca
urmare a răspunsului sistemului imun propriu organismului, care se declanșează în momentul
infecției.
Simptomele variază de la caz la caz, dar cele mai frecvente sunt cele de rinită (inflamația
mucoasei nasului), care se resimt ca nas înfundat, strănut succesiv și secreții nazale abundente,
simptome care apar în primele zile. Tabloul clinic poate include și dureri în gât (de scurtă durată),
cefalee, conjunctivită, cel mai adesea fără febră în cazul adulților (febra fiind un simptom care
apare mai des la copii).
Tusea este un simptom care apare mai târziu, în cea de-a patra sau a cincea zi, când
simptomele nazale se atenuează. Secrețiile nazale pot deveni purulente (de culoare galben-
verzui), chiar în absența unei suprainfecții bacteriene, iar acest lucru este explicabil prin
răspândirea infecției la nivelul sinusurilor. Examenul clinic nu evidențiază agravări, chiar dacă
pacientul nu se simte bine.
Durata medie a virozelor este de 3-7 zile, dar la aproximativ 25% din cazuri care pot continua
să aibă simptome (tuse, strănut, nas înfundat) se poate prelungi până la două săptămâni. Din
această cauză, investigațiile suplimentare nu sunt necesare, deoarece perioada de boală este
relativ scurtă.
Unele virusuri respiratorii pot deprima sistemul imunitar sau pot leza tractul respirator,
facilitând prin aceasta apariția unei noi infecții virale (cu un alt virus) sau bacteriene, rezultând
complicații de tipul:
4.2.1. Sinuzita acută
Ø cea mai frecventă complicație
Ø cauzată de virusuri, mult mai rar de suprainfecție bacteriană
Ø simptome:
Ø secreții nazale cu pierderea mirosului
Ø dureri la nivelul feței sau al dinților
Ø presiune în urechi
4.2.2. Otita medie acută

Ø presupune inflamația urechii medii (din spatele timpanului) din cauza comunicării
faringelui cu urechea prin trompa lui Eustachio
–8–
4.2.3. Infecții de tract respirator inferior (trahee, bronhii)

Ø bronșită acută (generată cel mai frecvent de virusul sincițial respirator)
Ø pneumonie (febră, tuse persistentă, cu modificări tipice pe radiografie)
Ø exacerbări de astm bronșic (declanșate de viroze de căi respiratorii superioare)
Ø hiperreactivitate bronșică (îngustarea bronhiilor cu tuse persistentă, fenomene care
dispar după aproximativ 4 săptămâni). Persistența acestor modificări mai mult de 4-6
săptămâni orientează diagnosticul către un astm bronșic la debut
Ø tuse convulsivă (suprainfecție cu B. pertussis, cu episoade paroxistice de tuse
În cazurile în care apar complicații, respectiv sinuzită sau pneumonie, se poate recomanda
un control suplimentar cu radiografie a sinusurilor, radiografie pulmonară sau, după caz, un
examen bacteriologic al sputei.
–9–
5. Localizare
Un alt aspect important după cauza infecției este localizarea acesteia. În funcţie de
localizare, infecţiile tractului respirator pot fi clasificate în două mari categorii, de tract respirator
superior și de tract respirator inferior, care apoi se pot detalia pe segmente.
5.1. Infecţiile tractului respirator superior pot avea următoarele localizări:

5.1.1 Rinosinusuri – când se pot diferenția în
Ø Rinită (acută, cronică)
Ø Rinosinuzită (acută, cronică)
Ø Sinuzită (acută, cronică)
5.1.2. Faringe – unde pot fi prezente

Ø Faringita (acută, cronică)
Ø Faringo-amigdalita (acută, cronică)
Ø Amigdalita (acută, cronică)
5.1.3. Laringe – unde pot fi prezente

Ø Laringita (acută, cronică)
Ø Epiglotita
Ø Laringotraheita acută (crup)
Oricare dintre aceste segmente sunt afectate atât în cazul răcelii comune, cât și al gripei.
5.2. Infecţiile tractului respirator inferior se pot localiza la nivelul:

5.2.1. Bronhiolelor
Ø bronșiolita
5.2.2. Bronhiolelor și al bronhiilor

Ø bronșita (acută, cronică)
Ø bronhopneumopatia cronică obstructivă (BPOC)
Ø astmul
5.2.3. Alveolelor pulmonare

Ø pneumonia
Infecţiile tractului respirator inferior sunt determinate de asemenea de virusuri, bacterii
și mai rar de fungi sau protozoare. Se transmit preponderent pe cale aerogenă și numai o
proporţie redusă din cele bacteriene sunt hematogene. Apariţia unei infecţii depinde atât de
capacitatea microorganismului implicat de a produce boala, cât și de cea a gazdei de a preveni
infecţia.
–10–
Mecanismele nespecifice care protejează tractul respirator sunt:

Ø perii nazali
Ø mucoasa care căptușește narinele
Ø cilii și mucoasa care căptușește traheea
Ø reflexele de tuse
Ø strănutul
În afară de acestea, flora normală a rinofaringelui ajută la prevenirea colonizării acestei
regiuni cu alţi germeni. Microorganismele saprofite, nepatogene pot determina suprainfecţii
bacteriene după viroze, dar acest lucru este posibil dacă:
Ø persoanele sunt imunodeprimate sau
Ø la nivelul epiteliului respirator există leziuni, cum este situația fumătorilor.
Sputa, secreţia traheobronșică expectorată în cursul unui acces de tuse,
poate conţine și secreţiile din cavitatea bucofaringiană și din cavitatea nazală.
Acumularea de secreţii bronșice și expectoraţia nu sunt semne ale infecţiilor bronhopulmonare,
fiind întâlnite și în alte circumstanţe patologice, cum sunt:
Ø afecţiuni alergice ale căilor respiratorii,
Ø bronșite cronice.
În boli precum: traheobronșite, pneumonii, bronhopneumonii, examenul sputei reprezintă
un mijloc important de diagnostic etiologic.
5.3 Definiția termenilor

Rinita – inflamația mucoasei nazale
inosinuzita/sinuzita - inflamația nărilor sau a sinusurilor paranazale (frontal, etmoid,
R
maxilar, sfenoid)
Faringita – inflamația faringelui, omușorului și amigdalelor
Epiglotita – inflamația regiunii superioare a laringelui și supraglotice
Laringita – inflamația laringelui
Laringotraheita – inflamația laringelui, traheei și zonei subglotice
Traheita – inflamația traheei și a zonei subglotice
–11–
6. Fiziopatologie
Infecțiile de tract respirator implică invazia microorganismelor patogene la nivelul
mucoasei care acoperă căile respiratorii superioare de către bacterii și virusuri. Prezența
bacteriilor sau a virusurilor are loc ca urmare a contactului direct cu agenții patogeni, după
care persoana atinge nasul sau gura, sau prin contact direct, când persoana inhalează picături
de la o persoană infectată care tușește sau strănută.
După inoculare, virusurile și bacteriile întâlnesc mai multe bariere, inclusiv fizice, mecanice,
umorale și mecanisme imune la nivel celular. Dintre barierele fizice și mecanice putem reține:
Ø părul din nări, care filtrează aerul și oprește o parte din agenții patogeni;
Ø mucusul secretat de-a lungul tractului respirator și care reține o parte din agenții patogeni;
Ø unghiul rezultat la intersecția dintre zona nazală posterioară și faringe, care face ca o
parte din particulele de dimensiuni mari să ajungă în partea din spate a gâtului;
Ø celulele ciliate, care rețin și transportă patogenii la nivelul faringelui, iar de acolo sunt
înghițiți și ajung în stomac.
Glandele adenoide și amigdalele conțin celule cu rol imun, care răspund agenților patogeni.
Imunitatea umorală (imunoglobulina A) și imunitatea celulară reduc infectarea întregului
tract respirator. Celulele macrofage, monocitele, neutrofilele și eozinofilele acționează prin
mecanisme specifice pentru distrugerea microorganismelor patogene.
Flora nazofaringiană normală, incluzând specii stafilococice și streptococice, ajută la
apărarea organismului de agenți patogeni. Pacienții cu un sistem umoral insuficient de activ
sau cu funcții imune fagocitare deficitare prezintă un risc crescut și sunt cu risc crescut de a
contracta infecții de tract respirator superior.
6.1. Infectarea
În cea mai mare parte, infecțiile respiratorii sunt contractate direct, de la persoană la
persoană. Instituțiile în care se regăsesc comunități de copii (creșe, grădinițe, școli) sunt
echivalente ale unor rezervoare de infecții. Infecțiile bacteriene pot apărea sau se pot dezvolta
la persoanele care sunt deja infectate cu viruși. Agenții virali care sunt întâlniți includ un număr
mare de serotipuri, care generează frecvent schimbări de antigenicitate, determinând prin
aceasta o continuă problemă pentru sistemul imun. Modalitățile de a rezista distrugerii sunt
diferite și includ: producerea de toxine, proteaze, factori de aderență bacteriană, precum și
formarea de capsule rezistente la fagocitoză.
Timpul de incubare înaintea apariției primelor simptome este variabil. Rinovirusurile și
streptococii de grup A pot incuba între 1 și 5 zile, influenza și parainfluenza pot incuba între 1
și 4 zile, iar virusul respirator sincițial poate incuba o săptămână. Bordetella pertussis incubează
timp de 7-10 zile sau chiar până la 21 de zile, înainte de apariția simptomelor. Difteria incubează
timp de 1-10 zile. Perioada de incubare pentru virusul Barr-Epstein este între 4 și 6 săptămâni.
Cele mai multe simptome (incluzând durerea, eritemul, edemul, secrețiile și febra) rezultă
ca urmare a răspunsului inflamatoriu al sistemului imun la infecția cu germenii patogeni și a
toxinelor produse de patogeni.
O infecție care inițial s-a localizat la nivelul nazofaringian se poate răspândi la structurile
adiacente, determinând: sinuzita, otita medie, epiglotita, laringita, traheobronșita, penumonia.
–12–
Inflamația prezentă la nivelul epiglotei și al laringelui poate determina o micșorare a

lumenului prin care trece curentul de aer, micșorare ce este un potențial pentru copii, la care,
oricât de mică este micșorarea diametrului laringian și traheal, se poate ajunge în stare critică.
6.2. Transmiterea infecției

În cea mai mare parte a afecțiunilor de tract respirator superior, răspândirea infecției se
face de la persoană la persoană, de aceea cea mai rapidă răspândire are loc în creșe, grădinițe,
școli, precum și în azilurile pentru persoane vârstnice.
Agenții virali care generează infecțiile de tract respirator sunt un număr foarte mare, au
mecanisme care îi fac rezistenți la distrugere, plecând de la producerea de toxine, proteaze,
factori de aderență bacteriană, precum și formarea de capsule rezistente la fagocitoză.
Timpul de incubare înaintea apariției primelor simptome este variabil, în funcție de agenții
patogeni.
Simptomele caracteristice infecțiilor respiratorii sunt rezultatul răspunsului imun la
prezența agenților patogeni și a toxinelor produse de aceștia: inflamația gâtului, eritem, edem,
hipersecreții și febră. De la nivel nazofaringian, infecția se poate răspândi la structurile apropiate,
generând sinuzită, otită medie, epiglotită, laringită, traheobronșită, pneumonie. Inflamația la
nivelul epiglotei și al laringelui poate avea efecte grave, împiedicând trecerea curentului de
aer, mai ales în cazul copiilor, pentru care chiar și o mică scădere a diametrului traheei sau a
zonei laringiene poate deveni critică.
6.3. Factorii de risc pentru infecțiile de tract respirator

Capacitatea de apărare antiinfecțioasă scade în următoarele condiții:
Ø în evoluția sau imediat după o infecție virală, din cauza reducerii activității sistemului muco-
ciliar și prin distrugerea epiteliului respirator, care este înlocuit cu celule nediferențiate;
Ø deficitul unor nutrienți (vitamina D, zinc);
Ø terapie de durată cu cortizon sau imunosupresive.
Majoritatea virusurilor determină la nivelul organismului uman îmbolnăvirea doar o singură
dată. Dar, din cauza numărului mare de virusuri, o persoană poate avea viroze respiratorii de
mai multe ori de-a lungul vieții, astfel încât un adult poate ajunge la o medie de două - trei
episoade anual.
6.3.1. Categorii de vârstă
În privința vârstelor extreme, în care se înscriu copiii mici și vârstnicii, apariția infecțiilor
respiratorii are o frecvență crescută, generată de petrecerea unei perioade importante de timp
în colectivități, pentru copii fiind vorba de programul în cadrul creșelor și al grădinițelor, iar
pentru vârstnici, de persoanele care sunt instituționalizate în sanatoria.
Un alt aspect generator al creșterii frecvenței apariției infecțiilor respiratorii este
preexistența în rândul vârstnicilor, dar nu numai în cazul acestora, a unor boli cronice debilitante,
cum este cazul diabetului zaharat necontrolat, starea de denutriție, a unor afecțiuni respiratorii
cronice. Frecvența crescută a infecțiilor respiratorii poate fi prezentă și la pacienți cu deficiențe
imunologice congenitale de tipul hipogamaglobulinemiei, cu afecțiuni autoimune sau aflate în
tratament cu substanțe cu efect imunosupresor.
–13–
6.3.2. Contactul în comunități

Alți factori care pot genera îmbolnăviri frecvente mai sunt: contactul prelungit sau repetitiv
cu persoane purtătoare sau care manifestă boala, fumatul, odihna insuficientă sau tulburările
de somn.
O atenție deosebită trebuie avută pentru prevenirea răspândirii infecțiilor respiratorii.
Acest lucru se poate realiza prin supravegherea contactului direct cu bolnavii, și este important
pentru că prin intermediul contactului cu mâinile contaminate ale persoanei bolnave se poate
transmite boala. Persoanele care sunt purtătoare ale agenților patogeni și care tușesc sau
strănută direct în palmă rețin pe suprafața palmelor lor virusurile generatoare de boală, virusuri
ce pot supraviețui pe piele până la două ore. În acest timp, dacă are loc contactul cu mâinile
altor persoane, poate avea loc transmiterea vectorilor de boală mai departe unei alte persoane.
Spălarea mâinilor previne transmiterea bolii pe această cale. De asemenea, dacă sunt atinse cu
mâinile contaminate ochii, nasul sau gura, se va putea transmite infecția din cauza apropierii de
mucoasele respective, iar persoanele respective vor manifesta boala.
Contaminarea se poate face și prin contact indirect, respectiv prin atingerea obiectelor
cu care au fost în contact persoanele purtătoare de agenți patogeni. Acest lucru este posibil
deoarece anumite virusuri care determină boala pot supraviețui câteva ore pe obiectele
utilizate de persoanele bolnave, cum ar fi telefonul, tastatura computerului, clanțele de la
uși etc. Prin atingerea acestor suprafețe, urmată de atingerea ochilor, nasului sau a gurii, se
produce infectarea.
Contaminarea pe calea aerului se face prin inhalarea particulelor virale eliminate (prin tuse
sau strănut) de persoanele bolnave. Pe această cale pot fi răspândite în aerul din proximitate
particule mici de secreții care conțin virusuri și care pot fi proiectate la o distanță de până
la 2 m, ceea ce poate determina îmbolnăvirea persoanelor din jur, din cauza contactului cu
mucoasa oculară, nazală sau bucală a acestora.
6.3.3. Călătoriile
Persoanele care intră în contact cu un număr crescut de persoane
6.3.4. Fumatul activ și pasiv – deoarece este alterată rezistența mucoasei
6.3.5. Starea deficitară a sistemului imunitar – splenectomie, HIV, utilizarea de corticosteroizi, tratament
imunosupresiv, bolnavi cronici etc.
6.3.6. Structuri nazale anatomic modificate sau prezența polipilor nazali
–14–
7. Diagnosticare
Dacă se urmărește identificarea agentului patogen, este utilă analizarea specimenelor
din nazofaringe pentru a se putea stabili care este cea mai potrivită terapie (antistreptococică,
gonococică, pertussis). Identificarea tulpinilor bacteriene sau a speciilor virale este utilă și în
situații în care pacienții sunt imunocompromiși sau pentru a avea pentru persoanele cu care
intră în contact o terapie potrivită.
Care sunt etapele pentru a diagnostica viroza respiratorie?

Diagnosticul pozitiv se stabilește pe baza tabloului clinic, în care se regăsesc mai multe
elemente comune, de la unul sau mai multe simptome concomitente, la revelarea contactului
cu persoane bolnave.
Pentru a face diagnosticul diferențial este bine să se țină cont de următoarele particularități.
În cazul gripei, simptomele cele mai prezente sunt:
Ø febră cu valori mari ale temperaturii corpului, dureri de cap, dureri musculare, la care se
pot suprapune:
§ faringita – predomină dureri persistente în gât, la care se adaugă dificultatea de a înghiți
(faringodinie) – bronșita acută – tuse persistentă
§ sinuzita bacteriană acută – manifestată prin secreții nazale purulente, dureri de cap la
nivel facial
§ rinita – secreții nazale apoase
Diagnosticul pentru afecțiunile specifice se diferențiază după cum urmează:

Ø Infecțiile cu streptococ A – simptomatologie sau istoricul expunerii anterioare
Ø Rinosinuzita acută bacteriană – explorările imagistice pot fi utile pentru vizualizarea
sinusurilor dacă simptomele persistă sau apar complicații
Ø Virus gripal – teste rapide cu sensibilitatea mai mare de 70% și specificitate mai mare de 90%
Ø Mononucleoză – testare anticorpi
Ø Virusul Herpex simplex – cultură de celule sau PCR (polymerase – chain – reaction)
Ø Pertussis – test rapid, cultură din secreția nazofaringiană
Ø Epiglotită – vizualizare direct cu laringoscopul (de către medicul specialist ORL)
Ø Faringită gonococică – exsudat din gât pentru Neisseria gonorrhoeae
Durerea în gât (faringită)

Durerea în gât apare la nivelul faringelui posterior și este resimțită în timpul deglutiției și
nu numai. Durerea poate fi severă, ceea ce face ca mulți pacienți să refuze aportul de alimente
pe cale orală.
Durerea în gât este rezultatul unei infecții, cea mai comună cauză fiind faringoamigdalita.
Rareori este implicat un abces sau o epiglotită; deși rare, aceste afecțiuni sunt îngrijorătoare,
deoarece pot compromite căile respiratorii.
Faringoamigdalita este predominant o infecție virală; un număr redus de cazuri este
cauzat de bacterii. Virusurile respiratorii (rinovirusul, adenovirusul, influenza, coronavirusul,
–15–
virusul sincițial respirator) sunt cel mai frecvent implicate, dar, ocazional, cauza poate fi virusul
Epstein-Barr (care produce mononucleoza), virusul Herpes simplex, citomegalovirusul sau HIV.
Bacteriile cele mai frecvent implicate sunt streptococii beta-hemolitici grupa A (SBHGA),
care, deși estimările variază, cauzează posibil 10% din cazurile la adulți și puțin mai mult la
copii. Streptococii hemolitici reprezintă o problemă din cauza posibilității de sechele post-
streptococice: reumatism articular acut, glomerulonefrită și abces. Cauzele bacteriene mai rare
includ gonoreea, difteria, infecția cu Mycoplasma și Chlamydia.
–16–
8. Managementul terapiei
Pentru majoritatea afecțiunilor respiratorii, tratamentul este predominant simptomatic
(la bolnavii adulți imunocompetenți), terapia cu antibiotice sau antivirale este necesară doar
în cazul unor anumite categorii de pacienți. În acest sens, Academia Americană de Pediatrie
a publicat trei principii de bază pentru categoria de pacienți de vârstă mică pentru tratarea
infecțiilor respiratorii acute:
v Diagnosticul precis al infecției bacteriene
v Luarea în considerare a raportului beneficiu-risc la tratamentul cu antibiotic
v Strategia de prescriere cea mai potrivită - selectarea substanței active, dozei și durata cea
mai scurtă
Vom prezenta în continuare câteva sugestii care pot fi utile în situațiile concrete din
practica farmaceutică.
8.1. Rinosinuzita
Ø Cele mai multe cazuri de rinosinuzită acută (inclusiv sinuzita bacteriană ușoară sau
moderată) se tratează fără antibioterapie.
Ø Tratamentul cu antibiotic este recomandabil dacă simptomele persistă fără a exista
o îmbunătățire timp de 10 sau mai multe zile sau dacă simptomele sunt severe sau se
înrăutățesc pe parcursul unei perioade de 3-4 zile sau mai mare.
Ø Se recomandă antibiotic de primă linie (amoxicilină/clavulanat) pentru 5-7 zile la adulți și
10-14 zile la copii.
Ø Se începe tratamentul cu un antibiotic care acoperă patogeni relativ similari, inlusiv S.
Pneumoniae, H influenzae și Moraxella catarrhalis.
Ø În cazul pacienților cu alergie la penicilină se recomandă doxiciclină și fluorochinolone cu
acțiune specifică asupra infecțiilor de tract respirator (levofloxacin, moxifloxacin).
Ø Se recomandă ca terapie ajutătoare irigarea nazală cu apă salină și administrarea de
steroizi.
8.2. Infecție streptococică de tip A

Penicilină orală sau amoxicilină pentru 10 zile pentru pacienții care nu sunt alergici.
Cefalosporina de primă generație se poate utiliza la pacienții care nu au alergie anafilactică
la penicilină.
Pentru pacienții alergici se poate recomanda clindamicina sau claritromicina pentru 10
zile sau azitromicina pentru 5 zile.
8.3. Faringita
Ø Se poate recomanda tratament sistemic (ibuprofen p.o. sau paracetamol p.o.)
Ø Terapie locală:
§ Băuturi calde
§ Comprimate pentru supt cu zinc
§ Benzidamină (pastile pentru supt sau spray).
–17–
8.4. Epiglotita
Ø Pacientul trebuie trimis la cel mai apropiat spital, unde este important să se evite utilizarea
instrumentarului la investigarea locală (deoarece poate genera spasm respirator),
monitorizarea ritmului respirator, administrarea de oxigen în funcție de rezultatele testelor
de oximetrie.
Ø Se poate recomanda un tratament pentru Haemophilus influenzae (ceftriaxona sau
cefalosporine de a treia generație, cefuroxime), corectarea deficitului de volum intravenos,
fără sedative.
8.5. Laringotraheita
Ø Recomandarea de internare într-o unitate spitalicească poate fi oportună în cazul nou-
născuților și al copiilor mici care au hipoxemie, pierdere de volum și risc de compromitere
a căilor respiratorii sau respirație îngreunată.
Ø Cazurile ușoare de laringotraheobronșită pot fi tratate la domiciliu cu inhalare de aer
umed.
Care sunt etapele în terapia virozelor respiratorii

Neexistând un tratament standard pentru virozele respiratorii, tratamentul este strict
simptomatic, fără a avea rolul de a scurta timpul bolii. Nu se recomandă antibiotice, decât în
situațiile în care probele biologice recoltate și analizate atestă prezența unei infecții bacteriene.
Pentru tratamentul gripei se utilizează aceleași clase de medicamente folosite în profilaxia
gripei: inhibitorii proteinei M2 și inhibitori ai neuraminidazei virale.
Indiferent de recomandările medicamentoase, în tratamentul simptomatic al răcelii
comune și al gripei se regăsesc elemente comune de abordare precum:
v recomandarea repausului la pat în cazul celor cu simptome severe;
v aportul crescut de lichide;
v inhalaţiile/aerosolii pentru curăţarea foselor nazale;
v umidificarea aerului din locuinţă.
Managementul simptomatic în infecțiile respiratorii acute include utilizarea următoarelor

grupe de medicamente:
1. Decongestionante nazale topice (xilometazolină, nafazolină, oximetazolină, tetrizolină)
2. Decongestionante sistemice (pseudoefedrină, fenilefrină)
3. Comprimate de supt cu dezinfectante, antiinflamatoare, anestezice
4. Analgezice antipiretice (paracetamol, acid acetilsalicilic, propifenazonă)
5. Antiinflamatoare nesteroidiene (ibuprofen, naproxen)
6. Antitusive centrale (oxeladină, butamirat, codeină, dextrometorfan)
7. Expectorante (acetilcisteină, carbocisteină, erdosteină, ambroxol, bromhexin,
guaifenezină)
8. Antihistaminice H1: clorfeniramină, feniramină
În afară de aceste categorii, pentru tratamentul simptomatic al infecțiilor respiratorii acute
se pot recomanda, având o bună eficiență terapeutică, asocieri ale analgezicelor antipiretice
(paracetamol, ibuprofen, acid acetilsalicilic) cu alte tipuri de substanțe, pentru a combate cu
ajutorul unui produs medicamentos mai multe simptome.
–18–
Decongestionantele sunt substanțe care se utilizează pentru ameliorarea temporară a

congestiei nazale și a durerii/presiunii sinuzale cauzate de diferite infecții și alergii. Acestea
nu tratează cauza și nu reduc durata bolii. Medicamentele se pot folosi sistemic sub formă de
comprimate, siropuri, soluții orale sau topic, sub formă de picături sau spray-uri nazale.
1. Decongestionante nazale topice
Dintre decongestionantele nazale topice utilizate în terapie amintim efedrina și
oximetazolina, xilometazolina, nafazolina și tramazolina. Pentru copii se folosesc, în general,
soluții care au jumătate din concentrația folosită de adulți, pentru a preveni apariția reacțiilor
adverse. Decongestionantele topice pot îmbunătăți temporar obstrucția nazală, dar poate fi
urmată de fenomenul de rebound, de aceea se recomandă limitarea utilizării agenților topici
la 3-4 zile (vasoconstricția poate accentua congestia mucoasei și favoriza dezvoltarea unei
rinite cronice). În plus, aplicarea repetată, la intervale prea scurte, duce la diminuarea efectului
(tahifilaxie).
Soluțiile saline de uz nazal sunt utile în cazul secrețiilor foarte vâscoase și pentru mobilizarea
crustelor formate. Irigarea cu astfel de soluții este eficientă și bine tolerată ca tratament adjuvant
al rinosinuzitei acute.
2. Decongestionante nazale sistemice

Cele mai utilizate decongestionante nazale sistemice sunt pseudoefedrina și fenilefrina.
Aceste substanțe se găsesc frecvent în asocieri fixe, utilizate pentru tratamentul afecțiunilor
respiratorii alături de analgezice antipiretice (paracetamol, ibuprofen, acid acetilsalicilic),
antihistaminice H1 (clorfeniramină, feniramină, loratadină), expectorante (guaifenezină,
terpinhidrat) și cafeină.
Administrarea acestor substanțe poate determina ameliorarea simptomelor pentru
pacienții care prezintă rinoree și strănut, asociate infecțiilor respiratorii. Este discutată eficiența
decongestionantelor administrate oral și mai ales faptul că efectele adverse se înscriu de la
anxietate și insomnie la tahicardie, hipertensiune arterială, tremor, palpitații. De remarcat faptul
că decongestionantele orale nu determină efectul de rebound după oprirea utilizării.
Raportul risc-beneficiu în cazul utilizării medicamentelor de tuse și răceală la copiii mai
mici de 2 ani arată că este necesară o atenție crescută din cauza efectelor adverse importante
care au fost raportate. Ca urmare a acestor constatări, în SUA există un număr important de
medicamente OTC care sunt etichetate cu atenționarea ”A nu se folosi de către copiii mai mici
de 4 ani”.
3. Comprimate de supt cu dezinfectante, antiinflamatoare, anestezice

Sunt comprimate plate, subţiri, având ca diluant zahăr, sorbitol, lactoză, manitol etc.
Aglutinanţii utilizaţi trebuie să determine o dezagregare lentă a comprimatelor deoarece
acţiunea terapeutică are loc în această cavitate, urmărindu-se în primul rând un efect topic.
Benzidamina este un antiinflamator nesteroidian, folosit în scopuri terapeutice în multe din
ţările lumii. Benzidamina a fost, de asemenea, printre primele medicamente antiinflamatoar e
nesteroidiene topice introdus pe piața europeană. Faptul că se administrează topic oferă unele
avantaje clare în ceea ce privește siguranța; acțiunea sa antiinflamatoare și analgezică, este
similară cu cea a altor substanțe din categoria din care face parte. Benzidamina are proprietatea
de a se acumula în țesutul inflamat și de a stabiliza vasele mici, făcându-le mai rezistente față
–19–
de acțiunea nocivă a substanțelor care se formează în timpul proceselor inflamatorii și are efect
antispastic asupra musculaturii netede, desfășurând astfel o activitate analgezică. Benzidamina
inhibă sinteza anumitor substanțe speciale, denumite prostaglandine, care sunt implicate în
reacția inflamatorie, determinând amplitudinea și durata acesteia și provocând declanșarea
unor stimuli dureroși care o caracterizează. Prin urmare, benzidamina desfășoară o acțiune
analgezică, activitate antiinflamatoare și anestezică. Aceste proprietăţi sunt completate de
efectul antiseptic.
Reprezintă principiul activ al multor și variate produse farmaceutice:
Ø pastilele pentru supt
Ø spray-urile orofaringiene
Ø apa de gură.
Eficacitatea și tolerabilitatea benzidaminei nu trebuie să determine neglijarea
respectării unor măsuri de precauție în utilizare, fiind vorba de un medicament antiinflamator.
Produsele care conțin benzidamină pot fi utilizate de către persoanele care nu prezintă
hipersensibilitate la această substanță activă sau alte substanțe care exercită o acțiune
antiinflamatoare.
4. Analgezice antipiretice
Acidul acetilsalicilic - recomandarea acidului acetilsalicilic se bazează pe reducerea febrei
și atenuarea durerilor musculare, a cefaleei și a durerilor în gât.
De reținut, efectele adverse sunt cele comune clasei antiinflamatoarelor nesteroidiene:
tulburări gastrointestinale, dureri de cap, vertij, lentoare, nervozitate, urticarie, rash. O
atenționare specială este în cazul pacienților cu astm bronșic, urticarie cronică sau rinită
cronică, pentru că sunt sensibili la acțiunea alergizantă a acidului acetilsalicilic. Nu se folosește
la copiii sub 12 ani deoarece poate determina apariția sindromului Reye (encefalopatie acută și
degenescență grasă a ficatului).
Paracetamolul (acetaminofen) este un derivat de p-aminofenol cu acțiune analgezic-
antipiretică echivalentă acidului acetilsalicilic, dar lipsit de acțiune antiinflamatoare. Acțiunea
analgezică și antipiretică a paracetamolului, de intensitate comparabilă cu a acidului acetilsalicilic,
permite ca acesta să fie folosit ca alternativă a acidului acetilsalicilic. Pe lângă folosirea la nevoie
în răceală și gripă, paracetamolul este analgezicul de primă intenție pentru combaterea durerii
din osteoartrită și reumatism și a durerii lombare.
Asocierea analgezicelor antipiretice cu cafeină sau codeină conduce la creșterea intensităţii
efectului analgezic datorită mecanismelor de acţiune diferite ale substanţelor active.
În produse farmaceutice OTC, paracetamolul este asociat frecvent cu decongestionante
sistemice (fenilefrină, pseudoefedrină), cafeină, vitamina C și expectorante de tip guaifenezină
și terpinhidrat. În acest fel se realizează o acoperire mai largă a simptomelor care însoţesc
infecțiile respiratorii acute.
–20–
5. Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)

Au o utilizare foarte îndelungată pentru tratarea simptomelor asociate infecțiilor
respiratorii acute, dar în prezent recomandarea acestora se face exclusiv cunoscând raportul
beneficiu-risc, în cea mai mică doză eficace și pe durata cea mai scurtă necesară îmbunătățirii
stării pacientului.
Ibuprofenul este larg folosit pentru tratarea simptomelor răcelii și gripei, deoarece este
eficient și are un bun profil de siguranță. Profilul farmacodinamic și farmacotoxicologic este
asemănător cu cel al acidului acetilsalicilic.
6. Antitusive centrale (oxeladină, butamirat, codeină, dextrometorfan)

Supresia tusei poate crește confortul, mai ales atunci când tusea este severă sau împiedică
somnul. Trebuie precauție în cazul copiilor mai mici de 2 ani deoarece sunt efecte adverse
care pot fi grave. Tusea asociată cu răceala poate fi tratată cu antihistaminice combinate cu
decongestionante (bromfeniramină cu pseudoefedrină). Antihistaminicele de nouă generație
sunt ineficiente pentru tratarea tusei.
Codeina, guaifenezina și dextrometorfanul sunt utile pentru tratamentul simptomatic al tusei.
Abordarea terapeutică în tuse depinde de forma clinică a acestui simptom. Numai tusea
uscată se combate cu medicamente antitusive centrale, administrate singure sau asociate în
produse OTC cu medicamente analgezice antipiretice, antihistaminice. Dextrometorfanul este
un antitusiv central și este utilizat frecvent în asocieri fixe de pseudoefedrină, clorfeniramină și
paracetamol.
Codeina, antitusiv central, opioid, care deprimă marcant centrul tusei la doze terapeutice.
7. Expectorante
Tusea umedă cu secreţii – sau tusea productivă – este însoţită de expectoraţie și favorizează
eliminarea sputei din arborele traheobronșic. La vârstele extreme (copii mici, vârstnici) și la
pacienţii cu afecţiuni neurologice poate fi ineficientă. Acest tip de tuse nu trebuie combătut, ci
se tratează cu expectorante, substanţe care fluidifică mucusul bronșic prin mecanisme variate.
Guaifenesina (acțiune secretostimulantă) fluidifică secreţia bronșică direct. Substanța
este mucolitică, fiind eficace în promovarea drenajului în cazul bolnavilor cu nazofaringite sau
rinosinuzite.
8. Antihistaminice H1 de primă generație (clorfeniramină, feniramină)

Ca monoterapie la copii și adulţi, antihistaminicele nu au eficacitate clinică pentru
tratamentul simptomatic al congestiei nazale, al rinoreei sau al strănutului. Combinaţia
antihistaminic - decongestiv este ineficientă la copiii mici, dar prezintă efecte benefice asupra
stării generale și asupra simptomelor nazale la copiii mari și la adulţi.
9. Alternative terapeutice
Pe lângă elementele nonfarmacologice ale terapiei infecțiilor respiratorii, există remedii
pe care în mod tradițional le regăsim în practica pacienților cu scopul de a-și ameliora
simptomatologia sau de a micșora numărul de zile de boală. Studiile efectuate în sensul
demonstrării eficienței lor terapeutice nu clarifică fără echivoc acest lucru, iar în cazul copiilor,
datele sunt limitate.
În această categorie se încadrează preparatele cu zinc, echinaceea, vitamina C, remedii
tradiționale, precum ceaiul de Ulmus rubra, Althea officinalis și Glycyrrhiza glabra.
–21–
9. Profilaxia infecțiilor respiratorii acute

Center for disease Control and Prevention (SUA) recomandă următoarele modalități de
evitare a îmbolnăvirilor:
1. Vaccinarea anuală
2. Evitarea contactului direct cu persoanele bolnave
3. Statul acasă pe perioada bolii
4. Acoperirea gurii și a nasului cu batista în timpul tusei sau al strănutului
5. Spălați mâinile (dacă nu este disponibilă apă și săpun, se recomandă utilizarea șervețelelor
umede cu soluții alcoolice)
6. Evitați să vă atingeți ochii, nasul sau gura
7. Curățați și dezinfectați suprafețele atinse frecvent acasă, la locul de muncă sau la școală,
mai ales atunci când cineva este bolnav.
8. Dormiți suficient, practicați exercițiul fizic, managementul stresului, consumați lichide
suficiente și alimente cu valoare nutritivă.
Din punctul de vedere al abordării terapeutice, Centrul pentru prevenția și controlul bolilor
din SUA recomandă ca în cazurile de infecții necomplicate să se aibă în vedere o supraveghere
atentă a cazurilor necomplicate. Nu recomandă macrolidele (azitromicina, fidaxomicina) din
cauza rezistenței Streptococcus pneumoniae într-o proporție foarte mare. Recomandarea de
primă alegere este amoxicilina sau amoxicilină/acid clavulanic. Dar, cum peste 90% dintre
rinosinuzite sunt virale, antibioticele nu sunt eficiente. De asemenea, pentru prevenție se
recomandă ca tratamentul cu antibiotice să fie rezervat acelor pacienți care prezintă simptome
severe și în cazul celor la care simptomele persistă mai mult de 10 zile, care au o recădere
(agravare a simptomelor după o infecție clasică, care durează timp de 5 zile și care începuse să
se amelioreze), care prezintă dureri la nivelul feței sau secreții mucopurulente cel puțin 3 zile
consecutiv sau care au temperatura corporală mai mare de 39°C.
Grupele populaţionale considerate de risc și pentru care Organizaţia Mondială a Sănătăţii
recomandă vaccinarea antigripală, sezon 2019-2020:
1. Persoane cu vârsta cuprinsă între 6 luni și 64 de ani în evidenţă cu afecţiuni medicale
cronice pulmonare, cardiovasculare, metabolice, renale, hepatice, neurologice, diabet
zaharat, obezitate, astm sau cu virusul imunodeficienţei umane
2. Copii cu vârsta cuprinsă între 6 luni și 59 de luni
3. Gravide
4. Medici, cadre sanitare medii și personal auxiliar, atât din spitale, cât și din unităţile sanitare
ambulatorii, inclusiv salariați ai instituţiilor de ocrotire (copii sau bătrâni) și ai unităţilor de
bolnavi cronici, care prin natura activităţii vin în contact respirator cu pacienţii sau asistaţii
5. Persoane, adulți și copii, rezidente în instituţii de ocrotire socială, precum și persoane
care acordă asistenţă medicală, socială și îngrijiri la domiciliu persoanelor la risc înalt
6. Persoanele cu vârsta >65 de ani.
–22–
9.1. Modalități de prevenire a răspândirii infecțiilor respiratorii

Spălarea mâinilor este esențială și extrem de eficientă pentru a preveni răspândirea
infecțiilor.
Ca modalitate corectă, trebuie recomandată spălarea mâinilor cu apă caldă și săpun timp
de 15-30 de secunde, acordând o atenție deosebită unghiilor, spațiului dintre degete și la nivelul
încheieturilor, cu clătirea ulterioară a mâinilor și utilizarea unui prosop personal. Produsele pe
bază de alcool sunt o alternativă bună pentru dezinfectarea mâinilor. Soluția trebuie întinsă
pe toată suprafața mâinilor, degetelor și încheieturilor până se usucă. Soluțiile dezinfectante
destinate mâinilor se pot folosi în mod repetat, fără a irita pielea sau a-și pierde eficacitatea. De
asemenea, mâinile trebuie spălate înainte de a pregăti și a servi alimente, după mersul la baie,
după tuse, suflarea nasului sau strănut în palmă.
9.2. Profilaxia răcelii comune

Imunitatea faţă de virusuri este specifică pentru un serotip sau tulpină. O expunere la un
virus determină apariţia anticorpilor neutralizanţi în ser, care poate oferi o protecţie parţială
pentru virusul respectiv sau pentru unul înrudit. Nu este disponibil pe piaţă niciun vaccin pentru
profilaxia răcelii comune. Restricţionarea activităţilor zilnice pentru a nu infecta alte persoane și
spălarea mâinilor au un rol important în reducerea răspândirii infecţiilor.
9.3. Profilaxia gripei

Imunizarea este principala măsură pentru prevenirea gripei și constă în utilizarea
vaccinurilor cu virus inactivat. Aceste vaccinuri sunt preparate din virusuri gripale de tip A și
B care au circulat în sezonul precedent. Dacă tipul de virus circulant în momentul vaccinării
este strâns înrudit cu cel din compoziţia vaccinului, se realizează o protecţie de 50-80% faţă de
infecţie.
Date colectate din Japonia și Rusia indică faptul că vaccinarea școlarilor este corelată
cu scăderea ratei de boli respiratorii la toate grupele de vârstă. Acest lucru sugerează că
imunizarea pe scară largă în copilărie ar putea afecta în mod favorabil epidemiile de gripă.
Vaccinarea se realizează și se efectuează anual, pentru a menţine imunitatea faţă de cele
mai frecvente tulpini de virus gripal. Este recomandată vaccinarea tuturor persoanelor cu
vârstă mai mare de 6 luni și mai ales a categoriilor care prezintă risc de apariţie a complicaţiilor
gripale. Această categorie include:
Ø indivizii cu afecţiuni cardiovasculare și pulmonare cronice (inclusiv astmul);
Ø persoane care locuiesc în cămine sau alte instituţii de tratare a unor boli cronice;
Ø vârstnici peste 65 de ani;
Ø bolnavii cu afecţiuni renale, diabet, hemoglobinopatii;
Ø pacienţii imunocompromiși (inclusiv pacienţii cu HIV) și bolnavii de cancer;
Ø persoane care îngrijesc pacienţii cu risc crescut sau care intră frecvent în contact cu astfel
de pacienţi;
Ø persoanele obeze (IMC >40);
Ø femeile gravide.
Concluzii
Cele mai des întâlnite infecții sunt răceala comună și gripa. Le vom descrie în continuare
pe diferitele elemente specifice.
–23–
9.4. Răceala comună – definiție, etiologie, simptomatologie, diagnostic, factori de risc

Răceala comună reprezintă o infecție virală acută (de obicei afebrilă) ce cuprinde inițial
tractul respirator superior, cu inflamaţia uneia sau a tuturor căilor respiratorii, incluzând fosele
nazale, sinusurile paranazale, faringele, laringele și uneori traheea și bronhiile.
În apariția bolii sunt incriminate peste 200 de virusuri care pot provoca simptome
asemănătoare, incluzând parainfluenza, cele care cauzează gripa, virusurile sincițiale respiratorii.
Cea mai frecventă cauză este reprezentată de rinovirusuri (30-35% din cazuri), existând
aproximativ 100 de tulpini diferite care pot induce răceala comună. Perioada de incubaţie a
virusului este de 24-72 de ore, simptomele clasice ale bolii incluzând:
Ø durerea în gât
Ø strănut
Ø rinoree
Ø obstrucţie nazală
Ø cefalee și mialgie
Ø tuse moderată, care poate dura două săptămâni
Temperatura corpului este normală când infecţia este provocată de rinovirus sau de
coronavirus. Secreţiile nazale sunt apoase, în cantităţi mari în primele zile, dar apoi pot deveni
mucopurulente (acest fapt nu indică o suprainfecţie bacteriană). Durata simptomelor variază în
funcţie de agentul patogen și de vârsta pacientului, iar cazurile ușoare se vindecă de la sine în
4-10 zile.
Diagnosticul de răceală comună se face pe baza simptomelor clinice. Deși este posibilă
determinarea virusurilor implicate, această procedură se utilizează rar, din cauza caracterului
benign și autolimitat al bolii. Receptivitatea gazdei la infecţia virală din răceala comună este
influenţată de:
Ø expunerea la temperaturi scăzute
Ø regimul alimentar
Ø anomaliile tractului respirator (amigdale, glande adenoide mărite).
Apariţia infecţiilor simptomatice este influenţată de starea fiziologică a gazdei. Oboseala
excesivă, tulburările emoţionale, afecţiunile alergice nazofaringiene sau faza de mijloc a ciclului
menstrual pot agrava simptomele. Răspândirea virusului se face pe cale respiratorie (tuse,
strănut) prin contact cu persoanele infectate.
9.4.1. Care sunt factorii de risc pentru răceala comună

1. Vârsta: rata generală a infecţiei cu rinovirusuri este mai mare la sugari și copiii mici și scade
odată cu creșterea vârstei, deoarece aproape fiecare individ adult prezintă anticorpi
neutralizanţi pentru diferite serotipuri.
2. Sistemul imunitar deprimat în cursul unor boli cronice, abuz de tratament cu antibiotice și
chimioterapice antimicrobiene sau tratament cu medicamente imunosupresoare.
3. Anotimpul: prevalenţa este crescută la sfârșitul toamnei și primăvara, iar răceala din
timpul verii are drept cauză infecţiile cu coronavirusuri sau virusuri paragripale.
4. Fumatul.
5. Contactul direct cu o persoană purtătoare de virus.
–24–
Complicaţiile răcelii comune sunt rare, dar se pot manifesta prin:

Ø Infecții cu localizare la nivelul urechii (otită medie), iar semnele și simptomele tipice includ
dureri de urechi și mucozităţi nazale galben-verzui.
Ø Declanșarea crizelor la astmatici.
Ø Sinuzită acută (mai frecventă la copii).
Ø Alte infecții secundare includ: faringită streptococică, pneumonie și crup sau bronșiolită
la copii.
Există situaţii în care este necesară asistenţa medicală atât pentru adulţi, cât și pentru copii:
Ø Febră mai mare de 38,5°C
Ø Febră care durează cinci zile sau mai mult sau revine după o perioadă de timp
Ø Dificultăți în respirație
Ø Wheezing
Ø Cefalee severă
Ø Durere sinuzală
Ø Durere severă în gât
Ø Febră mai mare de 38°C la nou-născuți până la 12 săptămâni
Ø Creșterea în intensitate a febrei
Ø Febră care durează mai mult de două zile, indiferent de vârsta copilului
Ø Simptome severe: cefalee, tuse care nu se remite sau se intensifică
Ø Dureri ale urechilor
Ø Lipsa poftei de mâncare
9.5. Gripa – definiție, etiologie, simptome

Gripa este o infecţie respiratorie acută virală, manifestată prin febră, coriză, tuse, cefalee,
stare generală alterată și inflamaţia mucoaselor respiratorii.
Epidemii de gripă apar aproape în fiecare an și se manifestă printr-o morbiditate generală
semnificativă în cadrul populaţiei și o mortalitate crescută în special la pacienţii vârstnici și la
cei cu riscuri, de obicei din cauza complicaţiilor pulmonare.
Gripa este o infecţie virală cauzată de virusul gripal A, B sau C (Influenza A, B sau C).
Cele mai frecvente îmbolnăviri sunt date de virusul gripal A. Acesta prezintă două subtipuri
importante pentru om: H3N2 și H1N1, celui din urmă fiindu-i atribuit cel mai mare număr de
decese. Modificările genetice frecvente în structura virusului determină apariţia de noi subtipuri,
ce impun anual reformularea vaccinului antigripal.
Gripa este foarte contagioasă și se transmite prin intermediul aerosolilor generaţi prin
tuse sau strănut, prin atingerea mâinilor sau contactul cu obiecte contaminate. Căile de
pătrundere în organism sunt nasul și gura, respectiv gâtul. Perioada de incubaţie este de 1-4
zile. Persoanele infectate sunt contagioase începând cu o zi înaintea instalării simptomelor și
până în ziua a șaptea a bolii. Spaţiile aglomerate favorizează răspândirea virusului, iar aerul rece
și uscat conferă o rezistenţă crescută virusului, de aceea epidemiile apar în zonele temperate
în timpul iernii.
–25–
Infecţia cu virusul gripal A sau B durează o săptămână și se caracterizează prin următoarele

simptome:
Ø debut brusc cu febră (până la 39ºC-41ºC) și frisoane;
Ø mialgie, artralgie;
Ø durere de cap intensă, adesea cu fotofobie;
Ø letargie severă;
Ø durere în gât;
Ø rinită;
Ø tuse, la început uscată și ulterior productivă.
Simptomele gastrointestinale (greţuri, vărsături, diaree) pot fi prezente la copiii mai mici
de 5 ani. În cazuri foarte grave, sputa devine sangvinolentă și se asociază cu dispnee, putând
duce la edem pulmonar și deces. Febra poate să nu fie un simptom pregnant la copiii mai mici
de 5 ani. Slăbiciunea, transpiraţiile și fatigabilitatea pot să persiste până la câteva săptămâni.
La persoanele care prezintă imunitate parţială, gripa se aseamănă ca manifestare cu
răceala comună. Majoritatea pacienţilor își revin în 1-2 săptămâni, fără a necesita tratament.
La copiii foarte mici, la bolnavii cu diabet, cancer, insuficienţă renală sau insuficienţă cardiacă,
infecţia gripală poate fi un factor de risc important, determinând complicaţii ale bolii de bază
și necesitând spitalizarea. Persistenţa simptomelor mai mult de două săptămâni poate indica
o infecţie secundară a bronhiilor sau a plămânilor, de obicei pneumococică sau stafilococică.
Alte complicaţii pulmonare asociate gripei includ agravarea bolii pulmonare cronice
obstructive și exacerbările bronșitei cronice și a astmului. La copii, infecţia gripală se poate
prezenta ca un crup. Miozita, rabdomioliza și mioglobinuria sunt complicaţii rare ale infecţiei
gripale. Deși este rareori necesar, diagnosticul specific de gripă poate fi pus prin izolarea
virusului în spută, secreţii nazofaringiene, exsudat faringian și prin teste serologice. Tratamentul
este predominant simptomatic.
Răceala comună și gripa prezintă o varietate de simptome asemănătoare și raportate
simultan în primele șase zile ale bolii.
Produsele farmaceutice care conţin asocieri fixe de substanţe active pentru tratarea
simptomelor multiple sunt formulate pe baza cunoașterii proprietăţilor lor farmacologice și
toxicologice, astfel că motivația pentru alegerea formulărilor conținând mai multe componente
pentru răceala comună și gripă este de natură practică.
Utilizarea acestora, dar și a medicamentelor administrate ca atare necesită întotdeauna
informații speciale pentru pacient, furnizate de către medic sau farmacist, cu scopul limitării
apariţiei interacţiunilor medicamentoase sau al supradozării uneia sau mai multor substanţe
active.
–26–
10. Educația pacientului

Pentru ca terapia să aibă rezultate cât mai bune este esențial dialogul direct cu pacientul
despre tratamentul recomandat, despre antibioterapie, simptomele pe care le prezintă și
severitatea lor.
Deoarece există în rândul pacienților o serie de idei preconcepute despre durata și
intensitatea simptomelor infecțiilor respiratorii, despre riscurile și beneficiile terapiei cu antibiotic,
dialogurile deschise cu aceștia sunt vitale pentru un bun parcurs al terapiei recomandate. De
aceea trebuie recomandate evaluările prin care se poate determina etiologia infecției, acele
manevre care promovează reinstaurarea stării de sănătate și trebuie precizat timpul în care se
poate aștepta dispariția simptomelor bolii. Starea de satisfacție a pacienților, de cele mai multe
ori, are legătură nu cu prescrierea de antibiotic, ci cu interacțiunea de bună calitate cu medicul
sau farmacistul, interacțiune din care să înțeleagă care este situația lui concretă, care sunt cele
mai potrivite recomandări pentru îmbunătățirea condiției lui, grija pentru sănătatea lui.
De asemenea, pacientul trebuie consiliat în privința spălării mâinilor și a modalităților
practice prin care să se protejeze atunci când tușește sau strănută. Pentru pacienții fumători
este potrivită o strategie de abordare prin care să fie încurajați să renunțe la consumul de
tutun. Când sunt prescrise antibiotice, pacientul trebuie consiliat în privința tuturor etapelor
terapeutice cu antibioticele respective. Un punct important se referă la atenția pe care pacienții
trebuie să o aibă atunci când simptomele se agravează.
Asadar, o bună comunicare cu pacientul este o condiție absolut necesară pentru ca
acesta să aibă acces la o îngrijire de calitate.Farmacistul, ca profesionist în domeniul sănătății,
are un rol esențial în prevenție, în menținerea și îmbunătățirea sănătății publice și individuale, în
campanii de sănătate, oferind pacienţilor certitudinea că vor primi ajutorul solicitat.
–27–
11. Bibliografie
1. Dumitru Buiuc, Examenul microbiologic al sputei în diagnosticul infecţiilor tractusului respirator inferior. Microbiologia Practică – Un ghid în studiul și
practica medicinei, ed. 1982; 26: 239-245.
2. Betty A Forbes, Daniel F Sahm, Alice S Weissfeld. Infections of the Lower Respiratory Tract. In Bailey and Scott’s Diagnostic Microbiology. Mosby, USA, 11
ed. 2002;56:884-898.
3. Dumitru Buiuc. Diagnosticul de laborator al infecţiilor tractusului respirator inferior. În Tratat de Microbiologie Clinică. Dumitru Buiuc, Marian Neguț, Editura
Medicală, România, 1 ed. 1999; 13:233-270.
4. Anne Meneghetti, MD is a member of the following medical societies: National Ayurvedic Medical Association, Upper respiratory tract infection, 2018.
5. Hugo Razuri,* Monika Malecki, Yeny Tinoco, Ernesto Ortiz, M. Claudia Guezala, Candice Romero, Abel Estela, Patricia Breña, Maria-Luisa Morales, Erik J.
Reaves, Jorge Gomez, Timothy M. Uyeki, Marc-Alain Widdowson, Eduardo Azziz-Baumgartner, Daniel G. Bausch, Verena Schildgen, Oliver Schildgen, and
Joel M. Montgomery, Human Coronavirus-Associated Influenza-Like Illness in the Community Setting in Peru, American Journal of Tropical Medicine and
Hygiene, 2015, 93(5):1038-1040.
6. Cabeça TK1, Passos AM, Granato C, Bellei N., Braz J Microbiol. 2013 May 31;44(1):335-9, Human coronavirus ocurrence in different populations of Sao
Paulo: A comprehensive nine-year study using a pancoronavirus RT-PCR assay., Influenza, Sameh W. Boktor1; John W. Hafner2, 1Penn State College of
Medicine, 2Univ of Illinois at Chicago – Peoria, December 5, 2019.
7. Standard guidelines for the clinical management of severe influenza virus infections Initial Guideline Development Group (GDG) Meeting WHO HQ, Geneva,
14-16 November 2017.
8. Micah Thomas; Paul A. Bomar, Upper Respiratory Tract Infection, December 16, 2019.
9. Metodologia de supraveghere a gripei, a infecțiilor respiratorii acute și a infecțiilor respiratorii acute severe pentru sezonul 2019-2020, INSP România.
10. https://reference.medscape.com/viewarticle/872658_2.
11. Simona Negreș, Tratamentul simptomelor asociate gripei și răcelii, Farmacist.ro, Anul XIV (1/2017), Nr. 177 (20-30).
12. https://www.angelini.ro
13. https://www.insp.gov.ro/
14. Bennett JE, Dolin R, Blaser MJ (eds). Mandell, Douglas, and Bennett’s Principles and Practice of Infectious Diseases. Philadeplphia, Saunders. 8th ed. 2015, 3904 p.
15. Kliegman RM, Stanton BMD, Geme JS, Schor NF. Nelson Textbook of Pediatrics. Philadelphia, Elsevier. 20th ed. 2015, 3888 p.
–28–

Yhtfdnhytd

Загружено:

Сведения о документе

Оригинальное название

Авторское право

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Yhtfdnhytd

Оригинальное название:

Загружено:

Авторское право:

Prof. dr.

ABORDAREA INFECȚIILOR ACUTE

4. Semne și simptome caracteristice

4.1. Cum se manifestă infecțiile virale ale căilor respiratorii superioare?

4.1.3. Rinosinuzita bacteriană acută

Tabelul 1. Faringită streptococică versus faringită nestreptococică (virală)

4.1.5. Laringotraheita și laringotraheobronșita (croup)

4.1.6. Tusea convulsivă (pertussis)

Cele 3 faze clasice ale tusei sunt:

4.2.2. Otita medie acută

4.2.3. Infecții de tract respirator inferior (trahee, bronhii)

5.1. Infecţiile tractului respirator superior pot avea următoarele localizări:

5.1.2. Faringe – unde pot fi prezente

5.1.3. Laringe – unde pot fi prezente

5.2. Infecţiile tractului respirator inferior se pot localiza la nivelul:

5.2.2. Bronhiolelor și al bronhiilor

5.2.3. Alveolelor pulmonare

Mecanismele nespecifice care protejează tractul respirator sunt:

5.3 Definiția termenilor

Inflamația prezentă la nivelul epiglotei și al laringelui poate determina o micșorare a

6.2. Transmiterea infecției

6.3. Factorii de risc pentru infecțiile de tract respirator

6.3.2. Contactul în comunități

6.3.6. Structuri nazale anatomic modificate sau prezența polipilor nazali

Care sunt etapele pentru a diagnostica viroza respiratorie?

Diagnosticul pentru afecțiunile specifice se diferențiază după cum urmează:

Durerea în gât (faringită)

8.2. Infecție streptococică de tip A

Care sunt etapele în terapia virozelor respiratorii

Managementul simptomatic în infecțiile respiratorii acute include utilizarea următoarelor

Decongestionantele sunt substanțe care se utilizează pentru ameliorarea temporară a

2. Decongestionante nazale sistemice

3. Comprimate de supt cu dezinfectante, antiinflamatoare, anestezice

5. Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)

6. Antitusive centrale (oxeladină, butamirat, codeină, dextrometorfan)

8. Antihistaminice H1 de primă generație (clorfeniramină, feniramină)

9. Profilaxia infecțiilor respiratorii acute

9.1. Modalități de prevenire a răspândirii infecțiilor respiratorii

9.2. Profilaxia răcelii comune

9.3. Profilaxia gripei

9.4. Răceala comună – definiție, etiologie, simptomatologie, diagnostic, factori de risc

9.4.1. Care sunt factorii de risc pentru răceala comună

Complicaţiile răcelii comune sunt rare, dar se pot manifesta prin:

9.5. Gripa – definiție, etiologie, simptome

Infecţia cu virusul gripal A sau B durează o săptămână și se caracterizează prin următoarele

10. Educația pacientului

Вам также может понравиться