Familia

Familia – constituie nucleul social primar reunit prin căsătorie, legătură de sînge şi adopţiune. În
societatea sclavagistă familia era alcătuită din totalitatea persoanelor care locuiau sub acelaşi acoperiş şi
aveau responsabilităţi de interes comun (membrii familiei propriu-zise şi sclavii, servitorii, etc.); termenul
fiind folosit pentru ansamblul de persoane ce trăiau sub autoritatea unui pater familiae.
În zilele noastre familia are întrucâtva alte caracteristici: este considerată o unitate socio-biologică şi
psihologică, există raporturi de rudenie între membrii ei, dispune de un buget comun, relaţiile sunt de
dependenţă afectivă; responsabilităţi sunt educative şi de întrajutorare.
Există mai multe tipuri de familie: monogamă şi poligamă (mai ales în lumea islamică). Familia de
tip monogam are tendinţa de a se generaliza, proces determinat atât de influenţa civilizaţiei euro-
americane cât şi de faptul că viaţa economică presează prin costuri.
Familia biologică se compune din părinţi şi copii necăsătoriţi, deci din două generaţii – constitue nucleul
familiei. Familia extinsă sau lărgită cuprinde soţul, soţia, copii necăsătoriţi, cei căsătoriţi, bunicii şi
nepoţii; fiind astfel compusă din patru generaţii. Familia cuprinde şi persoane ce au între ele raporturi de
alianţe, adopţiune, copiii unui alt tată sau a unei alte mame (în cazuri de deces, divorţuri urmate de
recăsătorii, adopţii, etc.). La acestea se adaugă forme de încuscrire, năşit, etc. ce creează familiei o
extindere şi mai lărgită.
După Elise Boulding (1972) familia ca celulă socială (grup) menţine şi transgresează forme de
stabilitate socială (tradiţii, obiceiuri comune), pe de altă parte cuprinde o potenţialitate de schimbare
datorită tineretului său ca factor de recepţionare foarte activă a schimbărilor din viaţa socială – dar are
relaţii şi cu persoanele care au traversat evenimente importante deosebite, perioade de mari transformări
(războaie, crize economice, catastrofe naturale) şi consecinţele acestora. Experienţa şi învăţarea socială
acumulată cu privire la ce este “posibil” în viaţa socială este asfel foarte mare în familiile mari. În
acelaşi timp familia trece prin cicluri de viaţă, nu rămâne niciodată în aceeaşi condiţie. Există un statut,
un rol şi prestigiu al familiei ca şi un standard de viaţă economic, moral, de tensiune. Totodată în familie
se petrec evenimente, separări, decese, boli, tensiuni excesive, decădere morală sau progres de statutul
social al membrilor săi. La acestea se adaugă cantitatea de cultură şi aspiraţii spre cultură ale familiei,
crize de tensiuni, crize de identitate – ce sunt provocate de presiunile sociale ce acţionează asupra
familiei; Shakespeare în Romeo şi Julieta a pus în evidenţă astfel de tensiuni. (Dicţionar de psihologie –
Ursula Şchiopu).

Definiţia dată familiei este asemănătoare indiferent de domeniul de studiu. În Dicţionar de

sociologie – Cătălin Zamfirescu, Lazăr Vlăsceanu familia este denumită astfel: În sens larg: grup
1
social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc
împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (Murdoc K., 1949). În sens restrâs grup
social format dintr-un cuplu şi copii acestuia.
Sociologia familiei studiază familia în societate într-un ansamblu de relaţii extra şi intra familiare.
Fiecărei societăţi îi este specific un anumit sistem familial adică un sistem de reglementare a relaţiilor
dintre bărbaţi şi femei de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii (Dicţionarul de sociologie); sisteme ce
pot diferi foarte mult de la o societate la alta. Sistemele familiale pot fi diferenţiate după:
a) gradul de cuprindere a grupului familial;
b) forma de transmisie a moştenirii;
c) modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri;
d) modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei în raport cu gradul de cuprindere.
a) Aşa cum am arătat şi mai înainte, după gradul de cuprindere familia poate fi compusă din soţ, soţie şi
copiii lor minori – familia nucleară sau poate cuprinde un număr mare de rude – familia extinsă. În
momentul de faţă cea mai răspândită formă de familie în majoritatea societăţilor din lume este familia
nucleară.
b) Transmiterea moştenirii unei familii se referă la proprietate, nume şi statut social. Ea se poate face sub
trei forme: patrilinear (pe linia tatălui), matrilinear (pe linia mamei) şi bilinear (liniile paternă şi maternă
au acelaşi rol). În majoritatea societăţilor de cultură europeană, transmiterea moştenirii se face în sistem
bilinear, deşi în majoritatea cazurilor numele de familie se transmite pe linia paternă.
c) Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face, de asemeni diferenţiat de la o societate la alta. În
sistemul patrilocal noul cuplu îşi stabileşte rezidenţa în familia sau în comunitatea din care provine soţul.
În sistemul matrilocal noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau localitatea de unde provine soţia.
În societăţile moderne industrializate, majoritatea cuplurilor se stabilesc neolocal, fixarea reşedinţei se
face în afara familiei din care provin soţii.
d) În funcţie de modurile de exercitare a autorităţii în cadrul familiei, sistemele familiale pot fi: de tip
patriarhal (în cadrul familiei autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă – familia extinsă sau de
soţ – familia nucleară), de tip matriarhal (autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de
soţie).
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social (Morala Teologiei Ortodoxe).
Familia este cel dintâi aşezământ dumnezeiesc pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu
sfatul Prea sfintei Treimi: “Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facerea
II 18). Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima biserică întemeiată de
Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii creştine, adică al obştii îngerilor şi al sfinţilor
din cer. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască veşnică. … Cea
dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, iar nu pe pământ avînd ca preot şi martor pe însuşi
2
Dumnezeu, ca să arate tuturor ce mare rol are familia creştină pe pământ ce demnitate i-a dat Creatorul
familiei şi ce misiune dumnezeiască i-a încredinţat. Căci spune Duhul Sfânt “Şi a făcut Dumnezeu pe om
după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea I 27) (Călăuză
ortodoxă în familie şi societate – Arhimandrit Ioanichie Bălan).
Printr-o comparaţie între ceea ce este actualmente familia din punct de vedere religios şi din cel al
altor discipline care se ocupă cu studiul familiei, observăm că familia modernă creştină, ca şi
caracteristici, se încadrează în sistemul familial tradiţional întîlnit în societăţile europene sau de cultură
europeană din secolul XIX şi prima parte a secolului XX. Astfel familia creştină este monogamă,
nucleară, iar în ce priveşte organizarea interioară soţii se găsesc în raport de egalitate cu autoritate
comună. După învăţăturile bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: Femeilor, plecaţi-vă
bărbaţilor voştrii ca Domnului. Căci bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap bisericii.
(Efeseni V 22-23), femeia nu este sclava ci tovarăşa bărbatului.
Începând cu anii ’70, familia nucleară tradiţională a înregistrat un regres rapid, în multe societăţi ea
nu mai reprezintă decât 7-10% din totalul grupurilor familiare. Una din cauzele principale ale acestui
declin o reprezintă creşterea ponderii femeilor ocupate în activităţi extrafamiliale permanente. Este un
fenomen foarte controversat, caracteristic tuturor societăţilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Există
unele aspecte pozitive: creşterea independenţei economice a femeii, creştere ce implică egalizarea
poziţiilor de putere şi autoritate în cadrul familiei, posibilitatea femeilor de a-şi făuri o carieră socio-
profesională proprie (implică creşterea gradului de satisfacţie psiho-socială a femeilor); creşterea avuţiei
naţionale prin implicarea lor în activităţi extrafamiliale. Ca aspecte negative sunt: diminuarea funcţiilor
familiei, sărăcirea vieţii de familie, diminuarea timpului rezervat îngrijirii copiilor (copii vor beneficia mai
puţin de afecţiune, supraveghere, îmbogăţire cognitivă din partea mamei). Ocuparea femeilor în activităţi
extrafamiliale, alături de exercitarea unor îndatoriri tradiţionale din cadrul familiei vor duce la
suprasolicitarea acestora. De asemenea o altă consecinţă a urmăririi carierei de către soţi poate duce la
separarea acestora din motive de ordin personal sau cauze externe (locurile de muncă sunt în localităţi
diferite, cei doi soţi urmând a se vizita la sfârşit de săptămână – familia migrantă).
Consecinţele ocupării femeilor în activităţi extrafamiliale sunt determinate de factori interni (relaţia dintre
soţi, diviziunea rolurilor în cadrul familiei, gradul de satisfacţie al femeii în activităţi extrafamiliale,
motive de ordin economic) şi externi (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru femei, calitatea
acestor servicii).
O altă cauză a declinului familiei tradiţionale este cea care se referă la naşterea copiilor. În trecut
familiile aveau în mod tradiţional copii deoarece procrearea era, principal, raţiunea socială a existenţei
familiei. Familiile fără copii erau puţin frecvente şi în mod obişnuit erau fie obiectul compătimirii
comunitare (cînd nu puteau să aibă), fie al dezaprobării când nu doreau să aibă copii. În momentul de faţă
în unele cazuri este vorba de amânarea fertilităţii sau de infertilitate, în altele este vorba de o definitivă
3
decizie de a nu avea copii. Argumentele invocate de părinţi pentru a nu avea copii sunt aproximativ
aceleaşi în toate societăţile: nepriceperea de a fi părinţi, dorinţa de a practica un stil de viaţă care le oferă
mai multă libertate, intimitate, spontaneitate şi timp liber, comparativ cu stilul de viaţă al familiilor cu
copii: motivaţia principală constă în dorinţa de a urma o anumită carieră profesională, prezenţa copiilor
fiind apreciată drept un obstacol. Ponderea familiilor care au acest obiectiv este întâlnită în zonele urbane
unde soţia urmează o carieră profesională.
Dorinţa de afirmare a femeii, ruperea ei de viaţa domestică şi modificarea imaginii rolului ei în
familie a avut şi are consecinţe din cele mai neaşteptate. Femeile pot întemeia o familie cu altă femeie
(familie de homosexuali), cu care pot adopta copii sau pot apela la inseminarea artificială; pot rămâne
singure şi întemeia familii de tip monoparental cu copii adoptaţi sau rezultaţi din inseminarea artificială.
Problema pare rezolvată din perspectiva feminină (femeia se realizează pe plan profesional, are libertatea
opţiunii sexuale şi îşi poate satisface şi dorinţele maternale), dar consecinţele nu sunt tocmai fericite.
Cercetările au demonstrat că, în cazul adopţiilor: copii au şansa să ducă o viaţă mai bună, pot avea o
îngrijire mai bună şi li se poate asigura un viitor. Dar în cazul mamelor singure care au adoptat copii,
tabloul familial nu este complet – lipseşte modelul paternal. În cadrul familiilor de homosexuali copiii se
vor confrunta cu o cantradicţie între modelul propriilor lor familii şi cel al celorlalţi copii, urmând ca ei să
deducă modelul mamă – tată al cuplurilor heterosexuale. O altă consecinţă este că copilul poate fi
influenţat de conduita sexuală a părinţilor şi să ajungă homosexual.
În cazul inseminărilor artificiale, situaţia este şi mai gravă deoarece: mulţi copii rezultaţi din
inseminarea artificială doresc să afle cine este tatăl (deşi nu este permis), iar un alt aspect mai grav este
acela că la maturitate există posibilitatea ca doi tineri dintre care unul sau chiar ambii să fie rezultatul
inseminării artificiale, având tată comun, să dorească să se căsătorească ceea ce ar duce la incest.
Inseminarea artificială se practică şi în familiile heterosexuale atunci când din diverse motive cei
doi soţi nu pot avea copii. Şi în acest caz cercetările au arătat că evoluţia familiei este spre dezmembrare;
în cele mai multe cazuri soţul părăsind familia în primii ani de viaţă ai copilului.
Biserica este împotriva oricărei practici de acest gen, precum şi împotriva oricăror mijloace de
producere a vieţii (clonarea) decât pe calea firească şi naturală.
La nivel de societate alternativele la familie şi căsătorie, noile tehnici de fertilitate, numărul mare
de divorţuri sunt expresia deplinei libertăţi de alegere acordate individului şi a căutării generale a fericirii
personale în dauna vechilor concepţii despre datoria faţă de familie. Reflecţia se face în convulsii în viaţa
socială şi zguduirea din temelii a instituţiei căsătoriei şi familiei.
Cine este răspunzător de această stare de lucruri? Este greu de spus, fiind mai degrabă efectul unui
cumul de factori: culturali, politici, sociali şi religioşi (prin slaba lor participare); este rezultatul punerii în
practică a unor teorii gen: exprimarea, afirmarea şi libertatea totală a individului (indiferent de sex) care au
condus la individualism şi libertinaj, la ignorarea asumării unor responsabilităţi. Dezvoltarea ştiinţei a
4
concurat şi ea la această stare de lucruri prin aceea că s-a trecut de la prima fază, experimentală, la cea de
practică curentă, chiar dacă nu pe o scară largă (inseminarea artificială, embrionare in vitro, vasectomie)
fără a se lua în calcul consecinţele ulterioare sociale, psihologice şi religioase.
Familia este pe cale de dispariţie, spun unii avocaţi care se ocupă de valorile familiale, dar de fapt
ne găsim cu toţii la o răscruce. O întoarcere la familia tradiţională este greu de imaginat în momentul de
faţă, dar nu se poate continua nici pe aceeaşi linie de decădere a căsătoriilor sau a parteneriatului de lungă
durată. În sine, căsătoria şi familia rămân instituţii bine determinate, dar trec prin frământări şi presiuni
majore. Trebuie recâştigat sensul moral al vieţii de familie. În trecut credinţa şi respectarea unor norme
moral religioase ocupau un loc important în sistemul de viaţă propriu fiecărui individ; azi aceste valori
sunt ignorate şi de multe ori opţiunea pentru o religie sau alta a devenit o chestiune de modă.
Impunerea modelului tradiţional al familiei este imposibil în condiţiile contemporane, dar se pot păstra
aspectele pozitive, benefice la nivel de societate şi individ ale lui, şi prin permiterea implicării Bisericii în
problemele sociale şi deci printr-o conlucrare mai bună între Biserică şi celelalte instituţii sociale.
Max Weber a demonstrat în Etica protestantă şi geneza spiritului capitalismului că ideile pot
juca un rol motrice în istorie şi pot deveni forţe sociale eficiente. O conlucrare între sociologi şi psihologi
pe de o parte, şi preoţi pe de altă parte ar fi binevenită, atât în plan teoretic prin acea că fiecare vine cu
date noi din domeniul pe care-l reprezintă şi cu propuneri diferite de rezolvare a problemelor, şi practic
prin coparticiparea activă în cadrul serviciilor de protecţie socială familială (şi nu numai), în cadrul
programelor de eradicare a violenţei domestice. Pentru cazurile sociale, religia ar putea veni cu modele
ideale de comportament care ar putea fi propuse şi avansate de sociologi şi psihologi.
Religia oferă posibilitatea de a ordona, de a justifica şi de a aduce mai multă coerenţă în lumea în care
trăim.
Auguste Comte, autorul unui sistem de filosofie pozitivă, atunci când se referă la religie ca
modalitate sintetică de asigurare a societăţii, o defineşte ca stare de deplină armonie a existenţei umane,
individuale sau colective, la care se poate ajunge atunci când toate părţile societăţii sunt perfect
coordonate.
Auguste Comte recunoaşte valoarea familiei ca unitate de bază a societăţii în detrimentul
individului recuperând dimensiunea comunitară a omului.
În ce priveşte ţara noastră trebuie amintit că, creştinismul este una din coordonatele esenţiale înscrise în
identitatea poporului român, de aceea este cu atât mai important să păstrăm şi să transmitem valorile
moral-religioase regăsite în trecutul nostru istoric şi social.
Famila închide în sine o mare valoare socială. În primul rând familia satisface pornirea firească
spre sociabilitate şi afecţiune a omului. În al doilea rînd familia este celula de bază a vieţii sociale, prin
ea se asigură conservarea şi creşterea societăţii. Reliefând caracterul organic al societăţii, familia
constitue prima formă exemplară a societăţii... s-a observat că familiile numeroase sunt acelea care dau
5
societăţii elementele cele mai sănătoase şi mai muncitoare. În al treilea rând, familia este cadrul în sânul
căreia se creează şi cultivă cele patru forme ale vieţii sociale şi anume: viaţa de obşte, economică,
politică şi religioasă. Fiind o comuniune de viaţă, familia formează şi pregăteşte pe om să fie bun pentru
societate, dezvoltând în el deprinderi şi sentimente fără de care nu se poate comcepe o viaţă socială... În
fine, familia constitue unitatea în sânul căreia se manifestă primele forme organizate ale vieţii religioase.
(Revista Mitropolia Sucevei şi Moldovei

Căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, astfel încât copii născuţi de acea femeie să
fie recunoscuţi legitim de către părinţii lor (Notes and Queries and Anthropology, ed. VI, 1951).
Cu ceva timp în urmă se vorbea de căsătorie doar în raport cu familia prin urmărirea unei linii de
evoluţie ce pornea de la o stare iniţială de promiscuitate sexuală, se trecea apoi printr-o etapă intermediară
a căsătoriei de grup (L. H. Morgan) până la monogamie; sau există autori care afirmau universalitatea
căsătoriei monogame (E. Westermark). Actualmente se tinde spre studierea căsătoriei în sine, din
perspectiva faptului că situaţia pe care o generează implică existenţa de drepturi şi îndatoriri ale
persoanelor în cauză şi reglează relaţiile dintre partenerii cuplului şi dintre parteneri şi dintre parteneri şi
grupul lor de rudenie; din implicarea acestor în căsătorie rezultă legitimitatea prin care aceasta se
deosebeşte îndeosebi de concubinaj.
Pentru sociologi şi demografi instituţia căsătoriei interesează, ea fiind considerată ca începutul
primei secvenţe a ciclului de familie cu repercusiuni asupra unor evenimente de maximă importanţă cum
ar fi fertilitatea şi natalitatea (Sociologia familiei – M. Voinea).
În cadrul instituţionalizat al familiei viaţa individului se desfăşoară pe două planuri: unul biologic
care nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, care se referă la procrearea şi creşterea copiilor şi cel
de-al doilea, social – veşnic în schimbare legat de morală, economie, educaţie, psihic, legislaţie.
Frederic Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a întreprins către sfârşitul
sec.XIX primele cercetări de natură sociologică asupra familiei fiind cel ce a sesizat faptul că schimbările
din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie (M. Voinea 1951).
Căsătoria şi familia cunosc o evoluţie în timp asupra lor punându-şi amprenta
transformările din viaţa economică şi socială, moravurile, tradiţiile şi obiceiurile.
Schimbările ce au loc la nivelul vieţii sociale nu au aceeaşi esenţă şi profunzime în viaţa de familie
în ce priveşte relaţiile dintre parteneri. Schimbările se instaurează mai lent.
Între familie pe de o parte şi viaţa socială pe de altă parte sunt relaţii de interdependenţă,
deoarece între cele două părţi are loc un permanent proces de condiţionare, influenţare şi ajustare.
Familia este influenţată de contextul social general, dar şi ea la rândul ei este un laborator al vieţii
sociale; se manifestă ca un agent activ ,transformator, atât prin membrii săi cât şi prin sine ca grup.

6
 Este de la sine înţeles că pentru întemeierea unei familii trainice şi sănătoase, alegerea
partenerului potrivit pentru căsătorie este o problemă esenţială.
Henry Salvat, psiholog francez punea un accent deosebit pe alegerea partenerului: Alegerea unui
tovarăş de viaţă continuă să fie un fenomen social. Posibilităţile acestei alegeri, în pofida mobilităţii
geografice sau sociale sporite, nu sunt un joc al hazardului.
Un alt francez, sociolog de astă dată, Alain Girard, trage următoarele concluzii: apropierea
domiciliilor constitue adesea preludiul unei căsătorii; locul naşterii are un rol important, chiar dacă viitorii
parteneri se vor căsători în altă parte; condiţia socială este primordială (peste 70% dintre tinerii căsătoriţi
provin din medii sociale apropiate); nivelul instrucţiei; afinităţile culturale şi credinţele religioase au rol
important.
Henry Dicks, specialist în terapia familiei, este cel mai apropiat de realitatea socială în care trăim.
El fixează trei grupuri de factori ce acţionează în opţiunea maritală:
♦ presiunea socială, religia şi banii;
♦ conştiinţa personală şi interesele personale;
♦ atracţia inconştientă.
În ce priveşte religia, aceasta nu se interesează de modul cum se face opţiunea pentru viitorul partener
cât mai degrabă indică trăsături pe care acesta ar trebui să le aibă legate în special de caracterul moral-
religios al individului pe de o parte, iar pe de altă parte de condiţiile canonice care trebuie îndeplinite.
Despre trăsăturile fizice se spune doar că este bine ca cei doi tineri să fie asemănători la chip.
Tinerii care urmează să se căsătorească trebuie să fie de aceeaşi credinţă (nu numai creştini dar şi
aparţinători ai acelaşi cult); să ducă o viaţă curată înainte de cununie; părinţii tinerilor, rudele şi preotul
paroh să fie de acord cu căsătoria lor, naşii mirilor să fie buni creştini, iar cei doi să se căsătorească din
iubire sinceră şi nu din interes material sau pentru obţinerea unei poziţii sociale mai înalte.
Sunt discrepanţe majore între modul cum se puneau bazele căsniciilor în trecut şi cum se întâmplă
acum. Existau în trecut multe obiceiuri ce precedau nunta propriu-zisă, unele se mai păstrează şi azi în
unele zone rurale de la noi din ţară: era obiceiul de “a se fura” fata (a nu se confunda cu a se fura mireasa),
negocierea zestrei şi atât în zonele rurale cât şi în cele urbane se cere mâna, după care urma perioada de
logodnă care acum se suprapune în cele mai multe cazuri cu perioada de concubinaj premarital
În perioada patriarhatului multe căsătorii se făceau pentru alianţe sau din interes de ordin religios.
Avraam îl trimite pe robul său cel mai credincios să-i aducă pe Rebeca pentru fiul său Isaac Nu vei lua
fiului meu o nevastă dintre fetele Cananiţilor, în mijlocul cărora locuiesc, ci te vei duce în ţara şi la
rudele mele să iei nevastă fiului meu Isaac. (Facerea XXIV 3-4). Robul lui Avraam va merge călăuzit de
un înger al domnului şi va aduce lui Isaac pe Rebeca cu care va şi face o căsătorie bună. A fost oarecum o
căsătorie aranjată, dar a avut reuşită fiindcă a fost făcută cu înţelepciune şi în rugăciune, spre deosebire de

7
altele făcute din interes politic. Spre exemplu Maria Antoaneta care era de origine austriacă s-a căsătorit la
vârsta majoratului în Franţa, o ţară în care venise pentru prima dată. Acest mariaj avea rolul de a alia
Franţa cu Austria. Ei, mariajul, nu i-a adus fericire. Este un gen de aranjament mai rar întâlnit astăzi, când
se pune mult accent pe libertatea de alegere a individului.
Scopul principal al familiei dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin religioasă este procrearea,
naşterea de prunci şi creşterea lor, precum şi desăvârşirea fiinţei omeneşti şi împlinirea destinului ei prin
ajutorarea reciprocă dintre soţi.
Conform învăţăturii lui Confucius, era o ruşine a lăsa propria familie să moară, adică a nu avea
urmaşi, iar la evrei, copiii erau preţuiţi ca o binecuvântare şi ca o podoabă a casei, lipsa lor fiind blamată.
Învăţătura creştină îi consideră pe copii ca pe un dar divin preţios şi o binefacere a Providenţei divine. De
aceea ne învaţă că toţi copiii trebuie socotiţi ca expresie concretă a prezenţei lui Dumnezeu în familie.
Fiecare copil e un fragment din paradis, o bucată de cer, o rază din frumuseţea lui Dumnezeu, o umbră
de lumină din lumea îngerilor. El este fereastra neprihănirii, prin care lumina pură a cerului pătrunde în
casa părinţilor. (Revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei).
Căsătoria este necesară nu numai pentru înmulţirea oamenilor ci şi pentru educarea lor. În afara
familiei este aproape cu neputinţă a forma cu adevărat oameni. De aceea familia este cea dintâi şi cea mai
bună şcoală morală. Odată cu naşterea copilului îndatoririle şi responsabilităţile părinţilor cresc. Nici o
creatură nu este, după cum se ştie, atât de slabă şi neputincioasă ca fiinţa umană la naştere. Părinţii ajutaţi
de instincte, materne şi paterne, de spiritul de jertfă, au menirea de a veghea cu răbdare la dezvoltarea
integrală, fizică şi morală, a celor pe care i-au născut.
Un alt scop al căsătoriei este acela al ajutorului reciproc dintre soţi Să-i facem un ajutor potrivit
pentru dânsul şi prin aceasta desăvârşirea fiinţei omeneşti şi împlinirea destinului ei. Sensul biblic nu este
acela că numai femeia e făcută pentru a fi de ajutor bărbatului, ci şi acela că şi bărbatul este de ajutor
soţiei sale. Împreunarea conjugală urmăreşte, ţinând seama de diferenţierea omului pe cele două tipuri:
bărbat – ca simbol al forţei, curajului şi iniţiativei, şi femeie – căreia îi sunt proprii virtuţile sensibilităţii,
gingăşiei şi răbdării, formarea unui întreg prin completare reciprocă şi transmiterea calităţilor şi darurilor
ce îi sunt proprii fiecăruia. Scopul final care este realizarea personală a fiecăruia este cu atât mai uşor de
atins cu cât sentimentul care îi leagă, iubirea sinceră, este mai puternic şi mai trainic.
Un scop secundar al căsătoriei este reglementarea instinctului sexual.
Fericitul Augustin se alinia exigenţelor Vechiului Testament considerând unirea soţilor în
căsătorie justificată exclusiv prin naşterea de princi. Din Epistole reiese, însă că Apostolul Pavel aprecia
căsătoria ca pe o instituţie Dumnezeiască al cărei scop este naşterea de prunci, dar şi iubirea şi
întrajutorarea reciprocă dintre soţi. Sfântul Pavel recunoaşte căsătoriei şi funcţia de remediu al
concupiscenţei. La întrebările unor credincioşi din Corint despre acest subiect, Sfântul Apostol le
răspunde astfel : Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din
8
cauza desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibe bărbatul său. Bărbatul să-i dea
femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său ci bărbatul;
asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu
bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună,
ca să nu vă ispitească Satana, din pricina neîfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o
poruncă. (I Corinteni VII 1-6).
Fără îndoială, căsătoria poate fi apreciată ca un instrument principal şi dinamic de creare a
grupurilor familiale, a comunităţilor umane şi prin aceasta un temei al performanţei şi existenţei umane.
(Psihosociologia familiei – M. Voinea).
Ascetismul (din grecescul askesis - exerciţiu), fecioria
Este o practică de autorenunţare şi renunţare la toate plăcerile lumeşti cu scopul de a atinge
niveluri spirituale mai înalte.
În trecutul Greciei, termenul original denota tehnica de pregătire a atleţilor şi soldaţilor. În
filozofia greacă ideea a avut aderenţă la cinici şi stoici, care practicau un mod de viaţă lipsit de plăcere şi
pasiune.
Ascetismul, ca idee, îl întâlnimîn în practica fiecărei religii. Se reflectă în viaţa adepţilor prin abstinenţă de
la băutută, mâncare, activitate sexuală (yoga, hinduism, budism, iar în religia creştină în viaţa monahală).
Celibatul este considerat o formă de ascetism, practicat în toate religiile tradiţionale; era întâlnit în
vechime la iudei, esenieni, budişti, hinduişti, iar mai târziu la membrii vieţii monahale şi isihaşti.
În creştinism, celibatul este practicat de monahi şi călugări, atât în biserica estică cît şi cea vestică.
În Biserica Romano-Catolică, celibatul este necesar pentru toţi preoţii de rit latin. Biserica Catolică,
menţine acest rit în baza unor tradiţii vechi ale bisericii.
Legile bisericii din Anglia sunt mai flexibile în ce priveşte problema celibatului. Episcopii, preoţii
şi diaconii nu sunt condamnaţi de legile lui Dumnezeu; ei pot opta pentru celibat sau se pot căsători ca toţi
ceilalţi creştini şi nu pot fi judecaţi că nu servesc la fel de bine lui Dumnezeu.
Logodna
În general, astăzi, slujba Logodnei precede Cununia, ce are loc imediat după aceea. Se pot oficia şi
împreună şi separat. Logodna este noua formă a “contractului” căsătoriei. Logodnicul şi logodnica se
făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar în acelaşi timp se făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu.
Pentru dreptul roman logodna corespundea contractului, era forma concretă a consimţământului
care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era suficientă şi avea un rol în sine - din
punctul de vedere al legiuitorului civil – şi nu era, ca astăzi doar o pregătire pentru Cununie. Aşadar,
rugăciunile slujbei numite…logodnă, aparţin unui ceremonial care era suficient pentru încheierea
căsătoriei. În consecinţă, căsătoria încheiată prin Logodnă era o căsătorie veritabilă, şi nu doar o anticipare
şi anunţare a viitoarei căsătorii. (Cununia-viaţa întru Împărăţie - Preot dr. Vasile Gavrilă)
9
 Logodna, era însoţită de arvună, logodnicul oferea logodnicei un dar de logodnă.
Elementele care ratificau logodna erau: inelul, un dar de garanţie, sărutul, iar uneorui unirea
mâinilor.
Inelul
Întrebuinţarea inelelor de logodnă este un obicei vechi, precreştin pe care biserica l-a preluat şi l-a
consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât
cel pe care îl avea în lumea păgână.
În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii, al slavei sau al adevărului. În Imperiul Roman, inelul
făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie. Există mai multe mărturii în acest sens care
atestă folosirea inelului din fier sau aur (în Africa).
Şi în tradiţia populară românească veche, după peţit (peţitul înseamnă negocierea alianţei
matrimoniale ce urmează a fi încheiată între două neamuri), urma cel dintâi scenariu al unirii conjugale,
are loc primul schimb ”oficial” de obiecte (năframe, bani) între tineri. Acest schimb ţine loc de logodnă:
uneori, într-un cadru mai sărbătoresc, dacă părinţii erau oameni cu stare, se schimbau verighetele, ascunse
într-o farfurie cu grâu sau aşezate pe o batistă; părinţii unesc apoi mâinile tinerilor în prezenţa rudelor,
socotindu-i, din acel moment, promişi, uniţi. Acest moment mai este cunsocut ca ”încredinţare” sau ”datul
mâinii”. În Banat, se obişnuia să se ”tocmească” fetele, adică se se cumpere mireasa, pe bunuri sau bani,
de către neamul mirelui. Acest obicei este similar celor ale slavilor sud-dunăreni, societăţi războinice în
care fetele trebuiau fie ”cucerite” prin forţă, fie cumpărate în schimbul unor daruri de despăgubire
acordate părinţilor. (Curs etnosociologie).

Familia şi rolul ei în societate

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si
modeleaza persoana umana.Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atat de
mare ,incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale.Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor care
vin dinspre psihanaliza,psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este :adevaratul laborator de
formare a persoanei.Transformarea individului in persoana adica in ;individ cu status social” este intai de
toate opera familiei.Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asupra persoanei;una este legata de
faptul ca actiunea fam.se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam. e calea prin care
se canalizeaza oricare alta actiune de socializare ,ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului.

Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in
mod normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare,
sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil
trebuie sa fie convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este
spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur copil, familia cu mai multi copii reprezinta
10
un mediu educativ mai bun. Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios
datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele. In familiile cu mai multi copii, afectiunea parintilor se
indreapta catre toti copiii. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie
obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei
dorinte. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor, imbinata cu
respectul fata de acestia". Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie
ca nu-i vor ingadui orice capriciu. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai
eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura".

Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa
satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai".
A educa un copil nu este un lucru atat de usor. Unii parinti, avand conceptii invechite, cred ca ei stiu cel mai
bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior. In prezent, exista o multime de carti, filme si
emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor.
Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu
frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala
(traditii, obiceiuri stravechi etc.). Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta
puternica asupra educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe
de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt
difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. Parintii
trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le
urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu desavarsire, iar in
altele aceasta este exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet, muzica,
teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea copilului.

Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ

a) Familia descompusa - familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu este un
mediu educativ ideal. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de
puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut. In trecut divortul era
extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintii
nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie, amaraciune, violenta si ura.
b) Familia reconstituita - Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi parinti,
din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorie
anterioara.
Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci cand copiii provin din
doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor
celuilalt.

In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie?
Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta?
Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz.

c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc in toate
clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare.
Cazurile de maltratare a copiilor sunt in crestere. "Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt
responsabili mai ales barbatii. In multe cazuri, cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie, astfel
perpetuand un ciclu de violenta". Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria de dragoste si
intelegere a semenilor, sanatatea lor psihica fiind pusa la indoiala.
11
d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ:
- Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor.
- Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei.
- Daca parintii mint, fura, injura, sunt necinstiti, in cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul
acestora.

Rolul social al familiei, functiile ei sociale, importanta ei pentru functionarea societatii se estompeaza
continuu” (Georgeta Ghebrea, “Regim social-politic si viata privata”).

12