Вы находитесь на странице: 1из 17

Academia de Studii Economice

Facultatea de Management – Administraţie Publică

Studiu comparativ:

Şeful Guvernului din FRANŢA


vis-à-vis de
Cancelarul federal al GERMANIEI

Studentă: Banu Bogdan


Cristian
An:III
Seria: A
Grupa: 233
Bucureşti
2010

CUPRINS

1. Justificarea titlului studiului comparativ..................................................................................2


2. Prezentarea particularităţilor sistemului...................................................................................3
administrativ din Franţa................................................................................................................3
2.1. Prezentarea aspectelor esenţiale privind Şeful Guvernului din Franţa......................................4
3. Prezentarea particularităţilor sistemului administrativ din Germania....................................6
3.1 Prezentarea aspectelor esenţiale privind Şeful Guvernului din Germania.................................8
4. Asemănări între Primul Ministru al Franţei şi Cancelarul Federal al Germaniei...............11
5. Deosebiri între Primul Ministru al Franţei şi Cancelarul Federal al Germaniei.................12
6. Prezentarea si explicarea avantajelor competitive esenţiale ale sistemelor administrative
studiate..........................................................................................................................................13
7. Prezentarea modalităţilor de transfer de know-how...............................................................15
7.1 Prezentarea modalităţilor de transfer de know-how din sistemul administrativ francez în cel
românesc..............................................................................................................................................15
7.2 Prezentarea modalităţilor de transfer de know-how din sistemul administrativ german în cel
românesc..............................................................................................................................................15
8. Bibliografie...............................................................................................................................16

1. Justificarea titlului studiului comparativ

Am ales să vorbesc despre cele două sisteme administrative în


comparaţie, punând accentul pe o componentă a puterii executive, şi anume
şeful guvernului din cele două ţări: Franţa şi Germania. Am ales acest subiect

2
de discuţie pentru că mi se pare unul deosebit de complex, care poate fi
dezbătut pe larg, datorită multiplelor valenţe pe care le are, împreună cu
asemănările şi deosebirile faţă de sistemul românesc.
Întrucât Prim Ministrul este cel care conduce Guvernul, şi coordonează
majoritatea activităţilor de la nivel executiv, Prim Ministrul Franţei şi
Cancelarul Germaniei mi s-au părut cazurile cele mai adecvate pentru a
putea prezenta ceea ce am înţeles din asemănările şi deosebirile observate.

2. Prezentarea particularităţilor sistemului


administrativ din Franţa

Franţa (franceză France, /fʁɑ̃s/), oficial Republica Franceză (franceză:


République française, /ʁepyblik fʁɑ̃sɛz/) este o ţară situată în Europa de Vest
(Franţa metropolitană), care cuprinde şi diverse insule şi teritorii situate în
alte părţi ale planetei (Franţa de peste mări).
Dintre marile state europene, Franţa este cel mai vechi stat constituit
în jurul unui domeniu regal, iniţial organizat în jurul regiunii Île-de-France a
cărei capitală este Parisul. Franţa este membră a Consiliului Europei, membră
fondatoare a Uniunii Europene, a zonei Euro şi a Spaţiului Schengen. Este de
asemenea unul din membrii fondatori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite şi unul
din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de securitate ONU. Face parte
şi din Uniunea Latină, Organizaţia Internaţională a Francofoniei şi din G8.
Incepând cu crearea statului liberal, Franţa a experimentat cinci
sisteme republicane, două regimuri autoritare şi regimul lui Vichy, instaurat
sub ocupaţie germană în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Chiar dacă
a fost precedată de o istorie instituţională convulsivă, a V-a Republică ce s-a
instaurat în 1958 a evoluat fără salturi, trecând de la un sistem înalt
centralizat la altul mai descentralizat şi plural.
A V-a Republică, instituită în 1958 de către De Gaulle, s-a caracterizat
prin instaurarea unei puteri executive puternice. Generalul De Gaulle, care
nu milita în niciun partid, respingea ideea unui parlamentarism hegemonic şi
nu avea încredere în partidele care confereau instabilitatea sistemului. În
sistemele republicane precedente, puterea executivă se supunea continuu în
faţa unui parlament atotputernic şi de control, care a cauzat căderea a 20 de
guverne şi a 17 primi-miniştri în perioada de 12 ani a celei de-a IV-a
Republici. În faţa „bolii” parlamentare, De Gaulle a optat pentru un sistem
democratic în cadrul căruia puterea executivă, independent de partidele
politice, ar avea supremaţia asupra unui Parlament cu competenţe restrânse.
Alegerea directă a Preşedintelui, ca şi atribuirea de anumite prerogative
constituţionale, îl făceau să domine asupra restului sistemului politic în
general şi asupra Primului Ministru provenit din majoritatea parlamentară, în
particular.

3
Conform Constituţiei promulgate la 06.10.1958, amendată ultima dată
în 1999, Franţa este republică semi-prezidenţială.
Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral,
format din:
- Senat (321 membri, dintre care 296 reprezintă Franţa metropolitană, 13
teritorii de peste mări şi 12 francezii din străinatate). Senatorii sunt aleşi
pentru un mandat de 9 ani, de către un colegiu electoral alcătuit din
delegaţi ai Adunării Naţionale şi reprezentanţi ai Consiliilor departamentale şi
municipale; o treime din Senat se schimbă la fiecare 3 ani;
- Adunarea Naţională ( 577 membri, 555 din Franţa şi 22 din teritoriile de
peste mări; deputaţii sunt aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani).
Puterea executivă este exercitată de preşedinte, care numeşte
Consiliul de Miniştri, condus de un prim-ministru. Consiliul de Miniştri este
răspunzător faţă de Parlament.
Şeful statului, Preşedintele Republicii, este ales prin vot direct. În urma
unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidenţial s-a redus de
la 7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un cincinat prezidenţial au avut loc în
anul 2002. Nu există un număr limită de termene, astfel că, fostul preşedinte
Chirac, care a fost ales pentru un septenat în 1995 şi pentru un cincinat în
2002, a putut candida din nou la alegerile din 2007. Actualul preşedinte este
Nicolas Sarkozy, ales în 2007.
Puterea judecătorească este exercitată de curţile franceze care sunt
de 2 tipuri: curţi juridice şi curţi administrative.
Curţile juridice se află sub autoritatea supremă a Curţii de Casaţie (Cour
de Cassation), care are competenţă să anuleze deciziile Curţilor de pe
nivelurile inferioare şi joacă un rol esenţial în desfăşurarea corespunzătoare a
activităţii. Pentru cazurile civile există Instanţele de judecată, Curtea supremă
şi Curţile de Apel în număr de 22. Pentru cazurile penale există Curţile de
Poliţie pentru săvârşirea de crime, şi pentru alte categorii de pedepse
funcţionează Tribunalele de Corecţie. Curţile Juridice includ multe instanţe
specializate: Tribunalele Comerciale, tribunale pe probleme de muncă, Biroul
de Conceliere, patru cabinete de relaţii etc.
Curţile Administrative se află în subordonarea Consiliului de Stat.
Acestea includ curţile administrative simple şi potrivit recentei reforme există
Curţile Administrative de Apel şi Curţile Specializate, cu precădere în sectorul
financiar: Curtea de Conturi şi Curtea Regională de Conturi. Eventualele
situaţii problemă care pot să apară în activitatea celor două categorii de curţi
sunt rezolvate de către Curtea de Conflicte. De asemenea, Înalta Curte de
Justiţie formată din parlamentari este responsabilă pentru cazurile penale în
care sunt implicaţi Preşedintele Republicii sau membrii Guvernului.

2.1. Prezentarea aspectelor esenţiale privind Şeful Guvernului din


Franţa

4
În Franţa, Primul-Ministru (franceză Premier ministre) este şeful
Guvernului din A V-a Republică. Această funcţie era numită Preşedinte al
Consiliului în perioada celor două Constituţii franceze precedente, doar
puterile diferând.
Conform Constituţiei Franţei din 28 septembrie 1958, Primul Ministru
este numit de Preşedintele Franţei. Acesta din urmă poate întrerupe funcţia
acestuia doar prin prezentarea demisiei de către Primul Ministru.
Primul Ministru dirijează activitatea Guvernului şi este responsabil de
aplicarea legilor şi de apărarea naţională. Prin delegarea din partea
Preşedintelui, Primul Ministru poate numi persoane în funcţii civile şi militare
şi în mod excepţional poate prezida Consiliul de Miniştri, de obicei prezidat de
către Preşedinte însuşi. Primul Ministru dispune de puterea reglementară
(emiterea decretelor) şi este preşedintelui Consiliului de Stat (franceză:
Conseil d'État).
În cadrul Guvernului, Primul Ministru dispune de o poziţie de autoritate,
deoarece, potrivit art 21 din Constituţie, el este cel care „dirijează acţiunea
Guvernului”, iar Constituţia îi conferă puterea necesară exercitării acestei
competenţe.
Deoarece Adunarea Naţională poate provoca demisia Guvernului printr-
o moţiune de cenzură, primul ministru este totdeauna ales dintre liderii
curentului politic ce deţine majoritatea parlamentară din Adunarea Naţională.
Preşedintele are totuşi libertatea să numească o personalitate care nu face
parte din Parlament, aşa cum a fost cazul la numirea lui Georges Pompidou,
Raymond Barre, sau mai recent a lui Dominique de Villepin.
Primul Ministru, a cărui reşedinţă se află în Hôtel Matignon, este numit
de către Preşedinte şi provine din partidul sau coaliţia care deţine majoritatea
parlamentară a Adunării. Primul Ministru nu are de ce să fie liderul partidului
care a cîştigat alegerile, aşa cum se întâmplă în alte sisteme politico-
administrative, nici nu necesită să fie investit de către Adunarea Naţională
după numirea sa, deşi este responsabil în faţa acesteia. Această independenţă
relativă a Primului Ministru faţă de Parlament îi permite să nu aibă un fotoliu,
nici măcar să aparţină unui partid politic. Primul Ministru poate fi destituit de
către Preşedinte, aşa cum s-a întâmplat cu cei unsprezece prim-miniştri din
cei cinsprezece care i-au precedat lui Lionel Jospin, ales în 1997. Aceşti Prim-
Miniştri au fost demişi de către Preşedinte, în ciuda sprijinului de care se
bucurau în Cameră. Dacă Preşedintelui i se atribuie resurse constituţionale
importante, nici Primului Ministru nu-i lipsesc instrumentele proprii cum ar fi
medierea în procesul bugetar, controlul relaţiilor cu Adunarea şi conducerea
aparatului administrativ însărcinat cu punerea în practică a politicilor publice
naţionale.
În influenţa practicii politice asupra funcţiilor prezidenţiale, trebuie să se
facă distincţie între perioadele în care Preşedintele Republicii şi Primul
Ministru aparţin aceluiaşi partid politic sau aceleiaşi coaliţii – „supremaţia
prezidenţială” – şi acelea în care ambii aparţin de partide politice distincte –
„coabitare” – când sistemul rămâne „deprezenţializat”. Prima experienţă de
coabitare s-a produs între 1986-1988, cu un Prim Ministru conservator şi un

5
Preşedinte socialist. De atunci şi până în 2002, coabitarea a însumat 12 ani, în
perioade alternate, în timp ce „supremaţia prezidenţială” a experimentat 32
ani, din 1958, fapt pentru care competenţa Preşedintelui şi a Primului Ministru
asupra aceluiaşi spaţiu politic este un fenomen recent.
Independent de relaţiile între majoritatea prezidenţială şi cea
parlamentară, mediul Preşedintelui nu poate înlocui aparatul administrativ de
susţinere a Primului Ministru şi nici să administreze direct politicile publice.
Pentru aceste necesităţi trebuie să se conteze pe aportul direct şi exclusiv al
Primului Ministru.
Primul Ministru este deci un „subordonat cu putere” datorită mai
multor motive: deţine resurse politice şi administrative şi este sprijinit de un
aparat administrativ considerabil, care se ridica la 2971 de persoane în 1998
(DGAFP, 1999). Acest „subordonat cu putere” nu este un superior ierarhic al
celorlalţi miniştri. Totuşi în timpuri mai recente şi-a impulsionat activitatea
coordonatoare prin intermediul circularelor şi canalizează relaţiile cu
Preşedinţia.
Cele două organe mai importante ale aparatului administrativ al
Primului Ministru sunt secretariatul general al guvernului (SGG) şi cabinetul.
Cabinetul său, este de caracter politic şi controlează agenda politică a
Primului Ministru. Membrii săi pot adopta decizii în numele său, pe lîngă
realizarea funcţiilor de arbitraj în caz de conflict între 2 sau mai multe
ministere. Cabinetul se compune dintr-un director, consilieri tehnici şi
responsabili de misiune, care provin din înaltele funcţii publice, în special din
corpurile de funcţionari cu mai multă influenţă.
Consilierii tehnici realizează urmărirea politicii implementate de către
ministere, relaţionându-se direct cu directorii generali, fără a trece prin filtrul
cabinetului ministrului. În plus, consilierii tehnici prezidează în numele
Primului Ministru reuniunile interministeriale în cadrul cărora se discută
textele legislative sau reglementare în faza de pregătire, mediind în caz de
conflict între înalţii reprezentanţi ai ministerelor. Primul Ministru intervine
numai în acele probleme mai importante, evident, neputând participa de la
1200 pînă la 1800 de reuniuni interministeriale anuale.
Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu cea de
parlamentar, spre deosebire, spre exemplu, de sistemul constituţional
românesc actual, care prevede o asemenea compatibilitate, după cum este
bine cunoscut.

3. Prezentarea particularităţilor sistemului


administrativ din Germania

Republica Federală Germania (în germană Bundesrepublik


Deutschland), denumită colocvial Germania (Deutschland, sens literal: "ţara
germană"), este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizaţii
internaţionale importante precum Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea

6
Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU
(1973), OSCE şi din zona euro.
Germania este în prezent una dintre democraţiile cele mai stabile din
lume, în ciuda trecutului său beligerant şi a faptului că, începând cu sfârşitul
secolului al XIX-lea a experimentat mai multe sisteme politice. De când s-au
unificat statele germanice sub comanda lui Bismarck şi preeminenţa Prusiei,
diferite forme politice au precedat configuraţia actuală a statului. Între 1871
şi 1918 a fost proclamat al II-a Reich, un imperiu dominat de Bismarck şi
elitele prusace. Imperiului, după rezultatele Primului Război Mondial, i-a
urmat o republică democrată instabilă. În sânul acestui sistem parlamentar,
atacat atât de către comunişti, cât şi de naţionalişti, a apărut dictatura
totalitară a lui Hitler, al III-lea Reich (1933-1945). După rezultatele
dezastruoase ale celui de-al II-lea Război Mondial, Germania a suferit o
ocupaţie militară (1945-1949) din partea celor patru ţări care câştigaseră
războiul (Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică). Datorită
faptului că înţelegerea între aliaţi s-a tulburat, Războiul Rece a configurat un
nou scenariu, divizând Germania în 2 state (1949-1990), o republică federală,
în Occident, sub influenţa Franţei, Marii Britanii şi a Statelor Unite, şi un Stat
dominat de partidul comunist, în partea sa orientală, sub influenţa Uniunii
Sovietice. Legea fundamentală a lui Bonn, din 1949, a instaurat un Stat
deliberat fragmentat, format din State suverane (Länder) şi bazat pe
diviziunea de puteri, negociere şi cooperare, urmând tradiţia istorică
germană, spre deosebire de tradiţia franceză şi engleză, bazată pe ideea
Statului-naţiune şi concentrarea de putere. În 1990 s-a culminat cu procesul
de formare a Statului german prin încorporarea sistemului oriental în cel
occidental, făcând loc actualei Republici Federale a Germaniei, ca o
democraţie consolidată şi una dintre principalele protectoare ale Uniunii
Europene şi a relaţiilor Est-Vest.
Germania este caracterizată de o structură administrativă policentrică,
un sistem de cooperare la nivel federal şi o puternică poziţie a Cancelarului
Federal. Aparatul administrativ german are trei niveluri: nivelul federal,
nivelul landurilor, nivelul local. Fiecare nivel, în principiu, are autonomie din
punct de vedere legal în realizarea propriilor atribuţii şi competenţe
constituţionale.
Germania este o republică federală, formată din 16 state sau landuri.
Cele 11 landuri (Baden-Wurttember, Bavaria, Berlinul de Vest, Bremen,
Hamburg, Hesse, Saxonia inferioară, Westfalia de Nord, Rhineland-Palatinate,
Saarland şi Schleswig-Holstein) au fost redivizate după 1945 pentru a forma
Germania de Vest în 1949. Cinci landuri din Germania de Est (Brandenburg,
Mecklenburg-Vorpommern) au fost reconstituite în iulie 1990 şi au devenit
parte din Germania la 3 octombrie 1990. Landurile diferă semnificatic ca
mărime şi structură politică. Fiecare land are Constituţie, Parlament şi Guvern
propriu.
Şeful statului german este Preşedintele Federal, Horst Köhler, ales de
Convenţia Federală (Bundesversammlung), un grup constituţional din care fac
parte deputaţii, membrii Bundestag-ului şi un număr egal de membri aleşi de

7
adunările generale ale landurilor. În general, funcţiile Preşedintelui Federal
sunt doar de reprezentare. Preşedintele Federal este reprezentantul
Germaniei în relaţiile internaţionale. El propune Bundestag-ului un candidat
pentru Biroul Cancelarului Federal şi la sugestia acestuia reuneşte sau demite
miniştrii Cabinetului. Dacă apare o moţiune sau o situaţie conflictuală
complexă în activitatea Bundestag-ului, Preşedintele Federal poate cere
dizolvarea Bundestag-ului, la propunerea Cancelarului federal.
Puterea legislativă e reprezentată de Parlamentul Federal, format din
2 Camere: Bundestag (Adunarea Federală) şi Bundesrat (Consiliul Federal).
Bundestag-ul reuneşte 662 membri care reprezintă legislativul responsabil
pentru alegerea Cancelarului Federal şi are ca principală atribuţie controlul
asupra activităţii Guvernului. Membrii primei Camere sunt aleşi pe 4 ani prin
sistemul de reprezentare proporţională şi majoritate simplă. Cea de a doua
Cameră conţine 69 membri aleşi de cele 16 guverne ale landurilor, fiecare
având între 3 şi 6 locuri în funcţie de populaţie.
Puterea executivă este reprezentată în Germania de 3 niveluri
administrative: federal, land şi local. Fiecare nivel al administraţiei are
autonomie legislativă şi e independent în realizarea prevederilor
constituţionale. Principala funcţie a Guvernului federal e să elaboreze politici
şi acte normative pentru aplicarea lor. Responsabilităţile administrative sunt
delegate către landuri, astfel ¾ din legislaţia federală se adresează direct
guvernelor landurilor şi celor locale pentru implementare.
Puterea judecătorească în Germania este autonomă. Sistemul curţilor
conţine 5 ramificaţii:
- Curţile ordinare (probleme penale, civile) cu 4 categorii de instanţe: Curtea
Locală, Curtea Regională, Înalta Curte Regională, Curtea Federală de Justiţie.
- Curţile pentru Muncă: Curtea Locală de Muncă, Curtea Regională de Muncă,
Curtea Federală de Muncă.
- Curţile Administrative: Curtea Locală Administrativă, Înalta Curte
Administrativă, Curtea Administrativă Federală.
- Curţile Sociale: Curtea Socială Locală, Înalta Curte Socială, Curtea Federală
Socială.
- Curţile Fiscale: Curtea Financiară, Curtea Financiară Fiscală.

3.1 Prezentarea aspectelor esenţiale privind Şeful


Guvernului din Germania

Sistemul german de guvernare mai este numit şi „Democraţia


Cancelarului”, care reflectă puternica poziţie a Cancelarului Federal.
La 10 octombrie 2005 partidele CDU, CSU şi SPD au căzut de acord ca
Angela Merkel să fie propusă în faţa Bundestag-ului pentru fotoliul de
cancelar federal. La data de 22 noiembrie 2005 Bundestag-ul a ales-o pe
Angela Merkel în funcţia de cancelar federal, cu 397 de voturi pentru, 212

8
împotrivă şi 12 abţineri. După noile alegeri federale din 2009 s-a creat o nouă
coaliţie guvernamentală, de data asta între fracţiunea parlamentară CDU/CSU
("Uniunea creştină") şi FDP (liber-democraţii). Noul parlament Bundestag a
reales-o pe Angela Merkel drept cancelară a Germaniei. Angela Merkel şi-a
numit apoi miniştrii, având drept nou vicecancelar şi în acelaşi timp nou
ministru de externe pe Guido Westerwelle, preşedintele FDP.
Aşadar în Germania Cancelarul este desemnat de Preşedintele ţării şi
ales de Bundestag, potrivit unei proceduri ce începe cu propunerea
prezidenţială, dar care poate continua cu candidaturi propuse în cadrul
Adunării reprezentative, ceea ce niciodată nu a fost cazul. Odată ales,
Cancelarul îşi formează Guvernul cu acordul Preşedintelui republicii, miniştrii
putând fi ulterior şi schimbaţi, astfel că orice legătură dintre Parlament şi
aceştia este mediată de Cancelar.
Cancelarul Federal este doar membru al Guvernului ales de Bundestag
(Adunarea Federală) şi are responsabilitate formală pentru activitatea
desfăşurată. Tot el conduce activitatea guvernului şi determină coordonatele
politicilor ce urmează a fi implementate de ministere, determină şi precizează
gradul de responsabilitate care revine fiecărui minister.
In Germania există încă în vigoare un „principiu ministerial” care
presupune faptul că fiecare minister optează, în mod autonom, pentru politica
sa şi are responsabilitate proprie în cadrul ministerului respectiv. Sistemul
politic german se caracterizează printr-o absenţă relativă a constituţionalităţii
autorităţii ierarhice a Şefului Guvernului asupra ministerelor. Şeful ierrhic este
liber să aleagă membrii ministerelor care, o dată instalaţi în funcţii, se bucură
de un înalt grad de independenţă ţinând seama doar de principiile politice de
bază.
Legea de bază a Germaniei, Constituţia, cuprinde un „vot constructiv
de neîncredere”, care specifică că, dacă majoritatea membrilor
Parlamentului doresc să acorde votul de neîncredere Cancelarului, aceştia
trebuie să aleagă în acelaşi timp succesorul lui cu majoritate de voturi.
Această moţiune de cenzură constructivă a fost pusă în aplicare pentru prima
dată în 1982, atunci când Helmut Kohl a ajuns la putere.
În mod normal, Cancelarul este candidatul partidului care a obţinut
majoritatea în Bundestag şi de obicei este şi secretarul general al partidului
care formează Guvernul, deşi, de exemplu, Gerhard Schröder, care şi-a
început mandatul în 1998, nu era secretarul general al partidului social-
democrat.
Cancelarul propune membrii Guvernului, a cărui numire formală îi
revine Preşedintelui Republicii. Dat fiind că majoritatea politică s-a obţinut
doar o singură dată după perioada de după al doilea razboi mondial, în 1957,
şi nu se întrezăreşte ca aceasta să se întâmple foarte des, compoziţia
Guvernului este de obicei negociată cu partidele coaliţiei guvernamentale,
motiv pentru care asociatul minoritar dispune de o importantă poziţie de
veto.
Ansamblul cancelariei şi miniştrilor federali se conduce după 3 principii:

9
1. Cancelarul marcheză direcţiile de politică generală (Richlinien-Prinzip) şi
este responsabil de aceasta în faţa Bundestag-ului.
2. În cadrul direcţiilor stabilite de către Cancelar, fiecare ministru acţionează
în mod autonom şi este responsabil în faţa Cancelarului (Ressort-Prinzip), şi
nu în faţa Bundestag-ului.
3. În problemele importante, Guvernul federal adoptă deciziile în mod
colegiat.
Se îmbină deci puterile unipersonale ale Cancelarului cu adoptarea
colegiată a deciziilor mai importante (Kollegial-Prinzip). În situaţia în care
Cancelarul rămâne în minoritate cu propunerea sa, trebuie reconsiderată şi
adaptată majorităţii, care este cea care va triumfa în final. Îndeplinirea
acestor 3 principii depinde considerabil de coaliţia politică ocupantă a
guvernului, de personalitatea şi de capacitatea de influenţă a Cancelarului, şi
de constelaţia de interese, reţele personale şi profesionale care se formează
în jurul miniştrilor. În funcţie de această conjunctură de interese, va prima
puterea Cancelarului sau puterea unora dintre miniştri care o să forţeze o
decizie colectivă. În primele mandate ale lui Adenauer, marja sa de manevră
a fost considerabilă, până în aşa punct, încât sistemul a fost denumit
„democraţia cancelarului”.
Pentru coordonarea politicilor, Cancelarul german nu dispunea iniţial de
un cabinet după stilul francez. Începând cu 1966, când s-a format o mare
coaliţie între SPD şi CDU, s-a instaurat un sistem informal de coordonare în
care participau Cancelarul, miniştrii şi liderii partidelor coaliţiei. În timpurile
mai recente, totuşi, cabinetul s-a stabilit în jurul Cancelarului şi al miniştrilor,
în principiu pentru a consilia şi sprijini politicienii.
Cancelarul se sprijină pe un cabinet, dar structura şi compoziţia
acestuia îl deosebeşte de cabinetele franceze. Dintre aproximativ 450 de
persoane care ocupă cancelaria, 6 au un profil politic clar, în timp ce restul
posturilor sunt ocupate de către funcţionari pentru care rămânerea în Guvern
face parte din cariera lor administrativă. Din slabul profil politic al structurii
de sprijin a Cancelarului reiese că activităţile de coordonare se bazează în
mod fundamental pe funcţionarii care ocupă postul pe criterii de merit.
Activităţile principale ale cancelariei sunt difuzarea de informaţii, coordonarea
interministerială, formularea şi supervizarea anumitor politici
guvernamentale. De aceea, cabinetul este format din 2 categorii de unităţi.
„Unităţile oglindă” se ocupă de detaliile politicii unui singur minister. „Unităţile
intersectoriale” urmăresc politicile la care participă mai multe ministere.
Adevărata influenţă a cabinetului depinde de Cancelar. Primul cabinet al
lui Kohl s-a transformat într-un serviciu de informaţii. Pe lângă aceasta, Kohl
lucra direct cu directorii şi subdirectorii generali, fără a trece prin filtrul şefului
său de cabinet. Al doilea şef de cabinet însă, a întărit legăturile dintre
cancelarie şi restul ministerelor. Al treilea său şef de cabinet a coordonat
activitatea care a pregătit tratatul de unificare, fără a consulta miniştrii. Pe
timpul mandatului lui Kohl, cabinetul a trecut de la a fi un serviciu de
informaţii la un centru nevralgic de adoptare a deciziilor. Kohl a întărit

10
cabinetul, oferind funcţionarilor săi o poziţie cum nu se poate mai bună, aceea
de a se relaţiona cu restul ministerelor şi cu Parlamentul.
Nu există incompatibilitate între funcţiile guvernamentale şi
parlamentare federale, iar membrii guvernului sunt, în egală măsură membrii
Adunării federale.

4. Asemănări între Primul Ministru al Franţei şi


Cancelarul Federal al Germaniei

Ambii şefi de Guvern sunt aleşi din rândurile partidului ce obţine


majoritatea parlamentară la alegeri, fapt confirmat de secole, deşi au existat
unele excepţii, trecute repede cu vederea de sistemele bine întemeiate ale
Franţei şi Germaniei.
Şi Primul Ministru al Franţei şi Cancelarul Federal al Germaniei se ocupă
cu înfăptuirea politicilor publice ce urmează a fi implementate la nivel
naţional. Fie că le determină personal, fie că sunt formulate de Cabinet, ambii
au legături strânse cu aceste coordonate publice.
Cabinetul Primului Ministru este prezent în ambele sisteme
adminsitrative, dar deşi nu au aceeaşi structură şi poate nici aceleaşi atribuţii

11
esenţiale, ambele au rol de a-l ajuta şi sprijini pe şeful Guvernului să-şi
exercite puterea executivă.

5. Deosebiri între Primul Ministru al Franţei şi


Cancelarul Federal al Germaniei

Primul Ministru din Cancelarul Federal din


Franţa Germania
- este numit de - este desemnat de
Preşedintele Republicii, Preşedintele Federal şi
nu trebuie să fie investit ales de Bundestag (art.
de Adunarea Naţională 63)
(art. 8)

- poate fi demis de - poate fi demis de


Preşedintele Republicii majoritatea parlamentară
prin „votul de
neîncredere”
- numit şi „subordonat cu
putere” datorită poziţiei - puternica sa poziţie în
sale în dirijarea activităţii guvern poartă denumirea
Guvernului de „Democraţia
Cancelarului”
- responsbil de aplicarea
legilor şi de apărarea - nu are aceste atribuţii
naţională

- dirijează activitatea - nu deţine autoritate


Guvernului ierarhică asupra
minsterelor

- prin delegare de către

12
preşedinte, poate numi
persoane în funcţii civile
şi militare

- este preşedintele
Consiliului de Stat

- are rol de mediator în


procesul bugetar

Cele două sisteme se deosebesc în primul rând prin modul de alegere a


Primului Ministru. Astfel, se observă că în Franţa, Preşedintele este cel care
are cel mai important cuvânt de zis, din moment ce Primul Ministru nu
trebuie investit nici măcar de Adunarea Naţională. Pe când în Germania,
Cancelarul Federal este doar desemnat de Preşedinte, şi apoi ales de
Bundestag, aşa cum se întâmplă şi la noi.
În ceea ce priveşte demiterea Primului Ministru, se observă că în Franţa,
tot Preşedintele are puterea cea mai mare, pe când în Germania, Cancelarul
poate fi demis de majoritatea parlamentară prin „votul de neîncredere”.
Datorită multiplelor cazuri de „supremaţie prezidenţială”, Primul
Ministru din Franţa are de cele mai multe ori roluri minore în exercitarea
puterii executive, fiind numit şi un „subordonat cu putere”, pe când în
Germania, puternica poziţie în Guvern a Cancelarului federal este bine
cunoscută şi prin sintagma „democraţia cancelarului”.
În Franţa, Primul Ministru deţine şi alte funcţii politice, de exemplu el
este preşedintele Consiliului de Stat. De asemenea are multiple atribuţii, care
nu se întâlnesc la Cancelaul Germaniei: este responsabil de aplicarea legilor
şi de apărarea naţională, are rol de mediator în procesul bugetar, prin
delegare de către preşedinte poate numi persoane în funcţii civile şi militare
etc.

6. Prezentarea si explicarea avantajelor


competitive esenţiale ale sistemelor
administrative studiate

Referitor la Prim Ministrul francez se remarcă faptul că acesta nu are


de ce să fie liderul partidului care a cîştigat alegerile, aşa cum se
întâmplă în alte sisteme politico-administrative, nici nu necesită să fie investit
de către Adunarea Naţională după numirea sa, deşi este responsabil în faţa
acesteia.

13
La fel de uşor cum este numit, Prim Ministrul francez poate fi şi
destituit de către Preşedinte, chiar daca Prim Miniştrii se bucură de
sprijinul Guvernului. Decizia Preşedintelui nu mai poate fi contestată, fapt ce
a dus la perindarea multor Prim Miniştri în fotoliul guvernului francez, uneori
chiar şi după numai 1-2 ani.
Tradiţia franceză vorbeşte despre o aşa numită „supremaţie
prezidenţială”, atunci când Preşedintele Republicii şi Primul Ministru aparţin
aceluiaşi partid politic sau aceleiaşi coaliţii. In aceste perioade, Prim Ministrul
are rolul de a pune în aplicare direcţiile de politică impuse de Preşedinte, fiind
numit şi un „subordonat cu putere”, întrucât este condus de Preşedinte,
dar totuşi unele activităşi nu se pot desfăşura în Guvern fără acordul lui. Deşi
perioadele de „supremaţie prezidenţială” au fost majoritare în practica
politicii franceze, au existat totuşi şi perioade de „coabitare”, atunci când
Preşedintele şi Prim Ministrul aparţin de partide politice distincte. În aceste
cazuri se spune că sistemul rămâne „deprezenţializat”, în sensul că
implicarea prezidenţială scade în exercitarea funcţiilor executive.
În Franţa, dacă Preşedintelui i se atribuie resurse constituţionale
importante, nici Primului Ministru nu-i lipsesc instrumentele proprii cum ar
fi medierea în procesul bugetar, controlul relaţiilor cu Adunarea şi conducerea
aparatului administrativ însărcinat cu punerea în practică a politicilor publice
naţionale.
În ceea ce priveşte sistemul german, pocedura alegerii Cancelarului
este foarte asemănătoare cu cea din România. Astfel, Cancelarul este
desemnat de Preşedintele ţării şi ales de Bundestag, potrivit unei
proceduri ce începe cu propunerea prezidenţială, dar care poate continua cu
candidaturi propuse în cadrul Adunării reprezentative, ceea ce niciodată nu a
fost cazul. Odată ales, Cancelarul îşi formează guvernul cu acordul
preşedintelui republicii, miniştrii putând fi ulterior şi schimbaţi, astfel că orice
legătură dintre parlament şi aceştia este mediată de Cancelar.
Cancelaria germană se bazează pe 3 principii, care trasează în mare
activităţile guvernamentale. În primul rând, Cancelarul marcheză direcţiile
de politică generală (Richlinien-Prinzip) şi este responsabil de aceasta în
faţa Bundestag-ului. Pe de altă parte, în cadrul direcţiilor stabilite de către
Cancelar, fiecare ministru acţionează în mod autonom şi este responsabil în
faţa Cancelarului (Ressort-Prinzip), şi nu în faţa Bundestag-ului. Acţionează o
aşa numită autoritate ierarhică minimă. Şi nu în ultimul rând, în problemele
importante, Guvernul federal adoptă deciziile în mod colegiat, ceea ce
presupune că deciziile mai importante nu vor fi lăsate în baza puterilor
unipersonale a Cancelarului
Îndeplinirea acestor 3 principii depinde considerabil de coaliţia
politică ocupantă a guvernului, de personalitatea şi de capacitatea
de influenţă a Cancelarului, şi de constelaţia de interese, reţele
personale şi profesionale care se formează în jurul miniştrilor. În funcţie de
această conjunctură de interese, va prima puterea Cancelarului sau puterea
unora dintre miniştri care o să forţeze o decizie colectivă. Aceste manevre de
acaparare a puterii duse la extrem prin capacitatea de influenţă şi reţelele de

14
interese personale, au făcut ca sistemul de politică să fie denumit şi
„democraţia cancelarului”.

7. Prezentarea modalităţilor de transfer de know-


how

7.1 Prezentarea modalităţilor de transfer de know-how din


sistemul administrativ francez în cel românesc

În ceea ce priveşte sistemul de alegere a Prim Ministrului din


Franţa, trebuie remarcat faptul că procedura nu necesită să fie liderul
partidului care a câştigat alegerile, aşa cum se întâmplă la noi. Şi în al doilea
rând, Prim Ministrul este desemnat şi numit de Preşedinte, şi nu mai necesită
să fie investit de către Adunarea Naţională, aşa cum se întâmplă la noi, în
momentul în care Parlamentul nu este de acord cu Prim Ministrul propus de
Preşedinte.
Din punctul de vedere al destituirii Prim Ministrului din Franţa,
este de apreciat faptul că poate fi destituit foarte uşor de către Preşedinte,
chiar dacă se bucură de sprijinul Guvernului.
O altă particularitate a Prim Ministrului din Franţa, este aceea ca este
responsabil şi de apărarea naţională, ceea ce nu se întâmplă la noi. Şi pe
lângă asta, poate fi delegat de către Preşedinte să numească persoane în
funcţii civile şi militare, şi în mod excepţional poate prezida Consiliul de
Miniştri, de obicei prezidat de către preşedinte însuşi.
Un aspect care ar putea fi preluat din sistemul francez ar fi acela că
Prim Ministrul are multiple atribuţii, cum ar fi emiterea decretelor,
medierea în procesul bugetar etc.

7.2 Prezentarea modalităţilor de transfer de know-how din


sistemul administrativ german în cel românesc

Dintr-o anumită perspectivă, semnificativ pentru Germania este faptul


că şeful Guvernului, Cancelarul se bazează după 3 principii, care trasează în
linii mari direcţiile de politică. Astfel, Cancelarul marchează direcţiile de
politică generală şi este responsabil de acestea în faţa Bundestag-ului.
Totuşi în cadrul direcţiilor stabilite de către Cancelar, fiecare ministru
acţionează în mod autonom şi este responsabil în faţa Cancelarului (Ressort-
Prinzip), şi nu în faţa Bundestag-ului. Este de apreciat această minimă

15
autoritate ierarhică, care depinde în primul rând de numărul minim de
niveluri ierarhice, sistem care ar trebui implementat şi la noi.
Şi la noi există totuşi o cooperare interministerială, dar mult mai slabă
faţă de sistemul german. Ce este totuşi de remarcat este faptul că deciziile
Prim Ministrului sunt adoptate în mod colgiat. Nicio decizie, oricare ar
fi gradul ei de importanţă, nu este lăsată în baza puterilor unipersonale ale
cancelarului, întrucât „democraţia Cancelarului” este binecunoscută, şi se
doreşte înăbuşirea ei.
Cancelarul Germaniei dispune de un sistem informatic intern,
bine pus la punct, în care sunt stocate toate datele importante pentru fiecare
proiect. Astfel, toate ministerele au acces la aceste date atunci când au
nevoie de ele, cancelaria bucurându-se astfel de centralizarea datelor, şi nu
de un şir interminabil de transmiţători ca la noi.

8. Bibliografie

16
1. Parrado Diez, Salvador, Sisteme administrative comparate, editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, cota 352 PAR

2. Apostol Tofan, Dana, Instituţii administrative europene, editura


C.H.Beck, Bucureşti, 2006, cota 352.114 APO

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Premierii_Fran%C5%A3ei

4. http://www.gouvernement.fr/

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania

7. Androniceanu, Armenia, Stănciulescu, Gabriela, Sisteme europene


de Administraţie Publică, editura Uranus, Bucureşti, 2006

8. Androniceanu, Armenia, Sisteme administrative în statele din Uniunea


Europeană –Studii comparative-, editura Universitară, Bucureşti, 2007

17