Tehninov

Conf. Dr Ing.
Sofia TOTOLICI
Galaţi, 2006
Tehnologie şi inovare
Cuprins
OBIECTIVELE CURSULUI -5-

STRUCTURA CURSULUI -6-
CAPITOLUL 1 ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ -7-
OBIECTIVE -7-
1.1. DEFINIREA NOŢIUNILOR FUNDAMENTALE -7-
1.2. CLASIFICAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE - 10 -
1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru - 10 -
1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic - 11 -
1.3. BILANŢURI DE MATERIALE ŞI DE ENERGIE - 13 -
1.3.1 Bilanţul de materiale - 13 -
1.3.2 Bilanţul de energie - 17 -
1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie - 18 -
1.4. INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI - 18 -
1.4.1 Definire şi clasificare - 18 -
1.4.2 Indicatori de consum - 19 -
1.4.3 Indicatori de utilizare - 21 -
1.5. NOŢIUNI DE AUTOMATIZARE ŞI CIBERNETIZARE A PROCESELOR TEHNOLOGICE - 24 -
1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice - 24 -
1.5.2 Modelarea matematică a proceselor tehnologice - 31 -
1.5.3 Cibernetizarea proceselor tehnologice - 33 -
1.6. ROBOTIZAREA PROCESELOR TEHNOLOGICE - 35 -
1.6.1 Definiţie, însuşiri - 35 -
1.6.2. Clasificarea roboţilor industriali - 37 -
1.6.3. Structura generală a robotului condus de calculator - 37 -
1.6.4. Aspecte tehnico-economice asupra utilizării roboţilor industriali - 40 -
CONCLUZII - 40 -
TESTE GRILĂ - 42 -
CAPITOLUL 2 VALORIFICAREA RESURSELOR NATURALE - 54 -
OBIECTIVE - 54 -
2.1 APA - 54 -
2.1.1 Noţiuni introductive - 54 -
2.1.2 Sursele de apă - 55 -
2.1.3 Tratarea apelor de suprafaţă - 58 -
2.1.4 Epurarea apelor uzate - 60 -
2.1.5 Indicatori tehnico-economici specifici - 62 -
2.2 ELEMENTE DE ENERGETICĂ INDUSTRIALĂ - 64 -
2.2.1 Forme şi surse de energie - 64 -
2.2.2 Lanţuri de transformări energetice - 69 -
2.2.3 Producerea aburului tehnologic prin arderea combustibililor - 70 -
2.2.4 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice pe abur - 72 -
2.2.5 Producerea energiei electrice în centrale cu turbine pe gaze - 76 -
2.2.6 Producerea energiei electrice în centrale nucleare - 78 -
2.2.7 Producerea energiei electrice în centrale hidroelectrice - 83 -
2.2.8 Indicatori tehnico-economici specifici sistemului energetic naţional - 86 -
-3-
CONCLUZII - 89 -
TESTE GRILĂ - 92 -
CAPITOLUL 3 INOVAREA ÎN INDUSTRIE - 104 -
OBIECTIVE - 104 -
3.1 DEFINIREA CREATIVITĂŢII ŞI A INOVĂRII - 104 -
3.2 TIPURI DE INOVARE TEHNOLOGICĂ - 106 -
3.3 SURSE ŞI TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE - 111 -
3.3.1 Sursele potenţiale ale inovării - 111 -
3.3.2 Tehnici de creativitate şi inovare. - 114 -
3.4 ROLUL TEHNOLOGIEI ÎN DOBÂNDIREA ŞI MENŢINEREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL. - 115
-
3.4.1 Tehnologia şi competitivitatea - 115 -
3.4.2 Diagnosticul portofoliului de tehnologii - 117 -
3.4.3 Prognoza tehnologică - 118 -
CONCLUZII - 122 -
TESTE GRILĂ - 123 -
RĂSPUNSURI - 129 -
BIBLIOGRAFIE - 130 -
-4-
TEHNOLOGIE ŞI INOVARE
Obiectivele cursului
Orice activitate economică implică utilizarea unor resurse, cele mai des
întâlnite fiind:
- resursele financiare (bani, credite);
- resursele umane (inclusiv nivelul de pricepere şi implicare a forţei de
muncă);
- resursele informaţionale (informaţiile necesare desfăşurării coerente a
oricărei activităţi economice);
- resursele tehnologice (cunoştinţele necesare transformării materiilor
prime şi utilajele aferente);
- resursele materiale (materii prime, energie).
O economie evoluează la nivel micro şi macro mulţumitor numai dacă
fiecare din resursele de care dispune este gestionată şi valorificată optim.
Deoarece, în ultimele decenii, s-a înregistrat o reducere însemnată a
rezervelor de resurse materiale, concomitent cu creşterea semnificativă a
preţurilor acestora, gestionarea lor implică două aspecte:
- utilizarea cu maximă eficienţă;
- conservarea resurselor în ideea de a nu lăsa generaţiile viitoare într-o
situaţie mai rea decât cea pe care am moştenit-o noi de la predecesori.
În ultimul deceniu, din ce în ce mai mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia
către resursele tehnologice, pornind de la următoarele considerente:
- utilajele unei firme (pot fi şi reţeaua de calculatoare a unei bănci,
aparatura de investigare a unui spital) reprezintă investiţii deosebit de
mari, de aceea deciziile privind o opţiune sau alta trebuie să se bazeze pe
efectele pe termen relativ lung;
- cunoştinţele necesare realizării unor produse cât şi natura acestor produse,
cunoaşte în prezent o evoluţie extraordinar de rapidă. Orice rămânere în
urmă poate avea efecte catastrofale, foarte greu şi uneori chiar imposibil
de recuperat.
Rezultă că, în prezent, un sistem economic nu poate acţiona eficient, mai ales
la nivel micro, decât dacă se va modifica continuu în raport cu cerinţele
mediului în care funcţionează şi cu evoluţiile celorlalţi componenţi ai sistemului,
faţă de care nu trebuie să rămână în urmă. Singura soluţie care permite atingerea
unor asemenea obiective o reprezintă angajarea într-un proces de inovare
continuă.
Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie în
măsură, în primul rând, să exploateze în mod inteligent toate resursele de care
dispune, cu atât mai mult cu cât ele sunt puternic intercorelate. De aceea, cursul
-5-
de Tehnologie şi inovare îşi propune să abordeze problemele resurselor

materiale şi, mai ales, a celor tehnologice, încadrarea lor în sistemul economic
global, precum şi aspecte legate de activitatea de inovare şi efectele ei
economice.
Aceasta cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate puternic tehnologizată.
Orice om care doreşte să se integreze cu succes în aceasta sau să o descrie cât
mai bine, trebuie să o înţeleagă şi din acest punct de vedere.
Structura cursului
Cursul este structurat în patru părţi mari:
I. Elemente de tehnologie industrială, parte în care se prezintă elemente

comune tehnologiilor din toate domeniile activităţii economice. Se acordă o
atenţie deosebită tipurilor de tehnologii şi efectelor economice pe care le produc
utilizările acestora. Sunt prezentaţi indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru
măsurarea şi optimizarea efectelor produse de diferitele tehnologii.
Sunt descrise aspecte privind automatizarea, cibernetizarea şi robotizarea
proceselor tehnologice ce reprezintă principalele căi de creştere a productivităţii
muncii.
II. Apă şi energie, parte care cuprinde procese tehnologice ce susţin celelalte
tehnologii. Fără energie nu poate funcţiona nici o industrie, de aceea am acordat
o atenţie deosebită surselor şi formelor de energie utilizate.
III. Creativitate şi inovare, în care prezentăm principalele elemente care

definesc creativitatea umană şi tehnicile care ne permit să o dezvoltăm.
IV. Instrumente de optimizare a resurselor tehnologice, cum ar fi

prognoza tehnologică, organizarea şi optimizarea activităţii de cercetare-
dezvoltare, veghea tehnologică şi economică.
-6-
Capitolul 1
ELEMENTE DE TEHNOLOGIE INDUSTRIALĂ
Obiective
Să prezinte noţiunile fundamentale legate de procesul de producţie şi

procesul tehnologic, principalele criterii de clasificare a proceselor tehnologice,
indicatorii tehnico-economici utilizaţi pentru aprecierea variantei tehnologice
optime.
Să evidenţieze şi să definească elementele componente ale bilanţului de
materiale şi ale celui energetic.
Să prezinte noţiuni referitoare la automatizarea, cibernetizarea şi
robotizarea proceselor tehnologice, principale căi de creştere a productivităţii
produselor.
1.1. Definirea noţiunilor fundamentale
Se numeşte proces de producţie totalitatea activităţilor desfăşurate cu

ajutorul mijloacelor de muncă, precum şi toate procesele naturale care au loc în
legătură cu transformarea obiectelor muncii în produse finite.
Transformarea obiectelor muncii este organizată, condusă şi realizată de
oameni.
În funcţie de volumul producţiei şi mărimea intervalului de lansare în
fabricaţie, procesele de producţie pot fi de trei tipuri:
- de masă;
- de serie;
- de unicate.
În producţia de masă produsul se realizează continuu, în sensul că, la
majoritatea locurilor de muncă operaţiile executate nu se schimbă timp
îndelungat.
În producţia de serie produsul este lansat periodic, la intervale bine
stabilite de timp, astfel că, la un loc de muncă se prelucrează loturi succesive de
piese diferite. După mărimea lotului şi frecvenţa lansării în fabricaţie a
produsului, producţia poate fi:
- de serie mare;
- de serie mijlocie;
- de serie mică.
Când lotul se reduce la un singur exemplar se spune că producţia este
individuală (unicate).
-7-
Procesul de producţie este format din:

- procese tehnologice (de bază);
- procese auxiliare;
- procese de deservire.
Procesul tehnologic este definit ca fiind ansamblul complex de

cunoştinţe, utilaje şi proceduri, organizat în scopul de a realiza un anumit
produs, pornind de la anumite materii prime, într-un context local şi în condiţii
economic avantajoase.
De remarcat este faptul că un proces tehnologic este definit prin trei
elemente, a căror importanţă este practic egală (fig. 1.1):
Cunoştinţe Proceduri
Utilaje
Fig. 1.1 Relaţia dintre elementele definitorii ale unui proces tehnologic
- cunoştinţele tehnologice, care stau la baza transformărilor (elemente de

fizică, chimie, ştiinţa materialelor etc.);
- utilajele, elemente materiale care sprijină transformarea materiilor prime
în produsul finit;
- procedurile, care se referă la modul în care trebuie exploatate utilajele
pentru a se obţine rezultatele dorite în condiţiile dorite.
Atunci când se cumpără o linie de fabricaţie „la cheie”, de regulă utilajele
se plătesc separat, iar procedurile – numite în acest caz know-how – se
achiziţionează separat.
Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de

condiţii locale, de care trebuie neapărat să se ţină seama, cum ar fi:
- disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime, funcţie de care
se pot adopta procese tehnologice mai simple (mai ieftine) sau mai
complexe (mai scumpe). De exemplu: pentru fabricarea unor mase
plastice, ţările care au resurse petroliere folosesc un proces tehnologic
simplu şi ieftin, ce are la bază gazul de sondă, în timp ce ţările sărace în
astfel de resurse (Franţa, Germania) folosesc un proces tehnologic mai
complex, care pleacă de la fracţiuni petroliere (uşor de transportat din
ţările de origine, spre deosebire de gazul de sondă);
- costul forţei de muncă, în ţările cu o forţă de muncă foarte scumpă s-a
extins robotizarea proceselor tehnologice;
- cultura dintr-o anumită ţară.
-8-
Lucrul cel mai important este ca procesul tehnologic să decurgă în condiţii

economic avantajoase. Un proces tehnologic trebuie să realizeze produse cerute
de piaţă (care satisfac o utilitate socială) la preţuri atractive şi care să conducă la
obţinerea unui beneficiu pentru firma producătoare (să fie profitabil).
Există situaţii când un proces tehnologic profitabil, în timp devine
neeconomic, ca urmare a scumpirii într-o proporţie semnificativă a materiilor
prime folosite.
Uneori scumpirile materiilor prime fac ca produse tehnologice
neinteresante economic să devină profitabile, de exemplu, după 1973, extracţia
ţiţeiului din Marea Nordului a devenit profitabilă ca urmare a creşterii de 20 de
ori a preţului ţiţeiului pe plan mondial.
Din punct de vedere al organizării muncii, al evidenţei operative şi al

evidenţei contabile, procesele tehnologice se împart în: stadii, faze, operaţii,
etape, fig. 1.2.
Proces Stadii Faze Operaţii Etape

tehnologic
Fig. 1.2 Elementele componente ale unui proces tehnologic
Succesiunea operaţiilor tehnologice, în ordinea desfăşurării lor în timp

sau în ordinea aşezării utilajelor în secţiile de producţie reprezintă fluxul
tehnologic.
Fluxul tehnologic se prezintă sub forma unei scheme, căreia, adesea, i se
asociază o schemă a utilajelor în care se realizează transformările succesive.
Timpul necesar parcurgerii fluxului tehnologic, de către materiile prime,
de la prima până la ultima operaţie de prelucrare reprezintă ciclul de
fabricaţie.
Procesele auxiliare asigură condiţiile pentru desfăşurarea proceselor
tehnologice. În această categorie intră:
- întreţinerea utilajelor în stare de funcţionare;
- alimentarea cu energie şi apă;
- funcţionarea instalaţiilor de automatizare.
Procesele de deservire sunt considerate:

- transportul intern;
- depozitarea materialelor, materiilor prime şi produselor;
- activitatea laboratoarelor
-9-
1.2. Clasificarea proceselor tehnologice
Clasificarea se face ţinând seama de o serie de criterii. Vom prezenta, în

cele ce urmează, câteva dintre aceste criterii şi gruparea corespunzătoare a
proceselor tehnologice.
1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru
După acest criteriu, se disting:

- procese tehnologice continue;
- procese tehnologice discontinue;
- procese tehnologice combinate.
Procese tehnologice continue sau în regim staţionar
Aceste procese se caracterizează prin faptul că procesele tehnologice se

realizează în utilaje specializate, concomitent în timp şi succesiv în spaţiu.
Instalaţiile sunt alimentate continuu cu materii prime obţinându-se
neîntrerupt produse finite. Transportul materialelor între diferitele utilaje se face
prin conducte sau cu alte mijloace mecanizate, ceea ce permite scurtarea ciclului
de producţie.
Parametrii tehnologici cum ar fi: presiune, temperatură, timp rămân
constanţi, ceea ce asigură o calitate uniformă produselor, o utilizare raţională a
energiei, sub diversele ei forme şi cheltuieli de întreţinere a utilajelor mai mici,
comparativ cu procesele tehnologice discontinue.
Eficienţa economică a proceselor tehnologice continue este mai mare
pentru producţia de masă şi de serie mare.
Exemple de procese tehnologice continue: în construcţia de maşini, la
prelucrarea prin deformare plastică a pieselor din bandă; în industria chimică
de mare tonaj, la fabricarea sodei calcinate, a amoniacului; în industria de
încălţăminte; în industria de tricotaje etc.
Procesele tehnologice discontinue sau periodice
Aceste procese se caracterizează prin faptul că toate operaţiile fluxului

tehnologic se realizează în acelaşi utilaj, succesiv în timp, pe şarje. Utilajul de
bază se încarcă cu materie primă, are loc procesul de transformare, urmat de
operaţia de descărcare a utilajului. Reducerea ciclului de producţie se realizează
prin diminuarea timpului operaţiilor auxiliare de încărcare-descărcare.
- 10 -
Aceste procese se utilizează, mai ales, pentru fabricarea produselor de

mic tonaj (prelucrarea unor medicamente, coloranţi) sau acolo unde tehnica nu
a ajuns încă la un proces continuu (elaborarea fontei şi a oţelurilor).
Cheltuielile de întreţinere sunt mai ridicate, deoarece operaţiile de aducere
a utilajului de bază la parametri necesari în regim de funcţionare au loc în mod
periodic, ceea ce produce o uzură mai mare a elementelor componente a
utilajelor, precum şi consumuri energetice mai mari.
1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic
Conform acestui criteriu se disting:

- procese tehnologice manuale;
- procese tehnologice mecanizate;
- procese tehnologice automatizate;
- procese tehnologice cibernetizate.
Procese tehnologice manuale
Sunt procesele în care toate operaţiile sunt executate direct de către om

folosind unelte simple şi forţa sa. Schema de principiu este prezentată în fig. 1.3:
Proces
OM
tehnologic
Fig. 1.3 Schema procesului tehnologic manual
Procese tehnologice mecanizate
Sunt procesele în care forţa omului a fost înlocuită cu cea a maşinilor,

acestea fiind dirijate în orice moment de către om. Schema de principii este la
fel ca la procesele manuale (fig. 1.3).
Procesele tehnologice automatizate
Sunt procesele în care, după ce parametrii de funcţionare au fost stabiliţi

de către om, maşini şi instalaţii specializate asigură singure menţinerea nivelului
acestor parametrii şi avertizează în caz de avarie. Rolul omului constă în
supravegherea instalaţiei şi în luarea deciziilor de modificare a parametrilor de
funcţionare. Aceste operaţii se execută de la distanţă, de la panoul de comandă şi
control. Schema de principiu se prezintă în fig. 1.4:
- 11 -
Proces Bloc de
OM
tehnologic comandă
Fig. 1.4 Schema procesului tehnologic automatizat
Procese tehnologice cibernetizate
Sunt procesele în cadrul cărora şi etapa de stabilire a valorilor

parametrilor, în funcţie de condiţiile concrete de funcţionare a instalaţiei, este
preluată de către un dispozitiv specializat în acest sens, calculatorul electronic
de proces. În fiecare moment calculatorul estimează utilitatea menţinerii sau
modificării valorii unor parametri, astfel încât, să se realizeze condiţiile optime
de desfăşurare a procesului tehnologic. Aceste procese asigură cea mai mare
viteză de prelucrare a datelor. Rolul omului la procesele cibernetizate constă în
stabilirea ecuaţiilor matematice care modelează procesul şi în conceperea unor
programe, care vor fi implementate pe calculatorul de proces (în cadrul fazei de
proiectare). În faza de desfăşurare a procesului tehnologic prezenţa omului,
practic, nu mai este necesară. Schema de principiu se prezintă în fig. 1.5:
Proces Calculator
OM
tehnologic de proces
Fig. 1.5 Schema procesului tehnologic cibernetiza
Exemplu
Se consideră procesul tehnologic de frământare a aluatului pentru pâine.

În procesul manual, gospodina cântăreşte făina şi drojdia, măsoară apa, le amestecă
şi le frământă cu mâna.
În procesul mecanizat, muncitorul deschide ventilele şi alimentează malaxorul cu
făină şi apă, urmărind în permanenţă debitmetrele. Atunci când cantităţile prescrise au fost
introduse, închide ventilele şi porneşte malaxorul, urmărind în acelaşi timp ceasul, pentru ca
la scurgerea duratei prescrise să oprească malaxorul.
În procesul automatizat, operatorul introduce, de la panoul de comandă, datele
privind cantităţile de făină şi apă după care va aştepta semnalul, care indică încheierea
operaţiei de alimentare, va ordona apoi pornirea malaxorului şi aşa mai departe.
În procesul cibernetizat, se va indica doar numărul de pâini de fabricat, restul
operaţiilor (inclusiv calculul cantităţilor, al timpului de malaxare şi aşa mai departe) fiind
preluate de calculatorul de proces. În cazul în care secţia dispune de mai multe malaxoare şi
produce concomitent mai multe sortimente de pâine, tot calculatorul este acela care decide
repartizarea malaxoarelor, în funcţie de capacitatea acestora şi de cantităţile de fabricat din
fiecare sortiment. Se asigură astfel o încărcare şi o exploatare optimă a utilajelor existente.
- 12 -
1.3. Bilanţuri de materiale şi de energie
Plecând de la legile conservării masei, respectiv a energiei, trebuie să

admitem că întreaga cantitate de materii prime, materiale şi de energie trebuie
regăsită, într-o formă mai mult sau mai puţin transformată, la sfârşitul procesului
tehnologic.
Bilanţurile sunt expresia numerică a acestor legi.
1.3.1 Bilanţul de materiale
Bilanţul de materiale exprimă cantitativ transformările pe care materiile

prime, materialele le suferă, prin prelucrarea lor, într-un proces tehnologic.
Aprecierea modului de folosire a materiilor prime şi a celorlalte materiale
într-o anumită perioadă de activitate a unei secţii sau întreprinderi se face pe
baza bilanţului de materiale antecalculat, care se întocmeşte pe baza
consumurilor specifice planificate (din fişele tehnologice). La sfârşitul perioadei
se întocmeşte bilanţul de materiale post calculat luând în considerare
consumurile reale, rezultate din fişele de evidenţă primară.
Comparând rezultatele celor două bilanţuri se poate evidenţia situaţia
reală şi se pot lua măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii (dacă este cazul).
Bilanţul de materiale post calculat permite compararea rezultatelor
economice obţinute de două sau mai multe întreprinderi care au acelaşi profil şi
utilizează acelaşi proces tehnologic.
Bilanţul de materiale se calculează pe produs, pe secţie, pe întreprindere
(obţinut prin însumarea bilanţurilor de materiale pentru toate produsele
fabricate).
Se pot calcula bilanţuri de materiale pentru părţi din procesul tehnologic,
numite bilanţuri parţiale sau pentru întregul proces tehnologic, numite bilanţuri
totale sau globale.
La baza calculelor bilanţurilor de materiale stă legea conservării materiei.
Suma maselor materiilor prime intrate în procesul tehnologic trebuie să fie
egală cu suma maselor produselor procesului. Admiţând că pe parcursul
desfăşurării procesului tehnologic apar şi pierderi, relaţia care exprimă legea
conservării masei este:
n m m
∑ M i = ∑ M r + ∑ M pr
i =1 r =1 p =1
(1.1)
în care: Mi este masa materiei prime „i” care intră în procesul tehnologic;
Mr – masa produsului „r” rezultat din proces;
Mpr – masa pierderilor înregistrate la realizarea produsului „r”;
n – numărul de materii prime introduse în proces;
- 13 -
m – numărul de produse finite obţinute.
În cazul unui proces discontinuu, relaţia (1.1) se aplică foarte bine,

calculul fiind făcut pentru o şarjă. În cazul proceselor continue, prin faptul ca
instalaţia funcţionează neîntrerupt, bilanţul se face pe un interval de timp (o oră,
o zi), ţinând însă cont de faptul că şi la începutul perioadei de bilanţ ca şi la
sfârşitul ei, în instalaţie există cantităţi de materie de care trebuie ţinut seama.
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două coloane,
intrări şi ieşiri, cantităţile fiind trecute în unităţi de masă şi în procente, totalul
celor două coloane trebuind să fie identic, tabelul 1.1
Tabelul 1.1
Bilanţul de materiale
INTRĂRI IEŞIRI
Nr. Denumire Cantităţi Nr. Denumire Cantităţi
Crt. Unităţi % Crt. Unităţi %
masă masă
1 Materii prime 1 Produse finite
2 Materiale 2 Semifabricate
3 Combustibil 3 Produse secundare
4 Apă 4 Deşeuri
5 Materiale 5 Rebuturi
recuperabile
6 Pierderi
Total M 100 Total M 100
Materiile prime sunt materiale iniţiale supuse transformărilor, în diverse

procese tehnologice, cu scopul obţinerii produselor finite.
Sub aspect economic, materia primă este obiectul muncii tuturor ramurilor
industriale, chiar şi a industriei extractive, care pe lângă dislocarea rocilor şi
aducerea lor la suprafaţă realizează şi operaţii de preparare.
După rolul lor în realizarea produselor, materiile prime sunt de bază şi
auxiliare.
Materiile prime de bază sunt materiile prime care se regăsesc, mai mult
sau mai puţin transformate în produse.
Materiile prime de bază pot fi:
- materii prime naturale, cele luate direct, ca atare, din natură (ouă, lapte,
minereuri metalifere şi nemetalifere, lemn, cărbune etc.);
- semifabricate, materialele care au suferit anterior prelucrări industriale
(făină, zahăr, fontă, oţel etc.).
Ponderea semifabricatelor (materialelor) este, de cele mai multe ori, mai
mare decât cea a materiilor prime naturale.
- 14 -
Materiile prime auxiliare sunt materiile prime care nu se regăsesc direct

în produse. Un exemplu tipic îl constituie apa folosită pentru răcirea utilajelor,
spălarea şi menţinerea curăţeniei. Apa apare ca materie primă auxiliară în toate
procesele de producţie.
Sunt procese unde apa joacă un dublu rol: materie primă de bază şi
materie auxiliară (procesul tehnologic de preparare a pâinii, cozonacului).
În categoria materiilor prime auxiliare intră uleiurile de ungere a
utilajelor, reactivii care se consumă în laboratoarele de analiză.
O materie primă aparte, care apare în toate procesele tehnologice şi care

se regăseşte în toate produsele obţinute (deşi nu direct) este energia, în specia
sub forma energiei termice sau mecanice.
Produsele finite reprezintă scopul activităţii de bază a întreprinderii.

Produsele finite se prezintă ca sortimente variate, cu proprietăţi fizice şi chimice
bine stabilite şi, în majoritatea cazurilor, de mai multe calităţi. Produsele ajunse
în faza de prelucrare corespunzătoare finisării se numesc produse finite.
În industrie sunt frecvente cazurile când se ajunge la produse
intermediare, care sunt supuse unor transformări ulterioare în scopul obţinerii
produselor finite.
Semifabricatele sunt produse ajuns la diferite niveluri de prelucrare

corespunzătoare procesului tehnologic şi pot fi folosite, fie în aceeaşi
întreprindere, fie livrate altor întreprinderi.
Produsele secundare nu caracterizează activitatea de bază a

întreprinderii şi rezultă inevitabil din procesul tehnologic de bază.
Întreprinderile sunt preocupate de valorificarea lor în scopul creşterii
rentabilităţii produsului principal, precum şi pentru a pune în valoare \tot ce
conţine materia primă, ceea ce contribuie la lărgirea bazei de materii prime.
La cocsificarea cărbunelui rezultă gaze de cocserie care conţin amoniac. Purificarea
gazelor cu acid sulfuric, conduce la formarea sulfatului de amoniu, îngrăşământ agricol
valoros.
Deşeurile sau materiale refolosibile sunt părţi din materia primă care a
fost supusă prelucrării tehnologice, dar, încă de la prima operaţie, părăseşte
fluxul tehnologic.
Deşeurile apar la operaţia de croire în industria confecţiilor, la croirea în
construcţii metalice, la concentrarea minereurilor şi cărbunilor. Deşeurile au
aceleaşi proprietăţi ca materia primă. Ele sunt materiale recuperabile şi
reprezintă rezervele interne ale întreprinderilor. Nefolosirea lor încarcă costul
produselor finite.
- 15 -
Rebuturile sunt produse care nu corespund, din punct de vedere calitativ,

condiţiilor impuse pentru anumite operaţii de prelucrare. Dacă aceste defecte
pot fi remediate prin prelucrări suplimentare rebuturile sunt recuperabile şi
numai costul recondiţionării încarcă costul de producţie.
Rebuturile nerecuperabile sunt cele la care, pe de o parte, abaterile faţă
de normele de calitate sunt atât de mari încât ele nu mai pot fi utilizate în scopul
pentru care au fost produse, iar pe de altă parte, materiile prime au fost
transformate până la un grad la care ele nu mai pot fi returnate în proces.
În cazul rebuturilor întreprinderea suferă pierderi. Apariţia rebuturilor
poate avea numeroase cauze, cum ar fi:
- imperfecţiuni din proiectare ale procesului tehnologic (în acest caz se
admite din start un procent de rebuturi, care nu poate fi evitat din cauza
lipsei cunoştinţelor noastre teoretice sau a parametrilor maşinilor cu care
lucrăm);
- calitatea necorespunzătoare a materiilor prime (lucrurile se complică în
cazul proceselor continue când modificarea calităţii materiilor prime
impune modificarea regimului de fabricaţie);
- gradul înaintat de uzură a utilajelor (conduce la creşterea costului de
fabricaţie);
- nivelul insuficient de calificare al personalului şi/sau insuficienta
respectare a disciplinei tehnologice.
Mai sunt şi materii prime care au parcurs întreg procesul tehnologic şi se

găsesc ca atare la ieşire, ele purtând denumirea de materii prime
netransformate. Acestea trebuie separate la ieşirea din proces, recuperate şi
reintroduse în procesul de transformare.
Sub aspect economic, parcurgerea fluxului tehnologic de către un procent
de materii prime care nu se transformă implică o reduce a beneficiilor deoarece:
- operaţiile suplimentare de separare/recirculare costă;
- parcurgerea în mod inutil al fluxului de către materiile prime implică o
serie de cheltuieli (preîncălziri, răciri, pompări şi altele);
- materiile prime care circulă fără a se transforma ocupă un anumit volum
care ne obligă la supradimensionarea instalaţiilor cu efecte negative
asupra mărimii investiţiei a amortizărilor ce trebuie plătite, a cheltuielilor
de întreţinere, a consumurilor globale de energie.
Pierderile tehnologice apar în mod inevitabil în urma desfăşurării

procesului tehnologic. Acestea stau în atenţia specialiştilor pentru a fi reduse la
minim. Astfel se asigură valorificarea integrală a materiilor prime şi a
materialelor utilizate.
- 16 -
1.3.2 Bilanţul de energie
În principiu, bilanţul de energie este întru totul similar bilanţului de

materiale, cu rezerva că materialele care intră în proces conţin o energie internă,
din care, eventual, o parte poate fi cedată în cursul transformărilor (cazul
metalelor introduse în instalaţii în stare topită, de exemplu).
De asemenea produsele părăsesc sistemul cu o anumită energie internă,
din care o parte o preiau din materiile prime, eventual o altă parte din alte forme
de energie prezente în sistem.
Ţinând cont de intervenţia energiei interne a materialelor în bilanţul
energetic, aceasta se va scrie:
n m q s t
∑Wi = ∑ Wr + ∑ Wu + ∑ Wr + ∑ Wd
i =1 g =1 u =1 r =1 d =1
(1.2)
unde: Wi – energii intrate;

Wg – energii generate în sistem (de exemplu din combustie);
Wu – energii folosite în mod util (eventual înmagazinate în produse);
Wr – energii rezultate , reutilizabile în alte procese;
Wd – energii disipate în mediu (asimilate tehnologic cu pierderile de
energie);
n,m,q,s,t – numărul din fiecare tip de energie luat în considerare.
O altă formă de exprimare a bilanţurilor, care are meritul de a fi foarte

expresivă, este cea a diagramelor SANKEY. Aici materiile prime şi produsele
sunt reprezentate prin săgeţi a căror grosimi sunt proporţionale cu cantităţile de
materie primă intrată, respectiv de produs rezultat. Cel mai adesea, diagramele
SANKEY se folosesc la prezentarea bilanţurilor energetice, fără ca aceasta să fie
însă o regulă absolută. În figura 1.6, se prezintă un exemplu de diagramă
simplificată:
Fig. 1.6 Diagrama Sankey (simplificată) pentru bilanţul energetic al unui motor de automobil
- 17 -
1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie
Bilanţurile de materiale şi energie descriu în mod cantitativ un proces

tehnologic – aşa cum fluxul tehnologic îl descrie sub aspect calitativ. Ele
reprezintă, pe de altă parte, baza de calcul pentru consumurile specifice care se
pot calcula direct pornind de la bilanţ, atunci când produsul principal se exprimă
în unităţi de masă. De la consumurile specifice se pleacă apoi în calculul
costurilor de fabricaţie, la planificarea aprovizionării cu materii prime şi la
dimensionarea stocurilor.
Bilanţul evidenţiază pierderile care, atunci când nu sunt inerente,
contribuie mult la creşterea costurilor de fabricaţie şi la diminuarea beneficiilor.
Evoluţia în timp a datelor de bilanţ ilustrează evoluţia modului în care este
exploatată o anume instalaţie. De exemplu o creştere a uzurii instalaţiei se
manifestă printr-o creştere a pierderilor. O scădere a disciplinei tehnologice se
caracterizează printr-o sporire a ponderii rebuturilor sau a produselor altele decât
produsul principal.
Raportul existent între produsul principal şi produsele secundare poate
constitui un argument puternic pentru încercările de valorificare a acestora din
urmă.
În sfârşit, însăşi evidenţierea pierderilor nu este posibilă decât prin
intermediul bilanţurilor şi ele pot indica în ce punct al tehnologiei trebuie
acţionat cu prioritate pentru îmbunătăţirea performanţelor.
1.4. Indicatori tehnico-economici
1.4.1 Definire şi clasificare
O întreprindere este apreciată prin intermediul unor indicatori economici

globali, cum ar fi: beneficiul realizat, cheltuieli la unitatea valorică de producţie
etc.
Indicatorii globali se află la extremitatea unui lung şir de calcule
economice, care pornesc de la elementele cantitative ce descriu procesul de
producţie, elemente cunoscute sub numele de indicatori tehnico-economici.
Indicatorii tehnico-economici sunt expresii numerice cu ajutorul cărora

se caracterizează modul de desfăşurare al proceselor de producţie.
Ei sunt utilizaţi pentru aprecierea şi compararea rezultatelor tehnice şi
economice obţinute în întreprinderi industriale cu acelaşi profil sau pentru
compararea a două sau mai multe procese tehnologice care conduc la obţinerea
aceluiaşi produs finit.
- 18 -
În practică se disting trei clase de indicatori tehnico-economici, în care

accentul se pune, pe rând, pe materiile prime, pe modul în care se desfăşoară
fabricaţia şi pe produsele rezultate:
- indicatori de consum;
- indicatori de utilizare;
- indicatori de calitate.
Se poate stabili o corelaţie directă între etapele fluxului tehnologic şi

indicatori, fig. 1.7.
Materii prime Indicatori de consum
TRANSFORMĂRI Indicatori de utilizare
Produse Indicatori de calitate
Fig. 1.7 Corelaţia dintre etapele fluxului tehnologic şi indicatori
În ceea ce urmează se vor prezenta primele doua categorii de indicatori,

aceştia fiind cei mai folosiţi în practică.
1.4.2 Indicatori de consum
Din această categorie fac parte consumurile specifice.

Consumul specific reprezintă cantitatea dintr-o materie primă dată
necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs principal.
Se determină cu o relaţie de forma:
M
Csp =
A (1.3)
în care: Csp este consumul specific [unităţi de materie primă/unităţi de produs];

M – cantitatea de materie primă folosită;
A – producţia obţinută.
Unităţile de măsură a consumului specific sunt funcţie de unităţile de

măsură a materiei prime şi a produsului obţinut.
- 19 -
Exemplu
Pentru produsul cozonac vom avea:

- consumul specific de făină [kg făină/kg cozonac];
- consumul specific de ouă [bucăţi ouă/kg cozonac];
- consumul specific de lapte [litri lapte/kg cozonac] ş.a.m.d.
Se poate raporta consumul specific nu la un kg cozonac, ci la un cozonac.

În mod similar, la o fabrică de pantofi, consumul specific se va raporta la o pereche
de pantofi.
Consumurile specifice se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după materia la care se referă, vom distinge consumuri specifice pentru:
- materii prime principale;
- materii prime auxiliare;
- energie, apă, utilităţi.
b) după modul în care se calculează valoarea numerică ataşată

indicatorului se evidenţiază:
- consumuri specifice teoretice;
- consumuri specifice normate;
- consumuri specifice reale.
Consumurile specifice teoretice se calculează pornind de la legile fizice

şi chimice care dirijează transformările ce se desfăşoară pe parcursul
procesului tehnologic. Acestea sunt valori ideale, care s-ar atinge dacă nu ar
exista deloc produse secundare, nici pierderi, nici rebuturi şi dacă totul ar
funcţiona în mod perfect.
Consumurile specifice normate se stabilesc considerând că instalaţia ar
funcţiona în cele mai bune condiţii, luând însa în considerare imperfecţiunile
existente în concepţie, proiectare şi construcţie. Ele se calculează prin proiect,
înainte ca întreprinderea să înceapă să producă.
Consumurile specifice reale se calculează pornind de la datele culese de
pe instalaţie în timpul funcţionării ei.
Între aceste consumuri există întotdeauna relaţia:
Cspteoretic < Cspnormat ≤ Cspreal

(1.4)
Dacă într-o întreprindere lucrurile merg bine, consumurile specifice reale

sunt egale cu cele normate. Dacă însă apar rebuturi, pierderi, materii prime care
se transformă anapoda din cauza conducerii incorecte a procesului tehnologic
sau a uzurii unor utilaje, consumurile reale cresc şi ajung mai mari decât cele
normate. Urmărirea dinamicii consumurilor specifice ne dă indicaţii preţioase
asupra conducerii şi realizării producţiei.
- 20 -
În perioada de punere în funcţiune a unei instalaţii noi se acceptă ca

valorile consumurilor specifice reale să fie mai mari decât cele normate. Ca
regulă generală, această perioadă trebuie să fie cât mai scurtă (de ordinul lunilor
la tehnologiile complexe), iar scăderea valorilor până la cele normate urmează o
curbă cu aspect hiperbolic cunoscută în literatura economică sub numele de
„curbă de învăţare”.
Pentru calcularea gradului de valorificare a unei materii prime într-o
operaţie tehnologică, se calculează randamentul ca element de apreciere a
eficienţei tehnico-economice şi de alegere a variantei optime.
Definim randamentul ca fiind fracţiunea din materia primă care s-a
transformat pe filiera dorită de noi. Dacă valoarea randamentului este mai mică
decât 1 înseamnă că o fracţiune din materia primă s-a pierdut, s-a transformat în
rebuturi sau în alte produse decât cele care fac obiectul procesului de producţie.
Din definiţie rezultă că vom avea atâtea randamente câte materii prime
sunt. În practică, însă, se calculează doar randamentele care de referă la materiile
prime principale, la energie şi, eventual, la acele materii prime auxiliare care
sunt foarte scumpe.
Valoarea numerică a randamentului se poate calcula pornind de la
consumul specific de materie primă (relaţia 1.5) sau de la cantitatea de produse
rezultate la o cantitate dată de materie primă (relaţia 1.6), obţinându-se aceeaşi
valoare.
Cspteoretic
η=
Cspreal
(1.5)
cantitatea produsa real

η=
cantitatea teoretica (1.6)
La transformările de tip chimic, se întâlneşte noţiunea de conversie.

Definim conversia ca fiind procentul din materia primă care suferă
transformări la o parcurgere a fluxului tehnologic. Dacă valoarea conversiei
este sub 100%, atunci se va regăsi, printre produsele rezultate şi materie primă
netransformată.
1.4.3 Indicatori de utilizare
Indicatorii de utilizare exprimă prin valori numerice modul în care sunt

exploatate utilajele.
Se cunosc două tipuri de indicatori:
- indicatori de utilizare intensivă;
- indicatori de utilizare extensivă.
- 21 -
A. Indicatorii de utilizare intensivă
Aceşti indicatori ilustrează performanţele tehnice ale unui utilaj, într-un

mod care face legătura cu elementele economice ale tehnologiei.
Principalii indicatori sunt:
- capacitatea de producţie;
- producţia specifică.
Capacitatea de producţie arată cât poate produce, în unitatea de timp, un

utilaj care este exploatat în cele mai bune condiţii. Este cea mai importantă
caracteristică a unui utilaj, care va fi întotdeauna menţionată în prospectele de
vânzare şi în cărţile tehnice. Valoarea capacităţii de producţie a diferitelor utilaje
este esenţială şi în proiectarea unei linii tehnologice, utilajele aşezate în
succesiune de-a lungul fluxului tehnologic trebuie să aibă aceeaşi capacitate de
prelucrare.
Pentru compararea mai multor utilaje care pot realiza operaţii similare se
foloseşte producţia specifică.
Producţia specifică (numită uneori indicator de utilizare intensivă) se

defineşte ca fiind capacitatea de producţie a utilajului raportată la dimensiunea
sa caracteristică.
Dimensiunea caracteristică a unui utilaj este acea dimensiune a utilajului
care îi defineşte regimul de funcţionare. De exemplu: la un automobil
dimensiunea caracteristică este capacitatea sa cilindrică; la un cuptor de copt
pâine – suprafaţa vetrei; la un vas de reacţie din industria chimică – volumul
acestuia etc.
Există o producţie specifică (şi o capacitate de producţie) proiectată şi una
reală. Dacă valoarea reală este mai mică decât cea proiectată, aceasta indică o
exploatare necorespunzătoare, în special sub aspect tehnologic, a instalaţiei sau
un grad de uzură foarte avansat.
B. Indicatorii de utilizare extensivă
Indicatorul de utilizare extensivă al unui utilaj se defineşte ca raportul

între timpul cât utilajul a funcţionat efectiv şi timpul pe care l-a avut la
dispoziţie.
Noţiunea de timp la dispoziţie are semnificaţii diferite, în funcţie de
natura utilajului şi de modul în care este realizat procesul de producţie.
Pentru utilajele cu funcţionare continuă (furnalul, instalaţiile de
cocsificare a cărbunilor), timpul disponibil este egal cu timpul calendaristic (365
zile/an * 24 ore/zi = 8760 ore/an).
- 22 -
Pentru utilajele care funcţionează în trei schimburi dar care, prin proiect,
se revizuiesc o dată pe an, timpul se reduce corespunzător cu cel de revizie.
În secţiile în care întreruperea producţiei nu provoacă perturbaţii
procesului de producţie, dar se lucrează în trei schimburi, se mai scad şi zilele
libere din săptămână precum şi sărbătorile legale. În cazul în care se lucrează
doar în unul sau două schimburi, timpul disponibil se reduce şi el proporţional.
Teoretic, valoarea indicatorului de utilizare extensivă ar trebui să fie egală
cu unitatea. În practică el atinge rareori valori mai mari de 0,90.
Valorile indicatorului de utilizare extensivă scad, în principal, din

următoarele cauze:
- organizarea necorespunzătoare a fluxului de producţie, care conduce la
utilizarea intermitentă a unor utilaje;
- organizarea necorespunzătoare a operaţiilor de întreţinere şi reparaţii
capitale, fie că ele se prelungesc dincolo de intervalele stabilite prin
proiect, fie că nu sunt de calitate şi, ca urmare, în perioadele când utilajul
ar trebui să lucreze apar defecţiuni accidentale care reduc din timpul său
de funcţionare;
- uzura excesivă a unor utilaje (defectări dese);
- lipsa de disciplină a personalului care nu utilizează tot timpul disponibil;
- gestionarea incorectă a întreprinderii, care poate conduce la lipsa
temporară a unor materii prime, la lipsa unor spaţii de depozitare a
produselor etc.
Rezultă că indicatorul de utilizare extensivă va lua valori ce nu depinde de

caracteristicile tehnice ale instalaţiei, ci de modul în care producţia a fost
concepută, organizată şi conducă. Valorile sale pot fi îmbunătăţite adesea doar
prin aplicarea unor măsuri organizatorice.
Importanţa acestui indicator constă în rolul său în realizarea producţiei.
Producţia unui utilaj este dată de produsul a patru factori:
Q = CPs·Dc·td·Iue; (1.7)
în care: Q este producţia unui utilaj;

CPs – capacitatea de producţie specifică;
Dc – dimensiunea caracteristică;
td – timpul disponibil;
Iue – indicatorul de utilizarea extensivă.
Pentru o secţie, calculul se face pe utilajul conducător (utilajul de care

depinde , în cea mai mare măsură, producţia secţiei).
- 23 -
În relaţia (1.7), primii trei factori au valori ce nu pot fi, în mod normal,
modificate. Rezultă că Iue are o influenţă determinantă în realizarea producţiei.
În plus, deoarece cei patru factori au ponderi egale în determinarea valorii
producţiei se pot lua unele măsuri forţate pentru a se obţine producţia planificată
şi în situaţiile în care unii factori scad (uzura avansată a utilajelor poate
determina extinderea timpului de lucru şi în zilele de sărbători)
Indicatorii de utilizare sunt esenţiali şi în calcului investiţiilor şi ulterior a
cotelor de amortizare a utilajelor. Fracţiunea din valoarea utilajului care va intra
în amortizare în costul fiecărei unităţi de produs va creşte pe măsură ce Iue a
utilajului respectiv scade.
1.5. Noţiuni de automatizare şi cibernetizare a proceselor

tehnologice
Automatizarea permite efectuarea unei operaţii fără intervenţia de dirijare

a omului, ca urmare a dotării instalaţiilor cu dispozitive automate.
Cibernetizarea este o treaptă superioară a automatizării. Este definită ca
fiind ştiinţa fenomenelor de conducere automată.
Automatizarea şi cibernetizarea asigură obţinerea unor produse cu o
calitate ridicată şi la costuri mici. Ca urmare, produsele sunt competitive, lucru
deosebit de important într-o economie de piaţă.
1.5.1 Automatizarea proceselor tehnologice
Prin automatizare se înţelege echiparea unei instalaţii cu dispozitive

automate în vederea efectuării unei operaţii fără intervenţia de dirijare a
omului. Toate funcţiile umane de observaţie, decizie, memorizare şi efort fizic
sunt înlocuite cu funcţiile unor sisteme tehnice, care realizează aceleaşi scopuri
prin mijloace electronice şi mecanice, pe baza unor programe bine stabilite în
prealabil.
Ansamblul de elemente şi aparate cu care este echipată o instalaţie,

pentru a putea funcţiona fără intervenţia omului de dirijare, alcătuieşte
dispozitivul de automatizare.
Instalaţia automatizată împreună cu dispozitivul de automatizare formează

un sistem automat.
Automatizarea se aplică operaţiilor care constau din anumite transformări

cinematice sau energetice (deplasări şi prelucrări de piese, transmiteri de
- 24 -
energie) sau la operaţii care sunt cerute de transmiterea şi prelucrarea

informaţiilor (transmiterea de semnale, selecţii de date, clasificări, calcule etc.).
După felul acţiunii automatului asupra instalaţiei automatizate, se
deosebesc:
• sisteme automate cu comandă continuă;
• sisteme automate cu comandă discontinuă.
În sistemele automate cu comandă continuă, acţiunea automatului asupra

instalaţiei automatizate nu se întrerupe pe toată durata procesului de comandă.
În sistemele automate cu comandă discontinuă, comanda executată
asupra obiectului automatizat se transmit la intervale de timp, care se repetă
după anumite legi.
Principalele sisteme de automatizare sunt:

• comandă automată, care urmăreşte realizarea unor operaţii pe baza
informaţiilor transmise printr-un dispozitiv tehnic;
• reglarea automată, prin care se urmăreşte menţinerea unui regim de lucru
al sistemului;
• semnalizarea automată, prin care se transmite automat semnale
purtătoare de informaţii pe baza unui cod convenţional;
• avertizarea automată, prin care se indică apariţia unor condiţii noi în
procesul tehnologic;
• protecţia automată, prin care se previne depăşirea limitelor admisibile de
lucru a instalaţiilor ce sunt protejate;
• blocarea automată, cu ajutorul căreia se împiedică automat efectuarea
unor operaţii incorecte, nedorite.
Oricare ar fi sistemul de automatizare, el asigură, fără intervenţia

omului, transmiterea şi efectuarea unei comenzi iniţiale, caracterizată printr-o
mărime de comandă a, cu scopul de a modifica şi de a stabili în mod
corespunzător valorile unei mărimi comandate b, care este o caracteristică a
instalaţiei automatizate.
De multe ori, mărimea de comandă a nu poate fi transmisă direct
circuitelor de automatizare. În acest caz, ea este convertită într-un dispozitiv
numit traductor de intrare, într-o altă mărime, care are variaţii absolut identice
cu ale lui a, numită mărime de intrare α.
De exemplu, dacă mărimea de comandă într-un sistem este temperatura, ea poate fi
convertită, cu ajutorul unui traductor, într-o mărime electrică, care constituie mărimea de
intrare a sistemului de automatizare.
Mărimea comandată b poate coincide, din punct de vedere al naturii, cu

mărimea de ieşire β din instalaţie, dar poate fi şi diferită. În acest ultim caz,
mărimea comandată b se converteşte într-o mărime de ieşire β, absolut identică
- 25 -
din punct de vedere al variaţiei, cu ajutorul unui traductor de ieşire sau de

reacţie.
Semnalele transmise de mărimea de comandă sau de intrare au, în
majoritatea cazurilor, o energie cu mult mai mică decât cea necesară acţionării
elementelor de execuţie. Pentru obţinerea puterii necesare acţionării acestor
elemente, energia semnalelor date de mărimea de comandă sau de cea de intrare
este amplificată de zeci de mii de ori în dispozitive numite amplificatoare.
Semnalele amplificatoarelor poartă numele de mărime de execuţie ε.
Relaţia dintre mărimile de comandă, de intrare, de execuţie şi de ieşire se

realizează în diverse circuite de automatizare. Din punct de vedere al legăturilor
dintre dispozitivele de automatizare şi instalaţia automată, se deosebesc două
sisteme automate:
• sisteme automate cu circuit deschis;
• sisteme automate cu circuit închis;
Sisteme automate cu circuit deschis
În sistemele automate cu circuit deschis, variaţiile mărimilor de ieşire β

urmăresc variaţiile mărimii de intrare α, fără ca sistemul să controleze dacă
această operaţie a fost îndeplinită. Astfel de sisteme sunt folosite când nu se cer
condiţii speciale de precizie.
Elementele componente ale unui sistem automat cu circuit deschis (figura
1.8) sunt :
• elementul sensibil (1), care măsoară mărimea de comandă a;
• traductorul de intrare (2), care transformă mărimea de comandă a în
mărime de intrare α;
• amplificatorul de putere (3), care amplifică semnalele de intrare
producând o mărime de execuţie ε capabilă să acţioneze elementul de
execuţie (4);
• elementul de execuţie (4), care acţionează asupra instalaţiei automate în
scopul realizării mărimii comandate b;
• instalaţia automatizată (5);
• elementul sensibil pentru măsurarea performanţei instalaţiei (b).
- 26 -
α ε b
a 2 3 4 5
a) b)
Fig. 1.8. Instalaţie de automatizare cu circuit deschis

a) Schema de principiu
b) Schema de încălzire a unui cuptor cu gaz metan
Pentru a înţelege funcţionarea unui sistem de automatizare în circuit deschis, vom

considera procesul de încălzire cu gaz metan a unui cuptor (fig. 1.8.b). Procesul de încălzire
depinde de un parametru caracterizat printr-o valoare a, care este luat drept mărime de
comandă. Fie acesta debitul de gaze combustibile din reţea. Pentru a păstra condiţiile
constante în proces, adică temperatura de lucru din cuptor, indiferent de variaţia debitului de
gaze din reţea (mărimea a) se converteşte debitul de gaz, măsurat cu un element sensibil (1),
într-un traductor (2), în curent electric şi rezultă mărimea de intrare α. Curentul electric este
mărit într-un amplificator (3), rezultând mărimea de execuţie ε, care acţionează motorul
electric (4). Acesta închide sau deschide robinetul de gaz al injectorului cuptorului (5), în aşa
fel încât temperatura în cuptor să rămână constantă (mărimea b).
Sistemele automate în circuit deschis urmăresc numai variaţia unei

mărimi independente de procesul de automatizare, în exemplul prezentat –
debitul de gaze din reţea, motiv pentru care ele sunt numite şi sisteme de
comandă automată.
Sisteme automate cu circuit închis
Sistemele automate cu circuit închis sunt comandate de o mărime de

acţionare γ, care este dată de diferenţa dintre mărimea de comandă a şi
mărimea comandată b (sau mărimea de intrare α şi mărimea de ieşire β). În
acest caz, mărimea de comandă a (de intrare α) nu mai este un parametru, care
influenţează direct producerea procesului, ci este o mărime prescrisă egală cu
mărimea comandată ce urmează a fi realizată. Când mărimea de comandă
devine egală cu cea comandată, mărimea de acţionare γ devine nulă şi acţiunea
de comandă încetează. Dacă mărimile α şi β nu sunt de aceeaşi natură, mărimea
β este în prealabil convertită, cu un traductor de reacţie, într-o mărime de reacţie
ρ de aceeaşi natură cu α.
- 27 -
Sistemul automat în circuit închis urmăreşte permanent variaţiile mărimii

de acţionare, tinzând să i le anuleze.
Sistemele automate în circuit închis cuprind următoarele elemente (fig.

1.9):
• sursa A pentru producerea mărimii prescrise;
• traductorul de intrare (1), care transmite elementului de comparare (2)
semnalul α, corespunzător mărimii de comandă prescrisă a;
• elementul sensibil B pentru măsurarea mărimii comandate;
• traductorul de reacţie (6), care transmite elementului de comparaţie
semnalul β, corespunzător mărimii de ieşire;
• elementul de comparaţie (2) sau detectorul de eroare, care determină
diferenţa între rezultatele măsurării mărimilor de intrare şi de ieşire;
• amplificatorul (3);
• elementul de execuţie (4).
- 28 -
În circuitele închise, pe lângă calea directă de transmitere a comenzii de

la intrare la ieşire (calea de comandă), mai există o cale inversă, de control, de
la ieşire la elementul de comparaţie, prin care se confirmă comanda.
A
a
1
β α
2
γ
3
66̀ ε
4
5
b b)
B
a)
Fig. 1.9. Instalaţia automatizată cu circuit închis
a) schema de principiu
b) schema de încălzire cu gaz metan a unui cuptor
Dacă la un circuit închis se elimină legătura inversă, se obţine un sistem

automat în circuit deschis.
Vom exemplifica funcţionarea automatizării în circuit închis, pe acelaşi sistem de
automatizare a încălzirii unui cuptor (fig. 1.9 b.).
În acest caz, sursa care produce mărimea de comandă prescrisă a va emite semnale
corespunzătoare unei temperaturi pe care dorim să o avem în cuptor. Această mărime este
convertită cu ajutorul traductorului de intrare (1), în mărimea de intrare prescrisă α, care
este transmisă la elementul de comparaţie (2). La acestea sosesc şi semnalele β ale
traductorului de reacţie (6), care converteşte temperatura din cuptor în semnale de aceeaşi
natură cu α.
Elementul de comparaţie face diferenţa dintre valorile celor două semnale. Dacă cele
două semnale sunt egale, γ=0, elementul de comparaţie nu mai transmite mai departe nici un
semnal şi robinetul de reglare al injectorului de gaze rămâne nemişcat. În caz contrar, se
emite un semnal γ, care după amplificare, va pune în mişcare robinetul (5), într-un sens sau
altul, prin intermediul motorului (4), care reprezintă elementul de execuţie.
Din cele arătate, rezultă că sistemele automate în circuit închis

reacţionează la variaţia unei mărimi ce depinde de procesul de automatizare,
motiv pentru care ele sunt denumite sisteme de reglare automată.
Un sistem automat, indiferent de circuit, se caracterizează prin:

• sensibilitate definită de raportul Δα/α, respectiv,Δγ/γ, în care Δα şi Δγ
reprezintă intervalul minim cu care trebuie să varieze mărimea de intrare α sau
de acţionare γ, pentru ca sistemul să se declanşeze;
- 29 -
• rapiditatea, care este capacitatea sistemului de urmărire cât mai rapidă a

variaţiilor mărimii de ieşire de către mărimea de intrare;
• stabilitatea este capacitatea sistemului de amortizare a oscilaţiilor mari,

care se produc în sistem, când au loc variaţii bruşte ale mărimii de intrare. Dacă
variaţiile mărimii de intrare se amortizează în timp, relativ repede, sistemul este
stabil.
Consideraţii tehnico-economice asupra automatizării
Introducerea automatizării în industrie reprezintă direcţia principală a

progresului tehnic, fiind unul din cele mai importante mijloace de mărire a
productivităţii muncii.
Automatizarea este justificată economic ori de câte ori poate fi efectuat,
prin introducerea ei, un volum mare de operaţii într-un timp scurt, cu o precizie
sporită.
Automatizarea prezintă numeroase avantaje:
• realizarea unor consumuri specifice mult reduse şi a unor indicatori de
utilizare înalţi;
• mărirea preciziei de lucru şi îmbunătăţirea calităţii produselor;
• îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi schimbarea caracterului muncii
prestate (se cere o înaltă calificare);
• reducerea sau chiar eliminarea poluării mediului înconjurător;
• mărirea productivităţii muncii;
• reducerea sensibilă a costurilor de fabricaţie.
Principalul dezavantaj al automatizării este reprezentat de volumul mare

de investiţii suplimentare pe care îl necesită. Aceste cheltuieli sunt amortizate
relativ repede (de exemplu 5-8 ani la termo- şi hidrocentrale), prin avantajele
enumerate mai sus.
Automatizarea unei instalaţii se face după ce s-au analizat avantajele
aduse şi cheltuielile suplimentare pentru automatizare. Criteriul de bază pentru
aprecierea eficacităţii automatizării îl constituie timpul T de recuperare a
investiţiilor efectuate pentru automatizare:
Va
T=
(C1 − C 2 ) ⋅ Q (1.8)
în care: Va este valoarea investiţiilor necesare pentru automatizare;

C1 şi C2 – costurile unitare de producţie obţinute înainte şi după
introducerea automatizării;
Q – producţia anuală.
- 30 -
Se consideră că automatizarea poate fi rentabilă dacă timpul de recuperare

a investiţiilor suplimentare nu depăşeşte 2-3 ani; numai în puţine ramuri
industriale poate ajunge până la 7 ani.
1.5.2 Modelarea matematică a proceselor tehnologice
Principala condiţie necesară pentru cibernetizarea unui proces, în afară de

existenţa bazei materiale (calculatorul cu interfeţele sale cu instalaţia), o
constituie elaborarea unui model matematic al procesului, pe baza căruia
calculatorul să poată să-şi îndeplinească misiunea.
Un proces tehnologic poate fi considerat a fi un sistem caracterizat prin
intrări şi ieşiri de natură fizică şi/sau informaţională. Datele de intrare suferă în
cadrul procesului transformări ce pot fi dirijate sau ale căror perturbări pot fi
compensate prin introducerea unor mărimi de comandă.
Intrările şi ieşirile exprimate numeric poartă numele de variabile. Se
disting:
• variabile de intrare numite variabile independente , care pot fi:
necomandabile;
comandabile;
• variabile de ieşire numite variabile dependente, care pot fi:
intermediare;
de performanţă.
Variabilele independente necomandabile sunt variabilele care nu pot fi

comandate după dorinţă, cum ar fi:
• calitatea şi disponibilitatea materiilor prime,
• temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul ambiant,
• starea tehnică a utilajelor;
• costurile materiilor prime;
• preţul de vânzare al produselor.
Mărimile caracteristice ale variabilelor necomandabile pot varia în timp

monoton sau aleator, aceste variaţii numindu-se perturbaţii. Perturbaţiile
provoacă modificări în regimul de funcţionare al instalaţiei şi/sau modificări ale
procesului tehnologic.
Variabilele independente comandabile sunt acele mărimi ce pot fi
modificate de factorii de decizie în scopul obţinerii performanţelor dorite de
cantitate, calitate, cost. Se pot astfel modifica debitele de materie primă,
parametrii fizici de desfăşurare a proceselor (temperatură, presiune, timp).
Promptitudinea şi justeţea cu care se modifică variabilele comandabile, în
funcţie de perturbaţiile survenite, asigură buna desfăşurare a procesului
tehnologic.
- 31 -
Variabilele dependente intermediare sunt acele valori care se culeg din

instalaţie în scopul constatării efectului modificărilor variabilelor de intrare,
înainte ca acest efect să se facă resimţit asupra variabilelor de performanţă (de
exemplu, consistenţa aluatului după operaţia de frământare). În funcţie de
valorile obţinute se pot modifica variabilele comandabile până se asigură
rezultatul dorit.
Variabilele dependente de performanţă sunt acele mărimi care servesc

direct la aprecierea calităţii şi eficienţei producţiei (de exemplu, randamentul în
produs principal, ponderea şi natura produselor secundare, gradul de încărcare a
utilajelor şi, în final, costul de producţie şi beneficiul întreprinderii).
Conducerea optimă a procesului tehnologic se realizează atunci când se

reuşeşte modificarea variabilelor comandabile astfel încât, pentru un set de
variabile necomandabile date, valorile variabilelor de performanţă să fie cât mai
bune cu putinţă.
În condiţiile unui model matematic corect şi complet, calculatorul reuşeşte
acest lucru mai repede şi mai bine decât omul, datorită vitezei mari de calcul de
care dispune şi a capacităţii de luare în consideraţie, concomitent, a tuturor
variabilelor de intrare.
Odată identificate toate variabilele unui proces tehnologic, se trece la

construirea modelului matematic. Aceasta constă în realizarea unui sistem
coerent de ecuaţii matematice, care să exprime variabilele de performanţă şi pe
cele intermediare în funcţie de variabilele de intrare. Pornind de aici, se
construieşte un nou set de relaţii matematice, de regulă, sub forma unor condiţii
de minim sau maxim, care permite calculul valorilor variabilelor comandabile,
astfel încât variabilele de performanţă să fie optime.
În final, modelul matematic obţinut se transmite calculatorului căruia nu-i
rămâne decât, să rezolve sistemele de ecuaţii, ori de câte ori, apar perturbaţii ale
variabilelor independente sau ale variabilelor intermediare, perturbaţii pe care,
de regulă, tot el le măsoară.
Cibernetizarea unui proces tehnologic ridică un număr mare de probleme,

care s-ar putea împărţi în două mari categorii:
a) – posibilitatea de a dispune de un număr mare de senzori capabili să
transmită informaţii „pe înţelesul calculatorului” despre toate
variabilele independente şi intermediare de luat în considerare;
b) – existenţa unui model matematic corect şi complet.
În funcţie de cum sunt soluţionate aceste probleme, se disting trei
posibilităţi de utilizare a calculatorului în cadrul activităţii de conducere a unui
proces tehnologic:
- 32 -
• amplasarea calculatorului offline conform schemei:

PROCES OM CALCULATOR
Această schemă se adoptă atunci când nu există interfeţele care să facă o

legătură directă între calculator şi proces. Poate funcţiona chiar în condiţiile în
care există doar modele matematice parţiale, pe faze ale procesului.
Rolul calculatorului este acela de a efectua mai rapid unele calcule
solicitate de om, ale căror rezultate vor permite acestuia să poată lua o decizie.
Această amplasare este utilă şi în faza de testare a modelelor matematice
complete.
• amplasarea online deschisă conform schemei:

PROCES CALCULATOR
OM
Aici există interfeţele de culegere a datelor din procesul tehnologic, dar

modelul matematic este incomplet, ceea ce impune ca decizia finală să revină
omului, pe baza datelor oferite de calculator.
• amplasarea online închisă conform schemei:
PROCES CALCULATOR OM
Aceasta corespunde proceselor cu adevărat cibernetizate. Rolul omului

este acela de a supraveghea funcţionarea ansamblului prin informaţiile de
sinteză pe care le afişează calculatorul.
1.5.3 Cibernetizarea proceselor tehnologice
Cibernetizarea este definită ca fiind ştiinţa fenomenelor de conducere

automată. Cibernetica tehnică se ocupă de conducerea automată a marilor
sisteme tehnice, conducere care se face cu ajutorul calculatoarelor. Mulţi
consideră că cibernetizarea este o treaptă superioară automatizării.
În principiu, operaţia se desfăşoară în felul următor: calculatorul
electronic primeşte de la procesul tehnologic date asupra variabilelor
- 33 -
independente şi dependente şi calculează funcţia de performanţă cu ajutorul

dispozitivului I (identifică performanţa), figura 1.10. Rezultatul calculului este
trimis în dispozitivul de memorare M, unde se compară valoarea găsită cu cea
optimă, determinată în funcţie de variabilele procesului. Rezultatul acestei
comparaţii este trimis în dispozitivul de comandă C, care analizează conţinutul
instrucţiunilor primite de la dispozitivul de memorare şi trimite comenzi pentru
efectuarea operaţiilor necesare reglării.
3
Proces extracţie 2
1
a B
A
Identificare
(calculează Δm)
I
Δm
e
Parametrii ficşi
b
Experimental
Optimizarea f
c
valorii lui a
d (determină Δa) g
M Δa
Comandă schimbarea
lui a
C
ar0
Fig. 1.10 Principiul cibernetizării proceselor tehnologice
Pentru exemplificare vom prezenta principiul cibernetizării unui proces

tehnologic de extracţie.
Într-o instalaţie de extracţie se prelucrează „A” tone materie primă,
obţinându-se „B” tone de produs finit. Se notează cu „m” extracţia de substanţă
B
utilă, m = ⋅ 100 .
A
Prin modelul matematic al procesului s-a determinat legătura dintre
extracţia de substanţă utilă şi o variabilă principală a procesului „a”, care al
rândul ei este dependentă de alte variabile: „b”, „c”, „d”, „e” etc. Cu ajutorul
funcţiei de performanţă, s-a stabilit că procesul se desfăşoară cu extracţia optimă
m0, dacă a are o anumită valoare, a0 (fig. 1.10.).
În cazul în care sistemul lucrează cu parametrii a0=f(b0,c0,d0), variaţia
m=f(a) este dată de curba S0, iar valoarea lui a, corespunzătoare lui m0, este a0.
Dacă se produce o perturbare în proces, datorită modificării unora din variabilele
b, c, d etc., care conduce la o scădere a extracţiei cu Δm = m0 - mr, sistemul va
funcţiona după o curbă nouă Sr. Se vede, uşor, că în acest caz, pentru a obţine
- 34 -
extracţia maximă m0 va trebui să se varieze a de la a0 la ar (deci, să se mărească

cu Δa = ar – a0).
Cibernetizarea procesului se va executa după schema din figura 1.11
Din procesul de extracţie se
culeg date privitoare la cantitatea
de materie primă alimentată (1),
cantitatea de produse rezultată (2)
şi asupra parametrului a (3) şi se
introduc în dispozitivul de
identificare al calculatorului I.
Dacă pentru aceste date
mr<m0 se trimit instrucţiunile
(diferenţele Δm) în memoratorul M
unde se calculează valoarea
diferenţei Δa.
Fig. 1.11 Reprezentarea funcţiei de performanţă
într-un proces de extracţie
Această nouă informaţie se trimite în dispozitivul de comandă C, care dă
comenzile necesare pentru modificarea variabilei a (de exemplu, debitul de
circulaţie al materialelor
Ca şi automatizarea, cibernetizarea determină:

• realizarea unor consumuri specifice mult reduse şi a unor indicatori de
utilizare înalţi;
• eliminarea poluării mediului înconjurător;
• obţinerea unor calităţi înalte a produselor;
• creşterea productivităţii muncii;
• reducerea sensibilă a costurilor de fabricaţie.
1.6. Robotizarea proceselor tehnologice
1.6.1 Definiţie, însuşiri
Semantica cuvântului robot sugerează echipamente ce pot executa gesturi

specifice omului sub coordonarea biologică ochi-mână. Prin dezvoltarea
explozivă a tehnicii roboţilor, în prezent, noţiunea de robot a depăşit cu mult
limitele acestei semnificaţii, robotizarea ajungând să reprezinte o măsură a
gradului de automatizare flexibilă (adaptabilă) şi cibernetizare industrială a
unei ţări.
- 35 -
În definirea conceptului de robot sau de roboţi industriali, nu există un

consens unanim acceptat. Unele publicaţii ştiinţifice definesc roboţii industriali
ca fiind manipulatoare automate cu comandă program, ce pot fi împărţite, după
caracterul operaţiilor ce le execută, în trei grupe:
• roboţi industriali de producţie RIP, care iau parte nemijlocit în procesul

de producţie ca maşini de lucru;
• roboţi industriali pentru ridicat şi transportat RIRT care efectuează

operaţii de alimentare automată a utilajelor tehnologice de bază şi operaţii
de transport şi depozitare;
• roboţi industriali universali RIU, care reunesc însuşirile celorlalte două

categorii.
În domeniul roboticii s-a ajuns la următoarea definire a noţiunilor de

manipulatoare şi roboţi industriali:
¾ manipulatoarele sunt mecanisme cu 3-4 grade de mobilitate din cele 6
existente în spaţiu (3 rotaţii şi 3 translaţii) caracterizate printr-un ciclu de
funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă reglabile. Datorită
programării rigide, manipulatoarele se folosesc mai ales în liniile
automate de producţie de serie mare. În acest caz, schimbarea produsului
sau a procesului tehnologic conduc la reconsiderarea întregului sistem.
¾ robotul industrial cu programare flexibilă este definit ca fiind un sistem

multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic util, cu ajutorul
unor mişcări programate şi controlate continuu, în vederea îndeplinirii
unei game variate de sarcini într-un anumit proces tehnologic. Aceste
caracteristici permit ca la schimbări ale tipului constructiv de piese sau ale
procesului tehnologic să nu se restructureze întregul sistem, problema
rezolvându-se prin reprogramarea roboţilor şi realizarea unor modificări
mici ale sistemului.
Roboţii industriali au o serie de însuşiri, cum ar fi:

• au posibilitatea executării unor operaţii tehnologice diferite, într-o
succesiune variabilă;
• au un număr de grade de mobilitate controlabile independent de către o
structură de comandă, care le permite executarea operaţiilor de
complexitate variabilă;
• pot funcţiona automat fără a fi necesar intervenţia omului în timpul
activităţii productive;
- 36 -
• pot fi dotaţi cu o capacitate logică, în vederea încadrării într-un sistem

logistic de corelare a fluxurilor informaţionale, care concură la realizarea
unui anumit proces de fabricaţie industrială;
• pot realiza, la un anumit nivel de perfecţionare, procesul de adaptare
pentru a putea funcţiona în condiţii neprevăzute de om şi prin procesul de
autoinstruire îşi perfecţionează activitatea pe baza propriei experienţe.
1.6.2. Clasificarea roboţilor industriali
Cea mai utilizată este clasificarea pe generaţii, care foloseşte drept

criteriu de bază capacitatea de percepere şi interpretare a semnalelor din mediul
extern şi capacitatea de adaptare la mediu în timpul procesului de lucru. Din
acest punct de vedere, roboţii industriali sunt grupaţi pe generaţiile 0, 1, 2 şi 3.
Roboţii din generaţia 0 sunt reprezentaţi de manipulatoare simple, care

pot executa o succesiune de operaţii fixe. Aceştia posedă numai câteva grade de
mobilitate, rigid programabile, fapt pentru care nu intră în categoria roboţilor
propriu-zişi.
Roboţii din prima generaţie sunt roboţi programabili cu comandă în

„buclă deschisă” faţă de mediul de lucru, adică nu primesc semnale de reacţie de
la senzori externi. Sunt utilizaţi la operaţii simple, care nu necesită adaptare la
mediu (de exemplu, operaţii de vopsire, sudură, turnare, manipulări grosiere).
Noile tipuri de roboţi din această generaţie sunt prevăzuţi cu comandă numerică
şi pot fi comandaţi direct de către calculator.
Roboţii din a doua generaţie sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de forţă,

de proximitate, camere TV. Ei realizează coordonarea ochi-mână, piesele
manipulate nu mai trebuie orientate în prealabil, deoarece mişcarea organelor de
lucru ale robotului se realizează în funcţie de situaţia reală dată. Se asigură o
adaptare ridicată la mediu.
Roboţii din generaţia a treia sunt dotaţi cu senzori complecşi şi
utilizează elemente de inteligenţă artificială. Au un grad înalt de decizie şi
planificare, realizează procese logice, complexe, în vederea unei rapide adaptări
la o diversitate mare de activităţi şi, eventual, pentru o autoinstruire. Ei recunosc
obiectele în spaţiu şi pot lua decizii în procese complicate, cum ar fi: operaţii de
asamblare şi montaj.
1.6.3. Structura generală a robotului condus de calculator
Un robot industrial trebuie să realizeze patru tipuri de funcţii generale:

- 37 -
• acţiune asupra mediului înconjurător cu ajutorul unor elemente ( de

apucare, de împingere, de ridicare);
• percepţie în scopul culegerii de informaţii asupra mediului înconjurător;
• comunicare pentru schimbul de informaţii dintre robot şi operatorul
uman;
• decizie pentru organizarea interacţiunii primelor trei funcţii în vederea
realizării unei sarcini.
Pentru realizarea acestor funcţii, structura unui robot este alcătuit din
patru subsisteme (figura 1.12).
Sistemul de comandă şi Sistemul de Sistemul cinematic

programare acţionare
Sistemul senzorial
Fig. 1.12 Elementele componente ale structurii unui robot
Sistemul cinematic este alcătuit din structura mecanică capabilă să

execute mişcările necesare pe baza comenzilor primite de la sistemul de
comandă. Structura mecanică a robotului este formată dintr-un corp fix
(piedestal), susţinut pe roţi sau picioare mecanice, şi braţul (braţele) care
constituie organul de lucru propriu-zis.
Dispozitivul de ghidare este alcătuit din braţ sau braţ şi antebraţ

împreună cu mecanismul de orientare (încheietura de la extremitatea braţului)
de care se leagă dispozitivul de lucru ( mână de lucru, dispozitiv de apucare
etc.). Braţul sau perechea braţ-antebraţ se numeşte mecanism generator de
traiectorie. Braţul realizează mişcarea regională, adică deplasarea după o
anumită traiectorie a punctului caracteristic ( un punct al obiectului care
reprezintă obiectul în timpul deplasării acestuia). Încheietura realizează
mişcarea locală (de poziţionare). Mişcarea regională şi cea locală au în total
şase grade de mobilitate, iar pentru mişcarea degetelor dispozitivului de apucare
mai sunt necesare alte două grade de libertate.
Dispozitivele de lucru – mâinile robotului sunt clasificate, după principiul

de funcţionare, în patru categorii:
• dispozitive de prehensiune bazate pe apucarea obiectelor;
• dispozitive magnetice de prehesiune;
• dispozitive de prehensiune vacuumatice;
• dispozitive de prehensiune bazate pe alte principii de funcţionare.
- 38 -
Sistemul de acţionare este considerat musculatura robotului. Funcţiile

sunt îndeplinite prin utilizarea unor motoare electrice, hidraulice sau
pneumatice. Acţionarea hidraulică a robotului este cea mai folosită, datorită
următoarelor avantaje:
• raportul putere/greutate al elementelor de acţionare hidraulică foarte
ridicat;
• posibilităţi bune de reglare;
• structură de ansamblu simplă;
• tehnici de comandă bine cunoscute;
• siguranţă în funcţionare.
Sistemul de comandă şi programare reprezintă un ansamblu de

echipamente şi de programe, care realizează mişcarea robotului în regim
automat sau manual. Structura sistemului de comandă, indiferent de varianta
constructivă (mecanică, electrică sau pe baza structurilor de calcul), depinde de
setul de funcţii atribuite:
• comanda mişcării robotului (automată sau manuală);
• programarea robotului;
• integrarea în sistemul de automatizare flexibilă (cooperarea cu alţi
roboţi, maşini unelte şi dispozitive de transfer).
Metodele de programare se împart în metode netextuale (în urma
programării nu rezultă un text program) şi metode textuale (în urma programării
rezultă un text program asemănător cu programele pentru calculatoarele
universale).
Sistemul senzorial.
Sistemele de comandă descrise anterior folosesc ca referinţă o traiectorie
programată aprioric şi informaţii despre poziţia şi viteza elementelor
componente ale mecanismului activ (dispozitivul de ghidare şi de lucru). O
traiectorie de mişcare nu poate fi descrisă aprioric faţă de execuţia ei, pentru un
mediu necunoscut deoarece poate produce coliziuni cu obstacole, nu-şi atinge
ţinta etc. De aceea, pentru execuţia mişcării în medii necunoscute este necesară
echiparea structurilor mecanice cu senzori, care să transmită informaţii din
spaţiul de lucru. În acest caz, se folosesc roboţi programaţi.
Senzorii folosiţi la echiparea structurilor mecanice se pot clasifica după :

• tipul informaţiei furnizate (fizică, chimică, geometrică);
• zona din care recepţionează informaţia (de contact, de zonă apropiată,
îndepărtată sau foarte îndepărtată);
• soluţia constructivă (activi, pasivi);
Cel mai des utilizaţi sunt senzorii de forţă, densitate, elasticitate, termici,
de culoare, de transparenţă optică.
- 39 -
Senzorii de forţă măsoară forţele şi momentele mecanice care apar în

structura mecanică proprie şi asupra obiectelor manipulate.
Senzorii tactili (de contact) semnalează atingerea unui obiect din mediu.
Într-o formă mai complexă de organizare pot recunoaşte chiar obiectele
calculând poziţia şi orientarea lor în spaţiu.
Senzorii de proximitate (zonă apropiată) semnalează prezenţa obiectului
din mediu fără stabilirea contactului. Ei pot fi optici, cu ultrasunete,
electromagnetici.
Senzorii de zonă îndepărtată sau foarte îndepărtată măsoară distanţele
faţă de obiecte aflate la o depărtare mai mare de cinci metri prin folosirea
telemetrelor (cu ultrasunete sau laser).
1.6.4. Aspecte tehnico-economice asupra utilizării roboţilor industriali
Utilizarea roboţilor industriali conduce la:

• creşterea calităţii produselor;
• creşterea considerabilă a productivităţii muncii;
• reducerea costurilor produselor;
• asigură securitatea muncii în medii productive toxice sau cu înalt pericol
de accidente mecanice.
Robotizarea proceselor industriale exercită influenţe şi asupra altor

domenii de activitate, cum ar fi:
• realizarea unor componente electrice şi de mecanică fină cu fiabilitate
mult sporită;
• tipizarea şi standardizarea elementelor constructive ale roboţilor pentru
diminuarea efortului de concepţie şi de fabricaţie;
• perfecţionarea calculatoarelor care comandă funcţionarea roboţilor.
Concluzii
Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate cu

ajutorul mijloacelor de muncă în vederea transformării obiectelor muncii în
produse finite.
Procesul de producţie este compus din procese tehnologice (de bază),
procese auxiliare şi procese de deservire.
Procesul tehnologic este ansamblul de cunoştinţe, utilaje şi proceduri
organizat în scopul realizării unui produs, pornind de la anumite materii prime,
într-un context local şi în condiţii economice avantajoase.
- 40 -
Procesul tehnologic poate fi continuu, discontinuu sau combinat (după

desfăşurarea în timp), manual, mecanizat, automatizat sau cibernetizat (după
modul de comandare al desfăşurării procesului).
Transformările cantitative pe care materiile prime, materialele le suferă,
prin prelucrarea lor, într-un proces tehnologic sunt exprimate de bilanţul de
materiale.
La baza calculelor bilanţurilor de materiale stă legea conservării materiei.
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două coloane,
intrări şi ieşiri, cantităţile fiind trecute în unităţi de masă şi în procente, totalul
pe cele două coloane trebuie să fie identic.
Într-un proces tehnologic, sunt supuse transformărilor materii prime şi
materiale, apă, energie sub diferite forme.
Din proces rezultă: produs finit, semifabricat, produse secundare,
intermediare, deşeuri, rebuturi, pierderi tehnologice.
Indicatorii tehnico-economici sunt definiţi ca expresii numerice cu
ajutorul cărora se caracterizează modul de desfăşurare a proceselor de producţie.
Se clasifică în indicatori tehnico-economici de consum şi de utilizare.
La baza calculării indicatorilor de consum (consumul specific) stau
bilanţurile de materiale şi energie.
Consumul specific este reprezentat dintr-un număr care ne arată
cantitatea, dintr-o materie primă dată, necesară obţinerii unei unităţi de produs
principal.
Indicatorii de utilizare exprimă prin valori numerice modul în care sunt
exploatate utilajele.
Pot fi indicatori de utilizare intensivă (capacitatea de producţie şi
producţia specifică) şi de utilizare extensivă (timpul disponibil).
Automatizarea reprezintă echiparea unei instalaţii cu dispozitive
automate, în vederea efectuării unei operaţiuni fără intervenţia de dirijare a
omului.
Din punct de vedere al legăturilor dintre dispozitivele de automatizare şi
instalaţia automată, se deosebesc sisteme automate cu circuit deschis şi sisteme
automate cu circuit închis.
Cibernetizarea proceselor tehnologice este o treaptă superioară a
automatizării, ea ocupându-se de conducerea automată a marilor sisteme
tehnice.
Condiţiile necesare pentru cibernetizarea unui proces sunt: existenţa bazei
materiale şi a unui model matematic al procesului, pe baza căruia calculatorul să
poată lucra.
Robotul industrial cu programare flexibilă este un sistem
multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic util, cu ajutorul unor
mişcări programate şi controlate continuu, în vederea îndeplinirii unor sarcini
într-un anumit proces tehnologic.
Pentru realizarea funcţiilor, structura unui robot este alcătuită din patru
subsisteme: de comandă şi programare, de acţionare, cinematic şi senzorial.
- 41 -
Teste grilă
Testul 1.1
În producţia de serie:
a) la majoritatea locurilor de muncă operaţiile executate nu se schimbă timp îndelungat;
b) produsul este lansat periodic, la intervale bine stabilite de timp;
c) la un loc de muncă se prelucrează loturi succesive de piese diferite.
Varianta corectă este:
1. (a,c);
2. (a,b,c);
3. (b,c).
Testul 1.2
Procesul tehnologic este:
a) ansamblul complex de cunoştinţe, utilaje şi proceduri;
b) proces de bază al procesului de producţie;
c) proces de transformare al materiilor prime;
d) proces de realizare al unui produs, într-un context local şi în condiţii economice
avantajoase;
e) totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă.
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d);
5. (a,b,e).
Testul 1.3
Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de condiţii locale, cum ar fi:
a) disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime;
b) costul forţei de muncă;
c) cererea pieţei;
d) cultura dintr-o anumită ţară;
e) costul de producţie.
1. (a,b,c,e);
2. (a,b,d);
3. (b,c,d,e);
4. (c,d,e).
Testul 1.4
Fluxul tehnologic reprezintă:
a) succesiunea operaţiilor tehnologice în ordinea desfăşurării lor în timp;
b) succesiunea operaţiilor în ordinea aşezării utilajelor în secţiile de producţie;
c) durata necesară materiilor prime de a parcurge întregul proces tehnologic.
1. (a,c);
2. (a,b,c);
3. (a,b);
4. (b,c).
- 42 -
Testul 1.5
Procesele de deservire sunt considerate:
a) întreţinerea utilajelor în stare de funcţionare;
b) transportul intern;
c) alimentarea cu energie şi apă;
d) depozitarea materialelor şi produselor;
e) activitatea laboratoarelor;
f) funcţionarea instalaţiilor de automatizare.
1. (a,b,c);
2. (b,d,f);
3. (a,c,d,e);
4. (b,d,e);
5. (b,c,d).
Testul 1.6
După desfăşurarea în timp, procesele tehnologice se împart în:
a) procese tehnologice continue;
b) procese tehnologice discontinue;
c) procese tehnologice combinate;
d) procese tehnologice mecanizate;
e) procese tehnologice automatizate;
f) procese tehnologice cibernetizate.
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,e).
Testul 1.7
După modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic se disting:
a) procese tehnologice continue;
b) procese tehnologice discontinue;
c) procese tehnologice combinate;
d) procese tehnologice mecanizate;
e) procese tehnologice automatizate;
f) procese tehnologice cibernetizate.
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,e).
Testul 1.8
La procesele tehnologice automatizate:
a) parametri de funcţionare sunt stabiliţi de către om;
b) maşini specializate asigură singure menţinerea nivelului acestor parametri;
c) parametri de funcţionare sunt stabiliţi de către calculatorul electronic de proces;
d) dispozitive specializate avertizează în caz de avarie;
e) calculatorul estimează, în fiecare moment, utilitatea menţinerii sau modificării unor
parametri.
- 43 -

1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c);
4. (a,b,d);
5. (b,c,d).
Testul 1.9
Bilanţul de materiale:
a) exprimă cantitativ transformările pe care materiile prime, materialele le suferă, prin
prelucrarea lor, într-un proces tehnologic;
b) reprezintă expresii numerice cu ajutorul cărora se caracterizează modul de desfăşurare
al proceselor de producţie;
c) permite compararea rezultatelor economice obţinute de două sau mai multe
întreprinderi care au acelaşi profil şi utilizează acelaşi proces tehnologic.
1. (a,b);
2. (b,c);
3. (a,c).
Testul 1.10
Bilanţul de materiale se prezintă sub forma unui tabel cu două coloane: intrări şi ieşiri.
Coloana intrărilor cuprinde:
a) materiale;
b) produse secundare;
c) materii prime;
d) rebuturi;
e) deşeuri;
f) materiale recuperabile;
g) apă.
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,f,g);
3. (b,c,d,f);
4. (a,c,e,g).
Testul 1.11
Produsele finite:
a) reprezintă scopul activităţii de bază a întreprinderii;
b) au proprietăţi fizice şi chimice bine stabilite;
c) sunt produse ajunse în faza de prelucrare corespunzătoare finisării;
d) sunt produse ajunse la diferite niveluri de prelucrare corespunzătoare procesului
tehnologic;
e) nu caracterizează activitatea de bază a întreprinderii.
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c,e);
4. (a,c,d).
Testul 1.12
- 44 -
Cauzele apariţiei rebuturilor sunt:

a) imperfecţiuni din proiectare ale procesului tehnologic;
b) nivelul insuficient de calificare al personalului;
c) nerespectarea disciplinei tehnologice;
d) calitatea necorespunzătoare a materiilor prime;
e) gradul înaintat de uzură a utilajelor.
1. (a,b,c);
2. (b,c,e);
3. (a,d,e);
4. (a,b,c,d,e);
5. (a,c,d,e).
Testul 1.13
Rezervele interne ale întreprinderii sunt:
a) deşeurile;
b) rebuturile recuperabile;
c) rebuturile nerecuperabile;
d) pierderile tehnologice.
1. (a,b);
2. (a,c);
3. (a,b,c);
4. (a,b,c,d);
5. (c,d).
Testul 1.14
Bilanţurile de materiale şi energie:
a) descriu în mod cantitativ un proces tehnologic;
b) descriu în mod calitativ un proces tehnologic;
c) stau la baza calcului consumurilor specifice;
d) evidenţiază pierderile;
e) stau la baza planificării aprovizionării cu materii prime şi la dimensionarea stocurilor;
1. (a,b,c,d);
2. (a,c,d,e);
3. (a,c,d);
4. (b,c,d,e).
Testul 1.15
Indicatorii tehnico-economici:
a) caracterizează modul de desfăşurare al proceselor de producţie;
b) sunt utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor tehnice şi economice a întreprinderilor;
c) sunt utilizaţi la compararea a două sau mai multe procese tehnologice, care conduc la
obţinerea aceluiaşi produs finit.
1. (a,b,c);
2. (b,c);
3. (a,b);
4. niciuna.
- 45 -
Testul 1.16
Consumurile specifice normate se stabilesc:
a) pornind de la legile fizice şi chimice;
b) considerând că instalaţia ar funcţiona în cele mai bune condiţii;
c) luând în considerare imperfecţiunile existente în concepţie, proiectare şi construcţie;
d) pornind de la datele culese de pe instalaţie în timpul funcţionării ei.
1. (a,b,d);
2. (a,c);
3. (b,c);
4. (b,c,d).
Testul 1.17
Consumurile specifice reale sunt egale cu cele normate dacă:
a) într-o întreprindere lucrurile merg bine;
b) apar rebuturi, pierderi, materii prime care se transformă anapoda din cauza conducerii
incorecte al procesului tehnologic;
c) în perioada de punere în funcţiune a unei instalaţii noi.
1. (a,c);
2. (b,c);
3. a;
4. b.
Testul 1.18
Randamentul
a) este fracţiunea din materia primă care s-a transformat pe filiera dorită;
b) se foloseşte pentru calcularea gradului de valorificare a unei materii prime într-o
operaţie tehnologică;
c) este întotdeauna subunitar.
d) este supraunitar;
e) este mai mic sau egal cu 1.
1. (a,b,e);
2. (a,b,c);
3. (b,d,e);
4. (a,b,d).
Testul 1.19
Indicatorii de utilizare intensivă sunt:
a) capacitatea de producţie;
b) producţia specifică;
c) consumul specific;
d) producţia unui utilaj.
1. (a,c,d);
2. (a,b);
3. (a,b,d);
4. (a,b,c).
Testul 1.20
- 46 -
Cauzele de reduce a valorilor indicatorului de utilizare extensivă sunt:

a) organizarea necorespunzătoare a fluxului de producţie;
b) lipsa temporară a unor materii prime;
c) lipsa unor spaţii de depozitare a produselor;
d) uzura excesivă a unor utilaje;
e) organizarea corespunzătoare a operaţiilor de întreţinere şi reparaţii.
1. (a,b,c,d,e);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,d);
4. (a,b,c);
5. (c,d,e).
Testul 1.21
Un sistem automat este format din:
a) dispozitivul de automatizare;
b) traductor de intrare;
c) instalaţie automatizată;
d) amplificatorul.
1. (a,b);
2. (a,c);
3. (b,c,d);
4. (a,b,c,d);
5. (c,d).
Testul 1.22
Sisteme automate cu circuit deschis:
a) controlează dacă variaţiile mărimii de ieşire urmăresc variaţiile mărimii de intrare;
b) nu controlează dacă mărimea de ieşire urmăreşte variaţiile mărimii de intrare;
c) se folosesc când nu se cer condiţii speciale de precizie;
d) au ca mărime de intrare o mărime prescrisă egală cu mărimea de ieşire pe care dorim
s-o obţinem;
e) se numesc sisteme de comandă automată;
f) se numesc sisteme de reglare automată.
1. (a,c,d,e);
2. (b,c,d);
3. (b,c,d,e);
4. (b,c,e);
5. (b,c,f).
Testul 1.23
Sistemele automate cu circuit închis:
a) controlează dacă variaţiile mărimii de ieşire urmăresc variaţiile mărimii de intrare;
b) nu controlează dacă mărimea de ieşire urmăreşte variaţiile mărimii de intrare;
c) se folosesc când nu se cer condiţii speciale de precizie;
d) au ca mărime de intrare o mărime prescrisă egală cu mărimea de ieşire pe care dorim
s-o obţinem;
e) se numesc sisteme de comandă automată;
f) se numesc sisteme de reglare automată.
- 47 -

1. (a,d,f);
2. (b,c,e);
3. (a,c,d,e);
4. (b,c,f);
5. (b,c,d,e).
Testul 1.24
Mărimea de acţionare:
a) este dată de diferenţa dintre mărimea de comandă şi mărimea comandată;
b) este determinată de elementul de comparaţie;
c) este caracteristică sistemelor automate cu circuit deschis;
d) este caracteristică sistemelor automate cu circuit închis.
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c,d);
4. (a,c).
Testul 1.25
Sistemele automate cu circuit închis:
a) reacţionează la variaţia unei mărimi ce depinde de procesul de automatizare;
b) reacţionează la variaţia unei mărimi ce nu depinde de procesul de automatizare;
c) sunt numite şi sisteme de reglare automată;
d) sunt numite şi sisteme de comandă automată.
1. (a,c);
2. (b,d);
3. (b,c);
4. (a,d).
Testul 1.26
Intervalul minim cu care trebuie să varieze mărimea de intrare/acţionare pentru ca sistemul
să se declanşeze caracterizează:
a) sensibilitatea sistemului;
b) stabilitatea sistemului;
c) rapiditatea sistemului.
1. (a,c);
2. (a,b);
3. a;
4. c;
5. b.
Testul 1.27
Capacitatea sistemului de urmărire cât mai rapidă a variaţiilor mărimii de intrare de către
mărimea de ieşire caracterizează:
- 48 -
1. (a,c);
2. (a,b);
3. a;
4. c;
5. b.
Testul 1.28
Capacitatea sistemului de amortizare a oscilaţiilor mari, care se produc în sistem, când au
loc variaţii bruşte ale mărimii de intrare, într-un interval de timp relativ mic, caracterizează:
1. a;
2. b;
3. (a,b);
4. (a,c);
5. (b,c).
Testul 1.29
Dezavantajele automatizării sunt:
a) volumul mare de investiţii suplimentare;
b) mărirea productivităţii muncii;
c) durata de recuperare a investiţiilor de 2-3 ani;
d) schimbarea caracterului muncii prestate;
e) mărirea preciziei de lucru.
1. (a,e);
2. (a,c);
3. (a,d,e);
4. a;
5. d.
Testul 1.30
Variabilele de intrare sunt:
a) variabile independente;
b) variabile dependente;
c) variabile necomandabile şi comandabile;
d) variabile de performanţă.
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (b,d);
4. c.
Testul 1.31
Variabilele de ieşire sunt:
a) variabile independente;
b) variabile dependente;
c) variabile necomandabile şi comandabile;
- 49 -
d) variabile de performanţă.
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (b,d);
4. c.
Testul 1.32
Din categoria variabilelor independente comandabile fac parte:
a) calitatea şi disponibilitatea materiilor prime;
b) starea tehnică a utilajelor;
c) debitele de materii prime;
d) parametrii fizici de desfăşurare a proceselor;
e) temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul ambiant.
1. (a,b,c);
2. (c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,c,d);
5. (a,b).
Testul 1.33
Din categoria variabilelor independente necomandabile fac parte:
a) calitatea şi disponibilitatea materiilor prime;
b) starea tehnică a utilajelor;
c) debitele de materii prime;
d) parametrii fizici de desfăşurare a proceselor;
e) temperatura, presiunea şi puritatea atmosferei din mediul ambiant.
1. (a,b,c);
2. (c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,c,d);
5. (a,b).
Testul 1.34
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea calculatorului offline
se adoptă atunci când:
a) nu există interfeţele care să facă o legătură directă între calculator şi proces;
b) există modele matematice complete;
c) nu există modele matematice complete;
d) se face testarea modelelor matematice complete.
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).
Testul 1.35
- 50 -
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea online deschisă a

calculatorului se adoptă atunci când:
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).
Testul 1.36
În cadrul activităţii de conducere a unui proces tehnologic, amplasarea online închisă a
calculatorului se adoptă atunci când:
1. (a,d,e);
2. (c,d);
3. (b,c);
4. (b,c,e);
5. (c,d,e).
Testul 1.37
Dacă în cazul cibernetizării unui proces tehnologic, extracţia de substanţă utilă scade, ca
urmare a apariţiei unei perturbări în proces, pentru ca procesul să se desfăşoare în condiţii
optime trebuie:
a) să creştem valoarea variabilei principale a procesului cu „Da”;
b) să scădem valoarea variabilei principale cu „Da”;
c) să nu modificăm valoarea variabilei principale.
1. a;
2. (a,c);
3. b;
4. c;
5. niciuna.
Testul 1.38
Robotul industrial cu programare flexibilă este:
a) un sistem multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic;
b) un mecanism cu 3-4 grade de mobilitate;
c) capabil să îndeplinească o gamă variată de sarcini într-un proces tehnologic;
d) caracterizat printr-un ciclu de funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă
reglabile.
1. (a,b,c,d);
2. (a,c);
- 51 -
3. (b,d);
4. (b,c,d);
5. (a,c,d).
Testul 1.39
Manipulatorul este:
a) un sistem multifuncţional conceput să efectueze un lucru mecanic;
b) un mecanism cu 3-4 grade de mobilitate;
c) capabil să îndeplinească o gamă variată de sarcini într-un proces tehnologic;
d) caracterizat printr-un ciclu de funcţionare rigid, definit de limitatoare de cursă
reglabile.
1. (a,b,c,d);
2. (a,c);
3. (b,d);
4. (b,c,d);
5. (a,c,d).
Testul 1.40
Roboţii din prima generaţie:
a) sunt prevăzuţi cu senzori tactili, de forţă, camere TV;
b) sunt roboţi programabili cu comandă în buclă deschisă faţă de mediul de lucru;
c) realizează coordonarea ochi-mână;
d) sunt dotaţi cu senzori complecşi şi utilizează elemente de inteligenţă artificială;
e) au un grad înalt de decizie şi planificare;
f) sunt utilizaţi la operaţii simple care nu necesită adaptare la mediu.
1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).
Testul 1.41
Roboţii din a doua generaţie:
1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).
Testul 1.42
Roboţii din a treia generaţie:
- 52 -

1. (b,f);
2. (a,c);
3. (d,e);
4. (a,c,e);
5. (b,c,d).
Testul 1.43
Sistemul de comandă şi programare realizează:
a) comanda mişcării robotului (automată sau manuală);
b) posibilităţi bune de reglare;
c) programarea robotului;
d) integrarea în sistemul de automatizare flexibilă;
e) siguranţa în funcţionare.
1. (a,b,d);
2. (a,d,e);
3. (a,c,d);
4. (a,c,e).
Testul 1.44
Acţionarea hidraulică prezintă următoarele avantaje:
a) posibilităţi bune de reglare;
b) structură de ansamblu simplă;
c) permite cooperarea cu alţi roboţi;
d) siguranţă în funcţionare;
e) raportul greutatea elementelor de acţionare/putere este mic.
1. (a,b,c,e);
2. (a,b,d,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d,e).
- 53 -
Capitolul 2
VALORIFICAREA RESURSELOR NATURALE
Obiective
Orice întreprindere industrială, indiferent de profil, porneşte de la materii

prime, care la rândul lor, provin din resurse naturale.
Două dintre resurse sunt indispensabile oricărei activităţi economice:
energia şi apa.
Ne propunem să prezentăm o abordare raţională a problemei apei. Aceasta
presupune o analiză a surselor de apă şi a tehnologiilor prin care apa este făcută
aptă pentru diversele sale utilizări. Se vor prezenta şi procesele de tratare a apei,
care permit returnarea apei în natură fără a afecta echilibrul ecologic.
Se vor prezenta formele şi sursele de energie, precum şi modalităţile de
obţinere a energiei electrice, cea mai utilizată formă de energie.
2.1 Apa
2.1.1 Noţiuni introductive
Apa constituie una din resursele naturale fundamentale şi reprezintă unul

din factorii de bază ai existenţei, dezvoltării şi civilizaţiei.
Consumul de apă este legat de satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei
urbane şi rurale (apă potabilă), a nevoilor industriale (apă tehnologică), a
nevoilor agriculturii (apă pentru irigaţii şi piscicultură) precum şi a nevoilor
urbanistice şi de agrement.
Din punct de vedere cantitativ, consumul de apă se află într-o continuă
creştere, fiind influenţat de ritmul înalt de industrializare, de creşterea
populaţiei, de urbanizare şi de creşterea nivelului de trai, precum şi de cerinţele
tot mai mari ale agriculturii intensive.
Consumul de apă este un indicator al nivelului de civilizaţie a unei
comunităţi.
Structura consumul intern de apă variază de la o ţară la alta, iar pentru
ţările industrializate se consideră că numai industria, transportul şi construcţiile
depăşesc 50% din consumul total. Astfel, în unele ţări dezvoltate economic,
volumul de apă utilizată în industrie şi pentru consumul populaţiei depăşeşte
2500 m3/an locuitor, în unele ţări dezvoltate, acesta depăşeşte 1000 m3/an
locuitor, iar în unele ţări subdezvoltate, acesta nu depăşeşte 40 m3/an locuitor.
- 54 -
Volumul de apă consumată este strâns legat de volumul producţiei

materiale şi de nivelul tehnic de realizare al acesteia.
2.1.2 Sursele de apă
Apa este cea mai răspândită substanţă din natură, acoperind 75% din
suprafaţa globului.
Pe Pământ există patru surse principale de apă:
- apa meteorică;
- ape dulci de suprafaţă (râuri, lacuri);
- apa freatică;
- ape marine.
Apa meteorică
Este apa provenită din precipitaţii (ploaie, zăpadă). Este foarte curată din
punct de vedere chimic, fiind impurificată doar cu praf sau urme de bioxid de
carbon dizolvat din atmosferă. Are însă un regim foarte neregulat, atât în timp,
cât şi în spaţiu. Este o sursă extrem de puternic dispersată, în sensul că un
volum apreciabil de apă se poate aduna doar de pe o suprafaţă foarte mare. Ca
urmare, ea nu poate fi luată în considerare pentru aplicaţii practice (altele decât
cele din agricultură, dar şi acolo se prevăd sisteme de irigaţii ca soluţie
alternativă).
Ape dulci de suprafaţă
Sunt apele provenite din râuri şi lacuri. Este sursa cea mai uşor
accesibilă. Permite prelucrarea de cantităţi mare de apă, chiar dacă debitul
prezintă variaţii sezoniere (care se pot compensa în mare măsură prin
amenajarea unor lacuri de acumulare). Prezintă însă dezavantajul că are o
încărcătură mare cu săruri şi alte substanţe dizolvate, suspensii (mâl, nisip),
precum şi încărcătură organică şi biologică (bacterii, virusuri). Ca urmare, apa
trebuie tratată înainte de utilizare.
Apa freatică
Este apa ce se găseşte în pânzele freatice subterane, la adâncimi cuprinse

între câţiva metri şi câţiva zeci de metri. Este şi ea încărcată cu săruri (în special
bicarbonaţi şi cloruri de calciu şi magneziu), dar este lipsită de ceilalţi
- 55 -
impurificatori ai apelor de suprafaţă. Are pe tot parcursul anului un debit şi o

temperatură relativ constante.
Exploatarea ei presupune însă cheltuieli mai mari, atât ca investiţii pentru
săparea de puţuri sau sonde prevăzute cu pompe pentru aducerea apei la
suprafaţă, cât şi de exploatare, concretizate, în special, prin energia consumată
pentru pomparea apei. Aceste cheltuieli sunt ceva mai mari decât cele implicate
de tratarea apelor de suprafaţă, ca urmare costul de obţinere a apei freatice este
mai mare.
Pentru România, s-ar putea pune în viitor problema prelucrării unor ape
freatice sălcii (cu un conţinut mult mai mic de săruri decât apa marină) din
subsolul Dobrogei.
Ape marine
Se găsesc în cantităţi uriaşe în raport cu necesităţile de apă dar conţin o

încărcare extrem de mare în săruri minerale (în special cloruri de sodiu şi de
magneziu). Pentru a fi utilizată, sărurile conţinute trebuie eliminate, ceea ce
presupune cheltuieli extrem de mari, cel puţin de câteva sute, sau chiar mii de
ori mai mari decât cele necesitate de tratarea apelor dulci. În prezent, apa marină
nu prezintă interes practic ca sursă de apă, decât în zonele geografice unde
sursele de apă dulce sunt total insuficiente. Aceste zone trebuie să fie, în acelaşi
timp, suficient de puternice pe plan economic pentru a-şi putea permite costurile
de desalinizare. Se întâlnesc astfel de instalaţii în emiratele din Golful Persic,
Israel, câteva state din sudul S.U.A.
Practic, în cazul ţării noastre (ca şi a majorităţii ţărilor lumii) prezintă

interes doar apele dulci de suprafaţă şi apele freatice. Ponderea cu care apele
freatice contribuie la acoperirea necesarului de apă se situează în jurul valorii de
10-20%, restul revenind apelor de suprafaţă.
Din punct de vedere al tipurilor de apă solicitate, distingem:

- apă industrială;
- apă potabilă;
- apă dedurizată;
- apă deionizată.
Apa industrială
Este apa cel mai puţin tratată, singura condiţie fiind aceea de a fi limpede.
Este utilizată în procese de răcire, spălare, transport al unor materiale
solide în suspensie. Nu este sterilizată şi ca urmare nu este potabilă. De aceea, în
- 56 -
industrie, robinetele de apă industrială trebuie semnalizate distinct pentru a nu

exista riscul ca apa respectivă să se bea.
Apa potabilă
Este apă limpede şi sterilă, în sensul că bacteriile patogene au fost

eliminate. Conţine toate sărurile existente iniţial în apă, săruri care nu numai ca
nu deranjează ci, din contră, dau apei un gust plăcut.
Apa dedurizată
Este apă industrială din care s-au eliminat ionii de calciu şi de magneziu,
aceştia fiind înlocuiţi cu ioni de sodiu.
Conţinutul cumulat de ioni de calciu şi magneziu din apă reprezintă
duritatea apei şi se măsoară în unităţi de duritate, numite grade de duritate.
Un grad de duritate corespunde la 10 mg CaO/l apă şi respectiv 7,15 mg
MgO/l apă.
Ca regulă generală, apele cu o duritate mai mică de 5-6 grade sunt
considerate „moi”, cele între 6-15 grade sunt „normale”, iar cele cu peste 15
grade sunt „dure”. Apa dură, prin fierbere, depune „piatră”, ceea ce explică
imposibilitatea folosirii ei în industria energetică, la obţinerea aburului.
Pe de altă parte numeroase substanţe chimice precipită în prezenţa ionilor
de calciu sau magneziu, ca urmare apa dură nu poate fi utilizată în contact cu
asemenea substanţe (săpun, coloranţi textili, agenţi de flotaţie etc.).
Duritatea apei se elimină prin îndepărtarea din apă a ionilor de calciu şi
magneziu, fie prin precipitare (procedeul var-sodă, foarte ieftin şi destul de
eficient), fie cu ajutorul schimbătorilor de ioni, procedeu foarte utilizat şi mai
eficient decât cel anterior.
Apa deionizată
Este apa din care s-au eliminat toate sărurile, nu numai ionii de calciu şi
de magneziu. Se foloseşte în industria farmaceutică, electronică, la acumulatori
electrici, punctual în mai multe ramuri industriale.
Înainte, acest tip de apă era cunoscut sub numele de „apă distilată”.
Metoda distilării este o metodă foarte scumpă (consumuri mari de energie) şi de
aceea a fost înlocuită cu deionizarea. Aceasta se realizează chimic cu ajutorul
unor coloane de schimbări de ioni.
- 57 -
2.1.3 Tratarea apelor de suprafaţă
Tratarea apelor de suprafaţă are ca scop îndepărtarea componenţilor minerali şi

organici aflaţi în suspensie, a gazelor dizolvate şi a microorganismelor.
Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile din apa de suprafaţă decurge în
mai multe faze, fig. 2.1 .
Apă de suprafaţă
SEDIMENTARE suspensii grosiere
FILTRARE suspensii fine
ADSORPŢIE
săruri de Fe sau Al suspensii coloidale
(FLOCULARE)
Apă limpede (utilizată ca apă

industrială)
gaze urât mirositoare

abur DEGAZARE
(H2S, CO2)
Cl2, F2, O3, U.V. STERILIZARE bacterii patogene
Apă potabilă
Fig. 2.1 Fluxul tehnologic de obţinere a apei potabile
Sedimentarea se face în bazine mari, în care apa circulă lent (0,5

m/minut) şi liniştit, fără turbulenţe. Suspensiile grosiere cad la fundul bazinului,
de unde sunt adunate după anumite intervale de timp. Teoretic s-ar putea realiza
- 58 -
astfel depunerea tuturor suspensiilor insolubile, dar ar dura prea mult şi implicit,
ar fi nevoie de bazine prea mari de sedimentare.
Filtrarea se face utilizând filtre umplute cu pietriş şi nisip de diferite

dimensiuni. Pe măsură ce apa străbate diferitele straturi, care au pori din ce în ce
mai mici, impurităţile în suspensie vor fi reţinute.
La un moment dat filtru se încarcă cu suspensii. În plus, apa începe să-şi
facă în nisipul fin canale preferenţiale ceea ce permite impurităţilor să „scape”.
De aceea, după o anumită perioadă de timp alimentarea filtrului se opreşte şi el
este spălat, trimiţând un jet puternic de apă de jos în sus. În felul acesta toate
impurităţile reţinute sunt scoase afară şi, în plus, straturile sunt afânate şi
omogenizate. Staţia de tratare este dotată cu mai multe filtre decât este necesar
la un moment dat pentru a se putea spăla, pe rând, câte un filtru.
Coagularea se realizează cu agenţi floculanţi, substanţe chimice care

introduse în apă formează precipitate gelatinoase, cu o mare putere de absorbţie,
ce înglobează suspensiile foarte fine şi în special pe cele coloidale (care nu pot fi
reţinute, prin definiţie, de către filtre). Agenţii floculanţi trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii, determinate de criterii tehnice şi economice, cum ar fi: să fie
uşor de transportat, depozitat şi manipulat, să nu fie toxici, să nu afecteze
gustul, mirosul sau culoarea apei etc. Între agenţii coagulanţi cei mai utilizaţi se
numără sărurile de Fe şi Al, care în prezenţa carbonaţilor acizi din apă formează
hidroxizi insolubili, care îndeplinesc toate condiţiile impuse.
Uneori (de regulă în timpul verii) se aplică şi o fază de degazare a apei,
urmărind eliminarea hidrogenului sulfurat, apărut în urma descompunerii
diverselor substanţe organice, gaz care conferă apei un miros şi gust neplăcut.
Degazarea se realizează folosind proprietatea gazelor de a-şi reduce

solubilitatea odată cu ridicarea temperaturii soluţiei. Prin injectare de abur
supraîncălzit în apă, se realizează o încălzire bruscă, locală, a apei, ceea ce
determină insolubilizarea şi degajarea gazelor dizolvate.
Sterilizarea se face în scopul eliminării agenţilor patogeni, purtători de

boli. Se realizează cu agenţi fizici (raze ultraviolete) sau chimici (clorul, fluorul
şi ozonul).
- 59 -
O comparaţie tehnico-economică între agenţii de sterilizare este

prezentată în tabelul 2.1
Tabelul 2.1
Prezentarea comparativă a agenţilor de sterilizare a apei
Agentul Avantaje Dezavantaje
Clor Este ieftin şi comod de utilizat Dacă nu este dozat foarte corect dă un
gust neplăcut apei (prin supradozare),
ceea ce se preferă, mai ales vara,
riscului unei sterilizări incomplete din
cauza subdozării
Fluor Este foarte activ, în concentraţii Instalaţia de obţinere a fluorului este
mici. Se pare că apa cu fluor foarte scumpă şi dificil de exploatat şi
împiedică formarea cariilor dentare întreţinut
Ozon Se obţine uşor şi este destul de Este încă mai scump decât clorul, dar în
ieftin. Dă un gust mai bun apei (prin perspectivă va deveni probabil agentul
oxigenarea ei) preferat de sterilizare
Ultra violete Nu introduce în apă nici un fel de Dezinfectează doar cantităţi mici de apă,
substanţă străină cu consumuri energetice mari. Se aplică
local în spitale fabrici de medicamente
etc.
2.1.4 Epurarea apelor uzate
Apa utilizată, fie în scopuri casnice, fie industriale, se regăseşte cel mai
adesea „la canal” ca apă murdară, adică apă ce conţine diverse impurităţi.
Epurarea atentă a apei, înainte de deversarea ei într-un emisar (cursul de
apă care o preia) este impusă de următoarele motive:
- apele reziduale industriale conţin o serie de substanţe, mai mult sau mai
puţin toxice, cum ar fi: metale grele, fenoli, detergenţi, pesticide etc.;
- dacă în apă apar mai mulţi impurificatori împreună, toxicitatea creşte

uneori foarte puternic (efect de sinergie). Nimeni nu cunoaşte la ora
actuală toate cantităţile posibile de impurificatori şi, cu atât mai puţin,
sinergiile ce pot apărea;
- apa are o capacitate notabilă de autoepurare, numeroase din

microorganismele microplanctonului trăind tocmai pe seama degradării
oxidative a substanţelor organice existente în apă. Dar nu toate substanţele
sunt „biodegradabile”. Pe de altă parte, există un prag peste care
autoepurarea nu mai funcţionează. Totodată, în apropiere de acest prag
consumul de oxigen din apă necesar proceselor oxidative devine mai mare
decât oxigenul dizolvat. Şi, ca urmare, tot ceea ce este viu în apă, moare
sufocat, cu excepţia unor alge albastre cu metabolism anaerob, care se
- 60 -
dezvoltă foarte mult. Gradul de impurificare cu substanţe biodegradabile

se exprimă cu ajutorul unui indice, care se poate măsura uşor într-un
laborator specializat, CBO5. (Consumul Biochimic de Oxigen timp de 5
zile). Apa este mai curată pe măsură ce valoarea indicelui CBO5 este mai
mică;
- autoepurarea, chiar atunci când are loc, este un proces lent. Cum
utilizatorii de apă sunt din ce în ce mai deşi de-a lungul unei ape, cea mai
mare parte a epurării trebuie făcută înainte ca apa uzată să ajungă în
emisar. Ca urmare, apa uzată va trebui să fie epurată, urmând ca apoi, fie
să o reutilizăm, fie să o eliminăm în emisar sub o formă nenocivă, acţiune
care se dovedeşte a fi, în practică, deosebit de dificilă şi de scumpă.
În general, tehnologiile de epurare fac apel la metode fizice pentru

eliminarea suspensiilor şi a emulsiilor, la metode chimice pentru scoaterea din
sistem a impurificatorilor minerali (ionii metalelor grele), la metode fizico-
chimice (adsorbţie, electroliză, osmoză inversă, separare în câmp magnetic) şi
biologice (transformarea în nămoluri sau în gaz metan cu ajutorul unor bacterii
specializate).
Biogazul este un amestec gazos care conţine 60-70% gaz metan, 25-30% bioxid de
carbon şi cantităţi mici (sub 5%) de oxid de carbon, azot, hidrogen sulfurat şi hidrocarburi
superioare. Biogazul are o putere calorică de 25 – 27 MJ/m3 (faţă de 35 MJ/m3 câte are gazul
metan pur). Procesul de fermentaţie al materialelor organice, care conduce la biogaz este
exoterm ceea ce face ca producţia să aibă loc indiferent de anotimp.
Costul unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti este destul de mare.

Astfel, o staţie ce poate prelucra 4000 m3 ape uzate/zi (corespunzător unui oraş
cu cca 30000 locuitori) presupune o investiţie de 600000 $. O asemenea staţie
produce circa 200 m3 biogaz/zi, ceea ce ar ajunge la circa 70-80 de apartamente.
Rezultă că biogazul produs permite valorificarea nămolului, dar nici pe departe
nu acoperă cheltuielile de exploatare ale unei asemenea staţii.
- 61 -
În figura 2.2, se prezintă schema fluxului tehnologic pentru o staţie

orăşenească de epurare a apelor uzate menajere.
Ape uzate
OMOGENIZARE
var NEUTRALIZARE
REŢINERE GRĂSIMI grăsimi (merg la săpun

după sterilizare)
aer AERARE
DECANTARE nămol activ
Cl2 FILTRARE FERMENTAŢIE

CLORINARE ANAEROBĂ
Apă epurată
Biogaz FERMENTAŢIE
(combustibil) AEROBICĂ
Îngrăşământ
agricol
Fig. 2.2 Schema de flux a unei staţii de epurare a apelor orăşeneşti
2.1.5 Indicatori tehnico-economici specifici
Utilizarea apei poate fi descrisă prin indicatorii tehnico-economici uzuali,

consumuri specifice, randament, indicatori de calitate. Există însă o sumă de
- 62 -
indicatori specifici legaţi de problema gospodăririi raţionale a apei în industrie

şi nu numai.
Un consumator poate utiliza apa în trei moduri:

- deschis;
- închis;
- mixt.
În modul deschis, consumatorul ia apa din sursă, o utilizează, o epurează

apoi o returnează în mediu, mai puţin pierderile. În unele ţări, pentru a exista
certitudinea că apa returnată este realmente epurată s-a introdus obligaţia ca apa
să fie deversată în emisar într-un punct situat în amonte faţă de punctul de priză.
În modul închis, consumatorul recirculă întreaga cantitate de apă pe care

o utilizează. În acest caz el nu va lua de la sursă decât atâta apă cât să
completeze pierderile.
În modul mixt, o parte din apa utilizată este recirculată, iar o altă parte
este returnată în emisar.
Sub aspectul indicatorilor tehnico-economici specifici, distingem:
- necesarul de apă;
- consumul de apă;
- gradul de recirculare;
- pierderile de apă.
Necesarul de apă este cantitatea de apă necesară pentru ca procesul de

producţie să se desfăşoare în condiţii bune. Necesarul de apă se măsoară la
introducerea în uzină.
Se defineşte un necesar specific, care este necesarul de apă raportat la
producţia întreprinderii.
Consumul de apă este cantitatea de apă care se preia de la sursă.

În cazul sistemelor deschise, consumul este egal cu necesarul plus
pierderile şi apa înglobată în produse.
La sistemele în circuit închis, consumul va fi egal doar cu pierderile de
apă din diverse etape ale procesului de producţie, la care se adaugă apa din
produse.
Gradul de recirculare este raportul între cantitatea de apă recirculată şi

necesarul de apă.
Pierderile de apă reprezintă cantităţile de apă care se pierd pe parcursul

procesului tehnologic, de la priza de apă până la deversarea în emisar.
Între aceşti indicatori există relaţia:
- 63 -
consum = necesar (1 - grad recirculare) + pierderi
2.2 Elemente de energetică industrială
Energetica este disciplina care se ocupă cu studiul descoperirii,

inventarierii şi exploatării surselor de energie, cu producerea, transportul,
distribuţia şi utilizarea diferitelor forme de energie într-un mod cât mai
raţional.
2.2.1 Forme şi surse de energie
A. Forme de energie
Energia se prezintă sub o multitudine de forme care pot trece una în alta.
Pentru a fi utilizată, energia primară, existentă în purtătorii de energie
naturali, trebuie prelucrată din sursă şi transformată, cu un randament cât mai
ridicat, în forme de energie secundară.
Formele de energie primară utilizate sunt:

- energia chimică;
- energia nucleară;
- energia luminoasă a soarelui;
- energia mecanică (hidraulică, eoliană, a mareelor).
Formele secundare de energie, numite şi forme transformate, pentru că

rezultă din transformarea formelor primare de energie, sunt:
- energia termică;
- energia mecanică;
- energia electrică.
Energia chimică se datorează elementului chimic carbon, care se găseşte

ca atare în cărbunii fosili sau legat cu H2 sub formă de hidrocarburi gazoase
(gaze naturale) şi hidrocarburi lichide (ţiţei).
Prin reacţia de oxidare a carbonului cu oxigenul din aer, energia chimică
se transformă în energie termică, reacţia de combustie fiind exotermă.
Energia nucleară este energia care constă în interacţiunile dintre

diferitele particule elementare care alcătuiesc nucleele atomilor. Ea există în
elementele radioactive din natură. Prin bombardarea nucleelor acestor elemente
cu neutroni liberi are loc fisiunea nucleară, reacţie însoţită de degajarea unei
cantităţi mari de energie; energia nucleară se transformă în energie termică.
- 64 -
Energia luminoasă este materializată prin câmpuri electromagnetice de

anumite frecvenţe. O parte din energia luminoasă poate fi înregistrată de om prin
intermediul ochilor. Energia luminoasă din alte domenii spectrale poate fi
înregistrată şi eventual utilizată, cu diferite dispozitive (celule foto-electrice).
Adesea, în interacţiune cu materia, se transformă, cu uşurinţă, în energie
termică.
Energia hidraulică, cea eoliană şi a mareelor reprezintă formă de

energie mecanică.
Energia mecanică este energia pe care o posedă corpurile aflate în

mişcare. Se măsoară în kilojuli (kJ).
Energia termică este energia care determină mişcarea atomilor şi a

moleculelor din care sunt alcătuite corpurile. Este proporţională cu temperatura
(în o kelvin) corpului respectiv. Constanta de proporţionalitate este căldura
specifică a corpului. Se măsoară în kilojuli (kJ).
Energia electrică constă în existenţa unui câmp electric care poate

determina apariţia unor curenţi electrici. Se măsoară în kilowatt-oră (kWh);
1 kWh = 3600 kJ.
Trecerea energiei dintr-o formă în alta se face cu un randament

întotdeauna subunitar. În unele cazuri, cum ar fi transformarea energiei chimice
în energie termică, a energiei mecanice în energie termică, randamentul poate
tinde către 1 (adică 100%), printr-o proiectare atentă a utilajelor în care are loc
transformarea şi prin eliminarea pierderilor în mediu. Însă în cazul transformării
energiei termice în energie mecanică (unul din cele mai frecvente cazuri, care se
întâlneşte în toate tipurile de motoare termice) se poate demonstra că
randamentul este întotdeauna mult mai mic decât unitatea, el fiind limitat
superior de raportul dintre temperatura sursei calde şi a sursei reci de căldură:
T1 -T2
η=
T1 (2.1)
în care: η este randamentul de transformare al energiei termice în energie

mecanică;
T1 – temperatura sursei calde (oK);
T2 – temperatura sursei reci (oK).
Ca urmare, aceeaşi cantitate de energie termică, conţinută într-o masă din

ce în ce mai mare de agent termic, având o temperatură din ce în ce mai
apropiată de cea a mediului ambiant, ne va fi din ce în ce mai puţin utilă în cazul
- 65 -
unei transformări în energie mecanică. Fenomenul, care are loc întotdeauna,

poartă numele de „degradarea energiei termice”.
B. Surse de energie primară
Energia se găseşte în natură sub diferite forme. Atunci când poate fi

preluată şi valorificată, este o sursă de energie primară.
După forma în care energia primară este accesibilă, se disting:

- combustibili fosili;
- combustibili nucleari;
- energie hidraulică;
- energie solară;
- energie eoliană;
- energia valurilor şi a mareelor;
- energie geotermică;
- energia biomasei.
Combustibilii fosili sunt o formă de energie chimică uşor transformabilă

în energie termică (prin ardere).
Combustibilii sunt caracterizaţi prin „puterea calorifică” definită ca fiind
cantitatea de căldură ce se degajă la arderea unei unităţi (de masă sau volum)
de combustibil.
Principalii combustibili fosili sunt:
- cărbunele;
- petrolul;
- gazele naturale.
Cărbunele prezintă următoarele avantaje:

- se găseşte în cantităţi foarte mari, suficiente pentru a acoperi cerinţele de
energie ale economiei mondiale pentru câteva sute de ani;
- zăcămintele de cărbuni sunt repartizate relativ uniform în subsolul întregii
planete.
Principalele dezavantaje sunt:

- extracţia scumpă şi presupune un volum mare de manoperă;
- transportul spre beneficiari este scump;
- putere calorifică mai mică decât a hidrocarburilor lichide;
- arderea cărbunelui necesită instalaţii mai scumpe;
- are cenuşă, deci necesită instalaţie pentru evacuarea şi răcirea cenuşii;
- gazele de ardere conţin sulf (element puternic poluant), ca urmare trebuie
epurate;
- desulfurarea gazelor de ardere se face cu cheltuieli mari.
- 66 -
Petrolul este combustibilul cel mai utilizat, deoarece:

- are putere calorifică foarte mare (42-50 MJ/l);
- instalaţii de ardere simple;
- transport şi depozitare uşor de realizat;
- sulful conţinut poate fi eliminat înainte de ardere.
Principalele dezavantaje sunt:

- rezervele de ţiţei sunt mult mai mici decât cele de cărbune (se pare că vor
fi epuizate peste câţiva zeci de ani);
- zăcămintele de ţiţei sunt plasate doar în câteva zone ale globului, ca
urmare multe ţări depind de import.
Gazele naturale prezintă următoarele avantaje:

- putere calorifică mare (30-35 MJ/Nm3), unde Nm3 semnifică: un metru
cub măsurat în condiţii normale;
- instalaţii de ardere simple.
Dintre dezavantaje se pot evidenţia:

- dificultăţi în transportare (în special peste mare) şi depozitare;
- nu se găsesc în cantităţi foarte mari;
- se pot valorifica mai avantajos pe cale petrochimică, decât prin ardere.
Pentru exprimarea unitară a consumului de combustibil, indiferent de

natura lui, s-a introdus noţiunea de: combustibil convenţional, care este un
combustibil ipotetic cu o putere calorifică de 30 MJ/kg.
Combustibilii nucleari conţin energia sub formă de energie nucleară, care

poate fi pusă în libertate, sub formă de energie termică, prin reacţia de fisiune
(spargerea nucleelor grele, în particular uraniu şi plutoniu) sau de fuziune
(contopirea nucleelor foarte uşoare).
Puterea calorifică a combustibilului nuclear uzual (de fisiune) este de zeci
de mii de ori mai mare decât cea a produselor petroliere, însă energia termică
produsă nu poate fi utilizată direct ci transformată în energie electrică.
Instalaţiile în care se folosesc combustibilii nucleari sunt complicate şi
foarte scumpe (necesită investiţii foarte mari).
Energia hidraulică, a căderilor de apă, este o formă de energie mecanică,

care se găseşte în permanenţă şi utilizarea ei nu costă nimic. Apa este la fel de
bună şi după ce a cedat o parte din energia sa.
Ca dezavantaje se pot evidenţia:
- investiţii iniţiale mari;
- energia hidraulică nu este transportabilă decât după ce a fost transformată
în energie electrică.
- 67 -
Energia solară, este o energie luminoasă, uşor de transformat în energie

termică şi ceva mai greu în energie electrică.
Avantaje: nu costă nimic.
Dezavantaje:
- investiţii foarte mari;
- cantitatea de energie pe unitatea de suprafaţă este mică şi neregulată
(alternantă zi/noapte, vară/iarnă, zile senine/zile înnourate).
Energia eoliană este o energie de tip mecanic a maselor de aer atmosferic

în mişcare.
Avantaje: este gratuită.
Dezavantaje:
- instalaţiile de valorificare sunt scumpe şi cu o fiabilitate slabă;
- nu are o valoare constantă;
- poate fi exploatată numai în anumite zone geografice.
Energia valurilor şi mareelor este o energie mecanică, teoretic

utilizabilă. În practică exista o singură centrală electrică în Franţa, pe fluviul
Rance, şi mai multe proiecte de valorificare a valurilor.
Energia geotermică, energia termică a unor ape subterane, poate avea o

utilizare casnică, cu unele restricţii.
Energia biomasei este energia chimică înmagazinată în combustibili ne-

fosili (lemn, gaze combustibile rezultate din fermentaţia reziduurilor organice).
Avantaje: se regenerează repede.
Dezavantaje:
- putere calorifică mică;
- cantităţile existente sau care se pot produce sunt limitate.
După cantitatea disponibilă pe plan mondial, resursele de energie primară

sunt:
- epuizabile;
- inepuizabile.
Sursele epuizabile sunt cele care se află în natură în cantităţi limitate şi

care se consumă mai repede decât ritmul în care sunt produse prin procese
geologice (combustibilii fosili şi fisionabili).
Sursele inepuizabile sunt cele care nu se consumă sau care se reproduc
mai repede decât se consumă (căderile de apă, energia solară, eoliană,
geotermică, biomasa).
După disponibilitatea tehnologiilor de valorificare, se remarcă:

- 68 -
- surse convenţionale;
- surse neconvenţionale.
Sursele convenţionale sunt acelea pentru care, la ora actuală dispunem de

tehnologii de valorificare bine puse la punct şi economic avantajoase
(combustibilii fosili, nucleari şi energia hidraulică).
Sursele neconvenţionale sunt cele pentru care tehnologiile de valorificare

sunt încă în stadiul experimental sau pentru care costurile de producere a
energiei utile sunt considerabil mai mari decât cele din sursele convenţionale
(energia solară, eoliană, geotermică, a valurilor, fisiunea nucleară).
Se remarcă faptul că sursele convenţionale sunt cele epuizabile, cu

excepţia energiei hidraulice. Cum însă energia hidraulică este total insuficientă
(maxim 20% din necesarul actual de energie) atenţia cercetătorilor s-a îndreptat
spre sursele neconvenţionale, în vederea găsirii unor tehnologii care să le facă,
sub aspect economic, competitive.
Formele de energie cele mai solicitate de economie sunt:

- energia termică (70-75% din totalul consumului naţional), utilizată în
metalurgie, industria materială de construcţii, industria chimică, încălzirea
locuinţelor, la prepararea apei calde etc.;
- energia mecanică (20-25% din totalul consumului), utilizată în industria
prelucrătoare, transporturi etc.;
- energia luminoasă, utilizată la iluminatul industrial, local şi cel casnic;
- energia electrică, ca atare, este puţin utilizată (sub 1%) în unele procese
din industria chimică şi metalurgică, în telecomunicaţii, electronică şi
prelucrarea informaţiei. Deoarece este o formă de energie uşor de
transportat şi de transformat cu randamente bune, în oricare altă formă de
energie, energia electrică a devenit forma intermediară de energie cea mai
utilizată în economie contemporană.
2.2.2 Lanţuri de transformări energetice
Orice formă de energie se poate transforma, mai uşor sau mai greu, în altă
formă de energie, parcurgându-se o succesiune de „paşi” de transformare care
poartă denumirea de lanţ de transformări energetice.
- 69 -
Energie chimică În industria energetică, cel mai utilizat lanţ de

(combustibili fosili) transformare este cel care pleacă de la combustibili
fosili, trece prin energie electrică şi sfârşeşte ca
energie utilă, fig. 2.3
1- ARDERE Fiecare transformare este afectată de un
randament subunitar, randamentul total (rezultat
prin înmulţirea randamentelor intermediare) este cu
Energie termică atât mai mic cu cât lanţul este mai lung. De aceea se
(gaze de ardere) fac încercări de a scurta lanţul de transformări.
De exemplu, de la pasul (1) se poate ajunge direct
la pasul (3) dacă se folosesc turbine cu gaze (se elimină
2- SCHIMB DE generatorul de abur), care însă sunt scumpe.
CĂLDURĂ Înlocuirea combustibililor clasici cu uraniu se face
la nivelul (1), folosirea energiei hidraulice pleacă de la
pasul (3), energia solară se poate valorifica fie direct,
Energie mecanică transformând-o prin intermediul fotocelulelor în energie
(abur sub presiune) electrică (dar cu investiţii mari şi randamente mici) fie de la
pasul (2) utilizând-o pentru producerea aburului.
3- DESTINDERE
2.2.3 Producerea aburului tehnologic prin
arderea combustibililor
Energie electrică
Generatorul de abur este, din punct de
vedere funcţional, un schimbător de căldură.
4- TRANSPORT Schimbătoarele de căldură sunt instalaţii destinate
realizării unui transfer de căldură de la un agent
termic cald la unul rece.
5- CONVERSIE
Energie utilă (mecanică,

Fig. 2.3 Lanţ de transformări energetice
termică, luminoasă)
Căldura, conţinută în gazele de ardere, se transmite apei, care în primă
fază se transformă în abur suprasaturat, iar acesta se supraîncălzeşte, obţinându-
se abur supraîncălzit, care se transportă la centralele termoelectrice sau la alte
instalaţii tehnologice.
Elementele constructive ale generatorului de abur sunt (fig. 2.4):

- focarul sau instalaţia de ardere a combustibilului;
- fierbătorul sau cazanul generator de abur;
- preîncălzitoarele pentru apa de alimentare şi pentru aerul necesar
combustiei;
- supraîncălzitorul pentru abur.
- 70 -
Fig. 2.4 Generatorul de abur: 1 – ţevi fierbătoare; 2,3 – cazane; 4 – supraîncălzitor; 5 –

focar; 6 – arzător; 7 – preîncălzitor pentru apă; 8 – preîncălzitor pentru aer; 9 – suflantă
aer; 10 – suflantă gaze; 11 – pompă
În funcţionarea cazanului se disting două circuite:

- circuitul gazelor arse;
- circuitul apă-abur.
Gazele arse, rezultate în urma arderii combustibilului în focarul (5), trec

peste ţevile fierbătoare (1) şi cedează o parte din căldură apei, pe care o
transformă în abur suprasaturat. În continuare, gazele, care sunt încă fierbinţi,
trec prin preîncălzitorul de apă (7) unde întâlnesc apă rece (provenită de la staţia
de epurare şi dedurizare) şi o preîncălzesc. În drumul lor spre coş, trec apoi prin
preîncălzitorul de aer (8) şi preîncălzesc aerul necesar arderii combustibilului în
focarul (5), după care părăsesc instalaţia cu o temperatură de 200-300 oC.
Circuitul apei începe în preîncălzitorul (7), unde trece din apă rece în apă
caldă, apoi prin ţevile fierbătoare (1) şi cazanele (2) şi (3) unde se transformă în
abur suprasaturat, la 100 oC. Acesta este trecut prin ţevile supraîncălzitorului şi
se transformă în abur supraîncălzit, care are o temperatură de 560-580 oC şi o
presiune de 160-170 atmosfere. Cu aceşti parametri, aburul părăseşte
generatorul de abur.
Generatorul de abur este caracterizat de o serie de indicatori tehnico-

economici specifici:
- 71 -
- randamentul brut, definit ca raport dintre energie preluată de abur şi cea

cedată de combustibil prin ardere; randamentul variază între 80-85%,
fiind determinat de natura combustibilului, de modul de construcţie a
focarului şi de mărimea suprafeţelor de încălzire a preîncălzitoarelor
(recuperatoare de căldură). Prin folosirea pereţilor termoizolanţi şi a
circulaţiei forţate a apei, randamentul poate deveni de aproximativ 95%;
- randamentul net este raportul dintre energia preluată de abur şi suma

energiilor cedate de combustibil la ardere plus energia consumată de
instalaţiile anexe (pompe, suflante, aparate de măsură, control, comandă
etc.). Randamentul net este inferior celui brut cu 2-5% la cazanele simple
şi cu 7-8% la cele cu circulaţie forţată;
- debitul specific de abur este cantitatea de abur obţinută pe unitatea de

suprafaţă de schimb de căldură şi unitatea de timp [kg abur/m2 oră];
- constanta de inerţie termică este reprezentată de cantitatea de energie

termică ce trebuie transmisă cazanului rece pentru a-l aduce în regim de
lucru. De reţinut este faptul că, la următoarea oprire a cazanului, energia
respectivă se pierde în mediu. Rezultă că, sub aspect economic,
funcţionarea cazanului va fi optimă atunci când el este oprit cât mai rar cu
putinţă. Sub aspect tehnologic, constanta de inerţie termică se traduce în
timpul necesar pentru ca un cazan să intre în regim, timp care creşte odată
cu capacitatea cazanului (12-14 ore pentru cazanele foarte mari de 1000
MW termici/oră).
2.2.4 Producerea energiei electrice în centralele termoelectrice pe abur
La ora actuală, pe plan mondial (ca şi în România) cea mai mare parte din
energia electrică este obţinută în termocentrale pe abur, care utilizează ca sursă
de energie combustibili clasici.
În principiu, termocentrala funcţionează astfel: în generatorul de abur se
produce abur la temperatură şi presiune ridicată, care este trimis la o turbină.
Aici aburul cedează energia, rotind turbina care, la rândul său, roteşte un
generator de curent electric alternativ, producând energie electrică. Aceasta se
expediază spre beneficiari. Aburul destins este condensat (transformat în apă) iar
condensatul se recirculă. Pierderile de apă/abur apărute pe circuit sunt
compensate cu apă dedurizată produsă de o staţie anexă.
În figura 2.5 se prezintă schema de principiu a termocentralei cu
condensaţie.
- 72 -
Fig. 2.5 Termocentrala cu condensaţie: 1 – generator de abur; 2 –condensator; 3 – turn de

răcire; 4 – rezervor; 5 – pompe; T – turbină; G – generator electric
Un rol esenţial în funcţionarea circuitului termic, îl are pompa de

alimentare cu apă a generatorului de abur, care realizează presiunea ridicată a
fluidului motor între cazanul de abur şi turbină, traseu pe care se pierde
cantitatea de căldură „q” (cu cât presiunea este mai mare, cu atât „q” este mai
mic).
Circuitul termic, având ca agent motor fluidul apă-abur, evoluează în
circuit închis.
Fluidul primeşte în generator, prin arderea combustibilului, cantitatea de
căldură Q1. Apa de răcire din condensator extrage din fluidul venit de la turbină
cantitatea de căldură Q2.
În diferenţa dintre cantităţile de căldură Q1 şi Q2 rezidă economicitatea
funcţionării circuitului termic.
Bilanţul energetic al acestui circuit este:
Qi = Qu+Qp [Kcal],]
în care: Qi este cantitatea de căldură primită de fluid de la sursa caldă;
- 73 -
Qu - cantitatea de căldură disponibilă pentru a fi transformată în lucru

mecanic ΔL.
Qu = ΔL = Qi-Qp;
Qp - cantitatea de căldură piedută în circuitul termic;
Qp = Q2+q;
Randamentul, η, se calculează cu relaţia:
Qu Q1 − (Q2 + q) Q −q
η= = = 1− 2
Q1 Q1 Q1
Randamentul are valori mici, cuprinse între 25-30%, iar prin introducerea
termoficării interne poate ajunge până la 40%.
Valoarea mică a randamentului arată că pierderile de căldură sunt mari,
îndeosebi prin schimbarea stării de agregare a aburului în condensator.
Pentru creşterea randamentului global se folosesc o serie de metode:
• ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului;
• introducerea termoficării interne;
• supraîncălzirea intermediară a aburului.
Termoficarea pleacă de la ideea utilizării căldurii Q2 în procese industriale

sau la încălzit. Centrala cu termoficare livrează consumatorilor, atât energie
electrică, cât şi termică, fig. 2.6
Turbinele se construiesc cu prize reglabile, care permit prelevarea aburilor la
presiunile de 8-12 atm., pentru nevoile industriei şi 1,5-2,5 atm., pentru
termoficarea urbană. Cantitatea de căldură utilă, Qu, cuprinde lucrul mecanic
efectuat de turbină, ΔL1, (ΔL1 < ΔL) pentru producerea curentului electric şi
căldura cedată prin termoficare, Qt, consumatorilor externi;
Qu = ΔL + Qt.
Energia pierdută este
Qp = q.
Bilanţul energetic este dat de

relaţia:
Q1 = ΔL1 + Qt + q,
iar randamentul este:
- 74 -
Qu Q1 − q q
η= = = 1−
Q1 Q1 Q1 .
Fig. 2.6 Centrala termoelectrică cu termoficare
Randamentul energetic al acestor centrale este de 65-75%.
Utilizarea căldurii, care se eliberează din ciclu, în scopul satisfacerii unor

necesităţi ale centralei (termoficarea internă) sau ale unor consumatori externi
(termoficare externă) constituie procedeul cu eficienţă maximă.
La noi, în toate centralele termoelectrice s-a introdus termoficarea internă a
ciclului, iar în cazul particular al C.E.T. este introdusă şi termoficarea externă.
Producerea combinată a energiei electrice şi termice în C.E.T este forma
cea mai eficientă de economisire a energiei primare (combustibilului) în
centralele termoelectrice şi extinderea acestui ciclu termic reprezintă o sarcină
prioritară pentru industria energetică din ţara noastră.
Consideraţii tehnico-economice
În vederea valorificării energetice a combustibililor solizi inferiori, în

special a cărbunilor bruni, a lignitului, şisturilor bituminoase şi turbei, al căror
transport la mare distanţă nu este economic, s-au dezvoltat tehnicile
transformărilor în energie electrică, în centrale termoelectrice de condensaţie, şi
transportul acesteia la distanţă. Menţinerea producerii de energie electrică în
centralele de condensaţie se explică prin posibilitatea utilizării avantajoase a
unor resurse ieftine în zone lipsite de aglomerări urbane. Deşi randamentul
energetic este cel mai scăzut, cantitatea de energie electrică obţinută este cea mai
mare.
Centralele termoelectrice cu termoficare, ca şi cele cu prize şi condensaţie,
sunt amplasate în zone cu aglomerări urbane şi industriale pentru satisfacerea
concomitentă a necesarului de energie termică şi electrică. Datorită necesităţii
transportului la distanţă a combustibilului, se folosesc combustibili cu putere
calorică mare, pentru diminuarea cheltuielilor de transport.
În funcţie de calitate, costul combustibilului reprezintă un procent de 60-
70% din costul KWh.
Pe o platformă industrială unde există un mare număr de instalaţii, apar
cereri de abur la parametrii extrem de diverşi, între cel la 1 atm. şi 100 oC până
la cel la 180 atm. şi 560 oC. Sub aspect tehnologic şi economic, a produce
separat fiecare tip de abur ar fi o soluţie total dezavantajoasă.
Profitând de faptul că în turbina prevăzută cu mai multe etaje a unei
termocentrale, fiecărui etaj îi corespunde un abur cu anumiţi parametrii, precis
cunoscuţi, a apărut ideea de a culege, pentru diverşi beneficiari, abur din diferite
etaje ale turbinei. Aburul este astfel produs pentru toţi beneficiarii într-o singură
instalaţie (cazanul generator al centralei) la parametrii cei mai înalţi, iar
- 75 -
diminuarea parametrilor până la valorile solicitate se face transformând excesul

de energie al aburului în electricitate (care e consumată, de regulă, tot pe
platforma industrială – solicitând astfel mai puţin producătorii externi de
electricitate).
Avantajele formulei adoptate au făcut ca la ora actuală, practic, pe toate
marile platforme industriale, să fie amplasate asemenea centrale cunoscute sub
numele de centrale cu prize.
2.2.5 Producerea energiei electrice în centrale cu turbine pe gaze
Randamentul centralelor termoelectrice rămâne una din problemele

majore ale electroenergeticii. Am văzut că la centralele pe abur, randamentul
maxim ce poate fi teoretic atins, dacă n-ar exista pierderi, este de circa 60-65%,
pe seama temperaturii nu prea înalte a aburului la intrarea în turbină. Dacă în
locul aburului am folosi pentru acţionarea turbinei direct gazele de ardere, care
au temperaturi spre 1500-1800 °C la intrare şi cam 200 °C la ieşire, randamentul
termodinamic ar deveni (prin transformare în grade Kelvin)
η(g) = (2050 - 550) / 2050 = 75%
Valoarea este considerabil mai mare decât cea de la termocentralele pe
abur. In plus şi pierderile ar trebui să fie mai mici, lanţul fiind mai scurt cu o
treaptă (trecerea prin abur).
Eliminarea etapei de producere a aburului va reduce, de asemenea,
considerabil constanta de inerţie termică a instalaţiei.
a) Centrale pe ciclu gaz
În figura 2.7 este prezentată schema de principiu a instalaţiei cu turbine cu

gaze în circuit închis.
Pentru obţinerea parametrilor nominali ai
fluidului motor (aer, He), presiunea de 27 atm. şi
temperatura de 660-700°C, acesta este trecut prin
compresorul 4, apoi este preîncălzit în schimbătorul
de căldură 1, pe seama energiei termice reziduale a
fluidului ieşit din turbină şi încălzit în schimbătorul
de căldură 2, pe seama căldurii înmagazinate în
gazele arse provenite de la camera de ardere.
Fig. 2.7 Centrala cu turbină cu gaze:

1,2 – schimbătoare de căldură;
3 – răcitor; 4 – compresor;
- 76 -
M – motor; T – turbină cu gaze;

CA – cameră de ardere
După destindere în turbina T, fluidul motor parcurge schimbătorul de

căldură recuperator 1 şi răcitorul 3, fiind recirculat în sistem. La pornire,
compresorul 4, turbina T şi generatorul electric sunt antrenate de motorul M.
După intrarea în regim de lucru, compresorul şi generatorul sunt alimentate cu
energie electrică de către turbină. Puterea unitară a instalaţiei este de 220 MW.
Centrala cu ciclu gaz, utilizată în special pentru o funcţionare de vârf sau de
rezervă, se construieşte în grupuri de putere de până la 40-50MW.
Comparativ cu instalaţiile cu turbine cu abur, cele cu ciclu gaz prezintă

următoarele particularităţi:
• instalaţia este mai simplă şi spaţiul ocupat mai redus datorită lipsei
generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe (staţie de epurare, pompe),
lipsei instalaţiilor de condensare şi a instalaţiilor anexe. Aceasta implică
investiţii specifice mai mici (75-80% din cele ale centralelor cu turbine cu
abur cu parametrii superiori) şi cheltuieli mici de regie.
• consumul de apă este de numai 25-35% din consumul centralelor cu
turbine cu abur, fapt pentru care centralele cu ciclu gaz sunt indicate în
locurile lipsite de apă;
• au un consum specific de combustibil relativ scăzut, circa
0,152Kgc.c./KWh, la 2000 ore de utilizare anuală;
• au posibilitatea utilizării gazelor de furnal, a gazelor rezultate din
gazeificarea cărbunilor în subteran;
• au elasticitate mare în funcţionare urmărind foarte bine sarcina având
un demaraj rapid (în 5-10min trece din starea de repaus în sarcină
normală);
• au randament bun, chiar la sarcini parţiale.
b) Centrale cu ciclu mixt abur-gaz
O formulă interesantă din punct de vedere economic şi tehnologic constă

în a cupla o centrală pe gaze la o centrală „clasică” pe abur, gazele de ardere
care produc aburul acţionând în drumul lor şi o turbină de gaz, legată la un
generator situat în paralel cu cel al turbinei de abur.
Transformarea pe această cale a energiei combustibilului în energie
electrică poartă numele de „ciclu combinat (sau mixt) abur-gaz”.
În practică, ciclul abur-gaz se poate realiza în două variante, după cum
turbina de gaz este plasată înainte sau după generatorul de abur. Dacă turbina
este plasată înaintea generatorului de abur, construcţia acestuia nu trebuie
- 77 -
modificată. Randamentul unei asemenea centrale , faţă de o centrală echivalentă

pe ciclu abur este mai mare cu 2...4%.
Dacă plasăm turbina după generatorul de abur, atunci construcţia acestuia
trebuie modificată, în sensul că la ieşirea din zona în care se produce vaporizarea
apei, gazele de ardere trebuie să se găsească la presiune, pentru a putea acţiona
apoi palele turbinei de gaze. Costul unei asemenea centrale este ceva mai ridicat
datorită modificărilor menţionate, în schimb şi randamentul creşte cu până la 6%.
În acest caz, turbina cu abur este înlocuită cu o turbină acţionată cu gaze de
ardere, care au temperaturi cuprinse între 1550-1800°C la intrare şi circa 200°C
la ieşirea de pe turbină.
Randamentul ajunge la 75%, lanţul transformărilor energetice fiind mai
scurt etc.
Sunt recomandate pentru zona de vârf a cerinţei energie electrică sau ca
„centrală de avarie” deoarece intră mai repede în funcţie, iar lipsa consumului de
apă le recomandă pentru zonele secetoase.
2.2.6 Producerea energiei electrice în centrale nucleare
Baza teoretică a energeticii nucleare
La baza producerii curentului electric stă fisiunea nucleară.

Nucleele izotopilor grei fisionabili au numărul de masă, A, mai mare
decât 230 şi prezintă fenomenul natural de instabilitate manifestat prin apariţia
proprietăţilor radioactive.
Masa atomilor este concentrată în nucleu, care este format din Z protoni şi
N=A-Z neutroni. Numărul neutronilor este variabili ceea ce explică existenţa
izotopilor.
Diferenţa care se constată între valorile maselor nucleare calculate şi cele
determinate experimental se numeşte defect de masă şi corespunde energiei
necesare desfacerii nucleului în Z protoni şi N neutroni. Această energie
caracterizează stabilitatea nucleelor şi poate fi eliberată în timpul reacţiilor de
fisiune. Se exprimă în unităţi de masă sau în megavolţi (MV).
Energia proceselor nucleare este de cca un milion de ori mai mare decât
energia care intervine în reacţiile chimice obişnuite.
Principala materie primă folosită în reacţiile de fisiune nucleară este
uraniul natural, care conţine în structura sa 0,712% din izotopul U235, ceea ce îl
face utilizabil în reactoare, direct sau îmbogăţit cu 3%.
Resursa energetică deţinută de uraniul natural este pusă în valoare
complet numai atunci când izotopul U238, care reprezintă 99,282% din masa lui,
va fi transformat la scară industrială în Pu239, care este fisionabil.
Prin fisionarea unui kg de uraniu se obţine o energie echivalentă cu
energia obţinută prin arderea a 2,5 tone cărbune sau a 13,7 barili petrol.
- 78 -
În stadiul actual, materialele fisionabile sunt: U233, U235 şi Pu239.

Materialele fertile Th232 şi U238 prin captare de neutroni pot fi transformate
în materialele fisionabile U233 şi Pu239.
Reacţiile de fisiune se produce prin bombardarea cu neutroni a nucleelor
izotopilor grei fisionabili. Prin fisionare, fiecare nucleu se scindează în două
fragmente, cu punerea în libertate a unei cantităţi uriaşe de energie calorică şi a
2-3 neutroni liberi. Aceşti neutroni întâlnesc alte nuclee, producând scindarea
acestora. Se ajunge în final la o reacţie în lanţ, care se desfăşoară cu viteze
foarte mari. Reacţia de fisiune este însoţită de dezintegrări radioactive (emisie de
radiaţii α, β, γ), deoarece produşii de reacţie nu sunt stabili.
Odată cu creşterea numărului de nuclee fisionabile din vecinătate, creşte şi
probabilitatea ca neutronii rezultaţi din reacţia de fisiune să întâlnească şi alte
nuclee. În cazul în care masa materialului fisionabil este prea mare, procesul
devine exploziv (cazul Cernobîl), dacă masa este prea mică neutronii se pierd şi
reacţia încetează. Masa de combustibil nuclear care asigură desfăşurarea
continuă a reacţiei de fisiune, cu viteză constantă, se numeşte masă critică.
Neutronii rezultaţi din reacţia de fisiune au viteze foarte mari. Ei se
numesc neutroni rapizi. Probabilitatea de a întâlni alte nuclee este cu atât mai
mare, cu cât, viteza neutronilor este mai mică. Ei se transformă în neutroni
termici (sau lenţi). Frânarea neutronilor se realizează cu materiale numite
moderatori (apă, apă grea, beriliu, grafit). Moderatorii pot forma cu
combustibilul nuclear un sistem omogen (emulsie, suspensie) sau un sistem
eterogen (bare de combustibil nuclear integrate în moderator).
O mărime statistică importantă în procesul de dezintegrare este timpul de
înjumătăţire, care reprezintă timpul după care, se dezintegrează jumătate din
nucleele iniţiale.
Energia degajată în procesul de fisiune se prezintă sub forma:
- energiei cinetice a neutronilor rapizi (5MV);
- energiei cinetice a fragmentelor de fisiune (165 MV);
- energiei radiaţiilor γ (6MV);
- energiei radiaţiilor β (7MV).
Totalul energiei degajate, în urma unei reacţii de fisiune, este de circa
200MeV.
Centrale nuclearo-electrice de fisiune.
Energia nucleară este valorificată în scopuri tehnologice, prin intermediul

reacţiilor de fisiune, în reactoare nucleare.
Cele prezentate mai sus ne permit să înţelegem modul de funcţionare a
unui reactor nuclear cu neutroni termici. El conţine mai multe bare cu uraniu.
Uraniul din fiecare asemenea bară corespunde unei mase subcritice, dar uraniul
adunat din toate barele alcătuieşte o masă supra-critică. Uraniul se găseşte, cel
- 79 -
mai adesea, sub forma unor pastile de oxid de uraniu, introdus în teci metalice
de zircalloy (un aliaj pe bază de zirconiu). Între barele de uraniu se introduce
moderatorul şi de asemenea, o serie de ecrane absorbante de neutroni (alcătuite,
de regulă, din cadmiu). Poziţia acestor bare este reglată de către un dispozitiv
electronic de control astfel încât neutronii, care sunt lăsaţi să circule de la o bară
de uraniu la alta, corespund exact unei mase critice. Tot ansamblul este plasat
într-un fluid (apă, apă grea, sodiu metalic, CO2), care preia căldura degajată în
reacţia de fisiune şi o cedează aburului, într-un generator plasat în apropierea
reactorului. Reactorul este înconjurat de un baraj gros împotriva radiaţiilor, în
fig. 2.8.
Fig. 2.8. Centrala nucleară: 1 – Inima reactorului. 2 – Bare de uraniu (în teci de zircalloy). 3
– Ecrane de reglaj. 4 – Dispozitiv automatizat de control. 5 – Generator de abur energetic. 6
– Pompe de recirculare a agentului termic primar. 7 – Blindaj anti-radiaţie. 8 – Componente
ale unei centrale termoelectrice clasice
Pe schema descrisă mai sus se pot construi de fapt mai multe tipuri de
reactoare nucleare, care ridică, fiecare, unele probleme specifice. Aşa cum am
arătat, materialul fisionabil U235 se găseşte în proporţie de 0,7% în uraniul
natural.
Se pot construi reactoare care să folosească drept material fisionabil acest
uraniu natural dar, datorită concentraţiei mici a izotopului activ, masa critică
este mare, implicit volumul reactorului este mare. Ca moderator şi agent de
transfer termic, se foloseşte, în acest caz, apă grea, material care se poate
obţine din apa obişnuită prin procedee scumpe, dar accesibile. Ele prezintă un
dezavantaj foarte important, anume acela că investiţia iniţială este mare. În
schimb au avantajul de a permite folosirea uraniului natural. În această
categorie intră reactoarele CANDU, ca cel de la Cernavodă.
Într-o altă variantă se foloseşte ca material fisionabil un uraniu

îmbogăţit până la 3% în U235 Volumul reactorului este mult mai mic, iar ca
moderator şi agent de transfer termic se foloseşte apa. Ca urmare, reactorul
- 80 -
este mult mai ieftin. În schimb, procesul tehnologic de obţinere a uraniului

îmbogăţit este foarte complex, astfel încât, numai ţările cu o foarte mare putere
economică îşi pot permite construirea unor asemenea uzine. Pentru celelalte ţări
adoptarea tehnologiei pe uraniu îmbogăţit implică dependenţa de aceste câteva
mari puteri producătoare.
Reactoarele cu apă sunt cunoscute sub indicativul PWR (in engleză,

reactor cu apă sub presiune). Asemenea reactoare sunt construite sub licenţe din
SUA, Franţa.
O a treia variantă, mai puţin răspândită, este cea care foloseşte uraniu
îmbogăţit la circa 9%, grafit ca moderator şi He sau CO2 ca agent de preluare
a căldurii. Varianta, produsă în Anglia, este cunoscută sub sigla HTGR (reactor
cu gaz la temperatură înaltă).
Reactoarele ruseşti, ca cele de la Kozlodui şi Cernobîl folosesc de

asemenea, uraniu îmbogăţit, moderator de grafit şi apă ca agent de preluare a
căldurii.
În oricare din variantele prezentate, nu se valorifică decât izotopul U235 În

ultimii ani s-a pus însă la punct un nou tip de reactor nuclear, care permite şi
valorificarea U238 care reprezintă cea mai mare parte din uraniu. Principial, el
funcţionează astfel:
Dacă nu se moderează viteza neutronilor rezultaţi din reacţia de fisiune,
atunci aceştia, ciocnind un atom de U238 provoacă următoarea reacţie nucleară:
U238 + n l = Pu239 + 2e-1
în urma căreia nucleul U238, care nu este fisionabil, este transformat în nucleul
Pu239, care este fisionabil, şi doi electroni. Astfel, la încheierea unui ciclu, în
reactor nu se mai găseşte U235, în schimb s-a format o cantitate de Pu239 mai
mare decât cea de U235 care s-a consumat, deci reactorul a fabricat mai mult
material fisionabil decât a utilizat, material fisionabil ce poate fi folosit în
următorul ciclu şi tot aşa până ce se consumă toată cantitatea de U238 de la care
plecăm. Acest tip de reactoare se numesc, în baza celor arătate, reactoare
reproducătoare (breeder). Sunt caracterizate prin lipsa moderatorului şi
preluarea căldurii cu ajutorul sodiului topit, ca agent primar. Ele prezintă
avantajul că ridică randamentul utilizării uraniului, de la 0,7% spre 100%.
Tehnologia lor nu este încă definitiv pusă la punct, astfel încât pentru
deceniul nostru, reactoarele „clasice” sunt încă cele mai avantajoase, din punct de
vedere economic; s-ar putea ca în viitor, reactoarele reproducătoare să aibă o
pondere mai mare.
- 81 -
Consideraţii tehnico-economice
Se prezintă principalele avantaje şi dezavantaje pe care le au centralele

nuclearo-electrice în comparaţie cu termocentralele, din punct de vedere
tehnico-economic.
Avantaje:
- utilizează un tip nou de combustibil;
- datorită energiei foarte mari conţinută în combustibilul nuclear,cantităţile
de combustibil care se consumă sunt mici, deci nu se mai pune problema
amplasării centralei funcţie de poziţia zăcământului, aşa cum se pune la
termocentrale;
- centralele nuclearo-electrice oferă şi posibilitatea producerii unor izotopi
radioactivi, foarte necesari în tehnică, medicină, cercetare ştiinţifică;
- costul energiei electrice produse este mai mic decât al celei produse pe
combustibili clasici, cu până la 20-30%.
Dezavantaje:
- investiţia iniţială este foarte mare la o centrală nuclearo-electrică, de circa
zece ori mai mare decât la o termocentrală de putere echivalentă;
- consumul de apă de răcire este şi el foarte ridicat, ceea ce impune
amplasarea C.N.E. lângă un curs de apă cu debit mare şi implică o poluare
termică marcată; dezavantajul poate fi convertit într-un avantaj dacă se
amplasează C.N.E. în imediata apropiere a unei unităţi industriale mare
consumatoare de energie termică şi electrică;
- subprodusele rezultate din reactor (bare de uraniu epuizat, bare de material
absorbant, ş.a.) sunt puternic radioactive şi depozitarea lor ridică probleme
extrem de complexe, încă insuficient rezolvate pe plan mondial.
Un alt dezavantaj l-ar putea reprezenta riscul de accident nuclear. Prin

proiectare, posibilitatea apariţiei unor asemenea accidente este redusă la minim,
dar în ultimii ani s-au înregistrat totuşi câteva accidente majore, culminând cu
cel de la Cernobîl. Principalul accident care poate apărea constă în blocarea
circulaţiei agentului termic primar, fie prin spargerea conductelor ce leagă
reactorul de generatorul de abur, ceea ce s-a întâmplat în 1979 la centrala Three
Mile Islands, SUA, fie prin oprirea pompelor (6), aşa cum s-a procedat, printr-o
eroare umană, la Cernobîl. Oricum, căldura nu mai poate fi evacuată din reactor
şi temperatura creşte foarte mult, determinând descompunerea parţială a
fluidului de răcire şi formarea unor gaze sub presiune. Amestecul de gaze este
alcătuit, de regulă, din oxigen şi hidrogen, amestec puternic exploziv. Dacă nu se
intervine imediat prin coborârea până la refuz a ecranelor şi implicit oprirea
reacţiei de fisiune, (la Three Mile Island s-a intervenit, la Cernobîl nu s-a mai
apucat să se facă) temperatura continuă să crească rapid şi tecile metalice ale
- 82 -
barelor de uraniu se topesc, blocând de acum mişcarea ecranelor. Reacţia nu mai

poate fi controlată, descompunerea agentului termic continuă şi vasul de
presiune al reactorului sfârşeşte prin a face explozie, expulzând toată încărcătura
radioactivă pe care o conţine. Pentru a nu permite poluarea radioactivă, chiar şi în
acest caz extrem, în ultimul timp reactoarele sunt prevăzute cu un sistem
suplimentar de securitate, o „anvelopă” sub forma unei emisfere din beton, care
acoperă toată instalaţia şi care poate prelua şocul exploziei. Toate reactoarele
construite în ultimele decenii au aşa ceva (dar cel de la Cernobîl nu avea; nici
cele de la Kozlodui, Bulgaria, de altfel). Reactoarele CANDU au o protecţie
suplimentară. În caz de avarie gravă, inima reactorului este inundată cu apă
(„uşoară”, adică obişnuită). În asemenea condiţii, neutronii sunt frânaţi mai
puţin şi reactorul devine automat subcritic. Reacţia încetează de la sine în
asemenea condiţii, cu sau fără coborârea ecranelor de protecţie.
2.2.7 Producerea energiei electrice în centrale hidroelectrice
Centrale hidroelectrice
Hidrocentralele sunt instalaţiile în care energia potenţială şi cinetică a

căderii de apă, de la nivelul superior (amonte) la cel inferior (aval), este
transformată, cu ajutorul turbinelor cu apă, în energie mecanică, iar aceasta în
energie electrică.
Puterea furnizată la arborele turbinei hidraulice, Pt, se poate calcula cu
relaţia:
Pt = 9,81·Q·H·ηT,
în care: ηT – randamentul turbinei (ηT = 85-95%);

Q – debitul căderii de apă, [m3/s];
H – înălţimea de cădere a apei, [m].
Puterea electrică, Pc, debitată la bornele centralei, este:

100
Pe = Pt ⋅ηtR ⋅η g ⋅ ,
100 + CSI
în care: ηtr este randamentul transmisiei turbină – generator electric, ηtr = 1;
ηg – randamentul generatorului electric (ηg = 94-95%);
CSI – consumul serviciilor interne (CSI = 0,5÷1).
Din relaţii rezultă că puterea electrică a centralei este direct proporţională
cu debitul, înălţimea de cădere a apei şi randamentul instalaţiei.
Debitul unui curs de apă este, variabil în timp şi depinde de bazinul de
recepţie, regimul ploilor, de condiţiile geologice şi climatologice. Variaţia
debitului unui curs de apă, în timpul unui an, se numeşte regimul hidraulic al
cursului de apă. Căderea unui curs de apă depinde de configuraţia terenului.
- 83 -
În cadrul studiului tehnico-economic, ce precede proiectul de execuţie al

oricărei amenajări hidroenergetice, se stabilesc debitele caracteristice pe timp de
un an (Qmax, Qmed ,Qmin) pentru cursul de apă folosit, condiţiile locale geografice,
climaterice etc, în vederea realizării unor amenajări care să asigure debite mari şi
constante în timpul funcţionării agregatelor şi căderi de apă cât mai mari.
Debitul instalat, Qi, este întotdeauna superior debitului mediu, Qmed.

Raportul, K = Qi/Qmed, se numeşte coeficient de suprainstalare şi depinde de
debitul maxim ce poate fi atins şi de rolul atribuit centralei în sistemul energetic
naţional (CHE Bicaz are K = 4, CHE Argeş are K = 5, CHE Porţile de Fier K =
10).
În principiu, toate hidrocentralele sunt construite la fel. Pe râu se

amplasează un baraj care reţine apa, creând un lac de acumulare. Apa din lac
este dusă printr-o „conductă forţată” cu o înclinare foarte mare la turbine,
legate de generatoare de curent alternativ, după care revine în albia râului, în
aval de baraj, printr-un „canal de fugă”.
În practică se întâlnesc trei tipuri de centrale, care prezintă o serie de
particularităţi constructive şi de exploatare. Schemele celor trei tipuri de centrale
sunt prezentate în fig. 2.9.
Fig. 2.9 Scheme de principiu a hidrocentralelor: 1,1’ – cursul râului; 2 – baraj; 3 – lac de
acumulare; 4 – conductă forţată; 5 – turbină; 6 – generator de curent alternativ; 7 – canal de
fugă; 8 – conductă de aducţiune; 9 – turn de echilibru
- 84 -
La centralele pe râuri de munte, apa se preia din lacul format în spatele

barajului direct în conducta forţată, care coboară cu o pantă mare, de la o
înălţime mare, până la turbine, de unde este preluată de canalul de fugă şi
returnată în vechea albie.
La centralele pe râuri medii, care au pante mai mici de curgere, apa este
preluată din lacul de acumulare printr-o conductă de aducţiune şi dusă până
într-un punct unde se poate asigura o înălţime mulţumitoare de cădere a apei la o
pantă suficient de pronunţată. Aici se află un „turn de echilibru”, un rezervor în
care este adusă apa şi care se află în regim de vase comunicante cu lacul.
Pentru a valorifica deplin debitele mari din perioada funcţionării centralei,
în aval se construiesc mai multe centrale mici, care nu au lacuri de acumulare
proprii (centrale care ajung uneori se dubleze puterea instalată, fără însă a dubla
şi investiţia).
Caracteristic centralelor de pe fluvii este amplasarea grupurilor turbină-
generator chiar în corpul barajului întrucât, panta albiei fiind foarte puţin
pronunţată, diferenţa de nivel se obţine doar pe seama înălţimii barajului.
Dacă în cazul centralelor pe râuri mici şi mijlocii întâlnim un segment din
fostul curs al râului care este sec, segment situat între baraj şi ieşirea canalului
de fugă, la barajele pe fluvii aşa ceva nu există. De aceea, centralele de pe fluvii
mai poartă şi numele de centrală-baraj.
Consideraţii tehnico economice
Comparaţia tehnico-economică între hidro- şi termocentrale conduce la

următoarele concluzii:
• hidrocentralele utilizează o materie primă inepuizabilă şi care, ea ca
atare, nu costă nimic;
• instalaţia aferentă centralei este mult mai simplă, deci şi cheltuielile
de exploatare şi de întreţinere sunt mai mici;
• producţia de energie nu este însoţită de efecte poluante (ceea ce nu
înseamnă că o hidrocentrală nu perturbează deloc mediul
înconjurător), ba chiar oferă prin lacul de acumulare o sumă de
facilităţi turistice;
• lacurile de acumulare pot de asemenea „amortiza” viiturile care
altfel ar provoca inundaţii;
• cu excepţia centralelor de pe fluvii, care trebuie să funcţioneze
continuu, la celelalte tipuri de hidrocentrale oprirea totală sau
parţială nu produce pierderi, energia apei stocându-se sub formă de
energie potenţială în lacul de acumulare în orele de nefuncţionare;
• pornirea unei hidrocentrale se poate realiza repede şi uşor.
- 85 -
• la ora actuală, în România (şi nu numai) , hidrocentralele produc

energia electrică la cel mai scăzut cost. Ele acoperă, în funcţie de
regimul pluviometric din anul respectiv, între 15-22 % din
necesarul de energie electrică al ţării noastre.
Evident, există şi dezavantaje.

• potenţialul hidro-energetic nu este infinit;
• pentru România, potenţialul hidroenergetic total este de 70 miliarde
KWh/an, din care însă 36 miliarde constituie potenţialul tehnic
amenajabil (din care 26,6 pe râuri şi 11,4 pe Dunăre);
• potenţialul amenajabil economic este şi mai mic, 27 miliarde KWh,
în condiţiile în care deja în 1977 necesarul de energie electrică al
României era de 62 miliarde Kwh/an;
• amenaja tot acest potenţial presupune construirea a circa 850
hidrocentrale, mari şi mici, cu o putere instalată totală de 13000
MW. Ceea ce nu e deloc simplu, dacă ţinem seama de faptul că
investiţia pentru o hidrocentrală este de 10-20 de ori mai mare decât
pentru o termocentrală de putere echivalentă.
2.2.8 Indicatori tehnico-economici specifici sistemului energetic naţional
La ora actuală nu dispunem, practic, de tehnologii pentru stocarea, pe scară

mare, a energiei electrice (energia stocabilă în acumulatori reprezentând o
fracţiune infimă din consum). Ca urmare, sistemul energetic trebuie să
funcţioneze astfel încât să producă, în fiecare moment, exact puterea solicitată
de consumatori. Ceea ce nu este simplu deloc, cel puţin din următoarele două
motive:
- cererea de putere variază mult pe parcursul unei zile, pe seama firmelor
care lucrează doar unu sau două schimburi, a unor utilaje mari
consumatoare de energie, care funcţionează intermitent, a iluminatului
casnic şi urban, care funcţionează doar seara;
- oferta centralelor electrice nu este foarte elastică întrucât principalii
producători, termocentralele mari, trebuie să funcţioneze în regim
constant, din cauza coeficientului mare de inerţie termică.
Analiza posibilităţilor de optimizare a raportului cerere/ofertă se face

pornind de la o diagramă , numită „curbă de sarcină” care prezintă cererea de
putere de-a lungul celor 24 ore ale unei zile. Alura tipică a unei curbe de sarcină
este prezentată în fig. 2.10.
- 86 -
Fig. 2.10 Curba de sarcină: I – zona de bază; II – zona de semi - vârf; III – zona de vârf; CT
– centrale termoelectrice; CNE – centrale nucleare; CHE – centrale hidroelectrice; f – fluvii,
m – munte, c – colinare; g – centrale pe ciclu gaz; p – centrale hidroelectrice cu pompare
Cererea de putere este reprezentată de curba continuă. Se observă un

minim de cerere între orele 1-5 dimineaţa şi două maxime: un maxim „de zi”,
atunci când toate instalaţiile industriale lucrează din plin şi un maxim „de
seară”. Alura curbei de sarcină se poate exprima cantitativ prin indicatorul
„factor de aplatizare”, definit ca raportul între puterea medie şi cea maximă:
Factorul de aplatizare = P (medie) / P (maximă)
Valorile factorului de aplatizare se situează între 0,5 şi 0,8; cu cât valoare
este mai mare, cu atât diferenţa între cererea minimă şi cea maximă e mai mică,
implicit mai uşor de rezolvat.
Pe suprafaţa de sub curba de sarcină se disting trei zone (notate de noi pe

ordonată cu I, II, III), respectiv:
- zona de bază, care corespunde puterii solicitate permanent în cursul celor
24 de ore;
- zona de semi-vârf, corespunzătoare puterii solicitate în cea mai mare
parte a zilei;
- zona de vârf, când se solicită putere doar câteva ore pe zi.
Pe curbă este marcată şi acoperirea cea mai rezonabilă a cererii de putere.

La baza curbei se aşează centralele hidroelectrice de pe fluvii, întrucât, pe de o
parte, fluviul oricum nu poate fi oprit şi deci o oprire a turbinelor ar însemnă că
apa să curgă degeaba iar, pe de altă parte, investiţia foarte mare impune şi ea o
funcţionare continuă, pentru a permite amortizarea într-un timp rezonabil.
Deoarece stau la baza curbei de sarcină, CHE pe fluvii şi râuri mari se mai
numesc şi „CHE de bază”
Imediat deasupra CHE (f) s-ar situa centralele nuclearo-electrice deoarece
şi în cazul lor costul combustibilului pe MWh produs este mic, în schimb
investiţia de amortizat este mare. Cea mai mare parte din zona de bază este
- 87 -
acoperită de CET şi CTE mari,centralele cu turbine cu abur, cu termoficare şi de

condensaţie deoarece constanta lor foarte mare de inerţie termică face cu totul
neeconomică o oprire sau chiar o reducere de regim.
Zona de semi-vârf se acoperă cu CTE mai mici, la care, întrucât şi
constanta de inerţie termică este mai mică, o variaţie de regim de funcţionare se
realizează mai uşor şi nu atrage pierderi tot atât de mari.
Zona de vârf este acoperită cu hidrocentralele pe râuri mijlocii şi râuri de
munte, iar maximul extrem de putere se acoperă, de regulă, din centralele pe
gaze.
Dacă indicele de aplatizare scade, ceea ce înseamnă că zona de bază e
mai mică, iar cea de vârf mai mare, acoperirea, aşa cum a fost descrisă mai sus,
nu mai poate fi realizată deoarece nu dispunem de suficientă energie provenind
din hidrocentrale (de exemplu, în România, cu centralele de pe Dunăre şi Olt cu
tot, care funcţionează ca CHE de bază şi care dispun de cea mai mare putere
instalată, hidrocentralele acoperă mai puţin de 20% din consum). Ca urmare se
pune deci problema de a aplatiza cât mai mult cu putinţă curba, prin ridicarea
minimelor şi coborârea maximelor de putere. Există mai multe posibilităţi de
aplatizare a curbei, mai mult sau mai puţin eficiente. Prezentam, foarte succint,
câteva dintre ele:
- Un indicator aflat în strânsă corelaţie cu indicele de aplatizare este
„factorul de simultaneitate”, definit ca raportul dintre suma maximă a
puterilor active la consumator (la numărător) şi suma tuturor puterilor
instalate la consumator (la numitor). Factorul de simultaneitate trebuie să
aibă o valoare cât mai mică, cu alte cuvinte nu este de dorit ca toţi
consumatorii existenţi să fie în funcţiune concomitent ci, în măsura
posibilităţilor, ei să intre unul câte unul în funcţiune solicitând permanent,
pe parcursul celor 24 ore, o putere cât mai constantă. In cazul marilor
consumatori industriali, reducerea factorului de simultaneitate se poate
realiza prin măsuri de organizare a producţiei (de exemplu, cuptoarele cu
arc electric, foarte mari consumatoare, funcţionează de preferinţă în
schimbul III), iar pentru consumatorii casnici, prin măsuri educative (se
solicită astfel ca aparatele electrocasnice cu consum mare, cum ar fi
maşinile de spălat rufe sau caloriferele electrice, să nu fie în funcţiune în
orele de seara).
- Factorul de simultaneitate poate fi corectat, în sensul dorit, prin adoptarea

a două tarife diferite pentru energie electrică: un tarif mai ridicat pentru zi
şi seară şi unul sensibil mai coborât pentru noapte. Metoda (care
presupune instalarea unui contor special, cu ceas, ceea ce nu este foarte
complicat) este aplicată în mod curent în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Pentru consumatorii industriali, la tariful aferent energiei electrice se
adaugă un supliment substanţial în cazul depăşirii puterii medii, mai ales
dacă depăşirea se face în perioadele de maxim de sarcină.
- 88 -
- Adoptarea orei de vară este o altă măsură care reduce sensibil maximul de
seară (deoarece omul se culcă la aceeaşi oră, dar aprinde lumina o oră mai
târziu) şi ca atare este aproape universal aplicată. Mai mult, în Franţa, ora
oficială este decalată cu o oră faţă de meridian în cursul iernii şi cu două
ore în cursul verii, aliniind şi mai bine orele de veghe cu cele de lumină
naturală.
- O metodă de „stocare” a energiei electrice, destul de interesantă, care să

permită utilizarea în orele de vârf a energiei produsă în orele de minim,
este reprezentată de o categorie specială de hidrocentrale, numite
„hidrocentrale cu pompare”. În orele de vârf, centrala funcţionează
normal, cu rezerva că apa care părăseşte turbina se adună într-un al doilea
lac de acumulare, în aval. În orele de minim din cursul nopţii însă,
generatorul centralei se transformă în motor electric iar turbina în pompă.
Centrala va consuma deci energie din reţea (pe care o ia de la o
termocentrală care astfel nu mai trebuie oprită) şi o va stoca sub forma de
energie potenţială a apei, pe care o mută din lacul aval în lacul amonte,
urmând să o valorifice la următorul vârf de sarcină a sistemului energetic.
Randamentul unei asemenea instalaţii este de circa 67% (cu alte cuvinte
ea va debita în sistem, în orele de vârf 2 MWh pentru fiecare 3 MWh
consumaţi în orele de minim), o valoare foarte bună. Investiţia este însă
remarcabil de mare (două baraje de construit!) şi doar puţine zone se
pretează amenajării (sub aspect geografic şi geologic). Asemenea centrale
sunt construite în câteva ţări europene dezvoltate dar, pe cât se pare, ele
nu au dat deplină satisfacţie. 0 metodă oarecum similară constă în a
pompa, în orele de minim, aer sub presiune într-o mină veche. In orele de
maxim aerul se destinde prin turbine legate la generatoare electrice,
sistem ce pare mai simplu şi mai fiabil decât cel cu apă.
Concluzii
Apa şi energia sunt resursele indispensabile oricărei activităţi economice;

Apa, cea mai răspândită substanţă din natură, provine din patru surse:ape
dulci de suprafaţă, ape marine, apă meteorică şi apă freatică;
Apa poate fi solicitată ca: apă industrială, apă potabilă, apă
dedurizată şi apă deionizată;
În scopul utilizării, apa este supusă unor procese de tratare specifice:
pentru obţinerea apei potabile (sedimentare, filtrare, adsorbţie,
degazare, sterilizare), pentru epurarea apelor uzate, pentru dedurizare
şi deionizare.
- 89 -
Indicatorii specifici legaţi de problema gospodăririi raţionale a apei sunt:

necesarul de apă, consumul de apă, gradul de recirculare şi pierderile de apă;
Energia se prezintă sub o multitudine de forme care pot trece una în alta;
Formele de energie primară utilizare sunt: energia chimică, nucleară,
luminoasă a soarelui, hidraulică, eoliană, a mareelor;
Formele secundare de energie sunt: energia termică, mecanică şi
electrică;
Sursele de energie primară se clasifică după mai multe criterii:
Forma de accesibilitate (combustibili fosili, nucleari, energia
hidraulică, solară, eoliană, a valurilor şi a mareelor, geotermică, a
biomasei);
Cantitatea disponibilă pe plan mondial (epuizabile şi inepuizabile);
Disponibilitatea tehnologiilor de valorificare (convenţionale şi
neconvenţionale).
Trecerea dintr-o formă de energie în alta se face parcurgându-se o
succesiune de paşi, numită lanţ de transformări energetice, cu un randament
subunitar, care este cu atât mai mic cu cât lanţul este mai lung;
Aburul se obţine în generatorul de abur, care este un schimbător de

căldură (din punct de vedere funcţional);
În generatorul de abur se evidenţiază: circuitul gazelor arse, circuitul
apă-abur, circuitul aerului necesar combustiei.
Principalii indicatori tehnico-economici ai generatorului de abur sunt:
randamentul brut, randamentul net, debitul specific de abur, constanta de
inerţie termică;
Aburul obţinut în generatorul de abur este utilizat la obţinerea energiei
electrice în centralele termoelectrice cu turbine cu abur.
Centralele termoelectrice pe abur pot fi: de condensaţie (au cel mai mic
randament termic), cu termoficare (furnizează consumatorilor atât energie
termică cât şi electrică), cu prize şi condensaţie;
Centralele cu turbine pe gaz funcţionează la parametri superiori
centralelor cu turbine pe abur. Folosesc drept agent motor un gaz sub presiune
sau gazele arse (provenite din arderea combustibilului în camera de ardere sub
presiune);
Obţinerea energiei electrice în centralele nucleare se bazează pe

transformarea energiei termice obţinute în urma reacţiilor de fisiune a nucleelor
izotopilor de U235 şi Pu239.
În cazul centralelor nuclearo-electrice filiera transformărilor de energie
este asemănătoare celei din termocentrale;
- 90 -
Centralele hidroelectrice transformă energia potenţială a căderilor de apă

în energie electrică şi funcţionează pe baza următorului lanţ al transformărilor
energetice: energie hidraulică → energie mecanică → energie electrică;
Puterea furnizată la arborele turbinei, respectiv puterea electrică
debitată la bornele centralei, este în funcţie de: debitul căderii de apă,
înălţimea de cădere a apei, randamentele instalaţiilor;
Sursa de energie utilizată în hidrocentrale este inepuizabilă;
Registrul de funcţionare al centralelor electrice poate fi bine caracterizat
prin curba de sarcină, care indică variaţia sarcinii în cursul unui interval de
timp;
Sarcina este puterea electrică produsă în centrală şi consumată de un
beneficiar;
Curba de sarcină are trei zone: de bază, de semi-vârf şi de vârf;
Curba de sarcină este caracterizată prin: factorul de simultaneitate şi
indicele de aplatizare.
- 91 -
Teste grilă
Testul 2.1
Apa industrială se caracterizează prin:
a) este cel mai puţin tratată;
b) este sterilizată;
c) nu este sterilizată;
d) este limpede;
e) nu este potabile;
f) nu este limpede.
1. (a,c,d,e);
2. (a,b,d,e);
3. (a,b,e,f);
4. (b,d,e,f).
Testul 2.2
Apa dedurizată:
a) este o apă industrială;
b) nu conţine ioni de Ca şi Mg;
c) nu conţine ioni de Na;
d) conţine ioni de Na.
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (b,c);
4. (b,d).
Testul 2.3
Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile conţine următoarele operaţii:
a) sedimentare;
b) filtrare;
c) coagulare;
d) dedurizare;
e) degazare;
f) sterilizare;
g) neutralizare.
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (a,b,c,e,f);
3. (a,b,c,f,g);
4. (a,b,d,e,f,g).
Testul 2.4
Procesul tehnologic de tratare a apelor uzate conţine următoarele operaţii:
a) aerare;
b) omogenizare;
c) decantare şi filtrare;
- 92 -
d) reţinere grăsimi;
e) neutralizare;
f) fermentaţie anaerobă şi aerobică;
g) sterilizare.
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e,f,g);
3. (b,c,d,e,g);
4. (a,b,c,d,e,f).
Testul 2.5
Coagularea se realizează cu agenţi floculanţi, care trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să fie uşor de transportat;
b) să fie uşor de depozitat şi manipulat;
c) să înlăture hidrogenul sulfurat;
d) să nu fie toxici;
e) să nu afecteze gustul şi mirosul apei;
f) să dea apei o culoare plăcută.
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e,f);
3. (a,b,d,e);
4. (c,d,e,f).
Testul 2.6
Pentru sterilizarea apei se foloseşte:
a) clorul;
b) florul;
c) raze ultra-violete;
d) azotul;
e) ozonul.
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,c,e);
3. (b,c,d,e);
4. (a,c,d,e).
Testul 2.7
Epurarea apei înainte de deversarea ei în canal este impusă de:
a) apele reziduale conţin o serie de substanţe toxice;
b) apa are o capacitate notabilă de autoepurare;
c) autoepurarea este un proces lent;
d) păstrarea echilibrului biologic.
1. (a,c,d);
2. (a,b,c);
3. (b,c,d);
4. (b,c).
Testul 2.8
Modelele chimice de epurare se folosesc:
- 93 -
a) pentru eliminarea suspensiilor şi a emulsiilor;

b) pentru scoaterea din sistem a impurificatorilor minerali;
c) pentru transformarea în nămol sau în gaz metan a impurificatorilor.
1. b;
2. a;
3. (b,c);
4. c.
Testul 2.9
În cazul sistemelor deschise, consumul de apă este egal cu:
a) necesarul de apă;
b) pierderile de apă;
c) apa înglobată în produse;
d) apa recirculată.
1. (a,c,d);
2. (b,c,d);
3. (a,b,c);
4. (a,b,d).
Testul 2.10
În cazul sistemelor închise, consumul de apă este egal cu:
a) necesarul de apă;
b) pierderile de apă;
c) apa înglobată în produse;
d) apa recirculată.
1. (a,b,c);
2. (b,c);
3. (a,d);
4. (b,d).
Testul 2.11
Formele de energie primară utilizate sunt:
a) energia chimică;
b) energia nucleară;
c) energia termică;
d) energia electrică;
e) energia luminoasă a soarelui.
1. (a,b,e);
2. (a,b,c);
3. (b,c,e);
4. (a,b,d).
Testul 2.12
Formele de energie secundară sunt:
a) energia chimică;
- 94 -
b) energia termică;
c) energia mecanică;
d) energia electrică;
e) energia nucleară.
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (c,d,e);
4. (a,c,e).
Testul 2.13
Energia hidraulică este:
a) o formă de energie primară;
b) o formă de energie convenţională;
c) o formă de energie neconvenţională;
d) o formă de energie regenerabilă;
e) o formă de energie epuizabilă;
f) o formă de energie mecanică.
1. (a,b,d,e);
2. (b,d,e,f);
3. (a,b,d,f);
4. (a,c,d,f).
Testul 2.14
Principalele dezavantaje ale cărbunilor sunt:
a) extracţia este scumpă şi presupune un volum mare de manoperă;
b) zăcămintele sunt repartizate relativ uniform în subsolul întregii planete;
c) puterea calorifică mai mică decât a hidrocarburilor lichide;
d) gazele de ardere nu conţin S;
e) desulfurarea gazelor de ardere se face cu cheltuieli mari.
1. (a,c,e);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b,e);
4. (a,c,d).
Testul 2.15
Petrolul este combustibilul cel mai utilizat deoarece:
a) are putere calorifică foarte mare;
b) are instalaţii de ardere simple;
c) zăcămintele de ţiţei sunt plasate doar în câteva zone ale globului;
d) sulful poate fi eliminat înainte de ardere;
e) nu conţine sulf.
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,d);
3. (a,b,e);
4. (b,c,e).
Testul 2.16
- 95 -
Elementele constructive ale generatorului de abur sunt:

a) instalaţia de ardere a combustibilului;
b) preîncălzitoarele de apă şi aer;
c) supraîncălzitorul;
d) staţia de epurare şi dedurizare;
e) cazanul generator de abur;
f) reactorul nuclear.
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,e);
4. (b,c,d,f).
Testul 2.17
Gazele arse părăsesc generatorul de abur la o temperatură de:
a) 200 oC;
b) 200-300 oC;
c) 100 oC;
d) 100-150 oC.
Alegeţi varianta corectă!
Testul 2.18
Generatorul de abur este caracterizat de următorii indicatori tehnico-economici specifici:
a) randamentul brut;
b) randamentul net;
c) debitul specific de abur;
d) constanta de inerţie termică;
e) consumul specific de apă;
f) consumul specific de combustibil.
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (b,c,d,e);
3. (a,b,c,d);
4. (a,c,d,f).
Testul 2.19
Aburul supraîncălzit părăseşte generatorul de abur la:
a) temperatura 560-580 oC, presiunea 120-140 atm.;
b) temperatura 500-520 oC, presiunea 80-90 atm.;
c) temperatura 460-480 oC, presiunea 120-140 atm.;
d) temperatura 560-580 oC, presiunea 160-170 atm.
Testul 2.20
Centrala termoelectrică cu condensaţie:
a) foloseşte ca agent motor abur suprasaturat;
b) foloseşte ca agent motor gaze sub presiune;
c) foloseşte ca agent motor abur supraîncălzit;
d) agentul motor evoluează în circuit închis;
e) agentul motor evoluează în circuit deschis;
f) livrează consumatorilor, atât energie electrică, cât şi termică;
- 96 -
g) are cel mai mic randament termic comparativ cu celelalte termocentrale;

h) are cel mai mare randament termic comparativ cu celelalte cermocentrale.
1. (a,d,f,g);
2. (b,e,g);
3. (c,d,g);
4. (c,d,f,h).
Testul 2.21
Centrala termoelectrică cu termoficare:
a) foloseşte ca agent motor abur suprasaturat;
b) foloseşte ca agent motor gaze sub presiune;
c) foloseşte ca agent motor abur supraîncălzit;
d) agentul motor evoluează în circuit închis;
e) agentul motor evoluează în circuit deschis;
f) livrează consumatorilor, atât energie electrică, cât şi termică;
g) are cel mai mic randament termic comparativ cu celelalte termocentrale;
h) are cel mai mare randament termic comparativ cu celelalte cermocentrale.
1. (a,d,f,g);
2. (b,e,g);
3. (c,d,g);
4. (c,d,f,h).
Testul 2.22
În centrala termoelectrică de condensaţie cantitatea de căldură pierdută în circuitul termic
este formată din:
a) căldura extrasă de apa rece din condensator;
b) căldura pierdută pe traseul de la generatorul de abur la turbină;
c) căldura pierdută în turbină;
d) căldura pierdută în generatorul de abur.
1. (a,b,c);
2. b;
3. (a,b);
4. (c,d).
Testul 2.23
În centrala termoelectrică de termoficare cantitatea de căldură pierdută în circuitul termic
este formată din:
a) căldura extrasă de apa rece din condensator;
b) căldura pierdută pe traseul de la generatorul de abur la turbină;
c) căldura pierdută în turbină;
d) căldura pierdută în generatorul de abur.
1. (a,b,c);
2. b;
3. (a,b);
4. (c,d).
Testul 2.24
- 97 -
Randamentul energetic al centralei termoelectrice cu condensaţie este:

a) 25-30%;
b) 65-75%;
c) 45-50%;
d) 80%.
Testul 2.25
Randamentul energetic al centralei cu termoficare este:
a) 25-30%;
b) 65-75%;
c) 45-50%;
d) 80%.
Testul 2.26
Centralele cu turbine cu gaze, comparativ cu cele cu turbine cu aburi, au următoarele
particularităţi:
a) spaţiul ocupat este mai mare;
b) spaţiul ocupat este mai redus şi instalaţia mai simplă;
c) consumul de apă este mai ridicat;
d) au elasticitate mică în funcţionare;
e) au un demaraj rapid;
f) pot fi utilizate în locuri lipsite de apă.
1. (b,e,f);
2. (a,c,d);
3. (b,c,e);
4. (b,d,f).
Testul 2.27
În centralele nucleare cu reactoare termice pot fi folosite ca materiale fisionabile următorii
izotopi:
a) U233;
b) U235;
c) Th232;
d) U238;
e) Pu239.
1. (a,b,c);
2. (a,c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,d,e).
Testul 2.28
În centralele nucleare cu reactoare reproducătoare se folosesc următorii izotopi:
a) U233;
b) U235;
c) Th232;
d) U238;
e) Pu239.
- 98 -

1. (a,b,c);
2. (a,c,d);
3. (a,b,e);
4. (b,d,e).
Testul 2.29
Masa critică este masa de combustibil nuclear pentru care:
a) reacţia devine explozivă;
b) reacţia decurge cu viteză constantă;
c) reacţia încetează.
Testul 2.30
Un reactor nuclear cu neutroni termici conţine:
a) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masa subcritică de uraniu;
b) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masă critică;
c) mai multe bare de uraniu, fiecare având o masă supracritică;
d) moderatori;
e) ecrane absorbante de neutroni;
f) baraj de protecţie împotriva radiaţiilor.
1. (a,d,e);
2. (b,d,e,f);
3. (a,d,e,f);
4. (c,d,f);
5. (c,d,e,f).
Testul 2.31
Reactoarele CANDU de la Cernavodă folosesc:
a) uraniu natural;
b) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
c) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
d) apa, ca moderator şi agent de transfer termic;
e) grafit, ca moderator şi He sau CO2, ca agent de transfer termic.
1. (a,c);
2. (b,d);
3. (a,d);
4. (a,e);
5. (b,c).
Testul 2.32
Reactorul cu gaz la temperatură înaltă foloseşte:
a) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
c) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
d) apa, ca moderator şi CO2, ca agent de transfer termic;
e) grafit, ca moderator şi He sau CO2, ca agent de transfer termic.
- 99 -
1. (a,c);
2. (b,c);
3. (a,d);
4. (b,e);
5. (a,e).
Testul 2.33
Reactorul cu apă foloseşte:
a) uraniu natural îmbogăţit cu 3%;
c) uraniu natural;
d) apa, ca moderator şi agent de transfer termic;
e) apa grea, ca moderator şi agent de transfer termic;
f) apa, ca moderator şi CO2, ca agent de transfer termic.
1. (a,d);
2. (a,e);
3. (b,f);
4. (c,e);
5. (c,f).
Testul 2.34
Reactorul reproducător se caracterizează prin:
a) volumul mare al zonei active a reactorului;
b) lipsa moderatorului;
c) crearea unui nou combustibil;
d) utilizarea unor agenţi cu coeficient mare de transfer termic pentru preluarea căldurii
din zona activă;
e) folosirea uraniului natural drept combustibil;
f) folosirea uraniului natural îmbogăţit cu 3%.
1. (a,b,c,d,e);
2. (b,c,d,e);
3. (b,c,d,f);
4. (a,b,c,f);
5. (a,b,c,e).
Testul 2.35
Comparativ cu centralele termoelectrice, centralele nuclearo-electrice au următoarele
caracteristici:
a) utilizează un nou combustibil;
b) cantităţile de combustibil consumate fiind mari, amplasarea centralelor se face în
funcţie de poziţia zăcământului;
c) costul energiei electrice este mai mic cu până la 30% faţă de cea obţinută pe baza
combustibililor clasici;
d) investiţia iniţială este de cca 10 ori mai mică decât la o termocentrală de putere
echivalentă;
e) subprodusele rezultate din reactor sunt puternic radioactive şi depozitarea lor ridică
probleme extrem de complexe.
1. (a,b,c,d,e);
- 100 -
2. (a,b,d,e);
3. (a,c,e);
4. (a,b,e);
5. (a,c,d,e).
Testul 2.36
Puterea furnizată la arborele turbinei hidraulice depinde de:
a) debitul căderii de apă;
b) înălţimea de cădere a apei;
c) randamentul turbinei;
d) randamentul generatorului electric;
e) consumul serviciilor interne (CSI);
1. (a,b,c,d);
2. (a,b,c);
3. (a,b,d,e);
4. (a,b,d);
5. (a,c,e).
Testul 2.37
Coeficientul de suprainstalare depinde de:
a) debitul maxim ce poate fi atins;
b) debitul mediu al cursului de apă;
c) rolul atribuit hidrocentralei în sistemul energetic.
1. (a,b);
2. (a,b,c);
3. (a,c);
4. (b,c).
Testul 2.38
Conducta de aducţiune se întâlneşte la:
a) centralele pe râuri de munte;
b) centralele pe râuri cu pante mici de curgere;
c) centralele de pe fluvii;
d) centralele cu pompare.
Testul 2.39
Amplasarea grupurilor turbină-generator în corpul barajului se întâlnesc la:
a) centralele pe râuri de munte;
b) centralele pe râuri cu pante mici de curgere;
c) centralele de pe fluvii;
d) centralele cu pompare.
Testul 2.40
Comparativ cu termocentralele, hidrocentralele prezintă următoarele caracteristici:
a) utilizează o sursă de energie primară inepuizabilă;
- 101 -
b) cheltuielile de exploatare sunt mai mari;

c) producţia de energie nu este însoţită de efecte poluante;
d) hidrocentralele trebuie să funcţioneze continuu, oprirea totală sau parţială a lor
produce pierderi;
e) în România, produc energia electrică la cel mai mic preţ.
1. (a,b,c,d,e);
2. (a,c,d,e);
3. (a,c,e);
4. (a,b,c,e).
Testul 2.41
Curba de sarcină se caracterizează prin:
a) existenţa a trei zone de putere solicitate de consumatori;
b) existenţa a două zone de putere solicitate de consumatori;
c) existenţa a unui minim de cerere de putere;
d) existenţa a unui maxim de cerere de putere;
e) existenţa a unui maxim de zi şi a unui maxim de seară de putere.
1. (a,c,e);
2. (b,c,d);
3. (a,c,d);
4. (a,b,c).
Testul 2.42
Zona de bază a unei curbe de sarcină este acoperită de:
a) centrale nuclearo-electrice;
b) centrale hidraulice pe fluvii şi râuri mari;
c) centrale termoelectrice cu turbine cu aburi de putere mare;
d) centrale termoelectrice cu turbine cu gaze de putere mare;
e) centrale termoelectrice cu turbine cu gaze de putere mică.
1. (a,b,d);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b,c,d,e);
4. (a,b,c).
Testul 2.43
Factorul de simultaneitate:
a) este raportul dintre suma maximă a puterilor active la consumator şi suma tuturor
puterilor instalate la consumator;
b) este raportul dintre suma tuturor puterilor instalate la consumator şi suma maximă a
puterilor active la consumator;
c) are o valoare mai mare ca 1;
d) are o valoare mai mică decât 1;
e) este cu atât mai bine cu cât valoarea este mai mare;
f) este cu atât mai bine cu cât valoarea este mai mică.
1 (a,c,e);
- 102 -
2 (a,d,f);
3 (b,c,f);
4 (b,d,e).
- 103 -
Capitolul 3
INOVAREA ÎN INDUSTRIE
Obiective
Să prezinte principalii factori care determină o întreprindere, la un

moment dat, să îşi diversifice producţia şi să promoveze noul.
Să evidenţieze şi să caracterizeze tipurile de inovare tehnologică precum
şi sursele şi tehnicile de creativitate şi inovare.
3.1 Definirea creativităţii şi a inovării
Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între

elemente (obiecte, evenimente, legi), aparent fără legătură între ele.
Legăturile se stabilesc mai mult intuitiv decât logic şi ele apar, de regulă,
mai întâi sub formă de idei. S-ar putea spune că procesul de creativitate se
materializează în generarea de idei cu caracter original, idei creative, care se
caracterizează prin câteva din următoarele trăsături: diferită, atipică, făcută
altfel decât de obicei, foarte potrivită scopului, genială. Cu cât are mai multe
dintre aceste trăsături, cu atât şansele ei de succes sunt mai mari.
Creativitatea implică trei paşi:

- selectarea informaţiei, identificarea elementelor între care se vor stabili
noile conexiuni („să vezi copacii din pădure”). Nu toţi oamenii învăţaţi
sunt şi inventivi, dar inventivii se vor găsi întotdeauna printre aceştia;
- realizarea de conexiuni noi, etapă în care trăsăturile native ale oamenilor
joacă un rol foarte important. Însă în ultimii 50 de ani s-au pus la punct
tehnici de creativitate, care permit unor oameni obişnuiţi să genereze idei
creative;
- analiza, să vezi dacă ideea este sau poate fi făcută a fi acceptabilă de către
piaţă. Etapa de analiză este esenţială deoarece o idee, oricât de originală,
nu poate fi niciodată valorificată imediat ca atare, ea trebuind analizată,
dezvoltată, ceea ce presupune timp şi efort. De aceea, trebuie văzut în ce
măsură timpul şi efortul merită acordate.
Aşadar, creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de

noutate şi reprezintă punctul de plecare al inovării.
- 104 -
Inovarea reprezintă transferul unei idei sau a unui nou concept până la
stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate de service acceptate de
piaţă.
Prima definiţie a inovării în domeniul tehnico-economic a fost dată de

economistul englez Schumpeter, care are un caracter foarte general: inovarea
este acţiunea al cărei rezultat este de a produce altceva sau a produce altfel.
Conform lui Schumpeter se pot deosebi şase tipuri de inovare (primele
trei vizează inovarea tehnologică, iar celelalte trei au caracter strict economic):
- crearea unui produs;
- introducerea unei noi metode de fabricaţie;
- apelarea la o nouă sursă de materie primă;
- intrarea pe o piaţă nouă (sau crearea unei noi pieţe);
- o nouă organizare a firmei;
- crearea unei imagini noi a firmei.
Inovarea se materializează prin una din următoarele activităţi:

- o mişcare de transfer vertical, cunoaştere → cercetare → produs nou,
tehnologie nouă;
- o mişcare de transfer orizontal, elemente de noutate → noi aplicaţii,
îmbunătăţiri;
- o nouă formă de organizare sau activitate economică a întreprinderii.
Din definiţiile de mai sus rezultă:

• creativitatea este o idee strălucită;
• inovarea este aducerea ei pe piaţă.
În ultimii ani, economistul Peter Drucker, completează sistemul de

concepte cu un al treilea, strâns legat de ideea că orice activitate merită luată în
seamă dacă se materializează într-o valoare adăugată şi anume, spiritul
antreprenorial.
Spiritul antreprenorial reprezintă abilitatea de a avea succes cu inovaţia

pe piaţă. Transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială aducătoare de venit
este o operaţie extrem de complexă şi care presupune mulţi paşi şi mult talent
din partea celui care o organizează (şi multă ştiinţă de carte, în speţă, cunoştinţe
de management).
Spiritul managerial se materializează, adesea, în capacitatea de a rezolva
probleme şi de a lua decizii.
Rezolvarea problemelor constă, de regulă, în analiza corelaţiilor între
cauze şi efecte, mai ales în situaţii incerte sau care prezintă soluţii
neconvenabile. Soluţiile găsite în urma rezolvării trebuie să fie simple. O soluţie
complicată trebuie evitată, fie prin reluarea analizei (probabil s-a scăpat ceva
esenţial din vedere) fie prin schimbarea unghiului de vedere a situaţiei.
- 105 -
Luarea deciziilor constă în evaluarea şi selectarea activităţilor posibile.

De regulă, într-un caz concret, importanţă celor două activităţi este
complementară.
3.2 Tipuri de inovare tehnologică
Inovarea tehnologică poate fi privită din mai multe puncte de vedere:

- după obiectul ei;
- după gradul de intensitate tehnologică;
- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
a) după obiectul ei
- inovare de produs;
- inovare de proces.
Inovarea de produs:
- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se sprijină
sau nu pe o tehnologie nouă.
În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un produs nou în raport cu

avionul, bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poate oricând produce
helicoptere, tehnologia este (în principiu) aceeaşi. Pe de altă parte, un avion
cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare care au la bază o tehnologie
nouă.
- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;
Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele mai

importante fiind:
ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu plastic);
creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-a câştigat
circa 1 metru atunci când prăjina de lemn a fost înlocuită cu una din
fibre de carbon);
obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea materialelor din
care este construit cockpit-ul maşinilor de formula 1 l-a făcut
nedeformabil la şoc, iar înlocuirea materialelor din care este
confecţionat combinezonul pilotului l-a făcut pe acesta invulnerabil şi
la foc).
- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă
schimbare de formă sau de aspect, el poate implica aspecte ergonomice
sau modificări de fabricaţie;
Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în consideraţie mai

multe criterii, adesea contradictorii:
- 106 -
aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută de drum şi

un consum mai mic de benzină);
suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort pasagerilor);
rezistenţa la şocuri;
aspectul specific firmei.
- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului,
ca atare sau cu modificări minime; dacă aşa ceva reuşeşte, acesta poate fi
începutul unei noi serii în care ulterior se regăsesc celelalte tipuri de
inovare citate mai sus.
Unul din principalii factori care au determinat impunerea

microcalculatorului IBM-PC ca standard în informatică l-a reprezentat
cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu calculatorul. Aceeaşi situaţie se
mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut câţiva ani buni
pe piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.
Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi

îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de
fabricaţie, determinate de o nouă investiţie, de perfecţionarea materialelor
existente, de valorificarea experienţei dobândite pe parcurs. Inovarea de proces,
care uneori nu este percepută în mod explicit de beneficiar, aduce întotdeauna
întreprinderii mari foloase în lupta concurenţială deoarece îi permite, fie
obţinerea unor costuri mai mici, fie obţinerea, la aceleaşi costuri, a unor produse
mai performante.
Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat de tehnologia LD

de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit de cel obţinut prin
metoda SIEMENS-MARTIN dar era cu 5 $ / tonă mai ieftin.
Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului PC de
vechiul 8086 la noul născut TTX (care de fapt au structuri întru totul similare,
diferind prin microprocesor, din ce în ce mai puternic, pe măsură ce
tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (de altfel cifra sau
sigla din nume este tocmai cea a microprocesorului), dar şi prim mărimea
memoriei ram şi a HDD-ului, creşte determinate tot de tehnologie.
Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare a

procesului de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza carcasa de tablă sau
de plastic a unui aspirator de; praf, un alt flux tehnologic pentru un avion sau un
helicopter), inovarea de proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea
însă ea creează premisele unor îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva
mai târziu.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că
majoritatea realizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D (cercetare-
dezvoltare) este orientată mai degrabă spre proces.
- 107 -
b) după gradul de intensitate tehnologică
- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură.
Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs

existent să devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii
constructive, înlocuirea unor materii prime, apelarea la tehnologii mai
performante. Asemenea inovaţii apar în mod continuu, în zilele noastre rareori
se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu unul cumpărat cu 4..5 ani
în urmă.
Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se îmbunătăţesc

aproape din 6 în 6 luni. Un altui ar putea fi cel al automobilelor. Dacă facem
abstracţie de echipamentul electronic al ultimelor modele, practic automobilul
este principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte multe „mici”
îmbunătăţiri.
Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale

produsului, realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă
unuia sau mai multor subsisteme ale sale.
Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de adaptare faţă de

cel cu elice, deoarece el permite o viteză de croazieră practic dublată. La fel,
trenul TGV (Train en Grand Vitesse) care circulă pe liniile ferate franceze din
1985 şi care are o viteză medie de parcurs ce depăşeşte 250 de Km/oră.
Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind de la

alte principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare.
Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu cabluri din

fibră optică este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi introducerea telefoniei
mobile. In schimb, o telefonie care să permită o transmisie concomitentă audio
şi video va fi o inovaţie de ruptură.
La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu autocamioane
de mare capacitate este tot o inovaţie de ruptură.
- 108 -
Fig. 3.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire
În figura 3.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare. Performanţele

unei tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există întotdeauna un prag care nu
poate fi depăşit. Uneori, apare o inovaţie de adaptare care elimină unul din
factorii plafonaţi şi permite o relansare a tehnologiei, profitând de toată
infrastructura existentă (calea ferată pentru trenul TGV, aeroporturile pentru
avioanele cu reacţie etc.). Cel mai adesea însă, plafonarea se rezolvă prin
apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în cazul oţelului, camionul de mare
tonaj la transportul mărfurilor etc.)
c) după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a

pieţei
- inovarea de fond (Sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi).
De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a sunetului a fost o

inovare de fond, aşa ceva nu fusese nici cum posibil înainte. iniţial
înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a trecut la înregistrarea
magnetică pe bandă.
- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente cunoscute

pentru a crea ceva nou, solicitat de piaţă).
Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de nişe
comercială, deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut sistemul mult
- 109 -
mai accesibil neprofesioniştilor, lărgind mult sfera utilizatorilor. A doua

inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea walkman-ului,
casetofonul portabil. În ambele cazuri inovarea a fost minoră sub aspect
tehnologic, ea a avut în schimb un efect comercial imens.
- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent).
Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-fi (high

fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi suporturi
magnetice pentru banda de casetofon, sistemul auto-reverse, etc.
- inovaţia revoluţionară (Schimbarea modului de realizare, cu păstrarea

funcţiei şi clientelei).
Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o inovaţie

revoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea şi redarea sunetului) şi
clientela, dar acelaşi suport este mai mare). De fapt şi apariţia benzii de
casetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport cu placa de patefon,
transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o inovaţie curentă.
În figura 3.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după impactul

asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
Fig. 3.2 Succesiunea modurilor de inovare
- 110 -
3.3 Surse şi tehnici de creativitate şi inovare
3.3.1 Sursele potenţiale ale inovării
În prezent, sistemul economic solicită o inovare permanentă din partea

întreprinderilor şi, în general, a tuturor agenţilor economici. A găsi idei este însă
o treabă deosebit de complicată, iar oameni ca Edison sunt însă foarte puţini. De
aceea trebuie să ştim „unde să ne uităm” pentru a găsi sursele ideilor inovatoare
şi trebuie să putem activa, în sensul creativităţii şi inovării, oamenii obişnuiţi pe
care îi avem la dispoziţie în cadrul firmei.
Există 4 mari categorii de oportunităţi, legate de mediul în care

funcţionează întreprinderea (ori ce schimbare poate însemna o oportunitate !):
• politice;
• economice;
• sociale;
• tehnologice.
Luarea lor în consideraţie reprezintă o tehnică cunoscută sub numele de
ANALIZA PEST.
Dăm, cu titlu de exemplu, câteva elemente ce ar putea fi luate în
considerare:
Lumea tinde să devină o singură economie, prin:
¾ globalizare: eliminarea barierelor vamale, a barierelor privind transferurile

de capital, revoluţionarea sistemelor de transport şi telecomunicaţii, dominaţia
companiilor transnaţionale, sporirea transferului internaţional de tehnologie şi
a mişcărilor forţei de muncă.
¾ integrarea economiei: Uniunea europeană, runda Uruguay.
¾ mondializarea opţiunilor, pentru investiţii, materii prime, piaţă pentru
produse şi servicii, pieţe de capital.
Oportunităţi apar din:
¾ structura industriei şi a pieţei: creştere rapidă, segmentare

necorespunzătoare, schimbări în metodele de fabricaţie, schimbări globale
(Ex: apariţia INTERNET-ului);
¾ schimbări legislative;
¾ schimbări în percepţia lucrurilor: ex: percepţia nouă a problemelor ecologice
care a condus la noi mărci de detergenţi, noi tipuri de ambalaje etc.;
- 111 -
¾ soluţii oferite de analiza problemelor: nepotriviri între realitate şi părerile

preconcepute, analiza eşecurilor, redefinirea problemelor sub alte unghiuri;
¾ soluţii găsite prin adaptarea soluţiilor altora: analiza modului în care alţii au
reuşit, patente ale naturii (sonar-ul, de ex.), parteneriate de afaceri.
Economistul american Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale la

care un manager poarte face apel, dintre care patru sunt interne şi trei externe
întreprinderii.
Surse interne:
Neprevăzutul – Succesul sau insuccesul neaşteptat, evenimentul

nescontat din exterior.
Un exemplu tipic al unui succes neaşteptat este acela al calculatoarelor

electronice. La crearea lor, pe la începutul anilor '50, toată lumea credea că
lucrul pe care ele ştiu să îl facă cel mai bine este să rezolve rapid calcule
extrem de complicate. Ca urmare i se prevedeau aplicaţii într-o lume foarte
selectă (dar foarte restrânsă), cea a cercetării ştiinţifice de vârf, a astronomiei.
IBM a fost prima firmă care, răspunzând solicitării unei firme de a crea un
calculator care să întocmească state de plată şi constatând cât de bine acesta
ştie să facă o treabă simplă, dar repetitivă, a impus calculatorul în domeniul
economiei la gestiuni, contabilitate, domenii care i-au creat o piaţă uriaşă şi
care au permis dezvoltarea actuală a domeniului.
Incongruenţa – Discrepanţa între realitatea aşa cum este şi cum credeam

noi că este sau discrepanţe între ritmul şi logica unor procese.
În anii '50 transportul maritim de mărfuri intrase în criză, cheltuielile

fiind foarte mari. S-au încercat tot soiul de soluţii pentru mărirea vitezei de
navigaţie, a reducerii numărului de marinari de pe o navă prin automatizare
etc. Soluţiile s-au găsit, s-au aplicat, dar deficitele financiare ale armatorilor
s-au redus nesemnificativ. Soluţia a fost găsită atunci când cineva a sesizat că
pierderile nu apăreau atunci când nava este pe mare ci atunci când ea stă în
port în timpul operaţiilor de încărcare-descărcare. Timpul de staţionare a fost
redus considerabil prin introducerea containerizării mărfurilor, care a
reprezentat o inovaţie cu efecte absolut remarcabile.
Un exemplu de discrepanţă de ritm este cel al PC-urilor care efectuau
extrem de repede operaţii pentru care operatorul pierdea foarte mult timp
pentru a le redacta în MS-DOS. Discrepanţa a fost rezolvată prin apariţia
tehnicii WINDOWS, ceea ce a explicat în bună măsură succesul enorm ai
acesteia.
Necesităţile procesului – Modificări impuse de modificarea cererii,

ofertei de materii prime, optimizări etc.
- 112 -
Iniţial, fotografiile se făceau pe negative ce aveau ca suport plăci de

sticlă, suport cam incomod dar care asigura o foarte bună calitate a
fotografiei. Cerinţele fotografilor amatori au determinat pe George
EASTMAN, creatorul firmei KODAK, să creeze suportul flexibil, din celuloid,
invenţie care a propulsat KODAK pe primul loc în lume pe piaţa materialelor
fotosensibile.
Apariţia materialelor compozite, a ceramicelor, a unor metale rare
(titanul, de ex.) şi a oţelurilor foarte speciale a determinat modificări
substanţiale în proiectarea motoarelor dar şi în numeroase alte domenii, între
care, pe unul din primele locuri, se situează materialele sportive.
La capitolul optimizări, un exemplu excelent îl reprezintă din nou
calculatorul electronic, care în 40 de ani a cunoscut patru generaţii în care
inovaţiile au apărut cu o frecvenţă absolut uluitoare.
Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor – Alte cereri, alte

metode.
Un exemplu, asupra cărora nu vom mai reveni, este cel al
automobilului RENAULT-ESPACE.
In ţările dezvoltate, un număr din ce în ce mai mare de femei a intrat pe
piaţa muncii, fenomen care s-a amplificat în ultimii circa 30 de ani. Ca
urmare, s-a dezvoltat foarte puternic industria de semipreparate ca şi utilajele
de bucătărie care să permită convertirea rapidă a acestora în mâncare:
mixere, cuptoare cu microunde, cafetiere automate etc.
Surse externe:
Modificări demografice – De exemplu, pe grupe de vârstă.
Ultimii 30 de ani au cunoscut, în ţările dezvoltate, o creştere

substanţială a speranţei de viaţă a oamenilor. Adăugând şi creşterea, tot
substanţială, a veniturilor, rezultă o întreagă populaţie care, spre 60 de ani,
are şi timp şi bani şi mai are şi o mare dorinţă de a se bucura de viaţă,
deoarece până atunci au muncit foarte dur. Astfel a apărut o industrie
înfloritoare a turismului blând, materializat de exemplu prin turismul rural.
Schimbări de modă, credinţe, convingeri

Cel mai bun exemplu, dezvoltarea industriei de blugi, cu toate modelele
şi articolele vestimentare inventate în ultimii 30 de ani. Tot aici pot fi
nominalizate toate inovaţiile care au răspuns cerinţelor de protejare a
mediului înconjurător, fie că ele au fost impuse de lege fie cerute de piaţă.
Tot stilul de viaţă a impus omului modern nevoia de gimnastică, la
domiciliu sau în săli de sport special amenajate. Rezultatul este că firmele care
au perceput această cerinţă şi i s-au conformat s-au umplut de bani: în 1983
firmele producătoare de aparatură pentru gimnastică de întreţinere au avut
cele mai mari venituri între toate firmele din SUA.
Descoperiri fundamentale
- 113 -
De exemplu tranzistorul, care a generat, în ultimii 40 de ani întreaga

revoluţie tehnice ştiinţifică contemporană. Cei ce au ştiut cel mai bine să îl
valorifice în produse (dând astfel dovadă de un spirit antreprenorial cu totul
ieşit din comun) au fost japonezii. Adesea, descoperiri fundamentale nu
reuşesc să se impună pe piaţă (avionul cu motor cu reacţie, creat de COANDA
în anii '20 s-a impus abia spre sfârşitul celui de al doilea război mondial).
Cauzele ar fi următoarele:
¾ aplicaţia descoperirii trebuie să se încadreze în sistemul economic, ceea
ce înseamnă:
- să existe materii prime;
- să existe tehnologii economic avantajoase de fabricaţie;
- să existe o nevoie socială percepută ca atare.
- să se creeze un sistem complet care să îi permită utilizarea (de exemplu
la calculatoare, Soft-ul odată cu noul model de calculator)
- să se creeze o nouă piaţă.
Din nou, este vorba aici de spiritul antreprenorial. Astfel, firma
XEROX, pentru a-şi impune produsul, l-a oferit prin închiriere şi nu prin
vânzare, până ce clienţii s-au convins de utilitatea lui. La fel, firma DU PONT,
creatoarea NYLON-ului, nu a oferit fibra ca atare pe piaţă ci direct ca ciorapi
de damă sau ca fire direct utilizabile la armarea anvelopelor de automobil.
3.3.2 Tehnici de creativitate şi inovare.
Surse ale inovării există. Totul este să reuşim să le vedem şi să le

valorificăm, ceea ce înseamnă că trebuie să transformăm oamenii obişnuiţi în
oameni inovatori.
În acest scop au apărut numeroase tehnici care favorizează generarea de
idei noi sau care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.
Pentru găsirea de idei noi, se apelează la:
- brainstorming;
- sinectică;
- analiză morfologică;
- liste de întrebări;
- cutii de sugestii.
Pentru rezolvarea problemelor, se apelează la:
- diagrame Pareto;
- diagrame Ishikawa;
- sinectică, brainstorming;
- diagrame wliy-why;
- mind mapping;
- analiză SWOT;
- cutii de sugestii.
Aşa cum se poate observa unele din tehnici apar în ambele liste, deoarece
pot fi folosite cu succes în ambele cazuri.
- 114 -
O altă clasificare a tehnicilor de creativitate, interesantă sub aspectul

aplicării lor, le divide în tehnici de creativitate individuală şi tehnici de
creativitate în grup.
Aceste tehnici vor fi studiate în cadrul disciplinelor de Analiza valorii şi
Managementul calităţii.
3.4 Rolul tehnologiei în dobândirea şi menţinerea avantajului

concurenţial.
3.4.1 Tehnologia şi competitivitatea
Progresul tehnologic este una din principalele forţe motrice ale

concurenţei. El este folosit de întreprindere în scopul sporirii competitivităţii
sale.
Competitivitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a înfrunta
concurenţa.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a fi
realmente utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială sunt
următoarele:
• noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau diferenţierea
produselor prin propriile sale merite;
• avansul tehnologic pe care îl conferă firmei trebuie să fie durabil;
• tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit firmei se
avanseze sub raport concurenţial;
• trebuie să confere celui ce o adoptă primul (precursorul) avantaje
concurenţiale care să se menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte firme au
adoptat-o;
• trebuie să influenţeze în bine structura de ansamblu a întreprinderii şi
eventual a întregului domeniu. Tehnologiile care restructurează un
domeniu sunt cele care prezintă maximum de interes.
La întrebarea dacă este mai bine să căutăm o tehnologie emergentă sau să

îmbunătăţim o tehnologie ajunsă la maturitate nu este uşor de răspuns.
Tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi productivitatea activităţii de
cercetare este în cazul lor foarte mare. Riscul major constă în incertitudinea
privitoare la performanţele lor reale. Psihologic, este destul de greu să te desparţi
de o tehnologie care este foarte bine cunoscută şi cu care, ani de-a rândul, ai
obţinut rezultate bune. Uneori, tehnologiile "vechi" revin spectaculos.
Motoarele DIESEL ar putea fi un foarte bun exemplu în acest sens. Ele
au devenit interesante pentru automobile abia după criza energetică din 1973,
când petrolul şi derivatul său, benzina, s-au scumpit de circa 20 de ori în circa
3 luni. Motorina este tot un derivat al petrolului dar ea s-a scumpit ceva mai
- 115 -
puţin (fiind mai puţin căutată). În plus, motoarele DIESEL, care funcţionează
pe un alt ciclu termodinamic, au randamente mai bune, ceea ce înseamnă că,
pentru a dezvolta o putere egală, consumă ceva mai puţin combustibil.
Mai important este de a judeca tehnologiile prin prisma ansamblului care

realizează produsul, o tehnologie poate fi eventual potenţată de modificarea unei
alte tehnologii din aval sau din amonte.
De asemenea nu trebuie să ne limităm la cele câteva tehnologii legate de
străpungeri în domeniile respective. Modificări şi îmbunătăţiri minore aduse
peste tot acolo unde este posibil (şi de regulă este posibil cam peste tot) pot să
dea prin însumare şi sinergism rezultate remarcabil de bune.
Iată un exemplu de concepere a avantajului concurenţial la un
fabricant de instalaţii solare pentru încălzirea apei.
Se porneşte bineînţeles de la ce doreşte beneficiarul:
(1°) să aibă apă caldă în permanenţă;
(2°) apa să aibă o anumită temperatură minimă;
(3°) instalaţia (sau cel puţin partea vizibilă, captatorul) să fie frumoasă;
(4°) să i se asigure un service corespunzător la instalare şi întreţinere;
(5°) instalaţia să fie ieftină.
Realizarea dezideratelor de mai sus se realizează astfel:
Tabelul 3.1
nr etapa sursa avantajului realizat prin realizat prin Nevoia de
concurenţial costuri diferenţierea oameni bine
produsului pregătiţi
1 Proiectare Cunoştinţe de termodinamică X X
Service Formare oameni X X
Piese de schimb X X
2 Fabricaţie Randament captatori X X
3 Proiectare Design X X
4 Marketing Colaborare cu o firmă locală X X
Logistică bună de instalatori
Asigurare pieselor de schimb X
5 Proiectare Ingineria valorii X X

Fabricaţie Economii de scală X
Service Asigurare pieselor de schimb X
Pentru a putea implica deplin tehnologia în dobândirea şi menţinerea

avantajului concurenţial, o întreprindere trebuie mai întâi să cunoască bine ce
tehnologii are şi, mai ales, cum pot ele să răspundă obiectivelor pe care şi le-a
propus.
- 116 -
3.4.2 Diagnosticul portofoliului de tehnologii
Diagnosticul portofoliului de tehnologii se face răspunzând la

următoarele întrebări:
- care este impactul concurenţial (este comună sau de diferenţiere, este
concordantă cu strategia pe care dorim să o adoptăm) ?
- ce potenţial de evoluţie are, unde se situează pe logistică ?
- în ce măsură tehnologia este stăpânită în întreprindere ?
O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să cuprindă şi

răspunsurile la întrebările următoare:
Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de:

- numărul de clădiri;
- suprafaţa totală ocupată;
- suprafaţa construită ?
Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:

- performanţelor;
- gradului de uzură;
- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern)
- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv) ?
Cum se realizează stocarea:

- materiilor prime;
- produselor intermediare;
- produselor finite;
- co-produselor şi rebuturilor ? Ce destinaţie li se dă acestora ?
Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului ?

- sunt poluante;
- emisiile sunt sub control;
- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea regimului
de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalaţiilor speciale de
depoluare ?
În final, vom dispune de patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice

pătrată 2 X 2, pe care le va defini, în raport cu interesele întreprinderii, astfel:
(0) (++)
PROBLEME: „CĂI DE BĂTAIE”
- dezvoltare? - de susţinut;
- formare cadre? - de adaptat.
Gradul de interes ↑ (-)
- recrutare cadre?
(+)
al tehnologiei ABANDON? RENTABILIZARE
- 117 -
nu se mai afectează resurse (sau refacere a resurselor)
Atuurile întreprinderii →
Fig. 3.1 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic
Caii de bătaie reprezintă tehnologiile care răspund bine obiectivelor

noastre.
În cvadrantul de rentabilizare intră tehnologii ceva mai vechi, pe care însă
întreprinderea le stăpâneşte foarte bine. O eventuală inovare a lor (inovaţie
curentă sau de ameliorare) le poate trece în cvadrantul de sus şi va fi foarte bine.
Altfel ele vor fi din ce în ce mai rămase în urmă şi, în final, vor trebui trecute în
cvadrantul abandon.
Tehnologiile cu probleme sunt cele care ne-ar fi foarte utile, dar pe care
nu le putem exploata deplin din diferite motive, de exemplu, pentru că nu avem
oameni care să ştie să le exploateze. Şi în acest caz vom putea să le trecem spre
caii de bătaie, dacă vom rezolva problemele, sau le vom abandona.
Pentru a vedea spre ce tehnologii noi ar trebui să se îndrepte, o

întreprindere trebuie să facă apel la o serie de elemente specifice, rezultat al unor
activităţi specifice, între care putem cita:
- prognoza tehnologică;
- activitatea de cercetare-dezvoltare.
3.4.3 Prognoza tehnologică
Perioada în care trăim este marcată de schimbări foarte rapide în domeniul

tehnologiilor şi al produselor, determinate în primul rând de progresul foarte
rapid al ştiinţelor şi mai ales de intervalul tot mai scurt scurs între o descoperire
ştiinţifică şi transpunerea ei într-o aplicaţie cu caracter industrial. Pe de altă parte
timpul necesar pentru construirea unei noi întreprinderi este de ordinul câtorva
ani, chiar mai mult dacă procesul tehnologic aferent trebuie şi el imaginat, pus la
punct şi teista!
În aceste condiţii, s-a simţit din ce în ce mai mult nevoia de a dispune de
informaţii privitoare la evoluţia viitoare a unui domeniu industrial, a unei
tehnologii sau a unui produs. Posibilitatea unei estimări obiective şi cu o mare
probabilitate de confirmare.
Prognoza tehnologică s-a născut ca ştiinţă în anii '60, apariţia ei fiind

determinată de existenţa, în acea perioadă, a stării de spirit cunoscută sub
numele de "războiul rece". Intre statele occidentale pe de o parte şi blocul
sovietic pe de altă parte existau extrem de puţine canale de circulaţie a
- 118 -
informaţiilor de orice fel (ceea ce a indreptăţit de altfel un ziarist să boteze

graniţa ce despărţea Europa în două cu numele sugestiv de "cortina de fier").
Pe de altă parte, fiecare din tabere se temea teribil că în viitorul apropiat
(care se măsura în ani sau chiar luni, uneori) "ceilalţi" vor declanşa un nou
război. In faţa statelor majore a apărut astfel necesitatea de "a ghici" cum
evoluează tehnica militară a părţii adverse, în condiţiile unei informaţii extrem
de sărace şi de incerte, pentru a putea lua la rândul său măsuri în consecinţă.
Metodologia pusă la punct în birourile strict secrete ale celor două pacte
militare a putut deveni publică după 1960, când destinderea înregistrată pe
plan mondial a mai îndepărtat iminenţa războiului şi a permis serviciilor de
informaţii militare să dispună de date incomparabil mai complete şi mai
fiabile. De transferul tehnicilor de prognoză spre societatea civilă s-a ocupat
un organism al OECD coordonat de un profesor universitar (astrofizician ca
profesie de bază !), austriacul E. Jantsch. Profesorul Jantsch nu numai că a
preluat tehnicile de prognoză dar a detectat o sumă de legităţi care le-au
permis aplicarea şi aşa prognoza a devenit o ştiinţă a cărei utilitate,
recunoscută, a determinat alţi şi alţi cercetători să o completeze.
Definim prognoza ca fiind evaluarea probabilă, stabilită în mod ştiinţific

a evoluţiei calitative şi cantitative a unui domeniu într-un interval de timp
(numit orizontul prognozei) şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor posibile ale
domeniului precum şi probabilităţile asociate lor, cu scopul de a face faţă în
mod inteligent şi eficient schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a
permite aprecierea consecinţelor de viitor ale deciziilor luate acum.
După domeniul pe care îl abordează prognoza deosebim :
• prognoză tehnologică, cea care se ocupă de evoluţia tehnologiilor şi a
produselor şi, de fapt, cea care ne va interesa pe noi şi de care ne vom
ocupa în cele ce urmează;
• prognoză economică;
• prognoză socială.
Ordinea în care au fost enumerate nu este întâmplătoare căci o prognoză

economică (cea care se preocupă de evoluţia unei economii: sectorială,
naţională, mondială) nu se poate face decât pe baza rezultatelor pe care i le oferă
prognoza tehnologică iar la rândul său, prognoza socială (având ca obiect
evoluţia societăţii în ansamblul ei) se poate realiza doar pe baza rezultatelor
prognozelor economice.
Sistemul are fără îndoială şi feed-back în sensul că o anumită evoluţie
socială va influenţa şi evoluţia tehnologică.
După 1980 asistăm la schimbări fundamentale în industrie, determinate de
introducerea unor noi materiale, de apariţia biotehnologiilor dar, mai ales, de
pătrunderea în forţă a informaticii şi microelectronicii în toate domeniile
industriale.
- 119 -
În prezent se poate vorbi de mai multe tehnici de prognoză, care se pot

clasifica în funcţie de mai multe caracteristici. Poate cea mai importantă
clasificare este cea care le împarte în tehnici cantitative şi calitative.
Tehnicile cantitative se fac, de regulă, pe orizonturi scurte de timp şi ele

vizează evoluţii strict cantitative (cu cât va creşte producţia şi vânzarea de
televizoare color de înaltă rezoluţie în viitoarele 12 luni, cum va evolua
consumul de benzină al unui automobil la 100 Km în viitorii 3 ani etc.). Ele se
bazează pe o extrapolare (de cele mai multe ori critică) a datelor din trecut spre
viitor.
Tehnicile calitative îşi propun să determine modificările pe care le vor

suferi elementele unei situaţii date sau chiar situaţia în totalitate, modificări care
este de dorit să se exprime cantitativ, cel puţin sub forma unor probabilităţi. Ele
se referă la orizonturi de timp medii sau lungi, vizează domeniile de maxim
interes ale unei firme sau chiar a unui stat. Realizarea lor nu se sprijină doar pe
datele din trecut ci şi pe numeroşi factori de cauzalitate, de intercorelaţie precum
şi pe multă intuiţie.
Ar mai fi de remarcat faptul că ambele categorii de tehnici s-au dezvoltat
în paralel cu evoluţia tehnicii de calcul, ele fiind extrem de laborioase şi de lungi
în procesarea datelor.
Alegerea uneia sau alteia din tehnicile de prognoză depinde de caracteristicile
situaţiei de studiat precum şi de modul în care fiecare tehnică în parte este
capabilă să acopere caracteristicile respective.
Orizontul de timp este un factor de o deosebită importanţă. Există

prognoze pe termen scurt, mediu şi lung. Alegerea orizontului de timp se face în
funcţie de scopul urmărit, fiind evident că orizontul de timp trebuie să fie cel
mult egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor pe care le vom lua astăzi la
aflarea rezultatelor studiului de prognoză. În general, orizonturile de timp scurte
şi medii sunt preferate celor lungi.
Astfel, firmele mari constructoare de aviaţie civilă din SUA afectează cam
70 - 75 % din fondurile de prognoză unor studii cu orizonturi de până la 5 ani,
alţi 25-30 % studiilor de până la 10 ani şi doar mai puţin de 5 % celor cu
orizonturi mai lungi. Un alt element care intervine este acela că uneori viitorul
ne interesează în cadrul unei perioade date de timp iar alteori ca o succesiune de
perioade mai scurte, asupra cărora dorim informaţii distincte.
Gradul de detaliere este un al doilea factor care va influenţa alegerea

studiului de prognoză. Serviciul Marketing, de exemplu, va fi interesat de
evoluţia vânzărilor fiecăruia din produsele firmei în viitoarele luni (ani) în timp
ce serviciul de Planificare Strategică se va interesa de variaţia globală a
vânzărilor.
- 120 -
Un alt factor este natura deciziei ce trebuie luată pe baza studiului. Pentru
un manager, este important să se deceleze cât mai repede posibil momentul în
care un proces îşi schimbă evoluţia, pentru a interveni şi lua contra-măsuri sau
pentru a se adapta schimbării.
Din contră, pentru cei de la Planificare, este interesant de a vedea cum
variază în timp tendinţele domeniului şi în ce măsură tendinţele actuale pot fi
extrapolate sau îşi vor schimba natura.
Stabilitatea sistemului este o altă caracteristică ce trebuie luată în seamă

deoarece sistemele stabile evoluează după cu totul alte legi decât cele turbulente,
iar diferitele tehnici de prognoză răspund mai bine uneia sau celeilalte situaţii.
Răspunsul depinde de legea de evoluţie a sistemului pe care metoda de
prognoză o consideră aplicabilă ca şi de tipul de model pentru situaţia ce trebuie
prevăzută.
Costul implicat de activitatea de prognoză este de sigur un factor

neneglijabil şi care depinde mult de metoda aleasă. Intre factorii de cost care se
iau cel mai frecvent în consideraţie menţionăm:
• costul de punere la punct a metodei;
• costurile de actualizare a metodei şi a datelor;
• costurile de realizare propriu zisă a prognozei;
• costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode (eventual)
utilizate în paralel.
Precizia depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă şi de orizontul de

timp.
Uneori o eroare de ± 10 % este mai mult decât satisfăcătoare, alteori o
eroare de ± 5 % poate duce la rezultate catastrofale. Orizontul de timp
influenţează întotdeauna la fel precizia: cu cât orizontul creşte, cu atât precizia
scade. Precizia metodei mai depinde şi de volumul de date cu care pornim la
treabă, este de dorit să fie cât mai mare, dar exigenţele diferitelor metode nu sunt
aceleaşi.
Uşurinţa de aplicare. Este limpede că cineva nu poate lua o decizie pe

baza datelor furnizate de o metodă pe care nu o cunoaşte, nu o înţelege şi în
care, implicit, nu are încredere.
Răspunsurile oferite de tehnicile de prognoză sunt mai uşor sau mai greu
utilizate în funcţie de stilul de lucru, metodele proprii fiecărei întreprinderi şi
uneori chiar serviciu, de aceea se recomandă adoptarea acelor tehnici de
prognoză care să se apropie cel mai mult de metodele instituţionalizate şi
acceptate în mediul respectiv.
De asemenea, pentru o decizie care trebuie adoptată repede vom alege o
altă metodă decât pentru o decizie care nu este presantă.
- 121 -
Ca o apreciere generală, se constată că, în ţările dezvoltate, majoritatea

întreprinderilor (şi prin excelenţă cele mici şi mijlocii) utilizează preferenţial
metodele cantitative. Cele calitative sunt folosite de marile corporaţii, de
guverne, alături de cele cantitative.
Concluzii
În domeniul industrial, inovaţia s-a impus, nu atât datorită invenţiilor

făcute de dragul noului, cât datorită restricţiilor de ordin economic şi social, cum
ar fi:
- nevoia de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de întreprindere pe
piaţă;
- cererea pieţei de a-şi diversifica producţia;
- obligativitatea de a se alinia la normative impuse de guvern, legislaţie,
cerinţe sociale;
- nevoia de a face faţă unei scăderi sau creşteri a materiilor prime.
Creativitatea este capacitatea de a identifica noi legături între elemente

aparent fără legături între ele. Ea implică mai multe etape:
- selectarea informaţiei;
- realizarea de conexiuni;
- analiza – dacă ideea este acceptată de către piaţă.
Inovarea poate fi definită ca transportul unei idei sau a unui concept până
la stadiul final al unui produs nou, proces nou sau activitate de service acceptată
de piaţă.
Tipurile de inovare tehnologică sunt:

- inovare de produs;
- inovare de proces;
- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură;
- inovare de fond;
- nişe comerciale;
- inovaţia curentă;
- inovaţia revoluţionară.
Sursele potenţiale ale inovării se regăsesc în oportunităţile care apar în

structura industriei şi a pieţei, schimbări legislative, schimbări în modul de
percepţie a lucrurilor, soluţiile oferite de analiza problemelor, soluţiile găsite
- 122 -
prin adoptarea soluţiilor altora. Pentru rezolvarea acestor probleme se face apel
la surse interne şi externe ale întreprinderii.
Tehnicile de creativitate şi inovare au ca scop generarea de idei noi sau

oferirea de metode care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter
inovator.
Teste grilă
Testul 3.1
Creativitatea se caracterizează prin:
a) capacitatea de a identifica legături între elemente, aparent fără legătură între ele;
b) legăturile se stabilesc mai mult intuitiv;
c) legăturile se stabilesc mai mult logic;
d) legăturile se materializează în generarea de idei creative;
e) este similară cu inovarea.
1. (a,b,d,e);
2. (a,b,d);
3. (a,c,d);
4. (a,c,d,e);
5. (a,b,e).
Testul 3.2
Creativitatea implică parcurgerea următorilor paşi:
a) selectarea informaţiei;
b) realizarea de conexiuni noi;
c) analiza ideii;
d) valorificarea ideii.
1. (a,b,c);
2. (a,b,c,d);
3. (a,b);
4. (a,b,d).
Testul 3.3
Inovarea tehnologică este reprezentată de:
a) crearea unui produs;
b) crearea unei noi pieţe;
c) introducerea unei noi metode de fabricaţie;
d) apelarea la o nouă sursă de materie primă;
e) o nouă organizare a firmei;
f) crearea unei imagini noi a firmei.
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,c,d);
4. (b,e,f);
- 123 -
5. (b,c,d).
Testul 3.4
Inovarea cu caracter economic este reprezentată de:
a) crearea unui produs;
b) crearea unei noi pieţe;
c) introducerea unei noi metode de fabricaţie;
d) apelarea la o nouă sursă de materie primă;
e) o nouă organizare a firmei;
f) crearea unei imagini noi a firmei.
1. (a,b,c);
2. (d,e,f);
3. (a,c,d);
4. (b,e,f);
5. (b,c,d).
Testul 3.5
Spiritul antreprenorial reprezintă:
a) abilitatea de a avea succes cu inovaţia pe piaţă;
b) capacitatea de a rezolva probleme;
c) capacitatea de a lua decizii;
d) transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială aducătoare de venit.
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (b,c);
4. (a,d);
5. (a,b).
Testul 3.6
Spiritul managerial reprezintă:
a) abilitatea de a avea succes cu inovaţia pe piaţă;
b) capacitatea de a rezolva probleme;
c) capacitatea de a lua decizii;
d) transpunerea inovaţiei într-o activitate industrială aducătoare de venit.
1. (a,b,c);
2. (b,c,d);
3. (b,c);
4. (a,d);
5. (a,b).
Testul 3.7
Inovarea de produs presupune:
a) schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă ce se sprijină sau nu pe o
tehnologie nouă;
b) realizarea produsului utilizând alte componente sau materiale;
c) un nou design;
d) noi servicii care însoţesc produsul;
e) perfecţionarea materialelor existente;
f) valorificarea experienţei dobândite pe parcurs.
- 124 -

1. (a,b,c,d);
2. (a,c,d,e);
3. (b,c,d,f);
4. (a,c,d,e,f);
5. (b,d,e,f).
Testul 3.8
Inovarea de ameliorare face ca un produs existent să devină din ce în ce mai bun prin:
a) modificări ale unor soluţii constructive;
b) modificări majore aduse unuia sau mai multor subsisteme ale sale;
c) înlocuirea unor materii prime;
d) apelarea la tehnologii mai performante;
e) schimbarea totală a sistemului, pornind de la alte principii.
1. (a,c,d);
2. (b,c,d);
3. (c,d,e);
4. (a,c,e).
Testul 3.9
După impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei se pot evidenţia:
a) inovarea de fond;
b) inovarea de produs;
c) descoperirea unei nişe comerciale;
d) inovarea de proces;
e) inovaţia curentă;
f) inovaţia revoluţionarea;
g) inovarea de ruptură.
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d,e);
3. (c,d,e,f);
4. (a,e,f,g);
5. (a,c,e,f).
Testul 3.10
Sursele potenţiale ale inovării presupun următoarele categorii de oportunităţi:
a) politice;
b) tehnologice;
c) sociale;
d) economice;
e) interne;
f) externe.
1. (a,b,c,d,e,f);
2. (a,b,c,d);
3. (c,d,e,f);
4. (a,b,c,e,f);
5. (a,b,d,e).
- 125 -
Testul 3.11
Din categoria surselor potenţiale interne, la care managerul poate face apel, fac parte:
a) neprevăzutul;
b) incongruenţa;
c) modificări demografice;
d) descoperiri fundamentale;
e) necesităţile procesului;
f) schimbări în structura domeniului sau a pieţei.
1. (a,b,c,d);
2. (c,d,e,f);
3. (a,b,e,f);
4. (b,c,d,e);
5. (b,d,e,f).
Testul 3.12
Din categoria surselor potenţiale externe, la care managerul poate face apel, fac parte:
a) neprevăzutul;
b) modificări demografice;
c) descoperiri fundamentale;
d) schimbări de modă, credinţe, convingeri;
e) necesităţile procesului;
f) schimbări în structura domeniului sau a pieţei.
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d);
3. (b,c,d,e);
4. (a,b,d);
5. (d,e,f).
Testul 3.13
Pentru ca o tehnologie să fie utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să permită reducerea costurilor sau diferenţierea produselor prin caracteristicile lor;
b) avansul acordat firmei să fie durabil;
c) avantajul concurenţial să se menţină în timp;
d) trebuie să influenţeze în bine structura de ansamblu a întreprinderii.
1. (a,b,c,d);
2. (b,c,d);
3. (a,c,d);
4. (a,b,d).
Testul 3.14
Diagnosticul portofoliului de tehnologi se face răspunzând la următoarele întrebări:
a) care este impactul concurenţial?
b) ce potenţial de evoluţie are; unde se situează pe logistică?
c) în ce măsură tehnologia este stăpânită în întreprindere?
d) cum se situează tehnologia în raport cu realizările de vârf?
1. (a,b,c);
- 126 -
2. (a,b,c,d);
3. (b,c,d);
4. (a,b,d).
Testul 3.15
Tehnologiile care se încadrează în caii de bătaie sunt:
a) tehnologii care răspund bine intereselor întreprinderii;
b) tehnologii de susţinut;
c) tehnologii de adaptat;
d) tehnologii cărora nu li se mai afectează resurse;
e) tehnologii utile dar pe care nu le putem exploata din plin din diferite motive.
1. (a,b,c,e);
2. (a,c,d,e);
3. (a,b,c);
4. (c,d,e).
Testul 3.16
Prin inovare, pot fi trecute spre caii de bătaie tehnologiile situate în cadranul:
a) probleme;
b) rentabilizare;
c) abandon.
Testul 3.17
Tehnicile cantitative de prognoză se fac:
a) pe orizonturi scurte de timp;
b) pe orizonturi medii şi lungi de timp;
c) pe baza extrapolării datelor din trecut spre viitor;
d) pentru domenii de maxim interes ale unei firme;
e) ţinând seama de factorii de cauzalitate şi de intercorelaţie.
1. (,a,c,d);
2. (b,d,e);
3. (a,c);
4. (a,c,d,e);
5. (b,c,d,e).
Testul 3.18
Tehnicile calitative de prognoză se fac:
a) pe orizonturi scurte de timp;
b) pe orizonturi medii şi lungi de timp;
c) pe baza extrapolării datelor din trecut spre viitor;
d) pentru domenii de maxim interes ale unei firme;
e) ţinând seama de factorii de cauzalitate şi de intercorelaţie.
1. (a,c,d);
2. (b,d,e);
3. (a,c);
4. (a,c,d,e);
- 127 -
5. (b,c,d,e).
Testul 3.19
Un factor de o deosebită importanţă în alegerea tehnicilor de prognoză este orizontul de
timp. Se preferă:
a) orizonturi de timp scurte;
b) orizonturi de timp medii;
c) orizonturi de timp lungi.
1. (a,b);
2. b;
3. (b,c);
4. a;
5. c.
Testul 3.20
Costul implicat de activitatea de prognoză cuprinde următoarele elemente:
a) costul de punere la punct a metodei;
b) costurile de actualizare a metodei şi a datelor;
c) costurile de realizare propriu-zisă a prognozei;
d) costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode utilizate în paralel.
1. (a,b,c);
2. (a,b,d);
3. (a,b,c,d);
4. (b,c,d).
- 128 -
Răspunsuri
Testul – Răspunsul
1.1 – 3 2.1 – 1 3.1 – 2
1.2 – 1 2.2 – 2 3.2 – 1
1.3 – 2 2.3 – 2 3.3 – 3
1.4 – 3 2.4 – 4 3.4 – 4
1.5 – 4 2.5 – 3 3.5 – 4
1.6 – 1 2.6 – 2 3.6 – 3
1.7 – 2 2.7 – 2 3.7 – 1
1.8 – 4 2.8 – 1 3.8 – 4
1.9 – 3 2.9 – 3 3.9 – 5
1.10 – 2 2.10 – 2 3.10 – 2
1.11 – 1 2.11 – 1 3.11 – 3
1.12 – 4 2.12 – 2 3.12 – 2
1.13 – 1 2.13 – 3 3.13 – 3
1.14 – 2 2.14 – 1 3.14 – 1
1.15 – 1 2.15 – 2 3.15 – 3
1.16 – 3 2.16 – 3 3.16 – b)
1.17 – 3 2.17 – a) 3.17 – 3
1.18 – 1 2.18 – 3 3.18 – 2
1.19 – 2 2.19 – d) 3.19 – 1
1.20 – 3 2.20 – 3 3.20 – 3
1.21 – 2 2.21 – 4
1.22 – 4 2.22 – 3
1.23 – 1 2.23 – 2
1.24 – 2 2.24 – a)
1.25 – 4 2.25 – b)
1.26 – 3 2.26 – 1
1.27 – 4 2.27 – 3
1.28 – 1 2.28 – 4
1.29 – 4 2.29 – b)
1.30 – 1 2.30 – 3
1.31 – 3 2.31 – 1
1.32 – 2 2.32 – 4
1.33 – 3 2.33 – 1
1.34 – 1 2.34 – 2
1.35 – 2 2.35 – 3
1.36 – 3 2.36 – 2
1.37 – 1 2.37 – 3
1.38 – 2 2.38 – b)
1.39 – 3 2.39 – c)
1.40 – 1 2.40 – 3
1.41 – 2 2.41 – 1
1.42 – 3 2.42 – 4
1.43 – 3 2.43 – 2
1.44 – 2
- 129 -
Bibliografie
1. BĂLOIU, L. M., „Managementul inovaţiei – întreprinderea viitorului,

viitorul întreprinderii”, Editura Eficient, Bucureşti, 1995;
2. BĂLOIU, L. M., CĂLIN, C. G.; „Tehnologie şi inovare”, A.S.E.,
Bucureşti 1999;
3. TOTOLICI, S., VĂTĂMANU, O., ″Tehnologie industrială″, litografie
Univ. ″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 1994
4. TOTOLICI, S., VĂTĂMANU, O., ″Bazele tehnologiei″, Editura
Fundaţiei Univ. ″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 2000
5. TOTOLICI, S., „Tehnologii speciale”, Editura Fundaţiei Univ.
″Dunărea de Jos″ din Galaţi, 2000
- 130 -

Tehninov

Загружено:

Сведения о документе

Авторское право

Доступные форматы

Поделиться этим документом

Поделиться или встроить документ

Параметры публикации

Этот документ был вам полезен?

Это неприемлемый материал?

Авторское право:

Доступные форматы

Tehninov

Загружено:

Авторское право:

Доступные форматы

Conf. Dr Ing.

OBIECTIVELE CURSULUI -5-

de Tehnologie şi inovare îşi propune să abordeze problemele resurselor

Cursul este structurat în patru părţi mari:

I. Elemente de tehnologie industrială, parte în care se prezintă elemente

III. Creativitate şi inovare, în care prezentăm principalele elemente care

IV. Instrumente de optimizare a resurselor tehnologice, cum ar fi

Să prezinte noţiunile fundamentale legate de procesul de producţie şi

1.1. Definirea noţiunilor fundamentale

Se numeşte proces de producţie totalitatea activităţilor desfăşurate cu

Procesul de producţie este format din:

Procesul tehnologic este definit ca fiind ansamblul complex de

- cunoştinţele tehnologice, care stau la baza transformărilor (elemente de

Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o serie de

Lucrul cel mai important este ca procesul tehnologic să decurgă în condiţii

Din punct de vedere al organizării muncii, al evidenţei operative şi al

Proces Stadii Faze Operaţii Etape

Fig. 1.2 Elementele componente ale unui proces tehnologic

Succesiunea operaţiilor tehnologice, în ordinea desfăşurării lor în timp

Procesele de deservire sunt considerate:

1.2. Clasificarea proceselor tehnologice

Clasificarea se face ţinând seama de o serie de criterii. Vom prezenta, în

1.2.1 Desfăşurarea în timp sau regimul de lucru

După acest criteriu, se disting:

Procese tehnologice continue sau în regim staţionar

Aceste procese se caracterizează prin faptul că procesele tehnologice se

Procesele tehnologice discontinue sau periodice

Aceste procese se caracterizează prin faptul că toate operaţiile fluxului

Aceste procese se utilizează, mai ales, pentru fabricarea produselor de

1.2.2 Modul de comandare al desfăşurării procesului tehnologic

Conform acestui criteriu se disting:

Procese tehnologice manuale

Sunt procesele în care toate operaţiile sunt executate direct de către om

Fig. 1.3 Schema procesului tehnologic manual

Procese tehnologice mecanizate

Sunt procesele în care forţa omului a fost înlocuită cu cea a maşinilor,

Procesele tehnologice automatizate

Sunt procesele în care, după ce parametrii de funcţionare au fost stabiliţi

Fig. 1.4 Schema procesului tehnologic automatizat

Procese tehnologice cibernetizate

Sunt procesele în cadrul cărora şi etapa de stabilire a valorilor

Fig. 1.5 Schema procesului tehnologic cibernetiza

Se consideră procesul tehnologic de frământare a aluatului pentru pâine.

1.3. Bilanţuri de materiale şi de energie

Plecând de la legile conservării masei, respectiv a energiei, trebuie să

1.3.1 Bilanţul de materiale

Bilanţul de materiale exprimă cantitativ transformările pe care materiile

m – numărul de produse finite obţinute.

În cazul unui proces discontinuu, relaţia (1.1) se aplică foarte bine,

Materiile prime sunt materiale iniţiale supuse transformărilor, în diverse

Materiile prime auxiliare sunt materiile prime care nu se regăsesc direct

O materie primă aparte, care apare în toate procesele tehnologice şi care

Produsele finite reprezintă scopul activităţii de bază a întreprinderii.

Semifabricatele sunt produse ajuns la diferite niveluri de prelucrare

Produsele secundare nu caracterizează activitatea de bază a

Rebuturile sunt produse care nu corespund, din punct de vedere calitativ,

Mai sunt şi materii prime care au parcurs întreg procesul tehnologic şi se

Pierderile tehnologice apar în mod inevitabil în urma desfăşurării

1.3.2 Bilanţul de energie

În principiu, bilanţul de energie este întru totul similar bilanţului de

unde: Wi – energii intrate;

O altă formă de exprimare a bilanţurilor, care are meritul de a fi foarte

1.3.3 Importanţa bilanţurilor de materiale şi de energie

Bilanţurile de materiale şi energie descriu în mod cantitativ un proces