Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Facultatea de Litere
Anul I
Galaţi
2008
CUPRINS
Cărţile populare
Cărţile populare, numite astfel datorită felului în care au circulat (deşi
unele au autori), sunt legende de origine bogomilică, cuprind legende
hagiografice sau se înscriu în ceea ce se numeşte literatură sapienţială. În
această ultimă categorie se încadrează Fiziologul, carte ce exploatează
tradiţiile populare despre animale şi păsări – folosite ca simboluri pentru idei
morale. Tradus la noi în secolul al XVII-lea, Fiziologul reproduce parabola
pelicanului care-şi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii, simbolizându-l pe Isus,
sau a turturelei care, rămase fără soţ, nu mai bea apă limpede şi nu mai stă
pe lemn verde. Motivul turturelei va fi preluat, ulterior, de Neagoe Basarab,
de Ienăchiţă Văcărescu şi de Gheorghe Asachi. Iată un fragment de text –
pilda gheonoaiei: „Gheonoaia zboară din copac în copac scobind lemnul şi
ascultă cu urechea şi dacă află lemnul tare şi vârtos, ea fuge de la dânsul, iar
unde află lemn slab şi găunos, ea tot scobeşte şi să sălăşluieşte într-însul; şi
acolo scoate şi puii săi; şi locuieşte într-însul. Aşa şi diavolul: umblă din om
în om, cercând cu vicleşugul său, şi dacă găseşte om slab sălăşluieşte într-
însul, iar dacă-l găseşte postind sau rugându-se sau făcând milostenie, el
fuge că nu-i place”.
Fiore di virtú este scrisă în secolul al XIV-lea iar la noi pătrunde în
secolul al XVI-lea, tradusă ca Floarea darurilor sau Albinuşa,
reprezentativă pentru literatura florilegiilor şi lăudând virtuţile vieţii ascetice.
Literatură română veche, premodernă i modernă 11
I. . Literatură română veche, premodernă i modernă
Structura capitolelor urmăreşte opoziţia virtute/ viciu, adevăr/ minciună,
dreptate/ nedreptate etc., pe baza comparaţiei cu un animal real sau
mitologic, întărită de o maximă sau de o scurtă povestire moralizatoare.
Îmapărăţia poamelor aparţine scriitorului satiric bizantin Prodromos şi
se structurează sub forma unui proces-şarjă la adresa structurilor
administrative perimate ale Imperiului bizantin. Vinovat pentru toate relele
este considerat Strugurele, sursa vinului, iar acuzatorii sunt, aici, Fructele şi
Legumele, iar Judecătorul – Împăratul Gutuie.
Alexandria tratează vechea temă a viteazului cu virtuţi supraumane,
Varlaam şi Ioasaf reia şi transferă în grilă creştină legenda lui Buddha, iar
Archirie şi Anadan, carte de origine asiriană, ilustrează dictonul „după faptă
şi răsplată”
Cronicile muntene
Nici una dintre cronicile munteneşti , crede Nicolae Manolescu, nu a
modelat conştiinţa scriitorilor din secolul al XIX-lea precum cele
moldoveneşti.
20 Literatură română veche, premodernă i modernă
I. Literatură română veche, premodernă i modernă
Sunt cronici de curte, oficiale, scrise de oameni ranchiunoşi, certăreţi,
cu predispoziţie spre pamflet, care nu erau mari boieri, ci funcţionari, oameni
de cancelarie domnească, negustori, târgoveţi. Toţi aceştia se răfuiesc între
ei, şi nu îşi continuă unii altora cronicile. Scopul lor este să demonstreze
dreptatea unei partide boiereşti sau a alteia, sau dreptatea unui domn
anume.
Letopiseţul Cantacuzinesc, apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea,
avea ca autor, după Iorga, pe Stoica logofătul Ludescu, un om bigot, cu
multă cultură biblică, din unghiul căreia interpretează oameni şi fapte. Aşa de
pildă o ploaie cu pietre trimisă de Isus îl ocoleşte pe Matei Basarab, dar nu şi
pe Vasile Lupu, domnitorul moldovean. Iată şi o secvenţă din ceea ce
Călinescu numeşte „pagini de blestem arghezian: „Că, adevăr, cum nu se
poate face den mărăcine strugure şi din rug smochine, aşa nu să poate face
din neamul rău, bun; ci din varza cea rea, ce-i zic morocean, au ieşit fie-său
şi mai morocean el. Că au luat acolo, la acel război plasă, căzând într-o tină,
ca un cîine ucis. Sămânţa acestor nelegiuiri şi îndrăciţi s-ar cădea, ce ar fi de
parte bărbătească, să să scopească ca să nu mai răsare muştar şi ardei, ci
să să topească [...]”.
Cronica lui Radu Popascu, sau Cronica Bălenilor, a fost redactată de
un om de lume, cu atitudine de curtean diplomat, cunoscător de limbi străine,
cult. Ura lui se manifestă o singură dată direct – faţă de Şerban Cantacuzino,
din porunca căruia i-a fost ucis tatăl. Alfel, cronicarul este ironic, viclean,
batjocoritor, dar se preface mereu nevinovat. Regrupează istoria în virtutea
unei arte a spectacolului în care evoluează actori reali, prinşi la petreceri, în
intrigi, farse sau comiţând crime.
Cronica lui Radu Greceanu este un panegiric fără valoare literară.
Anonimul brâncovenesc – un episod de istorie şi nu o cronică, are
cea mai mare valoare literară dintre toate scrierile munteneşti menţionate.
Autorul, martor relativ impersonal şi relativ imparţial al domniei lui
Brâncoveanu, redactează o naraţiune lipsită de patimă. Atitudinea partizană
apare când este nevoie să fie sancţionaţi „boierii neodihniţi întru intrigă”.
Vremurile sunt tulburi, chiar şi pentru „altân bei” (prinţul aurului), care
cumpără cu bani grei pacea lui şi a ţării. Anonimul este o monografie a
epocii, văzută din interior, ca experienţă trăită, dar şi prin prisma informaţiilor
primite pe cale orală. Deşi nu aminteşte cronicile contemporane, autorul nu
oferă informaţii neverificate şi declară sursa de la care le-a auzit. Nicolae
Manolescu îl caracterizează astfel pe autorul Anonimului: „târgoveţ,
destupat la cap şi fără complexe”, cult, cunoscător de limbi străine, bun
observator al oamenilor şi bun povestitor, om al curţii, al cancelariei lui
Brâncoveanu.
Într-un stil limpede, într-o povestire bine organizată, cu digresiuni
legate de logica distribuirii informaţiei (schimbarea sultanilor şi a vizirilor,
încoronarea regelui polon, complotul împotriva lui Petru cel Mare etc.),
cronicarul eliberează naraţiunea istorică de regula exactităţii cronologice.
Naraţiunea se organizează în funcţie de figura istorică centrală, iar când
Brâncoveanu moare, istorisirea se opreşte şi ea.
Graţie simţului teatral deosebit al cronicarului, prind relief personaje
care se mişcă, discută, gesticulează, ţes intrigi, declanşează conflicte, cad
victime comploturilor, etc.
Constantin Brâncoveanu, protagonistul cronicii, nu se regăseşte în
paginile ei ca personalitate istorică, ci ca un personaj recompus, care
evoluează dramatic – este abil, duplicitar cu prudenţă, răzbunător,
ceremonios cu străinii, diplomat cu supuşii, asupra cărora aplică abil
Dimitrie Cantemir
Cu Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, din 1723, Cantemir
reia o istorie a moldovenilor scrisă iniţial în latină, la cererea Academiei din
Berlin. Aici se ocupă de originile românilor, de teritoriu, de limbă, de obiceiuri
şi aduce în discuţie ideea continuităţii.
Divanul înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul,
carte deopotrivă profană şi teologică, se organizează, în prima ei parte, pe
baza unui dialog între Lume, a cărei concepţie despre viaţă este libertină fără
exagerare, şi Înţelept, care propovăduieşte ascetismul.
În partea a doua, un monolog meditativ înţesat cu dictoane,
apoftegme morale, versete şi proverbe biblice, se susţine punctul de vedere
al Înţeleptului căci autorul, erudit, ţine să completeze ideile Înţeleptului, să
corecteze opiniile Lumii, să arbitreze conflictul de idei şi să decreteze marile
adevăruri.
A treia parte a lucrării se constituie drept anexă completivă la primele
două. Scopul Divanului este acela de a propune o imagine prototip a omului,
ideal de bunătate şi simplitate creştină. Formula de scriitură este aceea a
dezbaterii religioase, a eseului moralist şi a dramei de idei, cel puţin pentru
prima parte a cărţii.
Literatură în adevăratul înţeles al cuvântului, Istoria ieroglifică poate
fi considerată un memorial autobiografic ce propune epica alegorică declarat
subiectivă, în condiţiile în care titlul (antifrază ironică) nu mai trimite la o
istorie propriu-zisă, ca tip de scriitură.
Prefaţa reprezintă o sistematică lămurire asupra intenţiilor autorului şi
cuprinde, de asemenea, o încercare de motivare estetică. Postfaţa cuprinde
o definiţie a alegoriei, ca procedeu de descoperire prin acoperire, dar şi o
motivaţie psihologică a folosirii alegoriei – protejarea sensibilităţii cititorului.
Această istorie falsă cuprinde peisaje şi oraşe fantastice, visuri,
scrisori, dar şi discursuri ale unor personaje istorice reale, cărora li se
adaugă aventura (verosimilă) social-politică a Inorogului.
Din unghiul romanului realist, Istoria prezintă relaţiile umane şi
moravurile (mai ales politice) specifice lumii balcanice din jurul anului 1700.
Iar din unghiul romanului ezoteric, cartea propune un echivalent abstract al
realităţii. Modelul este fabula esopică, însă funcţia măştii animalice naive se
modifică aici, întrucât masca însăşi este motivată de căutarea legilor ascunse
care reglează existenţa umană.
22 Literatură română veche, premodernă i modernă
I. Literatură română veche, premodernă i modernă
Se regăsesc aici şi idei iluministe avant la lettre, vizând emanciparea
socială, elogiul raţiunii, antidespotismul şi antifeudalismul. Istoria ieroglifică
poate fi considerată primul roman politic de tip iluminist, apărut cu 100 de ani
înainte de Ţiganiada.
Noutatea formei atrage de asemenea atenţia, prin construcţia barocă,
prin îmbinarea alegoriei şi a fanteziei în scopul transfigurăţii realităţii istorice,
ca şi prin extensia epică şi prin tehnicile multiple, complexe, de narare,
Cele două nuclee narative se organizează în funcţie de câte un
personaj central: alegerea la tron a Struţocămilei şi aventura prinderii
Inorogului. Cele două personaje simbolizează, primul, prostia infatuată ca
pericol social, şi cel de-al doilea, perfecţiunea ideală.
Impresia de cronotop mitic se conturează din capul locului, întrucât
„încrengătura răutăţilor” s-a instituit „mai denainte decât temeliile Vavilonului
a să zidi” – ceea ce echivalează cu o întemeiere simbolică a cărţii şi a
realităţii funcţionale pe o realitate viciată. Se adaugă aici, ca repere mitice,
grădinile Semiramidei, Eufratul, cetatea Epithimiei.
Lumea balcanică este, aici, imaginată realist. Animalele şi păsările se
organizează pe ierarhii sociale în funcţie de agresivitatea lor: Pardosul, Ursul,
Lupul, Vulpea, Ciacalul, respectiv Brehacea, Şoimul, Uliul, Cucunozul,
Coruiul sunt superioare ierarhic animalelor şi păsărilor din starea a treia,
chemate, la întrunirea politică electivă tiranizată de Corb, doar pentru decor –
Boul, Oaia, Calul, Capra, Iepurele, respectiv Gâsca, Raţa, Porumbul,
Turtureaua etc.
Subiectul adunării şi al discordiei este tronul Moldovei. Candidată şi
invitată să „ritoricească”, Struţocămila declară că „nu ştie ce nu ştie”. Acestui
hibrid grotesc, care antrenează un comic al imposturii şi unul al inconştienţei,
Corbul i-a cumpărat deja tronul. Mai mult, primeşte şi o soţie aleasă, pe
frumoasa Helga, ceea ce prilejuieşte naratorului o reacţie de revoltă: „O
dreptate sfântă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile
norocului, ghibul şi gâtul flocos, pieptul, botioase genunchele, cătălige
picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, lăboase copitele Cămilei, cu
şuleastec trupul, cu albă peliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri
degeţelele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăjelul Helgii, ce potrivire,
ce asemănare şi ce alăturare are?” Şi mai departe: „Ascultaţi, morţilor şi
priviţi viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi
dealul cu valea să iau de mână”.
Aventura vânătorii Inorogului (Cantemir însuşi), plătită de Corb
(Constantin Brâncoveanu), se va încheia cu bine, graţie tactului diplomatic al
Şoimului (Stolnicul Constantin Cantacuzino). O adevărată nuvelă de spionaj
ia naştere astfel. Şoimul, dorind să se întâlnească cu Inorogul, îi cere
Cameleonului să-l găsească. Acesta din urmă ţese în permanenţă intrigi şi,
ca urmare, îl informează de ceea ce se întâmplă pe Crocodil (Sultanul), se
înţelege cu Dulăii, îl denunţă chiar pe Şoim Bâtlanului ş.a. Naiv, Inorogul
promite că va veni la întâlnirea cu Şoimul. Vânătoarea care se declanşează
provoacă perturbarea ordinii cosmice, redată în pasaje lirice: „Clătească-se
cerul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură,
întunerec de negură vântul să aducă. Soarele simţii să-şi răteze, luna,
silindu-se să se ruşinedze, stelele nu scânteiadze, nici Galateia să luminedze
[...]. Mute-se Arcticul, strămute-se Antarcticul, ossia sferească în doaî să se
frângă, toată iusorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi
piarză, orânduiala bună în veci nu mai vadză [...] de jeale să se uluiască, de
ciudă să amurţească şi dreptatea Inorogului în veci povestească”.
Costache Conachi
Autorul primului nostru „tratat” de poetică, intitulat Meşteşugul
stihurilor româneşti, Conachi este, ca poet, superior celorlalţi poeţi din
prima parte a secolului al XIV-lea.
Potrivit lui Nicolae Manolescu, la Conachi „tânguirea” lirică e plină de o
solemnitate aproape filosofică, anteeminesciană: ”Au nu ştii, dulce lumină,/
Ochii mei că ţi se-nclină?”.
Bun cunoscător al literaturii apusene, din care a şi tradus, şi posesorul
unui fond primar „trubaduresc”, „plângerea” de iubire a lui Conachi se
personalizează inconfundabilă.
Anton Pann
Conservatorul vechiului spirit în literatură şi autorul unor antologii
ilustrative în acest sens, Anton Pann editează şi după 1830, în plin
romantism, cântece de lume, snoave, povestiri moralizatoare, apologuri,
fabule. În culegerea intitulată Spitalul amorului se regăsesc texte copiate
sau prelucrate de Pann, publicate fără nume de autor, în virtutea unui spirit
folclorizant în opoziţie cu noţiunea de literatură cultă. Textele aparţin poeţilor
Văcăreşti, lui Conachi, lui Mumuleanu, dar şi lui Cârlova, lui Bolliac, lui
Grigore Alexandrescu şi lui Pann însuşi.
În raport cu Conachi, Anton Pann are o concepţie mai rudimentară
despre literatură. Tipograf, antologator şi popularizator, pentru el contează
textul, nu autorul. Scrierile lui moralizatoare, satirice în spirit clasic,
funcţionează şi ca divertisment, tratând despre tipuri umane ca beţivul,
nărodul, calicul, femeia rea.
Anton Pann nu este poet liric. Merită reţinute două din cărţile mai
importante: Culegere de proverburi sau povestea vorbii şi O şezătoare la
ţară sau Călătoria lui Moş Albu. În prima dintre ele, înlănţuirea de expresii
paremiologice este completată de anecdote versificate pe tema prostiei,a
lenei, a beţiei, a moravurilor, etc.: „Aideţi să vorbim degeabă,/ Că tot n-avem
nici o treabă;/ Fiindcă/ Gura nu cere chirie,/ Poate vorbi orce fie./ De multe ori
însă/ Vorba din vorbă în vorbă,/ A ajuns şi la cociorbă./ Şi atunci vine
proverbul:/ Vorba pe unde a ieşit/ Mai bine să fi tuşit./ De aceea / Când vrei
să vorbeşti, la gură/ Să aibi lacăt şi măsură./ Adică: / Vezi bârna din ochiul
tău/ Şi nu vorbi de alt rău”.
Povestirile sunt, toate, hazlii. Iat-o, pe scurt, pe cea despre prostie. Un
prost intră în vizuina ursului şi iese fără cap, iar proştii nu reuşesc să-şi
Literatură română veche, premodernă i modernă 33
I. . Literatură română veche, premodernă i modernă
amintească dacă l-a avut sau nu. Întrebată, nevasta lui le răspunde: „Nu ştiu
bine,/ Dar la Paşti îmi par’ şi mie/ Că ş-a cumpărat tichie”.
Un alt nărod leagăp măgarul de un copac pentru a ţine copacul, odată
tăiat, pe loc, şi nu pricepe de ce, după tăierea copacului, zboară măgarul prin
aer.
„A povesti amorul” echivalează, pentru Anton Pann, cu a trece gândul
printr-o istorioară moralizatoare însoţită de un proverb. De acest amor
(„Amorul nu este om,/ Nici vro vită, nici vrun pom./ Numele lui toţi îl ştiu,/ Dar
nu e-n fiinţă viu./ Ele numai povestit,/ Şi-n idei închipuit,/ Că e ca un fluturaş,/
Zburător, mic copilaş,/ Ca un erou înarmat,/ Cu arc, săgeţi, încărcat./ Ş-unde
vede tinerei,/ Întinde arcul la ei,/ Ş-îi săgetează pe loc/ Drept în inimi prin
mijloc./ Şi aşa încep atunci/ Să simţă dureri şi munci./ Care răni apoi în veac/
Nu mai au vreun alt leac/ Decât ale lor oftări/ Să mai taie prin cântări,/
Povestind cumplitul dor/ Ce-l pătimesc de l-Amor”) se leagă imaginea unei
conjugalităţi degradate. Eroina istorioarelor morale este muierea rea, care
trebuie „bătută foarte pe spinare”: „Bici de foc muierea mea,/ Una voi eu ş-
alta ea,/ Când voi dulce, ea amar,/ Eu cer apă, ea-mi dă jar./ Eu zic cald, ea
zice frig,/ Şi-mpotrivă-i n-am să strig./ Doamne, nenorocit fui!/ Vai de nunta
ce făcui”.
Potrivit mentalităţii ţărăneşti, femeia bună trebuie să fie muncitoare şi
necârtitoare, vrednică şi sănătoasă, dar femeia este din fire rea, înşelătoare.
Iată prototipul femeii bune în versuri bazate pe pilde şi pe o morală misogină.
„Că ei (ţăranii)/ Nu caut avere,/ Ci nevastă cu putere,/ Ceva de ani măricică,/
Ca pe «nu poci» să nu-l zică,/ Să fie coaptă la oase,/ Şi cu braţe sănătoase,/
Ca mămăliga cea mare/ S-o poată-nvârti-n căldare,/ Să poată ridica sapa/ Şi
vadra în cap cu apa,/ Cum şi-n mâini orice apucă/ Să fie-n stare să-l ducă”.
Apare şi o temă nouă – poezia care sminteşte femeia şi strică familia.
Seducţia, prin poezie, este condamnată cu vehemenţă: „Fost-ai lele când ai
fost,/ Dar acum eşti lucru prost;/ Ai fost floare, trandafir,/ Dar acum eşti borş
cu ştir;/ Ţ-a mers vestea când ţ-a mers,/ D-acum leţcaia-ţi s-a şters./ Geaba
cochetării faci,/ Că la nimeni nu mai placi,/ Te-au lăsat toţi ş-ai rămas / Ca un
odorog de vas; / Cât să te dregi la obraz,/ Te-ai trecut, nu mai ai haz./
Gândeai că chipu-ţi frumos/ O să stea tot abanos./ Acum poate să plăteşti/
Frumoasă să te numeşti”.
Unui moralist al erosului ca Anton Pann firea nestatornică a femeii,
moravurile, chiar prostia omenească, i se pare că periclitează fericirea în
căsnicie.
O altă direcţie a poeziei lui, care merită amintită, este cântecul de
lume. Întemeiat, esteticeşte, de Pann, este un cântec de petrecere şi de
iubire petrarchistă din care sensul idealităţii a dispărut.
Multe cântece de lume sunt texte culte folclorizate cărora Pann le
fixează formula şi pe care le reintroduce, apoi, în literatură. Aşa apare
amintita antologie, Spitalul amorului.
Bibliografie
1. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească,
ed. a II-a, vol. I-II, Bucureşti, 1974.
2. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, I-II, Ed.
Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1940, 1942.
3. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.
4. Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1974.
5. Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche
românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.
6. Curtius, Ernst Robert, Literatura europrană şi Evul Mediu latin,
Ed. Univers, Bucureşti, 1970.
7. Duţu, Alexandru, Umaniştii români şi cultura europeană, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1974.
Literatură română veche, premodernă i modernă 37
I. . Literatură română veche, premodernă i modernă
8. Huizinga, Johan, Amurgul evului Mediu, Ed. Univers, Bucureşti,
1970.
9. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1990.
10. Mazilu, Dan Horia, Cronicari munteni, Ed. Minerva, Bucureşti,
1975.
11. Mazilu, Dan Horia, Literatura română în Epoca Renaşterii, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1984.
12. Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi
Miron Costin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.
13. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad,
Craiova, 1996.
14. Piru, Alexandru, Literatura română veche, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1961.
15. Scarlat, Mircea, Introducere în opera lui Miron Costin, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1976.
16. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol.I, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1982.
17. Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea hieroglifelor, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1978.
18. Sorohan, Elvira, Permanenţe ale mentalităţii româneşti, Ed.
Junimea, Iaşi, 1995.
19. Tănăsescu, Manuela, Despre Istoria ieroglifică, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1970.
20. Vlad, Ion, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1972.
21. Zamfirescu, Dan, Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său
Theodosie. Probleme controversate, Ed. Minerva, Bucureşti,
1973.
Paşoptismul şi postpaşoptismul.
Romantism european şi romantism românesc
Bibliografie
1. Anghelescu, Mircea, Textul şi realitatea, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1988
2. Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu, Ed.
pentru Literatură, Bucureşti, 1963
3. Cioculescu, Şerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor, Istoria literaturii
române moderne, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971
4. Cornea, Paul, Aproapele şi departele, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1990
5. Cornea, Paul, Din nou despre romantismul românesc, în Revista
de istorie şi teorie literară, 1-2/1992
6. Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984
7. Cornea, Paul, Oamenii începutului de drum, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1974
8. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1972
9. Cornea, Paul, Regula jocului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980
10. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1990
11. Moraru, Titus, Fiziologia literară, Ed. Dacia, Cluj, 1972
12. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1991
13. Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană
în epoca Biedermeier, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998
14. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi,
Ed. Univers, Bucureşti, 1981
15. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1982
16. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, Ed. Univers enciclopedic, 1998
17. Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, , Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1989
Literatură română veche, premodernă i modernă 49
II. Literatură română modernă
Teste finale
1.Alegeţi, din bibliografia propusă, câte o carte, pentru fiecare dintre cele
două capitole ale cursului, şi prezentaţi-i conţinutul în raport cu tema
specifică.
2. Realizaţi şi argumentaţi o etapizare a literaturii române vechi, premoderne
şi moderne.
3. Propuneţi 3 modele europene ale literaturii române vechi, premoderne şi
moderne şi argumentaţi alegerea.