Afganistan

Părerile despre efortul de stabilizare a Afganistanului sunt diferite constituind

subiectul unor intense dezbateri şi cu toate că SUA subliniază realizarea unor progrese în
multe domenii ale reconstrucţiei,guvernării şi securităţii,există şi studii mai recente care
cuprind estimări,relativ pesimiste,subliniind sporirea sentimentului de insecuritate în zone
apreciate anterior ca fiind sigure,sporirea numărului de atacuri sinucigaşe, sporirea
suprafeţelor cultivate cu mac precum şi amplificarea disensiunilor din cadrul NATO cu
privire la contribuţia cu trupe şi participarea la acţiunile militare, în special în zonele
sudice.Exista totodată un asentiment în sublinierea cu tot mai multă insistenţă a eşecului
Pakistanului - fie datorită insuficientei preocupări, fie unei strategii premeditate în a-i
împiedica pe talibani să acţioneze de pe teritoriul acestei ţări. Pentru a câştiga iniţiativa
împotriva insurgenţei Statele Unite planifică noi iniţiative concretizate inclusiv în
sporirea numărului de militari americani în zonele de confruntare din sud. posibila
asumare a comenzii sectorului sudic şi o potenţială intensificare a acţiunilor directe
împotriva concentrărilor talibane de pe teritoriul Pakistanului.
Din punct de vedere politic guvernul afgan se bucură de o stabilitate rezonabilă,
tranziţia post-talibană desăvârşindu-se în decembrie 2005, odată cu întrunirea
parlamentului(după ce în prealabil fusese adoptată o nouă constituţie în 2004, avuseseră
loc alegeri prezidenţiale, în acelaşi an, iar în anul următor şi cele generale),care a devenit
arena în care, facţiuni ce luptaseră una împotriva celeilalte aproape trei decenii, să
dezbată şi să îşi rezolve în mod paşnic diferendele, acţionând totodată ca centru de
presiune politică asupra preşedintelui Hamid Karzai.
Pentru a contribui la stabilizarea Afganistanului, Statele Unite împreună cu statele
partenere au desfăşurat 50.000 de militari în cadrul Forţei Internaţionale pentru Asistenţă
de Securitate (ISAF) conduse de NATO, care in prezent conduce operaţiunile de
menţinere a păcii de pe tot cuprinsul Afganistanului, inclusiv în instabila zonă sudică.
Alunecarea Afganistanului spre instabilitate politică a început în anii '70, când cele
două forţe diametral opuse, partidul comunist şi mişcările islamiste s-au întărit
considerabil.În timp ce se alia la tratament în Italia, Zahir Şah, a fost detronat şi
îndepărtat de la putere de către vărul său Mohammad Daud, un lider militar, care a
instaurat dictatura şi a impus controlul statului asupra economiei. Comuniştii conduşi de
Nur Mohammad Taraki l-au îndepărtat pe Daud în 1978, iar un an mai târziu Taraki a
fost înlocuit la rândul său de Hafizulah Amin,lider al unei facţiuni rivale.
În 27 decembrie 1979, Uniunea Sovietică a trimis trupe în Afganistan pentru a
împiedica preluarea puterii de către miliţiile islamice, cunoscute ca mujahedini (luptători
islamici), cu această ocazie înlocuindu-1 pe Hafizulah cu Barak Karmal. Forţele sovietice
de ocupaţie nu au fost niciodată capabile să pacifice zonele periferice ale ţării,
mujahedinii beneficiind de armament şi asistenţă americane furnizate de CIA în
cooperare cu Directoratul interserviciilor de informaţii (ISI) pakistanez. În timp ce
pierderile sovietice au început să crească, iar opinia publică internă a început să se
manifeste tot mai pregnant împotriva războiului, astfel că în 1986, după venirea la putere
a liderului reformist Mihail Gorbaciov, sovieticii l-au înlocuit pe Karmal cu directorul
serviciilor de informaţii afgane, Najibulah Ahmedzai.
În 14 aprilie 1988, Gorbaciov a acceptat acordul mediat de ONU privind retragerea
forţelor sovietice din Afganistan, acţiune ce s-a încheiat la 15 februarie 1989, în urmă
rămânând regimul slab al lui Najibulah.
Rămas fară sprijinul sovietic, Najibulah a fost de acord să demisioneze la 18
martie 1992, imediat ce guvernul interimar a fost format.
Guvernul Mujahedin şi ascensiunea talibanilor

Căderea regimului Najibulah a scos la iveală disensiunile dintre partidele mujahedine.

Liderul unuia dintre cele mai mici partide Frontul de Eliberare Naţional Afgan, cărturarul
islamist, Sibgatulah Mojadedi, a fost preşedintele ţării în perioada aprilie-mai 1992, când
în urma unui acord între principalele partide a fost numit preşedinte până în decembrie
1994, Rabbani, însă la sfârşitul mandatului convenit acesta a refuzat să se retragă
pretextând că fară a fi numit clar un succesor, autoritatea politică s-ar dezintegra. În
prealabil însă Kabulul fusese înconjurat de alte facţiuni mujahedine, din care se remarcă
mai ales cea a primului-ministru, Gulbudin Hikmatiar. un paştun, care 1-a acuzat pe
Rabbani de monopolizarea puterii. Partidul radical al lui Hikmatiar, Partidul Islamic, care
beneficiase de o importantă parte a ajutorului american pe timpul războiului antisovietic,
a declanşat războiul civil pe parcursul căruia (1992-1996) a câştigat sprijinul popular
pentru talibani ca mişcare ce ar putea salva Afganistanul de luptele dintre facţiuni.
 În perioada 1993-1994, clericii islamici şi studenţii, de origine paştună s-au mutat în
Pakistan pentru a studia în seminariile islamice, madrasas, unde au şi format mişcarea
talibană. Beneficiind şi de sprijinul defectorilor din gruparea de guvernământ, talibanii au
câştigat controlul oraşului Kandahar, din partea sud-estică a ţării, în noiembrie 1994, iar
până în februarie 1995 ajunseseră deja la porţile Kabulului, după care a urmat o perioadă
de optsprezece luni de aşteptare şi tatonare. In septembrie 1995, talibanii au cucerit
provincia Herat de la graniţa cu Iranul, capturându-1 pe Ismail Han, guvernatorul
provinciei şi unul dintre aliaţii lui Rabbani şi al lui Masud, care ulterior a reuşit să scape
din captivitate şi să fugă în Iran.
Perioada talibană

Regimul taliban a fost condus de mulahul Muhammad Omar, intitulat şef al statului şi
„Comandant al credincioşilor", care îşi pierduse un ochi în războiul anti-sovietic, în timp
ce lupta sub stindardul Partidului Islamic al lui lunis Halis, însă Omar a apărut rareori în
public, petrecându-şi cea mai marc parte a timpului în Kandahar. Omar a întreţinut o
relaţie strânsă cu Osama Bin-Laden, refuzând de mai multe ori solicitările SUA de a-1
extrăda.
Talibanii au pierdut gradual atât sprijinul internaţional cât şi pe cel intern, deoarece au
impus respectarea cu stricteţe a obiceiurilor islamice, în zonele aflate sub controlul lor,
încălcările soldându-se cu sancţiuni foarte dure, inclusiv execuţia. După atacurile de la 7
august 1998 asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, Statele Unite au
solicitat extrădarea lui Bin-Laden, iar în urma refuzului talibanilor, au iniţiat o serie de
presiuni graduale începând cu sancţiunile economice, solicitarea şi obţinerea de sancţiuni
şi din partea ONU, iar la 20 august 1998 lovirea taberelor de instruire ale Al-Qaeda, din
estul Afganistanului, cu rachete de croazieră.Politica talibanilor a determinat mai multe
facţiuni afgane să se alieze cu fostul preşedinte Rabbani,formând Alianţa Nordului.
Politica americană dinainte de 1 1 septembrie 2001

Înainte de atacurile de la 11 septembrie, politica administraţiei americane a urmat

linia trasată de preşedintele Clinton, rezumându-se la aplicarea de sancţiuni economice şi
politice, în timp ce a încercat continuarea dialogului cu talibanii, abţinându-se, totodată,
de a furniza asistenţă militară Alianţei Norduluiiii. Au fost întreprinse şi o scrie de acţiuni
acoperite între care discuţii cu Pakistanul pentru a încerca determinarea celui din urmă să
înceteze sprijinul acordat regimului taliban sau discuţii ale unor oficiali americani cu
Rahmatulah Haşemi, trimisul taliban, în ciuda deciziei de închidere a biroului
reprezentativ al talibanilor de la New York, conform Rezoluţiei 1333 a Consiliului de
Securitate.
Deşi a primit un oarecare ajutor financiar şi militar din partea Iranului, Rusiei şi
Indiei, Alianţa Nordului a continuat să piardă teren în faţa talibanilor, astfel încât la
momentul atacurilor de la 11 septembrie, talibanii controlau cel puţin 75% din teritoriul
ţării şi aproape toate capitalele provinciale. Alianţa a primit o lovitură importantă la 9
septembrie 2001 când Ahmad Şah Masud a fost asasinat de Al-Qaeda cu ajutorul unui
atentator sinucigaş, pretins ziarist. Acesta a fost înlocuit de către Muhammad Fahim,
fostul şef al serviciilor sale de informaţii, un veteran al alianţei însă lipsit de indiscutabila
autoritate a lui Masud
Atacurile de la 1 1 septembrie

După atacurile de la 11 septembrie, când autorităţile talibane au refuzat extrădarea lui

Bin-Laden, Administraţia Bush a decis îndepărtarea de la putere a talibanilor prin
folosirea forţei şi instaurarea la Kabul a unui regim care să permită forţelor americane
căutarea şi capturarea activiştilor Al-Qaeda.
Acţiunile militare majore din Afganistan precum Operaţiunea ENDURING
FREEDOM (OEF), au început la 7 octombrie 2001 prin loviturile aeriene americane
asupra forţelor talibane şi ale Al-Qaeda, facilitate şi de cooperarea dintre forţele pentru
operaţii speciale americane şi cele ale Alianţei Nordului sau cele paştune anti-talibane. În
momentul culminant al confruntărilor, octombrie-decembrie 2001, aproximativ 1300 de
infanterişti marini au pătruns pe teritoriul Afganistanului pentru a pune o presiune
suplimentară pe forţele talibane din jurul Kandaharului, dar nu s-au înregistrat decât
câteva ciocniri între militarii americani şi talibani, cele mai multe confruntări terestre
având loc între talibani şi oponenţii lor interni, ceea ce dat naştere anumitor critici ce
susţin că dependenţa Statelor Unite de miliţiile locale afgane pe timpul confruntărilor a
contribuit la întărirea considerabilă a acestor miliţii în perioada post-conllict.
Sfârşitul regimului taliban este consemnat oficial la 9 decembrie 2001, când talibanii
au predat Kandaharul, iar mulahul Omar a părăsit oraşul, lăsându-1 sub administrarea
legii tribale impuse de liderii paştuni precum clanul Norzai. Ulterior forţele americane şi
afgane au declanşat Operaţiunea ANACONDA în Valea Şah-i-Kot de la sud de Gardez,
în provincia Paktia, în perioada 2-19 martie 2002 împotriva a 800 de luptători talibani şi
Al-Qaeda, iar în martie 2003, aproximativ 1000 de militari americani au arestat suspecţii
talibani şi luptătorii Al-Qaeda din satele din jurul Kandaharului.
Stabilizarea şi reconstrucţia post-conflict

Războiul a netezit drumul spre reuşită a efortului de un deceniu al ONU pentru

formarea unui guvern cu o largă reprezentare naţională în Afganistan; ONU fusese
considerat ca mediator credibil de către toate părţile, în principal datorită rolului avut în
terminarea ocupaţiei sovietice.
În timpul anilor '90 propunerile de succesiune prezentate de mediatorii ONU
încorporaseră multe dintre viziunile fostului rege Zahir Şah cu privire la guvernare,
printre care şi aceea ca guvernul să fie ales de o adunare tradiţională, loia jirga, însă toate
acordurile de încetare a focului mediate de ONU au fost întotdeauna încălcate de
facţiunile luptătoare.
Imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001, fostul mediator ONU, Lahdar
Brahimi a fost rechemat, iar la 14 noiembrie 2001 a fost adoptată Rezoluţia 1378 a
Consiliului de Securitate care stabilea un rol central pentru ONU în stabilirea
administraţiei de tranziţie şi invita statele membre să contribuie cu forţe de menţinere a
păcii pentru a promova stabilitatea şi a asigura distribuirea ajutoarelor destinate
Afganistanului. După căderea Kabulului în 2001, ONU a invitat facţiunile majore afgane,
în special Alianţa Nordului şi cea a fostului suveran - nu şi talibanii - să participe la o
conferinţă la Bonn, unde să stabilească coordonatele majore ale viitorului ţării.

Hamid Karzai, în vârstă de 56 de ani, a fost ales să conducă Afganistanul, deoarece a

fost un lider paştun credibil care a urmărit realizarea unui compromis între facţiuni în
detrimentul impunerii voinţei prin forţa armelor. Pe de altă parte, unii observatori îl
consideră mult prea înclinat spre compromis, încât să îi pună la punct pe liderii regionali
sau ai facţiunilor, şi indulgent faţă de corupţie, aspecte concretizate de eşecul în
impunerea unui guvern profesionist, în timp ce alţii îl acuză că urmăreşte să asigure o
poziţie predominantă paştunilor în guvernul său.
 Karzai s-a întors în Afganistan după atacurile de la 11 septembrie 2001, sprijinit de
forţele speciale americane, pentru a organiza rezistenţa paştună anti-talibană. El a devenit
piesa centrală a eforturilor americane, mai ales după ce comandantul paştun Abdul Haq,
care sc reîntorsese în Afganistan fără sprijin străin, în octombrie 2001, fusese prins de
talibani şi spânzurat.
Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate (ISAF)

ISAF a cărei conducere este asigurată de NATO cuprinde personal din toate cele 26
de state membre plus 14 state partenere, iar în prezent are în responsabilitate comanda
operaţiilor de menţinere a păcii de pe întreg cuprinsul Afganistanului. ISAF a fost creată
pe baza Acordului de la Bonn şi a Rezoluţiei 1386 a Consiliului de Securitate din 20
decembrie 2001, având în responsabilitate, iniţial, doar capitala, Kabul. În octombrie
2003, NATO a acceptat să îşi extindă prezenţa în alte câteva oraşe, pe baza aprobării
formale a ONU, această decizie a NATO venind la câteva săptămâni după ce Germania a
acceptat să îşi suplimenteze contingentul cu încă 450 de militari, care au permis
extinderea responsabilităţii ISAF şi asupra oraşului Konduz.
Procesul de extindere a responsabilităţilor ISAF a continuat cu preluarea oficială, în
31 iulie 2006, a responsabilităţilor de securitate asupra sudului ţării, ca parte a acestui nou
stadiu al misiunii înfiinţându-se Comandamentul Regional Sud sub conducere britanico-
canadiano-olandeză, cu toate că probabil Olanda va înceta să mai participe la rotaţia la
comandă spre finele anului 2008. Stadiul al patrulea al asumării comenzii operaţiilor de
menţinere a păcii de către NATO/ISAF în 14 provincii din estul Afganistanului s-a
realizat la 5 octombrie 2006, ca urmare a acestui fapt Statele Unite trecând mai mult de
jumătate din trupele sale ce acţionează în Afganistan sub comanda Comandamentului
Regional Est.
Cu ajutorul guvernului,al operatiei „Enduring Freedom” si al NATO s-a pus baza
unei operatiuni de stabilizare si realizare a securitatii a tuturor regiunilor din Afganistan
contribuind astfel si la intarirea institutiilor afgane din domeniu.La sfarsitul anului 2010
armata nationala afgana a fost organizata,instruita si echipata astfel incat sa-si poata faca
datoria fiind de asemenea ajutata si de comunitatea internationala, in special de SUA si
Franta.
 Datorita faptului ca regimul taliban refuzase cererea administratiei Bush de a-l
extrada pe Osama bin Laden dupa atacurile din 11 septembrie,SUA a luat decizia de a
lansa o operatiune militare cu scopul de captura membri retelei Al Qaida.
Aceasta operatiune a inceput in 7 octombrie 2001,invocand articolul 5 al tratatului si
avand ca scop capturarea lui bin Laden,inlaturarea talibanilor si reintegrarea
Afganistanului in comunitatea internationala.
Noile angajamente ale Forţei NATO în 2008

La summit-ul NATO de la Bucureşti, 12 state şi-au asumat obligaţii

suplimentare,datorită faptului că după 7 ani de conflict în ţară nu este pace,deşi unele
dintre ele în domeniul eforturilor de reconstrucţie şi nu al contribuţiei cu trupe, iar altele
şi-au reconfirmat obligaţiile asumate anterior. Dintre acestea se remarcă:
•Franţa s-a angajat să îşi suplimenteze efectivele cu aproximativ 1.000 de
militari - 1 batalion de aproximativ 700 de militari şi 200 de militari din
forţele speciale.
•Germania a respins solicitarea SUA de a contribui cu trupe în sectorul sudic,
unde se desfăşoară lupte, însă s-a angajat să îşi suplimenteze efectivele din
sectorul nordic cu încă 500 de militari în acest an.
•Marea Britanie intenţionează să suplimenteze cu încă 600 de militari efectivul
de 7.800 de militari pe care îl are deja în Afganistan.
•Polonia şi-a confirmat angajamentul de a suplimenta în anul 2008 cu încă 400
de militari efectivul de 1.200 militari deja prezent în Afganistan.
•Norvegia intenţionează să îşi suplimenteze efectivele desfăşurate în sectorul
nordic cu încă 200 de militari.
•Danemarca va contribui cu încă aproximativ 600 de militari în sectorul sudic.
•Georgia se angajase să îşi majoreze cu încă 500 de militari efectivele angajate
în Afganistan, însă având în vedere recentele evenimente cu care s-a
confruntat această ţară, întreaga participare georgiană la ISAF a devenit
mai mult decât incertă.
•Croaţia va trimite încă 200-300 de militari, ceea ce va dubla efectivele acestei
ţări în Afganistan.
 •Cehia îşi va suplimenta efectivele cu încă 120 de militari.

•România şi Grecia îşi vor spori implicarea în instruirea forţelor armate afgane
cu un număr nespecificat de instructori.
•Noua Zeelandă s-a angajat să îşi sporească efectiivele.
•Azerbaidjanul îşi va suplimenta efectivele cu încă 45 de militari.
•Australia a renunţat în februarie 2008 la intenţia de a-şi spori electivele
militare din provincia Uruzgan unde se desfăşoară acţiuni de luptă intense,
dar a declarat că îşi va spori asistenţa civilă cum ar fi instruirea poliţiştilor
şi judecătorilor afgani precum şi în construcţia de drumuri, spitale şi şcoli.
NATO si-a asumat un angajament politic pe termen lung,sprijinind poporul si
guvernul afgan in dezvoltarea tarii.Spre deosebire de alte misiuni NATO,situatia din
Afganistan prezinta si astazi provocari importante fiind cea mai importanta si se pare ca
si cea mai grea misiune de dupa 1990.Indeplinirea acestei misiuni va dovedi daca Alianta
s-a adaptat si transformat conform noilor cerinte ale securitatii secolului al XXI-lea.