INFLORESCENŢELE

¾Unele specii de plante au o singură floare pe

tulpină sau pe o ramură (flori solitare), ca la
ghiocel, lalea, narcisă etc.
¾La multe plante, însă, florile sunt grupate
mai multe pe o ramură sau pe tulpină,
formând o inflorescenţă.
¾Florile din inflorescenţă apar întotdeauna la
noduri, în axila unor bractei (hipsofile).
¾După natura mugurelui terminal (vegetativ
sau floral), inflorescenţele sunt de două feluri:
monopodiale şi simpodiale.

INFLORESCENŢELE MONOPODIALE
(racemoase)
¾Prezintă în vârf un mugure vegetativ şi ca
urmare au o creştere nedefinită a axelor.

¾Inflorescenţele monopodiale pot fi: simple (când axul inflorescenţei

este neramificat) sau compuse (când florile se prind pe ramificaţii ale
axului principal).
¾Principalele inflorescenţe monopodiale simple sunt:
ƒspicul – cu flori sesile, hermafrodite şi ax erect (ex.: Plantago);
ƒamentul – cu flori sesile, unisexuate şi ax pendul (ex.: Salix);
ƒracemul – cu flori egal peduculate, dispuse de
- alungul axului
(ex.: Brassicaceae);
ƒcorimbul – cu flori inegal pedunculate (lungimea pedunculilor
descreşte de la baza spre vârful inflorescenţei, astfel încât florile
ajung aproximativ la aceeaşi înălţime) (ex. Spiraea);
ƒcapitulul – cu flori scurt pedunculate, pe un ax uşor îngroşat
(ex.: Trifolium);
ƒcalatidiul – cu flori sesile, pe un ax puternic îngroşat, disciform
sau conic (la Asteraceae).

1
 umbela
spic ament racem

corimb capitul calatidiu

¾Principalele inflorescenţe monopodiale compuse sunt:

ƒspicul compus – format din mai multe spice simple, prinse
pe un ax comun (Triticum, Secale etc.);
ƒracemul compus – format din mai multe raceme simple,
prinse pe un ax comun (ex. la unele Brassicaceae);
ƒcorimbul compus – format din mai multe corimbe simple
prinse pe un ax comun (toate florile ajung la aceeaşi înălţime)
(ca la Sorbus);
ƒumbela compusă – formată din mai multe umbele simple,
prinse în vârful unui ax comun (la Apiaceae);

¾Există şi inflorescenţe monopodiale compuse cu structură mixtă:

racem de calatidii (la Artemisia), corimb de calatidii (la
Achillea), racem de spice (numit şi panicul) (la Avena) etc

2
 umbelă
racem corimb
compusă
compus compus

spic corimb din racem din racem din spice

compus calatidii calatidii (=panicul)

INFLORESCENŢELE SIMPODIALE (cimoase)

¾Prezintă în vârf un mugure floral şi ca urmare, creşterea
inflorescenţei se poate continua numai lateral, ramificându-se de
la cel mai apropiat nod de sub floarea terminală
¾După numărul axelor egale care se formează de sub floarea
terminală, există trei tipuri de inflorescenţe simpodiale:
mococaziul (câte singură axă), dicaziul (câte două axe egale) şi
pleiocaziul (câte trei sau mai multe axe egale).

monocaziul dicaziul pleiocaziul

3
 monocaziu

dicaziu

pleiocaziu

POLENIZAREA
Transportul polenului de pe
anteră pe stigmat se numeşte
polenizare.
După provenienţa polenului, o
floare poate fi polenizată cu
polen propriu, cu polen dintr-o
altă floare de pe acelaşi
individ, şi cu polen din flori de
pe alţi indivizi.
Ca urmare, distingem două
tipuri de polenizare: directă
(autopolenizare) şi indirectă.

4
POLENIZAREA DIRECTĂ constă în polenizarea cu polen din
aceeaşi floare sau cu polen de la alte flori de pe acelaşi individ
(plante autogame).
Exemple de adaptări ale plantelor pentru favorizarea
autopolenizării:
ƒpolenizarea are loc înainte ca florile să iasă din teaca
frunzelor (la unele Poaceae) sau înainte de deschiderea florilor
(la Pisum, Phaseolus, Gossypium);
ƒla Berberis vulgaris (dracilă), la baza staminelor se află un
ţesut sensibil care, când este atins de insectele ce caută
nectar, face ca staminele să se curbeze brusc spre centrul
florii; anterele atingând stigmatul, lasă polenul pe acesta;
ƒla Viola odorata (toporaş) sau la Arachis hypogaea (arahide),
florile nu se deschid niciodată (în sensul că nu descoperă
anterele). În aceste cazuri, polenul germinează în interiorul
anterelor, tubul polenic perforează peretele anterei, ajunge la
stigmat şi apoi la ovul.

autopolenizare
la Poaceae
autopolenizare la
Viola

teaca
frunzei

autopolenizare la Berberis

5
POLENIZAREA INDIRECTĂ (alogamă, încrucişată) constă în
transportul polenului din floarea de pe un individ pe stigmatul unei
flori de pe alt individ (al aceleiaşi specii).
Acest mod de polenizare este mult mai răspândit în natură decât
polenizarea directă, asigurând sporirea variabilităţii genetice a
descendenţilor.
Factorii naturali care efectuează transportul polenului sunt foarte
variaţi: gravitaţia, vântul, insectele, păsările, apa.
Florile prezintă adeseori adaptări foarte avansate la polenizarea
încrucişată.

Adaptări la polenizarea
entomofilă (cu ajutorul
insectelor):
ƒperiant sau bractei viu
colorate;
ƒsecreţia de nectar;

flori cu periant viu colorat, pentru atragerea insectelor

6
Periantul florilor la
Orchidaceae, atrage
insectele polenizatoare
printr-o diversitate
uimitoare de forme şi
culori.

Calla aethiopica Bougainvillea glabra

atragerea insectelor polenizatoare cu ajutorul bracteilor inflorescenţei, viu colorate

7
ƒsecreţia unor substanţe cu un miros puternic, plăcut
(uleiuri eterice) sau neplăcut (substanţe cu miros de cadavru);
ƒprezenţa unor mecanisme speciale pentru atragerea
insectelor şi evitarea autopolenizării: (periant zigomorf,
heterostilia, stamine articulate mobil în tubul corolei,
capturarea insectelor până la maturizarea polenului, eliberarea
polenului sub formă de polinii, imitarea partenerilor de
împerechere ai unor specii de insecte etc.
9periantul zigomorf, de tipul corolelor bilabiate sau
personate, asigură adevărate “piste de aterizare” pentru
insecte.

9heterostilia (Primula, Pulmonaria etc.) împiedică

autopolenizarea, întrucât staminele şi stigmatul nu se află, în
aceeaşi floare, la aceeaşi înălţime: astfel, polenul florilor
brahistile este transportat de insecte pe stigmatele florilor
longistile şi invers, polenul florilor longistile ajunge pe
stigmatul florilor brahistile.

floare cu stil scurt floare cu stil lung

8
9stamine articulate mobil în tubul
corolei.
La genul Salvia, staminele sunt
conformate ca nişte pârghii, fiind
fixate pe tubul corolei printr-un
picioruş situat în treimea inferioară a
filamentului.
a
Albinele, apăsând cu trompa pe
capătul inferior, lăţit, al filamentului
(vezi săgeata), determină aplecarea
capătului superior al filamentului,
astfel că antera atinge corpul
insectei (a). Când albina ajunge într-
o altă floare de Salvia, polenul de pe
partea sa dorsală este “cules” de
stigmatul bifid al florii respective, b
urmând ca insecta să se încarce cu polenizarea entomofilă
la genul Salvia
o nouă cantitate de polen (b).

9capturarea insectei până în momentul maturizării şi

eliberării polenului
La Aristolochia clematitis, floarea prezintă un
perigon cu baza dilatată, care adăposteşte
staminele şi stigmatul. Pe partea internă,
tubul perigonului este prevăzut cu numeroşi
peri orientaţi cu vârful spre interior. Florile
secretă un suc cu miros cadaveric, ce este
plăcut de anumite insecte diptere. Insectele
vizitatoare, care poartă pe corpul lor polen
de la alte flori, odată pătrunse în partea
dilatată a perigonului, nu mai pot ieşi din
cauza perilor care blochează ieşirea.
Prizonieratul insectei durează până când
staminele florii ajung la maturitate şi
eliberează polenul, moment în care şi perii
se ofilesc; găsind ieşirea, insectele încărcate
cu polen vor evada din tubul perigonului, dar
polenizare entomofilă
atrase de mirosul unei alte flori, vor specializată la
transporta pe stigmatul acesteia polenul Aristolochia
“cules” în vizita precedentă.

9
9eliberarea polenului sub formă
aglutinată
La Asclepiadaceae şi Orchidaceae,
grăuncioarele de polen sunt unite
între ele printr-o substanţă vâscoasă,
formând o polinie prevăzută cu un
pedicel ce are la bază o dilatare
vâscoasă ce se prinde de capul
insectei polenizatoare.
Flori de Asclepias, cu
polinii

Flori de Orchis,
cu polinii

9imitarea partenerilor de
împerechere ai unor specii de
insecte însoţită de eliberarea unor
substanţe similare feromonilor
sexuali este întâlnită la unele
Orchidaceae, cum este genul
Ophrys.

Una dintre tepalele florii de

Ophrys imită, prin formă şi
culoare corpul unei insecte.
Masculul insectei, identifică
floarea de Ophrys ca pe o
femelă din propria specie,
“împerechindu-se” cu floarea,
ocazie cu care se încarcă şi cu
polen, pe care-l trasportă spre o
nouă “parteneră”.

10
Adaptări la polenizarea ornitofilă (cu ajutorul păsărilor):
În regiunile tropicale, există plante ale căror flori au tubul
periatului astfel conformat încât nectarul produs la baza tubului
nu poate fi cules decât de unele păsări foarte mici, dar cu un
cioc foarte lung (păsările colibri); polenul aderă de capul
păsărilor, care îl trasportă apoi la o altă floare.

Adaptări ale plantelor la polenizarea anemofilă (cu ajutorul

vântului):
ƒlipsa periantului sau periant rudimentar (prezenţa periantului ar
împiedica într- omare măsură transportul polenului de către vânt),
fără culori vii (vântul nu este “sensibil” la colori);
ƒlipsa glandelor nectarifere (nectarul nu ar mai avea nici un rol în
atragerea agentului polenizator);
ƒflori unisexuate, dispuse în inflorescenţe amentiforme, care
favorizează scuturarea polenului la cea mai mică adiere de vânt;
ƒproducerea unei mari cantităţi de polen, care este uşor şi cu
sporodermă rezistentă la uscăciune;
ƒstigmatele florilor femele foarte lungi şi ramificate pentru ca şansa
de a reţine câteva grăuncioare de polen să fie cât mai mare;
ƒînflorirea înainte de înfrunzire (frunzele ar reţine o mare cantitate
de polen purtat de vânt) etc.

11
Fraxinus excelsior – plantă adaptată Flori la Poaceae adaptate la polenizarea
la polenizarea anemofilă anemofilă

Adaptări la polenizarea hidrofilă (cu ajutorul apei)

La un număr mic de plante acvatice submerse eliberarea
polenului se face în apă; purtat de curenţii de apă, polenul
ajunge pe stigmatul florilor.
La Vallisneria spiralis, florile mascule, grupate în amenţi şi
protejate de o bractee ca un cornet (spată) se desprind la
maturitate din inflorescenţă şi se ridică la suprafaţa apei, unde
plutesc pe valuri.
Florile femele au un peduncul foarte lung, răsuci în spirală. La
maturitate, pedunculul se derulează, florile femele ajung la
suprafaţa apei şi stigmatul trilobat are şansa să fie atins de o
floare masculă, efectuându-se, astfel, polenizarea.
După polenizare, pedunculul florii femele se răsuceşte din nou
şi astfel florile se retrag sub apă, unde se formează fructul şi
seminţele.

12
polenizare hidrofilă la Vallisneria spiralis

FECUNDAREA LA MAGNOLIOPHYTA
¾După polenizare, grăuncioarele de polen germinează datorită
unor substanţe produse de papilele secretoare ale stigmatului.
¾Exina crapă în dreptul unui por sau a unui şanţ, iar intina creşte,
formând un tub lung şi subţire, tubul polenic.
¾În acest tub pătrunde mai întâi celula vegetativă, urmată de
celula generativă.
¾Tubul polenic creşte, străbătând stigmatul şi stilul, ajungând la
nivelul ovarului creşte pe suprafaţa înternă a acestuia,
îndreptându-se către un ovul, apoi creşte pe suprafaţa ovulului
până ajunge la micropil (sau străbate integumentele prin dreptul
şalazei), şi ajunge în final la sacul embrionar.
¾Tot parcursul tubului polenic este determinat de un
chimiotropism pozitiv, sub influenţa unor substanţe elaborate de
celulele sacului embrionar.

13
grăuncior de polen
germinat, pe soluţie
nutritivă

Între timp, celula generativă a grăunciorului de polen se divide,

dând naştere la doi gameţi masculi neflagelaţi (spermatii), care
înaintează odată cu tubul polenic, ajungând la nivelul sacului
embrionar.
La contactul tubului polenic cu peretele sacului embrionar, vârful
tubului polenic crapă iar peretele sacului embrionar se gelifică pe
o porţiune şi astfel, cele două spermatii pătrund în sacul
embrionar.
O spermatie se uneşte cu oosfera, rezultând zigotul principal,
diploid (2n). Cea de-a doua spermatie se uneşte cu celula
centrală (deja diploidă) a sacului embrionar, formând un al doilea
zigot, triploid (3n), numit zigot secundar.
Aşadar, la Magnoliophyta, are loc o dublă fecundare, cu
formarea a doi zigoţi: unul principal, 2n şi unul secundar, 3n.

14
 FECUNDAŢIA DUBLĂ, cu formarea a doi zigoţi: principal (2n) şi secundar (3n)

tub polenic

(2n)

(n) (n)
carpela
ovul (n)

FORMAREA SEMINŢEI ŞI A
FRUCTULUI
¾În urma procesului de dublă fecundaţie, întreaga floare suferă
transformări, în urma cărora iau naştere două noi organe ale
plantei şi anume, fructul şi sămânţa.
¾Astfel, petalele, staminele şi adeseori sepalele florii fecundate
se ofilesc şi cad;
¾La nivelul gineceului, ovarul creşte foarte mult, în timp ce stilul şi
stigmatul se usucă şi cad.
¾Pe seama ovarului se formează fructul, foarte variabil din punct
de vedere morfologic şi anatomic, de la un grup de plante la altul.
¾În paralel cu transformarea ovarului în fruct, ovulul fecundat va
da naştere seminţei.

15
 FORMAREA SEMINŢEI
¾Zigotul principal (2n), după o perioadă de repaus, intră în
diviziune, formând spre micropil un organ filiform, numit
suspensor, iar în partea opusă rezultă un masiv de celule din
care se va diferenţia embrionul, alcătuit din radiculă, tigelă,
gemulă şi unul sau două cotiledoane.
¾În timpul creşterii embrionului, suspensorul se alungeşte şi
împinge embrionul în masa albumenului, din care se va hrăni.
¾În paralel, nucleul triploid al zigotului secundar (3n) se divide
foarte activ, încât la un moment dat întregul sac embrionar este
plin cu nuclei nedespărţiţi prin membrane.
¾Sacul embrionar plurinucleat îşi măreşte volumul pe seama
nucelei care se reduce din ce în ce mai mult (la majoritatea
plantelor, nucela dispare complet, în cele din urmă), având, în
acest stadiu, un aspect lăptos (este o masă protoplasmatică
plurinucleată).

¾La un moment dat, încep să apară, de la periferie spre

centru, pereţi despărţitori între nuclei, formându-se astfel un
ţesut numit albumen sau endosperm secundar, foarte bogat
în substanţe nutritive (proteine, lipide, glucide, minerale etc.).
¾Astfel se formează albumenul la plantele din clasa Liliopsida
(spre exemplu, la grâu).
¾La majoritatea Magnoliopsidelor, cariochineza (diviziunea
nucleului) de la nivelul zigotului secundar este urmată imediat
de citochineză (separarea în celule prin apariţia unui perete
despărţitor), astfel încât albumenul are, de la început, o
structură celulară.
¾În paralel cu formarea embrionului şi a albumenului,
integumentele ovulului cresc, se sclerifică parţial şi formează
învelişul seminţei (tegumentul).

16
 FRUCTUL
¾Este cel mai caracteristic organ al magnoliofitelor, el lipsind la
toate celelalte încrengături de plante.
¾Fructul rezultă, după cum s-a arătat, din peretele ovarului (din
carpelă), în urma procesului de fecundaţie, în paralel cu
transformarea ovulului în sămânţă.
MORFOLOGIA FRUCTULUI
Din punct de vedere morfologic, fructele sunt foarte variate,
deosebindu-se prin formă, mărime, culoare, greutate.
Forma fructelor respectă, în general, forma ovarului din care au
luat naştere, putând fi: globuloasă, ovoidală, conică, cilindrică etc.
Mărimea fructelor poate fi de la câţina milimetri, la câţiva
centimetri. La unele specii fructele pot atinge până la 0,5 m în
diametru (Cucurbita maxima).

17
Greutatea fructelor variază de la câteva zeci de miligrame până
la zeci de kilograme (fructele de la Cucurbita maxima pot depăşi
60 Kg).

Culoarea fructelor este verde înainte de coacere. Fructele

mature prezintă cele mai diferite culori, în funcţie de specie.
ANATOMIA FRUCTULUI
Peretele fructului (pericarpul), are o structură asemănătoare cu
cea a carpelei (care nu este altceva decât o sporofilă, adică o
frunză adaptată pentru producerea sporangilor şi ca atare, are o
structură asemănătoare unei frunze).
Aşadar, peretele fructului prezintă trei zone anatomice: epicarpul,
mezocarpul şi endocarpul.

18
Epicarpul este partea externă a fructului şi provine din epiderma
inferioară (externă) a carpelei.
Epicarpul poate fi subţire şi acoperit cu un strat de pruină (la prun,
viţa de vie), poate prezenta peri (fructele de soia), coaste
proeminente (la Onobrychis), sau poate fi gros, prevăzut cu buzunare
secretoare (la Citrus) sau este parţial lignificat (la Cucurbitaceae).
Mezocarpul (partea mijlocie a peretelui fructului) rezultă din mezofilul
carpelei şi reprezintă partea cea mai dezvoltată a fructului (cu
excepţia fructelor uscate, unde mezocarpul este mult redus, sau la
citrice, unde mezocarpul este subţire).
În mezocarpul fructelor cărnoase se acumulează o mare cantitate de
apă, în care sunt solvite diferite substanţe (zaharuri, acizi organici
etc.).
Endocarpul se află la interior şi ia naştere din epiderma superioară
(externă) a carpelei.
El poate fi foarte subţire (ca la roşii), gros şi lignificat (la cireşe) sau
prezintă peri suculenţi (la citrice).

CLASIFICAREA FRUCTELOR
După tipul gineceului din care provin, fructele se clasifică în cinci
categorii: simple, multiple, mericarpice, false şi compuse.
I. FRUCTELE SIMPLE
Iau naştere dintr-un gineceu monocarpelar sau pluricarpelar
sincarp (al unei singure flori).
După consistenţă, fructele simple pot fi uscate şi cărnoase
(suculente), fiecare putând fi dehiscente (care se deschid la
maturitate) sau indehiscente (nu se deschid la maturitate).
I. 1. FRUCTELE SIMPLE USCATE NEDEHISCENTE:
Achena – fruct monosperm, cu pericarpul sclerificat,
neconcrescut cu tegumentul seminţei (ex. la cânepă, tei etc.);
Cariopsa – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul
este concrescut cu tegumentul seminţei (ex. la grâu, secară etc.)

19
Samara – se deosebeşte de achenă prin faptul că pericarpul este
lăţit sub forma unei aripioare care ajută la răspândirea fructului
prin intermediul vântului (ex. la Fraxinus, Ulmus etc.);
Lomenta – este un fruct alungit, polisperm, cu gâtuituri
transversale (între seminţe). La maturitate se rupe uşor în dreptul
gâtuiturilor, în segmente unisperme (la Coronilla varia).

lomenta achena samara cariopsa

I. 2. FRUCTELE SIMPLE USCATE DEHISCENTE

Aceste fructe au ţesuturi mecanice care prin uscare se contractă,
determinând deschiderea fructelor şi punerea în libertate a
seminţelor.
Sunt de mai multe tipuri: folicula, păstaia, silicva, silicula şi capsula.
Folicula – provine dintr- un gineceu monocarpelar şi se deschide pe
linia de sudură a marginilor carpelei (ex. la Consolida regalis);
Păstaia – se deosebeşte de foliculă prin faptul că se deschide atât
pe linia de sudură a marginilor carpelei, cât şi pe linia nervurii
mediane a carpelei (este caracteristică familiei Fabaceae).
Silicva – este un fruct alungit care ia naştere dintr- un gineceu
tetracarpelar sincarp, cu ovar bilocular, deschizându
- se pe liniile de
sudură a celor patru carpele. Este fructul caracteristic familiei
Brassicaceae.
Silicula – este o silicvă scurtă (caracteristică pentru unele
Brassicaceae).

20
 folicula păstaia silicva silicula

Tipuri de capsule:

poricidă denticulată operculată valvicidă

Capsula – provine din ovarul unui gineceu bicarpelar sau

pluricarpelar sincarp şi se deschide în diferite moduri, în funcţie de
care capsulele sunt de mai multe categorii:
ƒporicidă – se deschide prin apariţia unor pori, ca la mac
(Papaver somniferum);
ƒdenticulată – când vârfurile carpelelor se desfac,
prezentându-se ca nişte dinţişori ce delimitează un orificiu
apical, ca la neghină (Agrostemma githago);
ƒoperculată – se deschide prin detaşarea unui căpăcel
(opercul) spre vîrf, ca la scânteiuţă (Anagallis arvensis) sau
neghină (Agrostemma githago);
ƒvalvicidă – se deschide prin despicături longitudinale, de la
vârf spre bază, pe linia de sudură a carpelelor (Colchicum
autumnale), pe linia nervurilor mediane ale carpelelor
(Gossypium herbaceum) sau de o parte şi de alta a liniei de
sudură a carpelelor (Datura stramonium).

21
I. 3. FRUCTE SIMPLE CĂRNOASE
Baca – prezintă epicarpul pielos sau membranos, mezocarpul
suculent (cărnos) şi endocarpul foarte subţire, membranos, ca la
roşii (Lycopersicum esculentum) sau la viţa de vie (Vitis vinifera);
Drupa – se deosebeşte de bacă prin endocarpul gros, lignificat,
cunoscut sub numele de sâmbure, şi prin aceea că adăposteşte o
singură sămânţă (baca este polispermă), spre exemplu, la piersic
(Persica vulgaris), cireş (Cerasus avium), prun (Prunus
domestica), măslin (Olea europaea) etc.
Hesperida se caracterizează prin epicarp pielos, gros, cu
buzunare secretoare de uleiuri eterice, mezocarp subţire,
spongios şi endocarp cu peri unicelulari veziculiformi, plini cu suc
(la genul Citrus)

baca, la Lycopersicum esculentum

hesperida, la Citrus limon

drupa, la Persica vulgaris

22
 II: FRUCTELE MULTIPLE
(APOCARPICE)
Fructele multiple iau naştere dintr-un
gineceu apocarpic (de aceea se mai
numesc fructe apocarpice); fiecare
carpelă liberă a gineceului va produce
un fruct simplu, iar totalitatea acestora,
prinse pe receptacolul comun,
formează un fruct multiplu. poliachena, la Adonis

II.1. FRUCTE MULTIPLE USCATE:

poliachena (ca la Adonis,
Ranunculus, Anemone etc.) şi
polifolicula (ca la Helleborus,
Aconitum, Spiraea etc.)
II.2. FRUCTE MULTIPLE
CĂRNOASE: polidrupa, ca la zmeur
(Rubus idaeus) etc. polifolicula, la Helleborus

polidrupa Rubus idaeus

23
 III. FRUCTE MERICARPICE
Provin din gineceu sincarp, dar la maturitate se desfac în atâtea
părţi (mericarpe), câte carpele au fost concrescute sau câte loje a
avut ovarul:
Disamara – provine din ovar bicarpelar bilocular şi este
caracteristică familiei Aceraceae;
Tetraachena – provine din gineceu bicarpelar tetralocular, pereţii
fiecărei loje dând naştere la câte o achenă; este caracteristică
familiilor Boraginaceae şi Lamiaceae.
Pseudodiachena – provine din gineceu bicarpelar bilocular, cu
ovar inferior (este în acelaşi timp şi un fruct fals !), fiind
caracteristică pentru familia Apiaceae.

tetraachena, la Cynoglossum

disamara, la Acer pseudodiachena, la Pastinaca

24
 IV. FRUCTELE FALSE
Sunt fructele la formarea cărora, pe lângă ovar, participă şi alte părţi ale
florii: receptaculul, mai rar elemente ale periantului sau chiar bracteile
florale.
Dintre fructele false cel mai frecvent întâlnite, amintim:
Pseudocariopsa – este o cariopsă învelită strâns de una dintre tepalele
florii (palea) şi de bracteea florală (lema) – la multe Poaceae (Avena sativa,
Hordeum vulgare etc.);
Pseudoachena – este o achenă la formarea căreia participă şi receptacolul
floral (întrucât ovarul este inferior), ca la Asteraceae;
Pseudocapsula - este o capsuilă provenită dintr-un ovar inferior (la
formarea sa participă şi receptacolul), ca la Iris germanica;
Pseudobaca – este o bacă provenită dintr-un ovar inferior (la formarea sa
participă şi receptacolul), ca la agriş (Ribes uva-crispa), Cucurbitaceae etc.;
Poama – este o polifoliculă învelită de receptacolul cărnos, foarte dezvoltat
(ca la Malus, Pyrus, Cydonia etc.)

pseudocariopsa, la Avena pseudoachena la Helianthus pseudocapsula, la Iris

poama, la Malus pseudobaca, la Ribes

25
 V. FRUCTELE COMPUSE
Provin din ovarul mai multor flori strâns grupate în inflorescenţe
(marea lor majoritate sunt în acelaşi timp şi false, pentru că la
formarea lor participă şi ate elemente, pe lângă ovarele florilor):
Soroza – provine dintr- un ament femel de la dud (Morus). Fiecare
floare femelă formează o achenă, învelită în tepalele cărnoase; toate
aceste achene, cu învelişul lor cărnos, formează un fruct compus;
Sicona – este fructul de la smochin (Ficus carica); provine dintr- o
inflorescenţă în formă de cupă, în care florile femele produc achene;
acestea rămân închise la maturitate în cupa cărnoasă a
inflorescenţei;
Glomerulul – este fructul de la sfeclă (Beta vulgaris), la care florile
sesile sunt foarte strâns alăturate; la maturitate, din ovarul fiecărei
flori se naşte o achenă care concreşte cu tepalele şi în final toate
aceste formaţiuni concresc între ele;
Alte fructe compuse: ştiuletele de la porumb, strugurele la viţa de
vie etc.

soroza, la Morus alba

glomerul, la Beta vulgaris

sicona, la Ficus carica ştiulete, la Zea mays

26
 SĂMÂNŢA LA MAGNOLIOPHYTA
După cum s-a mai arătat, în urma procesului de dublă fecundaţie, au
loc o serie de transformări prin care ovarul se transformă în fruct, iar
ovulul în sămânţă.
Forma seminţelor variază foarte mult, de la specie la specie:
seminţe sferice, ovale, lenticulare, cubice, reniforme, cordiforme etc.
Mărimea şi greutatea seminţelor, de asemenea, se încadrează în
limite foarte largi. Unele plante au seminţe foarte mici, încât aproape
nu se pot vedea cu ochiul liber (Orobanchaceae, Orchidaceae), altele
au seminţe de câţiva milimetri (mazăre, ricin), în timp ce castanul
ornamental are seminţe cu diametrul de 2-3 cm.
Numărul seminţelor dintr-un fruct, de asemenea, variază de la
specie la specie. Astfel, la Asteraceae, Poaceae, Cyperaceae etc., în
fiecare fruct se află o singură sămânţă; la Cucurbitaceae fructul
conţine câteva zeci de seminţe, iar la Orchidaceae şi Orobancaceae
se află câteva zeci de mii de seminţe.

seminţe de Sisymbrium sp., în fruct

seminţe de Cucurbita pepo

seminţele prezintă o morfologie foarte variată, dar caracteristică pentru o specie dată

27
 PĂRŢILE COMPONENTE ALE SEMINŢEI:
O sămânţă matură este
alcătuită din următoarele
părţi principale: tegument
(tg), embrion şi endosperm
secundar (albumen) (es).
Tegumentul
Provine din integumentele
ovulului şi este formaţiunea
care protejează sămânţa la
exterior.
Tegumentul poate fi neted
(Phaseolus), reticulat
(Papaver), verucos
(Agrostemma), aripat
(Paulownia), acoperit cu
peri (Gossypium) etc.

Paulownia

Phaseolus

Agrostemma

Papaver Gossypium

28
Culoarea tegumentului poate fi uniformă (neagră, albă etc.) sau
neuniformă (la Phaseolus, Ricinus).

Culoarea neuniformă a tegumentului

seminţelor la diferite soiuri de fasole
(Phaseolus vulgaris)

Pe suprafaţa tegumentului se pot

observa următoarele formaţiuni: hilul,
micropilul, rafa şi unele anexe (aril,
arilod, caruncul, strafiola).
hil
Hilul apare ca o cicatrice pe locul unde
a fost prins ovulul de funicul.
Micropilul apare ca un por situat pe o
mică proeminenţă; este locul prin care micropil
radicula embrionului străbate
tegumentul în timpul germinării
seminţei.
Rafa este o proeminenţă alungită a
tegumentului care reprezintă linia de
concreştere a ovulului cu funiculul
(apare doar la seminţele care provin din
ovule anatrope: Ricinus, Pisum etc.) hil

29
 micropil

radicula

micropil radicula rafa

Arilul este o excrescenţă cărnoasă care începe din regiunea

hilului şi se dezvoltă ca o cupă în jurul seminţei (Myristicaceae,
Nymphaeaceae);
Arilodul este o formaţiune asemănătoare arilului, dar care se
formează în jurul micropilului acoperind ca o cupă, parţial sau total
sămânţa (Evonymus);

aril

arilod

Seminţe de Myristica fragrans Seminţe de Evonymus europaeus

30
Carunculul se prezintă ca un neg de consistenţă cornoasă în
regiunea micropilului pe care-l astupă (Euphorbiaceae, Violaceae
etc.);
Strafiola este o expansiune cărnoasă care se dezvoltă în lungul
rafei (Dicentra, Chelidonium etc). strafiola la Dicentra spectabilis
caruncul la
Ricinus communis

Structura tegumentului seminal variază foarte mult de la specie la

specie. Este format din mai multe straturi de celule, uneori fiind
diferenţiat în două zone:
testa – la exterior, mai dură, formată din celule cu pereţii îngroşaţi
şi lignificaţi (macrosclereide, osteosclereide);
tegmenul – la interior, mai moale, formată din celule cu pereţii
subţiri.

testa

tegmen
Structura tegumentului
la sămânţa de fasole

31
 Embrionul
Este partea cea mai importantă a seminţei şi provine din zigotul
principal, diploid.
Este alcătuit din: radiculă (rădăciniţă), tigelă (tulpiniţă), gemulă
(muguraş) şi unul sau două cotiledoane (frunze embrionare).
În general, la Magnoliopsida (ex. la Phaseolus) embrionul are
două cotiledoane dezvoltate, în timp ce la Liliopsida (ex. la
Triticum), embrionul are un singur cotiledon dezvoltat.
Forma embrionului poate fi: dreaptă (Ricinus), arcuită (Papaver),
spiralată (Salsola) etc.
Prin dezvoltarea sa, în timpul germinării seminţei, embrionul
generează o nouă plantă.

cotiledoane gemula

tigela

radicula

Structura embrionului la sămânţa de Capsella bursa-pastoris

32
 Structura embrionului la sămânţa de Triticum aestivum

cotiledon

coleoptil

gemula

tigela

radicula

coleoriza

embrion spiralat la Salsola

embrion curbat la Capsella embrion curbat la Capsicum

33
 Albumenul (endospermul secundar)
Este un ţesut nutritiv care rezultă din zigotul secundar (3n), având
rolul de a hrăni embrionul în timpul germinării seminţei, până când
tânăra plantă va forma primele frunze capabile de fotosinteză.
La majoritatea plantelor, în dezvoltarea sa, albumenul consumă
întreaga nucelă, dar la unele plante (Piperaceae, Nymphaeaceae
etc.), nucela nu este consumată în întregime de albumen, restul
de nucelă care persistă la nivelul seminţei fiind denumit
perisperm.
La unele plante, după formarea albumenului, embrionul continuă
să se dezvolte, consumând substanţele acumulate de către
endosperm şi depozitându-le în propriile cotiledoane, care devin
foarte voluminoase. Asemenea seminţe vor fi lipsite de albumen
la maturitate (seminţe exalbuminate) (ca la Phaseolus,
Cucurbita etc.)

embrion (2n)

endosperm secundar
(3n)

perisperm (rest al
nucelei) (2n)

sămânţa de Piper nigrum,

cu perisperm şi endosperm

34
 sămânţă exalbuminată

La nivelul albumenului (sau în cotiledoanele embrionului, la

seminţele exalbuminate) sunt depozitate substanţe nutritive foarte
variate: uleiuri vegetale (predomină la Ricinus, Glycine,
Helianthus, Linum, Brassica etc.), amidonul (predomină la
Poaceae), proteinele (sub forma grăuncioarelor de aleuronă - în
combinaţie cu amidonul sau cu uleiurile) etc.

35
 RĂSPÂNDIREA FRUCTELOR ŞI
SEMINŢELOR (DISEMINAREA)

¾După ce fructele şi seminţele ajung la maturitate, apare

necesitatea de a se răspândi în natură cât mai departe de planta-
mamă, pentru ca viitoarele plante să nu se concureze între ele.
¾La fructele dehiscente, se răspândesc numai seminţele, iar la
cele indehiscente, seminţele se răspândesc împreună cu fructele;
de aceea, răspândirea lor se tratează împreună, fenomenul
purtând numele de diseminare.
¾După modul cum îşi răspândesc seminţele şi fructele, plantele
se împart în două categorii: autochore şi alochore.

PLANTELE AUTOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele

prin mijloace proprii.
Mecanismele prin care are loc răspândirea seminţelor la aceste
plante sunt diverse:
¾deschiderea bruscă a fructelor şi aruncarea seminţelor la o
anumită distanţă (Impatiens noli-tangere, Viola odorata);
¾crăparea bruscă a părţii externe a tegumentului seminal ca
urmare a deshidratării ţesuturilor sale mecanice, cu expulzarea
seminţei (Oxalis);
¾deschiderea explozivă a fructului la atingere şi expulzarea
ţesuturilor placentare macerate, de consistenţă vâscoasă,
împreună cu seminţele (Ecbalium elaterium);
¾mişcarea higroscopică a unor ariste ce însoţesc fructele,
care determină înaintarea fructelor pe sol (Erodium cicutarium)
sau chiar “autoînsămânţarea” acestora (Avena fatua etc.) etc.

36
diseminare autochoră la
Impatiens noli-tangere diseminare autochoră la Oxalis stricta

Plante autochore:

pseudobacă “explozivă” la Ecbalium

elaterium

fructe aristate la Erodium

cicutarium

spiculeţe
aristate la
Avena fatua
“autoînsămânţare” la Avena fatua

37
PLANTELE ALOCHORE îşi răspândesc fructele şi seminţele prin
intermediul unor factori externi. După natura factorului care
realizează diseminarea, plantele alochore sunt de mai multe
categorii: anemochore, zoochore şi hidrochore.
¾Plante anemochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu
ajutorul vântului, având seminţe sau fructe prevăzute cu diferite tipuri
de peri sau aripioare care le permit să plutească în aer şi să fie
purtate uşor de vânt (Populus, Epilobium, Taraxacum, Acer, Betula,
Fraxinus, Ulmus etc.);
¾Plantele zoochore – îşi răspândesc fructele sau seminţele cu
ajutorul animalelor. Aceste plante sunt, la rândul lor, de două tipuri:
epizoochore şi endozoochore.
ƒPlantele epizoochore- fructele sau seminţele se agaţă sau se
lipesc de corpul animalelor prin diferite mecanisme (cârlige,
substanţe lipicioase, în noroiul care se lipeşte de picioare etc),
fiind transportate astfel pe mari distanţe de către animale.

plante anemochore:

Populus nigra Epilobium hirsutum Taraxacum officinale

Betula pendula

Acer pseudoplatanus Fraxinus excelsior Ulmus minor

38
ƒPlantele endozoochore au seminţe capabile să reziste la
trecerea prin tubul digestiv al animalelor, fiind eliminate odată
cu excrementele acestora, la mare distanţă de locul unde au
fost înghiţite (Cerasus avium, Rubus idaeus etc.) şi beneficiind
în acelaşi timp, de elementele nutritive din excrementele
respective.

Cerasus avium Rubus idaeus

39
¾Plantele hidrochore – îşi răspândesc fructele şi seminţele cu
ajutorul curenţilor de apă. La aceste plante, fructele şi seminţele
sunt uşoare şi aproape impermeabile, ca să poată pluti (Cicuta
virosa, Trapa natans, Carex sp., Cocos).

fructul de Carex riparia este învelit

într-o formaţiune membranoasă
(utricula), plină cu aer, care asigură
fruct de Trapa natans plutirea pe valurile apei

Fructele de Cocos nucifera plutesc timp îndelungat pe valurile oceanice; aruncate la

ţărm de către valuri seminţele germinează şi dau naştere unor noi palmieri de cocos

40