Organizarea lucrului in laborator

Organizarea lucrului în laboratoarele microbiologice este realizată de către

şeful laboratorului, iar în diferite sectoare – de către persoana responsabilă, în
conformitate cu obligaţiunile funcţionale. Fiecare laborator microbiologic dispune
de indicaţii metodice, precum şi de instrucţiuni cu privire la biosiguranţa
personalului ce activează în diferite sectoare, ţinînd cont de specificul lucrului.
Instrucţiunile se aprobă de către conducătorul instituţiei şi se afişează într-
un loc de maximă accesibilitate pentru toţi angajaţii laboratorului.
Indicaţiile metodice prevăd respectarea unor cerinţe şi măsuri speciale în
vederea prevenirii pericolului condiţionat de particularităţile lucrului în laborator,
responsabilitatea pentru respectarea prezentelor indicaţii metodice revine
administraţiei (conducerii) instituţiei respective şi şefului de laborator. Controlul
respectării regulilor privind tehnica securităţii în laboratoarele microbiologice şi
departamentale de acest profil este realizată de către şeful laboratorului, iar în
diferite sectoare – de către persoana responsabilă, în conformitate cu obligaţiunile
funcţionale.

Structura laboratorului
Calificarea laboratorului/facilităţilor acestuia poate fi definită ca un proces
sistematic de examinare şi documentare, ce demonstrează că elementele de
structură ale laboratorului, precum şi ale sistemelor şi/sau componentelor de sistem
au fost instalate, inspectate şi testate din punctul de vedere al funcţionării în
concordanţă cu standardele naţionale şi internaţionale.
Laboratoarele concepute să corespundă Nivelelor de biosiguranţă de la 1 la 4
au exigenţe de calificare diferite, cu nivel crescător de complexitate. Condiţiile
geografice şi climaterice, cum ar fi umiditatea sau temperaturile extreme, pot de
asemenea influenţa structura laboratorului, şi prin aceasta exigenţele de calificare
ale acestuia.
Odată cu încheierea procesului de calificare, componentele semnificative de
structură şi sistemele anexă vor fi fost supuse operării în condiţii variate inclusiv
de lucru în condiţii limită logic posibile, şi abia după aceea vor fi fost aprobate.
Procesul de calificare şi criteriile de acceptare vor trebui să fie stabilite încă din
faza de concepţie a proiectului de construcţie sau renovare. Prin cunoaşterea de la
bun început a exigenţelor calificării, arhitecţii, inginerii, personalul însărcinat cu
siguranţa şi cu evaluarea sănătăţii, precum şi personalul laboratorului, vor putea
înţelege mai bine performanţele ce trebuie atinse de laboratorul în cauză.
Procesul de calificare furnizează instituţiei şi comunităţii în cadrul căreia
funcţionează, un grad mai mare de încredere în faptul că elementele de structură,
sistemele electrice, mecanice, de canalizare, sistemele de izolare şi decontaminare
precum şi sistemele de securitate şi alarmă vor funcţiona după cum au fost

1
proiectate, asigurând manipularea securizată în laborator sau în biobază a oricărui
microorganism potenţial periculos.
Activităţile de calificare se realizează în general încă din faza de proiectare,
continuându-se în timpul construcţiei şi instalării laboratorului şi a facilităţilor
acestuia, precum şi în perioada de garanţie, care trebuie să acopere un an din
momentul dării în folosinţă.
Agentul ce realizează calificarea acţionează ca un avocat pentru instituţia ce
construieşte sau renovează laboratorul şi trebuie considerat ca un membru al
echipei de concepţie, implicarea lui încă de la începutul concepţiei proiectului fiind
esenţială. În unele situaţii, instituţia poate acţiona ca propriul său agent de
calificare. În cazul unor facilităţi de laborator mai complexe (Nivel de biosiguranţă
3 sau 4), instituţia poate apela la serviciile unui agent de calificare din afara
instituţiei, cu experienţă demonstrată în realizarea cu succes a calificării
laboratoarelor şi biobazelor cu nivele complexe de biosiguranţă.
Când se apelează la un agent independent de calificare, instituţia continuă să
rămână şi ea un membru al echipei de calificare. Se recomandă ca pe lângă agentul
de calificare, din echipă să facă parte şi responsabilul cu siguranţa de la nivelul
instituţiei, responsabilul de proiect, managerul programului şi un reprezentant
al serviciului tehnic de intreţinere şi intervenţie.
În continuare este prezentată o listă a sistemelor laboratorului şi a
componentelor ce pot fi incluse în planul de calificare, pentru testarea funcţionării
corelată cu gradul de securizare a facilităţilor ce urmează a fi construite sau
renovate. Lista nu este exhaustivă. În mod evident, planul efectiv de calificare
trebuie să reflecte complexitatea laboratorului vizat.
1. Sisteme de automatizare ce aparţin clădirii, incluzând posibilităţile de
monitorizare şi control de la distanţă
2. Sisteme electronice de supraveghere şi detecţie
3. Încuietori electronice de securitate şi dispozitive de recunoaştere
4. Sisteme de încălzire, ventilaţie (alimentare şi evacuare) şi instalaţii de aer
condiţionat
5. Sisteme de filtrare HEPA
6. Sisteme de decontaminare a filtrelor HEPA
7. Sisteme de control ale încălzirii, ventilaţiei, aerului condiţionat, evacuării aerului
şi al sas-urilor
8. Etanşeitatea vanelor/robineţilor de aer
9. Sisteme de frig ale laboratorului
10. Generatoare de abur şi apă caldă
11. Sisteme de protecţie şi alarmă contra incendiilor
12. Sisteme de prevenire a refulării apelor uzate
13. Sisteme de tratare a apei (ex. revers-osmoza, distilarea apei)
14. Sisteme de tratare şi neutralizare a lichidelor rezultate din activităţi specifice
15. Sisteme de canalizare
16. Sisteme de decontaminare chimică
17. Sistem de asigurare cu diverse gaze utilizate în laborator

2
18. Sisteme de respiraţie autonomă
19. Sisteme de aer tehnic (vid, aer comprimat etc.)
20. Verificarea diferenţelor de presiune în laboratoare şi în zonele adiacente
21. Reţelele informatice locale şi sistemele de date computerizate
22. Asigurarea cu electricitate din reţea
23. Surse alternative de electricitate pentru situaţii de avarie
24. Surse neîntreruptibile de electricitate (UPS)
25. Sisteme de iluminare în caz de avarie/urgenţă
26. Semnalizarea luminoasă a ieşirilor de urgenţă
27. Sisteme de etanşare acţionate electric şi mecanic
28. Reţeaua telefonică
29. Sistemul de control al interblocării uşilor sas-urilor
30. Etanşeizarea uşilor
31. Etanşeizarea ferestrelor şi vizoarelor de siguranţă
32. Ieşiri de urgenţă prin penetrarea barierelor
33. Verificarea integrităţii structurale a pavimentelor, pereţilor şi tavanelor
34. Verificarea integrităţii straturilor protectoare ale pavimentelor, pereţilor şi
tavanelor
35. Funcţionarea sistemelor de izolare şi presurizare ale spaţiilor ce înconjoară
laboratorul înalt securizat - Nivel de biosiguranţă 4
36. Hote de biosiguranţă
37. Autoclave
38. Sisteme de azot lichid şi alarmele aferente
39. Sisteme de detectare a scurgerilor de apă (ex. în cazul inundării zonelor
securizate)
40. Duşuri de decontaminare şi sisteme chimice adiţionale
41. Dispozitive de spălare a cuştilor animalelor şi de neutralizare a efluenţilor
42. Managementul deşeurilor

Regimul antiepidemic

Ghidurile privind regimul antiepidemic în laborator s-au concentrat în mod

tradiţional pe formularea de recomandări generale pentru protejarea celor care
lucrează în laborator. Aceste ghiduri subliniau rolul practicilor corecte
microbiologice, al echipamentelor de securizare, al unor facilităţi concepute,
utilizate şi întreţinute corespunzător, al măsurilor administrative pentru reducerea
riscului de accidente sau îmbolnăvirii personalului.
Ca o consecinţă a acestui mod de abordare au fost neglijate riscurile pentru
mediu şi comunitate. În zilele noastre a apărut necesitatea extinderii conceptului
tradiţional de biosiguranţă, prin includerea măsurilor de biosecuritate în
laborator. Evenimentele produse la nivel mondial în trecutul recent subliniază
necesitatea protejăriii laboratoarelor şi a materialelor pe care acestea le deţin,
pentru a nu putea fi utilizate intenţionat împotriva sănătăţii populaţiei şi a faunei, a
agriculturii sau a mediului.
3
 Înainte de a defini nevoile de biosecuritate ale laboratorului, este important
să se înţeleagă deosebirea dintre noţiunile de “biosiguranţă în laborator” şi
“biosecuritate în laborator”.
Conceptul de “biosiguranţă în laborator” se foloseşte pentru a descrie principiile
de securizare, tehnologiile şi regulile ce trebuie urmate pentru a preveni expunerea
neintenţionată la agenţi patogeni şi toxine sau eliberarea lor accidentală în mediu.
Conceptul de “biosecuritate în laborator” se referă la măsuri de securitate luate la
nivel instituţional şi personal cu scopul prevenirii diversiunilor/atentatelor sau a
eliberării intenţionate de patogeni sau toxine precum şi pentru prevenirea pierderii,
furtului sau folosirii greşite a acestora.
Practicile eficace de biosiguranţă stau de fapt la baza măsurilor de
biosecuritate în laborator.
Prin evaluarea riscului, realizat ca parte integrantă a programului de
biosiguranţă al instituţiei, se obţin informaţii despre tipurile de microorganisme
manipulate, localizarea lor fizică, personalul care solicit acces la ele şi se identifică
persoanele responsabile pentru păstrarea lor. Aceste informaţii pot fi utilizate
pentru a aprecia dacă o instituţie posedă material biologic ce poate prezenta interes
pentru cei ce doresc a-l utiliza în mod impropriu.
Pentru fiecare sector din laborator trebuie elaborat şi aplicat un program
specific de biosecuritate în acord cu caracteristicile facilităţii respective, cu tipul de
activitate desfăşurată şi cu condiţiile locale.
În consecinţă, măsurile de biosecuritate în laborator trebuie să fie
reprezentative pentru variatele necesităţi ale instituţiei şi ar fi de dorit să cuprindă
şi contribuţii din partea directorului ştiinţific, a responsabilului cu biosiguranţa, a
personalului ştiinţific al laboratorului, a personalului de intreţinere, a personalului
responsabil cu tehnologia informaţiei şi a consilierilor juridici şi personalului de
securitate, dacă este cazul.
Măsurile de biosecuritate în laborator trebuie să se bazeze pe un program
cuprinzător de inventariere a agenţilor patogeni şi a toxinelor, incluzând o evidenţă
la zi ce va cuprinde şi locul de stocare, identificarea personalului ce are acces la
acestea, descrierea utilizării lor, documentarea transferului intern (în şi între
diferitele sectoare ale laboratorului) şi extern, precum şi orice inactivare şi/sau
eliminare de materiale. De asemenea, trebuie stabilit la nivel instituţional un
protocol de biosecuritate în laborator pentru identificarea, raportarea, investigarea
şi remedierea breşelor din sistemul de biosecuritate al laboratorului, incluzând şi
eventualele neconcordanţe rezultate din activitatea de inventariere.
Implicarea, rolurile şi responsabilităţile autorităţilor de sănătate publică şi
ale celor de securitate în cazul unei infracţiuni de biosecuritate trebuie să fie clar
definite.
Întregul personal trebuie instruit în domeniul biosecurităţii în laborator,
instruire distinctă de cea din domeniul biosiguranţei. Această instruire trebuie să
ajute personalul să înţeleagă necesitatea de protecţie pentru astfel de materiale şi
raţionamentul pe care se bazează măsurile specifice de biosecuritate şi trebuie să
includă o trecere în revistă a standardelor naţionale relevante şi a procedurilor

4
specifice ale instituţiei. De asemenea, în cursul instruirii trebuie prezentate
proceduri ce descriu rolul şi responsabilităţile personalului în cazul producerii unei
infracţiuni de biosecuritate.
Un element central în cadrul măsurilor eficace de biosecuritate în laborator,
îl constituie, de asemenea, compatibilitatea profesională şi etică de a lucra cu
patogeni periculoşi a tuturor persoanelor autorizate a avea acces regulat la
materialele cu regim special.
În rezumat, precauţiile de biosecuritate trebuie să devină parte a activităţilor
de rutină din laborator, chiar dacă se aplică tehnici aseptice sau alte practici
microbiologice sigure. Măsurile de biosecuritate în laborator nu trebuie să
stânjenească schimbul eficient de materiale de referinţă, probe clinice şi
epidemiologice şi nici circulaţia informaţiilor adiacente necesare pentru bunul
mers al investigaţiilor clinice şi de sănătate publică.
Managementul competent al biosecurităţii nu trebuie să interfere în mod
nepotrivit cu activitatea de zi cu zi a personalului ştiinţific sau să fie un
impediment în desfăşurarea cercetărilor. Trebuie păstrat accesul legitim la
materialele importante pentru cercetare şi diagnostic.
Evaluarea compatibilităţii personalului, instruirea specifică în materie de
biosecuritate şi respectarea procedurilor de protecţie faţă de agenţi patogeni
constituie mijloace de creştere a nivelului de biosecuritate a laboratorului. Toate
aceste eforturi trebuie iniţiate şi menţinute prin evaluări periodice ale riscurilor şi
ale ameninţărilor şi printr-o revizuire şi actualizare regulată a procedurilor.
Trebuie verificată corespondenţa acestor procedure şi instrucţiuni cu
standardele naţionale privind biosecuritatea laboratorului.