Вы находитесь на странице: 1из 79

TEMA 1

ELEMENTE DE DREPT FISCAL

A) Obiectivele temei
Înţelegerea principiilor dreptului fiscal, a izvoarelor dreptului fiscal şi
caracteristicile principale ale dreptui fiscal.

B) Conţinutul temei
- Noţiune;
- Principiile dreptului fiscal;
- Izvoarele dreptului fiscal;
- Raportul juridic de drept fiscal.

 Noţiune
Dreptul în general reprezintă un ansamblu de norme juridice constituite într-un
sistem care reglementează relaţiile într-o societate dată.
În literatura de specialitate, dreptul fiscal este tratat fie ca o subramură a dreptului
financiar, fie ca o ramură distinctă considerând că fiscalitatea este o parte specială a
finanţelor publice.
Doctrina modernă încearcă să surprindă individualitatea dreptului fiscal, pornind
de la faptul că fiecare impozit, taxă corespunde unei anumite materii impozabile, unei
anumite reguli.
Recunoaşterea autonomiei dreptului fiscal rezultă din însăşi faptul că prin
elaborarea Codului Fiscal au fost stabilite norme specifice de drept fiscal.
De asemeni, prin Codul de procedură fiscală au fost create proceduri speciale,
separate de cele ale dreptului procesual civil cât şi de normele de procedură în materia
dreptului administrativ.
Dreptul fiscal are şi principii proprii distincte de principiile dreptului financiar sau
altor ramuri de drept, fiind de ajuns să amintim principiul egalităţii în materie fiscală sau
principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, principiul neutralităţii fiscale etc., alături de
principiul neretroactivităţii legilor, principiul interpretării stricte, principiul anualităţii,
principiul legalităţii care aparţine şi altor ramuri de drept.
Indiferent însă de modul de abordare a reglementărilor privind relaţiile financiare,
toţi autorii consideră că dreptul fiscal are ca obiect pe de o parte veniturile publice
reprezentate de impozite, taxe şi contribuţii datorate bugetului general consolidat, iar pe
de altă parte cheltuielile publice aferente acestora.
În consecinţă, dreptul fiscal poate fi definit ca fiind acea ramură de drept public
care organizează aşezarea şi încasarea regulată a drepturilor fiscale ale statului şi
stabileşte norme specifice de combatere sau de represiune a evaziunii fiscale sau
fraudelor fiscale.
 Principiile dreptului fiscal
Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate bugetului general consolidat
reglementate de normele dreptului fiscal sunt supuse potrivit art.3 din Codul Fiscal
următoarelor principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii legale investitorilor, capitalului
român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală
ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management
financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii, prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului Fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive
defavorabile pentru persoane fizice sau juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la
data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
O serie de alte principii care stau la baza elaborării normelor juridice de drept
fiscal, cum ar fi principiul neretroactivităţii legilor, principiul supremaţiei legii, principiul
anualităţii, au fost enunţate la capitolul „Drept financiar”.

 Izvoarele dreptului fiscal


În ştiinţele juridice, izvorul de drept desemnează formele de exprimare a normelor
juridice, respectiv acte normative, jurisprudenţa şi uneori cutuma.
Constituţia este izvor de drept fiscal, prin care se instituie obligaţia cetăţenilor de
a contribui prin impozite, taxe şi contribuţii la acoperirea cheltuielilor publice destinate
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În afara legii fundamentale – Constituţia, la finele anului 2003, prin elaborarea
Codului Fiscal şi Codului de Procedură Fiscală s-au creat noi izvoare de drept fiscal.
Prin Codul Fiscal se stabileşte cadrul legal (art.1) pentru impozitele, taxele care
constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, se precizează contribuabilii care
trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată a
acestora.
De asemeni, prin Codul Fiscal se prevede procedura de modificare a impozitelor
şi taxelor şi se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să emită Norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine în aplicarea acestuia.
În materie fiscală, dispoziţiile codului prevalează asupra oricăror prevederi, iar în
caz de conflict între acestea se va aplica dispoziţiile Codului Fiscal.
Prin Codul de Procedură Fiscală (alt izvor important de drept fiscal), se
reglementează (art.1) drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale
privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale
în legătură cu:
- înregistrarea fiscală;
- declararea, stabilirea şi colectarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate
bugetului general consolidat;
- soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Constituie, de asemeni, izvoare de drept fiscal şi Normele, Instrucţiunile şi
Regulamentele de aplicare a legislaţiei fiscale, adoptate prin hotărâri de Guvern ori prin
ordin al Ministerului Finanţelor Publice.
Aceste acte normative au rolul de a explica modul de aplicare a legislaţiei fiscale,
dând lămuririle necesare, în absenţa cărora aplicarea acestei legislaţii ar fi fost mai
dificilă.
Un izvor special de drept fiscal îl constituie deciziile Comisiei Fiscale Centrale.
Această comisie este formată la nivelul Ministerului Finanţelor Publice al cărui scop
principal este de a asigura interpretarea unitară a legii fiscale, normele sale însă fiind
obligatorii numi pentru organele fiscale.
 Raportul juridic fiscal
Prin raporturile juridice fiscale sunt definite acele relaţii sociale care se nasc şi se
sting în procesul stabilirii şi încasării creanţelor fiscale şi care sunt reglementate de
normele juridice fiscale.
Raporturile juridice fiscale se particularizează prin următoarele elemente:
- subiectele participante;
- conţinutul lor;
- modalităţile de realizare.
Subiectele participante în raporturile juridice din domeniul fiscal sunt:
a) statul, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi alte persoane care
dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport;
b) contribuabilul, orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului
general consolidat.
Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autorităţile administraţiei
publice locale şi de compartimentele de specialitate ale acestora.
În relaţiile cu organul fiscal (art.18 din Codul de procedură fiscală) contribuabilul
poate fi reprezentat printr-un împuternicit de specialitate sau de un avocat.
Conţinutul raportului juridic fiscal este dat de drepturile şi obligaţiile ce revin
părţilor pentru îndeplinirea modalităţilor privind stabilirea şi stingerea creanţelor fiscale.
În ceea ce priveşte modalităţile de realizare, raporturile fiscale se nasc, se
modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin forme
specifice.
Trebuie precizat că, în aplicarea normelor de drept fiscal, raportul juridic fiscal
creează posibilitatea executării directe a creanţelor fiscale de către organul fiscal
competent fără intervenţia instanţelor de judecată.

C) Test de evaluare
1. Care este obiectul dreptului fiscal ?
2. Care sunt principiile comune dreptului financiar cu dreptul fiscal ?
3. Care sunt principiile specifice dreptului fiscal ?
4. Care sunt principalele izvoare de drept fiscal ?
5. Care sunt elementele raportului juridic fiscal ?

TEMA 2
BUGETUL PUBLIC NAŢIONAL

A) Obiectivele temei
Această temă are ca scop asigurarea cunoştinţelor legate de conţinutul bugetului
public naţional, principiile bugetare, elaborarea şi aprobarea bugetului public naţional,
executarea şi încheierea execuţiei bugetului de stat.

B) Conţinutul temei
- Noţiunea şi conţinutul Bugetului Public Naţional;
- Principiile bugetare;
- Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat;
- Executarea şi încheierea execuţiei bugetului de stat.

 Noţiunea şi conţinutul Bugetului Public Naţional


Bugetul public naţional este o categorie economică care exprimă în esenţă relaţii
economice în formă băneasca privind veniturile realizate din impozite, taxe, contribuţii şi
alte obligaţii datorate statului precum şi cheltuielile efectuate pentru satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
Potrivit art.138 din Constituţia României, Bugetul Public Naţional este o noţiune
sintetică a trei instituţii juridice: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor.
Legea 500/2002 a Finanţelor Publice precizează că gestionarea resurselor
financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care alcătuiesc bugetul
general consolidat după eliminarea transferurilor dintre bugete şi cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, bugetele asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
- bugete instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate
de stat;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele locale.
Aşa cum este prezentat în cele două acte normative, Bugetul public Naţional este
atât un act juridic cât şi un plan financiar la nivel macroeconomic.
Bugetul Public Naţional trebuie privit ca un act juridic, întrucât prin acesta se
stabileşte şi se autorizează de către Parlament resursele financiare ce se pot acumula într-
o perioadă de timp, precum şi cheltuielile ce se vor efectua potrivit destinaţiei stabilite.
De asemenea, Bugetul Public Naţional este un plan financiar la nivel
macroeconomic, prin acesta dimensionându-se veniturile şi cheltuielile pentru un an
financiar precum şi previzionarea pe mai mulţi ani a veniturilor şi cheltuielilor aferente
investiţiilor incluse în programele aprobate de legislativ.
Literatura de specialitate menţionează ca principalele resurse publice (venituri)
cuprinse în bugetul public naţional sunt următoarele:
I. Resursele bugetului de stat
A. Veniturile fiscale (impozite directe şi indirecte) şi veniturile nefiscale
B. Venituri din capital
C. Încasări din rambursarea împrumuturilor.
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia angajatorilor şi a angajaţilor
A.2. Alte contribuţii
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale
A. Venituri fiscale şi nefiscale
B. Cote şi sume defalcate din veniturile bugetului de stat
C. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor
locale
D. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale

Aceeaşi sursă utilizând clasificaţia funcţională ONU menţionează ca principale


cheltuieli publice sunt următoarele:
I. Cheltuieli cu serviciile publice generale şi ordinea publică
A. Preşedinţia
B. Organe legislative
C. Organe executive
D. Justiţie, procuratură, notariat
E. Alte instituţii de drept public
II. Cheltuieli de apărare
A. Armată
B. Cercetarea ştiinţifică şi experienţe cu arme
C. Baze militare pe teritorii străine
D. Participări la blocuri militare, conflicte militare
E. Alte cheltuieli de apărare
III. Cheltuieli cu educaţia
A. Şcoli primare, generale, licee
B. Universităţi şi colegii
C. Instituţii de cercetare şi postuniversitare
D. Alte instituţii de învăţământ
IV. Cheltuieli cu sănătatea
A. Spitale, clinici
B. Unităţi profilactice şi antiepidemice
C. Instituţii de cercetare
D. Alte instituţii de sănătate
V. Cheltuieli cu securitatea socială şi bunăstarea
A. Cheltuieli cu asistenţa socială
B. Cheltuieli cu asigurările sociale
C. Cheltuieli cu protecţia socială
D. Alte cheltuieli sociale
VI. Cheltuieli cu acţiunile economice
A. Acţiuni în favoarea unităţilor economice de stat şi private din unele ramuri
economice (agricultură, comerţ, industrie, construcţii, transporturi şi
comunicaţii)
B. Subvenţii pentru export
C. Participaţii la organisme şi societăţi economice internaţionale
D. Cheltuieli de cercetare în domeniul economic
E. Alte cheltuieli economice.
VII. Cheltuieli cu locuinţele şi serviciile comunale
A. Locuinţe şi întreţinerea lor
B. Spaţii de agrement
C. Alte cheltuieli cu serviciile comunale
VIII. Cheltuieli cu cultura, religia şi recreaţia
A. Instituţii de cult
B. Instituţii şi acţiuni culturale
C. Spaţii de agrement
D. Alte cheltuieli cu cultura şi religia
 Principiile bugetare
Stabilirea, încasarea, repartizarea şi utilizarea resurselor financiare publice ale
bugetului general consolidat se realizează în baza unor norme şi reguli obligatorii în
desfăşurarea procesului bugetar
Aceste norme şi reguli respectă anumite principii care sunt consacrate prin legea
500/2002 a Finanţelor Publice care menţionează expres ,,Exerciţiul bugetar este anual şi
coincide cu anul calendaristic,,.
Toate drepturile dobândite, operaţiunile efectuate în cursul unui an, inclusiv
obligaţiile şi drepturile ce-i revin, direct sau indirect, unui buget în perioada anului
respectiv aparţine exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului.
Pentru toţi agenţii economici, anul financiar are aceeaşi durată ca şi exerciţiul
bugetar. Execuţia bugetară se închide la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit
neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie, se va încasa sau se va plăti
în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea
anului sunt anulate de drept. ,,Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monede
naţionale,,.
Din enunţul acestor reguli rezultă principiile consacrate de legea 500/2002
respectiv:
a) principiul universalităţii bugetare
b) principiul anualităţii bugetare
c) principiul unităţii bugetare
d) principiul specializării bugetare ( realităţii bugetare)
e) principiul unităţii monetare
f) principiul publicităţii bugetare
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.45/2003, formulează principiile
menţionate mai sus la care adaugă şi principiul echilibrului bugetar.
În afara acestor principii, cele două acte normative precizează şi unele reguli care
trebuie respectate:
- este interzis ca un anumit venit bugetar să fie afectat pentru finanţarea unei
anumite cheltuieli (principiul neafectării veniturilor bugetare)
- este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege
- cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale
- nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici nu poate fi angajată şi
efectuată din aceste bugete dacă nu există bază legală.
- nici o cheltuială din fondurile publice locale nu poate fi angajată,
ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare şi
surse de finanţare.
a) Principiul universalităţii bugetului este principiul potrivit căruia, veniturile şi
cheltuielile publice trebuie înscrise în buget în sumele lor totale (brute). Nici un venit şi
nici o cheltuială nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar. Sunt cuprinse în
buget şi veniturile viitoare posibile de realizat precum şi destinaţia ce va fi data acestora.
b) Principiul anualităţii este principiul potrivit căruia bugetul se întocmeşte şi se
aprobă pentru un an, veniturile se încasează iar cheltuielile se efectuează în cadrul unui
exerciţiu financiar. Anul bugetar în România coincide cu anul calendaristic. Sunt ţări însă
în care anul bugetar nu coincide cu anul calendaristic datorită tipului de stat, caracterului
economiei, nivelului de dezvoltare, regimului de lucru, al parlamentului şi tradiţiei.
Astfel:
Exerciţiul bugetar este cuprins între :
- 1 aprilie – 31 martie în India, Israel, Japonia, Marea Britanie, Noua
Zeelandă
- 1 iulie – 30 iunie în Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan,
Uganda
- 1 octombrie – 31 septembrie în SUA şi Thailanda.
c) Principiul unităţii bugetare presupune înscrierea într-un singur buget a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor statului.
Înscrierea într-un singur document a tuturor veniturilor şi cheltuielilor dă
posibilitatea pe de o parte Parlamentului să stabilească cuantumul veniturilor bugetare
potrivit politicii financiare a guvernului şi să aprobe sau să respingă cheltuielile pe care le
consideră a fi oportune, iar pe de altă parte executivului să monitorizeze utilizarea
resurselor financiare publice.
Potrivit art.10 din legea 500/2002 a Finanţelor Publice ,,Toate veniturile reţinute
şi utilizate în sistem extrabugetar sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de
stat urmând regulile şi principiile acestui buget cu excepţia celor proprii ale instituţiilor
publice, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii a fondurilor de stimulare a
personalului.,,
Principiul unităţii bugetare a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice moderne,
literatura de specialitate, introducând noţiunea de debugetizare ca o derogare de la acest
principiu.
Debugetizarea presupune finanţarea cheltuielilor publice din alte surse
(alternative) decât din veniturile ordinare ale statului.
d) Principiul specializării (realităţii) bugetare. Este principiul potrivit căruia
veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi aprobate de Parlament pe surse de
provenienţă, iar cheltuielile publice pe categorii şi destinaţii potrivit clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice şi cuprinde:
părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole, alineate.
Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia bugetară presupune utilizarea
resurselor financiare potrivit destinaţiilor pentru care s-au aprobat, fiind interzise virarea
acestora de la un ordonator la alt ordonator, de la un capitol de cheltuieli la alt capitol, iar
virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare la nivelul
fiecărui ordonator de credite se pot efectua în anumite condiţii şi cu avizul Ministerului
Finanţelor Publice.
e) Principiul unităţii monetare, este principiul potrivit căruia toate operaţiunile
bugetare se exprimă în moneda naţională.
Potrivit art.137 din Constituţie ,,moneda naţională este leul, iar subdiviziunea
acesteia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate
recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene,,.
f) Principiul publicităţii bugetare presupune asigurarea unei transparenţe atât în
etapa de elaborare a proiectului bugetului de stat, în baza dezbaterii publice în parlament
cât şi în etapa aprobării acestuia.
După ce a fost aprobat de Parlament, printr-o lege de adoptare, bugetul de stat cu
toate anexele sale se publică în Monitorul Oficial al României Partea I.
g) Principiul echilibrului bugetar enunţat de Ordonanţa de Urgenţă nr.45/ 2003
presupune ca veniturile publice să acopere cheltuielile publice.
Legea 500/2002 nu face referiri exprese la acest principiu, întrucât în practică,
veniturile publice aprobate iniţial nu acoperă cheltuielile publice.
În acest context, se autorizează Ministerul Finanţelor Publice ca pe parcursul
execuţiei bugetare să emită bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice purtătoare de
dobândă a căror scadenţă nu poate depăşi finele anului financiar.
De asemenea, prin legea bugetară anuală se poate stabili acordarea de către Banca
Naţională a României a unui împrumut, fără dobândă, pentru acoperirea cheltuielilor
administraţiei centrale de stat.
h) Principiul neafectării veniturilor bugetare care, deşi nu este consacrat în
legislaţia financiară care reglementează domeniul, dar obligativitatea respectării unor
reguli stricte în stabilirea veniturilor şi cheltuielilor bugetului public, prezumă existenţa
acestui principiu.
Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare după încasare trebuie
depersonalizate pierzându-şi individualitatea şi provenienţa şi sunt utilizate pentru
efectuarea cheltuielilor oricare ar fi acestea. Nu se admite ca un anumit venit bugetar să
fie afectat pentru finanţarea unei anumite cheltuieli.
Cu toate acestea în practică se înregistrează frecvente abateri de la acest principiu.
Dealtfel, chiar şi legea bugetară anuală prevede că în cadrul fondurilor speciale se
evidenţiază venituri cu afectaţie specială.
 Elaborarea şi aprobarea bugetului de stat
Guvernul României prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice elaborează
anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune
aprobării Parlamentului (art.138 din Constituţie).
Prin intermediul Legii Finanţelor Publice s-a stabilit un calendar bugetar cu
termene pentru finalizarea fiecărei etape a elaborării bugetului şi sarcinile care revin
entităţilor publice pe linia întocmirii proiectelor de buget, astfel:
- până la 31 martie a anului curent Ministerul Finanţelor Publice va elabora
prognoza indicatorilor macroeconomici pentru anul bugetar, precum şi pentru următorii
trei ani;
- până la 1 mai a anului curent, Ministerul Finanţelor Publice înaintează
Guvernului, obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul corespunzător căruia se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, împreună cu limitele de
cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite
- până la 15 mai, Guvernul aprobă obiectivele bugetare şi limitele de
cheltuieli informând Comisiile de Buget-Finanţe ale Parlamentului.
- Până la 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite
fiecărui ordonator principal de credit o scrisoare cadru prin care se va menţiona
metodologia de elaborare a proiectului de buget şi limitele de cheltuieli aprobate de
Guvern.
- Până la 15 iulie, ordonatorii principali de credite au obligaţia să depună la
Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta cu
încadrarea în limitele de cheltuieli ale statului şi estimările pentru următorii trei ani.
- Până la 1 august Ministerul Finanţelor Publice trebuie să definitiveze cu
ordonatorii principali de credite proiectele de buget şi anexele la acestea.
- Până la 30 sept. Ministerul Finanţelor Publice depune la Guvern proiectul
legii bugetare şi al bugetului, împreună cu un raport privind situaţia macroeconomică
pentru anul bugetar de referinţă şi proiecţia acestuia pe următorii trei ani.
- Până la 15 octombrie a fiecărui an, Guvernul după ce a însuşit proiectul
legii bugetare şi al bugetului, le supune spre adoptare Parlamentului.
- Până la 28 decembrie a anului curent, Parlamentul trebuie să adopte legea
bugetară şi bugetul pentru anul următor.
În Parlament, proiectul de buget este supus examinării comisiilor permanente ale
Parlamentului şi apoi analizei şi aprobării de către comisia de specialitate a
Parlamentului, respectiv cea de finanţe – buget. Comisia reunită a Parlamentului de
Finanţe-Buget va aproba sau respinge amendamentele formulate de celelalte comisii
permanente, hotărârea finală însă asupra amendamentelor respective urmând a fi luată în
plenul parlamentului.
În plenul său, Parlamentul va dezbate şi aproba proiectul de buget şi va adopta
legea anuală bugetară care va fi supusă promulgării Preşedintelui Republicii.
Preşedintele, în termen de 20 de zile de la dat primirii poate emite decretul de promulgare
sau poate cere Parlamentului reexaminarea legii pentru motive temeinice. Reexaminarea
poate fi cerută de preşedinte o singură dată, urmând ca după primirea legii supuse
reexaminării să o promulge în cel mult 10 zile.
În cazul în care, Preşedintele Republicii, consideră că legea a fost adoptată de
parlament cu încălcarea prevederilor Constituţiei, o va trimite Curţii Constituţionale
pentru verificare.
Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru preşedinte, care v-a trebui
să promulge legea în cel mult 10 zile de la primirea deciziei.
Atunci când legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul curent
utilizând limitele de cheltuieli din anul bugetar precedent, neputând depăşi lunar, de
regulă, 1/12 din prevederile bugetului anului precedent.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de
rectificare care urmează aceeaşi procedură ca şi legea bugetară iniţială. Legile de
rectificare trebuie aprobate până cel târziu 30 noiembrie a anului curent.
 Executarea şi încheierea execuţiei bugetului de stat
Promulgarea legii privind bugetul de stat este urmată de publicarea în Monitorul
Oficial Partea I, moment din care bugetul devine operaţional.
Execuţia bugetului de stat presupune încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor potrivit prevederilor din legea bugetului de stat.
De asemeni, potrivit Legii Finanţelor Publice, veniturile incluse în buget
reprezintă limite minime de realizat iar cheltuielile bugetare reprezintă limite maxime ce
nu pot fi depăşite.
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care realizează efectiv
această operaţiune prin structurile specializate ale Ministerului Finanţelor Publice.
Execuţia bugetară presupune execuţia veniturilor bugetare şi respectarea
destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli.
Execuţia veniturilor bugetare presupune parcurgerea următoarelor faze
procedurale:
a) aşezarea impozitului care reprezintă procedeul de dimensionare a materiei
impozabile a unor persoane fizice sau juridice care intră sub incidenţa impozitării;
b) lichidarea care constă în stabilirea rolului fiscal al persoanelor fizice sau
juridice;
c) emiterea titlului de percepere al impozitului care constă în înscrierea
impozitului într-un document;
d) perceperea impozitului care constă în încasarea efectivă a sumei datorate de
către contribuabil.
În cazul execuţiei cheltuielilor bugetare presupune parcurgerea următoarelor faze
procedurale:
a) angajarea reprezintă obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti o sumă de bani;
b) lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică stabileşte suma datorată
furnizorilor;
c) ordonanţarea constituie actul de emitere din partea unei instituţii publice a unui
ordin de plată;
d) plata reprezintă achitarea efectivă a sumei datorate de instituţia publică unor
creditori.
Încheierea execuţiei bugetului de stat constă în elaborarea de către Ministerul
Finanţelor Publice a contului general de execuţie a bugetului de stat şi a contului de
execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care le supune analizei Guvernului, iar
până la 1 iulie a anului următor celui de execuţie, aprobării Parlamentului.
Parlamentul aprobă contul general de execuţie al bugetului de stat şi contul anual
de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat cu anexele acestora până la 30
noiembrie a anului următor celui la care se referă.
Pentru a fi supuse aprobării Parlamentului conturile de execuţie bugetară vor fi
verificate de organele de specialitate, respectiv Curtea de Conturi, care întocmeşte un
raport cu privire la modul de stabilire şi utilizare a fondurilor alocate din bugetul public.
Raportul Curţii de Conturi cuprinde observaţii cu privire la încheierea conturilor
de execuţie de către ordonatorii principali de credite inclusiv asupra contului de execuţie
întocmit de Ministerul Muncii cu privire la asigurările sociale de stat, care este transmis
Comisiilor Finanţe-Buget a celor două Camere.
Aceste comisii analizează contul general de execuţie a bugetului de stat şi contul
de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat ţi în funcţie şi de observaţiile din
raportul Curţii de Conturi întocmeşte propriul raport pe care îl prezintă în Plenul celor
două Camere pentru dezbatere şi aprobare.
Dezbaterea se încheie cu adoptarea legii de aprobare a contului general de
execuţie a bugetului de stat şi a contului de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de
stat.

C) Test de evaluare
1. Bugetul public este un act juridic sau un plan financiar ?
2. Care sunt principalele resurse publice cuprinse în bugetul public naţional ?
3. Care sunt principalele cheltuieli publice cuprinse în bugetul public naţional ?
4. Care sunt principiile care stau la baza întocmirii bugetului public naţional ?
5. Care sunt etapele întocmirii, aprobării şi execuţiei bugetului public naţional ?

TEMA 3
VENITURILE PUBLICE
A) Obiectivele temei
Înţelegerea fiscalităţii ca un mijloc de realizare a veniturilor publice utilizate
pentru acoperirea cerinţelor generale ale societăţii.
Dezvoltarea abilităţilor de operare cu instrumente specifice pentru stabilirea şi
administrarea veniturilor publice, respectiv a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.

B) Conţinutul temei
- Impozitele - Noţiune, clasificare, caracteristici, principalele impozite datorate
bugetului general consolidat;
- Taxele - Noţiune, caracteristici, principalele taxe datorate bugetului
general consolidat;
- Contribuţiile - Noţiune, caracteristici, clasificare;
- Împrumuturile interne şi externe - Noţiune, caracteristici.

 Impozitele
Pentru realizarea obiectivelor economice, sociale sau de altă natură, statul, prin
legile bugetare anuale prevede veniturile publice posibile de realizat în exerciţiul
financiar respectiv.
Veniturile publice ale statului sunt alcătuite din impozite, taxe, contribuţii,
împrumuturi interne sau externe precum şi din obligaţiuni de stat şi bonuri de tezaur.
Literatura de specialitate împarte aceste venituri în, venituri publice ordinare şi
venituri publice extraordinare.
Veniturile publice ordinare cuprind impozitele, taxele şi contribuţiile precum şi
dividende, dobânzi, redevenţe şi alte venituri provenite din diferite contracte ale statului
cu partenerii privaţi.
În categoria venituri publice extraordinare sunt incluse împrumuturile interne şi
externe, precum şi veniturile realizate din emisiunea de obligaţiuni de stat sau bonuri de
tezaur.
Ponderea în cuantumul veniturilor publice o deţin impozitele.
Impozitul este o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru
veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le deţin în proprietate.
Din prezenta definiţie rezultă cele două principale trăsături ale impozitului:
a) o contribuţie bănească obligatorie, întrucât această obligaţie este prevăzută
expres şi cu caracter imperativ în legile bugetare anuale;
b) o contribuţie bănească cu titlu nerambursabil, fondurile odată constituite vor fi
utilizate la finanţarea unor acţiuni şi obiective care privesc interesele generale ale
societăţii.
Specialiştii în domeniul finanţelor consideră că impozitul constituie şi o prelevare
fără contraprestaţie sau fără vreun echivalent.
Cu privire la această ultimă trăsătură a impozitului există păreri pro şi contra
generate de faptul, dacă statul este obligat sau nu să creeze şi să asigure în schimbul
impozitelor încasate, un cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice,
sociale şi politice.
Consider însă că simpla enunţare a principiului ”cine plăteşte impozite are dreptul
de a beneficia de protecţie din partea statului”, este de natură să elucideze aceste
polemici, în sensul că şi plătitorii de impozite beneficiază de activităţi organizate de stat
fără să fie obligaţi la plata contravalorii acestora.
Principalele impozite datorate de contribuabili, persoane fizice sau juridice,
bugetului de stat sunt:
 impozitul pe profit;
 impozitul pe venit;
 impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
 impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
 impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România.
Cu privire la impozitele enumerate mai sus, literatura de specialitate face o serie
de referiri contradictorii cu privire îndeosebi la conţinutul acestora, motiv pentru care voi
prezenta alcătuirea impozitelor aşa cum este menţionată în Codul fiscal.

 Impozitul pe profit
În conformitate cu prevederile art.13 din Codul fiscal, sunt obligate la plata
impozitului pe profit:
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent în România;
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară
activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru
veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate
juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se
varsă de către persoana juridică română.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a impozitului (art.14 din Codul Fiscal)
acesta se aplică după cum urmează:
a) în cazul persoanelor juridice române, asupra profitului impozabil obţinut din
orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate;
b) în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul
unui sediu permanent în România, asupra profitului impozabil atribuibil sediului
permanent;
c) în cazul persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care
desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, asupra părţii
din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei persoane;
d) în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură
cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de
participare deţinute la o persoană juridică română, asupra profitului impozabil aferent
acestor venituri;
e) în cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care
realizează venituri atât în România, cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate
juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice
rezidente.
Plata impozitului pe profit conform noului Cod Fiscal se face anticipat trimestrial,
conform prevederilor din bugetul iniţial pentru contribuabili, societăţi bancare, persoane
juridice române sau străine.
Ceilalţi contribuabili au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni, următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul, urmând ca începând cu 1 ianuarie 2008 să se aplice sistemul plăţilor
anticipate.
În vederea stabilirii nivelului impozitului pe profit datorat, contribuabilii sunt
obligaţi (art.35 Cod Fiscal) să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit precum şi
o declaraţie privind plăţile şi angajamentele de plată către persoanele nerezidente, cu
referire la scopul şi suma fiecărei plăţi.
O categorie distinctă din impozitul pe profit o constituie impozitul pe dividende.
Dividendul se distribuie din profitul net prin scăderea din profitul brut a
cheltuielilor deductibile fiscal.
Impozitul pe dividende este stabilit asupra cotei părţi din profitul net atribuit
fiecărui asociat sau acţionar proporţional cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute.
O persoană juridică care plăteşte dividende către o persoană juridică română are
obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende.
Pot fi subiecţi ai impozitului pe dividende persoanele juridice române pentru
dividendele obţinute atât pe teritoriul României sau în străinătate, în acest ultim caz în
condiţiile în care nu există convenţii de evitare a dublei impuneri.
De asemenea, pot fi subiecţi ai impozitului pe dividende şi persoanele fizice
române cu domiciliul în România pentru veniturile obţinute în România sau în străinătate,
cât şi persoanele fizice şi străine pentru veniturile obţinute în România prin intermediul
unei baze fixe situate pe teritoriul României.
Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de 10%
(art.36 Cod Fiscal) asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română. Plata
se efectuează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se plăteşte
dividendul. În cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârşitul anului în care
s-au aprobat situaţiile financiare, impozitul pe dividende se va plăti până la data de 31
decembrie a anului respectiv.
 Impozitul pe venit
Din categoria veniturilor extraordinare face parte şi impozitul pe venit.
Impozitul pe venit este un impozit direct calculat asupra veniturilor obţinute de:
a) persoanele fizice rezidente;
b) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
c) persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
d) persoanele fizice nerezidente care obţin alte venituri decât cele menţionate mai
sus.
În ceea ce priveşte sfera de cuprindere, impozitul pe venit se aplică:
a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, asupra
tuturor veniturilor obţinute din orice sursă;
b) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activităţi independente
prin intermediul unui sediu permanent în România, impozitul se aplică asupra venitului
net atribuibil sediului permanent;
c) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară o activitate dependentă
în România, asupra salariului net aferent activităţii dependente.
Conform art.41 din Codul Fiscal, din categoria veniturilor supuse impozitului pe
venit fac parte:
a) veniturile din activităţi independente;
b) veniturile din salarii;
c) veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;
d) veniturile din investiţii;
e) veniturile din pensii;
f) veniturile din activităţi agricole;
g) veniturile din premii şi din jocuri de noroc;
h) veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare;
Plata impozitului pe venit se efectuează în cursul anului prin plăţi anticipate
(art.82 Cod Fiscal), exceptându-se veniturile pentru care plăţile anticipate se stabilesc
prin reţinere la sursă.
Cuantumul plăţilor anticipate se stabileşte de organul fiscal competent, pe fiecare
sursă de venit.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din
activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi venituri din activităţi
agricole, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat pentru fiecare sursă
şi categorie de venit din anul fiscal respectiv.
 Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
Conform art.103 din Codul Fiscal o microîntreprindere este o persoană juridică
română care îndeplineşte, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) realizează venituri, altele decât cele de consultanţă şi management, în proporţie
de 50% din veniturile totale;
b) are de la 1 la 9 salariaţi inclusiv;
c) realizează venituri care nu depăşesc echivalentul în lei a 100.000 euro;
d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,
autorităţile locale şi instituţiile publice.
Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe veniturile realizate pot opta pentru
plata acestei categorii de impozit, începând cu anul fiscal următor dacă îndeplinesc
cumulativ condiţiile menţionate.
Nu pot opta pentru acest sistem de impunere, chiar dacă îndeplinesc cumulativ
condiţiile următoarele persoane juridice:
a) desfăşoară activităţi în domeniul bancar;
b) desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor al pieţei de
capital;
c) desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc, pariurilor sportive,
cazinourilor.
Cota de impozitare pe veniturile microintreprinderilor este de 2% în anul 2007, va
fi 2,5% în anul 2008 şi 3% în anul 2009.
Calculul impozitului pe veniturile microintreprinderilor se realizează în baza unei
declaraţii de impunere iar plata se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
 Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi
Nerezidenţii care obţin venituri impozabile din România au obligaţia de a plăti
impozit indiferent dacă ele sunt primite în România sau în străinătate.
Potrivit art.115 din Codul Fiscal, aceste venituri privesc:
a) dividende de la o persoană juridică română;

b) dobânzi de la un rezident;
c) dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
dobânda este o cheltuială a sediului permanent;
d) redevenţe de la un rezident;
e) redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
redevenţa este o cheltuială a sediului permanent;
f) comisioane de la un rezident;
g) comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
comisionul este o cheltuială a sediului permanent;
h) venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România,
indiferent dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la
asemenea activităţi sau de către alte persoane;
i) venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă din orice
domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile
respective sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;
j) venituri reprezentând remuneraţii primite de nerezidenţi ce au calitatea de
administrator, fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei persoane
juridice române;
k) veniturile din servicii prestate în România, exclusiv transportul internaţional şi
prestările de servicii accesorii acestui transport;
l) venituri din profesii independente desfăşurate în România - doctor, avocat,
inginer, dentist, arhitect, auditor şi alte profesii similare -, în cazul când sunt obţinute în
alte condiţii decât prin intermediul unui sediu permanent sau într-o perioadă sau în mai
multe perioade care nu depăşesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12
luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat;
m) veniturile din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul
de stat;
n) venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;
o) venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România, de la fiecare joc de
noroc, obţinute de la acelaşi organizator într-o singură zi de joc;
p) venituri realizate de nerezidenţi din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei
persoane juridice române. Venitul brut realizat din lichidare sau dizolvare fără lichidare a
unei persoane juridice române reprezintă suma excedentului distribuţiilor în bani sau în
natură care depăşeşte aportul la capitalul social al persoanei fizice/juridice beneficiare.
Următoarele venituri impozabile obţinute din România de un nerezident nu sunt
impozitate:
a) veniturile unui nerezident, care sunt atribuibile unui sediu permanent în
România;
b) veniturile unei persoane juridice străine obţinute din proprietăţi imobiliare
situate în România sau din transferul titlurilor de participare deţinute într-o persoană
juridică română;
c) venituri ale unei persoane fizice nerezidente, obţinute dintr-o activitate
dependentă desfăşurată în România;
d) veniturile unei persoane fizice nerezidente obţinute din închirierea sau altă
formă de cedare a dreptului de folosinţă a unei proprietăţi imobiliare situate în România
sau din transferul titlurilor de participare deţinute într-o persoană juridică română.
Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din
România se calculează şi se varsă la bugetul de stat de către plătitorii de venituri.
Dacă contribuabilul nerezident, este rezident al unei ţări cu care România a
încheiat o convenţie pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică
venitului impozabil obţinut de acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de
impozit prevăzută în convenţie.
 Impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România
Orice persoană juridică străină care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze
în România are obligaţia de a plăti un impozit anual.
Potrivit art.123 din Codul Fiscal, impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal
este egal cu echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro, la cursul de schimb al pieţei
valutare, comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ziua în care se efectuează
plata impozitului.
În situaţia în care în cursul unui an fiscal se înfiinţează sau se desfiinţează o
reprezentanţă în România, impozitul datorat se calculează proporţional cu numărul de
luni de existenţă a reprezentanţei în anul fiscal respectiv.
 Taxele
Taxele sunt încasate de la persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită sau
beneficiază din partea unor instituţii de stat de servicii publice.

Literatura de specialitate face referiri la taxele judecătoreşti, taxele de notariat,


taxele consulare, taxele de timbru, de înregistrare şi de administraţie:
- taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele judecătoreşti în legătură cu
acţiunile persoanelor fizice sau juridice introduse în instanţă;
- taxele de notariat se percep cu ocazia autentificării diferitelor acte;
- taxele consulare se încasează de consulate pentru acordarea de vize;
- taxele de administraţie se încasează de organele administraţiei de stat în legătură
cu eliberarea de autorizaţii, permise etc.;
- taxele de timbru se percep de instituţiile publice pentru efectuarea unor operaţii
privind eliberarea de documente, legalizări de acte etc.;
- taxele de înregistrare se percep la vânzarea de imobile, la constituirea,
fuzionarea sau dizolvarea societăţilor comerciale.
Principalele trăsături specifice ale taxelor sunt:
a) taxele reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de
instituţiile publice;
b) subiectul plătitor este precis determinat;
c) taxele reprezintă o contribuţie ce acoperă cheltuielile necesare serviciilor
solicitate de diferite persoane;
d) taxele reprezintă plăţi făcute de persoane fizice şi juridice pentru servicii
efectuate în mod direct şi imediat de către instituţiile publice.
Principiile care stau la baza stabilirii şi aplicării taxelor sunt:
a) principiul unicităţii taxării, potrivit căruia pentru unul şi acelaşi serviciu se
plăteşte o singură dată o anumită taxă;
b) principiul nulităţii actelor netaxate, potrivit căruia un act netaxat poate să fie
lovit de nulitate relativă;
c) răspunderea pentru neîncasarea taxei legal datorate revine funcţionarului
însărcinat cu aceasta şi nu debitorului;
d) principiul achitării anticipative, potrivit căruia taxele se datorează şi se achită
în momentul solicitării serviciilor.
O taxă cu totul diferită de cele menţionate, o constituie Taxa pe Valoarea
Adăugată.
În literatura de specialitate taxa pe valoarea adăugată este tratată diferit, în unele
cazuri ca impozit indirect, în alte cazuri ca o taxă cu trăsături specifice.
Codul Fiscal defineşte taxa pe valoarea adăugată ca fiind un impozit indirect
datorat bugetului de stat, dar care are şi trăsăturile specifice taxelor.
Conform art.127 din Codul Fiscal este considerată persoană impozabilă, plătitoare
de taxă pe valoarea adăugată orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi
indiferent de loc activităţi economice.
Sunt supuse taxei pe valoarea adăugată activităţile economice, livrările de bunuri,
prestările de servicii, schimbul de bunuri sau servicii, achiziţiile intracomunitare de
bunuri, importul de bunuri.
Activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau
prestatorilor de servicii, activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau
asimilate acestora.
Se consideră persoană supusă plăţii taxei pe valoarea adăugată în cazul livrărilor
de bunuri (art.128 Cod Fiscal) atunci când efectuează următoarele operaţiuni:
a) transferuri de bunuri de la un proprietar la altul în baza unui contract;
b) transferul dreptului de proprietate, în urma executării silite;
c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor
impozabile, în schimbul unei despăgubiri.
În cazul prestărilor de servicii (art.129 Cod Fiscal) următoarele operaţiuni sunt
supuse plăţii de taxă pe valoarea adăugată:
a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei bunurilor în cadrul unui
contract de leasing;
b) transferul/transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor,
mărcilor comerciale;
c) prestările de servicii efectuate în baza unui ordin emis de o autoritate publică;
d) servicii de intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi în
contul altei persoane.
Schimbul de bunuri şi servicii care implică o livrare de bunuri sau o prestare de
servicii fără plata în contrapartidă cu o altă livrare de bunuri sau prestări de servicii este
de asemenea supus taxei pe valoarea adăugată.
O caracteristică cu totul aparte o prezintă achiziţiile intracomunitare de bunuri
care sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.
Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri, potrivit art.130 Cod Fiscal,
”obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale
expediate sau transportate la destinaţia indicată de cumpărător sau furnizor, către un stat
membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor”.
Ministerul Finanţelor Publice, prin ordin, reglementează fiecare operaţiune care
constituie achiziţie intracomunitară.
În cazul importurilor de bunuri, Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene
stabileşte condiţiile în care bunurile sunt supuse circulaţiei libere. Astfel că, pe cale de
consecinţe, toate celelalte bunuri din import care nu îndeplinesc aceste condiţii sunt
supuse plăţii taxei pe valoarea adăugată.
Cota standard a taxei pe valoarea adăugată care se aplică asupra bazei de
impozitare este de 19%.
În cazul bunurilor vândute prin comerţul cu amănuntul în ale căror preţuri este
cuprinsă şi taxa pe valoarea adăugată, calculul pentru determinarea taxei pe valoarea
adăugată ce trebuie vărsată la buget presupune aplicarea formulei:

cot as tan dard 19


TVA  x100  x100  15,96%
cot as tan dard  100 19  100

Art.140 alin.2 Cod Fiscal stabileşte şi o cotă redusă de taxă pe valoarea adăugată
de 9% pentru unele prestări de servicii sau livrări de bunuri cum ar fi: livrările de
manuale şcolare, de proteze, produse ortopedice, de medicamente, precum şi serviciile
constând în permiterea accesului la castele, muzee, grădini zoologice şi botanice,
cinematografe etc.
O taxă specială o constituie accizele armonizate.
Accizele sunt taxe de consum, care potrivit art.162 Cod Fiscal se datorează
bugetului de stat pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din
import:
a) bere;
b) vinuri;
c) băuturi fermentate, altele decât bere si vinuri;
d) produse intermediare care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în
volum;
e) alcool etilic;
f) tutun prelucrat;
g) produse energetice;
h) energie electrica.
Aceste produse sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul
comunitar sau la momentul importului lor în acest teritoriu.
Nivelul şi condiţiile aplicării accizei se stabilesc prin hotărâri de Guvern la
propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
În Codul Fiscal s-au prevăzut nivele minime de accize, aplicabile produselor
accizabile, conform directivelor comunitare în domeniu.
Codul Fiscal tratează ca pe o taxă specială taxele pentru autoturisme şi
autovehicule.
Intră în categoria acestei taxe speciale autoturismele si autovehiculele comerciate
cu masa totală maximă autorizată de până la 3,5 tone inclusiv, cu excepţia celor special
echipate pentru persoanele cu handicap şi a celor aparţinând misiunilor diplomatice care
îşi desfăşoară activitatea în România. Sumele datorate bugetului de stat drept taxe
speciale se calculează în lei, după formula:
100  D
Taxaspecia la  A  B  C  unde,
100

A = capacitatea cilindrică (1600 3000)


B = taxa prevăzută în EUR/1 cm3 care variază între 0,15 şi 2
C = coeficient de corelare a taxei care variază între 0,9 şi 2,7 în funcţie de
vechime
D = coeficient de reducere a taxei care variază între 15% şi 47% în funcţie de
deprecierea autoturismului
În categoria taxelor sunt incluse şi taxele vamale care se aplică asupra preţului
mărfurilor în momentul importului acestora în teritoriul României.
Taxele vamale sunt stabilite în baza Tarifului Vamal de Import al României şi
sunt calculate pe baza declaraţiei vamale de import, acceptată de autoritatea vamală.
Actualul Tarif Vamal de Import cuprinde taxele vamale care sunt mai mici sau
egale cu nivelul specificat în anexele Acordului de la Marrakech.
Pentru aplicarea corectă a tarifului vamal este necesar o clasificare a mărfurilor, o
definire a valorii în vamă, a originii mărfurilor şi teritoriul vamal.

Tarifele vamale pot fi clasificate în funcţie de modul de stabilire a taxelor vamale


în:
a) tarif vamal general care cuprinde totalitatea taxelor vamale care se aplică
mărfurilor importate sau exportate indiferent de statul din care provin;
b) tarif vamal diferenţial care cuprind taxele ce se aplică asupra anumitor mărfuri
provenite din anumite state, unde există interese economice;
c) tarif vamal convenţional care cuprinde taxele stabilite prin convenţii sau prin
clauzele acordurilor comerciale.
Printre clauzele care trebuie menţionate se numără şi clauza naţiunii celei mai
favorizate, care se acordă de un stat altui stat, oferind condiţii de tarif vamal avantajos.
Literatura în domeniu defineşte clauza naţiunii celei mai favorizate ca fiind ”orice
avantaje, privilegii şi imunităţi acordate de către o parte contractantă pentru un produs
originar din/sau având ca destinaţie teritoriul tuturor celorlalte părţi contractante, vor fi
extinse imediat şi necondiţionat asupra oricărui produs similar originar din/sau având ca
destinaţie teritoriul tuturor celorlalte părţi contractante”.
În relaţiile comerciale dintre state se utilizează şi tarife vamale preferenţiale care
în urma negocierilor pot reduce cuantumul taxelor percepute sau chiar la exceptarea de la
plată.
Tratamentul tarifar favorabil înseamnă de fapt o reducere sau o exceptare de la
drepturi vamale, care pot fi aplicate şi în cadrul unui contingent tarifar.
Pentru a se putea aplica corect acest gen de tarif, autoritatea vamală trebuie să
constate originea mărfurilor importate având în vedere următoarele criterii:
- mărfuri produse în întregime într-o ţară;
- mărfuri obţinute printr-o prelucrare sau transformare substanţială într-o ţară.
În ceea ce priveşte aplicarea taxelor vamale asupra persoanelor fizice aceasta se
realizează asupra bunurilor introduse sau scoase din România numai dacă acestea nu se
încadrează în limitele cantitative şi valorice stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu luarea
în considerare a prevederilor din acordurile la care România este parte.
O data cu intrarea în Uniunea Europeană, România se va alinia la politica vamală
promovată de aceasta, caracterizată prin eliminarea taxelor vamale din comerţul între
statele membre şi practicarea unui tarif vamal unic în relaţiile comerciale cu ţările din
afara Uniunii Europene.

 Contribuţiile
Din categoria veniturilor extraordinare, dar cu o pondere scăzută, fac parte şi
contribuţiile.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public de la
persoane fizice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata
contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte anticipativ
participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de
stat pentru oferirea avantajului respectiv.
 Împrumuturile interne şi externe
În situaţia în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile
bugetare prevăzute în buget se recurge la contractarea de împrumuturi interne sau
externe.
Pentru împrumuturile contractate de pe piaţa internă, statul poate emite diferite
înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi.
Aceste înscrisuri poartă denumirea de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie,
certificate de impozite, în cazul împrumuturilor pe termen scurt, sau de obligaţiuni sau
titluri de rentă pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung.
Pentru împrumuturile interne contractate, statul plăteşte o dobândă care, de
regulă, este mai mică decât dobânda practicată la creditul bancar, statul acordând
creditorilor săi unele avantaje cum ar fi: scutiri de impozite, câştiguri etc.
Întrucât împrumuturile pe piaţa internă sunt limitate, statul poate apela şi la
împrumuturi externe, respectiv de la întreprinderi private, bănci, guverne, unităţi
administrativ-teritoriale.
În cazul împrumuturilor externe acordate de către ţările dezvoltate aprobarea
acestora este însoţită uneori de condiţii economice, politice sau militare.
Astfel, sumele acordate drept împrumut pot fi utilizate pentru dezvoltarea unor
obiective agreate de ţările creditoare, ori pentru procurarea de echipamente şi produse
industriale din ţările lor.
Împrumuturile interne şi externe, care alcătuiesc veniturile bugetare extraordinare
sunt evidenţiate şi contabilizate prin intermediul contului datoriei publice interne şi
externe.
C) Test de evaluare
1. Care sunt caracteristicile impozitelor datorate de contribuabili ?
2. Care sunt principalele impozite datorate de contribuabili bugetului general
consolidat ?
3. Care sunt caracteristicile taxelor datorate de contribuabili bugetului de stat ?
4. Care sunt principalele taxe datorate de contribuabili bugetului de stat ?
5. Care sunt caracteristicile contribuţiilor datorate bugetului de stat ?
6. Care sunt principalele cauze care generează solicitarea de împrumuturi interne
şi externe ?

TEMA 4
IMPOZITELE ŞI TAXELE LOCALE

A) Obiectivele temei
Această temă are ca scop asigurarea cunoştinţelor legate de fiscalitatea
administraţiei locale. Înţelegerea rolului veniturilor publice locale în dezvoltarea
unităţilor administrativ-teritoriale.

B) Conţinutul temei
- Principalele impozite şi taxe locale;
- Impozitul şi taxa pe clădire;
- Impozitul şi taxa pe teren;
- Impozitul şi taxa asupra mijloacelor de transport;
- Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor;
- Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- Impozitul pe spectacole;
- Taxa hotelieră;
- Taxe speciale;
- Alte taxe locale.

 Principalele impozite şi taxe locale


În conformitate cu prevederile art.248 din Codul Fiscal, impozitele şi taxele locale
care se percep de unităţile administrativ-teritoriale sunt:
1) impozitul şi taxa pe clădiri;
2) impozitul şi taxa pe teren:
3) impozitul pe mijloace de transport:
4) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor si autorizaţiilor;
5) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
6) impozitul pe spectacole;
7) taxa hotelieră;
8) taxe speciale;
9) alte taxe locale.
 Impozitul şi taxa pe clădire
Impozitul şi taxa pe clădiri se datorează de orice persoana fizică sau juridică care
are în proprietate o clădire situată în România. Plata se efectuează către bugetul local al
comunei, oraşului sau municipiului în care este amplasată clădirea. Plata impozitului pe
clădire se datorează şi de persoanele juridice care deţin în concesiune, închiriere,
administrare sau folosinţă o clădire. In cazurile în care clădirea se află în proprietate
comună a doua sau mai multor persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii
datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din clădire aflate în proprietate.
Prin art.250 din Codul Fiscal s-au stabilit scutiri de la plata impozitului pentru:
a) clădirile care se află în proprietatea statului;
b) clădirile care sunt clasate la monumente istorice, locaşuri de cult, monumente
funerare;
c) clădirile care alcătuiesc patrimonial instituţiilor de învăţământ, unităţilor
sanitare publice, Academiei Romane;
d) clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice şi nuclearo-
electrice, parcurilor industriale şi tehnologice;
e) clădirile care sunt utilizate ca sere, solare, silozuri;
f) clădirile care sunt destinate activităţilor social umanitare.
Calculul impozitului pe clădire se efectuează diferit pentru persoanele fizice şi
cele juridice.
In cazul persoanelor fizice cota de impozitare este de 0,1% şi se aplică la valoarea
impozabilă a clădirii. Această valoare se determină în funcţie de suprafaţa construită, de
felul materialelor de construcţie, de vechimea construcţiei şi se ajustează în raport de
rangul localităţii în care este amplasată clădirea.
Dacă o persoană fizică are în proprietate doua sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, care nu sunt închiriate altor persoane, impozitul pe clădire se majorează de la
15% când deţine a doua clădire până la 100% când deţine a patra clădire.
În cazul persoanelor juridice impozitul pe clădire se calculează prin aplicarea unei
cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cotele de impozitare se stabilesc
diferit de fiecare consiliu local, fiind cuprinse intre 0,25% şi 1,50% inclusiv. Valoarea de
inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitate la data intrării în patrimoniul
persoanei juridice.
Clădirile care au fost dobândite sau construite în cursul anului, impozitul pe
clădire se datorează cu începere de la data de întâi a lunii următoare în care clădirea a fost
dobândită sau construită. Aceeaşi situaţie se aplică şi în cazul clădirilor înstrăinate,
demolate sau distruse în cursul anului.
Impozitul/taxa pe clădire se plăteşte anual în doua rate egale până la datele de 31
martie şi 30 septembrie inclusiv.
 Impozitul şi taxa pe teren
Persoanele fizice şi juridice deţinătoare (proprietare) de teren pe teritoriul
României, datorează pentru acesta un impozit anual, care se plăteşte la bugetul local.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului concesionate, închiriate
sau date în administrare sau folosinţă, taxa pe teren se plăteşte de titularii acestor drepturi.
În situaţiile în care un teren este deţinut în proprietate de doua sau mai multe
persoane pentru care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor, fiecare
proprietar datorează bugetului local o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.
În conformitate cu prevederile art.257 din Codul Fiscal, impozitul pe teren nu se
datorează pentru:
a) terenurile de sub clădiri;
b) terenurile cultelor religioase, cimitirelor, crematoriilor;
c) terenurilor instituţiilor de învăţământ şi unităţilor sanitare;
d) terenurile deţinute, administrate sau folosite de stat, instituţiile publice,
unităţile administrativ-teritoriale cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi
economice;
e) terenurile improprii pentru agricultură şi silvicultură;
f) terenurile legate de sistemele hidrotehnice ocupate de autostrăzi şi drumuri,
parcuri industriale;
g) terenurile aferente clădirilor restituite sau retrocedate.
Nivelul impozitului pe teren se stabileşte în funcţie de suprafaţa exprimată în m²,
rangul localităţii şi categoria de folosinţă (intravilan sau extravilan) stabilită de consiliul
local.
Impozitul/taxa pe teren se plăteşte anual în două rate egale pana la data de 31
martie şi 30 septembrie.
 Impozitul şi taxa asupra mijloacelor de transport.
Persoanele juridice şi fizice care deţin în proprietate un mijloc de transport pe
teritoriul României, datorează bugetului local un impozit/taxă asupra mijlocului de
transport. Acesta se calculează în funcţie de tipul mijlocului de transport, şi capacitatea
cilindrică .
Pentru mijloacele de transport cu masa totală autorizată de peste 12 tone, taxa
asupra mijloacelor de transport se stabileşte în sume fixe ce variază între 100 RON şi 600
RON în funcţie de numărul axelor şi masa totală autorizată care sunt menţionate în cartea
de identitate a autovehiculului . Impozitul pe mijloacele de transport se
plăteşte anual în doua rate egale până la 31 martie şi respectiv 30 septembrie.
În conformitate cu prevederile art.262 din Codul Fiscal, nu se plăteşte
impozit/taxă asupra mijloacelor de transport pentru:
a) autoturismele, motocicletele care aparţin persoanelor cu handicap;
b) navele fluviale, bărcile, luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice la
domiciliul acestora (Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei);
c) mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
d) mijloacele de transport ale persoanelor juridice care sunt utilizate pentru
servicii de transport public;
e) vehicule istorice.
 Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
Orice persoană care solicită eliberarea unui certificat, aviz sau autorizaţie,
datorează autorităţilor administrative locale care o eliberează, o taxa. Se plătesc taxe
pentru eliberarea certificatelor de urbanism, pentru eliberarea avizelor de mediu, pentru
autorizaţii de construire a locuinţelor, pentru foraje sau escavări, pentru lucrările de
organizare de şantier, pentru autorizaţii de construire de chioşcuri, tonete, pentru
autorizaţii de desfiinţare totală sau parţială a unei construcţii.
În conformitate cu prevederile art.268 din Codul Fiscal, pentru eliberarea unei
autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi economice se percepe o sumă fixă al cărei
nivel se stabileşte de către fiecare consiliu local în parte.
Codul Fiscal prin art.269, menţionează care sunt serviciile privind eliberarea
certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor pentru care nu se percep taxe, respectiv:
a) pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi autorizaţiile de construire pentru
locaşurile de cult ;
b) pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi autorizaţiile de construire pentru
lucrările de interes public ale statului, interes public judeţean sau local;
c) pentru eliberarea autorizaţiilor de construire a autostrăzilor şi căilor ferate
atribuite prin concesionare.
 Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
Persoanele fizice şi juridice române care beneficiază de servicii de reclamă şi
publicitate pe teritoriul României în baza unui contract sau utilizează un panou sau afişaj
pentru reclamă şi publicitate într-un loc public datorează o taxă care se plăteşte la bugetul
local. Cota taxei se stabileşte de fiecare consiliu local şi se calculează asupra valorii
serviciului de reclamă şi publicitate (1-3%) iar în cazul panourilor şi afişajelor asupra
suprafeţei acestora.
Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate şi taxa pentru afişaj în scop de
reclamă şi publicitate nu se aplică instituţiilor publice cu excepţia cazurilor când acestea
fac reclamă unei activităţi economice (art.272 din Codul Fiscal).
 Impozitul pe spectacole
Persoanele care organizează pe teritoriul României o manifestare artistica, o
competiţie sportivă sau altă activitate distractivă, datorează bugetului local un impozit pe
spectacole (art.273 din Cod Fiscal).
Nivelul impozitului pe spectacole se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit
(2-5%) la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
În cazul în care manifestarea artistica sau activitatea distractivă are loc în
videotecă sau discotecă, impozitul pe spectacole se calculează prin utilizarea unei cote
fixe /m² stabilite de fiecare consiliu local, suma rezultata fiind corectată cu un coeficient
stabilit în funcţie de rangul localităţii. Nu se calculează impozit pe spectacolele
organizate în scopuri umanitare.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15 ale lunii următoare
celei în care a avut loc spectacolul .
 Taxa hoteliera
Consiliul local poate institui (art.278 din Codul Fiscal) o taxă pentru şederea într-
o unitate de cazare.
Taxa se încasează de persoana juridică care desfăşoară activitatea hoteliera şi o
varsă în bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată.
Cota taxei stabilite de consiliul local (0,5-5%) se aplică la tarifele de cazare
practicate de unităţile de cazare.
Nu se calculează taxa hotelieră pentru:
a) persoanele fizice de pana la 18 ani inclusiv;
b) persoane fizice cu handicap;
c) pensionari, studenţi, veterani de război, văduvele de război;
d) soţul sau soţia care este cazat împreună cu cel care a fost supus plăţii taxei
hoteliere.
 Taxe speciale
Pentru funcţionarea unor servicii publice locale (gaze naturale, apă, energie
electrică) create în folosul persoanelor fizice si juridice, consiliile locale şi judeţene pot
institui taxe speciale al căror cuantum se stabileşte prin O.UG.nr. 45/2003.
 Alte taxe locale
Conform art.283 Cod Fiscal consiliile locale şi consiliile judeţene pot instituii taxe
pentru utilizarea temporară a locurilor publice, pentru vizitarea muzeelor, caselor
memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice, sau pentru activităţi cu
impact asupra mediului înconjurător.
Stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale menţionate precum
şi accesoriile aferente acestora, revine autorităţilor administraţiei publice locale. Pentru
aplicarea corecta a acestora, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei si
Internelor sunt autorizate să enunţe Norme metodologice privind stabilirea şi perceperea
impozitelor si taxelor locale.

C) Test de evaluare
1. Care sunt principalele impozite şi taxe locale ?
2. Care sunt modalităţile de determinare a impozitului şi taxa pe clădire ?
3. Care sunt modalităţile de determinare a impozitului şi taxei pe teren ?
4. Care sunt principalele scutiri de la plata impozitelor şi taxelor locale ?
5. Care este conţinutul taxelor speciale ?

TEMA 5
CHELTUIELILE PUBLICE

A) Obiectivele temei
Asigurarea cunoştinţelor legate de conţinutul cheltuielilor publice şi a modului de
determinare a acestora..

B) Conţinutul temei
- Noţiuni generale;
- Clasificarea cheltuielilor publice;
- Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice.

 Noţiuni generale
Pentru desfăşurarea activităţii social economice sau de altă natură, în vederea
satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, statul acumulează resurse financiare pe calea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii faţă de buget.
Utilizarea acestor resurse se reflectă în cheltuielile publice. Cheltuielile publice
exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o
parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice includ cheltuieli efectuate din:
o Fondurile constituite la nivelul bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat, fondurile pentru ajutorul de şomaj, fondurile bugetelor instituţiilor publice
pentru acoperirea cheltuielilor administraţiei publice locale.
o Fondurile bugetare şi extrabugetare pentru acoperirea cheltuielilor
administraţiei publice locale.
o Intrările anuale de credite externe.
o Fondurile externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor
internaţionale şi distribuite prin programe.
Literatura de specialitate face distincţie între cheltuielile publice şi cheltuielile
bugetare, considerând că acestea din urmă sunt incluse în cheltuielile publice.
În conţinutul cheltuielilor publice sunt incluse în afara cheltuielilor bugetare şi
cheltuielile efectuate din bugetele proprii ale instituţiilor publice autonome.
Pornind însă de la premisa că instituţiile publice sunt utilizatoare a fondurilor
bugetului de stat, a căror folosinţă este reglementată tot de legea finanţelor publice, iar
sumele acestor fonduri fiind luate în calcul la stabilirea bugetului de stat, considerăm că
nu greşim atunci când punem egalitate între cheltuielile publice şi cele bugetare.
 Clasificarea cheltuielilor publice
Multitudinea cheltuielilor publice, precum şi modul diferit de abordare al
structurii acestora a dat naştere la controverse în ceea ce priveşte clasificaţia bugetară.
Vom prezenta criteriile care sunt cele mai des utilizate în literatura de specialitate,
ca stând la baza clasificaţiei cheltuielilor publice, optând desigur după aderarea României
la Uniunea Europeană la clasificaţia utilizată de Organizaţia Naţiunilor Unite.
În acest context, considerăm că principalele criterii pot fi grupate:
a) După instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice:
o Cheltuieli publice efectuate de ministere şi agenţii
guvernamentale;
o Cheltuieli publice efectuate de instituţiile publice
autonome;
o Cheltuieli publice efectuate de unităţile
administrativ teritoriale .
b) După domeniile spre care sunt dirijate cheltuielile publice:
o Domeniul social ( învăţământ, sănătate, ocrotire
socială, cultură, artă, tineret, refacerea mediului etc );
o Domeniul cercetării ştiinţifice ( programe de
cercetare );
o Domeniul economic;
o Domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţa
naţională;
o Domeniul administraţiei publice centrale şi locale;
o Domeniul datoriei publice (acoperirea dobânzilor
aferente datoriei publice ).
c) După natura economică a cheltuielilor publice:
o Cheltuieli curente (cheltuieli privind plata de bunuri
şi servicii, drepturi de personal, plata dobânzilor, subvenţiilor şi transferurilor);
o Cheltuieli de capital (achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată).
d) După momentul în care se efectuează cheltuielile publice:
o Cheltuieli definitive, care cuprind atât cheltuielile
curente, cât şi cheltuielile de capital;
o Cheltuieli temporare care privesc, de regulă,
operaţiunile de trezorerie;
o Cheltuieli virtuale – cuprind cheltuielile care se
efectuează numai în anumite condiţii.
e) după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale:
o Cheltuieli negative care cuprind cheltuieli efectuate
pentru întreţinerea aparatului la stat;
o Cheltuieli pozitive care cuprind cheltuieli efectuate
pentru înfiinţarea, dezvoltarea şi modernizarea unor unităţi economice.
f) după criteriile folosite de instituţiile specializate ale ONU:
o Clasificaţie economică;
o Clasificaţie funcţională.
În Legea bugetului de stat pe anul 2006 cheltuielile publice potrivit clasificaţiei
economice ONU se grupează în:
CHELTUIELI TOTALE
I. Cheltuieli curente
1. cheltuieli de personal
2. cheltuieli materiale şi servicii
3. subvenţii pentru produse şi activităţi şi subvenţii pentru instituţiile publice
4. Prime
5. Transferuri către bugetul local şi fondurile speciale
6. Dobânzi aferente datoriei publice interne şi externe şi alte cheltuieli legate de
datoria publică
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
1. Împrumuturi pentru finalizarea unor obiecte aprobate prin convenţii şi
acorduri interguvernamentale
2. Împrumuturi pentru persoanele care beneficiază de statutul de refugiat
3. Împrumuturi acordate persoanelor fizice care desfăşoară activităţi pe cont
propriu
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite
1. Rambursare de credite şi plata de dobânzi şi comisioane la creditele externe
2. Rambursare de credite şi plata de dobânzi şi comisioane la creditele interne

În aceeaşi lege, potrivit clasificaţiei funcţionale a ONU, cheltuielile publice sunt


grupate astfel:
Partea I. SERVICII PUBLICE GENERALE care cuprind cheltuielile efectuate
cu:
1. Preşedinţia României
2. Autorităţile Legislative
3. Autorităţile Judecătoreşti
4. Autorităţile Executive
5. Alte organe ale autorităţii publice
Partea II. APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ care
cuprinde cheltuielile efectuate cu:
1. Apărarea naţională (operaţiuni de menţinere a păcii, acţiuni de integrare
euroatlantică, parteneriat pentru pace, etc.)
2. Ordine publică (protecţia şi paza contra incendiilor, poliţie, jandarmerie,
penitenciare, etc.)
3. Siguranţa Naţională
Partea III. CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE care cuprind cheltuieli
efectuate cu:
1. Învăţământ (învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal, superior, servicii
publice descentralizate, etc.)
2. Sănătate (spitale, creşe, grădiniţe, centre de sănătate, servicii publice
descentralizate, etc.)
3. Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret (biblioteci,
muzee, teatre, culte religioase, activitate sportivă, de tineret, servicii publice
descentralizate, etc.)
4. Asistenţă socială (alocaţii, pensii, ajutoare)
Partea IV. SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU ŞI
APE care cuprind cheltuieli efectuate cu:
1. Servicii de dezvoltare publică
2. Mediu şi Ape
Partea V. ACŢIUNI ECONOMICE care cuprind cheltuieli efectuate cu:
1. Industria
2. Agricultura şi Silvicultura
3. Transporturi şi Comunicaţii
4. Alte activităţi economice
Partea VI. ALTE ACŢIUNI care cuprind cheltuieli efectuate cu:
1. Cercetare ştiinţifică
2. Alte acţiuni
Partea VII. TRANSFERURI care cuprind cheltuieli cu:
1. Transferurile din bugetul de stat
Partea VIII. ÎMPRUMUTURI ACORDATE
Partea IX. PLĂŢI DE DOBÂNZI ŞI ALTE CHELTUIELI AFERENTE
DATORIEI PUBLICE
Partea X. FONDURI DE REZERVĂ care cuprind cheltuieli cu:
1. Rezervele
2. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului
În cadrul clasificaţiei funcţionale se utilizează şi defalcarea cheltuielilor potrivit
funcţiilor administrative în cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite, ale
ordonatorilor secundari de credite şi cheltuieli ale ordonatorilor terţiari de credite.
De asemenea, în cadrul clasificaţiei economice se utilizează şi gruparea
cheltuielilor publice după sursele de finanţare în cheltuieli din bugetul de stat, din intrări
anuale de credite externe, din veniturile proprii ale instituţiilor publice şi din fonduri
externe nerambursabile.
 Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice
Dezvoltarea economică a societăţii atrage o creştere continuă şi diversificată a
nevoilor publice, în condiţiile în care resursele financiare ale statului nu sporesc în acelaşi
ritm.
De aceea, este necesar a se cunoaşte care sunt factorii care generează creşterea
cheltuielilor publice, iar măsurile care vor fi luate să determine o folosire a fondurilor
publice cu eficienţă, eficacitate şi economicitate.
Principalii factori care influenţează nivelul cheltuielilor publice pot fi grupaţi în:
o Factori de natură economică care cuprind pe cei
care se referă la dezvoltarea activităţilor economice, la cercetarea ştiinţifică, la
descoperirea şi extragerea resurselor energetice şi minerale, la crearea de bunuri
materiale şi servicii;
o Factori de natură socială care presupun acordarea de
fonduri categoriilor sociale defavorizate, pensionarilor sau celor care necesită
asistenţă socială;
o Factorilor de natură demografică care se referă în
principal la creşterea numărului locuitorilor, la modificarea structurii populaţiei pe
vârste care presupune sporirea cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, ordine
publică, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru dezvoltarea centrelor urbane şi
rurale.

Eficienţa cheltuielilor publice se realizează în cele mai bune condiţii, de optim


social, atunci când:
o Se alege alternativa cea mai puţin câştigătoare în
raport cu rezultatul final al serviciului public;
o Se realizează modernizarea serviciului public;
o Se maximizează utilitatea la consumatori;
o Se previzionează cât mai real cheltuielile publice
viitoare.

C) Test de evaluare
1. Care este conţinutul cheltuielilor publice ?
2. Care sunt principalele criterii de clasificare a cheltuielilor publice ?
3. Care este clasificaţia funcţională ONU a cheltuielilor publice ?
4. Care sunt principalii factori care influenţează creşterea cheltuielilor publice ?

TEMA 6
OBLIGAŢIILE FISCALE ALE
CONTRIBUABILULUI
ÎN ROMÂNIA

A) Obiectivele temei
Asigurarea şi înţelegerea cunoştinţelor legale de legislaţie fiscală, modul de
stabilire, declarare, calculare şi virare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.

B) Conţinutul temei
- Principalele obligaţii fiscale;
- Creanţele fiscale – noţiune, clasificare;
- Administrarea creanţelor fiscale. Înregistrarea, declararea, verificarea, stabilirea
şi colectarea impozitelor şi taxelor;
- Soluţionarea contestaţiilor împotriva actului administrativ fiscal.;

 Obligaţia fiscală
Obligaţia fiscală este o obligaţie juridică, intrând în conţinutul raportului juridic
fiscal, care cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, respectiv statul pe de o parte
şi contribuabilul pe de altă parte.
Principalele obligaţii fiscale, pe care contribuabilul le are faţă de statul român,
indiferent că acestea sunt încasate de bugetul de stat sau bugetele locale, pot fi rezumate
la impozite, taxe şi contribuţii.

Din categoria impozitelor enumerăm:


- impozitul pe profit;
- impozitul pe venit;
- impozitul pe dividende;
- impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
- impozitul pe veniturile reprezentanţelor firmelor străine;
- impozitul pe clădire;
- impozitul pe teren;
- impozitul pe mijloace de transport;
- impozitul pe spectacole.
Din categoria taxelor menţionăm:
- taxa pe valoarea adăugată;
- taxele vamale;
- taxele judecătoreşti;
- taxele de notariat;
- taxele consulare;
- taxele de timbru;
- taxele de înregistrare;
- taxele de administrare;
- taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
- taxele pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- taxele hoteliere.
Din categoria contribuţiilor amintim:
- contribuţia pentru asigurări sociale;
- contribuţia la fondul special pentru sănătate;
- contribuţia la fondul pentru ajutorul de şomaj;
- contribuţia la fondul de risc şi accidente.
Obligaţiile fiscale ale contribuabilului român care au fost stabilite prin lege ca
urmare a veniturilor realizate, sunt percepute pentru serviciile solicitate, au fost tratate
distinct în capitolele anterioare.
Drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind
administrarea impozitelor şi taxelor, a drepturilor vamale şi a creanţelor provenind din
contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului de stat şi bugetelor
locale sau bugetului general consolidat sunt reglementate prin Codul de procedură fiscală.
Prin art.16 din Codul de procedură fiscală se defineşte conţinutul raportului de
drept procedural fiscal ca fiind alcătuit din “drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor
potrivit legii pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi
stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor”. Părţile în raportul juridic fiscal sunt
reprezentate de stat, unităţile administrativ-teritoriale şi contribuabilul, persoană fizică
sau juridică.
Potrivit art.22 din Codul de procedură fiscală prin obligaţia fiscală se înţelege:
a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile;
b) obligaţia de a calcula şi înregistra în evidenţele contabile şi fiscale, impozitele,
taxele şi contribuţiile,
c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele şi contribuţiile;
d) obligaţia de a plăti accesoriile aferente impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
Individualizarea însă a obligaţiei fiscale de plată pentru fiecare contribuabil se
realizează printr-un titlu de creanţă fiscală.
 Creanţa fiscală
Prin enunţarea titlului de creanţă fiscală se naşte dreptul de creanţă al statului
de a încasa sumele de bani pe care contribuabilul le datorează precum şi obligaţia
acestuia de a plăti aceste sume în cuantumul şi la termenele stabilite.
Printre titlurile de creanţă fiscală, cele mai uzuale amintim:
- procesul-verbal de impunere sau actul declarativ al contribuabilului pentru
obligaţii fiscale provenite din impozite şi taxe;
- declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată constatate în vamă;
- procesul-verbal de constatare a contravenţiilor pentru obligaţiile de plată a
amenzilor;
- încheierea, hotărârea judecătorească sau ordonanţa procurorului pentru
obligaţiile de plata a amenzilor, cheltuielilor judiciare;
- actul constatator al sumelor de plată pentru obligaţiile reprezentând majorări de
întârziere;
- actul constatator al organului de control financiar pentru obligaţiile suplimentare
de plată reprezentând noi impozite, taxe şi contribuţii datorate statului.
Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept fără a mai fi necesară investirea
sa.
Potrivit art.137 Cod de procedura fiscala, titlul de creanţă fiscală devine titlul
executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată
prevăzut de lege.
 Administrarea creanţelor fiscale
Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat
presupune:
A) Înregistrarea fiscală;
B) Declararea impozitelor şi taxelor;
C) Stabilirea impozitelor şi taxelor;
D) Verificarea impozitelor şi taxelor;
E) Colectarea impozitelor şi taxelor;
F) Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
 Înregistrarea fiscală
Contribuabilii, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt înregistraţi fiscal prin
intermediul codului de identificare.
În vederea atribuirii codului de identificare fiscală, contribuabilii au obligaţia de a
depune o declaraţie de înregistrare fiscală. Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în
termen de 30 zile de la data înfiinţării în cazul persoanelor juridice sau de la data obţinerii
primului venit în cazul persoanelor fizice.
Din punct de vedere al conţinutului, declaraţia de înregistrare fiscală cuprinde:
- date de identificare a contribuabilului;
- categoriile de obligaţii de plată datorate;
- date privind sediile secundare;
- date privind situaţia juridică a contribuabilului;
- datele de identificare a împuternicitului;
- alte informaţii necesare administrării impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.
Potrivit art.74 din Codul de procedură fiscală, pe baza declaraţiei de înregistrare
fiscala, organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală eliberează certificatul de înregistrare fiscală în care se înscrie codul de identificare
fiscală.
 Declararea impozitelor şi taxelor
Declararea impozitelor, taxelor şi sontribuţiilor se realizează prin intermediul
declaraţiei de impunere depusă de contribuabil la organul fiscal competent.
In literatura de specialitate, declaraţia de impunere a fost definită ca fiind
“înscrisul întocmit de contribuabil, în care se declară datele privitoare la veniturile sale
impozabile realizate într-un an, necesar organelor financiare pentru calcularea
impozitului”.
De asemeni aceeaşi autori menţionează că „Declaraţia de impunere este actul pe
care este obligat să îl depună oricine dobândeşte venituri din orice sursă, posedă bunuri
ori face acte sau fapte supuse impozitelor directe sau indirecte care se aşează pe cale de
impunere.
Trebuie făcută precizarea că declaraţia fiscală priveşte numai declararea
impozitelor (inclusiv taxa pe valoarea adăugată) şi a contribuţiilor sociale, nu şi


A se vedea Condor I., Dreptul fiscal şi financiar, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000
declararea taxelor. Taxele, plătindu-se ca urmare a prestării unui serviciu public, nu se
pune problema stabilirii lor pe baza declaraţiei contribuabilului. În declaraţia fiscală,
contribuabilul are obligaţia de a înscrie corect, complet şi de bună credinţă informaţiile
cerute de formularul declaraţiei.
Declaraţia fiscală poate fi completată şi de organul fiscal sub formă de proces-
verbal, daca contribuabilul se află în imposibilitatea de a scrie.
Nedepunerea declaraţiei fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la
stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu nu se poate face înainte de îndeplinirea
unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului privind depăşirea termenului
legal de depunere a obligaţiilor fiscale (art.81 din Codul de procedura fiscala). In acest
ultim caz, contribuabilul din proprie iniţiativă poate corecta declaraţia fiscală.
 Stabilirea impozitelor şi taxelor
Operaţiunea de stabilire a impozitelor presupune o determinare concretă a sumei
pe care contribuabilul o datorează pentru anumite perioade de timp bugetului general
consolidat, respectiv o individualizare a sumelor datorate cu titlu de impozite si taxe.
Individualizarea acestora se realizează prin:
a) declaraţia fiscală pentru cazurile în care obiectul declaraţiei îl constituie nu
numai determinarea masei impozabile dar şi stabilirea impozitului datorat;
b) decizia de impunere pentru toate cazurile în care contribuabilul nu a depus
declaraţia deşi avea obligaţia să o facă, decizia referindu-se numai la un singur impozit
sau taxă.
Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent şi în cazurile în care se
modifică baza de impunere.
Decizia de impunere este un act administrativ unilateral al organului fiscal care
potrivit art.43 din Codul de procedură fiscală cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data la care produce efecte;
c) datele de identificare ale contribuabilului;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) termenul de drept;
g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal;
h) ştampila organului fiscal competent;
i) posibilitatea de a fi contestat termenul de depunere a contestaţiei şi organul
fiscal la care se depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului .
Potrivit Codului de procedură fiscală sunt asimilate deciziei de impunere şi
următoarele acte administrative fiscale:
a) deciziile privind rambursarea de TVA;
b) deciziile privind restituirile de impozite, taxe şi contribuţii;
c) deciziile referitoare la baza de impunere;
d) procesele verbale de stabilire a accesoriilor în cazul executării silite.
Deciziile de impunere pot fi modificate sau desfiinţate din iniţiativa organului
fiscal sau la solicitarea contribuabilului dar numai după verificarea organelor de inspecţie
competente.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 5
ani calculat de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa.
Excepţie de la regula de mai sus o constituie obligaţiile fiscale rezultate ca urmare
a săvârşirii unei infracţiuni, situaţie în care dreptul de a stabili obligaţia fiscală se prescrie
în 10 ani.
Trebuie făcută precizarea că termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a
obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei
fiscale şi momentul emiterii de deciziei de impunere.
 Verificarea impozitelor şi taxelor
Activitatea de verificare a impozitelor şi taxelor se realizează prin organele
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala (A.N.A.F.) fiind cunoscută sub denumirea de
inspecţie fiscală.
Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a conformităţii
declaraţiilor fiscale, a corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor fiscale precum şi
stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată precum şi accesoriile aferente acestora (art.92
din Codul de procedură fiscală).
In realizarea atribuţiilor sale, organele de control Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscala, aplică ca proceduri de control, controlul inopinat şi controlul
încrucişat iar ca metode de control utilizează controlul prin sondaj şi controlul electronic.
Modul de realizare al Inspecţiei fiscale, actele de control care se încheie cu
această ocazie precum şi modul lor de clasificare fac obiectul unui capitol distinct.
 Colectarea impozitelor şi taxelor
Colectarea creanţelor fiscale constă în stingerea creanţelor fiscale în temeiul unui
titlu de creanţă sau unui titlu executoriu.
Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul Fiscal
sau de alte legi care le reglementează. Stingerea creanţelor fiscale se realizează prin
plată, compensare şi restituire.
Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor şi
trezoreriilor. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de contribuabil distinct pe fiecare
impozit, taxă şi contribuţie.
In cadrul tipului de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţa
fiscală, stingerea prin plată se efectuează în următoarea ordine:
a) sumele datorate în contul ratei din luna curentă şi a accesoriilor aferente pentru
care s-a aprobat eşalonarea;
b) obligaţiile fiscale principale şi accesorii în ordinea vechimii;
c) sumele datorate în contul obligaţiilor viitoare pentru care s-a aprobat
eşalonarea;
d) obligaţiile cu scadenţe viitoare.
Pentru neachitarea la termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată, contribuabilul
va plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere. O altă modalitate de stingere a obligaţiilor
fiscale o constituie compensarea.
Prin compensare se sting creanţele fiscale administrate de Ministerul Finanţelor
Publice sau unităţile administrative teritoriale; cu creanţele contribuabilului reprezentând
sume de rambursat sau de restituit de la buget sau bugetele locale, până la concurenţe
celei mai mici sume.
Compensarea se face de către organul fiscal competent la cererea contribuabilului
sau din oficiu ori de cate ori constată existenţa unor creanţe reciproce.
Prin restituire se sting creanţele fiscale care de fapt nu sunt datorate de
contribuabil, respectiv:
a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţiile fiscale;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul sau a aplicarii eronate a
prevederilor legale;
d) cele de rambursat de la bugetul de stat ;
e) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare.
La cererea bine justificata a contribuabilului, persoana fizică sau juridică, organul
fiscal competent poate acorda (art.122 din Codul de procedură fiscală) pentru obligaţiile
fiscale restante înlesniri la plată constând din:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a accesoriilor aferente;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a accesoriilor aferente;
c) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe.
In cazul în care contribuabilul nu îşi plăteşte de bună voie obligaţiile fiscale
datorate, organele fiscale competente pot trece la stingerea acestora prin executare silită.
Organele de executare silită pot fi organele fiscale care administrează creanţele
fiscale ori organele proprii ale instituţiilor publice care încasează, administrează şi
utilizează creanţe bugetare provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate din
raporturile juridice contractuale. Operaţiunea propriu-zisă de executare silită se realizează
prin executorii fiscali.
Organul competent de executare silită este organul de executare fiscal în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul contribuabilul datornic.
Pentru a putea începe executarea silita este necesar ca, creanţa pusă în executare
să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar dreptul de a executa să fie constatat printr-un înscris
anume potrivit legii, denumit titlu executoriu. Executarea silită se poate întinde asupra
tuturor veniturilor şi bunurilor proprietatea debitorului urmăribile potrivit legii, iar
valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor
fiscale şi a cheltuielilor de executare (art.138 din Codul de procedura fiscală).
Înainte de a începe executarea silită organul fiscal transmite debitorului
înştiinţarea de plată care este de regulă constituită din decizia de impunere sau decizia
referitoare la obligaţiile de plată accesorii. Operaţiunea de executare silită începe prin
comunicarea somaţiei de plată însoţită de un exemplar al titlului executoriu. Dacă în
termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de
executare. În acest sens, prin intermediul executorului fiscal, bunurile mobile şi imobile
ale debitorului sunt supuse sechestrului în baza unui proces-verbal de sechestru care va
cuprinde:
a) denumirea organului de executare, indicarea locului, datei şi orei când s-a făcut
sechestrul;
b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul;
c) numărul dosarului de executare;
d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită ;
e) sumele datorate;
f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului;
g) descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia.
In cazul bunurilor imobile sechestrate, organul de executare care a instituit
sechestrul va solicita biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare.
Bunurile sechestrate înainte de a fi valorificate vor fi supuse evaluării de către un
specialist autorizat (evaluator autorizat).
Valorificarea bunurilor sechestrate se poate realiza prin :
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare în regim de consignaţie (a bunurilor mobile);
c) vânzare directă;
d) vânzare la licitaţie.
In procedura executării silite pot apare incidente cum ar fi suspendarea,
întreruperea sau încetarea execuţiei.
Suspendarea executării silite (art.144 alin.1 din Codul de procedură fiscală) are
loc:
a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă;
b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată;
c) prin hotărâri de Guvern în cazuri excepţionale;
d) când debitorul după primirea procesului verbal de sechestru a solicitat să i se
aprobe, ca plata integrală a creanţelor fiscale, să se facă din veniturile bunului urmărit sau
din alte venituri pe timp de cel mult şase luni.
Întreruperea executării silite (art.141 alin.3 din Codul de procedură fiscală) are
loc la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului. Într-o astfel de situaţie
debitorul urmează a fi supus procedurii falimentului.
Încetarea executării silite (art.144 alin.4 din Codul de procedură fiscală) are loc
când:
a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu;
b) a fost desfiinţat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute expres de lege.
Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5
ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Termenul de prescripţie se poate suspenda sau întrerupe în următoarele cazuri:
a) Se suspendă:
- în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea este prevăzută de lege sau a fost
dispusă de instanţa judecătorească;
- pe perioada valabilităţii înlesnirilor acordate potrivit legii;
- când debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune.
b) Se întrerupe:
- când debitorul a efectuat un act voluntar de plată;
- la data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare silită;
- în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune.
O procedură specială de executare silită o constituie executarea silită prin
poprire. Sunt supuse executării silite prin poprire orice sumă urmăribilă reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută titluri de valoare sau alte bunuri mobile
necorporale datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le
vor datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente (art.145 din Codul de
procedură fiscală).
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de
către terţul poprit.
Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale reglementate de Codul de
procedură fiscală sunt:
a) darea în plată;
b) insolvabilitatea;
c) anularea creanţelor fiscale.
a) Darea în plată
Pe parcursul executării silite asupra bunurilor imobile ale debitorului, persoana
juridica, creanţele fiscale pot fi stinse la cererea debitorului prin trecerea în proprietatea
publică a statului, cu acordul Ministerului Finanţelor Publice, procedura cunoscută ca
darea în plată.
Pentru realizarea acestei proceduri, Ministerul Finanţelor Publice, la cererea
debitorului, va stabili prin ordin al ministrului o comisie de analiză a solicitării, şi în
cazul admiterii cererii, va dispune organului fiscal competent încheierea procesului
verbal de trecere în proprietatea publică a bunului mobil şi stingerea creanţelor fiscale.
b) Insolvabilitatea
Potrivit Codului de procedură fiscală (art.172) este insolvabil debitorul al cărui
venit sau bun urmăribil are o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care
nu are venituri ori bunuri urmăribile. .
In situaţia constatării insolvabilităţii debitorului, organul de executare dispune
scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.
Organele de executare au obligaţia ca, cel puţin o data pe an, să verifice situaţia
economică a contribuabilului şi în cazul în care constată că a dobândit venituri sau bunuri
urmăribile să treacă la executarea silită a acestora.
c) Anularea creanţelor fiscale
In situaţia în care cheltuielile de executare (exclusiv cele de comunicare a
documentelor de executare prin poştă) sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse
executării, conducătorul organului de executare poate dispune anularea acestor creanţe.
De asemeni pot fi anulate şi creanţele fiscale restante aflate în sold la 31 decembrie a
anului, mai mici de 10 ron. Anual, prin hotărâre de Guvern, se stabileşte plafonul
creanţelor fiscale care pot fi anulate.
 Soluţionarea contestaţiilor
Împotriva titlului de creanţă fiscală, precum şi împotriva altor acte administrative
fiscale, cel care se consideră lezat în drepturile sale poate
formula o contestaţie. Pot fi contestate deciziile de impunere privind impozitele, taxele şi
contribuţiile, declaraţiile proprii ale contribuabilului, precum şi actele de control
întocmite de organele de inspecţie fiscală care au stabilit obligaţii suplimentare faţă de
stat precum şi accesorii aferente ale acestora.
Codul de procedură fiscală stabileşte următoarele condiţii de fond pentru
formularea contestaţiilor împotriva unui act administrativ fiscal:
a) existenţa sau inexistenţa unui act administrativ fiscal;
b) persoana contestatară să aibă calitatea de a formula contestaţia.
Contestaţia se formulează în scris şi cuprinde:
- datele de identificare ale contestatarului;
- obiectul contestaţiei;
- motivele de fapt şi de drept;
- de dovezile pe care se întemeiază;
- semnătura contestatarului.
Contestaţia se depune în termen de 30 zile de la data comunicării actului
administrativ fiscal, la organul fiscal emitent. In cazul în care contestaţia nu intră în
competenţa organului fiscal emitent, acesta are obligaţia transmiterii contestaţiei în
termen de 5 zile de la înregistrarea, organului de soluţionare competent, înştiinţând de
aceasta pe contestatar.
Competenţa de soluţionare a contestaţiilor la actele administrative fiscale este
stabilită în funcţie de cuantumul contestaţiei şi de organul fiscal emitent (art.179 din
Codul de procedură fiscală).
Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite sub forma scrisă şi va cuprinde:
a) preambulul care cuprinde datele de identificare ale contestatarului, obiectul
cauzei şi sinteza susţinerilor;
b) considerentele care cuprind motivele de fapt şi de drept care au format
convingerea organului de soluţionare competent;
c) dispozitivul care cuprinde soluţiile pronunţate, calea şi termenul de atac.
Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa de judecată
de contencios administrativ competent.

C) Test de evaluare
1. Care este conţinutul obligaţiei fiscale ?
2. Care sunt principalele titluri de creanţă fiscală ?
3. Care este conţinutul administrării fiscale ?
4. Care sunt documentele ce stau la baza stabilirii impozitelor şi taxelor locale ?
5. Care sunt principalele modalităţi de colectare a impozitelor şi taxelor ?
6. Care sunt etapele procedurale ale executării silite ?
7. Care sunt condiţiile de fond pentru formularea contestaţiilor împotriva unui act
administrativ fiscal ?

TEMA 7
EVAZIUNEA FISCALĂ

A) Obiectivele temei
Înţelegerea condiţiilor cauzelor care generează evaziunea fiscală precum şi a
modalităţilor de limitare şi ţinere sub control a evaziunii fiscale.

B) Conţinutul temei
- Noţiune;
- Formele şi domeniile de manifestare ale evaziunii fiscale;
- Regimul juridic privind evaziunea fiscală;
- Cauzele evaziunii fiscale;
- Consecinţele evaziunii fiscale;
- Metode de limitare şi ţinere sub control a evaziunii fiscale.;
- Măsuri de combatere a evaziunii fiscale.

 Noţiune
Evaziunea fiscală este definită în literatura de specialitate ca fiind ”totalitatea
procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte
averea lor de la obligaţiile stabilite prin legea fiscală”.
Potrivit legiuitorului (art.1 din Legea nr.87/1994) evaziunea fiscală reprezintă
sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte de la plata impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat de către persoanele
fizice sau juridice române sau străine denumite contribuabili.
Contribuabilii persoane juridice au obligaţia să evidenţieze veniturile realizate şi
cheltuielile efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrului contabil (art.4
din Legea nr.87/1994).
Contribuabilii persoane fizice au obligaţia să declare cu sinceritate veniturile
realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau orice alte valori care
generează titluri de creanţă fiscală.
 Formele şi domeniile de manifestare ale evaziunii fiscale
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme
de manifestare:
a) evaziune fiscală licită, realizată la adăpostul legii;
b) evaziune fiscală ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală licită permite sustragerea unei părţi din materia impozabilă
prin mijloace care nu sunt sancţionate prin contravenţie sau de către legea penală.
Evaziunea licită este posibilă datorită fie unor lacune ale legilor, fie prin
asigurarea unui regim fiscal de favoare sau chiar prin abţinerea contribuabilului de a
îndeplini o activitate supusă impozitării.
„Mergând pe principiul ceea ce legea nu sancţionează este permis”, faptul că părţi
din venit, componente ale averii ori anumite acte sau fapte prin care se realizează
venituri, legea nu le include în sfera impozitării creează premisele realizării evaziunii
fiscale.
În practică se întâlnesc dese cazuri de evaziune fiscală licite cum ar fi:
- amortizarea accelerată pentru unele categorii de fonduri fixe, constituirea în
acest fel de fonduri de amortizare, într-o anumită perioadă, într-un cuantum mai mare
decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul
impozabil;
- scăderea din venitul impozabil a donaţiilor filantropice, a cheltuielilor de
protocol, reclame sau publicitate indiferent dacă au fost făcute sau nu;
- acordarea de facilităţi unor persoane juridice la înfiinţare sau pe parcursul
desfăşurării activităţii, sub forma unor scutiri de TVA la import sau export accize,
reduceri la impozitul pe profit, permite ca o parte din venitul impozabil să scape de la
impunere.
Evaziunea fiscală ilicită sau frauduloasă presupune încălcarea prevederilor
legislaţiei fiscale prin fraudă sau rea credinţă, sustrăgându-se de la plata impozitelor,
taxelor şi a altor sume datorate bugetului consolidat al statului prin:
- neevideţierea corectă în contabilitate a operaţiunilor economice;
- înfiinţarea şi cesionarea unor firme fantomă şi desfăşurarea de activităţi în
numele acestora;
- distrugerea documentelor de evidenţă primară şi contabilă;
- folosirea unor evidenţe duble;
- întocmirea şi prezentarea de date nereale în evidenţele contabile;
- ascunderea unor activităţi comerciale sau a unor surse impozabile;
- derularea unor activităţi fără declararea sucursalelor, filialelor, punctelor de
lucru şi a depozitelor;
- prezentarea de documente false pentru operaţiunile de import-export;
Din practica organelor de control fiscal a reieşit că în anumite domenii de
activitate, evaziunea fiscală ilicită îmbracă aspecte alarmante, generate îndeosebi de
volumul ridicat al sustragerilor de la obligaţiile de plată faţă de bugetul general
consolidat.
În acest sens enumerăm:
a) domeniul importului, producţiei şi comercializării de ţiţei şi produse
petroliere.
Principalele metode utilizate în vederea sustragerii de la plata taxelor şi
impozitelor constau în:
- utilizarea de documente fiscale comune, în scopul de a eluda monitorizarea
livrărilor de combustibil auto, avându-se în vedere faptul că tranzacţiile respective sunt
verificate ulterior de organele fiscale prin simpla inventariere a facturilor eliberate;
- trecerea produselor petroliere printr-un lanţ de firme, având ca scop acoperirea
intrării în circuitul comercial legal al mărfurilor cu provenienţe ilegale;
- distrugerea ori alterarea documentelor de evidenţă financiar-contabilă, după
efectuarea tranzacţiilor, neînregistrarea acestora, precum şi utilizarea unor documente
procurate pe căi ilegale în scopul justificării unor combustibili cu provenienţă ilegală;
- utilizarea unor reţele de distribuţie a carburanţilor auto aparţinând unor firme
fantomă interpuse între societăţile comerciale la vedere, dublate de substituirea
documentelor reale cu alte false în scopul introducerii în circuitul economic legal sub
denumirea de combustibil auto, a unor produse din categoria uleiurilor minerale
neaccizate;
b) în domeniul importului, producţiei şi comercializării de alcool şi băuturi
alcoolice.
Procedeele utilizate de contribuabili care îşi desfăşoară activitatea în acest
domeniu, de a se sustrage de la obligaţiile bugetare constau îndeosebi în:
- producţie ilegală sau neînregistrată de materii prime în cadrul fabricilor de
alcool.
În înţelegere cu firmele specializate, agenţii economici producători de alcool se
dotează cu aparatură de măsură care în anumite condiţii de presiune şi temperatură nu
cuantifică corect cantitatea de materie primă finită;
- procurarea şi utilizarea de documente fiscale speciale aparţinând unor firme
fantomă, în scopul creării unei aparenţe de legalitate pentru introducerea în circuitul
economic a materiilor prime obţinute ilegal;
- montarea înainte de intrarea în contoare a unor robineţi sau conducte prin care se
sustrage alcoolul;
- eludarea prevederilor legale care interzice circulaţia băuturilor alcoolice în vrac,
prin utilizarea unor mijloace tehnice (mijloace de transport cu compartimente disimulate)
care fac posibil transferul direct între doi sau mai mulţi producători de alcool;
c) în sfera prestărilor de servicii şi construcţii.
Metoda clasică de fraudă fiscală în acest domeniu este reprezentată de procedeul
prin care societăţi fantomă sau din paradisuri fiscale, înregistrează în evidenţa financiar-
contabilă prestări de servicii care nu pot fi cuantificate real sau nu pot fi identificate fizic,
cum sunt activitatea de ”know-how”, ”consulting”.
În realitate aceste servicii nu sunt realizate efectiv, circulând numai documentele,
afectându-se artificial cheltuielile cu implicaţii asupra obligaţiilor fiscale, îndeosebi
asupra TVA-ului care este dedus ilegal.
În construcţii, pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale, firmele străine care au
preluat în antrepriză lucrări, le cedează în subantrepriză unor firme româneşti, care
tratează prestaţia ca o prestaţie externă, fapt care are drept consecinţă fiscală practicarea
unei cote zero la TVA;
d) în domeniul importurilor şi exporturilor.
În cazul importurilor, firmele importatoare prezintă în vamă documente pentru
materii prime şi produse finite la preţuri subevaluate, care sunt vândute unor societăţi
fantomă, iar acestea le vând la preţul pieţei unor societăţi comerciale.
În realitate marfa ajunge direct din vamă la cumpărătorul de bună credinţă,
circulând fictiv numai documentele.
In acest mod taxele şi impozitele aferente diferenţei de preţ dintre valoarea
subevaluată în vamă şi valoarea reală de piaţă nu se plătesc la buget.
In situaţia exporturilor sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale se realizează fie
printr-o metodă simplă, respectiv livrarea de mărfuri unor societăţi cu sediul în paradisuri
fiscale la preţuri modice şi valorificarea acestora la preţuri ridicate care reprezintă de fapt
valoarea reală a exporturilor, fie prin metode complexe când la circuitul documentelor şi
a mărfurilor participă firme româneşti care valorifică pe piaţa românească mărfurile care
au fost destinate exporturilor prin aplicarea unei cote zero de TVA şi plata la extern a
unor prestări de servicii fictive către societăţile care au figurat iniţial ca beneficiare a
exporturilor.
In acest ultim caz, participanţii la realizarea evaziunii fiscale sunt:
- firma exportatoare a mărfii care deşi nu livrează marfa la export o facturează
utilizând cota zero de TVA;
- beneficiarul extern care deşi nu primeşte marfa, facturează fictiv prestări de
servicii către firma furnizoare a mărfii la o valoare echivalentă cu valoarea mărfii
contractată;
- societatea fantomă care facturează marfa destinată exportului unei societăţi
comerciale româneşti;
- societatea comercială românească care în calitatea de cumpărător de bună
credinţă preia marfa şi o facturează în baza facturilor emise de societatea fantomă.
In acest mod se prejudiciază bugetul de stat în etapa facturării la cota zero a
TVA, cât şi prin plata unei mărfi care nu a fost primită de societatea comercială, afectând
cheltuielile societăţii şi implicit rezultatele financiare cu implicaţii fiscale precum şi
transferul de valută la extern prin plata unor servicii neefectuate.
In afara domeniilor prezentate în care evaziunea fiscala gaseşte condiţii favorabile
de manifestare, menţionăm în continuare principalele mijloace de realizare a evaziunii în
cazul impozitelor, taxelor şi accizelor, astfel:
a) In cazul impozitelor şi îndeosebi a impozitului pe profit prin:
- neînregistrarea integrală a veniturilor realizate;
- transferul veniturilor impozabile la societăţile nou create în cadrul aceluiaşi
grup;
- încadrarea eronată în perioada de scutiri;
b) In cazul taxelor şi îndeosebi a Taxei pe Valoarea Adăugată prin:
- vânzări nedeclarate de bunuri fără întocmirea documentelor corespunzătoare şi
evident fără înregistrarea în contabilitate;
- înţelegeri între vânzător şi cumpărător de a schimba fără plată, gen barter sau cu
plata redusă;
- deduceri false prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi;
- erori de înregistrare în evidenţa contabilă;
- aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor de TVA;
- neevidenţierea şi nevirarea de TVA aferente avansurilor încasate de la clienţi;
- sustragerea de la plata TVA prin declararea unor importuri ca fiind temporare;
- cereri de rambursare de TVA nejustificate în condiţiile în care livrarea de bunuri
nu s-a produs in realitate;
c) In cazul accizelor, prin:
- modificarea bazei de impozitare;
-utilizarea unor cote inferioare celor reale;
- nedeclararea corectă a operaţiunilor reale în cazul unor produse ale căror preţuri
erau purtătoare de accize (mai ales alcool).
Pe măsura dezvoltării relaţiilor economice dintre state, cu sisteme fiscale diferite,
cu niveluri de fiscalitate diferite, evaziunea fiscală se manifestă şi ca fenomen
internaţional. Astfel, o firmă cu sediul într-un anumit stat cu un anumit gen de fiscalitate
(normala sau excesivă) dar cu reprezentanţe în alte state cu regim fiscal mai blând, va
transfera o parte cât mai mare din profitul realizat în aceste din urma state.
Pe glob se întâlnesc numeroase „oaze fiscala” sau „paradisuri fiscale” care asigură
confidenţialitatea operaţiunilor şi utilizează niveluri fiscale blânde cum ar fi: Cipru,
Elveţia, Liechenstein, Luxemburg, Bahamas, Panama, Insulele Cayman, către care sunt
dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor state.
Un exemplu tipic de evaziune fiscală o întâlnim în cazul Liechenstein-ului unde
sunt înregistrate mai multe sedii de firme decât totalul populaţiei, respectiv 45.000 firme
faţă de 28.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte
sediul pe teritoriul acestui stat sunt scutite de la plata impozitului pe profit.
De asemenea, în insulele Cayman cu o populaţie de numai 22.000 locuitori sunt
înregistrate 20.000 de diferite companii, peste 520 bănci şi peste 310 firme de asigurări.
In acelaşi timp 25 din primele 50 bănci ale lumii au filiale deschise în aceste insule.
 Regimul juridic privind evaziunea fiscală
Înainte de decembrie 1989, fenomenul evaziunii fiscale era prea puţin prezent în
România, datorită numărului extrem de redus al agenţilor economici cu capital privat sau
mixt.
După 1990, o dată cu transferul proprietăţii de la stat la privat, au apărut
numeroase firme cu capital privat sau mixt, impunându-se astfel ca o necesitate crearea
unui cadru legislativ care să combată, să prevină şi să stopeze fenomenul de evaziune
fiscală.
Actul normativ care a asigurat pentru prima dată o reglementare juridică a
materiei. evaziune fiscală a fost Legea nr.87/1994. În anul 2005 a fost adoptată o nouă
reglementare în materia evaziunii fiscale, respectiv Legea nr.241/2005.
Prin Legea nr.87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale s-a definit fenomenul
de evaziune fiscală ca fiind „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la
plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat,
bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de
către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine” (art.1).
De asemenea, prin această lege sau stabilit obligaţiile contribuabilului, respectiv:
a) să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din activităţile
desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a altor documente;
b) să utilizeze documentele primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege;
c) să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în
proprietate sau deţinute cu orice titlu;
d) să plătească la termen sumele datorate statului.
Legea prevede în continuare (art.8) dreptul organelor financiar-fiscale din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice, Gărzii Financiare şi a altor persoane împuternicite de
lege de a verifica contribuabilul cu privire la respectarea legislaţiei fiscale.
Actul normativ (Legea nr.87/1994) stabileşte şi faptele care constituie infracţiune
în domeniul evaziunii fiscale, respectiv:
- refuzul de a prezenta organelor de control documentele justificative şi actele de
evidenţă contabilă;
- neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor
primare, ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor
financiar-contabile;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale şi neînregistrarea unor activităţi pentru
care legea prevede obligaţia înregistrării;
- sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale prin
nedeclararea unor venituri impozabile;
- omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în acte contabile a operaţiunilor
comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
- organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea
de acte contabile;
- emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de
documente fiscale false;
- sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale
deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;
- sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu
privire la sediul unei societăţi comerciale, subunităţilor şi punctelor de lucru.
Noile modificări aduse de Codul Fiscal, necesitatea diversificării sancţiunilor
fiscale în raport de gravitatea faptei, precum şi instituirea obligativităţii măsurilor
asiguratorii în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală, a impus modificarea şi
completarea Legii nr.87/1994 cu un nou act normativ, respectiv Legea nr.241/2005.
Prin noua lege, faptele de evaziune fiscală sunt asimilate cu crima, iar pedeapsa
maximă poate ajunge la 20 ani închisoare pentru prejudiciu de peste 1.000.000 de euro.
De asemenea, Legea nr.241/2005 stabileşte fără echivoc o ierarhizare a
sancţiunilor aplicate în funcţie de gravitatea faptei şi valoarea prejudiciului precum şi o
regrupare a faptelor care constituie infracţiuni privind evaziunea fiscală prin:
- tipărirea, punerea în circulaţie în orice mod, fără drept sau deţinerea fără drept a
formularelor tipizate cu regim special;
- stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de
rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate
bugetului general consolidat;
- înregistrarea de operaţiuni fictive, constând în disimularea realităţii prin crearea
aparentei existenţe a unei operaţiuni care în fapt nu există;
- refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce
a fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul
împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;
- împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile
prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor
financiare, fiscale sau vamale;
- reţinerea şi nevărsarea cu intenţie în cel mult 30 de zile de la scadenţă a sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă;
- alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de
taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
- sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau
secundare ale persoanelor verificate;
- nerefacerea documentelor de evidenţă contabilă distrusă, în termenul înscris în
documentele de control, deşi acesta putea să o facă.
O noutate demnă de semnalat prevăzută de Legea nr.241/2005 este faptul că
instituirea măsurilor asiguratorii se poate face de organul fiscal dar numai pe baza
dispoziţiilor primite din partea organelor de urmărire penală.
Cele două acte normative care reglementează materia „evaziune fiscală”, reuşesc
să prevină, să combată şi să stopeze fenomenul evaziunii fiscale, dar reglementările
acestora sunt puternic influenţate de credibilitatea informaţiei contabile.
Actualul Cod Fiscal a adus numeroase precizări în domeniul legislaţiei fiscale,
existând în continuare o serie de reglementări ambigue care sunt de natură să favorizeze
fenomenul evaziunii fiscale.
Semnificativ în exemplificarea acestui fapt este situaţia amortizării mijloacelor
fixe.
Prin H.G. nr.1553/2003 se stabileşte care sunt condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească un bun pentru a deveni mijloc fix, respectiv o valoare mai mare de 1.500
lei şi o durată normală de utilizare mai mare de un an. Codul Fiscal însă defineşte
mijloace fixe numai în funcţie de durata de utilizare (peste un an), fără a ţine seama de
limita valorică.
Apare astfel probabilitatea ca o serie de obiecte de inventar cu o durată mai mare
de un an să fie introduse în categoria de mijloace fixe cu influenţe asupra veniturilor
impozabile.
 Cauzele evaziunii fiscale
Practica organelor de control, cât şi analizele specialiştilor în domeniul fiscal au
scos în relief că producerea evaziunii fiscale se datorează unor factori de natură
legislativă administrative, economică dar şi psiho-socială.
Fără a stabili o ierarhie a importanţei acestor factori în realizarea fenomenului
evaziunii fiscale, vom prezenta modul în care aceştia contribuie la escaladarea acestui
fenomen:
a) Factori de natură legislativă
Societatea românească după 1989, prin trecerea la economia de piaţă, s-a aflat în
faţa unui vid legislativ, astfel că, o bună perioadă de timp a funcţionat în virtutea inerţiei.
În această situaţie s-a aflat şi sancţionarea sustragerii de la plata obligaţiilor
fiscale, astfel că, evaziunea fiscală a atins cote exagerate.
Astfel, se poate spune că una din principalele cauze ale producerii şi creşterii
evaziunii fiscale a fost lipsa unui cadru legislativ care să reglementeze fiscalitatea în
România.
Apărută relativ târziu, Legea nr.87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, a
avut multe imperfecţiuni, fapt ce a făcut ca să nu aibe efectul scontat.
Este suficient de arătat că Legea nr.87/1994 (art.17 lit.k) menţionează
„sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale către stat, datorate pentru veniturile obţinute
prin exercitarea de activităţi neautorizate” constituie contravenţie , în timp ce sustragerea
de la aceleaşi obligaţii, dar aferente veniturilor obţinute din activităţi autorizate constituie
infracţiune, fapt ce a încurajat desfăşurarea de activităţi neautorizate.
Modificările aduse de Legea nr.161/2003 şi îndeosebi cele prin Legea
nr.241/2005 au fost de natură să înlăture o serie de ambiguităţi dar a menţinut altele.
Astfel, textul încriminator al unor infracţiuni prevăzute de Legea nr.241/2005
cuprinde numai ipoteza şi sancţiunea, în timp ce dispoziţia se află în numeroase alte texte
de lege, unele dintre ele fără dispoziţii penale.
Lipsa în continuare a unor precizări stricte în ceea ce priveşte documentele fiscale
şi cele de însoţire a mărfurilor, dă posibilitatea circulaţiei mărfurilor şi a deducerilor
fiscale pe baza unor documente ce aparţin altor societăţi sau a unor societăţi fantomă.
Legislaţia comercială, deşi îmbunătăţită considerabil prin modificările aduse Legii
nr.31/1990 menţine în continuare unele reglementări care favorizează evaziunea fiscală.
Este suficient de exemplificat, posibilitatea de înfiinţare de societăţi cu răspundere
limitată cu un capital minor (200 lei), prin care se creează premisele producerii unor
fraude la bugetul de stat, contribuabilul cunoscând faptul că prejudiciul creat nu poate fi
recuperat din lipsa disponibilului material al societăţii;
b) Factori de ordin administrativ
Principala cauză a menţinerii şi chiar a creşterii nivelului evaziunii fiscale trebuie
căutată în modul de organizare şi funcţionare a aparatului fiscal.
Pornind de la insuficienţa aparatului de control, pregătirea precară a acestuia,
continuând cu faptul că tematicile de control a acestor organe nu vizează expres
constatarea faptelor de natură penală ci aspecte legate de respectarea legislaţiei fiscale în
ansamblu, rezumându-se la atragerea la bugetul de stat a unor venituri cu aplicarea de
sancţiuni contravenţionale, şi finalizând cu faptul că funcţionarii acestor instituţii au
pregătire economică şi nu pot să deceleze între aspectul penal sau civil al speţei cu care se
confruntă, toate acestea creează un cadru fiscal permisiv care nu descurajează încălcarea
legislaţiei fiscale.
Trebuie adăugat la cauze administrative şi lipsa de colaborare între instituţiile cu
atribuţii în domeniul stabilirii şi combaterii evaziunii fiscale (Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, Garda Financiară, Poliţie şi Autoritatea Naţională a Vămilor)
precum şi cu instituţii care pot oferi informaţii de natură să faciliteze depistarea cazurilor
de evaziune fiscală cum ar fi Oficiul Registrului Comerţului sau Oficiul de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor;
c) Factori de natură economică
Economia românească aflată încă într-o perioadă de tranziţie, de trecere la
economia de piaţă prezintă unele caracteristici specifice cum ar fi: capacitatea de
producţie scăzută, o rentabilitate scăzută, o reducere substanţială a pieţei externe de
desfacere a mărfurilor, blocaje financiare, şomaj şi inflaţie crescută.
Într-un asemenea mediu economic contribuabilii sunt preocupaţi mai puţin de
respectarea legislaţiei fiscale cât de obţinerea unui profit cât mai mare care să-i asigure
traiul şi pe cât posibil continuarea afacerii.
În acest context, fiscalitatea excesivă constituie nu numai un factor juridic, ci şi
unul economic, întrucât un nivel al presiunii fiscale ridicat afectează din punct de vedere
economic, profitul şi amortizarea, cele două elemente de autofinanţare a dezvoltării, iar
această situaţie ar putea compromite consumul viitor;
d) Factorii de natură psiho-sociali
Există tendinţa naturală oricărui contribuabil de a obţine venituri cât mai mari cu
cheltuieli cât mai reduse, dar şi să plătească cât mai puţin la stat.
De fapt, se poate spune că motivul principal care determină o persoană să comită
infracţiuni privind evaziunea fiscală este obţinerea unui profit cât mai mare şi să-şi
etaleze averea.
Diferenţa dintre nivelurile de trai ale diferitelor categorii sociale, mai ales că
unele persoane au dobândit averi colosale prin mijloace necinstite, creează o stare de
disconfort social, fapt care determină şi persoane oneste să urmărească să-şi ridice nivelul
de trai până la un nivel care să-l mulţumească, recurgând adesea la încălcarea legislaţiei
fiscale.
Acelaşi efect este întâlnit şi atunci când aceste persoane trebuie să ia o decizie,
care poate fi influenţată de faptul că, concurentul său a obţinut prin fraudarea legii, o
condiţie privilegiată pe piaţă, fiind nevoit să comită şi el o infracţiune pentru a nu fi
exclus din piaţă de către concurentul său.
O analiză profundă a fenomenului de evaziune fiscală scoate în relief existenţa şi
a altor factori care influenţează mai mult sau mai puţin acest fenomen, cum ar fi, educaţia
contribuabilului de a respecta legile, modul în care mass-media influenţează opinia
publică cu privire la evaziunea fiscală, factori de natură religioasă, stare civilă şi mulţi
alţii.
Analiza cauzelor care provoacă evaziunea fiscală trebuie făcută în strânsă
corelaţie cu consecinţele economice ale .fenomenului pentru a se înţelege importanţa
stopării acestui fenomen.
 Consecinţele evaziunii fiscale
Evaziunea fiscală prin fenomenele multiple de manifestări produce efecte de
natură economică, socială şi politică.
Consecinţele economice ale producerii şi creşterii evaziunii fiscale constau
îndeosebi în readucerea volumului veniturilor încasate la bugetul general consolidat cu
efecte negative în satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
De regulă, în asemenea situaţii statul recurge la creşterea cotelor de impozitare
existente, la modificarea perioadelor de plată uneori prevăzând şi plata în avans şi chiar la
înfiinţarea de noi impozite.
In atare situaţii, agenţii economici buni platnici care îşi respectă obligaţiile fiscale,
vor fi afectaţi, aflându-se in imposibilitatea achitării în cuantumul legal şi la termenul
stabilit obligaţiile fiscale , iar cei rău platnici vor căuta noi mijloace prin care să-şi
ascundă veniturile realizate.
Se poate spune că, creşterea evaziunii fiscale influenţează direct dezvoltarea în
ansamblu a economiei ţării, întrucât neacumularea de venituri la bugetul de stat,
determină imposibilitatea finanţării unor obiective economice importante sau în cazul în
care se continuă finanţarea acestora se va recurge la împrumuturi externe în condiţii
neavantajoase.
Tot ca un efect economic al evaziunii fiscale trebuie considerat şi influenţa pe
care acest fenomen o are asupra creşterii inflaţiei, determinată de creşterea preţurilor
mărfurilor ca urmare a tendinţei producătorilor de a include în preţ şi creşterile de
impozite.
Pe de altă parte, creşterea inflaţiei şi implicit a preţurilor va avea consecinţe
negative asupra competitivităţii produselor româneşti pe pieţele interne sau externe.
Dintre consecinţele sociale demn de semnalat ale evaziunii fiscale sunt cele care
privesc defavorizarea unor categorii sociale care aveau nevoie de sprijinul statului, fiind
cazul persoanelor cu handicap, persoanele bolnave fără venituri sau cu venituri reduse, a
familiilor cu mulţi copii, contribuind astfel la diminuarea standardului de viaţă a acestor
categorii, care vor recurge în ultimă instanţă la proteste sociale.
Consecinţele de natură politică a creşterii evaziunii fiscale decurg din faptul că,
contribuabilul fiind persoana cu drept de vot, pe fondul acumulării de nemulţumiri si a
neîncrederii în puterea publică fie nu va participa la vot, fie va vota persoane cu o
credibilitate îndoielnica care vor adopta legi permisive evaziunii fiscale.
 Metode de limitare şi ţinere sub control a evaziunii fiscale.
A. Metoda analizei riscurilor
Metoda de analiză a riscurilor, este o metodă nouă de investigaţie şi inspecţie
fiscală ce oferă posibilitatea depistării agenţilor economici potenţiali evazionişti care prin
fraude, subevaluări, vânzări nelegale, folosirea de companii fictive contribuie la sporirea
evaziunii fiscale.
Prin tehnicile utilizate de această metodă se încearcă şi se depistează şi breşele din
reglementările fiscale de care profită agenţii economici sustrăgându-se intenţionat sau nu
de la plata obligaţiilor fiscale.
Prin metoda de analiză a riscurilor utilizate în sfera controlului se încearcă să se
maximizeze colectarea veniturilor şi a resurselor fiscale concomitent cu minimizarea
riscurilor.
Analiza riscurilor presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) alocarea resurselor pentru identificarea riscurilor;
b) determinarea zonelor de risc;
c) identificarea riscurilor;
d) stabilirea indicatorilor de risc;
e) evaluarea nivelului sau a gradului de risc;
f) exprimarea riscului;
Rezultatele metodei de analiză a riscurilor deprind mai presus de orice de
cantitatea şi calitatea informaţiilor culese, de modul de stocare a acestora, de evaluarea şi
apoi utilizarea acestora. De aceea, analiza de risc trebuie să fie o metodă computerizată,
foarte flexibilă, care presupune utilizarea unui sistem procedural integral informatizat.
Sursele de informaţii constituie o parte esenţială în culegerea şi procesarea datelor
ce urmează a fi folosite în selectarea, stabilirea şi efectuarea controalelor fiscale.
În categoria de surse de informaţii pot fi incluse:
- documentele de înregistrare ale contribuabilului;
- acte de control fiscale întocmite în ultimii 5 ani;
- instituţiile publice sau departamentele guvernamentale (Poliţia, Ministerul
Transporturilor, Parchete);
- mass-media, ziare, reviste de specialitate financiară (raportări de afaceri,
informări ale bursei), informaţii publice;
- companii aeriene, companii vamale, companii de transport, operatori portuari,
comisionari vamali, concurenţa;
- baza de date a Administraţiei Financiare, a Administraţiei Vamale, arhivele
instanţelor de judecată;
- informatori;
- surse de informare internaţională precum acordurile bilaterale pentru evitarea
dublei impuneri, organisme de control ale Uniunii Europene cum ar fi: Oficiul de Lupta
Antifraudă, etc.
Informaţiile culese de la aceste surse constituie material brut care trebuie evaluat
şi procesat. De atunci, informaţiile conţin date statistice despre volumul vânzărilor,
valoarea totală a cifrei de afaceri, volumul cheltuielilor, nivelul obligaţiilor fiscale şi
modul de plată a acestora precum şi tendinţele de creştere sau descreştere a veniturilor şi
cheltuielilor şi tendinţele de mărire sau micşorare a bazei de impozitare.
Literatura de specialitate clasifică informaţiile în:
o Informaţii tactice care cuprind date despre locaţiile unde se desfăşoară
activitatea economică, expedieri suspecte de mărfuri de la o locaţie la alta,
intrări masive de bunuri din import sosite din ţări cu obligaţii fiscale mari
(fiscalitate excesivă);
o Informaţii operaţionale care cuprind date referitoare la indivizi sau
organizaţii, activitatea şi relaţiile dintre aceştia în scopul descoperirii unor
conspiraţii;
o Informaţii strategice cuprind date despre metodele şi tendinţele evaziunii
fiscale şi sectoarele problemă, măsurile legislative luate, modul de aplicare al
acestora şi rezultatele efective obţinute;

a) Metoda de analiză de risc presupune într-o primă etapă stabilirea resurselor


umane şi financiare utilizate în depistarea riscurilor.
Pentru aceasta trebuie precizat la nivel local şi naţional, pentru o perioadă
determinată (de regula un an) numărul persoanelor angrenate în culegerea şi procesarea
informaţiilor şi sumele de bani necesare realizării acestor operaţiuni (dotări, salarii, etc.).
b) Determinarea zonelor de risc trebuie să înceapă cu studierea legislaţiei
naţionale existente care priveşte domeniul fiscal, depistarea eventualelor neconcordanţe
între actele normative care reglementează aceleaşi probleme, dacă reglementările sunt
atotcuprinzătoare, clare şi precise şi dacă noile modificări legislative reverificate de
practică oferă posibilitatea de eludare a legii în unele domenii.
De asemenea, trebuie analizate condiţiile de exceptare de la plata obligaţiilor
fiscale impuse prin reglementările legale în vigoare, dacă s-a respectat principiul
echitabilităţii contribuabililor în faţa impozitelor în stabilirea acestor condiţii precum şi
dacă a fost respectată încadrarea în aceste condiţii.
c) Identificarea riscurilor presupune determinarea faptului dacă riscurile sunt
probabile să apară în fiecare zonă şi felul în care se va face.
În acest sens trebuie monitorizat stilul de viaţă al persoanelor implicate în
activităţile economice ale căror venituri anuale impozabile sunt incompatibile cu stilul de
viaţă luxos.
Riscurile pot fi determinate de asemenea după natura afacerii: restaurante, cluburi
de noapte, profesii liberale (notari, avocaţi, doctori) sau după natura bunurilor: materii
prime în regim de importuri temporare, materii prime utilizate în activitatea de producţie
de către agenţii economici scutiţi de plata unor impozite etc.
d) Indicatorii de risc sunt acei factori care sporesc sau diminuează nivelul gradului
de risc, care se stabilesc după ce au fost identificate zonele de risc.
Indicatorii de risc pot fi generali, cu aplicabilitate universală, la toate zonele de
risc, sau indicatori specifici, cu aplicabilitate la anumite activităţi economice sau unui
anumit comerciant.
Pot fi utilizaţi ca indicatori generali de risc:
- nivelul bazei de impozitare;
- nivelul scutirilor;
- nivelul pierderilor financiare.
Iar din categoria indicatorilor de risc specific:
- numărul de tranzacţii;
- numărul de locaţii noi în desfăşurarea activităţii;
- numărul de parteneri în activitatea comercială.
e) Evaluarea nivelului sau gradului de risc reflectă posibilitatea producerii unor
nereguli când sunt îndeplinite anumite condiţii.
Stabilirea gradului de risc presupune combinarea şi însumarea tuturor categoriilor
de risc şi, în funcţie de aceasta evaluarea nivelului de risc.
În practică, riscul poate fi cuantificat în:
- risc ridicat ( R )
- risc mediu ( M )
- risc scăzut ( S ).
f) Exprimarea riscurilor poate fi realizată prin indicatori de risc, dar şi prin alte
mijloace, dintre care cel mai eficient este profilul de risc.
Profilul de risc este un document, un mijloc prin care se pune în practică analiza
de risc.
Prin intermediul profilului de risc se înlocuiesc controalele de rutină şi inopinate
cu controalele programate şi orientate.
Profilul de risc este documentul computerizat ce conţine informaţii diverse, de
exemplu despre bunuri la care se aplică accize, bunuri pasibile de obligaţii agricole
speciale, diverse tipuri de taxe, despre bunuri cu obligaţii fiscale mari, despre mari
comercianţi etc.
Profilul de risc trebuie să conţină o descriere a zonei de risc, o evaluare a riscului,
contra – măsuri de aplicat, un calendar de acţiune, rezultate şi o evaluare a eficienţei
activităţii întreprinse.
În acest context, putem spune că profilul de risc poate avea următoarele funcţii:
- sursă de informaţii despre plătitorii de taxe, şi impozite;
- sursă de informaţii despre veniturile colectate şi înregistrate pe regiuni
fiscale;
- determinarea zonelor de risc;
- evaluarea extinderii riscurilor implicate în zonele de risc;
- elaborarea unui plan de acţiune şi stabilirea tipului de control folosit;
- testarea eficienţei controalelor realizate.
Pentru ca metoda de analiză a riscurilor să fie eficientă este necesar să se creeze
structuri teritoriale şi centrale, atât la ANAF, cât şi la Garda Financiară, organisme cu
atribuţii în domeniul fiscalităţii.
Se preconizează înfiinţarea de:
- birouri/direcţii regionale de culegere şi prelucrare a informaţiilor;
- birouri / direcţii centrale de evaluare a informaţiilor;
- analişti de sistem pentru stocarea informaţiilor şi unităţi de
criminalitate electronică;
- direcţii de control locale şi centrale pentru efectuarea controlului fiscal
efectiv ( direcţii de investigaţii );
- direcţii de audit şi afaceri interne;
- birouri de presă şi relaţii cu publicul.

B. Metoda valorii nete de dovedire a veniturilor


Este o metodă directă care implică stabilirea venitului net al contribuabilului la
începutul şi la finele anului financiar, calculându-se creşterea sau descreşterea valorii nete
atunci când acesta nu ţine registre contabile sau refuză să le prezinte.
Pentru ca această metodă să fie eficientă, trebuie să se stabilească corect valoarea
netă a veniturilor realizate.
În acest scop, cu permisiunea contribuabilului vor fi examinate înregistrările
bancare, impozitele pe donaţii, recompense şi bilanţurile contabile prezentate la organele
fiscale.
Creşterea sau descreşterea valorii nete va fi influenţată:
a) prin adăugarea la creşterea sau descreşterea valorii nete de:
- Cheltuieli de personal;
- Suma impozitelor plătite;
- Segmentul neimpozabil al pierderii de capital;
- Pierderi la vânzarea de bunuri personale;
- Donaţii faciale;
- Prime pentru asigurarea de viaţă;
b) prin deducerile din creşterile şi descreşterile valorii nete de:
- Câştigurile de capital din tranzacţii;
- Donaţii primite;
- Moşteniri;
- Pensii neimpozabile;
- Excluderile de dividende;
- Dobânzi scutite de taxe;
- Profiturile din asigurările de viaţă.
Rezultatele obţinute vor fi comparate cu veniturile impozabile menţionate în
declaraţia de impunere şi cu plăţile efectuate către bugetul de stat.
 Măsuri de combatere a evaziunii fiscale
Cunoaşterea cauzelor şi a consecinţelor evaziunii fiscale, impune luarea unor
măsuri pertinente, rapide şi eficiente de înlăturare ori limitare a acestui fenomen.
Aceste măsuri pot fi de ordin legislativ, economic, social sau administrativ.
Din punct de vedere legislativ si economic aceste măsuri privesc îndeosebi:
- înlăturarea imperfecţiunilor şi golurilor legislative în materie fiscală;
- simplificarea modului de stabilire şi încasare a obligaţiilor fiscale;
- stabilirea unui nivel al impozitelor şi taxelor comparabil cu cel din ţările Uniunii
Europene;
- reducerea substanţială a numărului de impozite şi taxe, a excepţiilor în stabilirea
nivelului impozitelor şi taxelor şi aplicarea pe cât posibil a unor impozite asupra
veniturilor cât mai real obţinute de contribuabil (aplicarea impozitului pe cifra de afaceri
în locul impozitului pe profit şi a celui pe venit);
- corelarea prevederilor Codului Fiscal cu legislaţia economică şi îndeosebi cu
legislaţia comercială.
Din măsurile de ordin administrativ şi social enumerăm:
- sporirea numărului de funcţionari cu atribuţii de control fiscal;
- elaborarea unor criterii de selectare şi programare a controlului fiscal şi
verificarea cu prioritate a contribuabililor care îşi desfăşoară activitatea în domenii în care
sunt condiţii de realizare a evaziunii fiscale;
- îmbunătăţirea calităţii controlului prin organizarea de cursuri de perfecţionare a
controlorilor fiscali şi asigurarea unei dotări corespunzătoare;
- asigurarea pentru toate actele de control a titlului executoriu fără a mai fi nevoie
de vreo investire;
- creşterea salariilor organelor fiscale în raport cu munca şi riscurile la care se
expun;
- editarea de către Ministerul Finanţelor Publice a unor publicaţii de specialitate
care să faciliteze interpretarea unitară a cadrului normativ fiscal;
- educarea prin mijloace mass-media a contribuabilului în aşa fel încât aceştia să
înţeleagă că obligaţia fiscală nu este un bir ci o datorie civică;
- prezentarea prin intermediul mijloacelor mass-media a consecinţelor deosebit de
grave pe care le are comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală.
În contextul actual, urmărirea reglementărilor de ordin fiscal în Codul Fiscal şi
Codul de Procedură Fiscală sunt de natură să contribuie la diminuarea fenomenului de
evaziune fiscală.
Cu toate acestea, însă inflexibilitatea actelor normative menţionate, existenţa încă
a unor domenii în care se produc venituri care nu sunt supuse impozitării, multitudinea de
excepţii în aplicarea cotelor de impunere, face posibilă producerea evaziunii fiscale.
C) Test de evaluare
1. Care sunt principalele forme de manifestare a evaziunii fiscale ?
2. Care sunt principalele acte normative care reglementează evaziunea fiscală ?
3. Care sunt principalele cauze ale evaziunii fiscale?
4. Care sunt consecinţele evaziunii fiscale ?
5. Care sunt metodele de analiză şi limitare a fenomenului evaziunii fiscale ?
6. Care sunt principalele măsuri de combatere a evaziunii fiscale ?