Cuprins

PS Teofil de Iberia, ABC-ul credinței����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������3

In memoriam BARTOLOMEU VALERIU ANANIA. „Fie!”���������������������������������������������������������������������������������������4
Pr. Cristian Lucian Suciu, parohia Talavera de la Reina, Activitatea misionară a Sf. Apostol Pavel în Corint�����7
Prof. Univ. Dr. Felix Nicolau - lectoratul ILR de limbă română, Universitatea Complutense, Madrid,
Ritualul extins al lumii vechi��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������9
Ierom. Arsenie Baltă, Mănăstirea Cenicientos, Sfântul Pacian Al Barcelonei – dascăl al pocăinței���������������������10
Pr. Nicolae Ioniță, Parohia Castellón de la Plana, Cuvântul care... rănește����������������������������������������������������12
Pr. Dan Marius Matei, Parohia Florești, Viața ca o fugă (Rubrică permanentă a anului 2022)��������������������������13
Pr. Costel Ștefănel Bârsan, Parohia Jaén, Icoana din „portbagaj”���������������������������������������������������������������������14
Pr. Dr. David Băltărețu, Parohia Las Rozas, Sf. Ierarh Brauliu de Zaragoza������������������������������������������������������16
Rasofora Irina, Mănăstirea Cenicientos, Sfântul Gherasim și leul��������������������������������������������������������������������17
Creații poetice����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������18
Rețete culinare���������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������19

ABC-ul credinüei
Dialoguri cu Preasfințitul TEOFIL de Iberia
Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei
1. Ce părere are Preasfințitul Teofil despre milostenie?
Când trebuie și când nu trebuie să ajutăm pe cineva?1
Milostenia este firescul iubirii. Dumnezeu fiind
iubire, miluiește pe toți oamenii, fără să judece și fără
disprețuiască pe nimeni. Pentru noi, oamenii căzuți,
milostenia devine un efort ascetic, în dorința de a ne
asemăna cu Dumnezeu. Atunci când harul se sălăș-
luiește în inimă, și pentru noi milostenia devine un
firesc, împlinind cu ușurință dorința Mântuitorului
de a fi buni cu toți oamenii, fără să judecăm pe cel ce
întinde mâna sau cere ajutorul nostru.
2. De ce Domnul Dumnezeu, după ce Iacov i-a
furat dreptul de întâi-născut fratelui său Isav, cu aju-
torul Rebecăi, l-a binecuvântat în vis, când mergea din
Beer-Șeba la Haran? (Fac. Cap. 27-28).
Dumnezeu ne alege și ne cheamă la diferite mi-
siuni, chiar din pântecele mamei, sau chiar înainte de
a ne naște, din rațiuni doar de El cunoscute. La fel la
ales și pe Iacov și l-a binecuvântat, chiar dacă pentru
logica omenească pare de neînțeles, sau chiar smintitor.
3. Cum înțelegem cuvintele Mântuitorului: „De nu
se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre
în împărăţia lui Dumnezeu”? Cum se pot mântui cei care
nu sunt creștini dacă Mântuitorul a spus aceste cuvinte?
Botezul este poarta de intrare în Biserică, creștinii
fiind chemați să devină un aluat care să dospească toată
frământătura. Cei care n-au avut șansa să-L cunoască
1
Așteptăm pe viitor întrebările Dumneavoastră la adresa
de e-mail: abculcredintei@gmail.com.
Foaia Sfantul
, ,
Apostol Iacob
pe Hristos în această viață, se vor mântui, în măsura în
care, în ziua judecății se va vădi că au ceva în comun
cu Domnul Hristos și cu cei botezați, care în mod
voit și conștient au dobândit asemănarea cu El. Dacă
mântuirea presupune desăvârșire treptată, înseamnă că
cei ce L-au cunoscut pe Domnul din această viață sunt
mai înaintați pe scara urcușului duhovnicesc.
4. De ce trebuie să moară omul?
Dumnezeu l-a creat pe om pentru viață veșnică.
Moartea a apărut ca o consecință a căderii în păcat,
dar, potrivit înțelepciunii dumnezeiești, moartea este și
o binecuvântare pentru omul căzut, pentru că ea face
ca această stare de cădere și de rău să aibă un sfârșit.
5. De ce este important să oferim de pomană?
Este important să oferim pomană pentru că ea
ne apropie de Domnul și unii de alții. Prin pomană
nu ne cumpărăm mântuirea, ci arătăm că suntem pe
calea mântuirii, deschisă nouă tuturor de către Hristos
Domnul.
6. Există o familie mixtă în care soții trăiesc necunu-
nați. Ea este ortodoxă practicantă, postește, se spovedește,
iar el este catolic și nu vrea să se cunune. Întrebare: doamna
respectivă se poate împărtăși vreodată?
Dacă această femeie își respectă căsătoria civilă,
dar nu se poate cununa religios pentru că soțul se îm-
potrivește, duhovnicul, cercetând situația, va decide
dacă poate să facă pogorământ sau nu.
🖋
3
Foaia Sfantul
,
Apostol Iacob
,
In Memoriam BARTOLOMEU VALERIU ANANIA
„Fie!”
xistă în viaţa Maicii Domnului un moment
de mare răscruce1, atât pentru propria ei
rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii
noastre. Acest moment se întrupează într’un
singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona
în Buna Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlu-
crarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare,
iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar
îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută:
Bucură-te! Şi- i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde
prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat,
nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate,
i s’ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai
departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce
se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea
Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită
de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite,
în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa
veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi
negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă
cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de
pildă, că ţi -a murit cineva drag e întâmpinată, mai
întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu
pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i- a
murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul
şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa
va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima
veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizo-
nier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala,
vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au
întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să
creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea
frumos ca să fie şi adevărat!
1
„Ortodoxia”, IBMBOR, 3, 1980.
4
Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi
înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al
cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva
sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se
află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea
din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din pro-
orocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul
Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui
Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce
tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie
şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum
poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate
Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre
a- I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se
poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu- i dă
răgaz şi- i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu:
bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se
află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate.
Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la
măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.
Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe
de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însăr-
cinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei
maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi
sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare
este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei
se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevino-
vatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită,
cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oame-
nilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să
stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?... Dacă
va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de
bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura
satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine
o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la

poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un
mister, cine va fi în stare să- l propună înţelegerii şi,
mai ales, cine va fi în stare să- l accepte, când el vine
din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic
extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure
toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine- L va scuti
pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui
bastard căruia societatea îi refuză un statut normal?...
Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile
se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, lo-
godnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea
unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia
lângă altarul tămâierii. Buna Vestire anunţă, deocam-
dată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria,
să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj,
dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a
decide, de a se pronunţa între două alternative, între
un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru
nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe
de -o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu,
pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reproba-
bilă. Spre a -i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o
asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui
şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl
Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face
o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură,
în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o
amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui
imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur
cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl
aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând -o pe ea, Dum-
nezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează
să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă
şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea
universală de libertate.
– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!
În acea clipă s’a petrecut Întruparea.
Din acest moment îngerul nu mai are nimic de
spus şi se face nevăzut.
Buna Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul
romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care
Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la
participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase
împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşază la
unison cu Creatorul şi -şi restaurează propria -i libertate,
redându- i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese,
întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria
e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră
la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.
Prin acelaşi cuvânt însă, Maria îşi asumă, în mod
conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul
aparte, care va face din ea un unicat al neamului ome-
nesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele
lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul
acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit
şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume con-
Foaia Sfantul
text social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi
, ,
conferă un caracter de profundă autenticitate umană
şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. În
Apostol Iacob
această privinţă, realismul aproape brutal al relatării
din Evanghelia după Matei este de a dreptul zgudui-
tor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se
îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul
ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi
căruia ea i -a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi
suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din
pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre
faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe
capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici
însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale
îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără
să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat
se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie
este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate
chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur,
să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este
îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând,
refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde toc-
mai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere
totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”,
care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de
presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit
nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări
de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să
fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare
să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui.
Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul
societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă
din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în
faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit
ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se
creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el
să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de
semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz,
şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu
există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice,
atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul
Mariei. În cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării:
s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie,
să -şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E
un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate
salva. Îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce
se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în
faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a
părăsit -o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită
de o singurătate fără margini.
E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia
adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi
să ia asupră -şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se
va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte,
fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul ex-
traordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul
vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia
5
 Apostol Iacob
umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar,
până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse
Foaia Sfantul
dintr’un singur cuvânt: Fie!
Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria
, ,
este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din
Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurăta-
tea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul
Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, – jalea
îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de
sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur
cuvânt: Fie!
Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în
ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este
mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemă-
nare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt
supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară,
purtătoare de trup, i- a păzit curăţia neîntinată şi l -a
păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumne-
zeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus
de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al
ei. În cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt
în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e
în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un
luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa
cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul
proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!
Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordi-
nea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei
ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate,
cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe
pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat
de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce
povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea
şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama
de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat
vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul
episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura
conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia
acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire
dintre cele două femei are dimensiunile unui poem
ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită
de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria Îl
poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi
mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul
Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El
este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci
6
şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea,
Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat
al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „Bu-
cură -te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi
dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei,
vărsate din belşug de -a lungul a treizeci şi trei de ani,
sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei,
căreia Puternicul i -a hărăzit mărire în veci. Urmare a
unui singur cuvânt: Fie!
Oare este Maica Domnului chiar atât de sin-
gură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu
femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de
învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte înăl-
ţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii.
Adormirea i -o cântă apostolii, trupul îi este ridicat
la cer de către Însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt
evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume
că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne
solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.
Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea
Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva,
ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu;
îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua,
magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea,
pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat -o
pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea
Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi
adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea
dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de
alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în
actul Întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară
undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp
ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne -am
rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi
tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate
că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă.
În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu
sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă
pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel
de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci
pururea se roagă pentru noi. În numele nostru, Fecioara
Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! În
numele ei, la rându- ne, vom aştepta, prin rugăciune,
o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!
Bartolomeu Anania
🖋

Activitatea misionar[ a Sf. Apostol Pavel ]n Corint
Cristian Lucian Suciu
Generalitäüi referitoare la scrierile pauline
espre Sfântul Apostol Pavel știm că a scris
șaisprezece scrisori cu destinații precise. Cu
siguranță, Pavel a scris mult mai mult, însă
atât s-a mai păstrat. Este foarte sigur faptul
că , pe lângă cele două epistole către Corinteni, a exis-
tat o a treia epistolă, după cum reiese din următoare
cuvinte: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecați cu
desfrânații”1, text care nu se găsește anterior în epistole
și care denotă faptul că a existat cu siguranță o a treia,
care nu ni s-a păstrat.
Limba în care au fost scrise epistolele este greaca
elenistică. Evanghelistul Luca și Sfântul Apostol Pa-
vel au vocabularul cel mai variat dintre toți scriitorii
Noului Testament. Deși stilul paulin nu este atât de
limpede și de elegant ca al Sf. Ev. Luca sau al Sf. Ev.
Ioan, datorită temperamentului viu, impresionant și
de o sensibilitate excesivă a Ap. Pavel, totuși stilul e
atrăgător, plin de cuvinte ce par destul de expresive,
lipsit de repetiții inutile.
Este adevărat că epistolele pauline nu sunt scrieri
elaborate în liniște, cu teme dinainte alese, pentru care
se culege materialul, se studiază, triază și clasifică, ci
sunt scrieri ocazionale, care au trebuit să răspundă unor
nevoi presante, unor probleme care așteptau răspuns
urgent, scrise sub influența momentului.
De amintit este faptul că și aceste scrieri nu sunt
unele strict personale, care trebuiau citite de o anu-
mită persoană, ci epistole adresate de Apostol unor
comunități încreștinate de el în prealabil și care dezbat
probleme de interes general, din diferite puncte de
vedere: dogmatic, moral și liturgic.
În ceea ce privește Epistola I către Corinteni,
aceasta face parte din epistolele mari și disciplinare a
Sfântului Apostol Pavel adresată unei Biserici provin-
ciale din Corint.
1
I Corinteni 5, 9.
Foaia Sfantul
, ,
Apostol Iacob
Importanüa socialä, politicä öi spiritualä a Corintului
Corintul era unul dintre cele mai mari orașe ale
lumii vechi. Orașul a ajuns la o mare înflorire, datorită
așezării între Marea Egee și Marea Adriatică și trafi-
cului său comercial dintre Apus și Răsărit. Bogăția
și prosperitatea sa au atras nu numai admirația, ci și
invidia altor cetăți din antichitate. Intrând în conflict
cu Roma, Corintul a fost distrus în întregime de către
consulul L. Mununius (146 î.Hr.). După o sută de
ani de la dărâmare, el a fost rezidit de către împăratul
Iuliu Caesar, care l-a transformat în colonie romană și
i-a dat o nouă înfățișare. Puțin după aceea, Octavian
Augustus avea să-l proclame capitală a provinciei Ahaia,
cu drepturile și privilegiile unei mari metropole. Cum
belșugul și luxul atrag după ele lascivitatea și desfrâul,
Corintul devenise faimos și prin libertinajul moravu-
rilor; aici se afla templul Afroditei (Venus), al cărei
peste o mie de ierodule pervertiseră erosul la treapta de
prostituție sacralizată (un eros căruia Pavel îi va opune
pe agape, iubirea pură, duhovnicească, netrecătoare
- vezi celebrul capitol 13). O astfel de metropolă a
păgânismului devenise însă și ținta convertitului de
pe drumul Damascului.2
Din cei aproape 600.000 de locuitori cât avea
Corintul în veacul apostolic, peste 400.000 erau sclavi,
iar majoritatea celorlalţi era lipsită cu desăvârșire de
orice mijloace de producţie şi de drepturi politice. Toată
bogăţia Corintului aparţinea câtorva stăpâni şi izvora
din exploatarea sclavilor, a libertăţilor, a hamalilor şi
a meseriaşilor săraci, care alcătuiau marea majoritate
a populaţiei.
În Corint se află apoi cel mai renumit templu al
zeiţei Venus- Afrodita, ale cărei preotese, peste 1000 de
ierodule, ridicaseră prostituţia la rangul de cult religios
şi se desfrânau fără ruşinare. Numele Corintului, cetatea
desfrâului, echivala așadar, în vocabularul vremii, cu
desfrâul însuşi, iar expresia „a trăi ca la Corint” devenise
o vorbă de ocară chiar şi pentru păgâni.
Bartolomeu Anania, Biblia comentată - Noul Testament,
2
IBMBOR, București, 1993, pp. 274-275.
7
 Apostol Iacob
Apostolul Pavel poposeşte la Corint în cursul
celei de-a doua călătorii misionare, la sfârșitul anului
Foaia Sfantul
50 sau începutul anului 51, și rămâne timp de un an
și jumătate. „Aria predicii sale are în față două lumi
, ,
distincte: comunitate iudaică, numeroasă, prosperă și
conservatoare în jurul sinagogii, și cea păgână, cosmo-
polită, stratificată și coruptă în marasmul inechităților
sociale și al sincretismului religios. Ca de obicei, el
începe de la nucleul iudaic (prin soții Acvila și Priscila,
evrei încreștinați, la care locuiește și împreună cu care
își câștigă pâinea), apoi pătrunde în universul păgân și
izbutește ca în cele optsprezece luni să întemeieze una
din cele mai puternice Biserici ale Asiei Mici, cu cel
puțin încă două lăcașuri de cult în casele lui Iustus și
Gaius, și cu premisele unei protecții morale și juridice
din partea proconsului Galion, fratele filosofului Seneca.3
Odată mai mult, Noul Testament ne învață că
munca este cel dintâi mijloc pentru înfrățirea oamenilor
și singura cale firească pentru procurarea necesarului
existenței noastre pământești. Trebuie amintit și faptul
că Sfântul Apostol Pavel împreună cu ucenicul său Bar-
naba au fost singurii dintre apostolii Domnului care
au trudit cu mâinile lor pentru a-și asigura subzistența
pe durata misiunii apostolice.
Ajunși în Corint, apostolul nu se mulțumește însă
cu această activitate zilnică și cu câteva convertiri oca-
zionale. El nu venise în acest oraș ca să-și caute o pâine,
ci ca să-l aducă pe Hristos la corinteni. În acest sens,
în fiecare sâmbătă el ia parte la adunările comunității
iudaice și vorbește cu atâta iscusință încât convinge o
mulțime de iudei și prozeliți că Iisus este adevăratul
Mesia, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și-i înduplecă
să se boteze. Așa îl găsesc ucenicii săi, Sila și Timotei,
pe care îi lăsase în Macedonia când se îndrepta spre
Corint. În câteva săptămâni el strânsese în jurul său
o mulțime de credincioși iudei și eleni, convertise și
pe Crispus, mai marele sinagogii și întemeiase prima
comunitate creștină din capitala provinciei Ahaia.
Sprijinit de ajutorul trimis de creștinii din Mace-
donia,4 el se dedică cu totul numai misiunii sale. Din
locuința lui Acvila și Priscila, care devenise neîncăpătoare
pentru mulțimea ascultătorilor, se mută în casa unui
prozelit și anume Titus Justus, așezată lângă sinagoga
iudeilor. Aici se țin de acum toate adunările creștine
și cuvântările apostolului Pavel pe care Domnul l-a
încurajat într-o vedenie, noaptea, zicându-i: „Nu te
teme, ci vorbește și nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine
și nimeni nu va pune mana pe tine ca să-ți facă rău,
pentru că în cetatea asta am popor mult.”5
Întâlnirea apostolului cu Gallion, proconsulul
provinciei Ahaia, fratele filosofului Seneca, are o impor-
tanță deosebită pentru cronologia paulină. O inscripție
descoperită în localitatea Delfi acum câteva decenii,
Bartolomeu Anania, op. cit., p. 274.
3
4
II Corinteni 9, 8-9.
5
Faptele Apostolilor 18, 6-11.
8
ne informează că el a fost proconsul de la începutul
anului 51. Proconsulul a luat cunoștință de prezența
apostolului din cauza împotrivirii iudeilor față de
predica Sfântului Pavel. Aceștia, ridicând-se într-un
gând împotriva lui, l-au dus pe apostol la tribunal și
l-au învinuit că îndeamnă poporul să cinstească pe
Dumnezeu într-un mod contrar legii iudaice. Apos-
tolul a cerut să se apere, dar Gallion l-a oprit și a
clasat procesul, alungându-i pe iudei și eliberându-l.
I-a garantat libertate și l-a ocrotit ca pe un cetățean
roman. Numai Sostene, mai marele sinagogii, a plătit
scump prietenia cu apostolul, căci prozeliții l-au bătut
în fața tribunalului.6
Datorită acestei fericite întâmplări și nu în ultimul
rând, datorită legăturii intime cu Mântuitorul Hristos,
Sfântul Apostol Pavel a petrecut multe zile liniștite în
Corint. După cum menționează cartea Faptele Apos-
tolilor, în acest timp el a convertit pe Ștefan și casa
lui, pe Gaius, pe Erast, pe Cvartus și pe mulți alții, ale
căror nume încă nu le cunoaștem.
Membrii Bisericii din Corint și din Ahaia sunt
recrutați din toate clasele și categoriile sociale. Unii
aduc cu ei o cultură aleasă, prețuind știința, filosofia
și retorica, iar alții, puțini însă la număr, sunt bogați,
aducând cu ei unele atitudini neconforme cu dra-
gostea de aproapele și cu egalitatea creștină. Cei mai
mulți sunt însă oameni de jos: sclavi, liberți, hamali,
meseriași, marinari, plugari, cei care trudeau din greu
pentru hrana zilnică.
Comunitatea creștină din Corint prezintă însă
și alte aspecte pe cât de complexe, pe atât de variate.
Unele se referă la viața bisericească, alta la ținuta morală,
iar altele la preocupările duhovnicești ale corintenilor.
Cunoașterea lor aduce cu sine și explică însăși motivarea
epistolei. În anul 52, însoțit de Acvila și Priscila, cu
care legase între timp o prietenie aleasă, Sfântul Apos-
tol Pavel se îndreaptă spre Efes. Aici cei doi însoțitori
rămân, la îndemnul apostolului, în timp ce el pornește
mai departe pe mare, debarcând în Cezareea Palestinei.
După ce străbate mai multe centre creștine, vizitând
numeroase comunități nou înființate, ajunge din nou la
Efes, unde poposește de data aceasta pentru o perioadă
mai lungă și anume de trei ani. În tot acest timp, el
urmărise cu grijă părintească dezvoltarea și extinderea
bisericii din Corint și primise aproape numai vești
bune despre starea și propășirea ei. Aceste vești venite
prin diferiți călători creștini, care treceau prin Corint,
îi potoleau dorul care-l chema necontenit spre fiii săi
duhovnicești, în dificila și sublima misiune apostolică.
În ultimul timp oamenii din casa Hloei, precum și
Ștefan și Fortunat, îl înștiințează pe apostol că anumite
primejdii interne amenință liniștea, unitatea, sfințenia
și progresul Bisericii din Corint.
(continuare în numărul următor)
🖋
6
Faptele Apostolilor 18, 12-16.

Ritualul extins al lumii vechi
Felix Nicolau
umea nouă, postumanistă, s-a rupt vehe-
ment de lumea veche și semi-veche. De
aceea se pune problema cum se mai poate
practica creștinismul autentic, complex
și atoateintegrator într-o lume globalizată ce nu se
mai orientează după repere sprituale și după tradiții
și datini ce organizau și dădeau sens spiritual fiecărei
acțiuni umane pentru a o integra în armonia cosmică.
Cu înțelepciune, creștinismul a absorbit multe datini
și cutume păgâne și le-a revalorificat spiritual.
În Calendarul țăranului român. Zile și mituri1,
Ion Ghinoiu descrie zilele Babei ca fiind un timp ritual
de 9-12 zile la începutul lunii martie, exact când se
petrecea urcușul Dochiei cu oile la munte. Știm despre
Baba Dochia că reprezintă acea figură mitică cu regim
fondator, ea fiind fiica lui Decebal urmărită de un ofițer
roman (Traian?) după cucerirea Sarmisegetuzei și care
va fi metamorfoza-
tă în bătrână pen-
tru a-i fi protejată
imacularea. Ast-
fel, se sugerează că
simbioza daco-ro-
mană nu a fost be-
nevolă și nici to-
tală, romanii fiind
invadatori rapaci.
Baba magică este
o figură prezentă în
mitologia multor
țări balcanice.
Pusul Babelor
însemna o reparti-
zare a acestor zile
ale Babei Dochia femeilor dintr-o colectivitate pentru
a afla, conform principiului similia similibus, cum le
va fi firea de-a lungul anului. Vârsta participantelor era
importantă iar în funcție de vremea din ziua aleasă se
estima firea persoanelor în cauză: însorită sau întune-
coasă, bună sau rea. Cum vremea la începutul lunii
martie este capricioasă, nu se putea prevede nimic cu
exactitate...
Zilele friguroase de după data de 9 martie se
numeau zile împrumutate, adesea cu ninsoare, vânt,
lapoviță și vânt. Acestea primesc determinativul „ză-
padă” și sunt dedicate păsărilor (Zăpada Berzelor,
Zăpada Cocostârcului, Zăpada Rândunelelor), mielor
(Zăpada Mielor), arbuștilor cu lemn foarte tare (Zăpada
Cornului). În unele sate se spune că dacă nu ninge în
perioada în care înflorește cornul, arbust din care țăranii
1
Editura Univers Enciclopedic Gold, 2019.
Foaia Sfantul
, ,
Apostol Iacob
își fac codiriște la bici, arbustul nu face fructe (coarne).
În raport cu condițiile meteorologice din luna martie,
numărul zilelor friguroase (împrumutate) diferea de
la an la an. În unele zone se credea că după încheierea
Zilelor Babelor ar urma, între 10 și 17 martie, alte nouă
zile, Zilele Moșilor, ceva mai călduroase.2
La fel, întreaga creație contribuia la generarea și
anticiparea unui sens pe durate scurte, întru folosul
imediat, nu ca acțiune vrăjitorească de descifrare a vieții,
ceea ce nu poate fi decât toxic pentru existența umană.
Iată, furnicile prevesteau vremea, puteau vindeca
unele boli și, apotropaic, însănătoșeau vacile ce fuseseră
fermecate și nu mai dădeau lapte. Dar ele pot fi și dău-
nătoare, așa că omul vechi ținea o „joie a furnicilor” în
Săptămâna albă, adică dăruia furnicilor turte de mălai
sau firmituri de pâine.
Furnica, precum rândunica, este rezultatul
metamorfozelor
imaculante, am-
bele fugind de
avansurile vreunui
june intempestiv.
De aceea, furnica
are mijlocul atât
de subțire: ori
pentru că iubitul
a strâns-o prea tare,
ori pentru că, mâ-
nios, a încercat să
o taie cu cuțitul.
Cât despre mușu-
roi, omul vechi se
ferea să-l scurme
ca să nu aducă răul asupra casei (mușuroiul) lui și a
familiei sale.
Se mai spune că furnica ar fi o viețuitoare
pre-cosmogonică, ea construind mușuroaiele din care
este alcătuit pământul: „Când vezi cel întâi furnicariu,
să te dai de treiu ori peste cap, că apoi ai să ai noroc”.3
Până și superstițiile arătau respect pentru creație.
Totul era organizat natural, fără puzderie de legi și forțe
de ordine. Totul se făcea cu respect față de Cuprinzător,
cum îl numea filosoful Karl Jaspers. Și Platon arăta
în Legile că acolo unde există multe legi este vorba
despre un deficit de încredere în construcția comună
a colectivității, un deficit de spiritualitate
🖋
1
Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile
și mituri, Univers Enciclopedic Gold, 2019.
3
Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și
credințe tradiționale românești, Tipo Moldova, 2016.
9
 Apostol Iacob
Sfântul Pacian al Barcelonei – dascäl al pocäinüei
Arsenie Baltă
Foaia Sfantul
,
,
Christianus mihi nomen est, catholicus cognomen!
Creștin îmi este numele, iar universal prenumele!
Sf. Pacian
rimăvara pocăinței a răsărit și în acest an
prin vremea Sfântului și Marelui Post, în
care ne aflăm. Călătoria duhovnicească pe
care ne-o propune Mântuitorul Hristos
în aceste zece săptămâni are punctul final în învierea
noastră prin Învierea Lui, sau altfel spus: refacerea chi-
pului lui Dumnezeu în om până acolo la a ne asemăna
Lui în aceea prin care ni se face
cunoscut: pocăința, smerenia și
iubirea.
După ce vede cum omul
creat după chipul și asemănarea
Sa își pierde această calitate prin
depărtarea voită de Creatorul
său, Dumnezeu este Cel care Se
pocăiește primul pentru că l-a fă-
cut pe om pe pământ (Fac. 6, 6),
iar prin aceasta a schimbat fața
pământului prin potop, astfel că,
omul are de acum înainte aceste
două mijloace prin care își poate
schimba firea păcătoasă în firea
pe care Dumnezeu a creat-o de la
început: botezul și pocăința, ceea
ce înseamnă omorârea omului
vechi și schimbarea radicală a
minții printr-o viețuire nouă –
viețuirea în Hristos. După ce Se
pocăiește, Dumnezeu Se smereș-
te în fața omului cu o smerenie
deplină, astfel că Logosul – Fiul
lui Dumnezeu vine pe pământ,
Se întrupează și pătimește până la
moartea pe Cruce ca să nimiceas-
că în totalitate stăpânirea morții
și a păcatului asupra omului,
datorită neascultării lui de Dumnezeu. Și toate acestea
sunt cauzate de un singur lucru: iubirea lui Dumnezeu
care izvorăște din însăși Ființa Lui, căci Dumnezeu
iubire este (I In. IV, 8).
Privind retrospectiv istoria mântuirii înțelegem
mai clar motivul pentru care părinții și dascălii Bisericii
au pus mereu accentul pe starea de pocăință a omului,
adică pe efortul de a schimba direcția minții dinspre
cele de jos – păcat, patimă, moarte – înspre cele de
sus – unirea cu Dumnezeu. Această unire înseamnă
viețuirea în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care
10
Hristos își începe misiunea pe pământ cu îndemnul:
Pocăiți-vă! căci această Împărăție este de acum aproape
de voi (Mt. IV, 17).
Unul din iluștrii dascăli ai Bisericii care a expus
importanța pocăinței în viața creștinului este și Sfântul
Pacian, episcopul Barcelonei, pe care îl prăznuim la
data de 9 martie, nu întâmplător împreună cu Sfinții
40 de Mucenici din Sevastia și cu Sfântul Cuvios Che-
sarie, fratele Sf. Grigorie Teologul, încât imaginea zilei
cuprinde întreaga istorie a mântuirii lumii: omorârea
păcatului în apa lacului Sevasta, propovăduirea pocăinței
și aplicarea ei în viața cuvioasă.
Sf. Pacian a trăit în jurul
anilor 310 – 390, devenind epi-
scop al Barcelonei după anul
343. A fost tatăl prefectului Dex-
ter, căruia fericitul Ieronim îi
dedică celebra sa lucrare De viris
ilustribus (Despre bărbații iluștri)
în care ilustrează portretul du-
hovnicesc al tatălui său astfel:
„Pacianus, episcop al Barcelonei,
în înălțimile Pirineilor, a fost
vestit prin neprihănire și elo-
cință, adică atât prin traiul său,
cât și prin cuvântul său; a scris
numeroase lucrări, printre care
și cea numită Cerbul, precum
și unele împotriva novațienilor.
A murit la adânci bătrâneți, în
timpul lui Teodosie”1.
Tratatul Sfântului Pacian
Despre cei ce se pocăiesc2, din care
voi prezenta ideile principale
în ceea ce urmează, este o vie
mărturie a modului în care era
înțeleasă Pocăința în Biserica
Sobornicească din Spania din
primele secole. Acest tratat ne
introduce în realitatea cruntă a
bătăliei pe care o duce sufletul cu păcatul, arătând că
doar părăsirea fărădelegii și pocăința îl pot readuce pe
creștin în comunitatea Bisericii – în comuniunea cu
Dumnezeu.
„Preaiubiților, amintiți-vă că aceasta s-a rostit de
Domnul, mustră un prost, și el te va urî; mustră un
om înțelept, și el te va iubi” (Prov. IX, 8); și din nou
1
Sf. Ieronim, Despre bărbații iluștri, Paideia,
București, 1997, p. 71.
2
Sf. Pacian al Barcelonei, Despre cei ce se pocăiesc,
Doxologia, Iași, 2014.

„pe cei pe care îi iubesc, Eu îi mustru și pedepsesc”
(Ap. III, 19). Așadar și voi, urmând cu dragoste, nu
împotrivindu-vă cu încăpățânare, să credeți că stăruința
purtătoare de grijă și neliniștită din această lucrare
împlinită după voia Domnului de mine, fratele și
preotul vostru, este din dragoste, mai degrabă decât
din aprime.” (II, 1). Începutul pocăinței, după Sf.
Pacian, este încrederea în voia lui Dumnezeu și în cei
ce învață cuvântul Lui. A aduce un suflet la lucrarea
pocăinței nu este o misiune ușoară, mai ales când
lipsește bunăvoința și sinceritatea de a recunoaște
greșelile pe care le facem; de aceea Sfântul pomenește
din primele rânduri cuvintele lui Dumnezeu care spun
că doar omul înțelept, cel care își recunoaște condiția,
va primi mustrarea; și, de asemenea, că nu traiul bun
și lipsit de probleme este semnul iubirii și iertării lui
Dumnezeu, ci exact opusul.
„Dar ce trebuie să facă cel care-L disprețuiește pe
Dumnezeu? Dar cel pătat de sânge? Ce leac va mai fi
pentru curvar? Poate să-L îmblânzească pe Domnul cel
care L-a părăsit? Sau cel care a vărsat sângele altuia poate
să și-l păstreze pe al său? Sau cel care a pângărit templul
lui Dumnezeu (trupul său) prin desfrânare, poate să-l
reînoiască? Acestea, frații mei, sunt păcatele cele mai
mari, acestea sunt păcate de moarte. [...] Mulți au căzut,
de asemenea, săvârșind aceste păcate în cugetul lor.”
(IV, 4; V, 2). Trecerea de la preceptele Legii vechi - în
care păcatele erau doar cele săvârșite cu fapta și pentru
care se cerea o jerftă de răscumpărare, exterioară omu-
lui, care nu producea o schimbare esențială în inima
penitentului- la libertatea Harului din Legea nouă,
se face prin conștientizarea stării păcătoase a inimii
care săvârșește păcatul și numai cu gândul, și pentru
care jerfta răscumpărătoare nu mai este ceva exterior,
ci arderea lăuntrică a pornirilor noastre pătimașe prin
pocăința sinceră. Sf. Pacian atrage atenția prin această
retorică la faptul că omul din Legea Harului nu trebuie
să se culce pe o ureche, crezând că doar Jertfa lui Hris-
tos îl izbăvește de moartea păcatelor personale, pentru
care nu aduce aportul propriu de căință, părere de rău
și renunțare la acel mod de viață care l-a depărtat de
Dumnezeu. Astfel că, Dumnezeu rabdă, așteptând ca
păcătosul să dorească leac de tămăduire. „El vede, așa-
dar, ce facem noi, dar așteaptă într-adevăr și rabdă, și
dăruiește vreme de pocăință, și Îl arată pe Hristosul
Său pentru ca să amâne osânda lumii, ca să nu piară pe
negândite cei pe care El i-a răscumpărat. Tu, păcătosule,
înțelege bine: și la tine privește Dumnezeu, poți să te
împaci cu El dacă tu voiești”(VI, 4).
Foaia Sfantul
„Oamenii înțelepți, atunci când sunt bolnavi,
, ,
nu se tem de medic nici măcar atunci când urmează
să-i taie, nici măcar atunci când urmează să-i ardă în
Apostol Iacob
părțile ascunse ale corpului ... Se va teme păcătosul?
Se va rușina păcătosul să cumpere viața veșnică prin
rușine? Își va ascunde de la fața Domnului rănile cu
greu acoperite, în timp ce El Își întinde mâinile Sale?
Și are pentru ce să se rușineze înaintea preotului cel
care L-a rănit pe Domnul?” (VIII, 3-4). Prima condiție
a pocăinței adevărate este sinceritatea și netemerea de
duhovnicul personal, care este la rândul lui frate și îm-
preună pătimitor cu tine. Rușinea survenită păcatului
este o altă metodă de viclenie insuflată de diavol omului
pentru a-i amâna întoarcerea la Dumnezeu. Dacă acea
rușine ar fi o lucrare duhovnicească, atunci ea s-ar face
simțită înaintea făptuirii păcatului. De aceea Sf. Pacian
delimitează clar starea de părere de rău și înfruntarea
cu nădejde a operației duhovnicești de starea de rușine
drăcească, care nu-l lasă pe om să aibă încredere nici
în medicul care îl opereaza – preotul, nici în Doctorul
care vindecă – Dumnezeu.
„Oare noi vom respinge săgețile arzătoare ale
diavolului fără seva pocăinței, fără iarba tămăduitoare a
spovedaniei? Rândunica știe cum să dea vedere puiului
său orbit cu ajutorul rostopastei sale. Oare, vom vin-
deca noi lumina pierdută a minții fără rădăcina asprei
viețuiri? Iată, omul, spre deosebire de rândunică, își
pizmuiește propria sa orbire și boală!” (XI, 2). Aici, Sf.
Pacian deplânge împietrirea inimii celor care, deși au
leacul pentru boala de care suferă, nu vor să-l primească;
și nu iau seama nici măcar la viețuitoarele neraționale,
care știu prin natura lor că atunci când suferi trebuie
să aplici fără întârziere doctoria și nu să o neglijezi cu
speranța că va trece de la sine.
🖋
11
 Apostol Iacob
Cuvântul care... r[neöte
Nicolae Ioniță
Foaia Sfantul
,
,
imbajul are un rol esențial în comunicarea
umană. Nu putem stabili relații cu ceilalți,
nu putem ieși din izolare decât prin inter-
mediul limbajului, care este singura cale
de a trece de la singurătatea insului la comunicarea cu
aproapele nostru, cu semenii, cu întreaga comunitate
umană. Cuvântul omenesc concentrează în sine o mare
putere. Poate deveni piatră de poticnire pentru unii
sau cale de salvare pentru alții. Această dublă putere
creatoare și distrugătoare, a cuvântului, trebuie conști-
entizată de fiecare ființă umană. Sfântul Apostol Iacov
ne avertizează asupra acestui lucru, spunând: „Foc este
și limba, lume a fărădelegii! Cu ea binecuvântăm pe
Dumnezeu și cu ea blestemăm pe oameni. Din aceeași
gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații
mei, să fie acestea așa”. (Iacob III, 5-10).
O realitate anormală „creată” prin cuvânt este
minciuna. Lumea modernă a făcut din minciună un
mod de existență. Iată ce spune despre minciună și
mincinoși Sfântul Ioan Scărarul: „Minciuna este nimi-
cirea dragostei, iar jurământul mincinos e lepădarea de
Dumnezeu. Numai teama de Dumnezeu ne înstrăinează
de minciună, având ca judecător nemitarnic propria
noastră conștiință”.1 În viziunea Părintelui Dumitru
Stăniloae, minciuna e degenerare, schimonosire a cu-
vântului, este semnul decăderii într-o stare de umbră
inconsistentă.2 În acest înțeles, diavolul este cea mai
inconsistentă făptură. Cuvântul lui nu mai are nici
un preț.
Între păcatele cu cuvântul, alături de minciună,
des întâlnită este și grăirea de rău (clevetirea, bârfirea,
hulirea). Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă astfel: „Nu
vă grăiți de rău unul pe altul fraților. Cel ce grăiește
de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăiește de
rău legea și judecă legea; iar dacă judeci legea, nu ești
împlinitor al legii, ci judecător. Unul este Dătătorul
1
Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, Amarcord,
Timișoara, 1994, pp. 283-285.
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos
sau Restaurarea Omului, IBMBOR, București, 1993,
pp. 237-238.
12
și Judecătorul; Cel ce poate să mântuiască și să piar-
dă. Iar tu cine ești, care judeci pe aproapele? (Iacov,
4,11-12). Grăirea de rău se naște, spune Sfântul Ioan
Scărarul, „din ură și din ținerea de minte a răului” iar
cuvântul Sfintei Scripturi zice: „Nu judecați ca să nu
fiți judecați!” (Mt.7,1).
Semnul după care pot fi recunoscuți clevetitorii și
pizmașii în viziunea Sfântului Părinte, este plăcerea cu
care ei defaimă pe aproapele lor. „A judeca pe aproapele
înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparține
doar lui Dumnezeu; iar a osândi înseamnă a-ți ucide
sufletul... Nici cu ochii tăi văzând că se făptuiește un
păcat, nu osândi, căci nu arareori și aceștia te înșeală.”3
Un alt aspect pe care îl remarcăm cu o frecvență
mai mult decât îngrijorătoare este cel al înjurăturilor.
Înjurăturile lovesc în primul rând noțiunile sfinte ale
credinței. Multe din înjurături se referă la Dumnezeu,
grijanie (împărtășire), Paști, Biserică, Cruce. Limbajul
argotic reprezintă o maximă coborâre a cuvântului
omenesc. Întrebarea pe care Sfântul Ioan Gură de Aur
o pune creștinilor din vremea sa este de actualitate
și în vremea noastră: „Ce iertare vom avea, dar, mai
bine spus, ce osândă nu vom suferi când lăsăm limba,
care a fost învrednicită să guste Trupul Stăpânului, să
rostească cuvintele diavolului.”4
Să învățăm dar, ne povățuiește Sfântul Ioan Hri-
sostom, să grăim așa cum este obișnuit împăratul nostru să
audă. Sfântul Vasile cel Mare scria în Omilii la Psalmi,
Ps. 36: „Oprește-ți limba de la rău și nu-ți strânge
comori zadarnice cu o limbă mincinoasă! Oprește-ți
și buzele tale să nu grăiască viclenii”.
Să încercăm fiecare dintre noi, ca ascultând îndem-
nul Mântuitorului și al Sfinților Părinți, să ajungem la
asemănarea cu Hristos, la măsura desăvârșirii. Altfel,
întunericul din cuvinte, este întunericul din sufletul
nostru.
🖋
Sf. Ioan Scărarul, op. cit., pp. 275-278.
3
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, IBMBOR,
4
București, 1994, p. 595.

Rubricä permanentä dedicatä anului 2022:
„Anul omagial al rugäciunii în viaüa Bisericii öi a creötinului”
Viaüa ca o fugä
Dan Marius Matei
ără rugăciune1, ne transformăm într-un
imens cimitir, riscăm să murim duhovni-
cește. Mândria și lăcomia ne pun cătușe și
harul nu mai poate intra. În timp de ispită,
rugăciunea aduce smerenie. La vreme de întristare,
rugăciunea aduce smerenie. În clipele de bucurie,
rugăciunea aduce smerenie.
Traversând deșertul, avem nevoie de oaze, dar
nu oazele sunt destinația noastră finală, ci Cetatea lui
Dumnezeu. Nu doar pentru îngeri este Raiul, ci și
pentru cei ce se aseamănă acestora. În măsura în care
ne unește cu Dumnezeu, rugăciunea ne desparte de
diavol. Viața fără lumina lui Hristos este cenușie. Îl
avem pe Hristos? Existăm. Nu Îl avem pe Hristos? Nu
existăm. Să redescoperim comoara Sfintei Liturghii.
Să arătăm în viața noastră că Îl iubim pe Dumnezeu.
E ceva cu totul deosebit să tânjim după harul lui
Dumnezeu. Dragostea adevărată ne mișcă să ajutăm
pe cei în suferință.
Să învățăm lecția că numai Dumnezeu ne mân-
tuiește. Hristos mântuiește omul întreg, nu numai o
parte. Hristos mântuiește omenirea în orice condiții, nu
există riscul să rămânem nemântuiți, scrie pr. Simeon
Kraiopoulos. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu
se risipește niciodată. Evanghelia sădește în noi con-
vingerea că în Împărăția lui Dumnezeu se poate intra,
nu este o dorință imposibil de realizat. Avem suficient
timp la dispoziție pentru a căuta această soluție și a o
găsi. Citind Instrucțiunile Creatorului, vedem că Fiul
Acestuia este Ușa.
Îndemnul lui Hristos de a ne ruga trebuie luat
în serios. În necaz, să Îi trimitem veste Împăratului
Ceresc. Trăirea conștientă începe prin acceptarea voii
lui Dumnezeu. Doar Evanghelia oferă un răspuns
falimentului lumii. Scos din Rai prin viclenie, omul
a fost reașezat de Hristos pe tron ceresc. Cei ce caută
fără să creadă nu vor găsi nimic. Hristos a venit așa
cum eram noi capabili să Îl vedem. Binele trebuie să
vină în lume, fericiți sunt cei prin care binele vine! Să
nu ascultăm Evanghelia doar cu o ureche! Nu vrem
doar o consolare, vrem o Întâlnire. Să nu ne amăgim
că am scăpat de patimi.
Pe Dumnezeu Îl cunoaște fiecare credincios în
acțiunea Lui providențială prin care este condus în
împrejurările particulare ale vieții sale, uneori hărăzin-
du-i-se bunuri, alteori fiind privat în mod pedagogic
1
Rubrică permanentă dedicată anului 2022: „Anul omagial
al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemo-
rativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama
și Paisie de la Neamț”.
Foaia Sfantul
, ,
Apostol Iacob
de ele, scrie pr. Stăniloae. Fiecare Îl cunoaște pe Dum-
nezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punându-l în
diferite împrejurări, în contact cu diferiți oameni care-i
solicită împlinirea unor îndatoriri, care-i pun răbdarea
la grele încercări.
Când privim măreţia universului în care trăim şi
ne uităm cu băgare de seamă la noi înşine şi la toate
evenimentele petrecute în istorie, ne întrebăm: Care
este cauza tuturor acestor realităţi? Dacă pentru mulţi
răspunsul este întâmplarea, hazardul, evoluţia, pentru
cei credincioşi răspunsul este unul singur: Dumnezeu.
Uneori putem fi fără somn sau fără hrană, dar nici-
odată să nu fim fără rugăciune. Tradiţia creștină nu
poate fi impusă cu forţa, tocmai pentru că este veşnic
adevărată. Nu trebuie să fim rigizi acolo unde Tradiţia
însăşi este flexibilă.
Argumentele ateilor sunt total nesatisfăcătoare,
lansează atacuri la adresa creștinismului, fără a veni
cu soluții. Reacția firească a omului este să îngenun-
cheze și să se roage lui Dumnezeu, Cel fără de care nu
se învârte nici o rotiță a Universului. Cel mai dificil
moment este cel al conștientizării propriilor păcate și
al hotărârii ferme de a divorța de ele. Acesta este tot-
odată și cel mai necesar moment, fără de care salvarea
sufletului se îndepărtează constant și ireversibil. O viață
fără păcat, o viață de rugăciune, departe de patimi și
aproape de sfinți, acesta este obiectivul clar al fiecărui
creștin asumat.
Pierderea oricărei convingeri religioase nu aduce
decât multă furie și multă lăcomie. Un fost ateu, acum
convertit, este convins: Evanghelia are dreptate, chiar
dacă nimeni nu ar crede în ea. Adevărul divin nu este
condiționat de reacția liberă a omului. Anthony Flew,
cel mai notoriu ateu din lume, a ajuns la mărturisirea
sinceră că există Dumnezeu și că toată viața lui a predat
o filosofie ateistă greșită. Foștii camarazi l-au acuzat
imediat de nebunie, dar specialiștii nu au confirmat
diagnosticul.
Cel mai mult Îl găsim pe Dumnezeu în viețile
transformate ale celor care cred în El. Păcatul orbește
și nu ne îngăduie să vedem adevărul. Doar luptând
cu păcatul vom întrezări adevărul eliberator. De fapt,
ateii nu vor să renunțe la păcatele lor și nu vor să ur-
meze stilul de viață propus de Hristos în Evanghelie.
Ei înțeleg, dar nu acceptă, preferând să refuze oferta
bunătății divine. Evanghelia ne avertizează că vom da
socoteală pentru orice cuvânt de defăimare, pentru
orice insultă, pentru fiecare calomnie, dar și pentru
multele palavre fără rost, care nu duc la nimic bun.
13
 Apostol Iacob
Dacă nu avem nimic ziditor de zis, mai bine să tăcem.
Să fugim de ipocrizie, de falsa pietate, fără acoperire
Foaia Sfantul
lăuntrică. Să nu evaluăm excesiv faptele altora. Împă-
răția Cerurilor se obține prin luptă împotriva tuturor
, ,
obstacolelor, interne și externe. Dumnezeu ne evaluează
pe baza inimii.
Nu venim la biserică de dragul bisericii sau de
dragul preotului, ci de dragul lui Hristos. Când poverile
puse de umerii penitentului sunt prea mari, acesta nu
se depărtează doar de Biserică, ci și de Hristos. Iar dacă
penitentul recunoaște că este bolnav și vrea îndreptare,
nu îi refuzăm tratamentul, doar pentru că noi avem
cheia de la dulapul cu medicamente. Altminteri, suntem
vinovați de ateizarea lui. Doar așa îl ținem aproape de
Hristos, cu metodele Lui, nu cu părerile noastre.
Legiunile luciferice invadează și capturează miliar-
de de suflete, dar Hristos Biruitorul le poate elibera pe
Icoana din „portbagaj”
Costel Ștefănel Bârsan
ncep aceasta mică mărturisire în cuvinte
simple și cu gând smerit, având în același
timp și nădejdea că va aduce măcar o emo-
ție firească și o atenție mai deosebită celui
reprezentat în icoană... Pentru mine cu mult mai mult,
aceasta despre care vă voi spune nu e orice icoană, ci
una plămădită din iubire de Hristos și din rugăciunea
unui tânăr seminarist.
Aflându-mă în perioada liceului la Seminarul
Teologic „Veniamin Costachi” din Mănăstirea Neamț,
instituție de învățământ care și atunci și astăzi se bucu-
ră de o mare cinste din partea oamenilor, a preoților,
a cântăreților și a pictorilor bisericești îndeosebi, și
studiind la profilul Patrimoniu (pictură bisericească),
aveam să mă hrănesc zilnic din nemărginita frumusețe
a picturii bizantine. Poate că vă întrebați dacă aveam
talent... Îmi e greu și astăzi să afirm aceasta despre
mine, însă vă pot spune sigur că o vedeam pe mama
mereu desenând și pictând imagini de tot felul. Cu
sinceritate mărturisesc că unele note de 10 primite la
ora de desen în școala generală i se cuvin... Ce m-aș fi
făcut fără mama!
În Seminar am avut parte de colegi buni și dornici
de a intra adânc în cele mai ascunse taine ale picturii
14
toate, într-o singură clipită, prin puterea unui singur
cuvânt. Evanghelia propovăduiește lupta de rezistență
a fiecărui suflet în parte împotriva acestor legiuni.
Singura soluție este Noua Alianță, Noul Legământ,
Testamentul divin prin care moștenim veșnicia. Orice
altă variantă este sortită eșecului. Împărații lumii pot
da libertate creștinismului sau pot emite edicte pri-
gonitoare, dar nu pot convinge nici măcar un singur
creștin să nu mai creadă în Înviere. Singur Împăratul
Ceresc poate revărsa un ocean de iubire peste întreaga
omenire, dăruind fiecărui suflet o forță de nestăvilit,
mai puternică decât orice altă armă posibilă, capabilă
să cucerească cea mai frumoasă moștenire existentă.
Cei care își predau viața lui Hristos nu benefi-
ciază doar de o reducere a pedepsei infernale, ci de o
amnistie totală.
🖋
bisericești. Având un foarte bun profesor, Dan Tardea,
m-am apropiat cu bucurie, dornic la rându-mi de a fi
de folos în a spune și celui mai puțin cunoscător de
carte și al valorilor Ortodoxiei, că pe Iisus Hristos Îl
poți descoperi și prin icoană, prin El Însuși reprezen-
tat, prin Maica Domnului și prin Sfinții Săi ce s-au
învrednicit de Harul Duhului Sfânt.
Timpul a trecut cum era firesc și cu fiecare du-
pă-amiază dedicată „mișcării pensonului”, împreună
fiind cu rugăciunea, am descoperit ceea ce mi se părea
puțin probabil: că aș putea avea talent în a desena și
a picta... Da! Se pare că Preabunul Dumnezeu S-a
milostivit spre mine păcătosul și mi-a dăruit un talant.
Talant pe care și astăzi mă străduiesc să nu-l îngrop, ci
cu ajutorul Lui să-l pot înmulți. Ajuns în al cincilea an
de seminar, cumva reușisem să mă întrețin cât de cât
singur, nu doar ca până atunci, din sudoarea frunții
tatălui și din mâinile crăpate de muncă ale mamei. De
aceea, și astăzi vă sărut mâinile, dragi părinți!
O, ce mare bucurie a fost când primisem rugă-
mintea de a picta o icoană cu Iisus Hristos de la un
om cu mult potențial financiar. Mai exact o icoană cu
Răstignirea Domnului. Așadar, m-am apucat să o pictez.
O parte din sufletul meu l-am impregnat în realizarea

ei. Îndrăznesc a spune că a fost una din cele mai reușite
pe care le făcusem până la acel moment, încât îmi era
tare greu să mă „despart” de ea. Terminând-o, a urmat
evident întâlnirea emoționantă când, sufletul meu a
plâns că iată, a venit ziua, dar totodată gândindu-mă
că ea va ajunge în locul cuvenit, de cinste, spre bine-
cuvântarea și mântuirea sufletelor celor din acea casă.
Ce urmează să vă scriu e parte din durerea ce
am simțit-o atunci când, înmânându-i icoana „clien-
tului,” acesta, plătindu-mă cu prețul cerut, a deschis
portbagajul mașinii sale, efectiv aruncând-o ca pe un
obiect fără însemnătate. Neavând tăria sau curajul
de a-i atrage atenția pentru gestul său, mi-am zis cu
mult plâns în gândul meu: „Of, Doamne! Tu, suflete,
preaiubit de Dumnezeu! Oare, tu, știi ce faci? Pe cine
„arunci” în adâncul portbagaj al mașinii tale? Îmi poți
spune că nu au importanță pentru tine orele pe care
le-am dăruit pictând-o, nici durerile de spate și nici
oboseala ochilor... ci, ia stai un pic și cugetă mai bine!
Privește această icoană a Răstignirii Domnului! Oare,
nu te cutremuri în adâncul inimii tale, văzându-L pe
Hristos înălțat pe cruce, cu brațele întinse într-o mare
iubire pentru tine? Cel Care de bunăvoie a îngăduit
să fie bătut cu trestie, scuipat, batjocorit, umilit...Cel
Care S-a deșertat pe Sine, pentru ca porțile raiului să
le deschidă pentru tine? Sufletul meu e rănit, că tu,
omule, nu vrei să înțelegi și mă doare...Omule, când
vezi chipul Mântuitorului Hristos în icoană, pune în
conștiința ta ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Acesta
este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi
născut decât toată făptura”. (1 Coloseni 1, 15).
Poate vei zice în gândul tău că e doar o bucată de
lemn pictată, dar nu... e cu mult mai mult de atât. Tu,
creștinule ortodox, cinstește icoana așa cum se cuvine,
Foaia Sfantul
pentru că prin ea vei înțelege că aceasta este o fereastră
, ,
către Dumnezeu, o ușă prin care găsești acces la El, vei
vedea pe Hristos. Astfel, El găsindu-te în fața icoanei
Apostol Iacob
Lui, vei trece imediat în fața Lui și intri în comuniune
cu El. Tu, iubite frate, iubită soră, cu mănuși albe să
muți icoana dintr-un loc în altul. Icoana nu e un obiect
banal, nu e un tablou pe care și dacă se depune praful,
nu îți pasă. Ea nu este doar un chip, o imagine, un
portret; este cu mult mai mult, ea face parte din viața
liturgică, ea e un mod prin care, cu inima înfrântă și
smerită reușim să ne apropiem de Dumnezeu.
„Și Cuvântul S-a facut trup și S-a sălășluit între
noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut
din Tatăl, plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14). Mai
scriu că Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce
cuvântul împărtășește prin auz, pictura arată tăcere
prin imagine”.
Așadar, suflete drag lui Dumnezeu, mă rezum la
a mai spune doar atât: „Cinstește prin icoană pe Iisus
Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinții Săi. Deschi-
de-ți inima ta și bucură-te!” Deși, repet spunându-vă
că nu am îndrăznit atunci a-i spune „clientului” ce
simt, nădăjduiesc că al meu gând Dumnezeu i l-a făcut
cunoscut. Și iată, eu rămân, continuând și folosind
„mișcările pensonului” spre a lăuda și a preamări în
felul meu pe Cel pe care inima-mi dorește, ca la mo-
mentul când al meu trup își va arăta menirea, sufletul
să-L cunoască și să Îi mulțumească pentru că ceea ce
sunt și ce fac s-au datorat milostivii Lui, Dumnezeului
Celui Viu, în Treime lăudat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Iertați-mă!... Sus să avem inimile!
🖋
15
Foaia Sfantul
,
Apostol Iacob
,
Sfântul iberic al lunii martie.
Sfântul Ierarh Brauliu de Zaragoza
David Băltărețu
nul din cei mai însemnați părinți biseri-
cești din Hispania patristică a fost Sfântul
Ierarh Brauliu, episcopul cetății Zaragoza
între anii 631 și 651. Născut în sânul unei
familii sacerdotale în anul 590, sfântul Brauliu era fiu
de episcop, tatăl său fiind conducătorul episcopiei de
Osma, premergătoarea actualei episcopii catolice de
Osma-Soria. Fratele său mai mare, numit Ioan, a fost
înaintașul său în scaunul de la Zaragoza, iar pe lângă
acesta, mai avea doi frați: pe Fronimian, care a fost
stareț de mănăstire și pe Pomponia, la rândul ei stareță
a unui așezământ monahal.
Încă de tânăr a primit o aleasă educație teolo-
gică, formându-se în sânul familiei sale până în anul
610, când pleacă la Sevilla și devine unul din cei mai
apropiați ucenici ai Sfântului Isidor de Sevilla. Se
pare că la îndemnul lui Brauliu, Sfântul Isidor a scris
Etimologiile, lucrarea sa capitală. În sudul Spaniei,
sub supravegherea lui Isidor, Brauliu de Zaragoza și-a
aprofundat cunoștințele, atât teologice cât și laice. Este
dovedit faptul că era foarte înzestrat în studiul limbii
latine și în matematică.
În anul 631, fratele său mai mare, Ioan, episcop de
Zaragoza, trece la cele veșnice și astfel clerul și poporul
îl aleg pe Brauliu ca și succesor al acestuia. Din poziția
de episcop, Brauliu a devenit rapid un reprezentant
de seamă al ierarhiei hispanice, drept dovadă, a fost
cel care a întocmit mai multe răspunsuri la anumite
scrisori ale papei Honorius I cu privire la disciplina
16
ecleziastică. De asemenea, a fost unul din cei mai activi
ierarhi ai Sinodului al IV-lea de la Toledo, din anul
633, prezidat de către mentorul său, Isidor de Sevilla.
După terminarea acestui eveniment bisericesc, părinții
participanți l-au delegat pe Brauliu să întocmească
scrisoarea către papă, în care îl anunța pe acesta despre
lucrările sinodului.
Din punct de vedere al lucrărilor sale, cea mai
importantă este Epistolario, adunarea de epistole scrise
de acesta de-a lungul vieții, care reprezintă și astăzi
unul din documentele istorice cele mai interesante ale
acelei perioade. Astfel, în aceste scrisori el descrie viața
socială a regatului vizigot, discutând și diverse chesti-
uni bisericești. Numărul total al epistolelor cuprinse
în această lucrare este de 44, iar printre destinatari se
numără ierarhi precum: Papa Honorius I, Isidor de
Sevilla, Fructuosus de Braga, Eugeiu de Toledom, dar
și personalități politice ale vremii, precum regii vizigoți
Chindasvint și fiul său Recesvint.
Sfântul Brauliu de Zaragoza a trecut la cele veșnice
în data de 26 martie 651, în secolul al XIII-lea fiind
trecut în rândul sfinților de către Biserica Romano-Ca-
tolică. Astăzi, moaștele sale se află în Catedrala El Pilar
din Zaragoza.
🖋
 Foaia Sfantul
Poveöti cu sfinüi.

, ,
Sfântul Gherasim öi leul

Apostol Iacob
Rasofora irina
- Bunicule, bunicule, am venit! - Hmm! Ca un câine.
-Încetişor, Pavele! Încetişor, că îmi sperii câinele. - Da, sau ca un leu îmblânzit, zâmbi bunicul
-Wow! Ce câine mare! De unde îl ai? Gherasim. Dar şi părintele se îngrijea de el, dându-i
-L-am salvat de la moarte cu ajutorul lui Dum- de mâncare: linte sau pâine. Însă, leul nu a fost lăsat să
nezeu. stea degeaba: i s-a dat în grijă un măgar care era folosit
-L-ai salvat? făcu ochii mari nepotul. pentru a aduce apă în mănăstire.
-Da. Dacă ai ştii cum sunt unii oameni, te-ai -Și leul a făcut ascultare?
îngrozi. Stăpânul lui a vrut să îl împuşte. - Desăvârşită, dar până într-o zi... când a dispărut
-Doamne! Dar ce a făcut? măgarul.
-A mâncat nişte găini. -Nu degeaba se zice că lupul îşi schimbă părul,
dar năravul ba! L-a mâncat leul! Ha! ha! ha!
-Ooo! Are apucături de fiară.
- Degeba te hlinzeşti! Nu e ceea ce pare. De altfel,
- Da, dar ăsta nu e un aşa a crezut şi sfântul. Toc-
motiv să ucidem un animal. mai de aceea l-a pus pe leu să
Și unii oameni au asemenea facă treaba măgarului, ceea
apucături, dar nu-i omorâm ce el a făcut fără împotrivire.
pentru asta. Încercăm să-i
îmblânzim prin bunătatea - Dar bunicule, ce s-a
noastră. întâmplat de fapt?
- Și crezi că o să reuşeşti - Ei, pe când păzea
să îl îmblânzeşti? măgarul, s-a întâmplat de a
adormit la soare, puțin cam
- Pentru rugăciunile departe de măgar. Și trecând
Sfântului Gherasim de la un om ce avea cu sine cămile
Iordan care a îmblânzit un şi văzând măgarul singur,
leu, cred asta. l-a luat cu sine. Când s-a
-Dar cine a fost acest deşteptat, în zadar a căutat
sfânt? leul măgarul! Negăsindu-l,
- Mare sfânt! Mare! s-a întors la mănăstire amă-
A fost un părinte bun care rât cum nu se poate spune.
umblând odată prin pustiul Dar Dumnezeu nu l-a lăsat
Iordanului, a venit la dânsul nedreptățit pe animal pentru
un leu bolnav: îi intrase un smerenia lui.
ghimpe în labă şi aceasta i - Ooo! Urmeaza ceva
se umflase. palpitant!
- Și părintelui nu i s-a făcut frică de leu? Eu aş fi - Neguțătorul acela trecând iarăşi prin locul acela
luat-o la sănătoasa! şi având cu sine şi măgarul, leul a recunoscut măgarul
- Nu. Sfinților nu le este frică decât să nu-L supere şi s-a dus să-l recupereze.
pe Dumnezeu. - Și?
- Și ce a urmat? - Fugind care încotro, leul a tras cu sine prada:
-Cum leul îi arăta laba umflată, privindu-l cu ochi măgarul, dar şi trei cămile încărcate cu grâu. Aşa s-a
blânzi şi rugători, sfântului i-a fost milă de el şi i-a scos înfățişat părintelui Gherasim.
spinul. După aceea, i-a curățit rana şi i-a legat-o, apoi - Cred că sfântul a fost foarte bucuros.
i-a dat drumul. - Nespus! Dar nu atât pentru recuperarea măga-
- Ce sfânt curajos! rului, cât pentru nevinovăția leului. Tot atunci i-a pus
-Toți sfinții sunt curajoşi! Dar trebuie să recu- leului numele: Iordan.
noaştem că şi leul a fost curajos. - Să-i punem şi noi câinelui nostru numele acesta?
-Da. Da. Și apoi? - Nu, mai bine să-l numim Leul, că i se potriveşte
-Mare minune! Leul atât i-a fost de recunoscător mai bine.
încât nu mai voia să îl părăsească, ci mergea cu el
peste tot.
17
 Apostol Iacob

- Ura! Da, bunicule. Vei fi bunicul Gherasim cu sfânt, răcnind tare şi bătându-se cu capul de pământ,
leul. Suuper! încât a murit pe mormânt.
Foaia Sfantul

- Să revenim la povestea noastră. Nu eşti curios - Doamne! Dar de ce?

ce s-a mai întâmplat? - Diagnosticul meu este: mort din dragoste!
, ,

- Ce să se mai întâmple! O fi stat leul cu sfântul - Vai, bunicule!

din dragoste o perioadă, dar s-o fi plictisit şi s-o fi dus
şi el să trăiască în libertate.
- Nu, pentru el dragostea era libertatea: iubea pe
sfânt şi era iubit de el. Atâta numai că atunci când a
murit sfântul, nu ştiu cum a fost de la Dumnezeu că
leul lipsea din mănăstire. Aşa că ceilalți părinți l-au
îngropat pe sfânt fără ştirea lui. Când s-a întors şi
nu l-a găsit, a început să ragă de durere, iar părinții
neputându-l potoli, l-au dus la mormântul sfântului.
- Vai, ce trist!
- Și părintele Savatie stând şi plângând deasupra
mormântului, leul a înțeles totul. Și atâta l-a jelit pe
-De ce tot te vaiți? Dragostea bate moartea. Nimic
nu rămâne când murim, numai dragostea.
-Dar bunicule, matale să nu mori curând!
-Când o vrea Domnul, nepoate. Dar să nu te
sperii. Cred că din mila Domnului, ne vom reîntâlni
în rai, acolo unde animalele sunt supuse omului aşa
cum şi leul acesta s-a supus sfântului Gherasim.
-Din dragoste.
-Desigur, totul din dragoste…
🖋

Creaüii poetice

D[-ne nou[ Chip öi z[ri

Fărâmă de pâine frântă Privesc într-una peste zări,
Tu, miros și hrană sfântă Să caut Cine m-a zidit.
Rod pământului, sudoare Degeaba scrutez în depărtări
Țesută și coaptă-n soare. Dacă în mine n-am privit.
Rotunjoară în Liturghii
Rugăciunea să ne ții Că privesc unde nu este
În orișice dimineață, să te cerem ne învață. Și caut unde nu-i nimic
Dar nu-i destulă o poveste
Numai drag și numai dor Dacă nu găsesc și-un Chip.
Apa noastră de izvor
Curgătoare printre pietre, Mici la suflet, fără minte
Flori în crâng și flori la fete Orbecăim prin locuri sterpe
Mâini unite-n rugăciune. Și încercăm fără cuvinte
Cere cerului și spune, Să spunem că ne este sete.
Maica Domnului să o lase
Zi de zi la noi în case Parcă foame ni-i mai tare
Doar atât, ce-o trebui Și privim într-o vitrină
Ea va cere, Fiului. Dar o singură Mâncare
Aduce peste om lumină!
Asanache Fotinia Iuliana
Pr. Vasile Pop
🖋
18
 Foaia Sfantul
Reüete culinare

, ,
Apostol Iacob
Pl[cinte cu varz[
Aluatul:
- 600-700 g făină
- un cub de drojdie
- o linguriță de sare
- 10 g de zahăr
- o lingură cu vârf de margarină vegetală
M[r copt cu ciocolat[ - apă călduță

Ingrediente: Umplutura:
- 5 mere - o varză medie sau o jumătate de varză mare
- 5 sâmburi de nucă - o ceapă
- 5 alune - ulei, sare, piper
- 5 linguri dulceață de prune Mod de preparare:
- 1 ciocolată de menaj (250g) Se frământă aluatul și se lasă la dospit aproximativ
- fulgi de alune o oră. În acest timp se pregătește umplutura. Se taie
varza cât mai fin - „fideluță”. Se presară cu sare și se
Mod de preparare:
lasă 4 -5 minute la înmoiat. Se freacă ușor în palme.
Se spală merele, iar miezul se îndepărtează cu Nu se stoarce.
ajutorul unui dispozitiv. În locul rămas liber după Ceapa tocată mărunt se călește puțin în ulei. Când
îndepărtarea miezului punem un sâmbure de nucă, devine translucidă se adaugă varza. Se acoperă vasul
o alună și o linguriță de dulceață de prune. Merele și se lasă la foc mediu să se înnăbușe în sucul propriu.
se pun la cuptor la o temperatură de 200 grade timp Se amesteca la 2 -3 minute ca nu cumva să se prindă.
de 1 oră. Între timp, într-un ibric se topește ciocolata După aproximativ 20 de minute, varza este călită.
până devine lichidă. Se gustă de sare și se mai adaugă dacă este necesar, apoi
După ce merele s-au copt, se așază pe farfurii, se condimentează cu mult piper proaspăt râșnit care îi
iar cu o lingură se toarnă ciocolată caldă peste ele. Se va da o savoare deosebită. Se lasă la răcit.
pot orna pe deasupra cu fulgi de alune. Pe masa unsă cu puțin ulei se întinde câte o bilă
de aluat. Deasupra se pune o lingură de umplutură
Poftă bună! (după gust - mai mult sau mai puțin). Se ia aluatul de
Maica Serafima la margini și se duce către mijloc până se acoperă toată
umplutura. Netezim și întindem cu grijă plăcinta.
Se coace în ulei încins ( sau pentru o variantă mai
sănătoasă pe o tigaie cu fund gros și fără ulei)

Poftă bună!
Preoteasa Liliana Goia, Gijon Oviedo
19