Corpul uman - aparate si sisteme.

Sistemul osos
Scheletul este elementul de sustinere a organismului uman si reprezinta aproximativ o cincime din greutatea organismului. Solide si usoare, cele 206 oase care il compun au o forma adaptata la rolul fiecaruia si la mediul inconjurator. Coastele sunt suple si usoare si in timp de protejeaza organele vitale, permit ridicarea si expansiunea toracelui in timpul respiratiei. Oasele noastre sunt tot atatea puncte de fixare pentru muschi, care le utilizeaza pentru a misca diferitele parti ale corpului. Craniul este incontestabil unul dintre grupurile de oase cele mai importante ale scheletului: format din oase plate cu grosime de aproximativ un centimetru, adaposteste creierul. La nastere, acest ansamblu este compus din oase separate, care sunt legate decat prin

fontanele, membrane suple si cartilaginoase. Progresiv, pana la aproximativ 2 ani, aceste membrane se osifica pentru a forma viitorul craniu al adultului.

Cele 22 de oase ale craniului se impart in doua grupe: oasele craniene si oasele faciale. Cutia craniana este formata din opt oase: patru sunt simetrice oasele parietale si oasele temporale; celelalte patru sunt asimetrice osul sfenoidal (la nivelul pometilor) si osul etmoid (situat intre cavitatea nazala si orbita). Oasele faciale contin paisprezece oase: mandibula si vomerul (partea superioara a peretelui nazal), oasele si apofizele zigomatice, nazale, stresinile lacrimare si oasele boltei palatine, care sunt perechi. Partea inferioara a fetei este formata din mandibula in forma de U, care este singura parte mobila a craniului. Toate oasele craniului sunt legate intre ele prin suturi, compuse dintr-un tesut fibros, care le asigura coeziunea. i ntreaga greutate a scheletului aproximativ 16kg pentru om cantarind 80kg este sustinuta de coloana vertebrala dorsala a corpului uman.

Compusa din 26 de oase, in lungime de 70cm, aceasta se imparte in cinci parti: sapte vertebre cervicale care formeaza gatul, douasprezece vertebre dorsale(partea de sus a spatelui) pe care se articuleaza coastele, cinci vertebre lombare(partea inferioara a spatelui) care sustin intreaga masa viscerala. Urmatoarele cinci vertebre sunt sudate intre ele si formeaza sacrul, care se articuleaza cu oasele iliace pentru a constitui bazinul. Ultimele vertebre, atrofiate, se unesc intr-un os unic, denumit coccis.

Intre fiecare vertebra se afla cate un disc cartilaginos care amortizeaza socurile, in special cele produse de locomotie. Vertebrele sunt legate unele de altele prin ligamente care le mentin aliniate. in afara rolului sau in sustinerea si flexibilitatea scheletului, coloana vertebrala protejeaza maduva spinarii, care se gaseste in interiorul unui canal situat in centrul sau.

Cutia toracica este compusa din 12 perechi de coaste fixate de vertebrele toracice, denumite vertebre dorsale. Cele sapte perechi de coaste superioare sunt adevarate coaste, iar perechile a 8,9 si a 10 sunt denumite false coaste. Toate ajung, in fata, la stern. Ultimele doua perechi sunt denumite flotante pentru ca nu se articuleaza de stern.

Oasele membrelor superioare ale scheletului permit omului sa beneficieze de un vast camp de miscare. Fiecare membru superior contine 30 de oase care se repartizeaza intre brat, antebrat si mana. Humerusul este unicul os al bratului; radiusul si cubitusul formeaza antebratul. Mana este compusa din oasele carpului, din metacarp si din falange.

Oasele membrelor inferioare sustin corpul. Din aceasta cauza sunt mai solide decat cele ale membrelor superioare. Repartitia oaselor este asemanatoare cu cea a membrelor superioare. Femurul este unicul os al coapsei.; tibia si peroneul constituie gamba. La articulatia dintre coapsa si gamba exista un os suplimentar, rotula. Piciorul este compus din oasele tarsului, din metatars si din falange, ceea ce reprezinta un total de 26 de oase care sustin intreaga greutate a corpului. in pozitie ortostatica, masa corpului se repartizeaza in picioare. Forma lor in arc de bolta permite o buna repartizare a greutatii corporale. Jumatate din greutate se sprijina pe partea anterioara, constituita de oasele metatarsului si de falange, iar

cealalta jumatate pe oasele gleznelor sau ale tarsului. Scheletul omului si cel al vertebrelor in general raspunde astfel perfect diferitor functii de protectie, de locomotie si de manevrare.

Cresterea oaselor Cresterea corpului uman se bazeaza in special pe cresterea scheletului. Ea incepe de la nastere si se opreste spre varsta de 20 ani. in uterul matern prinde forma scheletului copilului. Din a 4 pana a 6 saptamana de la conceptie, incep sa apara membrele. Acesti muguri de tesut moale se intaresc progresiv si devin cartilaj. Apoi apare tesutul osos, care initial este suplu si rezistent. Acesta se va

modifica putin cate putin in cursul sarcinii, ajungand la structura osoasa cunoscuta. Alte parti ale scheletului se formeaza intre a 6 si a 8 saptamana. in aceasta Perioada, craniul si maxilarul incep sa se osifice. intre a 8 si a 12 saptamana, scheletul capata forma, iar cartilajul incepe sa faca loc osului. Din a 12 pana a 20 saptamana, osificarea este aproape completa. Dupa nasterea copilului, cresterea si maturizarea scheletului continua timp de 20 de ani. Cresterea osoasa este reglata de un ansamblu de hormoni. in copilarie, hormonul cresterii comanda dezvoltarea cartilajului. Apoi, la pubertate, secretia de hormoni sexuali masculini si feminini accelereaza dezvoltarea oaselor o caracteristica a adolescentei. Anumite parti ale scheletului sufera transformari feminine sau masculine. Aceasta perioada este urmata de osificarea completa a cartilajelor, care se realizeaza la doua niveluri ale oaselor, in partea lor mijlocie, denumita diafiza, si la extremitati, epifizele. intr-o zona intermediara, metafiza, celulele unei lame active de cartilaj se divid in mod repetat pentru a produce cartilaj nou. in cursul procesului de osificare, o mare parte a acestui cartilaj va fi inlocuita de os. Dar canalul central al osului va contine intotdeauna cartilaj pentru a-i permite sa se alungeasca.

Prin acest proces, osul continua sa creasca in timpul adolescentei. Osul uman are particularitatea de a fi usor, moale si flexibil, avand in zona centrala o parte goala. Suprafata sa externa este acoperita de o foita denumita periost. in compozitia oaselor intra doua tipuri de tesut osos. Primul, osul compact, este un tesut dens care contine o maduva galbena, bogata in lipide. El formeaza corpul oaselor alungite. Cel de-al doilea, cu aspect poros, evoca structura unui burete, de unde si denumirea sa de os spongios. Interstitiile, bogate in vase sanguine, contin o maduva rosie care produce celulele sanguine(globulele rosii, globulele albe si trombocitele).

Examinate la microscop, celulele osoase, denumite osteocite, se prezinta sub forma de manunchiuri de bastonase dispuse in lame suprapuse. Fiecare bastonas, de talie minuscula, poarta numele de sistem Havers. in orificiul central al fiecarui bastonas, alte canale grupeaza nervii sensibili la durere, ca si mici vase sanguine, care aduc substante nutritive la nivelul osteocitelor.

Compozitia chimica a osului este uimitoare. Asa dur cum este, osul contine o treime de apa si o treime colagen, o proteina care ii confera flexibilitate. Osul mai contine si cristale de carbonat si de fosfat de calciu, care ii dau rigiditate. Oasele participa deplin la functia nutritiva a corpului uman. Ele contin numeroase saruri minerale care pot fi puse la dispozitia organismului in caz de carenta. Sangele care circula prin minusculele vase din interiorul osului transporta aceste saruri minerale spre organele care au nevoie de ele. Dar, in ciuda aparentei lor soliditati, oasele sunt vulnerabile. Ele pot fi afectate de aceleasi boli ca si celelalte tesuturi, iar din cauza structurii lor complexe complicatiile apar mai frecvent.

Sistemul muscular
Corpul uman are aproximativ 700 de muschi, care reprezinta 40% din masa corpului. Muschii denumiti aparenti sunt vizibili sub piele, in special la culturisti. Acestia formeaza un strat superficial sub care se gasesc straturi musculare intermediare. Sub acestea din urma, muschii profunzi se afla in contact direct cu oasele scheletului.

Dupa functie, localizare sau natura fibrelor se disting trei tipuri de muschi: netezi, striati si cardiac. Examenul detaliat al particularitatilor muschilor permite sa se inteleaga rolul lor in functionarea corpului uman.

Muschii striati sunt cei mai numerosi: peste 600. Termenul striat provine din aspectul zebrat, la microscop, al fasciculelor de fibre musculare. Acesti muschi sunt denumiti scheletici, pentru ca sunt legati direct de oase prin tendoane o structura de asemenea fibroasa, rezista la intinderi care pun in actiune articulatiile. Capacitatea lor de a alterna cu rapiditate contractia si relaxarea le permite realizarea de miscari multiple. Acest tip muscular este denumit si voluntar, aflandu-se sub controlul constient al creierului. Fiecare fibra musculara este conectata la creier prin intermediul unui nerv, iar comenzile acestuia sunt transmise prin influxuri nervoase. Impulsul nervos transmis la fibrele musculare antreneaza o cascada de reactii chimice care produce contractia muschiului. Cu toate ca sunt rapizi si vigurosi, muschii striati au nevoie de repaus dupa orice activitate, pentru a se decontracta. Ei sunt mentinuti constant la un nivel minimal de contractie, denumit tonusul muscular. Aceasta stare le permite sa reactioneze foarte rapid la ordinele date

de sistemul nervos. Toti acesti muschi consuma energie in timpul contractiilor. O parte din aceasta energie este transformata si se va disipa in cursul contractiilor musculare. Este incalzirea musculara.

Majoritatea muschilor netezi sunt localizati in peretii organelor cavitare ca stomacul, vezica urinara sau vasele sanguine. Spre deosebire de muschii scheletici, fibrele lor nu sunt striate. Acesti muschi sunt in mare parte controlati de creier, in mod constient, ei sunt numisi involuntari. Contractiile lor lente si regulate, nu necesita nici un repaus, spre deosebire de muschi scheletici. intrerupte de relaxari, contractiile exercita presiuni asupra organului si asigura astfel progresia substantelor pe care acesta le contine. Alti muschi netezi controleaza diametrul pupilei, miscarea diafragmei... Muschiul cardiac alcatuieste peretii inimii. Numit si miocard are nevoie de o alimentare sanguina importanta care este asigurata de arterele coronare. Acest muschi este compus din fibre striate deosebite, strans legate intre ele, ale caror contractii ritmeaza bataile inimii. Miocardul apartine categoriei muschilor involuntari si poate, de astfel, sa se contracte in afara oricarei stimulari nervoase.

Travaliul muscular Paleta miscarilor corpului nostru este larga, fie ca e vorba de gesturi de o mare agilitate, cum ar fi miscarea

degetelor unui pianist, sau de actiuni de forta, cum ar fi cele ale unui heterofil. Aceste contractii pot fi voluntare sau involuntare. in primul caz ele afecteaza muschii striati precum cei implicati in miscare. in cel de-al doilea, privesc muschii netezi, care tapeteaza organele cavitare, precum intestinul.

Muschii implicati in miscarile voluntare au un punct comun: aproape toti se termina prin tendoane, constituite din structuri fibroase foarte rezistente fixate pe schelet. Muschiul se contracta sau se relaxeaza, osul jucand rolul unei parghii. Atunci cand un culturist vrea sa-si puna in valoare musculatura umflandu-si bicepsii, efectueaza o miscare asemanatoare unei tractiuni. Bicepsul situat in fata interna a bratului se contracta, se scurteaza umflandu-se, apoi isi reia forma initiala. Majoritatea muschilor de extensie, de presiune sau de compresiune pe care le efectueaza corpul nostru se realizeaza datorita organizarii in cupluri a sistemului muscular. Majoritatea muschilor lucreaza in perechi sau grupe, fiecare muschi avand un partener opus. Astfel bicepsul atletului nu ar putea starni admiratia multimilor fara ajutorul tricepsului, situat pe fata posterioara a bratului.

Anumiti muschi functioneaza in grupe de perechi opuse, efectueaza tractiuni in diagonala sau in unghi ascutit, ceea ce permite executarea miscarilor de rotatie. Limba reprezinta o perfecta ilustrare in acest sens. Numarul de pozitii pe care le poate adopta ne permite sa mancam si sa articulam o mare varietate de foneme si de cuvinte. Aceasta capacitate se datoreaza celor sase muschi ai sai care functioneaza concordant. Doi muschi superiori si doi muschi inferiori pot ridica sau cobori marginile limbii si o pot face sa ia forma de U sau de U inversat.

Miscarile faciale, in schimb, nu sunt determinate de aceleasi procese musculare. Cei 50 de muschi ai fetei sunt partial independenti de os. Unii sunt fixati sub piele sau pe alti muschi. Comisurile gurii dispun de un muschi modiolus, pa care sunt inserati alti opt muschi ce parcurg buzele si urca pana la ochi.

Fiecare muschi al corpului este constituit dintr-o tesatura de fascicule de fibre a caror dimensiuni depind de cea a muschiului insusi. Fibrele muschilor coapsei ajung la 10cm. Aceste fibre sunt impartite in microfibrile. Doua proteine intra in compozitia fibrilelor, miozina si actina. Se disting fibre rosii cu contractie lenta, mai consumatoare de oxigen, ca sursa de energie au grasimile si glucoza din sange. Sunt foarte rezistente la oboseala. Fibrele albe cu contractie rapida, are diametru mai mare ca cele precedente. Sunt destul de rezistente la oboseala dar nu sunt atat de puternice ca cele rosii. Muschii corpului sunt alcatuiti din combinatia a acestor fibre. O serie de semnale dureroase ne avertizeaza de oboseala excesiva a muschilor. Crampele, de exemplu, sunt puternice contractii involuntare ale unuia sau a mai multor muschi, care survin brusc, dar nu dureaza niciodata mult timp.

Ele sunt provocate de o oboseala musculara consecutiva unui efort fizic fara antrenament suficient, de mentinere prelungita a unei pozitii sau de o sudoratie foarte puternica. Contracturile sunt contractii dureroase mai indelungate: muschii capata duritatea lemnului. Ele sunt datorate unei stimulari nervoase reflexe a muschilor situati intro regiune a corpului supusa unei agresiuni sau unui traumatism.

Sistem reproducator
Individul nu este etern; doar reproducerea sexuala poate perpetua viata. Fiecare individ sexuat are aparatul genital constituit din ansamblul de organe care intervin in sexualitate si in producerea de celule sexuale. Aparatul genital feminin Aparatul genital feminin permite maternitatea, deoarece adaposteste viata in devenire. El cuprinde ovarele, care produc ovulele, ca si caile genitale, adica trompele uterine, uterul si vaginul. Aceste organe sunt localizate foarte jos in bazin, sub intestine. Sub control hormonal, aspectul si functionarea aparatului genital se modifica de-a lungul vietii. intre pubertate si menopauza, modificarile corpului au loc in ritmul ciclului menstrual, care se manifesta prin aparitia de menstruatii la aproximativ 28 de zile. Adaposteste in abdomen de o parte si de alta a uterului, doua glande mici, ovarele, guverneaza fecunditatea femeii. Rolul principal este de a asigura dezvoltarea si expulzarea ovulelor. Ele regleaza, de asemenea, derularea ciclului menstrual si sarcina, producand hormonii sexuali feminini. Ovarele, care nu masoara mai mult de 2.5-4cm, sunt fixate de peretele bazinului prin mai multe ligamente. Netede si de consistenta moale la tanara fata, ele se rigidizeaza si au un aspect sidefat si ridat la femeie. Sunt constituite din doua straturi: in centrul ovarului, zona medulara , formata dintr-un tesut conjunctiv bogat vascularizat; ea este inconjurata de un invelis exterior gros, care ocupa

doua treimi din glanda. Aceasta aer multiple alveole, foliculi, in care se maturizeaza ovulele. i n fiecare luna, un folicul eclateaza si elibereaza, intai dintr-unul, apoi din celalalt ovar, un ovul ajuns la maturitate; va fi transportat pana in uter prin una din trompele uterine. Denumite de asemenea trompele lui Fallope, acestea sunt dotate cu un mare pavilion cu margini franjurate, plasta intre ovare, care se continua printr-un conduct stramt si lung de 10 cm. Ovulul colectat la nivelul pavilionului este antrenat de contractiile muschilor netezi care constituie peretele trompelor. El ajunge la uter, organ cavitar in forma de palnie, de lungimea de 68cm. Partea superioara a uterului adaposteste cavitatea uterina, care primeste oul fecundat. in partea de jos se termina tubul printr-un tub ingust care iese in vagin colul uterin. La majoritatea femeilor, uterul este aproape orizontal. Trei perechi de ligamente il leaga de abdomen. Peretele uterin, este foarte gros, este constituit dintr-o tunica de muschi netezi. Deosebit de extensibil, acest perete se deformeaza, fara a se rupe, in timpul sarcinii. Fata interna este tapetata cu o mucoasa bogata in glande si vase sanguine, ce constituie endometrul. Dupa pubertate, in fiecare luna, endometrul creste in grosime in timp ce uterul se pregateste sa primeasca un ou. in absenta fecundarii, stratul superficial, al endometrului se desprinde in final si este evacuat in momentul menstruatiei. Mucoasa colului uterin secreta glera cervicala, substanta vascoasa care obtureaza orificiul sau extern. Este un mediu de supravietuire pentru spermatozoizii care ajung la el dupa ce trec prin vagin. Acesta primeste penisul in timpul actului sexual si sperma dupa ejaculare. Intervine deci in acelasi timp in sexualitate ti in functie de reproducere. Vaginul are un perete suplu, acoperit pe fata sa interna de o mucoasa fina. Avand o profunzime de 7-10 cm, el formeaza un fund de sac imprejurul colului uterin. La cealalta extremitate, vulva regrupeaza partea externa a organelor genitale ale femeii. La femeia virgina, o membrana fina, himenul, separa vaginul de vulva. El este rupt la primele raporturi sexuale.

Deschiderea vulvei este o fanta care se intinde de la muntele lui Venus la anus. Vulva este marginita de doua pliuri ale mucoasei interne, buzele mici, care sunt partial acoperite de buzele mari. Anterior, buzele mici se unesc pentru forma capusonul clitorisului. in timpul raporturilor sexuale, doua perechi de glande secreta un lichid care lubrifiaza interiorul vulvei. Buzele mici si cele mari se umfla, ca si clitorisul, care este un mic organ erectil. in fine, in timpul nasterii, vulva trebuie sa se destinda pentru a lasa sa treaca fatul. Aparatul genital masculin La barbat, organele de reproducere toate sunt, in principal externe. Rolul lor in sexualitate este atat evident, incat aproape uitam ca anatomia lor raspunde in primul rand exigentilor reproducerii si perpetuarii speciei. Aparatul genital masculin cuprinde glande sexuale sau testicule, care produc spermatozoizi destinati fecundarii ovulelor feminine, cai genitale, care permit transportarea lor si care sunt insotite se organe anexe, ca si un organ copulator, penisul. Situate la fat in abdomen, testiculele coboara in pungi externe bursele inainte de nastere sau la putin timp dupa. Aceste doua mici glande ovoide cantaresc 20 de grame. Ele cuprind 200-300 de mici lobi conici, lobulii, separati de pereti subtiri. Fiecare lobul contine mici insule de celule celulele lui Leybdig care produc un hormon masculin, testosteronul. Celulele produc acest hormon din timpul vietii intrauterine, apoi isi intrerup activitatea pana la pubertate,. in aceasta perioada, reluarea productiei hormonale induce aparitia caracterelor sexuale masculine secundare (pilozitate, musculatura, timbrul vocii, libido). Testosteronul guverneaza, de asemenea . geneza spermatozoizilor. Acestia sunt elaborati in tubii seminiferi, canale foarte fine prezente in numar mare in testicule. Fiecare tub este inconjurat de o teaca tapetata de celule contractile, celulele lui Sertoli. Celulele sexuale se ascund intre celulele lui Sertoli. Ele sunt produse la

periferia tubului seminifer, in stare imatura. impinse de contractiile celulelor lui Sertoli, migreaza prin peretele tubului spre lumenul central maturizandu-se progresiv. La finalul acestui proces, care este continuu si se reinnoieste neincetat, spermatozoizii sunt eliberati in cavitatea tubului. Tubii seminiferi converg pentru a forma o retea de mici conducte sinuoase care colecteaza spermatozoizi. De aici pleaca 10 pana la 12 canale care ajung la canalul colector unic, adapostit intr-un mic organ alungit de marimea testiculului: epididimul. Aici sunt stocati spermatozoizii. Supa ce raman un timp in epididim, spermatozoizii trec intr-un alt conduct: canalul deferent. Lung de 40cm, acesta se termina printr-o umflatura, la nivelul careia primeste secretiile unei mici vezicule seminale. El se continua apoi prin canalul ejaculator, care se deschide in uretra. Ansamblul conductului format de canalul epididimului, canalul deferent si cel ejaculator este denumit si spermiduct. La barbat aparatul genital si cel urinar sunt asociate. De fapt uretra este un conduct care colecteaza urina in vezica si o evacueaza la exterior. Ea traverseaza prostata, o glanda mica in forma de castana. in momentul ejacularii, reflex provocat de stimularea sexuala. Canalul ejaculator deverseaza in uretra un lichid seminal in care se afla spermatozoizi. Prostata secreta un lichid acid care contine zinc, acid citric si albumina si care se amesteca cu lichidul seminal pentru a forma sperma. Uretra se prelungeste pe aproximativ 8 cm in penis pentru a se deschide la extremitatea glandului. Este inserata in tesut spongios si incadrata de doua tuburi laterale denumite corpi cavernosi. Proprietatile corpilor cavernosi confera penisului proprietati de erectie. Acest mecanism de origine vasculara are loc sub controlul nervos, in general in cursul stimularii sexuale. Arterele penisului se dilata si sangele aflueaza in corpul cavernos, care se umfla si se intareste. intreruperea erectiei se poate produce cand stimularea inceteaza sau dupa ejaculare. in cele doua cazuri, sangele reflueaza si se reintoarce in circulatia generala.

Sistemul nervos
Corpul uman, supus capriciilor mediului inconjurator, isi adapteaza, raspunsurile fiziologice la fluxul continuu al informatiilor care ii parvin din exterior. Sistemul nervos central Sistemul nervos central este sediul analizei si integrarii datelor senzoriale li motrice. Acest centru de comanda si control contine 2 parti: creierul propriutis(ambele emisfere, cerebel, trunchi cerebral si maduva spinarii).Emisfera dreapta si stanga comanda si percep senzatiile primite din partea opusa a creierului.

Cele 2 emisfere cerebrale sunt interconectate printr-un pachet de fibre nervoase, denumite corp calos. Diencefalul, sau creierul mijlociu, este situat la jonctiunea celor doua emisfere. El contine talamusul, regiune a creierului ce filtreaza toate informatiile senzoriale ce provin de la intregul organism. Sub talamus, hipotalamusul este centrul de reglare a foamei, a setei si a temperaturii: impreuna cu hipofiza, el comanda secretiile hormonale. La baza creierului, trunchiul cerebral este implicat in controlul functiilor vitale(functia cardiaca, respiratorie, digestiei...); cerebelul, in spatele trunchiului cerebral, coordoneaza miscarile si echilibrul. in sfarsit, maduva spinarii, este un cordon fin, albicios, cu o lungime de aproximativ 45cm, gazduit in coloana vertebrala. Ea contine fascicule de fibre nervoase care ajung la creier si

se reintorc de aici, asigurand transmiterea mesajelor motorii si senzitive. La nivelul sau se gasesc 31 de perechi de nervi spinali care deservesc intregul organism.

Maduva este de asemenea si organ autonom, capabil sa analizeze informatii simple si dea instructiuni rapide cu efect local. Atunci cand ne ardem degetul , de exemplu, retragerea automata a manii se face sub controlul maduvei spinarii.

intregul sistem nervos central este invelit intr-o pelicula numita meninge. Exista trei tipuri de meninge: duramater, groasa si fibroasa, care este situata direct sub tesutul osos; arahnoida, scaldata de lichidul cefalo-rahidian; pia mater, care adera la suprafata tesutului nervos. Lichidul cefalo-rahidian este un lichid nutritiv care joaca rolul unei perne pentru amortizarea socurilor. Doua tesuturi nervoase sunt specifice pentru sistemul nervos central. Substanta gri formeaza scoarta cerebrala sau cortexul, ca si mici aglomerari gri, nucleele gri sau bazale, localizati in profunzimea creierului. Se gaseste de asemenea in interiorul maduvei spinarii. Substanta gri este constituita din corpurile celulare le neuronilor, celulelor nervoase. Ea interpreteaza mesajele senzitive si elaboreaza raspunsuri adecvate. Organizarea sa intr-o retea complexa si evolutiva ofera fiintei umane puterea de a gandi. Substanta alba, situata in maduva spinarii si in interiorul encefalului, cuprinde lungile ramificatii ale celulelor nervoase, denumite axoni, inconjurate de o teaca de substanta grasoasa, responsabila de culoarea lor albicioasa, mielina. Axonii sunt cabluri care asigura conducerea influxului nervos. Interstitiile tesutului nervos sunt umplute cu celule nutritive ale tesutului interstitial sau nevroglii. Este tesut protector care aduce celulelor nervoase elemente le energetice.

Cortexul este regiunea periferica a creierului. El este compus din substanta gri si prezinta faimoasele circumvolutiuni tipice creierului mamiferelor superioare. Exista 45 de zone specializate in tratamentul informatiilor: ariile senzoriale, bogate in celule rotunde, ariile motorii, ale caror celule sunt in forma piramidala, si ariile asociative, contin celule de diferite tipuri si care sunt centrii interpretarii mesajelor nervoase. De exemplu, ariile vizuale asociative ne permit sa recunoastem si sa denumim ceea ce vedem. La cortex se face aluzie evocand faimoasa expresie materie cenusie. Griul este in caz culoarea nobletei... Organismul uman este parcurs de lungi cordoane albicioase, nervii, care formeaza sistemul nervos periferic spre deosebire de sistemul nervos central, constituit din creier si maduva spinarii.

Tesuturile si organele sunt conectate in permanenta la centrele de comanda. Anumite organe au ca principal rol captarea informatiilor asupra mediului. Este vorba de organele de simt, dar si de mii de receptori sensibili la durere, presiune, temperatura, la tensiune musculara... Muschii, viscerele si glandele raspund instructiunilor primite de la sistemul nervos central. Planul de organizare a conexiunilor noastre nervoase este destul de complex. Lungi lanturi de celule nervoase, legate unele de altele si uneori ramificate, asigura legatura dintre organele centrale si cele periferice. Fiecare nerv cuprinde un fascicul de fibre conductoare, care sint fiecare prelungirea acestor celule nervoase, localizate in encefal sau maduva spinarii. Pe traiectul nervilor, ganglionii nervosi, un soi de aglomerare de neuroni, transfera informatia altor celule nervoase. Majoritatea organelor noastre joaca rol de intrare si de iesire. De exemplu, ochiul este si receptor si efector. Fibrele nervoase senzitive asigura transmiterea senzatiei vizuale, in timp ce fibrele nervoase motorii conduc mobilitatea ochiului. Astfel informatia circula in fibrele senzitive ale periferiei sistemului nervos, in directia maduvei sau a creierului. Un nerv poate fi transmitator de informatie intr-

un singur sens sau dublu sens. Se disting doua tipuri de fibre nervoase, dupa natura organului sau a tesutului deservit. Fibrele somatice leaga organele de simt, pielea, muschii scheletici si articulatiile de sistemul nervos central. Ele formeaza reteaua de informare a organismului constienta. Fibrele vegetative inerveaza viscerele si glandele. Ele sunt implicate in viata autonoma a organismului si formeaza reteaua de coordonare a miscarilor involuntare. Toate aceste fibre nervoase se grupeaza intr-un numar de nervi bine determinat. Din encefal pornesc direct 12 perechi de nervi, denumiti cranieni.

Corpul contine in total 31 de perechi de nervi rahidieni din maduva spinarii. Fiecare dintre acesti nervi trimite in maduva 2 radacini: posterioara regrupeaza fibrele senzitive, iar radacina anterioara, fibrele motorii. Anumiti nervi rahidieni se grupeaza in puncte aflate in retele complexe denumite plexuri. Din plexul brahial porneste inervatia membrelor superioare, in timp ce plexurile lombar si sacral dau nastere membrelor inferioare. La nastere avem 10-20 de miliarde de celule nervoase, numar care scade apoi treptat. Neuronii sunt printre cele mai specializate celule ale corpului uman. Aspectul lor diferit reflecta larga paleta de functii pe care le integreaza. Un neuron care transmite senzatiile tactile nu seamana cu un neuron al creierului. Totusi amandoi poseda aceleasi atribute fundamentale si relizeaza conducerea influxului nervos. O celula nervoasa se compune dintr-un corp celular, multiple ramificatii, denumite dendrite, si o ramificatie principala sau fibra nervoasa principala, axonul. Corpul celular prezinta cel mai des o zona mai mare in care se afla nucleul. Ca orice alta celula, este sediul reactiilor chimice care alimenteaza activitatea

neuronului. Dendritele care emana din corpul celular formeaza numeroase ramificatii. Extremitatile lor intra in contact cu celulele nervoase vecine. Axonul este un cordon lung, neted, cilindric care se termina prin cateva ramificatii. Poate conduce influxul nervos pe lungi distante, fara ca semnalul sa piarda din amplitudine. Propagarea semnalelor nervoase este deseori comparata cu cea a semnalelor sonore ale telefonului, convertite in impulsuri electrice, cu exceptia faptului ca acest cablu nervos este viu. Deplasarile sarcinilor electrice sunt urmarea a modificarilor complexe ale membranei axonului. Atunci cand se afla in repaus celula nervoasa este mai saraca in ioni de natriu decat mediul exterior. Cum sodiul este purtator al unei sarcini electrice pozitive, diferenta de concentratie antreneaza o diferenta de sarcina electrica de o parte si de alta a membranei celulare. in repaus neuronul este comparabil cu o baterie electrica, cu un pol pozitiv si unul negativ. Aceasta diferenta de sarcina constituie potentialul de repaus. Atunci cand celula nervoasa este excitata, membrana sa reorganizeaza local; ea lasa sa treaca ionii de sodiu, care intra masiv in celula in cateva miimi de secunda. Aceasta antreneaza o reechilibrare a sarcinilor electrice si provoaca spontan o modificare a membranei: astfel se propaga influxul nervos, de-a lungul membranei pana la extremitatea fibrei. Diferenta de sarcini ce parcurg celula se numeste potential de actiune. inainte de a ajunge la destinatie, la extremitatea fibrei, alta celula e sa preia stafeta. Pentru a transmite mesajul celulele secreta substante chimice, neuromediatorii.

Anumite semnale au de strabatut distante lungi si trec prin numeroase statii intermediare, cum sunt cele care pleaca de la picior la creier. Altele trebuie sa fie

transmise de urgenta, de exemplu mesajele de durere. Morfologia diferitor celule nervoase reflecta specializarea lor intr-una sau alta dintre functii. Dispozitivul lor de receptie a semnalelor are forme variate. Celulele situate in creier emit un numar mare de dendrite in mai multe directii, ceea ce le permite sa capteze informatia de pe cateva canale. in retina, de exemplu toate dendritele sunt grupate de aceeasi parte, astfel incat sa capteze cat mai bine lumina. Aspectul axonilor este diferit: ei formeaza fibre lungi in nervi, dar sunt mult mai scurti in creier. Cei mai mari axoni sunt inconjurati de o teaca mielinica, o substanta grasoasa. Cand axonii sunt protejati astfel ei transmit mesajele mai rapid. Specializarea neuronilor se repercuteaza asupra terminatiilor nervoase. Fibrele nervoase motorii se grefeaza pe muschi prin intermediul ramificatiilor cu extremitati aplatizate, denumite placi motorii. in piele, terminatiile fibrelor senzitive se diferentiaza in receptori sensibil la atingere, la caldura, la frig sau la durere... in planul de ansamblu al circuitelor noastre nervoase, fiecare component fiecare neuron isi are locul sau si, datorita acestei diversitati, sistemul nervos este o retea de comunicare foarte performanta.

Sistemul nervos periferic In greaca soma inseamna corp. Un corp atent in permanenta la modificarile mediului sau, un corp solicitat in permanenta de ceilalti. Un intreg program pentru sistemul nervos somatic, al carui rol este de a centraliza datele adunate din mediul exterior, pentru a adapta, cat mai bine miscarile organismului. Sistemul nervos somatic trebuie sa indeplineasca mai multe sarcini in paralel. Este cazul al situatiei cand ne aflam la volanul masinii...A conduce implica intai de toate a privi, a auzi si a-ti coordona miscarile. Trebuie, in plus, sa-ti alegi itinerarul, sa evaluezi situatii, sa reactionezi la intamplarile neprevazute...

in cursul acestor secvente actiuni-reactii, neuronii senzitivi ne informeaza in permanenta despre crisparea mainilor noastre pe volan. Concomitent sunt mobilizate si vazul si auzul.

Oricare ar fi situatia intalnita, sistemul nervos elaborand raspunsuri instantanee opereaza intotdeauna in acelasi mod. Fibrele nervoase senzitive furnizeaza informatiile: ele colecteaza senzatiile tactile, dureroase cu ajutorul unor terminatii situate in piele. Perceptia pe care o avem asupra lumii exterioare se imbogateste si prin senzatii auditive, olfactive, gustative si vizuale, adunate de fibrele senzitive. Caile nervoase ascendente fac ca informatia sa urce pana la cortexul cerebral. Pe traiect, maduva spinarii, bulbul rahidian si talamusul efectueaza o prima taiere a mesajelor nervoase. Tot la nivelul maduvei spinarii sau al bulbului, caile nervoase trec de partea cealalta: senzatiile ce iau nastere in dreapta a organismului vor fi analizate de emisfera stanga a creierului li invers. Perceptiile noastre sunt reglate de diverse regiuni specializate ale cortexului cerebral. Fiecarei portiuni din suprafata corporala ii corespunde o zona precisa a cortexului senzitiv.

Alte regiuni trateaza informatiile legate de vedere, de auz etc. in vecinatatea fiecarei arii senzitive si senzoriale exista arii de asociere. in numeroase coordonarea miscarilor necesita o reglare fina a motricitatii. Aceasta se bazeaza in mare parte pe cai descendente ele trec prin talamus, bulb si cerebel in comparatie cu caile sistemului piramidal. Controlul posturii, al echilibrului se efectueaza in bulbul rahidian, iar cerebelul corecteaza miscarile si permite realizarea lor cu precizie. Aceste cai extrapiramidale au un rol esential: fara interventia lor, miscarile ar fi mult mai putin precise, chiar dezordonate. Sistemul nervos vegetativ regleaza functiile involuntare ale corpului. Aceasta retea de cai nervoase, complementara sistemului nervos somatic, inerveaza

inima, muschii tubului digestiv si al plamanilor, muschii netezi ai peretelui vaselor sanguine si ai glandelor. El actioneaza deci asupra circulatiei sanguine si a functiei cardiace, respiratiei, digestie si a excretiilor. Contractiile muschilor viscerali si secretiile glandelor sunt automate, dar sistemul nervos vegetativ, nu este mai putin important. Ca si sistemul somatic, cuprinde fibre senzitive ascendente si fibre descendente care deservesc organele. Fibrele ascendente sunt responsabile de sensibilitatea viscerala. Mult mai originala este organizarea cailor nervoase descendente, care regleaza activitatea viscerelor si a glandelor. Aceste fibre contin nervi motorii, vasomotorii sau secretori. Ei fac parte din ansambluri distincte: sistemul simpatic si parasimpatic. Fibrele nervoase apartin la unul dintre acesti sistem, unul stimuleaza activitatea, altul o inhiba. Sistemul nervos simpatic pune organismul in starea de alarma: face sa creasca consumul energetic pregatindu-se sa raspunda la diferite agresiuni. Stimuleaza activitatea cardiaca si respiratorie. Invers actioneaza sistemul parasimpatic, care intervine in trecerea in repaus a organismului. Caile nervoase simpatice si parasimpatice sunt intotdeauna constituite din doua fibre nervoase care se conecteaza la un ganglion nervos. Piesele cele mai importante ale sistemului parasimpatic sunt nervii vagi, ale caror fibre deservesc inima, caile respiratorii etc. Reglarea contractiilor viscerale si a secretiilor rezulta dintr-un dozaj savant al activitatilor nervoase simpatice si parasimpatice. Acest dozaj se face prin controlul a doi centri: hipotalamusul si trunchiul cerebral. Hipotalamusul realizeaza schimburi de semnale nervoase cu sistemul limbic si cu talamusul; capteaza informatii pe cale sanguina, fiind sensibil la temperatura, presiune si componenta chimica a sangelui; coopereaza cu hipofiza pentru a regla activitatea hormonala. Actionand in acelasi timp pe cale nervoasa si pe cale hormonala, ei controleaza ansamblul mecanismelor reglatorii ale functiilor organice. Trunchiul cerebral leaga encefalul si maduva spinarii. El intervine in reflexe care

asigura controlul functiilor principale si regleaza presiunea sanguina si ventilatia pulmonara. Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit sistem nervos autonom. Totusi independenta sa de alte functii nervoase este relativa. Centrii somatici si vegetativi situati in encefal schimba informatii si colaboreaza strans. Armonizarea functiilor noastre vitale depinde de aceasta

Sistem urinar
Sistemul urinar este o veritabila masina pentru epurarea corpului. El extrage deseurile din sange si le elimina in urina. Aceasta operatie se efectueaza in rinichi. Urina se scurge apoi prin doua canale, ureterele, pana la vezica. Odata plina, aceasta evacueaza lichidul printr-un canal numit uretra. Rinichii, in forma de boabe de fasole, sunt situati sub plamani. Rinichiul drept ocupa o pozitie mai joasa, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi masoara aproximativ 12 centimetri si cate 150g.. Sangele uzat soseste prin vasele mari. Interiorul rinichilor se imparte in trei parti: cortexul, medulara si bazinetul. Cortexul, deschis la culoare si granulat, inconjoara medulara. Acest strat superficial are ca functie esentiala formarea urinei, datorita prezentei a milioane de unitati filtrare, care se numesc nefroni.

Fiecare nefron este prevazut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizeaza urina primara, pornind de la sange. O structura, numita tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea si glucoza prezente in urina. Primele deseuri trec intrun tub in forma de U, care recupereaza apa si sarurile din lichidul filtrat in glomerul. Deseurile sunt apoi canalizate si concentrate de un canal colector care se prelungeste in medulara, partea centrala a rinichiului unde se intind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele si partea inferioara a piramidelor se termina in cavitatea interna a rinichiului. Aceasta este prevazuta cu un tub in forma de palnie, bazinetul, care este legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetati cu tesut muscular neted, care se contracta, facilitand expulzarea urinei. Sangele care iese din rinichi este curatat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plamani si pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substantelor in exces. Dar toxinele, deseurile azotate si reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controleaza si continutul apei, de saruri si de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzeaza in urina elementele in exces si le retrimit in sange pe cele de care organismul are nevoie. Datorita actiunii lor de filtrare si purificare, rinichii participa la echilibrul mediului intern si constituie unul dintre stalpii homeostazei. Ureterele, uretra si vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar.

Ureterele sunt doua tuburi musculare foarte fine care transporta urina din rinichi spre vezica. Ele se anchi automat cand vezica e plina, astfel ca lichidul, incarcat de deseuri, sa nu reflueze spre rinichi. Situata in partea inferioara a abdomenului, vezica are peretii musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. in forma de para atunci cand este goala, ea poate contine pana la 500ml. Atunci cand vezica este plina. isi varsa urina in uretra, care o evacueaza in exterior. Datorita contractiilor sfincterului, alcatuit din inele musculare si care o inconjoara la iesire, uretra poate controla fluxul urinar.

Sistemul limfatic
Fiecare celula a organismului este scufundata intr-un lichid in care isi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sange, care se acumuleaza in tesuturi, si il aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pana in sange. Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune in care se gaseste. Astfel, in intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. in ficat, ea este bogata in proteine. Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate in diverse regiuni ale corpului.

Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.

Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment in mai multi foliculi limfatici bogati in globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde in ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi. Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, in care abunda celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se intampla frecvent ca ele se umfle, in timpul unei angine. Celulele lor sunt in acest caz angajate intr-o lupta incrancenate impotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gatului, ceea ce inseamna ca vin in ajutorul amigdalelor. Apendicele este situat intre intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care ii permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului. Alt organ limfoid, splina este situata in partea de sus a abdomenului si cantareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important in sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati in doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producand anticorpi. Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sange, prin intermediul valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata in tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete il strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce in ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deverseaza limfa in sange la nivelul venelor situate la baza gatului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucand rolul de supapa de preaplin.

Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde in acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, in sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, in timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.

Reteaua limfatica este constituita in primul rand din vase prezente in toate tesuturile, intre celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.

Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se inchid in functie de presiunea existenta in compartimentul interstitial. Aceste valvule impiedica refluarea limfei. Odata ajunsa in capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se indreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde. Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gatului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gatului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra in actiune ganglionii care-si incep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice inainte de a ajunge in circulatia venoasa. Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se imparte in doua canale. Cele doua

canale deverseaza limfa filtrata in circulatia venoasa, la baza gatului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie. Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e pusa in miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul in functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa in mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care invelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicand acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei. Contractiile muschilor netezi, situati in peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei in circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sangele. O activitate fizica nu poate decat sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive. Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului intr-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare impotriva infectiilor.

Sistemul circulator
Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul sau nu este insa mai putin important. Ea asigura circulatia sangelui in intregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, in forma de para, situat in partea mediana a cavitatii toracice, intre plamani. Nu mai mare decat pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o latime de aproximativ 9cm. Varful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este usor orientat spre stanga. Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de

diafragm, de stern si de vasele mari, iar in interiorul de endocard-membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care ii confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace. In interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga intre ele celulele musculare si formeaza fascicule care se intrepatrund in spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice intareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare arterele coronare care ii aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si incercuiesc inima. Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. in atrii patrunde sangele mai sarac in oxigen, dupa ce a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sange. Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, in partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat., urechiusa, care ii mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid in urechiusa stanga. Ventriculele sunt cavitati in forma de con, a caror baza este dirijata in sus. Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sangele spre plamani pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stang trimite sangele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica. Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru

valvule. Datorita acestor patru valve, sangele circula in sens unic prin cele patru cavitati ale inimii. Valvele se deschid si se inchid ca niste clapete, straturile lor externe fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine. Sangele urmeaza intotdeauna acelasi traiect in inima, de la dreapta, spre stanga: sarac in oxigen, intra in urechiusa dreapta apoi in ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamani, unde se oxigeneaza. Sangele imbogatit cu oxigen se reintoarce apoi spre urechiusa stanga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stang, apoi este ejectat de aorta, care il distribuie in corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci sangele sarac in oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se inchide sistemul. Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se contracta si se relaxeaza in permanenta, intr-un ritm regulat. Este compus in cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa noastra. Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare

globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele. Nodul sinusal se gaseste in peretele urechiusei stangi. Minuscul, el ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage in intreg sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sangele este ejectat in vase. In timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. in timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sangele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. in cursul diastolei, presiunea e mica, sangele umple atriile relaxate, trecand apoi in ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt inchise. In timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sangele este ejectat in ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimand sangele prezent in cavitatile lor si crescand in acelasi timp presiunea ventriculara. Valvele atrio-ventriculari se inchid brusc pentru a impiedica orice reflux al sangelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitand ejectia sangelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sangele ramas in aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule, care isi inchid automat valvele. Dupa inchiderea valvelor, incepe un nou ciclu, o noua diastola. Circulatia sangelui este un mecanism complet in a carui reglare intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina

al rezistenta periferica. Debitul sanguin este definit de volumul de sange care se scurge in sistemul vascular intr-o perioada precisa de timp. El este constant atunci cand corpul este in repaus, dar poate varia in orice moment, dupa starea sau nevoile organismului. Presiunea sanguina desemneaza, in ceea ce o priveste, forta pe care sangele o exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sangele circula datorita diferentelor de presiune care il propulseaza in sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de inalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene. Propulsarea sangelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicand fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si asupra volumului de sange ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca. Ambele actioneaza eliberand substante chimice care exercita sau inhiba celulele cardiace. Atunci cand organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Cand corpul este in repaus, sistemul parasimpatic incetineste ritmul cardiac eliberand aceticolina. Circulatia sangelui este franata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce se numeste rezistenta periferica. Vascozitatea sangelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vascozitea crescuta, ca si ingustimea unui vas pot incetini sensibil scurgerea sangelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala. Atunci cand ventriculul stang se contracta, sangele este expulzat spre sorta cu o forta care ii permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzand peretii aortei. in mod obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara in timpul unei contractii cardiace si se situeaza

in medie intre 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima in timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza intre 6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci cand ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sangelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ avand propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza in functie de vascozitatea sangelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care indeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.

Sistemul digestiv
La fel ca oxigenul pe care il respiram, alimentele pe care le ingeram sunt vitale. Alimentatia contine elementele nutritive esentiale: glucidele, lipidele, proteinele, apa, vitaminele si sarurile minerale. Toate substantele prezente in alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substante deja prezente in organism, dar aceasta activitate de sinteza este limitata si insuficienta pentru buna functionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoza, nu pot fi obtinute decat prin alimentatie. Aproape toate glucidele pe care le consumam provin din vegetale, exceptie lactoza din lapte si glicogenul din carne. Glucidele sunt clasificate in doua grupe: simple sau rapide si complexe sau lente.

Primele sunt constituite dintr-o molecula de glucid (glucoza, fructoza) sau doua (lactoza, zaharoza). Zaharurile complexe difuzeaza lent in corp. Acestea sunt dintr-un numar mare de molecule de glucide simple(ex. amidonul si celuloza ). Celulele organismului nu utilizeaza zaharurile decat sub forma de glucoza. Lanturile lungi de glucide complexe trebuie deci sa suporte, in timpul digestiei, o degradare enzimatica pentru a fi descompuse in glucide mai simple. Glucoza este folosita pentru sinteza ATP, o molecula indispensabila nevoilor energetice ale celulelor. Cand glucidele nu sant prezente in cantitate suficienta, sunt consumate lipidele si proteinele. O serie de reactii biochimice le transforma atunci in glucoza. Ca si glucidele, lipidele sunt o importanta sursa de energie pentru corp. Ele contin in principal acizi grasi. Proteinele trebuie si ele sa figureze in meniurile noastre, pentru ca unele dintre componentele lor, acizii aminati, sau esentiali, nu pot fi sintetizati de celule. Proteinele ingerate sunt fragmentate in acizii aminati si asimilate de celulele corpului, care utilizeaza acizii aminati obtinuti pentru a elabora propriile sale proteine. Proteinele de origine animala, prezente in oua, carne sau lapte, contin cea mai mare cantitate de acizi aminati esentiali. Cerealele, soia si leguminoasele sunt vegetalele cele mai bogate in proteine. Vitaminele sunt substante organice indispensabile pentru buna functionare a organismului. Pana in prezent au fost inventariate 13. Ele sunt repartizate in doua grupe: vitaminele hidrosolubile (C, B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP) si liposolubile(A, D, E, K). Unele dintre ele, de exemplu D, sunt sintetizate in cantitate insuficienta de organism si trebuie deci completate prin alimentatie. Sarurile minerale iau parte la numeroase reactii biochimice. Fosforul , calciului, sodiul, potasiul si magneziul sunt elemente minerale majore, spre deosebire de fier, zinc, mangan, cupru sau iod, grupate sub denumirea de elemente minore. Iata de ce acestea din urma sunt denumite oligoelemente. Sistemul digestiv are ca rol transformarea alimentelor si degradarea lor in

glucide, lipide, proteine si alte substante sub o forma asimilabila. Totul incepe in cavitatea bucala. Dintii incep procesul de degradare a alimentelor printr-o actiune mecanica. Glandele salivare impregneaza cu saliva alimentele zdrobite; acestea contin o enzima, ptialina, care incepe digerarea glucidelor. Limba le impinge spre partea posterioara a gurii. Hrana, mestecata si fragmentata este transformata intr-o pasta. Acest bol alimentar este apoi inghitit. Trece prin faringe si coboara prin esofag, ajutat de miscari ritmate ale peretelui acestui conduct. Odata ajunsa in punga stomacala, hrana este amestecata cu sucul gastric, care contine o cantitate importanta de acid clorhidric. Acesta sterilizeaza alimentele, distrugand bacteriile si activeaza enzime ca pepsinogenul, care se transforma in pepsina si ataca proteinele alimentare. Cheagul(labfermentul) este un alt constituent al sucului gastric, care coaguleaza laptele. Toate acestea elemente activeaza digestia gastrica, care dureaza doua-patru ore, dupa natura principiilor nutritive. Alimentele sunt impregnate cu suc gastric si sunt impinse de micile miscari ale musculaturii groase a stomacului. Cand sunt aproape dizolvate si formeaza aproape o pasta omogena, denumita chim, progreseaza in partea inferioara a stomacului. Chimul depaseste apoi pilorul, muschi inelar care se deschide ca o diafragma, scurgandu-se spre intestine. in duoden, prima parte a intestinului subtire, patrund intai alimentele devenite lichide. Bila si secretiile pancreatice intra atunci in actiune. Sintetizate de ficat si pancreas, ele se varsa in duoden. si continua descompunerea chimului in fragmente chimice simple, pe care peretii intestinului vor absoarbe spre capilare. Glucidele cele mai complexe sunt transformate in zaharuri elementare, lipide in acizi grasi, proteinele in aminoacizi. Bila faciliteaza actiunea enzimelor care emulsioneaza si transforma grasimile.

Reziduurile alimentelor patrund apoi in intestinul gros. Depasesc colonul, unde bacterii degradeaza glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrani decat pentru a contribui la starea noastra de bine. in aceasta etapa, o fractiune importanta a apei si a sarurilor minerale trece in circulatia sanguina. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi sunt evacuate prin anus sub forma de fecale. Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grasimile, zaharurile si proteinele continute in alimentele sunt transformate in substante chimice bogate in energie. Celulele recupereaza pentru propriile lor nevoi o parte din aceasta energie continuta in legaturile intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reactii de tip anabolic si catabolic. Primele sunt reactii de degradare. Ele sunt reactii in care se sintetizeaza substante cu structuri complexe pornind de la molecule simple. Aminoacizii, de exemplu, se asociaza intre ei pentru a da nastere la proteine. Catabolismul se bazeaza pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate in molecule mai simple. Prin reactii catabolice tubul digestiv degradeaza hrana pentru a putea fi asimilata in organism. Reactiile metabolice implica trei etape. In prima, alimentele sunt dizolvate in tubul digestiv cu ajutorul unor secretii bogate in acizi si enzime. Odata transformate in elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sange spre celulele tesuturilor. Cea de a doua etapa are loc in interiorul celulelor. Elementele nutritive asimilate sunt transformate printr-o serie de reactii anabolice si catabolice in alte molecule. Cea de a treia etapa implica numai reactii catabolice si are loc in mitocondrii, organite celulare care joaca rolul de centrala energetica.

Toate reactiile metabolice ale glucidelor implica glucoza. Aceasta este oxidata la bioxid de carbon prin intermediul a trei procese distincte: glicoliza, ciclul lui Krebs si lanturi de oxido-reducere. Prin glicoliza, glucoza este degradata, formandu-se acid piruvic si ATP. Acidul piruvic este apoi transformat in acetil-coezima A. Ciclul lui Krebs cuprinde o serie de reactii biochimice care duc, de asemenea, la degradarea glucozei. Aceasta are loc in mitocondrii. Unele dintre produsele de degradare intra apoi in lanturi de oxido-reducere, reactii-cascada care au loc in membrana interna a mitocondriilor si care furnizeaza o mare cantitate de energie sub forma de ATP. Glucoza serveste in mare masura la sinteza moleculelor de ATP. Dar cand rezervele de ATP sunt foarte mari, glucoza este transformata in glicogen si este stocata pentru utilizarea ulterioara. Cu lipidele se intampla cam acelasi lucru. Odata absorbite de mucoasele intestinale, sunt transportate in sange, apoi degradate de enzime plasmatice. Sub forma de acizi grasi si de glicerol, ele sunt recuperate de celule pentru o ultima transformate. Glicerolul este usor convertit in gliceraldehida 3 fosfat, alta molecula intermediara. Transformarea acestuia din urma produce mai putin de jumatate din energia furnizata de glucoza. Totusi, lipidele, care contin foarte putina apa, reprezinta energia cea mai concentrata. Iar, in final, randamentul energetic al catabolismului lipidelor este dublu fata de cel ai degradarii glucozei sau proteinelor, adica 38 de kilojouli pe gram de lipide, fata de 17 kilojouli pe gram de glucid sau de proteina.

Sistemul respirator
Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamanii, sistemul respirator in totalitate, furnizeaza miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar. Sistemul respirator alimenteaza corpul cu oxigen si il curata de gaze toxice ca dioxidul de carbon. Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate

stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice. Reactiile de combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si producerea de energie. Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. Plamanii sunt deserviti de caile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si laringe inainte de a patrunde in trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10 centimetri. in nas, este curatat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intra in contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va propulsa mucusul incarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care ii conduc in plamani. Fiecare bronhie deserveste un plaman. Cele 2 bronhii principale iau nastere la extremitatile inferioara a traheii si se subdivizeaza apoi in conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plamanilor si transporta aerul pana la alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza in capilare datorita diferentei de presiune partiala care exista intre alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul in care presiunea gazoasa este mai mare spre cel in care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de sange la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat de celule. Deseurile gazoase fac drumul invers, trecand de la globulele rosii la alveole si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.

Aceste miscari de inspiratie si de expiratie sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei toracice. Diafragma, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamani, comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. in timpul unei inspiratii, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, in timp ce diafragma coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. Plamanii se umfla. In expiratie, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, in timp ce diafragma isi recapata pozitia curbata, cu convexitate in sus. Cutia toracica isi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care il contine este expulzat: plamanii se golesc. In timpul respiratiei, plamanii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care ii inveleste in intregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecarea. Fiecare plaman prezinta scizuri care il impart in lobi. Plamanul stang are scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamanul drept mai voluminos. Plamanul stang este mai mic, pentru a lasa loc inimii. Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati in bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspiratia si expiratia durand in total aproape 5 secunde. Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii implicati.

Procese si reactii. Memoria si invatarea

Timp de secole, filozofii s-au intrebat ce diferentiaza conditia umana de cea a celorlalte specii animale. Omul pare dotat, cu un liber arbitru fara echivalent in regnul animal. La el nu primeaza satisfacerea nevoilor naturale si pasiunile, i spiritul guverneaza corpul. De mai multe decenii, numeroase descoperiri au permis o mai buna intelegere a functionarii creierului uman. Se stie ca o actiune la care gandim presupune o serie de activitati mentale. Perceptia unei situatii traite de integreaza intr-o reprezentare a lumii si a ta insusi. Atunci cand, sub ochii nostri, se deruleaza o scena, suntem capabili sa discernam fiecare dintre elementele sale, sa le comparam cu stocul nostru de imagini mentale si sa le denumim. Putem sa prevedem cel putin in parte consecintelele actelor noastre. Rationamentul logic, creativitatea si decizia de a actiona se sprijina pe aceste facultati...

Volumul creierului nu este determinant pentru capacitatile noastre intelectuale, dupa cum nici numar de celule nervoase ce il compun. Importante sunt calitatea conexiunilor si infinitatea circuitelor cerebrale. Se poate imagina ca gandul se naste prin dialogul dintre diferiti centri de comanda ai sensibilitatii, ai motricitatii sau al afectivitatii. Practic vorbind, nu exista un centru al gandirii, ci zone cerebrale care sunt solicitate dupa natura activitatilor mentale in desfasurare. Centrii care participa la ceea ce se cheama inteligenta par situati in neocortex, parte superficiala foarte dezvoltata a scoartei cerebrale. Aici se formeaza reprezentarea pe care ne-o facem asupra lumii si a noastra insine, se precizeaza

actele noastre, se dezvolta capacitatile noastre intelectuale. Fiecare emisfera cerebrala este specializata in anumite activitati mentale. Emisfera stanga este predominanta in functiile limbajului, cel putin la dreptaci, si este implicata in logica, analiza critica, calcul... Jumatatea dreapta a creierului este mai degraba centrul perceptiei formelor si a spatiului, a intuitiei si al activitatilor artistice. Cele doua emisfere coopereaza armonios pentru a rezulta o reconstructie mentala a lumii si a propriei noastre persoane. La nivelul jumatatii drepte a creierului afluxul senzatiilor permite aparitia unei imagini cerebrale a corpului, sau schema corporala. Gandirea prin imagini este insotita de un proces de simbolizare. Asociata unui concept, imaginea se separa de real: forma unui obiect, mirosul, culoarea sau textura sa capata o semnificatie. Un disc concav de portelan este o farfurie din care se mananca. Creierul uman poate crea si notiuni eminamente abstracte: centrul unui cerc, de exemplu, care este notiune pur abstracta.

In creierul stang. Verbalizarea asociaza cuvinte imaginilor, etapa majora a simbolizarii. Limbajul permite exprimarea gandirii prin intermediul unui sistem de semne orale sau grafice. El are o putere evocatoare fara egal. Chiar in intuneric, putem povesti o scena pa care am trait-o in imaginatie. Centrii afectivitatii ti ai instinctului contribuie la luarea deciziilor. Rinencefalul, o regiune care ne regleaza pulsiunile, este sediul fiintei noastre afective. Informatiile pe care le ofera centrilor superiori al constientei au o mare influenta asupra actelor noastre. Gandirea ia nastere din integrarea activitatilor cerebrale, iar gandul de constientizare depinde de gradul de atentie. O informatie tratata local in creier devine constienta atunci cand se incorporeaza unei imagini generalizate despre sine si despre lume. Din momentul in care a devenit constienta, gandirea noastra se poate organiza. Putem sa ne pregatim, apoi sa ne conducem actele. Prin simpla gandire a unei senzatii sau a unei actiuni, sunt activate circuitele cerebrale aferente sensibilitatii si motricitatii. Un sportiv poate astfel sa-si amelioreze performantele antrenandu-se mental. El se vede in actiune, repeta

mental gesturile sale, se concentreaza, invata sa-si controleze emotiile... Corpul este supus, mai presus se orice, exigentelor vitale. Unele acte cotidiene sunt automate si scapa constientei. Totusi faptele si gesturile noastre rezulta, multe dintre ele, dintr-o alegere voluntara, dintr-o reactie transformata in decizie. Bunul-simt ne spune ca nu exista nici o diferenta intre a invata a merge pe bicicleta si de a invata o lectie de filozofie. invatarea motorie poate fi conditionata, in timp ce invatarea conceptuala face apel la capacitatile noastre de simbolizare. De fapt, aceasta clasificare apare astazi destul de arbitrara. Ucenicul brutar nu invata doar reproducerea gesturilor; el manevreaza notiuni abstracte, cum sunt cele de tipul greutatii si masurarii. Este vorba de o ucenicie complexa care respecta o strategie ce pune in functie memoria motorie si memoria conceptuala. Diverse experiente realizate pe cimpanzei, incepand din 1970, au aratat ca acestia puteau acumula un vocabular si o sintaxa simpla. Ei utilizau simboluri si puteau formula lucruri noi sau sa evoce un subiect indepartat in spatiu si in timp. Conditionarea permite maimutei sa asocieze unui obiect simbolul acestuia. Animalul poate atunci sa faca proba imaginatiei simbolice. La om, memorarea lucrurilor invatate se desfasoara in mai multe faze. in timpul unei faze senzoriale foarte scurte, perceptia este pastrata in asteptare fara a fi interpretata. Memorizarea pe termen scurt dureaza cateva zeci de secunde si corespunde muncii de stocare. Foarte activ, creierul compara perceptiile, la regrupeaza prin asociere... Capacitatea memoriei pe termen scurt este relativ redusa: ea permite sa se retina simultan sapte informatii simple sau elementare. Imaginile sau cuvintele familiare se memorizeaza mai usor caci sunt preetichetate. Prenumele Robert nu constituie decat o singura informatie. in schimb numele comunei flamande Zwijndrecht va fi dificil de memorat pentru cel care nu stie sa il pronunte. Va reusi mai usor despartindu-l in trei parti: ZWI JN DRECHT. Memorarea pe termen lung rezulta din consolidarea achizitiilor. Acestea constituie o mediateca gigantica in reorganizarea continua, in care se poate ajunge la informatii prin tema, prin categorie, prin cuvant-cheie... Se spune

uneori despre o persoana ca are o buna memorie vizuala sau auditiva. in realitate, simturile, precum vederea si auzul, nu sunt decat porti de intrare a informatiei. Memoria conceptuala corespunde unui grad ridicat de organizare: muzicianul utilizeaza cunoasterea solfegiului pentru a memora o melodie, geometrul reproduce din memorie un plan, reconstruindu-l mental etc. Atunci cand citesti, percepi desenul cuvintelor, le structurezi in grupe de cuvinte, le atribui un sens, procedezi la regrupari pe categorii in functie de context... Uitarea traduce o incapacitate de a regasi date in arhivele noastre personale. Prin exersarea memoriei se perfectioneaza o strategie de clasificare a informatiilor; ele pot fi consultate mai usor. Totusi, multe amintiri par inaccesibile. Ele pot reaparea uneori, redesteptate de o senzatie sau de hipnoza. Amprenta cerebrala a unei amintiri nu este decat o modificare a activitatii biochimice a celulelor nervoase, insotita de intrarea contactelor in circuitele noastre nervoase. Mecanismele memoriei sunt indisociabile de cele ale perceptiilor, ale atentiei, ale motivarii, ale emotiilor... Sunt doar localizati la diferite etaje ale creierului. Hipocampul este regiunea care participa sa memorarea faptelor noi. Aparitia sistemului limbic, creierul emotiilor. Aceasta explica probabil de ce evenimentele legate de emotii puternice sunt memorate mai bine. Rolul altor structuri cerebrale a fost pus in evidenta la indivizi prezentand leziuni ale creierului. S-a putut demonstrat ca partile anterioare ale lobilor temporali intervin in memorarea cuvintelor, imaginilor sau melodiilor. Dar functiile cerebrale intacte nu garanteaza o memorie buna, dupa cum nici un instrument bun nu creeaza un bun muzician. A sti inseamna intai de toate a invata!

Somnul si visele

Petrecem aproape o treime din viata dormind. Timpul nu este insa pierdut din moment ce aceasta activitate va permite organismului sa-si revina dupa o zi de efort. Un somn de buna calitate este esential pentru refacere. O buna igiena a vietii, programe regulate, activitatea fizica de peste zi si conditii adecvate favorizeaza somnul: se doarme mai bine intr-o camera intunecoasa si silentioasa, la o temperatura apropiata de 18C. Stresul, ca si diverse agresiuni pot determina tulburari ale somnului, insomnii, care afecteaza performantele organismului. Alternanta somn-veghe se inscrie in mod normal intr-un ciclu de 24 de ore care cuprinde 16 ore de activitate si 8 ore de repaus. Fiecare ciclu cuprinde trei stari distincte de vigilenta: trezire, somnul lent si somnul paradoxal, care este asimilat visului.

In faza de trezire, corpul este tonic si ochii sunt atenti. Creierul primeste si manevreaza o cantitate de informatii: inregistrarea activitatii sale electrice arata unde neregulate si rapide, denumite unde beta. Chiar in afara oricarei activitati mentale, persista o usoara activitate cerebrala, ritmica si spontana. Ea se manifesta prin unde alfa, regulate si de amplitudine redusa. Adormirea survine de regula spre ora 23. Corpul nostru incepe sa se destinda, dar un anumit tonus muscular persista. Pleoapele se inchid, iar miscarile oculare inceteaza. Activitatea cerebrala scade, fenomen care se traduce pe electroencefalograma prin unde ample, denumite unde delta. Acest somn este impartit in 4 faze. Adormirea este o perioada scurta in timpul careia pot surveni halucinatii, imagini mentale care sunt percepute intr-o stare semiconstienta. Stadiile urmatoare sunt insotite de o slaba activitate cerebrala si corporala.

Somnul paradoxal apare dupa aproximativ o ora si 30 de minute. Este un episod de aproximativ 20 de minute, caracterizat de o scurta reactivare a activitatii cerebrale visul insotita de miscari oculare rapide. in paralele activitatea musculara este inhibata, iar corpul este ca si cum paralizat. Respiratia devine foarte neregulata.

Majoritatea gandurilor noastre iau nastere in timpul somnului paradoxal. Treziti brusc in plin vis, putem in general sa descriem in detaliu scena onirica. Dar amintirea se estompeaza rapid. Daca trezirea intervine in timpul somnului lent, orice rememorare a visului e imposibila. In general se succed la vreo 5 cicluri de somn. Care este utilitatea fiecarui somn? Nu o stim inca. Sigmund Freud a fost primul care a cercetat aceste zone mentale neexplorate. Visele nu survin decat daca rezervele energetice ale creierului sunt suficiente. Ele consuma realmente mai multa energie decat starea de veghe. Unul dintre rolurile fundamentale ale somnului ar fi sa favorizeze aparitia viselor, acesta parand sa joace un rol capital in functiile noastre cerebrale. Ele consolideaza pe de o parte, memorarea anumitor episoade traite in timpul zilei si ar putea, sa participe la normalizarea comportamentelor noastre. In final, se considera ca somnul paradoxal este necesar maturizarii sistemului nervos central la embrion si la sugar. Pana la varsta de 6 luni, el reprezinta jumatate din timpul de somn si stimuleaza probabil trezirea facultatilor intelectuale ale copilului mic.

Simturile

Pielea reprezinta interfata organismului si mediului exterior. Aflata in contact direct cu mediul inconjurator, ea este principalul suport al simtului tactil. Diversele senzatii pe care ni le da simtul tactil sunt datorate prezentei de multipli receptori situati la nivelul pielii, denumiti corpusculi, care trimit stimuli la centrii cerebrali. Aceste senzatii nu sunt resimtite in mod uniform pe intregul corp. Anumite regiuni sunt in mod particular sensibile la contactul cu friguri sau cu caldura, altele la presiune. S-a crezut mult timp ca se poate trasa o harta a acestor regiuni, asociindu-le fiecarui tip de senzatie un tip de corpuscul. Specificitatea corpusculilor este astazi discutata si, chiar daca nu este total respinsa, ea se dovedeste mai putin simpla crezut initial. Fiziologii sunt de acord in a admite ca terminatiile fibrelor nervoase prezinta o sensibilitate diferentiata dupa stimuli. Exista mai multe tipuri de corpusculi care se repartizeaza neuniform in diferitele regiuni ale pielii. Fiecare corpuscul este prevazut cu un receptor senzitiv, care transmite informatiile sale la nivelul creierului. Corpusculii tactili se situeaza in stratul cutanat superficial sau epidermul. in stratul subiacent, dermul, se afla corpusculii lui Meissner, corpusculii lui Krause si corpusculii lui Ruffini. La baza pielii, hipodermul gazdueste corpusculii lui Pacini.

Dintre toti acesti receptori ai simtului tactil, corpusculii lui Pacini si lui Meissner se numara printre cai mai importanti si cei mai numerosi. Primii sunt cei mai voluminosi dintre toti receptorii senzoriali. Ei raspund atingerii si presiunii si informeaza creierul despre miscarile corpului. Corpusculii lui Pacini sunt formati dintr-o capsula fibroasa, ale carei fibre nervoase sunt dotate cu fibrile paralele. La fiecare presiune externa, corpusculul se deformeaza si pune in contact fibrele intre ele. Acestea sunt acoperite de un strat cu polaritate pozitiva, astfel incat atingerea lor provoaca un fenomen electric de respingere, imediat tradus in impuls nervos si transmis la centrul cerebral. Foarte abundenti in derma pulpelor degetelor, corpusculii lui Meissner sunt fibrile prevazute cu o terminatie nervoasa ramificata. Fiecare dintre extremitatilor lor prezinta o umflatura in forma de disc, proeminenta in epiderm. Celulele cu proprietati elastice separa aceste fibrile si moduleaza presiunea in momentul contactului. Ele se aplatizeaza, ceea ce are ca efect apropierea discurilor de ramificatiile nervoase. Aceasta perceptie a lumii exterioare prin intermediul contactului poate suplini in parte orbirea, deoarece furnizeaza evaluarea precisa a formei, a texturii si a structurii unui obiect datorita unei mari sensibilitati la nivelul palmei si al extremitatii degetelor. Corpusculii lui Meissner si a lui Pacini functioneaza mecanic. Situati la suprafata pielii, se credea ca cei dintai erau sensibili la contacte foarte slabe, iar ceilalti avand o pozitie mai profunda, reactioneaza la presiuni mai puternice.

Este posibil ca senzatiile percepute de aceste doua tipuri de corpusculi sa joace un rol indirect in mecanismul tonusului muscular. Pielea poseda, de asemenea, receptori termici. Sunt corpusculii lui Ruffini. Nu se stie daca impart acest rol cu corpusculii Krause, situati in derm. Functionarea corpusculilor Krause ramane inca misterioasa. inconjurati de un tesut conjunctiv, ei se prezinta sub forma unei capsule fibroase continand terminatii foarte ramificate. Perceptia durerii este generala. Toti receptorii senzoriali pot realmente capta durerea fizica si pot transmite informatia prin nervii senzitivi. Ochiul este organul vederii. Denumit de asemenea glob ocular, el are forma unui invelis sferic umplut cu lichid. Peretele sau este alcatuit din trei tunici suprapuse: una este fibroasa, cea de-a doua e vasculara, iar cea din urma e senzitiva. Tunica fibroasa este o membrana de protectie constituita dintr-un tesut conjunctiv dens si putin vascularizat. Este compusa din doua elemente: sclerotica albul ochiului - , traversata posterior de nervul optic, si corneea, translucida si bombata, a carei fata anterioara este in contact cu aerul. Transparenta sa este datorata prezentei fibrelor de colagen dispuse regulat, care lasa lumina sa patrunda in ochi. Corneea face parte din sistemul optic al ochiului; caracteristica sa esentiala este devierea razelor luminoase spre celulele vizuale, izoland ochiul din exterior. Corneea poseda numeroase terminatii nervoase, care comanda un reflex de protectie prin contractia pleoapei sau prin cresterea secretiei lacrimare. Ea este totusi expusa agresiunii soarelui si prafului; este acoperita de doua foite epiteliale, care o protejeaza de riscul de abraziune.

Tunica vasculara, denumita si uvee, este membrana nutritiva a ochiului. Pigmentata si bogata in vase sanguine, ea este compusa din coroida, din corpul ciliac si din iris. in partea posterioara a ochiului, coroida este o membrana subtire, bogata in vase sanguine. Capilarele sale hranesc toate tunicile ochiului. Culoarea ei inchisa absoarbe si retine lumina care, astfel, nu este reflectata in interiorul ochiului. Corpul ciliar, in partea anterioara a globului ocular, este un inel gros, foarte irigat, care inconjoara si sustine cristalinul, o lentila biconvexa. El este format din fascicule musculare netede, incrucisate, denumite muschi ciliari, care actioneaza asupra formei cristalinului. Irisul este partea vizibila a tunicii vasculare, situata intre cornee si cristalin. Ajunge, posterior, spre corpul ciliar. Irisul lasa sa patrunda lumina in ochiul datorita unui orificiu rotund, denumit pupila. El poate sa-i modifice diametrul, precum diafragma unui aparat foto. Irisul este compus din fibre musculare netede, dispuse intr-o maniera specifica: muschiul dilatator al pupilei este dispus in forma de raze, iar muschiul sfincter al pupilei in forma de inel. in cazul unei surse luminoase apropiate, muschiul sfincter se contracta, iar muschiul dilatator se destinde, ceea ce are ca efect contractia pupilei. Invers, atunci cand obiectul care trebuie privit este indepartat sau cand lumina este slaba, muschii determina cresterea diametrului pupilei. Tunica senzitiva, cea mai interna dintre tunici, este suportul receptorilor vizuali. Este translucida, prevazuta cu doua straturi. Primul este un strat pigmentar, adiacent coroidei, care absoarbe lumina si o impiedica sa difuzeze. Cel de-al doilea contine milioane de neuroni fotoreceptori, care transforma energia luminoasa in influx nervos. Exista doua tipuri de celule vizuale, bastonasele si conurile. Acestea din urma

situate in axul vederii retinei, sunt solicitate atunci cand ochiul fixeaza un obiect. Ele au nevoie de multa lumina si percep culori si detalii datorita celor trei pigmenti pe care ii contin (rosu, albastru, verde). Bastonasele, situate in jurul regiunii centrale a retinei, nu percep culorile si intervin in vederea crepusculara, cand lumina ambientala este slaba. Intre cornee si iris se afla camera anterioara, umpluta in intregime de un lichid, umoare apoasa. Acest lichid, a carei componenta e aproape ca a plasmei sanguine, hraneste corneea si filtreaza capilarele ciliare inainte de a se scurge in sange. Este innoita neincetat si contribuie la mentinerea unei vederi bune. Cristalinul este o lentila biconvexa transparenta situata in spatele irisului. Este invelit de un strat elastic actionat de muschii ciliari si este compus din epiteliu si fibre cristaline suprapuse. Cu varsta alte fibre se adauga unele peste altele si fac cristalinul mai dens si mai putin suplu. Atunci cand lumina patrunde in ochi, traverseaza rand pe rand corneea, umoarea apoasa, cristalinul, corpul vitros, apoi stratul nervos al retinei inainte de a stimula fotoreceptorii. Lumina urmeaza astfel parcursul impus de aparatul de refractie al sistemului optic, care o face sa suporte mai multe deviatii: intrand si iesind din cornee, patrunzand in cristalin si parasindu-l. Corneea este piesa de baza a acestui aparat. Grosimea sa fiind uniforma, puterea ei de refractie este constanta. Cristalinul insa este elastic. Deformarea sa permite curbura necesara pentru a focaliza cu precizie lumina asupra retinei. Doar razele luminoase sunt responsabile de imaginarea pe care o avem asupra unui obiect care nu este altceva decat interpreteaza a ceea ce reflecta... Auzul este unul dintre simturi care comunica creierului date despre mediu.

Urechea umana percepe peste 1500 de tonalitati. Ea se imparte in trei mari compartimente: urechea externa, interna si mijlocie. Urechea externa si urechea mijlocie sunt principalele organe ale auzului; ele

capteaza si transmit sunetele intr-un mod relativ simplu. Urechea interna are insa o structura foarte complexa; ea serveste in acelasi timp receptiei sunetului si mentinerii echilibrului. Urechea externa este formata din pavilion. Forma sa de cochilie are rol principal dirijarea undelor sonore spre conductiv auditiv extern. Pavilionul este rigidizat printr-un cartilaj elastic, cu exceptia portiunii sale inferioare, mai carnoasa, lobul urechii. Conductul auditiv extern ajunge la timpan, trecand prin osul temporal. in aproprierea pavilionului, peretele sau este acoperit de piele cu peri care protejeaza timpanul de praf. Sunt de asemenea, prezente glande sebacee, glande sudoripare si glande cerumenoase. Acestea secreta cerumen, lichid pastos de culoare galbuie, care incleiaza corpii straini prezenti in acest conduct. Atunci cand undele sonore patrund in conductul auditiv extern, ele sunt dirijate spre timpan, o membrana constituita din tesut conjunctiv fibros, lata de 8 mm si lunga de 25 mm, care joaca rolul de capac si vibreaza pentru a transmite sunetele la urechea mijlocie. Denumita si cutia timpanului, urechea mijlocie este separata de urechea externa prin timpan. Este o cavitate mica ce contine aer, tapetata de o mucoasa; este adapostita intr-o parte a osului temporal, stanca. Ea comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio, un conduct al carui rol consta in mentinerea unei presiuni egale intre urechea externa si cea mijlocie. El este inchis aproape tot timpul si se deschide in momentul inghitirii, cascatului sau stranutului. Aceasta cutie comunica cu urechea interna prin doua orificii: fereastra rotunda, care este obstruata de o membrana, si fereastra ovala sau fereastra cohleara.

Fereastra cohieei este un fel de trapa legata de timpan prin intermediul oscioarelor. Este vorba de cele mai mici trei oase ale corpului, cu forme evocatoare: ciocanul, solidar cu timpanul; nicovala, pe care se ajusteaza capul ciocanului; scarita, care se articuleaza cu nicovala si obtureaza fereastra cohleara. La sosirea sunetelor, acest lant de oscioare va transmite vibratiile membranei timpanului la lichidele urechii interne. Aceasta este situata in osul temporal, imediat in spatele orbitei oculare. Este constituita dintr-un labirint osos, ce contine el insusi un labirint membranos care ii da forma. Labirintul osos cuprinde o cavitate, denumita vestibul auricular, trei canale semicirculare si aparatul auditiv propriu-zis sau cohleea. Vestibulul comunica cu cohleea si este legat de cavitatea craniana prin apeductul vestibulului. Canalele semicirculare, care se deschid in vestibul, formeaza trei semicercuri in interiorul carora circula un lichid limfatic. Cohleea, cu rol major in receptia sunetelor, este o cavitate in forma de spirala cuprinzand lama spirala si membrana bazilara. Membrana bazilara contine organul lui Corti, receptorul vibratiilor, care transforma vibratiile sonore in impulsuri nervoase. Contine celule care au particularitatea de a fi ciliate. Extremitatea cililor atinge membrana externa a organului lui Corti, iar baza lor este legata de o fibra nervoasa. Mesajul sonor este transmis prin intermediul fibrelor nervoase la creier, care intercepteaza atunci influxul nervos, iar sunetele devin audibile...

La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, in timp ce la animale el este foarte important. Este totusi extrem se fin. Mirosul actioneaza efectuand o analiza chimica a aerului ambiant si in particular a emanatiilor care se degaja din alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin stimulari precise ale neuroreceptorilor. Perceperea unui miros se face in mai multe etape. Aerul plin de diversele sale mirosuri patrunde in nari si in cavitatile nazale. Moleculele emise de substantele odorizante, odata ajunse in nas, vor atinge un tesut denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili microscopici care impiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situati pe terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul contine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare (camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, imtepator, putrid...). Celelalte substante odorizante sunt derivati ai acestora. Atunci cand un miros ne gadila cilii, receptorii reactioneaza trimitand impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se specializeaza intr-un tip de miros. De aceea, atunci cand un miros ajunge pe mucoasa nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul corespondent, declansand formarea unui influx nervos. Toate influxurile ajung in final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului, situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite glomeruli, aflate in bulbi, influxurile nervoase ajung la creier intr-un mod ordonat. Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la creier, care il interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate.

Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este independenta, dar ele interfereaza. in timpul unei mese, mirosul alimentelor excita narile si accentueaza deci deseori in sinergie, iar creierul nostru le asociaza automat efectele. Gustul functioneaza prin simplul contact al limbii cu alimentul sau cu lichidul pus in gura. Acest simt a fost totusi multa vreme necunoscut pentru oameni inaintea inventarii microscopului. Constituita din muschi puternici, limba, umple practic toata cavitatea bucala. Are ca functie servirea gustului, inghitirii si a respiratiei. Este acoperita cu o suprafata rugoasa la atingere, papilele gustative, ce prezinta organele senzoriale la gustului. Ele se disting dupa forma lor. Identificarea fiecarui gust se realizeaza dupa localizarea acestuia. Limba poate distinge gusturi de sarat, amar, dulce, aciditatea si acru. Semnele emise de receptorii gustativi sunt transmise pana la sistemul nervos central. Spre deosebire de miros, gustul nu-si pierde acuitatea daca nu este solicitat. Celulele gustative sunt destul de dinamice pentru ca perceptia gustativa sa nu ramana fixa. Celulele noi sunt deci intotdeauna gata sa primeasca alte gusturi. Doar imbatranirea duce la pierderea anumitor perceptii gustative, numarul unor papile scazand cu trecerea anilor.

Fara a fi constient de el, avem un al saselea simt: cel al echilibrului. Mentinerea echilibrului se bazeaza pe o cautare permanenta de informatii despre pozitia membrelor si despre orice miscare in general. A te mentine imobil ca si a te deplasa necesita ajustari subtile ale tonusului muscular. Omul, in calitate de

biped, este foarte sensibil la deplasarile centrului sau de greutate in raport cu verticala, pe care trebuia sa si le controleze permanent pentru ca altfel ... isi pierde echilibrul! Urechea interna este sursa principala de informatii despre pozitia capului in spatiu. Ea comanda organ senzorial, denumit sistem vestibular, care este echipat cu receptori sensibili la modificarile de pozitie. Aflat sub tampla, sistemul vestibular formeaza un labirint osos compus din trei canale semicirculare. Acestea sunt orientate dupa trei directii in spatiu. Un labirint membranos, plin cu un lichid, endolimfa, imbraca formele labirintului osos, de care este separat printr-un lichid, perilimfa. Atunci cand capul se misca, lichidul se deplaseaza in canalele semicirculare. La deschiderea lor, se gasesc receptori sensibili la miscari, constituiti din celule ciliate acoperite cu mucus gelatinos. Acest mucus contine mici pietricele de calcar, care apasa mai mult sau mai putin pe celulele senzoriale atunci cand sunt opuse in miscare. Receptorii vestibulului aduc informatii despre pozitia capului in spatiu. Informatiile despre miscari sunt traduse in semnale care tranziteaza prin fibrele nervoase ale nervului auditiv. Mesajele sunt triate in centrii nervosi ai bulbului si al cerebelului, de la baza creierului, apoi sunt comunicate altor structuri ale sistemului nervos. De astfel, sensibilitatea perceptiva a aparatului locomotor contribuie la simtul echilibrului. Senzatiile legate se miscare, de pierderea echilibrului, de comanda unui gest sau de pozitia corpului sunt culese de fibrele nervoase senzitive ale aparatului locomotor. Muschii si oasele au receptori mecanici sensibili la deformari. Ligamentele si tendoanele sunt dotate cu receptori care reactioneaza in principal la alungire sau la compresiune. Senzatiile nascute la nivelul acestor diferiti receptori sunt transmise creierului prin intermediul maduvei spinarii. in functie de informatiile vestibulare, vizuale sau kinestezice, sistemul nervos central elaboreaza instructiunile motorii, permitand ajustarea posturii si le transmite muschilor implicati in echilibru.

Cautarea echilibrului se bazeaza in mare parte pe reflexe complexe: reflexele statice si reflexele de redresare. Reflexele statice permit modificarea pozitiei corpului pentru a mentine echilibrul. Reflexele de redresare in schimb, compenseaza pierderile de echilibru pentru a reveni la pozitia de baza. Ele intervin in invatarea precoce a mersului si in anumite sporturi unde echilibrul joaca un rol major (bicicleta, sporturi ce implica alunecarea). Sunt miscari automate si inconstiente, dar fin coordonate. in sfarsit, stapanirea echilibrului poate fi ameliorata prin gesturi constiente, cum sunt cele ale echilibristului.