Conceptul de arbitraj comercial international este susceptibil de mai multe acceptiuni: Intr-o prima acceptiune, acest concept desemneaza

mijlocul corespunzator de a reglementa rapid si echitabil litigiile internationale care pot sa rezulte din tranzactiile comerciale in domeniul schimburilor de bunuri si de servicii si din contractele de cooperare industriala. Intr-o alta acceptiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metoda de solutionare a litigiilor nascute din relatiile comerciale internationale. In fine, arbitrajul comercial international se analizeaza ca jurisdictie speciala si derogatorie de la dreptul comun procesual, menita sa asigure rezolvarea litigiilor izvorate din raporturile comerciale internationale si totodata sa faciliteze participarea statului la diviziunea mondiala a muncii. Doctrina juridica a formulat si alte definitii conceptului in discutie dintre care cea mai corecta pare a fi aceea ce da acestui concept semnificatia de institutie juridica pentru solutionarea litigiilor internationale, de catre persoanele investite cu aceasta sarcina, chiar de catre partile contractante aflate in litigiu. Denumirea de arbitraj international a primit consacrare prin conventii internationale, ca si in practica de comert international si in doctrina juridica de specialitate. Este suficient sa amintim in acest sens ca aceasta denumire apare chiar in titlul Conventiei europene asupra arbitrajului comercial international din 21 aprilie 1961 (semnata la Geneva). Pe de alta parte Conventia pentru recunoasterea sentintelor arbitrale straine, semnata la 10 iunie 1958 la New York a fost precedata de o conferinta a Natiunilor Unite asupra arbitrajului comercial international. Denumirea de arbitraj comercial international este consacrata si in documentele Comisiei Natiunilor Unite pentru Dreptul comertului international. Legislatia Romaniei contine mai multe dispozitii normative aplicabile in materia arbitrajului. Unele dintre acestea sunt cuprinse in Cartea a IV-a din Codul de procedura civila, modificat prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993.Ele se completeaza cu normele legale din Decretullege nr. 139 din 12 mai 1990 privind camerele de comert si industrie, precum si cu Normele cuprinse in Regulamentul si Normele de procedura ale Curtii de Arbitraj Comercial International
1

din Bucuresti (C.A.B), care functioneaza ca institutie de arbitraj permanent pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei. De asemenea, prezinta o oarecare importanta in acest domeniu si reglementarile adoptate in 1993, ale comisiilor de arbitraj de pe langa camerele de comert si industrie din capitalele de judet. Dreptul comun in materia arbitrajului comercial inrenational il formeaza normele ce reglementeaza arbitrajul comercial intern. Reglementarile legale ce vizeaza nemijlocit arbitrajul comercial international-destul de putine la numar-se analizeaza ca dispozitii normative cu caracter special.Fizionomia juridica a arbitrajului comercial international din Romania poate fi corect conturata numai prin coroborarea normelor speciale care il vizeaza cu acelea care formeaza dreptul comun in domeniul arbitrajului. Pentru raporturile de comert international prezinta interes deosebit si Legea nr.105 din 1 octombrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.Unele din dispozitiile acestei legi au anumite contingente (fie ele chiar indirecte)cu activitatea arbitrajului. Exista de asemenea cateva conventii internationale la care Romania este parte si prin care se stabilesc norme de drept uniform in materia arbitrajului comercial international.Aceste norme primesc incidente si in ce priveste activitatea arbitrajului comercial international din Romania.Dintre ele mentionam ca fiind mai importante:Conventia europeana asupra arbitrajului comercial international adoptata la 21 aprilie 1961 la Geneva;Conventia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine; Conventia de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state si persoane ale altor state. In conceptia legiutorului roman, potrivit art. 369 C.proc.civ.un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. In armonie cu aceasta prevedere art.3 pct.2 din Regulile de procedura ale Comisiilor de arbitraj teritoriale statueaza ca litigiul este international cand decurge dintr-un contract de comert exterior.
2

Activitatea de cooperare economica internationala se realizeaza prin acte si fapte juridice de comert international care, la randul lor, constituie principalele izvoare ale raporturilor juridice comerciale internationale. Asemenea raporturi presupun drepturi si obligatii corelative ale subiectelor participannte. Apararea, respectiv indeplinirea lor trebuie sa dobandeasca eficienta prin posibilitatea recurgerii in sens foarte larg si in orice caz mult diferit fata de ordinea interna la o forta care sa sanctioneze neexecutarea de buna voie a obligatiilor, sau sa deduca toate consecintele ce ar putea decurge din ineficienta actului juridic de comert international. In comparatie cu frecventa si imensul volum al obligatiilor comerciale internationale, litigiile corelative sunt infime ca numar, fiind rare si adevarate exeptii de la regula indeplinirii promte si intocmai a indatoriilor ce revin participantilor la astfel de operatii. Ca virtualitate , posibilitatea recurgerii la o sanctiune jurisdictionala este si trebuie sa fie prezenta in orice raport juridic de comert international. De aceea, actualitatea de solutionare a eventualelor litigii ce s-ar naste intre participanti la rapoturile de drept al comertului international reprezinta un corolar al acestui tip de relatii, cunoasterea ei, sub aspectul particularitatilor si trasaturilor esentiale pe care le prezinta, fiind imperios necesare. In imensa majoritate a sistemelor de drept national, solutionarea litigiilor comerciale interenationale este data de competenta arbitrajului comercial international si instantele judecatoresti cu o repartizare diferita intre aceste organe de jurisdictie in functie de criterii proprii fiecarui sistem, precum si competenta altor entitati cu functii sau mai exact, si cu functii jurisdictionale. Clauze privind raspunderea partilor contractante Intreprinderile romane de comert exterior sunt obligate sa prevada in contractele externe clauze privind raspundrea si anume, in cele de export, prevedri privind sanctiunile aplicabile cumparatorului strain pentru nerespectarea obligatiilor de plata si clauze de exonerare de raspundere a vanzatorului, mai ales clauze de forta majora in care, cel putin, sa se defineasca forta majora si sa se precizeze modul de constatare si de notificare a acesteia (lit. (f) si (i) din Anexa 6 la
3

Legea nr.3/1988). Pe de alta parte, in contractele de import trebuie inserate clauze de raspundere a partenerilor straini, mai ales sub forma de penalizari clauze penale (art. 32 alin. 2 din Legea nr. 12/1980 si art. 5 alin. 2 din Decretul nr.686/1973). Desigur, corelativ, in contracte se vor prevedea clauze de raspundere a partilor romane penrtu eventuala neindeplinire a obligatiilor contractuale, respectiv de exonerare de raspundere a partii straine. Date fiind problemele multiple si complexe pe care le ridica, clauzele privind raspunderea si celelalte aspecte ale institutiei raspunderii contractuale urmeaza a fi analizate separat. Partile pot insera in contract si clauze privind rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiilor de catre oricare dintre ele (pacte comisori). Clauze privind preantampinarea si solutionarea litigiilor In contractele externe, mai ales in cele complexe pe termen lung, partile pot insera clauze de preantampinare a litigiilor, prin care prevad organizarea unor intalniri periodice ale reprezentantilor lor, cu scopul de a examina stadiul indeplinirii obligatiilor reciproce, a analiza eventualele dificultati aparute si a lua masurile ce se impun pentru executarea intocmai a contractului. Pentru ipoteza in care litigiile nu pot fi evitate, partile trebuie sa stabileasca modul de solutionare a acestora (lit. (j) din Anexa 6 la Legea nr. 3/1988). In practica sunt relativ frecvente situatiile in care partile adopta o modalitate prealabila, cu caracter amiabil ( nejuridictional), de reglementare a litigiilor, si anume concilierea, inserand in contract o clauza in acest sens. In toate cazurile insa, intreprinderile romane de comert exterior sunt obligate sa prevada in contract o clauza de jurisdictie, in principiu sub forma clauzei de arbitraj ( lit. (j) din Anexa 6 la Legea nr. 3/ 1988 si art. 5 al .2 din Decretul nr. 686/1973). Clauza de arbitraj, ca acord de vointa al partilor (negotium juris), prin care acestea convin sa solutioneze un eventual litigiu viitor intre ele pe calea arbitrajului, inlaturand, astfel, competenta de drept comun a instantelor judecatoresti. In cuprinsul cauzei de arbitraj partile stabilesc, de regula, felul arbitrajului (institutionalizat cu aratarea organului competent sau ad hoc), puterile conferite arbitrului de a solutiona litigiul (in drept stict sau in echitate) si alte elemente necesare pentru solutionarea litigiului de catre arbitru. Mai ales in cazul in care clauza de arbitraj este sumara, partile pot sa incheie ulterior ivirii litigiul, un compromis de arbitraj, prin care sa determine aspectele suplimentare necesare desfasurarii arbitrajului. Compromisul este o alta forma a conventiei de arbitraj, ceea ce il deosebeste esential
4

de clauza compromisorie fiind faptul ca aici acordul de vointa al partilor priveste un litigiu deja nascut. Compromisul de arbitraj constituie, asadar, prin definitie, un contract separat de cel principal. Regimul juridic al conventiei de arbitraj, sub cele doua forme ale sale clauza compromisorie si compromis a facut obiectul analizei in capitolul dedicat solutionarii litigiilor din comertul international. Una dintre cele mai importante clauze de arbitraj este clauza compromisorie .Prin aceasta clauza se exprima vointa comuna a partilor ca un eventual litigiu ce s-ar ivi intre ele cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligational convenit sa fie solutionat pe calea arbitrajului.Ele inlatura astfel jurisdictia de drept comun normal,competenta pentru un asemenea litigiu. Clauza compromisorie,desi este cuprinsa in contractul principal are un obiect distinct,se refera doar la modalitatea de solutionarea a unui litigiu viitor.Astfel,validitatea clauzei compromsorie se analizeaza distinct de cea a contractului in care a fost inserata (art.343-2,alineatul 2,Codul de procedura civila). Cateva dintre functiile indeplinite de clauza compromisorie sunt: a. produce efecte obligatorii pentru parti sunt obligate sa respecte sentinta data de organul de jurisdictie desemnat b. inlatura competenta instantelor judecatoresti ordinare in problema solutionarii litigiului c. confera arbitrilor puterea de a solutiona litigiul dintre parti d. permite organizarea unei proceduri care sa conduca in conditii de eficienta optima la pronuntarea unei sentinte susceptibile de executare fortata Clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, dar se poate ca in cuprinsul sau sa fie mentionat si numele arbitrilor. De obicei ea se insereaza in cuprinsul contractului. Ea poate fi adaugata si ulterior, insa doar pana la ivirea litigiului. Datorita caracterului preparator al clauzei, partile nu se pot adresa arbitrajului in mod direct. Intr-un asemenea scop este necesar un nou acord intre ele compromisul. Cu prilejul perfectarii actului de compromis partile sunt libere sa modifice expres sau implicit continutul clauzei compromisorii convenita inaintea ivirii contenciosului intre ele. Ele pot sa renunte la ea printr-o conventie ulterioara intre ele.

Fiind inclusa in contractul principal, clauza compromisorie se infatiseaza cel putin din punct de vedere formal ca o stipulatie contractuala. In realitate, ea este un veritabil contract distinct si are obiect distinct si o fizionomie proprie. Prin acest contract partile isi asuma reciproc obligatia ca in eventualitatea ivirii unui contencios intre ele cu privire la contractul principal sa incheie un compromis cu privire la acest litigiu. Compromisul este o conventie prin care partile stabilesc ca litigiul ivit intre ele sa nu fie supus jurisdictiei ordinare, ci unui arbitraj, specificand si conditiile in care va statua arbitrajul astfel desemnat. In doctrina juridica s-a pus problema daca clauza compromisorie nu ar trebui considerata a fi o obligatie de a face avand ca obiect perfectarea compromisului. In cazul unui raspuns afirmativ s-ar impune concluzia ca atunci cand una dintre parti refuza sa incheie compromisul sau sa-si desemneze arbitrul, cealalta parte va putea cere organului de jurisdictie condamnarea partenerului recalcitrant la plata de daune-interese. Dar, acordarea de daune-interese e posibila doar cand obligatia respectiva are ca obiect un fapt personal al debitorului. Aceasta conditie nu e indeplinita in cazul obligatiei inscrisa in clauza compromisorie. Ratiunea de a fi a clauzei compromisorii rezida in asumarea de catre parti a obligatiei de a renunta la jurisdictia de drept comun pentru a se supune jurisdictiei arbitrale, iar aceasta optiune ramane fara efect pe plan practic daca nu este urmata de perfectarea unui compromis. Atunci cand una dintre parti refuza sa incheie actul de compromis- ceea ce echivaleaza cu un refuz de executare a prestatiei asumate prin conventia de arbitraj si nu-si desemneaza arbitrul, se procedeaza la numirea acestuia din oficiu. Se are in vedere ipoteza cand partile se adreseaza pentru solutionarea litigiilor dintre ele unor institutii sau centre de arbitraj permanent al caror regulament de organizare si functionare prevede o atare posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispozitiile respectivului regulament sunt incluse in contract. Ipoteza presupune ca partile sa dea urmatoarea formulare clauzei compromisorii:orice litigii nascute din acest contract vor fi solutionate pe cale de arbitraj de catre Curtea de Arbitraj , in conformitate cu regulamentul acesteia. Indiferent daca clauza compromisorie este inserata in contractul principal ca o stipulatie distincta a acestuia sau este constata printrun inscris separat(inainte de aparitia litigiului) ea trebuie redactata astfel incat sa nu lase nici o indoiala cu privire la vointa partenerilor contractuali de a supune eventualele litigii ce s-ar ivi intre ele in legatura cu executarea obligatiilor asumate prin contractul principal unui anumit arbitraj. Atunci cand testul contractului principal este imprimat(partile contracteaza pe baza de conditii generale ori pe baza de contract tip), iar in cuprinsul sau este inscrisa o clauza atributiva de competenta in favoarea unei anumite instante si partile ignora acea clauza completand imprimatulcu o clauza compromisorie manuscrisa avand un continut manuscris avand un continut diferit,primeaza clauza manuscrisa.

Existenta si continutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice mijloace de dovada, daca legea aplicabila conform normelor conflictuale de drept international privat nu dispune altfel. Conform alineatului final al articolului 2 din Regulile de procedura ale Curtii de Arbitraj Comercial International Bucuresticonvenatia partilor privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta si din savarsirea unor acte procedurale,cum sunt introducerea de catre reclamant a unei cereri de arbitrare si acceptare a paratului ca aceasta cerere sa fie solutionata de Curtea de arbitraj. Pentru valabilitatea conventiei de arbitraj legea romana cere ca aceasta sa fie redactata in forma scrisa;nu se recunoaste valabilitatea conventiei de arbitraj incheiata verbal. Clauza compromisorie este intotdeauna legata de existenta contractului principal in care rezida ratiunea ei de a fi.Durata in timp a clauzei compromisorii coincide cu durata in timp a contractului.Atunci cand textul clauzei vizeaza si consecintele desfiintarii contractului,actiunea sa in timp se prelungeste pana la lichidarea acestei consecinte.Cedarea contractului implica si cedarea clauzei compromisorii-exceptie fac doar cazurile in care compromisorie se analizeaza ca fiind un contractintuitu personae. Aceasta clauza nu este totusi un veritabil contract accesoriu, ci ea pastreza o semnificativa autonomie fata de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii se concretizeaza in urmatoarele aspecte: a. invaliditatea contractului principal nu antreneaza invaliditatea clauzei compromisorii;in cazul in care contractul principal este lovit de nulitate,arbitrii sesizati isi pastreaza competenta de a statua si de a se pronunta asupra propriei lor competente b. rezolutionarea,ca si rezilierea contractului principal nu pot produce nici un impact asupra clauzei compromisorii c. legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de legea aplicabila contractului principal:legea contractului principal(lex contractus) guverneaza si fondul cauzei,deci pretentiile partilor(lex cause);legea incidenta asupra conventiei de arbitraj guverneaza de regula numai procedura arbitrala. Clauza compromisorie nu este strict necesara in contractele de comert international si stipularea ei nu este obligatorie.Prezenta aceastei clauze constituie intotdeauna un element benefic. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului

In mod uzual, partile insereaza in contract o clauza prin care desemneaza sistemul de drept pe care organul de jurisdictie urmeaza sa-l aplice in cazul ivirii unui litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Aceasta clauza materializata in contract, intelegerea partilor cu privire la legea aplicabila contractului, intelegere desemnata prin expresia pactum de lege utenda. Posibilitatea partilor de a face o alegere a dreptului (electio juris), stabilind care lege nationala va guverna cu titlu de lex causae, constituie o aplicare, pe planul dreptului international privat, a principiului general al libertatii contractuale (autonomiei de vointa a partilor). In cazul in care partile nu desemneaza legea contractului (lex contractus) prin vointa lor, ca lex voluntatis, aceasta va fi determinata de catre organul de jurisdictie, in urma unei localizari obiective, conform normei conflictuale aplicabile in speta. Determinarea legii autonomiei de vointa a partilor (lex voluntatis), ca si a legii aplicabile contractului in cazul localizarii obiective, face obiect de studiu al stiintei dreptului international privat. Riscurile care afecteaza contractele pe termen lung Contractele de comert internetional incheiate pe termen lung, prin comparatie cu celelalte contracte externe, prezinta particulatitatea de a fi supuse, intr-o mai mare masura, intre momentul incheierii si cel al executarii lor, unor anumite riscuri care, in cazul in care se produc, pot influenta prestatia uneia sau chiar a ambelor parti, perturband echilibrul stabilit la data incheierii contractului. Privite in acest context, riscurile sunt evenimente posibile de a se produce dupa incheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre parti si care, daca se realizeaza, pot provoca pierderi pentru cel putin una din parti. Riscurile astfel definite sunt comerciale deoarece afecteaza o relatie comerciala. In functie de natura lor, riscurile comerciale sunt economice, politico- administrative, evenimente naturale. Riscurile eonomice se impart, la randul lor, im doua categorii : valutare si nevalutare. Riscurile valutare, privite prin prisma efectului lor asupra contractelor de comert international, mai ales cele pe termen lung, constau in modificarea cursului de schimb (eventual a paritatii oficiale) al (a)monedei de plata fata de moneda (monedele) de referinta (calcul). Riscurile nevalutare pot imbraca forma unor alte evenimente economice din cele mai variate. In acest context ne intereseaza numai acele riscuri care constau in modificari ale conjucturii economice pe o anumita piata comerciala, de natura a afectua prestatia uneia dintre parti ca, de exemplu, schimbarea pretului materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca (salariatilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobanzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere si oferta, deoarece acestea sunt specifice contractelor pe termen lung, iar pentru
8

evitarea lor partile pot sa prevada clauze speciale. Alte categorii de riscuri economice nevalutare (de exemplu, insolvabilitatea sau falimentul debitorului, neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale) nu sunt specifice contractelor pe termen lung si pot fi evitate prin clauze sau alte mijloace juridice de generala aplicare. Riscurile politico - administrative (de exemplu, conflictele armate, embargoul, blocada economica, modificarile regimului politic, grevele, neacordarea autorizatiei administrative de export/import, luarea de masuri restrictive vamale, antiduping sau alte masuri de protectie a concurentei) si evenimentele (calamitatile) naturale intereseaza regimul juridic al contractelor pe termen lung mai ales in cazul in care indeplinesc conditiile unor situatii de forta majora. atunci cand sunt privite in alternativa cu riscurile valutare, riscurile politico-administrativesi evenimentele naturale, alaturi de cele economice nevalutare formeaza categoria riscurilor nevalutare loto-sensu. Clasificarea si efctele generale ale clauzelor contractuale de asigurare impotriva riscurilor Pentru a preveni consecintele pagubitoare care pot apare in cazul producerii riscurilor, partile insereaza in contracte clauze asiguratorii. Clauzele asiguratorii sunt succeptibile de mai multe clasificari, in functie de diferite criterii.In primul rand, dupa felul riscurilor la care se refera cu prioritate, aceste clauze se impart in urmatoarele categorii : a) clauze de asigurare impotriva riscurilor valutare (de variatie a schimbului), in care intra aur, clauze valutare (inclusiv clauze de indexare monetara si de optiuni a locului de plata), clauza de optiune a monedei liberatorii; b) clauze de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare (de regula, de natura economica), care cuprind, mai ales, clauza de revizuire a pretului (de indexare nemonetara), de postcalculare a pretului, a ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive fata de diferite masuri de protectie a concurentei; c) clauza de forta majora, care urmareste, de regula, evitarea consecintelor nefavorabile ale unor riscuri politico- administrative sau ale calamitatilor naturale, atunci cand acestea indeplinesc anumite conditii specifice. Aceasta clasificare este relativa deoarece, in anumite cazuri, partile pot prevedea ca o clauza care, de regula, priveste o anumita categorie de riscuri sa aiba ca scop, in concret, prevenirea unor riscuri de alta natura (de exemplu, clauzele de hardship si de postcalculatie a pretului pot privi si fluctuatiile valutare). Aceasta este clasificarea pe care o vom urma in continuare pentru analiza fiecarei clauze asiguratorii in parte.
9

In al doilea rand, clauzele la care ne referim pot fi clasificate in clauze de mentinere a valorii contractelor si clauze de adaptare a contractelor, aceasta clasificare fiind cea mai fregventa in literatura de specialitate, desi opiniile sunt uneori diferite, mai ales sub aspectul criteriului de dinstinctie intre cele doua categorii de clauze si, implicit, al clauzelor care intra in fiecare categorie. Dupa parerea noastra, care este si cea a majoritatii literaturii de specialitatea, principalul criteriu de distinctie intre cele doua categorii de clauze il constituie obiectul lor si, implicit, incidenta pe care o au asupra contractului. Astfel, clauzele de mentinere a valorii au un obiec tmai restrans, in sensul ca privesc exclusiv prestatia monetara (pecuniara) si urmaresc mentinerea acesteia deci a valorii contractului impotriva riscurilor valutare si nevalutare. In notiunea de prestatie monetara intra pretul, tariful serviciilor (inclusuv al transporturilor, de exemplu navlul, la cele maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobanzile. Sunt cuprinse in categoria clauzelor de mentinere a valorii clauza de aur, clauzele valutare, clauza de optiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a pretului si cea de postcalculare a pretului. Clauzele de mentinere a valorii pot fi subclasificate, la randul lor, in functie de scopul pe care il urmaresc (natura riscurilor care trebuie evitate), in doua categorii : a) clauze pur monetare, care au ca scop evitarea riscurilor de fluctuatie a valorii de schimb a monedei de plata fata de moneda (monedele) de referinta, in aceasta categorie intrand, mai ales , clauza aur, clauzele valutare si clauza de optiune a monedei liberatorii; b) clauze de mentinerea puteriide cumparare a monedei de plata, care urmaresc prezervarea valorii functionale a acesteia, adica a corelatiei dintre cuantumul obligatiei pecuniare a uneia dintre parti si pretul real al bunurilor si serviciilor de pe o anumita piata. In aceasta categorie se include, in special, clauzele de revizuire a pretului si de postcalculare a pretului. Clauzele de adaptare a contractelor au, un obiect mai larg, privind nu numai prestatia monetara (desi, practic, aceasta este, cel mai fregvent, obiectul lor), ci si alte drepturi si obligatii ale partilor vizeaza, asadar, intreaga economie a contractului, putand duce la reasezarea globala a acestuia. In aceata categorie intra, mai ales, clauza ofertei concurente, a clientului de forta majora.
10

cel mai

favorizat, de hardship, de prevenire a masurilor de protectie a concurentei, de ajustare cantitativa si

11