CONCEPTUL DE AUDIT

Student: Melega Anatol,

CIG-632
 1.Scurt istoric
Termenul de audit provine din limbă latină, de la cuvântul audit-auditare, care are
semnificația “a asculta”.

Auditul conturilor a fost atestat pentru prima oară în Grecia Antică și apoi în Imperiul
Roman.
În Atena se controlau toate plățile și încasările care implicau fonduri publice, se examinau
de către auditorii guvernamentali evidențele tuturor celor care erau responsabili cu
administrarea banilor publici.
În Imperiul Roman există o echipă de auditori, coordonată de trezorier care își prezenta
rapoartele către Senat.

Și în China a fost întâlnit un mecanism similar cu cel roman (1122-256 i.Hr), care a dus la
elaborarea unui proces bugetar detaliat, auditul dezvoltându-se la toate nivelurile
guvernamentale
 Până în secolul XVI practicile de audit aveau ca scop
verificarea sincerității persoanelor ce aveau
responsabilități financiare. Auditul nu se baza pe control
intern și nu avea ca scop verificarea contabilității în sine, ci
numai a tranzacțiilor care au avut loc.
După mijlocul secolului XIX, în condițiile în care afacerile
atrag tot mai mult capital, proprietarii devin tot mai
interesați de modul în care este protejat și utilizat capitalul
și încearcă să verifice ei înșiși corectitudinea managerilor.

Cele mai multe dintre tehnicile auditului puneau accent pe detectarea fraudelor, auditorul fiind privit ca un
detectiv în domeniul sau de activitate.
Din 1896 o decizie a Curții Britanice prevedea că nu este rezonabil ca auditorul să descopere fraudele,
aceasta fiind responsabilitatea managerilor.
Din 1904 s-a decis ca auditorul să verifice și existența fizică a activelor declarate de întreprindere ceea ce a
însemnat un pas uriaș pentru că până atunci se verifica numai existența scriptică a activelor.
Legea societăților comerciale de la 1907 a pus bazele auditului modern. Prin această lege, companiilor
publice li se impunea publicarea anuală a bilanțului auditat, auditul trebuia să meargă dincolo de simplă
comparare a cifrelor din bilanț cu cele din registrele contabile, iar pentru a spori independența auditorilor
legea impune emiterea unei notificări cu două săptămâni înainte de schimbarea auditorilor.
 După 1929, profesia de auditor a luat un avânt considerabil,
dezvoltându-se ca profesie de sine stătătoare. Obiectivul
auditului s-a mutat treptat de la detectarea și prevenirea
fraudelor către certificarea situației financiare și a profiturilor
întreprinderii.
După 1970, evoluția auditului se caracterizează prin
extinderea obiectivelor și a tipurilor de audit. Apar obiective
noi: atestarea controlului intern, respectarea cadrului
conceptual, conformitatea cu reglementările legale în vigoare.

Concomitent, parlamentele doresc să cuantifice modul în care guvernele utilizează fondurile

alocate prin legile bugetare din punct de vedere al economicității, eficienței și eficacității,
astfel punându-se bazele auditului performanței. Auditul nu mai pune accent pe latura
sancționatorie, ci pe latura de evaluare a calității managementului, a deciziilor acestuia și
chiar pe formularea de recomandări către conducerea entităților auditate în vederea
îmbunătățirii activităților desfășurate de ace
stea. Practic auditul devine indispensabil managementului performanței.
 2.Definirea conceptului de audit
áudit s. ◊ „Termenul vine de la latinescul auditum =
ascultare. Ca demers de ascultare, apoi de anchetă și, în
final, de sugerare de soluții, auditul permite aportul unui
raționament motivat și independent.
Auditul este procesul prin care persoane competente,
independente colectează și evaluează probe pentru a-și

audit forma o opinie asupra gradului de corespondență între cele

observate și anumite criterii prestabilite – Wanda Wallace,
Auditing.” PC World Romania 6/95 p. 48.
Lionel Stoleru a comparat cu subînțeles auditul intern cu
urechea internă, sediul echilibrului corpului uman. Auditul
nu trebuie să asigure echilibrul, ci doar să verifice dacă sunt
întrunite condițiile necesare pentru a-l păstra, să
instrumenteze stăpânirea dezordinii, adaptarea la
schimbări, să evalueze gradul de securitate și riscurile.
 Potrivit opiniei lui M.Boulescu , auditul reprezintă procesul
desfășurat de persoane fizice sau juridice legal abilitate, numite
auditori, prin care se analizează și evaluează, în mod profesional,
informasii legate de o anumită entitate, utilizând tehnici și
procedee specifice, în scopul obținerii de dovezi, numite probe de
audit, pe bază cărora auditorii emit într-un document, numit
raport de audit și o opinie responsabilă și independența, prin
apelarea la criterii de evaluare care rezultă din reglementările
legale sau din bună practică recunoscută unanim în domeniul în
care își desfășoară activitatea entitatea auditată.

Potrivit lui R.K.Mautz și lui H.S.Sharaf [2] importantă auditului derivă din faptul că auditul operează cu idei
abstracte, are o structură logică, se bazează pe postulate, tehnici, pe un studiu riguros fiind considerat o
disciplină în adevăratul sens al cuvântului.
Plecând de la premisă că teoria auditului derivă în principal din practică, această este în mare măsură o
teorie descriptivă în sensul că furnizează informații despre cum ar trebui să fie practicile de audit. Astefel
teoria auditului ar trebui să asigure un cadru conceptual logic și coerent pentru determinarea procedurilor
de audit necesare pentru atingerea obiectivelor auditului, respectiv pentru evaluarea continuă a practicilor
și a procedurilor actuale în scopul perfecționării lor.
 3.Conținutul fundamental al auditului
Conform Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al
Comunității Economice Europene nr.1605/2002 , Directiva a Opta a
Consiliului nr.84/253/EEC și Recomandarea 2001/256/EEC, auditul
reprezintă părerea unui specialist autorizat de o anume organizație
profesională,cu privire la starea economică generală a unei
companii,firme sau autorități instituționale așa cum este redată ea
în sintezele contabile, în conturi, bilanțuri și fluxurile de trezorerie;
ca,la rândul lor acestea redau o imagine fidelă a realității situate pe
o anume scară a performanței comparativ cu piața, cu realizările de
vârf și rezultatele așteptate de posesorii capitalului/patrimoniului -
iar toate acestea sunt consemnate într-un raport întocmit sub
responsabilitatea auditorului.
Se înțelege deci că auditul este o măsură a performanței ,fapt pentru care,prin audit, în general, se înțelege
examinarea profesională a unei informații în vederea exprimării unei aprecieri responsabile și independente prin
raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate. Dar obiectivul oricărui tip de audit îl mai constituie și
asigurarea calității și corectitudinii informațiilor concomitent cu îmbunătățirea utilizării acestora spre a obține
maximum de performanțe.
Elementele principale care definesc auditul se referă,în
consecință, la:
 examinarea unei informații care trebuie să fie exclusiv o
examinare profesională;
scopul examinării unei informații este acela de a exprima o
evaluare a acesteia;
 aprecierea exprimată asupra unei informații trebuie să fie
responsabilă șindependentă, ceea ce presupune că persoana
care face această examinare are anumite responsabilități
pentru activitatea sa și trebuie să fie o persoană independentă;
 examinarea trebuie să se facă nu oricum ci după anumite reguli
dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală
sau profesională care constituie criteriu de calitate
Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunității
Economice Europene nr.1605/2002 , Directiva a Opta a Consiliului
nr.84/253/EEC și Recomandarea 2001/256/EEC, definesc auditul
într-un singur fel: „auditul reprezintă examinarea situatiilor
financiare și a raportarilor contabile ale unei companii, societăți,
firme sau instituții și consemnarea rezultatelor în cadrul unui raport
care certifică dacă în opinia auditorilor, raportarile contabile
examinate reflectă în mod real situația financiară a companiei sau a
altei entități similare”.
În concluzie, înainte de toate a fost auditul financiar, apoi au
mai apărut diverse alte semnificații, cu oarecare puncte de legatură
comune, pentru ca, în cele din urmă, să se simtă nevoia formulării
unei definiții generice a acestuia. Tocmai de aceasta, nu trecem
prea ușor peste auditul financiar mai ales că acesta a rămas forma
coordonatoare, de referință, după regulile căruia se aliniază toate
formele de audit (chiar și în țara aceasta normele generale de audit
sunt elaborate de Camera Auditorilor Financiari din Romania și sunt
criterii de referință pentru orice activitate de audit).
 Idei principale:
1. Auditul reprezintă părerea unui specialist autorizat de o anume organizație
profesională,cu privire la starea economică generală a unei companii,firme sau
autorități instituționale așa cum este redată ea în sintezele contabile, în conturi,
bilanțuri și fluxurile de trezorerie; ca,la rândul lor acestea redau o imagine fidelă
a realității situate pe o anume scară a performanței comparativ cu piața, cu
realizările de vârf și rezultatele așteptate de posesorii capitalului/patrimoniului -
iar toate acestea sunt consemnate într-un raport întocmit sub responsabilitatea
auditorului.
2. Auditul operează cu idei abstracte, are o structură logică, se bazează pe
postulate, tehnici, pe un studiu riguros fiind considerat o disciplină în adevăratul
sens al cuvântului.
3. Auditul nu trebuie să asigure echilibrul, ci doar să verifice dacă sunt întrunite
condițiile necesare pentru a-l păstra, să instrumenteze stăpânirea dezordinii,
adaptarea la schimbări, să evalueze gradul de securitate și riscurile.
 Bibliografie
1. C.M.Drăgan : « Introducere în știința
auditului », Editura româno-germană Alpha
MDN ,Buzău,2009
2. Manual de Reglementări Internaționale de
Control al Calității, Audit, Revizuire, Alte
Servicii de Asigurare și Servicii conexe,
Volumul I, București, 2012
3. Reglementări Internaționale de Audit,
Asigurare și Etică, Volumul I, IRECSON 2008
4. www.cafr.ro
5. https://dexonline.ro/definitie/audit